omagiu p˘arintelui profesor dumitru st˘aniloae (1903-1993 ...pentru aceasta, patriarhia romaˆn˘a...

33
Omagiu P˘ arintelui profesor Dumitru St˘ aniloae (1903-1993) – supliment al ziarului “Apa Vie”, parohia “Izvorul T˘am˘ aduirii”, Darmstadt – - Noiembrie 2013 - Anul acesta se ˆ ımplinesc 110 de ani de la na¸ sterea (16 nov.) si 20 de ani de la trecerea la cele ve¸ snice (5 oct.) a P˘ arintelui Dumitru St˘ aniloae. Pentru aceasta, Patriarhia Romˆ an˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al P˘ arintelui Dumitru St˘ aniloae. Profunzimea gˆandirii sale teologiceneˆ ımbog˘at ¸e¸ ste ˆ ın special pe noi romˆanii, c˘arora Dum- nezeu ne-a dat avantajul de a locui ˆ ın limba ˆ ın care a scris P˘ arintele St˘ aniloae. Mic˘ a dogmatic˘ a vorbit˘ a arintele Dumitru St˘ aniloae ˆ ın dialog cu M.-A. Costa de Beauregard (Cernica, 1981; “Ose comprendre que je t‘aime”, Cerf, Paris, 1984; ed. Deisis, Sibiu, 2007) Omul responsabil ˆ ın Hristos Omul e creat de Dumnezeu cu pecetea responsabilit˘at ¸ii imprimat˘ ın el. E o dovad˘a a existent ¸ei lui Dumnezeu. Sunt responsabil, trebuie s˘a r˘aspund ˆ ın fat ¸a unei autorit˘at ¸i necondit ¸ionate. Trebuie s˘a r˘aspund lachemarea luiDumnezeu pentru totceea ce am, pentru tot ceea ce exist˘ ın jurul meu, pentru mine ˆ ınsumi; trebuie s˘a-I dauˆ ınapoi lui Dumnezeu tot ceea ce el mi-a d˘aruit, trebuie s˘a m˘ a d˘aruiesc pe mineˆ ınsumi. Vorbesc fiindc˘ a trebuie s˘ar˘aspund;cuvˆantulmeueuncuvˆantder˘aspuns. Cuvˆ antul lui Dumnezeu e un cuvˆant care face apel la mine; vrea s˘a-L iubesc pentru c˘a El m˘ a iube¸ ste. Are bun˘ avoint ¸a de a a¸ stepta de la mine iubirea mea. Se bucur˘a de iubirea mea, de atent ¸ia mea. A imprimat ˆ ın mine aceast˘ a nevoie de ar˘aspunde iubirii Sale, atent ¸iei Sale prin atent ¸ia mea, de a dezvolta ceea ce El mi-a d˘aruit. Dar omul este sl˘ abit de p˘acat, de aceast˘ a insensibilitate egoist˘a – egoismˆ ınsemnˆ and ¸ si insensibilitatea fat ¸˘ a de ceea ce este omul, fat ¸˘ a de umanitatea sa adev˘ arat˘a.Aceast˘asensi- bilitate, aceast˘ a responsabilitate au sl˘ abit; Hristos a asumat umanitatea noastr˘ ınnoind ˆ ın ea ˆ ıntreaga responsabilitate. Asumˆ and aceast˘ a umanitate, actualizˆ and aceast˘ a responsabili- tate, Hristos este ˆ ın acela¸ si timp Dumnezeu care cheam˘ aumanitateaSas˘ar˘aspund˘a¸ si om care ˆ Ii r˘aspunde lui Dumnezeu. El este Dumnezeu ¸ si este om. Ca atare, El ˆ ıi devanseaz˘ a pe oameni cu exemplul S˘au. Este un om care r˘aspunde pentru noi. R˘ aspundepˆan˘alajertfirea de Sine ca om. R˘ aspunde Tat˘ alui. E aici poate o form˘a uman˘a de r˘aspuns ve¸ snic la iubirea Tat˘ alui, pentru c˘a El este Cuvˆ antul: chiar ˆ ın Treime, El r˘aspunde iubirii Tat˘ alui care-L iube¸ ste mai ˆ ıntˆai. Hristos s-a smerit f˘ acˆ andu-S ¸i ale Sale nevoile celorlalt ¸i, unindu-Se cu cei ale c˘aror nevoi cerea r˘aspuns. Deaceea Sfˆantul Simeon Noul Teolog spune c˘a trebuie s˘a-Lvedem pefiecare om ca pe Hristos. R˘ aspunzˆ and celuilalt, ajutˆ andu-l, iubindu-l, ˆ Il iubesc, ˆ Il ajut pe Hristos, 1

Upload: others

Post on 09-Oct-2020

5 views

Category:

Documents


0 download

TRANSCRIPT

Page 1: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

Omagiu Parintelui profesor Dumitru Staniloae (1903-1993)

– supliment al ziarului “Apa Vie”, parohia “Izvorul Tamaduirii”, Darmstadt –

- Noiembrie 2013 -

Anul acesta se ımplinesc 110 de ani de la nasterea (16 nov.) si 20 de ani de la trecerea

la cele vesnice (5 oct.) a Parintelui Dumitru Staniloae. Pentru aceasta, Patriarhia Romana

a declarat 2013 ca an comemorativ al Parintelui Dumitru Staniloae.

Profunzimea gandirii sale teologice ne ımbogateste ın special pe noi romanii, carora Dum-

nezeu ne-a dat avantajul de a locui ın limba ın care a scris Parintele Staniloae.

Mica dogmatica vorbita

Parintele Dumitru Staniloae ın dialog cu M.-A. Costa de Beauregard

(Cernica, 1981; “Ose comprendre que je t‘aime”, Cerf, Paris, 1984; ed. Deisis, Sibiu, 2007)

Omul responsabil ın Hristos

Omul e creat de Dumnezeu cu pecetea responsabilitatii imprimata ın el. E o dovada

a existentei lui Dumnezeu. Sunt responsabil, trebuie sa raspund ın fata unei autoritati

neconditionate. Trebuie sa raspund la chemarea lui Dumnezeu pentru tot ceea ce am, pentru

tot ceea ce exista ın jurul meu, pentru mine ınsumi; trebuie sa-I dau ınapoi lui Dumnezeu

tot ceea ce el mi-a daruit, trebuie sa ma daruiesc pe mine ınsumi. Vorbesc fiindca trebuie

sa raspund; cuvantul meu e un cuvant de raspuns.

Cuvantul lui Dumnezeu e un cuvant care face apel la mine; vrea sa-L iubesc pentru ca

El ma iubeste. Are bunavointa de a astepta de la mine iubirea mea. Se bucura de iubirea

mea, de atentia mea. A imprimat ın mine aceasta nevoie de a raspunde iubirii Sale, atentiei

Sale prin atentia mea, de a dezvolta ceea ce El mi-a daruit.

Dar omul este slabit de pacat, de aceasta insensibilitate egoista – egoism ınsemnand si

insensibilitatea fata de ceea ce este omul, fata de umanitatea sa adevarata. Aceasta sensi-

bilitate, aceasta responsabilitate au slabit; Hristos a asumat umanitatea noastra ınnoind ın

ea ıntreaga responsabilitate. Asumand aceasta umanitate, actualizand aceasta responsabili-

tate, Hristos este ın acelasi timp Dumnezeu care cheama umanitatea Sa sa raspunda si om

care Ii raspunde lui Dumnezeu. El este Dumnezeu si este om. Ca atare, El ıi devanseaza pe

oameni cu exemplul Sau. Este un om care raspunde pentru noi. Raspunde pana la jertfirea

de Sine ca om. Raspunde Tatalui.

E aici poate o forma umana de raspuns vesnic la iubirea Tatalui, pentru ca El este

Cuvantul: chiar ın Treime, El raspunde iubirii Tatalui care-L iubeste mai ıntai.

Hristos s-a smerit facandu-Si ale Sale nevoile celorlalti, unindu-Se cu cei ale caror nevoi

cerea raspuns. De aceea Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca trebuie sa-L vedem pe fiecare

om ca pe Hristos. Raspunzand celuilalt, ajutandu-l, iubindu-l, Il iubesc, Il ajut pe Hristos,

1

Page 2: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

ma pun ın aceasta stare de responsabilitate fata de Hristos si aceasta constituie gravitatea

omului. Omul cazut din umanitatea sa dobandeste constiinta de sine si demnitatea umanului

atunci cand este responsabil de celalalt, vazand demnitatea vesnica a celuilalt; astfel, el

poate sa piarda complet constiinta de sine ınsusi. Fara constiinta responsabilitatii sale, el se

degradeaza si nu mai ınseamna nimic. Vede ca ınseamna ceva pentru ceilalti atunci cand ısi

manifesta responsabilitatea fata de celalalt. Si atunci vede ca acest celalalt are nevoie de el.

Egoismul anuleaza importanta omului; egoistul pierde constiinta faptului ca el ınseamna

ceva pentru ceilalti. Sfarseste prin a fi izolat, existenta sa nu are sens; sfarseste adesea prin

sinucidere, neputand sa suporte constiinta de a nu fi necesar celuilalt. Trebuie sa avem

aceasta constiinta de a fi necesari celorlalti, responsabili, de a ınsemna ceva noi ınsine...

De unde vine aceasta forta neconditionata a responsabilitatii? Fiindca ın realitate ma

gandesc mereu, dar fara succes, sa scap de aceasta responsabilitate. Ea mi-a fost imprimata

prin creatie si a fost reınnoita ın Hristos. Celalalt se manifesta cu evidenta, avand o valoare

vesnica ın fata lui Dumnezeu, prin nevoia de a-l sluji ıntr-un mod neconditionat; ca atare,

el se dovedeste un loc al prezentei lui Dumnezeu, un semn indestructibil al prezentei lui

Dumnezeu.

Darurile Duhului Sfant

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca toate darurile Sfantului Duh ıntaresc darurile

naturale, le realizeaza, le duc la un nivel aflat deasupra posibilitatilor umane. Omul ajunge

ın stare sa moara pentru Hristos: poate ca si ınainte ıl iubea putin pe Hristos, dar n-ar fi

putut sa moara pentru El. Poate ca si ınainte dadea milostenie celorlalti, dar nu si-ar fi putut

da ıntreaga avere, toate bunurile sale. Poate ca si atunci ısi cheltuia timpul cu bolnavii, dar

nu li s-ar fi daruit cu totul.

Lucrarea energiilor dumnezeiesti daruite de Duhul depaseste limitele puterilor omenesti.

Diversitatea energiilor se arata ın diversitatea darurilor si se orienteaza dupa capacitatile

oamenilor, fiindca aceste capacitati naturale sunt deja efectele altor energii divine, energiile

creatoare ale lui Dumnezeu.

Dumnezeu vrea o lume complexa, o lume bogata si variata; nu o lume monotona, nu

oameni monotoni, forme identice. El atesta bogatia energiilor Sale creand o lumeın care

toate aspectele variate se completeaza reciproc. Diversitatii energiilor divine ıi corespunde

diversitatea formelor, a fiintelor si situatiilor naturale. Iar ın varietatea lor, aceste daruri ıl

ridica si ele pe om deaspra simplelor posibilitati ale naturii sale.

Ortodoxia nu vede o granita scricta ıntre natural si supranatural. Pacatul este cel care

introduce noi limite, si mai cu seama o granita scricta ıntre natura si supranatura. Sfarsim

prin a considera normal acest fapt stim ca ne putem ridica pana la acest punct si ca dincolo

de el nu ne mai putem ridica. Totusi vocatia noastra de creatura este de a depasi acest dat,

de a urca pana la o desavarsire, care este ın acelasi timp implinirea naturii noastre. Aceasta

o gasim prin viata ın Hristos. Prin harul Duhului dar celui ce crede ın Hristos si ıncearca

sa-si potriveasca viata dupa poruncile Sale, ajungem le o anumita deplinatate umana care

2

Page 3: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

este realizarea aspiratiei naturii. Primind Duhul Sfant, omul devine mai uman. Lucrarea

harului Duhului Sfant poate fi conceputa ca o umanizare desavarsita a omului.

Hristos a asumat foamea, setea, oboseala ca pe niste consecinte ale pacatului, desi El nu

avea pacat personal. Desavarsit din punct de vedere personal, Hristos a vrut sa-si asume

limitele nenaturale ale naturii umane, pentru a restaura umanul ın adevaratele lui dimensiuni

si a-l duce astfel la desavarsire. Noi ınsine prin darul Duhului Sfant ne ridicam, depasind

limitele nascute din pacat, la deplina realizare a ceea ce zace ın natura. Natura nu poate fi

conceputa decat ın comuniune cu Dumnezeu. Rupta de Dumnezeu prin pacat, ea se ofileste

si ısi pierde caracterele naturale; ın comuniune cu Izvorul creator, ea ınfloreste treptat ın

deplinatate.

Biserica

Biserica nu este ın principal o institutie administrativa, ci o comuniune ın Duhul Sfant

Care iradiaza din Hristos. Noi suntem trupul lui Hristos; Hristos este cu trupul Sau ın

Biserica, dar trupul Sau este pe deplin transfigurat, pe deplin transparent. Din acest trup

al lui Hristos iradiaza Duhul Sfant.

Lacasul bisericii are o mare importanta. Aici credinciosii de ıntalnesc impreuna, se roaga

si canta ımpreuna. In biserica ranchiunele pe care le pot avea unii fata de altii nu rezista.

Cand canta ımpreuna, cand se roaga, ei uita ce au unii ımpotriva altora, certurile lor. Se

privesc cu prietenie, traiesc ın iertare reciproca o fratietate ınnoita. Aceasta adunare a

comunitatii ın biserica joaca un mare rol.

Biserica nu poate exista, subzista, nu se poate ınnoi ca si comuniune a credinciosilor fara

biserica lacas ın care acestia se aduna pentru a se ruga. Rugaciunea reciproca este funda-

mentala. De aici obiceiul la ortodocsi de a da preotilor numele rudelor, fratilor, prietenilor,

dusmanilor, ca acestia sa se roage pentru ei: prin acest gest s-a depasit deja ceea ce separa o

fiinta de cealalta. Prin rugaciune sunt depasite separatiile. Rugaciunea face sa circule ıntre

oameni Duhul aceleiasi vieti dumnezeiesti unitare.

Ecteniile Bisericii la Sfanta Liturghie largesc rugaciunea comunitara la toate categori-

ile umane. Aceasta rugaciune este baza ınnoirii tuturor ın Dumnezeu. Aici se manifesta

prezenta Duhului, Care este Duhul comuniunii, Duhul Care leaga totul si pe toti ımpreuna.

Fara acest Duh al comuniunii, Biserica nu poate exista. Aici sta esenta Bisericii. Ea nu

este o administratie care da aceeasi legi pentru toti. Legile doar exprima ceea ce se petrece

ın mod spiritual, ceea ce credinciosii traiesc deja ımpreuna ın Biserica. Nu un temei exterior

tine Biserica. Ea este sustinuta de rugaciunile comune, de Liturghie, de iertarea reciproca,

de comuniunea cu Hristos, cu trupul transparent al lui Hristos. Din acest trup al lui Hristos

iradiaza Duhul Sfant, Care este deplin ın Hristos ın masura ın care Hristos S-a oferit pe Sine

ca jertfa ıntr-un mod permanent. Iar ın Sfintele Taine noi Il primim ın mod tainic pe acest

Hristos plin de Duhul, facut transparent prin aceasta jertfa.

Nu se poate vorbi separat de jertfa lui Hristos, de ımpartasirea cu Hristos Care S-a jertfit,

si de Duhul. Ei sunt ımpreuna. Si astfel se mentine Biserica. Acest Trup facut transparent

3

Page 4: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

prin oferirea absoluta lucreaza astfel ın noi aceasta transfigurare treptata. Ne aduce treptat

la uitarea grijilor moastre materiale, a egoismului nostru; ne predispune la daruirea de noi

ınsine celorlalti, la promptitudine ın a fi pentru ceilalti.

In aceasta consta Biserica; ın aceasta concentrare a tuturor ın jurul lui Hristos. Care

le da puterea Duhului. Hristos este ın permanenta cel care se daruie si iradiaza pentru noi

Duhul. Biserica e aceasta prelungire, aceasta extensiune a lui Hristos printre oamenii care-L

primesc cu credinta.

Tainele

Toate Tainele sunt mijloacele prin care se ıntareste aceasta unire cu Hristos prin primirea

starii Sale de jertfa. Biserica e o ınnoire continua a acestei unitati, ea nu lasa sa slabeasca

aceasta unitate. Persoana credinciosului adanceste aceasta unire ın fiecare Taina. Prin

Botez, o noua persoana intra ın aceasta comunitate, intrand ın comuniune cu Hristos prin

Sfantul Duh. Noul botezat moare omului vechi, egoist, pacatos, omului care traieste pentru

el ınsusi; moare pentru a se ınnoi ın Hristos, pentru a deveni ca Hristos; a murit lui ınsisi,

traind pentru Tatal, primind Duhul comuniunii cu ceilalti si cu Hristos, prin dispozitia de

jertfire a egoismului sau. O forma grava a egoismului nostru orgolios sta ın faptul de a nu ne

recunoaste greselile. Hristos le-a luat asupra Sa pe toate si Si-a dat viata pentru ele. Prin

Spovedanie ne recunoastem greselile: numai astfel ne taiem mandria noastra. De aceea,

Biserica Ortodoxa pastreaza obiceiul de a conditiona participarea la jertfa euharistica de

marturisirea pacatelor, de recunoasterea vinovatiei noastre.

De ce a trebuit sa-Si dea Hristos viata pentru pacatele noastre? Pentru ca pacatele ne

separa de Dumnezeu si atrag dupa sine moartea. Dar Hristos, Care este Dumnezeu si este

lipsit de pacat, a luat pacatele noastre si a suferit ın mod real pentru ele, pana la moarte,

din mila pentru noi. El a transformat moartea ca separare de Dumnezeu ın moarte ca unire

cu Dumnezeu. Luand asupra Sa pacatele prin unirea cu noi si daruindu-Se pe Sine noua,

El a transformat moartea ın daruirea de Sine lui Dumnezeu, ın unire cu Dumnezeu; de

aceea El nu putea ramane ın moarte. Iar prin puterea Lui si noi putem invinge moartea,

recunoscandu-ne pacatele, depasindu-ne separarea orgolioasa de Dumnezeu.

Prin Spovedanie putem ınnoi starea baptismala. Omul se ıntoarce si vine ın fata mar-

torului lui Hristos spre a-si spala pacatele si a primi din nou ın sufletul sau vesmantul de

lumina, haina de slava a lui Hristos, Care a asezat ın trupul Sau jertfit puterea prin care toti

pot sa-si depaseasca egoismul lor pacatos. Atunci, prin Impartasirea de Euharistie se ridica

la cea mai ınalta treapta: participa la Imparatia celor care ın Hristos si-au biruit egoismul.

Prin Impartasanie crestinii devin constienti ca apartin aceluiasi Trup al lui Hristos, Care

revarsa ın ei starea sa de jertfa si de slava.

Cununia ıntareste unitatea ın familie, dar si unitatea acestei familii cu Biserica. Per-

soanele primesc harul necesar pentru a trai deasupra egoismului lor, pentru a deveni o

unitate depasindu-si egoismul. La randul lor, cresc copiii si ei ın aceasta unitate cu ei, ıntre

ei, si cu Biserica.

4

Page 5: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

Persoanele umane au nevoie de harul lui Dumnezeu, de o ımpartasire cu Hristos Care

S-a jertfit pentru ca ei sa-si depaseasca egoismul propriu. De aceea, la savarsirea Cununiei

cantam imnul martirilor: “Sfintilor Mucenici care vitejeste v-ati nevoit si v-ati ıncununat,

rugati-va Domnului sa se mantuiasca sufletele noastre!”

E o bucurie si o marturie continua. Nu putem face fata tuturor greutatilor, tuturor

ispitelor de cearta, de separare, daca nu exista o forta de depasire care sa ıngaduie sa su-

portam nedesavarsirile celuilalt atunci cand ele se manifesta, sa suferim pentru Hristos, sa

luptam ın Hristos.

Hirotonia episcopilor si a preotilor are acelasi caracter: ei se daruie lui Hristos, si de aceea

si aici se canta imnul martirilor. Pretutindeni exista jertfa, jertfirea de sine. Fara jertfa nu

exista unitate. E vorba ınsa si de Taine ale Duhului Sfant, pentru ca Hristos Se uneste cu noi

prin El; prin Trupul Sau devenit transparent prin jertfa se revarsa ın noi Duhul lui Hristos

Cel jertfit.

Dobandim acelasi Duh ca si Hristos, Duhul depasirii de noi ınsine, Duhul care ne face

sa ne daruim Tatalui si celorlalti; si prin Care devenim pentru ceilalti ceea ce a fost Hristos

Care S-a jertfit pentru ceilalti vrand sa-i aduca pe toti la Sine, umplandu-i de Duhul Sfant.

In acest sens, toate Tainele sunt Taine ale Duhului Sfant, ınsa ale Duhului lui Hristos Cel

jertfit.

Aceasta dobandire a Duhului e ıntotdeauna legata de rugaciune, de pregatire, de lepadare

de sine, de asceza care ne elibereaza de egoismul nostru. Rugaciunea si asceza merg mana ın

mana. Pentru a face o rugaciune adevarata trebuie sa te depasesti pe tine ınsuti, si fiecare

se depaseste dupa posibilitatile sale. De aceea, invocarea Duhului este ınsotita de semnul

Sfintei Cruci.

Rostul preotului este sa ındrume si sa asiste demersul depasirii de sine si al rugaciunii.

Preotul este chipul lui Hristos, ıntrucat el este cel care concentreaza si stimuleaza rugaciunile,

le face sa se uneasca orientandu-le. Prin slujirea preotului aceste rugaciuni devin rugaciuni

comune.

Prin rugaciune se pastreaza unitatea Bisericii, iar preotul si episcopul au un rol pri-

mordial: acela de a pune rugaciunea pe primul plan. Tainele, la care credinciosii participa

prin rugaciune, sunt canalele prin care vine harul Duhului Sfant. Ele dau credinciosilor pe

Duhul Sfant ıntrucat acestia sunt ın stare de rugaciune. Preotul savarseste semnele lucrarilor

mantuitoare ale lui Hristos care sunt Sfintele Taine si conduce rugaciunile credinciosilor care

cer harul Duhului Sfant.

Biblia si Biserica

Consumarea Scripturii de catre noi, ımpartasirea noastra de Cuvantul lui Dumnezeu ın

Sfanta Biblie este o ımpartasire duhovniceasca. Hristos ne umple de prezenta Sa, de energiile

Sale. Este un alt fel de Euharistie. Toate darurile sunt o ımpartasire de Hristos. Iar acest

lucru se aplica si lecturii facute ın stare de rugaciune. Toate darurile ne vin, asadar, daca

suntem ın stare de rugaciune si ın comuniunea Bisericii. Trebuie sa cerem, sa ne deschidem

5

Page 6: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

acestor daruri, si atunci ele ne vor veni. Avem partea noastra ın realizarea comuniunii ıntre

Dumnezeu si noi: partea noastra este rugaciunea. Fara rugaciune aceasta comuniune nu

este cu putinta.

Daca este facuta ın aceasta stare de rugaciune, citirea Bibliei e pentru noi prilejul de a

primi darul lui Dumnezeu. Dar acest lucru este valabil mai cu seama daca facem aceasta

rugaciune ın comuniune, ın Biserica. E o alta caldura, o mai mare bogatie atunci cand suntem

ımpreuna, ın numele lui Dumnezeu, cand toti fratii sunt ımpreuna; se ınteleg reciproc, e o

alta viata. Gasesc ın Dumnezeu mult mai usor bogatia Lui si bogatia vietii, atunci cand ın

El ne ıntalnim mai multi din cei care ısi afla originea ın El.

De aceea, pentru a citi Biblia avem nevoie de Biserica. In afara Bisericii n-avem acces

la credinta, sau o interpretam altfel. Numai ın Biserica gasim ın citirea Bibliei caldura,

bogatia, unitatea care vin de la Dumnezeu. In catolicism, de pilda, nu se ıntalneste aceasta

ınvatatura a energiilor care ne unesc fara a ne confunda. Un crestin ortodox cunoaste aceasta

revarsare a darurilor lui Dumnezeu ın Biserica. Intr-un anumit grad primim acest dar al lui

Dumnezeu ın masura ın care citim Biblia ın acelasi duh de rugaciune ca si Biserica.

Biblia si Liturghia

Liturghia nu este numai mediul divino-uman ın care citim Cuvantul; ea este ın continu-

itate directa cu acest Cuvant. Este lucrarea comuna a Bisericii, Trupul lui Hristos, Trupul

Cuvantului ıntrupat. Le anima acelasi Duh: un Duh viu, un sentiment al prezentei ın fata

lui Dumnezeu, care vine de la Hristos; un sentiment de a fi sub lucrarea Duhului, ca ın

Faptele Apostolilor.

Sfantul Apostol Pavel si Sfantul Apostol Ioan vorbesc ca si crestinii din primele zile

ale crestinismului; ın Liturghie avem acelasi mod de a simti si de a vorbi. Mai mult ınca,

continuitatea raspunsurilor date de credinciosi o avem ın Evanghelia ınsasi: acel ”Doamne

miluieste!” atat de des repetat este acelasi ”Doamne miluieste!” pe care-l spun bolnavii lui

Hristos.

Sfantul Apostol Pavel vorbeste despre crestini ca unii care se roaga ın imne si cantari si

savarsesc Liturghia. Si astazi ne adunam si ne ımpartasim de Numele lui Hristos, ın acelasi

duh si ın acelasi mediu. Astfel, pentru primele comunitati crestine, ca si pentru noi, Hristos

Cel Viu, Hristosul Evangheliei, Hristosul Bibliei este ın Liturghie: e Acelasi Hristos. Avem

ıntre noi acelasi sentiment pe care l-au avut apostolii ın preajma lui Hristos, pe care l-au

avut primii crestini ın preajma apostolilor. Este bine sa citim Scriptura ın legatura cu cultul

si Liturghia. Altfel, lectura noastra devine individualista. Putem citi Scriptura, cu conditia

sa avem si o participare la Liturghie si sa ne invioram citirea noastra prin ea. Este bine sa

citim Scriptura pentru a cunoaste ıntreaga amploare a ceea ce a spus Hristos, a ceea ce au

spus apostolii. Dar trebuie sa o citim cu sentimentul ca Hristos lucreaza si ın prezent si ca,

ın interiorul Bisericii, Trupul Sau, ne bucuram de toate revarsarile harului dumnezeiesc. Iar

cu cererile noastre, cu multumirile si laudele, rasoundem astazi pentru ceea ce ne-a dat si ne

da Hristos si pentru ceea ce nadajduim ca ne va da, inclusiv si mai cu seama pentru viata

6

Page 7: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

alaturi de El ın Imparatia cerurilor.

Scriptura singura nu este suficienta. Trebuie sa o putem simti plina de puterea datatoare

de viata a lui Hristos, al carui Trup este Biserica. Trebuie sa citim Cuvantul lui Dumnezeu

ın Insusi Trupul lui Dumnezeu, ın Biserica. In Liturghie, Dumnezeu nu doar vorbeste, ci si

lucreaza. Avem nevoie nu numai de Cuvantul lui Dumnezeu, dar si de lucrarea lui Dumnezeu

care sa lucreze ın noi si sa ne transforme.

Rugaciune si teologie

Intai de toate, pe Dumnezeu Il ıntalnim ın rugaciune. Dumnezeu poate fi simtit printr-o

concentrare ın noi ınsine. Daca omul se concentreaza ın el ınsusi, vede odata cu taina si

complexitatea lui demonstrata de stiinta si limitele fiintei sale; vede prezenta creatoare a lui

Dumnezeu ın el, prezenta ıntaritoare si calauzitoare. Atunci exclama ın cuvinte, laudandu-L

pe Dumnezeu, multumindu-I.

De asemenea omul se poate gasi ın multe situatii dificile care-l fac sa se roage lui Dum-

nezeu. Trebuie sa tindem mereu spre aceasta experienta a prezentei lui Dumnezeu ın noi

ınsine, pentru a ıntelege lucrarea continua a lui Dumnezeu. Aceasta experienta este mai

intensa ın rugaciune. ”Daca esti teolog, te rogi, si daca te rogi esti teolog” (Evagrie Pon-

ticul). Pentru ca ın rugaciune ıl ıntalnim pe Dumnezeu. Nu putem separa rugaciunea de

teologie, pentru ca teologia e experienta prezentei lui Dumnezeu, care trezeste lauda noastra.

Vorbim despre un Dumnezeu pe care L-am ıntalnit, despre experienta uimitoare a maretiei

Sale. Atunci ıntelegem de ce a patimit Hristos pentru noi pe Cruce; avem convingerea ca

Iisus a ınviat, facem experienta lucrarii Duhului; ıncepem sa avem tot felul de intuitii despre

lucrarea lui Dumnezeu ın noi. Fiindca El lucreaza ın fiecare ın mod diferit, dupa nevoile

noastre, dupa dispozitiile noastre, dupa ımprejurarile ın care ne aflam, dandu-ne sugestiile

si luminarile de care avem nevoie.

Putem face observatii noi cu privire la lucrarea lui Dumnezeu, desi ıntotdeauna totul se

altoieste ın aceasta lucrare mantuitoare a lui Dumnezeu ın noi si ın ceilalti ıntemeiata pe

Crucea lui Hristos, pe prezenta ın noi a lui Hristos Cel rastignit pentru noi si ınviat, pe

comuniunea cu Hristos si lucrarea Duhului Sfant. Dar aceasta lucrare a lui Dumnezeu ın noi

ia forme adaptate fiecarei situatii. Experienta pe care fiecare o face cu privire la Dumnezeu

ıi ımbogateste constant pe ceilalti, ınvioreaza gandul celorlalti despre Dumnezeu. Trebuie sa

ınaintam ımpreuna ın aceasta experienta a lui Dumnezeu care ne ınsoteste si care ınsoteste

Biserica ın toate ımprejurarile.

Teologia trebuie sa fie fidela Traditiei, nu numai reproducand formulele pe care le-am

mostenit, ci si degajand observatii noi, adaptate diferitelor circumstante si situatii specifice

omului de astazi. Astfel, teologia trebuie sa fie mereu actuala, mereu noua, asa cum omul

este mereu nou. Dar ıntotdeauna el se misca ın acelasi abis infinit al puterii si al iubirii lui

Dumnezeu pentru noi manifestate ın Hristos.

Cresterea omului

Oamenii ısi pun ıntrebari vesnice ıntr-un mod mereu original. Si teologii trebuie sa fie ın

7

Page 8: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

slujba lor; sa le vorbeasca de Dumnezeu, ”a Carui milostivire este vesnica” (Psalmul 118) si

care cauta sa-l ıntalneasca pe om ıntr-un mod mereu original.

Dumnezeu lucreaza cu adevarat si astazi ca si ieri. Este prezent, raspunde la toate

cerintele omului de astazi. Raspunde omului de stiinta, problemei stiintei care ındeparteaza

pe multi oameni de credinta, care pune probleme noi. Exista astazi atatia oameni care se

ındoiesc ca vor afla raspunsurile ın Dumnezeu: Dumnezeu ramane necunoscut. Dar, daca

face experienta lui Dumnezeu, omul descopera ca de fapt Dumnezeu se adreseaza constiintei

si inimii lui, si atunci ıi raspunde. Stiinta nu ınlatura misterul omului si al lumii, ci ıl

accentueaza. Complexitatea tot mai mare descoperita de stiinta arata tot mai mult limitele

puterii naturii omenesti. Ea pune mereu noi probleme, inexplicabile daca nu depasim umanul

ıntr-un absolut plin de ıntelepciune, cuprinzand ın el ınsusi virtualitatea unei complexitati

infinite.

Stiinta dezvaluie, asadar, din ce ın ce mai mult, complexitatea realului. Ce complexitate,

ce unitate, ce bogatie de gandire!... De unde vin acestea, daca nu exista un Dumnezeu Care

El Insusi lucreaza? De unde vine astazi aceasta cunoastere stiintifica, daca Dumnezeu n-a

asezat dintru ınceput complexitatea rationala a lumii? Nu exista stiinta posibila fara aceasta

rationalitate a universului instituita de Creatorul Insusi.

Teologii trebuie sa fie ın dialog cu stiinta, dar totdeauna vazandu-L pe Dumnezeu, simtind

ca Dumnezeu Insusi conduce umanitatea ın ınsusi progresul stiintei; Duhul Sfant lucreaza

aici. Astazi trebuie sa facem o altfel de teologie: pe de o parte, mai spirituala, pe de alta

parte, ıntr-un dialog adecvat cu stiinta.

Trebuie sa punem ın evidenta valoarea persoanei ın fata lui Dumnezeu, prezentandu-L

mai ıntai pe Dumnezeu ca pe o Persoana Care se intereseaza cu pasiune de istoria omeneasca.

Este singura Persoana Care poate ajuta persoana omeneasca sa se mantuiasca. Si astazi,

persoana divina ıi propune persoanei umane sa iasa din iadul ei, sa se elibereze din izolarea

sa, sa realizeze comuniunea. Dar aceasta Persoana divina Isi propune sa raspunda si la

ıntrebarile pe care le provoaca ın constiinta omului de astazi dezvoltarea stiintei. Acestea

sunt cele doua sarcini majore ale teologiei de astazi.

In loc de epilog

L-am cautat pe Dumnezeu ın oamenii din satul meu, apoi ın carti, ın idei si simboluri.

Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea.

Intr-o zi am descoperit ın scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii ca e cu putinta sa-L

ıntalnesti pe Dumnezeu ın mod real prin rugaciune.

Si atunci L-am auzit spunandu-mi: INDRAZNESTE SA INTELEGI CA TE IUBESC!

Atunci, cu rabdare, m-am pus pe lucru. Astfel, am ınteles treptat ca Dumnezeu e

aproape, ca ma iubeste si ca, umplandu-ma de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalti.

Am ınteles ca iubirea e comuniunea cu Dumnezeu si cu celalalt. Si ca, fara aceasta

comuniune, lumea nu e decat tristete, ruina, distrugere, masacre. Sa vrea numai lumea sa

traiasca ın aceasta iubire, si atunci ar cunoaste viata vesnica...

8

Page 9: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

Despre Parintele Dumitru Staniloae

Olivier Clement

(preluat de pe http://www.crestinortodox.ro)

Parintele Dumitru Staniloae este cu siguranta cel mai mare teolog ortodox contemporan.

Pe masura ce va fi tradusa ın limbile occidentale, opera sa se va afirma ca una din creatiile

majore ale gandirii crestine din a doua jumatate a secolului XX.

Dumitru Staniloae s-a nascut ın Transilvania, la 16 noiembrie 1903. Inca din copilarie

el s-a patruns de spiritualitatea poporului roman, cu atat mai intensa ın aceasta regiune cu

cat ea a fost mult timp contestata de o dominatie straina. Pentru a schita pe scurt aceasta

evlavie originala, trebuie mentionata dragostea profunda de viata hranita de sarbatorile

Bisericii si de ıntreg ciclul liturgic, astfel ca gesturile cele mai cotidiene devin liturgice; un

echilibru destul de rar ın lumea ortodoxa ıntre simtul contemplatiei (dat de o traditie isihasta

neıntrerupta) si ocupatiile concrete, practice ale oamenilor; familiaritatea cu misterul: multe

legende populare ıl arata pe Dumnezeu si pe Sfantul Petru strabatand pamantul pentru a-i

ajuta pe cei care sufera si a-i pedepsi pe cei rai, iar micile biserici, nu doar cele rurale, dar

chiar si cele urbane, sunt pline de caldura, strabatute de viata si afectiune; ın fine, unirea

acestei intuitii a persoanei cu perceptia, ınca strabatuta ın ıntregime de un miraculos arhaic,

a lumii ca teofanie (nu e poate o ıntamplare faptul ca Mircea Eliade e roman).

Pe de alta parte, nu trebuie uitat faptul ca Tarile Romane au fost si raman o minunata

raspantie a culturilor, la contactul ıntre Rasaritul si Apusul Europei (pentru ca Romania e

ın acelasi timp tara ortodoxa si latina), ıntre Ortodoxia greaca, slava, araba si caucaziana, ın

Romania, Bizantul a supravietuit ınca multa vreme caderii Constantinopolului ca un veritabil

”Bizant dupa Bizant” (spre a relua titlul unei lucrari a lui Nicolae Iorga) si s-a dezvoltat o

arta (si uneori si o politica) ortodoxa ın acelasi timp traditionala si novatoare, mai cu seama

ın arhitectura si frescele exterioare ale manastirilor din Moldova. In Romania la sfarsitul

secolului XVIII si ınceputul secolului XIX traditia isihasta a cunoscut o minunata ınnoire

ce s-a raspandit ın ıntreaga lume ortodoxa. Integrata pana ın 1918 ın Imperiul habsburgic,

Transilvania ındeosebi a fost locul unei ıntalniri dificile dar fecunde ıntre geniul Ortodoxiei

romanesti, pe de o parte, si cultura si confesiunile crestine ale Occidentului, pe de alta

parte. In aceasta perspectiva este izbitor faptul ca teza de doctorat a lui Dumitru Staniloae,

sustinuta ın 1928 la sfarsitul studiilor sale de teologie la Cernauti, a fost consacrata Vietii si

activitatii Patriarhului Dositei al Ierusalimului si legaturilor lui cu Tarile Romane. In secolul

XVII, Dositei a jucat un rol considerabil ın precizarea pozitiei Ortodoxiei ın fata Reformei

si Contrareformei, si el nu si-a putut realiza opera teologica si sinodala decat cu sprijinul

Tarilor Romane: aparandu-si eroic autonomia ımpotriva turcilor, ele au luat ın grija lor si

multe institutii ortodoxe din Tara Sfanta si asigurau tiparirea de carte ortodoxa, imposibila

atunci ın regiunile integrate direct in Imperiul otoman.

Venit la Sibiu, centrul bisericesc si cultural al Transilvaniei de atunci, Dumitru Staniloae

9

Page 10: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

a fost remarcat de mitropolitul Balan care i-a facilitat continuarea studiilor ın Grecia, apoi

ın Germania: ucenicia pe langa cele doua Europe, descoperirea radacinilor bizantine, pe de

o parte, si, respectiv, experienta provocarii occidentale ce nu ınceteaza sa obsedeze gandirea

ortodoxa contemporana. Provocare care nu genereaza la tanarul teolog nici o capitulare

relativista, nici un complex de inferioritate prost compensat prin dispret, ci dorinta de a pune

inteligenta occidentala ın serviciul credintei proprii, pentru a-i trezi si dezvolta latentele. De

acum el stapaneste greaca moderna (ca si greaca patristica si bizantina), germana, franceza;

curand va ınvata si rusa pentru a descifra mesajul novator al teologilor si filozofilor rusi din

emigratie.

Profesor, apoi rector al Institutului teologic din Sibiu, se angajeaza ın marile dezbateri

filozofice dintre cele doua razboaie: elucidarea temeiurilor metafizice ale Ortodoxiei, prob-

lema relatiilor ıntre Biserica si cultura, cautarea identitatii romanesti. In 1938, parintele

profesor Dumitru Staniloae publica Viata si ınvatatura Sfantului Grigorie Palama (cu tra-

ducerea unor tratate inedite); alaturi de Preasfintitul Vasili Krivosein, apare ca initiatorul

renasterii studiilor palamite ın Ortodoxia secolului nostru. Stransa unire ıntre dogma si

experienta spirituala, ”distinctia-identitate” ın Dumnezeu ıntre fiinta si energii, aceste teme

ale marii sinteze teologice a veacului XIV nu vor ınceta sa fecundeze opera parintelui Du-

mitru. Total inaccesibil ın ”fiinta” Lui, Dumnezeu se face total participabil ın ”energiile”

Sale: e aici ıntreaga taina a iubirii, o uimitoare teologie a comuniunii. Iar viziunea energiilor

divine, ce strabat toate lucrurile iradiind din Hristos Cel ınviat spre a ındumnezei realmente

omul, permite sa se confere cosmosului si culturii ıntreaga lor semnificatie spirituala. In

1943, parintele Dumitru Staniloae publica Iisus Hristos sau restaurarea omului, carte magis-

trala care, ın inima celui mai ınfricosator conflict al istoriei contemporane, aduce aminte de

faptul ca Hristos este adevarul omului: mantuirea are o semnificatie deopotriva ontologica

si personala, optiunile se precizeaza ıntre dezintegrarea omului (si a tuturor umanismelor

ınchise) si chemarea la un divino-umanism.

Tragediile care au marcat ın Romania sfarsitul razboiului au adus cu sine ın randurile

tineretului intelectual o remarcabila adancire spirituala si o ınnoire a vietii monahale. Parintele

Staniloae, preot casatorit, tata de familie, dar a carui gandire si viata se ınradacineaza din

ce ın ce mai mult ın traditia filocalica, devine animatorul acestei ınnoiri. Din 1945 pana ın

1948, data de la care partidul comunist a preluat puterea totala, el a publicat patru volume

al unei mari Filocalii romanesti, mai ampla decat Filocalia greaca si rusa. Pentru a face

fata evenimentelor si a raspunde unei ideologii care se voia totalizante, el ıntrerupe ordinea

cronologica a textelor ın favoarea unei magistrale prezentari a lui Maxim Marturisitorul, a

carui mare sinteza hristologica va inspira de acum ınainte toate elaborarile personale ale

parintelui Dumitru.

Publica ın acelasi timp un Curs de teologie ascetica si mistica ın care citatele din Sfintii

Parinti stau alaturi cu cele din Blondel si Heidegger. Locul considerabil acordat ”contemplatiei

naturii”, etapa a drumului spiritual uitata ın Occident, declanseaza cercetarile actuale ale

parintelui asupra semnificatiei stiintei si culturii. In 1949, parintele Dumitru Staniloae este

10

Page 11: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

chemat ın capitala unde va preda teologia mistica iar apoi, dupa punerea la index a mist-

icii de catre regim, teologia dogmatica pana la pensionarea sa ın 1978. Influenta sa asupra

intelectualilor si a mediilor monahale este imensa. Dar trebuie sa intrerupa publicarea Filo-

caliei si sa se limiteze la articole sau capitole, de altfel remarcabile, de manuale dogmatice.

In 1958, ıntr-o epoca ın care Romania nu-si redobandise ınca independenta si va servi drept

poligon de ıncercare pentru politica antireligioasa a lui Hrusciov, miscarea monastica si filo-

calica este decapitata iar parintele Staniloae arestat. Va petrece mai mult de cinci ani ın

ınchisori si lagare. ”O experienta ca atatea altele - spune el surazand - , putin mai dificila

pentru familia mea.” Si adauga apoi ca aceasta a fost singura perioada din viata sa ın care

a putut practica, ”tine”, ıntr-un mod aproape permanent, invocarea Numelui lui Iisus.

In 1964 parintele Staniloae este eliberat si ısi recapata rapid catedra la Institutul de

teologie din Bucuresti. La marginea imperiului sovietic, Romania se distanteaza de acesta

asa cum a stiut sa o faca si alta data la marginea Imperiului otoman.

Accentul este pus acum pe patriotism, pe unitatea nationala, iar ın acest efort de reunifi-

care Biserica primeste un loc foarte controlat, dar important. Parintele Staniloae se pune

pe treaba si lucrul sau ısi da ın sfarsit roadele: din 1976 pana ın 1980 apar cinci volume

noi din Filocalie cu introduceri si note care degaja permanenta si actualitatea acestui drum.

In 1978 apare o vasta Dogmatica ın trei volume care nu-i repeta pe Parinti, ci regaseste

inspiratia lor ın contextul culturii contemporane: o opera puternica, capabila sa deschida

crestinismului caile secolului XXI. In acelasi timp parintele Staniloae participa ın strainatate

la numeroase ıntalniri interortodoxe si ecumenice; gandirea sa ıncepe sa marcheze teologia

ortodoxa mai ales ın Grecia si ın Franta, teologia protestanta din Germania, anumite curente

anglicane si mediile catolice care ın Austria si ın Belgia se consacra dialogului cu Ortodoxia.

In ultima sa etapa, gandirea parintelui Staniloae pare fundamental preocupata de dialogul

cu umanitatea de astazi, atat ın suferinta, cat si ın cercetarile, sperantele si realizarile sale.

El dezvolta astfel o teologie a iubirii, singura capabila sa-l smulga pe om din singuratatea

sa angoasanta, si a iubirii creatoare, singura capabila sa dea un sens cercetarii stiintifice si

puterii tehnologice contemporane.

Teologia ortodoxa este apofatica pentru ca ea celebreaza plenitudinea inepuizabila a

Persoanelor divine, a diferentei lor, a unitatii si a iubirii lor. Aceasta respiratie a iubirii,

acest dialog in Dumnezeu ınsusi ıntemeiaza dialogul iubitor al lui Dumnezeu cu persoanele

create, si al acestora ıntre ele, face din timp o istorie a iubirii, din spatiu o deschidere catre

celalalt ın alteritatea sa, caci umanitatea si lumea de care ea este responsabila sunt chemate

sa intre ın infinitul Comuniunii trinitare. ”Kenoza” (”desertarea de sine”; Fil. 2, 7) a

Logosului rastignit transfigureaza ontologic umanitatea chemata de acum sa devina ceea ce

ea este ın mod sacramental ın Hristos, sa se ınscrie ın imensa miscare de jertfa prin care

Hristos distruge orice separatie si integreaza universul ın Dumnezeu. Totusi Dumnezeu nu Se

impune, discretia Sa infinita ıntemeiaza libertatea omului pe care Hristos ıl insoteste chiar ın

revolta si disperarea sa. Astfel ın Dumnezeul Cel Viu coexista bucuria iubirii trinitare, care

sporeste ın comuniunea sfintilor, si patimirea continuata de fiecare data cand oamenii refuza

11

Page 12: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

iubirea. Parintele Staniloae asuma dar si echilibreaza, gratie distinctiei palamite dintre fiinta

si energiile divine, kenotismul extrem al teologiei occidentale contemporane. Biserica Trup

al lui Hristos poarta ın ea si revarsa comuniunea Persoanelor divine. Alcatuirea sa divino-

umana asigura ın istorie ınnoirea constanta a ıntruparii lui Dumnezeu si a ındumnezeirii

omului, ea este ”locul ın care ınaintam spre ınviere, laboratorul invierii” (Dogmatica, vol.

II, p. 226).

Astfel se precizeaza o conceptie crestina despre om, despre devenirea sa personala si

colectiva, despre devenirea cosmica ınsasi. Raspuns iubitor si senin la exigentele moder-

nitatii, mai cu seama ale marxismului, desi acesta nu este niciodata numit. Lumea aparent

fara Dumnezeu nu este condamnata, ea este ın realitate o lume ın cautarea lui Dumnezeu.

Cum subliniaza cei mai multi dintre Parinti, caderea raneste dar nu distruge natura creata,

orice om ramane o persoana infinit nobila, creata dupa chipul lui Dumnezeu, iar univer-

sul, chiar strabatut de moarte, constituie totusi un limbaj misterios al carui sens omul are

vocatia de a-l descifra. Logoi-i lucrurilor iradiaza din Logosul divin, iar acest subiect di-

vin al universului se reflecta ın subiectul uman a carui ratiune este capabila sa ınteleaga

aceste ”ratiuni” ale creaturilor. Intruparea si ınvierea Logos-ului ın tot ceea ce a fost creat

magnetizeaza devenirea cosmica si istoria umana. De acum ınainte omenirea poate afla ın

Hristos un dinamism ınnoit, energiile divine trezind ın omul creat dupa chipul lui Dumnezeu

energiile corespunzatoare, virtutile sunt divino-umane si parintele Staniloae poate arata pe

buna dreptate:

1. Ca omul este o persoana ireductibila pentru ca este o existenta ın comuniune;

2. Ca Dumnezeu nu-l alieneaza pe om, pentru ca ıntruparea ıntemeiaza totala umanizare

a acestuia, ındumnezeirea sa ıntr-o perspectiva nu monofizita, ci chalcedoniana;

3. Ca mistica, atata vreme denuntata ca o evaziune, suscita o creativitate sociala, etica,

culturala de neınlocuit (Prin acest fapt se da o lectie unei anumite Ortodoxii crispate ın frica

sa si ın denuntarea Occidentului si a lumii contemporane.)

Stiinta presimte ”ratiunile” divine care structureaza o ”materie” ın ea ınsasi fara constiinta,

dar aceste ”ratiuni” nu devin pe deplin ınteligibile decat ın contemplarea Sensului. Lumea

este un discurs mut, la limita absurd, al carui ultim sens omul nu-l poate decela decat re-

cunoscandu-l drept cuvant si dar al Logosului, Ratiune si Sens veritabil al tuturor lucrurilor.

Departe de a respinge sau de a subrezi (diminua) rationalitatea, mistica o salveaza si ıi de-

schide orizonturi infinite. Munca ısi gaseste semnificatıa ın acest mare ritm al schimbului, al

ofrandei mutuale dintre om si om si dintre om si Dumnezeu, fiecare persoana, fiecare cultura

marcand cu geniul sau propriu natura ”plasticizabila”, natura care nu exista de fapt decat

ın ”iubirea constienta” inter-umana si divino-umana.

Omul-ın-Hristos este un om eclezial iar prin aceasta un om-umanitate: asa cum ipostasa

lui Hristos ıi include pe toti oamenii, tot asa ın unitatea Trupului lui Hristos fiecare poate

sa-i includa pe ceilalti. Pornind de la Biserica, o iubire creatoare trebuie sa germineze

fundamentele culturii si ale societatii.

Parintele Staniloae cheama Biserica la un imens si multiplu dialog: cu oamenii de stiinta,

12

Page 13: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

cu tehnicienii, artistii, chiar si cu responsabilii politici. Perspectiva sa este cea a ”unei

sfintenii care sa aiba geniu”, cum spunea Simone Weil, si care sa fie capabila sa lumineze

ıntreg complexul existentei sociale si antropo-cosmice. Apel care nu se adreseaza numai

ortodocsilor ci tuturor crestinilor. Fara cel mai mic relativism, dar stiind sa distinga fun-

damentalul de secundar, parintele Staniloae concepe catolicitatea ortodoxa ca pe o ”sobor-

nicitate deschisa” ın care celelalte confesiuni, carora el nu le pune sub semnul ıntrebarii

eclezialitatea, vor putea sa-si gaseasca la ele acasa, ın diversitatea lor, elaborari pozitive,

eliberandu-se ın acelasi timp de limitatiile proprii.

Nu vom conteni evocand bogatiile acestei opere generoase, dificil de altfel de tradus din

cauza compozitiei sale ın spirala si a limbii sale romanesti foarte curate, limba cu radacini

adanci, cvasi-poetica... Opera ce presupune de altfel o ıntreaga teologie a limbajului plecand

de la exegeza celor doua texte din cartea Facerii ın care, pe de o parte, Dumnezeu ıi cere

omului sa dea nume vietuitoarelor iar, pe de alta parte, cuvintele de uimire, schita a unui

prim dialog, se nasc pe buzele lui Adam ın fata aparitiei Evei. Parintele Dumitru este pentru

mine ın primul rand o prezenta, as spune aproape o mijlocire.

Cand l-am ıntalnit pe parintele Dumitru, nu m-am putut ımpiedica sa nu ma gandesc la

Sfantul Ioan Evanghelistul, care la adanci batraneti, repeta mereu ca ”Dumnezeu este iubire”

si ”Cel ce iubeste pe fratele sau se afla ın lumina”. Trebuie sa adaug aici si o impresie

de forta. Oamenii din Transilvania sunt recunoscuti pentru vigoarea lor ınfaptuitoare, ın

lucrarea mintii ca si ın cea a mainilor. Parintele Dumitru ıntrupeaza virtutile neamului sau:

ınalt, viguros, iar imensitatea operei sale marturiseste o putere de munca putin obisnuita.

Cand ıl ıncearca vreuna din neputintele varstei ınaintate, el se vindeca asternandu-se la lucru.

L-am vazut ın mijlocul intelectualilor romani cu o inteligenta ascutita, ironica, pentru care

este un martor al intelepciunii si al sensului. L-am vazut ın mijlocul monahilor si monahiilor

care traiesc din Filocalia sa. L-am ascultat improvizand fara nici o notita si vorbind pe larg

despre gingasia lui Dumnezeu ın fata unor ascultatori occidentali care au ramas impresionati

de pacea si lumina sa.

13

Page 14: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

Spre o teologie a religiilor ın viziunea parintelui Staniloae

Prof. Dr. Remus Rus

(preluat de pe http://www.crestinortodox.ro)

Disputa dintre teologii sibieni, in frunte cu Pr. Prof. Dumitru Staniloae, si filosoful

Lucian Blaga, este cunoscuta atat teologilor cat si filosofilor romani. Ea reprezinta, ın istoria

gandirii romanesti, una din ultimele confruntari reale, constructive ıntre teologie si filosofie

asupra unei teme deosebit de sensibile: religia. Indeobste, aceasta confruntare a fost vazuta

doar ca o ıncercare de forte, mostenirea ei nefiind valorificata dupa cum s-ar fi cuvenit. De

altfel nici nu s-a mai putut. Era vremea razboiului, dupa care a urmat marea pustiire.

Recitind recent lucrarea P. C. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, ”Pozitia d-lui Lucian Blaga

fata de Crestinism si Ortodoxie”, Sibiu, 1942, consecinta a istoricei dispute, si sesizand

bogatia de idei pe care o cuprinde, ne-am gandit sa o scoatem din uitare. Nu este vorba

de disputa propriu-zisa, caci nu pe aceasta dorim sa o reactualizam, ci de mostenirea ei

teologica ramasa nefructificata. In avantul confruntarilor de idei, autorul nu a determinat

doar locul pe care gandirea filosofica ıl detine ın functie de teologie, ci a formulat, cu deosebita

perspicacitate, modul ın care religia trebuie abordata si ınteleasa si prin aceasta, avand ın

vedere universalitatea fenomenului religios si varietatea lui, a trasat liniile unei autentice

teologii a religiilor.

Religia ın esenta sau fiinta ei

Religia, spune P. C. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, este ”cea mai pasionata navala a

fiintei spre realitate... spre principala realitate”, reprezentand ”substanta fundamentala a

omului”, ınteleasa ca ”expresie centrala a acestei substante fundamentale” (p. 14), ceea ce

ın limbajul teologic nu este altceva decat Dumnezeu. Caci religia ”spre deosebire de orice

alta ındeletnicire a spiritului uman, chiar de filosofie prin urmare, revendica omul ıntreg si

deci pune sub o lumina a ei, sub gandul la Dumnezeu, toata fiinta umana si deci toata viata

colectivitatilor” (p. 9).

Atunci cand se vorbeste de religie se are ın vedere o realitate particulara, omul ca per-

soana, si o realitate universala, ıntreaga comunitate umana, ambele fiind puse sub iminenta

divina. De aceea, cercetarea fenomenului religios nu poate fi facuta din exterior ın baza

”unui principiu mintal, subiectiv” (p. 30). Trebuie vazuta realitatea lui istorica, asa cum

ea se manifesta ın viata comunitatii umane: ”Cand cercetezi fiinta unei religii trebuie sa-i

ıntrebi pe aderentii ei, ce este ea pentru ei” (p. 30). In plus, ”trebuie sa se dea ıntr-o

definitie concisa toate aspectele caracteristice sub care se prezinta si fara de care nu se poate

prezenta” (p. 42), ıntelegand prin ”aspecte caracteristice” - ”Toate acele elemente fara de

care nu se ıntalneste si nu este posibil sa se ıntalneasca religia ca fenomen specific ın viata

omeneasca, adica toate acele conditii care sunt necesare pentru constituirea si persistenta

ei” (p. 42).

14

Page 15: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

In alta ordine de idei, religia, ın esenta sau fiinta ei, tine ın mod primordial de felul

ın care se manifesta atat ın planul credintei, cat si al ritualului, ınteles ca materializare a

credintei ın planul vietii empirice. De aceea, ıntelegerea adecvata a religiei implica, ın ordinea

importantei, o prima evaluare a elementelor ei constitutive, adica fixarea si determinarea

notelor ei specifice, de a caror determinare depinde existenta sau neexistenta fenomenului

religios autentic.

Determinarea notelor generale specifice fenomenului religios nu este o ıntreprindere usoara,

mai ales daca avem ın vedere multiplicitatea formelor si sensurilor ın care acesta se mani-

festa. Cu toate acestea, exista anumite puncte comune care constituie, prin generalitatea

lor, esenta fenomenului religios universal.

Elemente caracteristice ale fenomenului religios

Fara a ıncerca o definitie concisa a fenomenului religios ın actul de manifestare, P.C.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae sugereaza, ca prim pas obligatoriu ın ıntelegerea acestuia,

o abordare integrala si comparativa a realitatilor religioase, prin retinerea elementelor lui

esentiale: ”Definitia religiei trebuie sa cuprinda tot ceea ce o caracterizeaza ca fenomen,

ca realitate psihologica, istorica si sociala” (p. 42). Prin aceasta se evita formularea unei

definitii subiective si deci defectuoasa si restrictiva: ”Obiectivitatea stiintifica nu admite sa se

ia la construirea unei definitii numai religia preferata si toate celelalte sa fie rastalmacite prin

prisma acesteia” (p. 30-31). Daca, ınsa, la stabilirea unei definitii trebuie acordata atentie

deosebita unei anume religii, este obligatoriu ca aceasta sa fie ”religia ın care elementele ce

o constituie apar mai clare, mai putin tocite si nu invers” (p. 31). Prin urmare, el considera

ca obligatorii pentru o definitie adecvata a religiei urmatoarele cinci elemente:

Un prim element caracteristic al religiei este ”credinta tare si neclintita ın adevarul celor

ce le sustine” (p. 41), ıntelegand prin aceasta: ”Certitudinea omului religios... credinta lui

ın realitatea ultima si ın felul ei de a fi asa cum o cunoaste” (p. 35).

Credinta este o dimensiune universala prezenta ın toate religiile: ”Nu exista religie fara

credinta” (p. 35). Ea nu este doar o simpla ”facultate sau atitudine”, ci ”ceva mai profund,

ceva ce da cunoasterii certitudine si sileste pe tot omul sa participe la acea ordine” (p. 39).

Credinta angajeaza fiinta umana ın adevarul celor propovaduite: ”Gruparile de aderenti

cred nelimitat ca religia lor nu-i ınseala si realitatea divina exista si este asa cum li se

propovaduieste” (p. 39).

Al doilea element definitoriu, strans legat de primul, este ”caracterul personal al realitatii

ultime” (p. 44). Acesta are ın vedere ”capacitatea realitatilor din urma de a-l revendica pe

om, adica o anumita ınsusire care le ridica din indiferenta sau automatism, ceea ce ınseamna

si o anumita capacitate de a se comporta fata de om de la caz la caz, dupa cum se comporta

omul fata de ele” (p. 43).

Desi specificul personal nu este relevat ıntr-un mod explicit ın cazul tuturor traditiilor

religioase, se regaseste ınsa ”constiinta clara a caracterului de persoana aplicat realitatilor

ultime”, deoarece ”aceste realitati sunt concepute de orice suflet religios ca avand anumite

15

Page 16: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

trasaturi personale” (p. 43). Ca exemplu ın acest sens este dat impersonalismul upanisadic

caruia poporul ıi opune permanent zeitati cu trasaturi personale: ”Fortei universale de car-

acter panteizant, religia propriu-zisa care traieste ın popor ıi da caractere de vointa si de

autocratism monoteist personal” (p. 51). Autorul analizeaza atat marile traditii religioase

ale lumii (budismul, confucianismul etc), cat si fenomenul religios primitiv pentru a descifra

caracterul personal al realitatilor ultime (cf. p. 43-53), subliniind necesitatea vitala ”a

trasaturii personaliste a ultimelor coordonate ale existentei”, ın lipsa careia ”credinta nu are

nici o putere de a-l face pe om sa adere totalitar”, ba mai mult, ”credinta nu e credinta

propriu-zis si nu poate constitui religie decat cu aceasta conditie” (p. 43-44).

In al treilea rand, pe langa credinta si caracterul personal al realitatii ultime a existentei

exista ”o anumita deosebire ce o face orice credincios ıntre aceste realitati ultime, de caracter

mai clar sau mai obscur personal, si ıntre natura” (p. 53-54). Acest element are ın vedere

determinarea planurilor existentiale ale ordinei naturii care include realitatea launtrica a

omului si caracterul lui personal, si cel al obiectului credintei, deosebit si superior ordinei

naturii, subordonata acesteia (cf. p. 54). Deosebirea si superioritatea realitatilor ultime

propovaduite de religie fata de ordinea naturii rezida ın ”atributul de divin, de divinitate

al acelor coordonate supreme ale existentei” (p. 54). Chiar daca adeseori realitatea divina

este vazuta ın legatura extrem de intima cu natura, fiecare religie pastreaza ”constiinta

ca realitatea divina este altceva decat natura privita ın ea ınsasi” (p. 55). In astfel de

cazuri, sustine P.C. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, ”constiinta credinciosilor face deosebire

ıntre divin si natura si ıi atribuie divinului si o alta capacitate decat aceea de a intretine

ordinea constanta si automata a naturii. E o distinctie pe care credinciosii fiecarei religii o

fac asa cum fac o distinctie ıntre trupul omului si puterea mai ınalta care sustine trupul.

E un transcensus de la natura la realitatea divina, nu de distanta, ci de calitate. Ordinea

credintei e altfel decat ordinea naturii si are o suveranitate asupra naturii” (p. 55).

Al patrulea element specific si necesar religiei este credinta ın autorevelarea realitatii

divine. ”Este o convingere universala la credinciosii tuturor religiilor ca divinitatea s-a

revelat sau se reveleaza ea ınsasi si stirile despre ea nu sunt o constructie a mintii sau a

fanteziei omenesti, o autorevelare a spiritului uman” (p. 57).

In fiecare traditie exista convingerea ca divinitatea s-a revelat si aceasta pentru ca ”cer-

titudine despre realitatile ultime, cand acestea sunt concepute ca neexprimabile, ca dincolo

de planul material, nu se poate avea decat prin navalirea lor ın fata spiritului omenesc,

prin autorelevarea lor. De aceea credinta ın anumite realitati ultime si autorelevarea lor tin

ımpreuna, precum tin ımpreuna credinta si caracterul neautomat, deci personal si supranat-

ural, al divinitatii. Religia le afirma pe amandoua, deoarece formeaza un ıntreg. Ca sa

existe, religia are lipsa de credinta, adica de credinta ın revelatie” (p. 58).

Religia traieste din certitudinea unei transcenderi reale, a ıntalnirii cu divinitatea ın

care rezida convingerea referitoare la autorevelarea acesteia. Daca spiritul uman nu poseda

aceasta certitudine, intrarea ın contact cu realitatea divina, la initiativa acesteia, nu poate

avea loc.

16

Page 17: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

Ultimul element, al cincilea, retinut de Pr. Prof. Dumitru Staniloae, are ın vedere ”o

anumita asteptare, ıncredere si speranta cu care se leaga omul de divinitate ın privinta

destinului sau” (p. 62). Este vorba de o speranta neabatuta ın perpetuarea existentei

umane, cu ajutorul divinitatii si a unei anumite practici, prin care omul se conformeaza

vointei divinitatii sau randuielilor stabilite de ea: ”Constiinta umana universala asteapta

si crede ıntr-o salvare a omului de sub puterea macinatoare a naturii sau a unor forte rele,

ıntr-o ridicare a destinului sau peste destinul trecator al lucrurilor din natura. Asteptarea e

un instinct adanc al firii omenesti, credinta e puterea tainica data omului deodata cu oricare

religie” (p. 62). In alta ordine de idei, este vorba de credinta omului ın nemurire, ın viata

vesnica fara de care religia, viata religioasa nu ar avea nici un sens.

In concluzie, cele cinci elemente vitale ale religiei sunt: credinta, caracterul personal al

realitatii ultime, deosebirea dintre ordinea naturala si cea divina, autorevelarea realitatii

ultime, a divinitatii si speranta omului ın nemurire. Ele se regasesc ın toate manifestarile

religioase ale omului: ”Nu exista religie care sa nu prezinte ıntr-o forma cat de spalacita,

aceste cinci elemente” (p. 62). In afara lor nu se poate da o explicatie religiei ca realitate

specifica sufletului. In plus, ın baza lor, ”fiecare religie pledeaza pentru adevarul tuturor

celorlalte religii” (p. 63).

Exista o ıntrepatrundere functionala a acestor elemente: ”Credinta fara divinitate per-

sonala si fara revelatie nu poate exista; nici fara prezenta unui scop, cum este cel al salvarii

existentei” (p. 63), iar persistenta lor releva existenta unei legaturi personale ıntre divinitate

si om ın interesul salvarii sale, dar si convingerea omului ın posibilitatea salvarii personale

ıntr-o si printr-o comuniune speciala cu divinitatea si, ca urmare, un interes din partea

divinitatii de a-l salva pe om (cf. p. 63).

Credinta, revelatie, religii

Dintre toate aceste elemente, credinta si revelatia au un rol aparte deoarece ele angajeaza

adevarul religiei, ınteles ca ”realitate obiectiva care corespunde constiintei religioase” (p.

65): ”Credinta este cea mai profunda realitate a fiintei umane si cel mai sigur semn al unei

obiectivitati transsubiective, dar ın acelasi timp ea nu poate exista fara, aceasta obiectivitate,

deci fara Revelatie. Ea este o realitate umana si divina ın acelasi timp. Ea are un caracter

bipolar. In existenta ei se include realitatea Revelatiei” (p. 64).

Credinta si revelatia depind, nu ın continut, ci ın planul fenomenalului, ca act religios, de

marturia constiintei umane: ”ın fond marturia constiintei universal-umane despre un anumit

aspect neschimbat al realitatii nu ınseamna altceva decat ca realitatea preseaza statornic,

neschimbat asupra constiintei universal-umane, ca ıi sta deschisa, i se comunica permanent,

cu acel aspect; ca omenirea nu e formata din monade ermetic ınchise, ci se afla ıntr-o perma-

nenta comuniune cu realitatea, ca aceasta i se reveleaza”. Ba mai mult, ”marturia constiintei

universal-umane despre cunoasterea a ceva din realitatea transsubiectiva ınseamna o perma-

nenta revelare a acelei realitati. Cel putin aceasta e marturia constiintei” (p. 73-74).

Desi constiinta universal-umana nu produce o marturie identica ın continut, ea afirma

17

Page 18: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

totusi elementele de baza ale religiei: ”Toti oamenii au fost convinsi ın toate timpurile despre

existenta unei realitati cu oarecari trasaturi personale, cu caracter supranatural, revelandu-

se omului si avand un interes pentru salvarea lui din automatismul distrugator al naturii”

(p. 74).

Asa se face ca elementele fundamentate mai sus pentru stabilirea continutului real al

cunoasterii noastre, chiar daca nu s-ar cuprinde ıntre elementele religiei ın mod explicit

si convingerea despre revelarea divinitatii, ci numai despre existenta ei si, totusi, ın baza

faptului ca nu exista marturie statornica si unanima a constiintei umane despre existenta

unei realitati, fara ca acea realitate sa nu se reveleze presand oarecum asupra constiintei,

siguranta revelarii divinitatii ar fi ın afara de orice ındoiala” (p. 74).

In alta ordine de idei, Divinitatea, ın virtutea existentei ei, este un agent revelator.

Ea se reveleaza, actionand asupra constiintei umane, aceasta receptand-o ın forme felurite.

De aceea ”va fi deci o mare varietate ın credintele omenirii cu privire la felul cum este

divinitatea, la felul cum se reveleaza, la felul cum ıl ajuta pe om, la continutul mai precis al

tintei spre care e dus omul”, (p. 74). Este vorba aici de multiplicitatea religiilor, care tine

de ”subiectivitatea creatoare de mituri a omenirii” si de ”varietatea ei de structuri psihice

si inclinatii” (pp. 74-75).

In pofida multiplicitatii de continut, ca structura, conceptul de religie retine ”ca o nervura

statornica si universala ın tot haosul de ınchipuiri omenesti” (p. 75), elementele fundamen-

tale care intra ın definitia ei. Acestea ”se impun constiintei umane mai staruitor, mai cate-

goric decat toate aspectele vazute” (p. 78), si ca atare, ele ”ıntrunesc aceasta universalitate

de convingeri” (p. 78), caci ”nu exista constiinta, idee, afirmare, care sa nu fie sustinuta de o

convingere atat de adanca - aceasta e credinta - ca afirmarea sau constiinta despre existenta

divinitatii ce se reveleaza omului, purtata de un interes pozitiv pentru el” (p. 78).

Extensiunea universala a convingerii religioase este ”o dovada despre o cunoastere reala

si adecvata a divinitatii”, ınsa ”ın anumite limite” (p. 79), caci ”ıntre ceea ce formeaza

continutul unei convingeri atat de universale si de adanci, si realitatea obiectiva trebuie sa

fie o anumita adecvatie” (p. 79).

Aceasta adecvatie are ca punct de pornire un anume elan specific omului: ”Exista ın om

un elan dupa realitate; singur ınsa elanul nu se ıntalneste cu realitatea ultima; pana nu i se

descopera, nu este credinta, ci zbucium” (p. 86), iar satisfacerea acestui elan este realizata de

realitatea ultima ın cea mai mare parte prin revelarea ei, care transforma zbuciumul omului

ın certitudinea existentei si a unei prezente tainice ın el” (p. 86). Elanul uman care ıl

ındeamna ancestral pe om spre realitatea divina tine de credinta, ca dimensiune ontologica a

omului: ”ıntrucat de cand e omul exista credinta, de cand este el a avut parte de Revelatie.

Umanitate fara credinta nu e posibila. Dar nici credinta fara Revelatie. Se cuprinde un

adevar atat ın teoria inascentei religiei, cat si ın teoria originii ei supranaturale, amandoua

completandu-se” (p. 86).

Religia este deci un act specific omului, o dimensiune umana. Ea ıi este coextensiva.

Aceasta coextensivitate nu reduce religia la om, caci pe langa om, ın actul religios, intervine

18

Page 19: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

forta divina, Dumnezeu, prin lucrarea sa revelatoare, care da religiei caracterul ei transcen-

dent.

Cat priveste credinta si implicit revelatia, acestea sunt transmise din generatie ın generatie:

”ıntrucat credinta - deci si Revelatia - e de la ınceput, ea se primeste de la antecesori. Dar

ın acelasi timp se produce ın sens larg o permanenta Revelatie, fiecare om experiind ın chip

tainic presiunea realitatii ultime asupra constiintei sale” (p. 86). Experierea de catre fiecare

om a revelatiei este un act care se produce ın corelatie cu fenomenele cosmice, animale,

sociale, politice etc. Asa se face ca au fost create ”fel de fel de teorii care vad originea

religiei ın divinizarea fortelor naturii, ale vreunui animal, a societatii, a sefului politic etc.”

(p. 87). Insa ın realitate, ”experienta religioasa distinge divinul de toate aceste fenomene,

desi poate face experienta prezentei si a puterii lui ın legatura cu toate acestea” (p. 87),

deoarece experienta religioasa este ”o constiinta a prezentei tainice a divinului” si ca atare

”orice om religios cunoaste deosebirea” (p. 87).

Revelatia nu este egala ın intensitate. Ea are loc ın functie de evolutia certitudinii

religioase a omului. ”La anumite intervale ınsa, cand certitudinea religioasa slabeste si

revelarea perpetua ın sens larg nu apare suficienta, se produc revelatiile mai accentuate, mai

apasate, care produc o intensificare a credintei” (p. 87). Desi Pr. Prof. Dumitru Staniloae

nu intra ın detalii ın aceasta privinta, ideea pe care doreste sa o sugereze este destul de

clara. Viata religioasa a omului este determinata de convingerea religioasa, iar cresterea sau

descresterea acesteia determina din partea Divinului un act de revelare circumstantial cu

scopul pastrarii credintei si deci a trairii religioase.

”Participarea totala a fiintei umane ın religie se bazeaza pe suprema experienta a ıntalnirii

cu realitatea transsubiectiva ultima, realitatea aceasta revelandu-se constiintei implicit ca

avand o putere de revendicare absoluta asupra omului - deci un caracter superior automa-

tismului si naturii constante - si aceasta revendicare exercitandu-se asupra lui ın scopul

salvarii sale eterne. Aceasta este fata minima sub care se reveleaza omului realitatea ultima.

Si aceasta e cea mai sigura dintre ıntalnirile omului cu realitatea” (p. 90).

In cazul fenomenului religios exista deci o minima realizare si participare la realitatea

ultima care tine ın esenta de credinta ın divinitate, de revelarea acesteia si de speranta ın

mantuirea personala ca ”fond comun minim al tuturor religiilor, prin urmare si al crestinismului”

(p. 93).

Adevarul crestinismului sau crestinismul si religiile necrestine

Acest ”fond comun minim” al religiilor trebuie ınsa detasat de ”adevarul a ceea ce au

ın plus diferitele religii, inclusiv crestinismul” (p. 93). Autorul ne atrage atentia asupra

faptului ca ın relatiile dintre religii, nu atat fondul minim conteaza cat mai ales contributia

fiecareia ın parte. Caci traditiile religioase s-au structurat independent, fiecare promovand

elemente specifice individuale. Incercand o prima diferentiere ıntre crestinism si celelalte re-

ligii, Pr. Prof. Dumitru Staniloae ne atrage atentia ca ”tot ce au ın plus religiile necrestine

e sau o orgie de mituri, sau o ınviorare ıntr-o forma sau alta a aceluiasi fond minim care con-

19

Page 20: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

stituie convingerea religioasa universala. Nici miturile greco-romane, de pilda, nici revelatiile

divinitatii prin persoana istorica a lui Buddha, Laotze sau Mahomed, nu afirma o sporire

radicala a Revelatiei divine” (p. 93). Acest lucru se datoreaza ın special faptului ca ”miturile

sunt talmacirile omenesti ale aceluiasi fapt religios fundamental, iar revelatiile prin diverse

persoane istorice sunt o ınviorare a constiintei aceleiasi revelatii generale, sau o precizare

ıntr-un fel sau altul a voii divine manifestata prin aceeasi revelatie (p. 93). In plus, ”nici

miturile, nici revelatiile prin persoane istorice nu afirma esential o venire mai aproape a di-

vinitatii, o etapa radical noua ın comuniunea dintre divinitate si om, de care vorbeste orice

religie. Constiinta umana nu afirma un adevar ın plus ın nici una din religiile necrestine”

(p. 93).

Mitul este ”o plasmuire umana”, rasarit ”din straduinta de a prinde ıntr-o imagine faptul

fundamental al divinitatii si al revelatiei ei” (p. 93), ”o ipostasiere prin fantezie a unei

puteri divine manifestata prin natura cu regularitate constanta, deci o exprimare poetica si

ipostasiata a constiintei despre revelatia generala, sau o ipostasiere a unei puteri din natura

sau a unei ınsusiri personale” (p. 94).

Miturile nu aduc ceva nou despre faptul revelatiei generale, ci ıl ”aburesc” si ıntrucat sunt

o contributie a subiectivitatii omenesti la faptul revelatiei generale, ele ”poarta amprenta

nivelului spiritual al colectivitatii respective” (p. 94). In esenta lor miturile sunt ”produsul

unor stiluri omenesti de gandire si intuitie” (p. 94), ca ”valuri asternute peste revelatie”.

Miturile se ınmultesc ın fazele de ”decadere a religiilor” sau atunci cand ”omul nu mai

simte atat de viu prezenta si initiativa divinitatii ıntru a se revela”. In aceste cazuri, ”fan-

tezia omului ısi exalta nestingherit aviditatea ei creatoare” (p. 94). Din aceasta ”orgie a

miturilor”, cate o religie scapa ”printr-o noua revelatie a divinitatii prin intermediul unei

persoane istorice” (p. 94).

Pornind de la aceste temeiuri, P.C. Pr. Prof. Dumitru Staniloae sesizeaza doua ”trepte”

de religii necrestine:

a. Religii ın care constiinta revelatiei divinitatii si deci a vointei ei este foarte slabita si

tulbure. In ele se produc mituri cu nemiluita.

b. Religii ın care constiinta revelatiei divinitatii - si aceasta ınseamna revelatie prin

persoane istorice - e mai intensa si deci ideile despre divinitate sunt mai clare. In acestea

miturile nu prea ınfloresc (cf. p. 95).

Prima treapta are ”satisfactia creativitatii ın gol si nemultumire continua fata de ea” (p.

97), iar a doua, ”satisfactia realitatii, care i se prezinta mai bogata si mai profunda decat

toate ınchipuirile posibile” (p. 97). In ambele cazuri ramane distanta dintre om si divinitate,

dintre constiinta umana si realitatea divina.

Cat priveste crestinismul, acesta se deosebeste radical de aceste religii, deoarece ”prin

plusul pe care ıl afirma, el atesta despre o sporire esentiala a Revelatiei divine” (p. 97).

In timp ce celelalte religii, care se prevaleaza de o revelatie speciala, nu o ınteleg esential

ca o venire mai aproape a lui Dumnezeu catre om, crestinismul se prezinta ca o ıntregire

reala si maxima posibila a revelatiei: ”ın crestinism Dumnezeu nu-si descopera numai o

20

Page 21: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

seama de porunci noua, ci El insusi devine om ca oamenii, un Tu al fiecaruia dintre noi,

ıntrand ın comuniunea perfecta si directa cu noi, pe cata vreme ın toate celelalte religii cu

revelatie specifica, El ramane pitit ın spatele unui om, care vorbeste ın numele lui Dumnezeu.

In celelalte religii cu revelatie, Dumnezeii nu devine ins ıntre insii omenesti, ci raman mai

presus de relatiile directe dintre acestia, angajand doar pe unul dintre ei sa vorbeasca ın

numele Lui. Oamenii nu intalnesc pe Dumnezeu ınsusi ca un Tu ın mijlocul lor, ci tot numai

un om trimis de El” (p. 98).

Crestinismul este ”o religie cu totul deosebita, stand singura pe a treia treapta, supe-

rioara ın ceea ce priveste constiinta apropierii realitatii divine, ca singura religie dominata de

constiinta unei sporiri - pana la ultima masura - a Revelatiei divine, fara ca sa iasa prin vreun

element nou din definitia generala a religiei” (p. 98). In crestinism are loc ”revelarea deplina

a divinitatii cat si manifestarea caracterului personal al ei, prin pasirea lui Dumnezeu ca om

ıntre oameni” (p. 101). Coborarea lui Dumnezeu printre oameni a fost necesara, deoarece

”lipsa unei experiente ın forma prezentei divine prin revelare deplina si ın forma personala,

lasa omului latitudinea unei desfasurari a egoismului si a orgoliului sau creator de mituri”

(p. 101). In mit, omul ”nu are o porunca, un mijloc de auto-totalizare a puterilor sale, ci un

pretext de visare poetica iresponsabila” (p. 103), caci ”poate absenta usor de sub puterea lui

Dumnezeu care ıl cheama la raspundere, ınchipuindu-si ınchipuiri care ıi conveneau despre

voia lui Dumnezeu” (p. 101).

Era deci necesara o interventie directa, nemijlocita a lui Dumnezeu ın lume pentru a

ındrepta constiinta religioasa spre adevaratul ei tel. De aceea, ”Dumnezeu a devenit per-

soana istorica si de atunci realitatea lui este experiata cu o intensitate ce depaseste orice

certitudine” (p. 102). Prin acest act, ”Dumnezeu ısi actualizeaza puterea asupra omului si-l

face sa-si simta granita si sa se autototalizeze ıntr-o viata de raspundere numai venind mai

aproape de el. Dar si iubirea si ajutorul Sau se manifesta ıntregi numai cu acest pret” (p.

101-102).

”Cum s-ar explica, se intreaba Pr. Prof. Dumitru Staniloae, certitudinea apostolilor ca

Dumnezeu e cu ei, daca nu printr-o experienta a realitatii divine ın imediata lor apropiere?

Cum s-ar explica Evangheliile, care ın scrisul lor onest, neprefacut, simplu, zugravesc per-

soana cu adevarat dumnezeiasca - si ın acelasi timp omeneasca - a lui Iisus, daca nu prin

contactul apostolilor cu o realitate asa cum o descriu, adica dumnezeiasca? Cum s-ar putea

explica moartea tuturor apostolilor si a milioanelor de martiri, ca si certitudinea miliardelor

de oameni de atunci ıncoace, decat printr-o venire a lui Dumnezeu prin Iisus Hristos ın sfera

de experienta tainica a fiecaruia” (p. 102). Totodata, ”puterea de revendicare a lui Iisus

Hristos e uriasa, e totala nu numai prin faptul ca El a murit barbateste din iubire pentru noi

si ne da o pilda de puritate morala, ci si prin faptul ca e Dumnezeu si ca atare obliga orice

constiinta ın mod absolut. Iar pe de alta parte, prin faptul ca, Iisus Hristos n-a sfarsit de

a exista ıncheindu-si viata pamanteasca, ci, ınviat si asezat de-a dreapta Tatalui, la carma

lumii, ne revendica de acolo ca un Dumnezeu ce ne va judeca dupa faptele noastre. Prin

faptul ca a trait ın istorie si a fost Dumnezeu, stim desigur ca exista si acum, si stim care

21

Page 22: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

este voia Lui” (p. 102).

In plus, crestinismul nu este o religie a miturilor. Acest lucru se datoreaza faptului

ca prezenta lui Dumnezeu ın lume, ca realitate perceptibila si activa, face inutila miturile:

”Cand realitatea divina e asa de aproape de noi si asa poruncitoare, cand o stim cum e si

ce vrea (importa cum e, ca premisa pentru conduita noastra, caci prin aceasta ne dobandim

mantuirea, nu cum e, pentru a satisface curiozitatile cognitive), nu mai e loc pentru mituri”

(p. 102).

Revelatia lui Dumnezeu si miturile sunt doua elemente incompatibile pe motiv ca revelatia

iti da certitudinea realitatii, pe cand mitul reprezinta o plasmuire fantezista a realitatii

savarsita de om: ”Iisus Hristos este auto-revelatia deplina a lui Dumnezeu. Prezenta dum-

nezeirii ın El nu e o ınchipuire omeneasca, ci o realitate masiva ... ın El noi traim certitudinea

realitatii, nu nesigurantele ınchipurilor proprii. Noi traim din ıncrederea neclintita ın aju-

torul dumnezeiesc si din constiinta absoluta a obligativitatii noastre ın fata voii descoperite

a lui Dumnezeu, nu probabilitatile ideologiilor proprii, ın care singura forta certa, dar lipsita

de echilibru si de rezistenta ın ıncercari, este orgoliul individualist alimentat de pasiuni.

Un Dumnezeu care nu s-a revelat, ci e o imagine construita de om dupa cum ıi convine

lui, este un idol. In plasmuirea construita de om e plasat totdeauna ceva cu totul dincolo de

lumea creata, un element al lumii pe care omul ıl ındumnezeieste. Numai revelatia apropie

de om ceva cu totul de dincolo de lume, adica divinitatea. Avand pe Dumnezeu real ın

Iisus Hristos, noi nu ne putem face idoli din ceea ce ne convine intereselor si poftelor noastre

individuale sau colective, idoli pe care sa-i servim cu uitarea de Dumnezeu. Cei carora s-a

descoperit Dumnezeu ın toata realitatea sa nu mai au nici o placere sa-si construiasca dum-

nezei dupa pofta inimii lor. Asa se explica de ce Europa crestina, stapanita de certitudinea

prezentei reale a lui Dumnezeu ın Iisus Hristos, s-a ridicat peste efervescenta haotica a Asiei

constructoare de mituri la infinit, virtualitate dupa care tanjesc uneori si insi dintre noi” (p.

109).

In acelasi timp, revelatia lui Dumnezeu pune ıntr-un nou echilibru relatia dintre Creator si

creatura: ”Daca Dumnezeu, fiind mai mare ca omul, nu se lasa construit de om ci se reveleaza

El ınsusi cu suveranitatea Sa ce copleseste pe om, cei ce primesc aceasta descoperire, facand

implicit experienta stapanirii Lui absolute, stiu ca toata faptura trebuie sa se supuna Lui si

deci nici o parte din natura nu poate fi considerata Dumnezeu, adica idol. Cand e privita

ın subordinea lui Dumnezeu, ”toata faptura este buna si nimic nu este lepadat, daca se ia

cu multumita”, spune Scriptura (I Tim. 4, 4). Nu exista atitudine care sa ımbratiseze toate

partile Universului cu atata dragoste si pretuire ca cea crestina, pentru care toate sunt opera

mainilor lui Dumnezeu si obiectul grijii lui parintesti. Toate sistemele ideologice si politice se

ridica ımpotriva vreunei sau altei parti din lumea lui Dumnezeu. Dar pe langa toata aceasta

atitudine universal-pozitiva fata de lumea creata, crestinismul se fereste a transforma vreunul

din sectoarele ei ın dumnezeu, adica ın idol si aceasta pentru ca Dumnezeu cel adevarat, cel

”nerevelat” de om dupa pofta inimii sale, s-a revelat El ınsusi si este coplesitor de prezent

ın Iisus Hristos”. (p. 109-110).

22

Page 23: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

Constiinta religioasa universala, echilibrul existential si destinul omului ısi gasesc ımplinire

atat timp cat Dumnezeu si omul tind spre o apropiere maxima, spre comuniune integrala.

Acest lucru devine posibil doar prin autorevelarea deplina a lui Dumnezeu, fapt ımplinit ın

plinatatea lui ın Iisus Hristos. Prin aceasta crestinismul se detaseaza fundamental atat de

religiile mitice, cat si de religiile ”revelatiilor” istorice. Religiile mitice raman la o prezentare

ıntunecata si obscura a fondului religiei. Credinciosii acestor religii simt ca ele ar avea sa le

dea ceva, dar nu ın mod deplin. ”Parintele cel mare” s-a suparat pe oameni si s-a ındepartat

de ei.

Pe de alta parte, religiile revelatiilor istorice nu prezinta ın mod satisfacator raportul

dintre divinitate si om, Dumnezeu ramanand fie acoperit de lege, fie devenind un despot

absolut, dupa cum este situatia ın ıudaism si respectiv ın islam. Crestinismul vine cu o noua

notiune vitala: participarea iubitoare si iertatoare a lui Dumnezeu la viata omului, dar si

participarea prin daruire totala a omului la viata divina. Prin aceasta participare ”fiinta

umana vine la starea de totalizare si de constiinta a ceea ce este, la tonalitatea grava si

majora a trairii responsabile” (p. 101).

Concluzii

Am ıncercat sa reconstituim ın paginile acestui articol ceea ce am numit ”o teologie a

religiilor”. Departe de a fi o sintagma pretentioasa, suntem convinsi ca textul de mai sus

confirma asteptarile. P.C. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, pornind de la analiza particularu-

lui, a sesizat universalul valid prin discernarea coordonatelor principiale fara de care nici o

constructie religioasa nu rezista. In plus, ın functie de rezultatele realizate, el descifreaza

autenticul ın haotic, punand ordine ın hatisul de nepatruns al sistemelor religioase. Prin

analizele clare si obiective, ne este pus la ındemana un ”pedagog” care, fara ındoiala, ne

duce spre discernerea Adevarului. Logicul si rationalul au devenit cai de determinare a

suprarationalului credintei, fara vreo diminuare a acesteia. Soliditatea si perenitatea unei

gandiri rezida ın valoarea ei, iar valoarea temeiurilor expuse ın contextul admirabilei contro-

verse ramane de netagaduit.

In timpul elaborarii acestei lucrari, Editura Paideia a retiparit cartea P. Prof. Du-

mitru Staniloae (Bucuresti, 1993, p. 125), privind controversa cu Lucian Blaga, punand la

ındemana cititorilor interesati textul ei complet. Un mic sondaj pe care l-am facut ın randul

studentilor mei de la Facultatea de Teologie si de la Facultatea de Filosofie din Universitatea

din Bucuresti, mi-a confirmat parerea ca majoritatea au fost interesati ın desfasurarea con-

troversei dintre cei doi mari ganditori romani. Esentialul era trecut cu vederea. De aceea

speram ca aceste cateva randuri vor reliefa cu mai multa pregnanta contributia majora adusa

de Pr. Prof. Dumitru Staniloae la ıntelegerea fenomenului religios ın ansamblul lui, dar si

a relatiilor dintre religii. Aceasta ıntelegere este cu atat mai vitala cu cat se sesizeaza o

puternica dezorientare ın randurile tinerilor si chiar a unor adulti, mai ales intelectuali, ın

ceea ce priveste adevaratul drum al vietii religioase pe care ar trebui sa-l ımbratiseze.

23

Page 24: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

Teologia Parintelui Dumitru Staniloae si hermeneutica ecumenica

Pr. Prof. Ion Bria

(Caietele Universitatii ”SEXTIL PUSCARIU” - Brasov Anul II, Nr.2, vol.III - 2002)

Numele Parintelui Staniloae este ınscris nu numai ın dipticele Bisericii si teologiei orto-

doxe Romane, ci si ın dipticele Bisericii universale. Cand ın 1994, Consiliul Ecumenic al

Bisericilor a alcatuit volumul Ecumenical Pilgrims, editorii volumului n-au ezitat o clipa sa

introduca numele sau ın randul ”Pionierilor ın Reconcilierea Crestina” din secolul trecut. El

se afla ın comunicarea marilor teologi ai secolului: Karl Barth, Dom Lambert Beaudin, Paul

Couturier, Karl Rahner, Georges Florovsky, Vladimir Lossky, John Meyendorff, Michael

Ramsey, Oliver Tomkins, Stephan Zankov, Suzanne de Dietrich. Din Romania, de aceiasi

cinste se bucura si Parintele Profesor Ioan Coman.

Inainte de a expune, pe scurt, repercusiunile teologiei Parintelui Staniloae asupra evolutiei

dialogului ecumenic din timpul sau, voi face cateva observatii preliminare:

Exista o veste buna: exegeza teologica si comunicarea ecumenica a ”viziunii creatoare”

a P. Staniloae au intrat ıntr-un nou stadiu odata cu publicarea primelor teze de doctorat

consacrate operei si teologiei lui si cu traducerea ın limba engleza a Dogmaticii. O prima

ıncercare de a contura opera si personalitatea sa este volumul Persoana si Comuniune publi-

cat la Sibiu ın 1993. Dar, ın general, stadiul precedent, a fost dominat de o literatura de tip

aghiografic si bibliografic, sub forma de convorbiri, articole omagiale, profiluri de dictionare,

cele mai multe scrise de cei ce fac parte din ”generatia Staniloae” .

Numeroase confidente si consemnari notate de studenti, jurnalisti, reporteri, teologi

autoproclamati, amatori de Filocalie, nu pot fi verificate. Unii au fortat raspunsul Parintelui

Staniloae la ıntrebari rau formulate. Din fericire, studiile recente restabilesc simetria teologiei

sale cu privire la definirea Ortodoxiei, la comunicarea acesteia pe scena ecumenica, la tema

”Ecumenism si Ortodoxie”. Concluzia acestora: Parintele Staniloae n-a conceput Ortodoxia

ca un alibi pentru teze antiecumenice.

Teologia Parintelui Staniloae, metoda sa de a ımbina experienta personala a teologului,

practica ecleziala si receptivitatea sociala, cat si temele dezvoltate ın studiile sale, constituie

o noutate, o ”alta teologie ”. Predarea Dogmaticii sale ın ınvatamantul teologic universitar

a produs o polarizare latenta ın teologia romana. Inca din anii ‘50, Dogmatica sa n-a fost

confortabila pentru nimeni. El trata uneori teme noi, controversate, ın care teologii romani

aveau opinii si directii divergente, ceea ce a produs adevarate dislocari. Pentru a marca

aceasta polarizare, este numit pejorativ ”misticul nostru”: ”Rectorul Institutului nostru

prin 1955 m-a prezentat odata, la o vizita a reprezentantilor Departamentului Cultelor, cu

cuvintele: ”Iata si pe Parintele Staniloae, misticul nostru”. La riposta mea ca oricare teolog

e si mistic, s-a aparat cu furie: ”eu nu sunt mistic”. ”Dar nu te ımpartasesti cu mystiki

thisia?” “Si apoi daca te aperi ca de un lucru periculos de acest epitet, de ce mi-l arunci

mie?”. ( Scrisoarea sa din 30 decembrie 1978).

24

Page 25: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

Pentru a arata ca ınvatamantul teologic din Romania avea nevoie de o ”alta teologie”,

Parintele Staniloae nu e de acord cu publicarea Simbolicii lui Hristu Andrutsos ın 1956, ın

traducerea Prof. Justin Moisescu. (El ınsusi tradusese Dogmatica aceluiasi autor grec, la

Sibiu ın 1930). In 1958, paginile scrise de el ın Manualul de Teologie Dogmatica si Simbolica,

au fost smulse si arse ca pagini de erezie. Aceasta tensiune ıntre curente si scoli divergente

a fost mascata de grupul teologilor ”reprezentativi”, care n-au facilitat participarea lui la

viata ecumenica. Dar poate ca tocmai din aceasta cauza teologia a fost sondata si ascultata

acum mai mult decat oricand.

Mai trebuie sa fie retinuta, tot ca observatie preliminara, ideea ca Parintele Staniloae

n-a ınteles redefinirea Ortodoxiei ın dialogul ecumenic fara o critica a teologiei ortodocsilor

din diaspora rusa ın Occident. El recunoaste locul important al diasporei ruse ın difuzarea

misticii rasaritene ın Apus, mai ales ın randul laicilor. Dar, ın multe capitole ale Dogmaticii

sale, el nu urmeaza viziunea acestora, ca de pilda ın eshatologie. El introduce un capitolul

nou despre ımparatia lui Dumnezeu care poate fi simtita ca o pregustare a eshatologiei de

la sfarsitul istoriei, deci se poate progresa mereu ın aceasta simtire si dezvoltare a ei. Din

cauza conditiei umane ın planul istoriei, ”Istoria e sortita sa ramana mereu ıntr-o anumita

imperfectiune ceea ce pe de alta parte ıi da o tensiune neıncetata ”. (Scrisoarea din Paris,

20 septembrie 1978). Operatiunea crestinilor pentru istorie este sustinuta de tensiunea es-

hatologica.

Parintele Staniloae ısi da seama ca suprasolicitarea unei culturi si spiritualitati dominate

ruso-bizantine, ar putea sa ınsemne banalizarea traditiilor si spiritualitatilor locale. Cand se

elaboreaza raportul dintre Evanghelie si cultura, trebuie sa se tina seama de ”ınradacinarea ın

spatiul propriu”. Etosul Ortodoxiei romane se mentine numai stand ıntre Orient si Occident,

ın acest spatiu de granita, spatiu-punte. Identitatea ei e distincta, dar nu e straina culturii

moderne europene.

Participarea si contributia Parintelui Staniloae la Miscarea Ecumenica, la dialogul teo-

logic bilateral, n-a avut totdeauna un caracter institutional, de reprezentare. A fost discret

ın manifestarile sale ecumenice, dar a fost mereu ın contact cu marii teologi ai timpului

sau. ”Ecumenismul este rau ınteles”, de aceea nu exista capitol din Dogmatica sa fara

un comentariu asupra implicatiilor ecumenice ale acestui capitol. Divergentele confesionale

sunt vizitate si numite fara ocol, cu acuratete si fermitate, totusi situate ın cercul mare al

unei ”sobornicitati deschise”, al Traditiei patristice inclusiv ce apartine tuturor. Consiliul

Ecumenic al Bisericilor i-a solicitat contributia ın diverse reuniuni, cu ıntelegerea ca teolo-

gia sa ecumenica modifica portretul Ortodoxiei care circula ın Occident ın prima jumatate

a secolului trecut. ”Ecumenismul era rau ınteles si din cauza ca comunicarea ortodoxiei

era deficienta, adica nu atinsese un nivel teologic adecvat si relevant pentru comunitatea

ecumenica ın majoritatea ei protestanta.

Printre participarile si contributiile solicitate de CEB sa notam urmatoarele:

Dupa conferinta mondiala a Comisiei Credinta si Constitutie de la Montreal din 1963,

teologii acestei comisii organizeaza la Bucuresti ın martie 1965 un seminar cu teologi ortodocsi,

25

Page 26: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

luterani si reformati din Romania. Tema seminarului, atat de familiara Parintelui Staniloae

(care scrisese Documentele doctrinare de la Montreal, Ortodoxia , 4 (1964, 577-597): ”Hris-

tos cosmic - ıntregul cosmos merge dupa Hristos”, a fost dezbatuta de: Lukas Vischer, Andre

Benoıt, Reinhard Slencza, Kurt Stadler, Hermann Binder (Sibiu), Istvan Iuhasz (Cluj), Prof.

Teleki (Cluj).

Comentariul la Decretul conciliar Despre Ecumenism promulgat de Papa Paul al VI-lea

ın 1964 (Ortodoxia, 2 (1965), 267-283). De altfel gratie Parintelui Staniloae, teologia romana

a beneficiat de cele mai competente prezentari si analize ale documentelor conciliare (si post

conciliare).

Parintele Staniloae a avut un rol decisiv ın colocviile organizate ın martie si mai 1970, la

Bucuresti, despre consensul hristologia dintre Bisericile Ortodoxe si cele Orientale, reprezen-

tante la discutii de Profesorii Paul Verghese (India) si Karekin Sarkissian (Antelias Liban).

El a propus ca hristologia convergenta existenta sa fie exprimata ıntr-o definitie mai larga

(Ortodoxia, 2 (1970), 205-225).

Pentru a pregati Adunarea generala de la Nairobi (1975), Consiliul Ecumenic a convocat

o consultatie ortodoxa la Manastirea Cernica, ın iunie 1974 (Vezi: International Review of

Mission, nr. 253, 1975, pp., la care a invitat ın calitate de vorbitor principal pe Parintele

Staniloae. Conferinta sa: Centralitatea lui Hristos ın teologia, spiritualitatea si misiunea

Bisericii Ortodoxe a fost difuzata ca document al Adunarii. La Cernica au fost reuniti mari

teologi ortodocsi ai timpului: Nikos Nissiotis, Metrop. Emilianos Timiadis, John Meyendorff,

Boris Bobrinskoy, Metrop. George Khodre, Cyril Argenti, John Zizioulas, Aram Khesishian,

Fr. M.V. George (India).

La al doilea Congres al Facultatilor de teologie de la Atena, mai 1976, Parintele Staniloae

a vorbit despre ”Dinamica creatiei ın Biserica” (Ortodoxia, 3-4 (1977), 281-291). Cu acest

prilej a avut convorbiri cu teologi din toate Bisericile: N. Nissiotis, J. Meyendorf, S. Agouridis,

Basil Krivocheine, Al. Schmemann, J. Karmiris, P. Trembelas, K. Ware, Th. Hopko, Bruce

Rigdon, K. Raiser, W. de Vries, R. Slenczka, W. Kupers, Fr. Bouwen, Paulos Gregorios, El.

Fortino, G. Galitis, Ev. Theodoru, Ignatios Hazim.

Invitat sa contribuie la un volum intitulat : Martyria - Mission editat de CEB, ın 1981,

Parintele Staniloae a scris un eseu unic prin tema si stil: Witness Through Holiness of Life.

Orice crestin exercita un apostolat prin sfintenia vietii lui.

In principiu toate adunarile generale ale CEB : New Delhi (1961), Nairobi (1975), Van-

couver (1983), Canberra (1991), Harare (1998), au fost precedate de o consultatie ortodoxa

asupra temei centrale a adunarii. Inainte de Vancouver, ın 1982, Philip Potter, Secretarul

general, a tinut sa convoace un colocviu pregatitor ıntr-un cadru de rugaciune si meditatie

cum este Comunitatea de surori de la Grandchamp de langa Neuchatel, Elvetia. Fara nici o

ezitare, Philip Potter l-a invitat pe parintele Staniloae sa vina la Geneva si la Grandchamp ca

sa ofere o introducere spirituala la tema adunarii: Isus Hristos - Viata lumii. Meditatiile sale

spirituale despre Isus Hristos ”centrul ontologic” (Hristos distant nu libereaza si nu uneste,

nu ecumenic) si despre Biserica - centrul liturgiei, al creatiei au adus ceva inedit, exceptional.

26

Page 27: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

Punctul sau de vedere a fost imediat retinut de organizatori: teologia ecumenica trebuie sa

tina cont nu numai de contextul ın care este proclamat mesajul biblic la un moment dat

(de unde tentatia de a-l limita la Optiunea preferentiala pentru saraci, ca ın cazul teologiei

eliberarii din America Latina), ci si de continutul total si de spiritualitatea globala Evanghe-

liei, care este aceea a ınvierii si a sarbatorii, a biruintei vietii asupra mortii. Aceasta este

spiritualitatea Bisericii universale generata de o hristologie conciliara. Un Hristos ”distant”

nu da viata. Aceasta interventie a fost esentiala pentru viitoarea adunare. De fapt, ea a

determinat si titlul raportului oficial scris de John Poulton: The Feast of Life. Geneva:

WCC Publications, 1982. La colocviu au participat: Ph. Potter, Metrop. George Khodre,

Metrop. Paulos Gregorios, Rubem Alves, Bill Lazareth, Paul Minear, Constance Parvey,

Dorothee Solie, K. Stendhal.

Stima teologica reciproca dintre Parintele Staniloae si teologul german Juregen Moltmann

este bine cunoscuta. Dupa ıntalnirea lor din Bucuresti din 1979, afinitatile lor teologice si

spirituale au crescut. Teologul german recunoaste ca jumatate din teologia sa despre ”com-

pasiunea lui Dumnezeu” este inspirata de P. Staniloae. Parintele Staniloae recunoaste ca

”teologia iubirii” pe care a dezvoltat-o nu este straina de ”teologia sperantei” a lui Molt-

mann. J. Moltmann a fost impresionat de contributia Parintelui Staniloae la conversatiile

de la Klingenthal despre Filioque. Doctrina ortodoxa despre Dumnezeu - Sfanta Treime face

superflua aceasta clauza (Vezi: J. Moltmann, Experiences in Theology, London: SCM Press,

2000, 306-8).

Dogmatica Parintelui Staniloae ne ofera multe puncte de referinta pentru o hermeneutica

ecumenica dar mai ales pentru abordarea temei Ecumenism si ortodoxie. De exemplu:

Intr-un capitol din Dogmatica sa (vol.I , p. 92-110) scoate ın evidenta autoritatea si

functia hermeneutica a teologiei, facultatea ei de explicare si de aprofundare a planului de

mantuire. Asa cum arata teologia patristica, explicatiile teologice sunt de fapt explicitari

ale dogmelor – si ca atare intra ın propovaduirea generala si permanenta a Bisericii, adica

ele se ınsumeaza ın ınvatatura Bisericii ın sens larg. Parintele Staniloae deduce aceasta din

doua argumente: mai ıntai, a cunoaste ınseamna a interpreta : ”Teologia si ın general spiri-

tualitatea de azi e preocupata atat de mult de hermeneutica pentru ca a devenit constienta

ca a cunoaste ınseamna a interpreta. Dar interpretarea este o opera fara sfarsit, pentru ca

nu numai realitatea divina ci si cea creata, e cuvant sau sens divin, cuprinzator de nesfarsite

sensuri sau cuvinte, adresate noua pentru a le descoperi si a ni le ınsusi”. Desigur, ın exegeza

sa explicativa, teologia protejeaza mereu misterul cuvantului lui Dumnezeu, Adevarul, tot

Adevarul (Biblia ınsasi lasa multe lucruri neexplicate), dar rolul ei este de a extrage ”sensul

spiritual al dogmelor” pentru fiecare generatie. Orice explicatie teologica, aprofundare sau

exprimare teologica a doctrinei este legitima.

O alta motivare este conceptia sa despre caracterul dinamic al Traditiei. Episcopul Kallis-

tos Ware prefera definitia data Traditiei de Parintele Staniloae: ”Aceasta nu este o suma

de propozitii ınvatate pe din afara, ci experienta traita” (Dictionary of thee Ecumenical

Movement, Geneva: WCC Publications, 1991, p. 1017). Traditia nu se epuizeaza ın formule

27

Page 28: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

dogmatice, deoarece experienta lui Dumnezeu ın istorie este inepuizabila. Parintele Staniloae

crede ca opinia unor teologi dupa care istoria Bisericii este ıncheiata, ca si tendinta unora de

a reduce Ortodoxia la definitii scurte (”Biserica celor sapte sinoade ecumenice”), contravin

bogatia imensa a Traditiei, si mai ales natura ei de ”dialog” (Anthony Ugolnik, The Illumi-

nating Icon, Grand Rapids, Eerdmans, 1989). Innoirea - dezvoltarea Traditiei are sursa ın

aceasta facultate de dialog. Ea nu trebuie sa fie deci sedimentata odata pentru totdeauna,

nici silita prin decizii magisteriale si conceptualizari abuzive. Ea trebuie sa fie lasata sa se

dezvolte energia ei inerenta, sa se ınchege ıntr-o sinteza simetrica si coerenta ın dialogul intra

si inter eclezial.

O prima concluzie ar fi aceasta: teologia ca exegeza a dogmelor nu ınseamna a apara ın

mod mecanic Traditia (traditionalismul), caci rolul ei este de a face transparenta si viabila

doctrina de credinta pentru fiecare generatie, oferind si perspective de universalitate. Istoria

Bisericii, ca si dezvoltarea Traditiei, nu este ıncheiata. Aceasta dezvoltare s-a facut ın

mod tainic, nesilit. Cu aceasta Parintele Staniloae ne ajuta sa ıntelegem dificultatea si

complexitatea convergentelor teologice realizate ın dialogul ecumenic, ca si coeficientul lor

de flexibilitate. ”Credinta comuna ın Hristos” nu poate sa fie epuizata ın doctrine statice,

uniforme. Noi formule de convergenta sunt posibile.

Problema raportului dintre Orient si Occident este fundamentala pentru dezbaterea

ecumenica. Ecumenismul nu poate sa evite ruptura istorica dintre cele doua parti ale

crestinismului la ınceputul mileniului al II-lea. Desi Dogmatica sa abunda ın comparatii

”confesionale” ıntre ortodoxie, Catolicism si Protestantism, totusi critica crestinismului oc-

cidental este axata pe comparatia acestuia cu traditia patristica. Catolicitatea Ortodoxiei

are radacini mult mai profunde dect consensul conciliar realizat de sinoadele ecumenice.

Notiunea de ”Biserica nedespartita” a primului mileniu nu trebuie sa fie interpretata ın mod

mecanic. ın fond, Occidentul introduce o teologie ”separatista”, a distantei, a disidentei,

un Dumnezeu distant, un Hristos distant, o biserica dislocata, cler si popor, institutie si

eveniment. Pe de o parte, protestantismul, cu teoria ”justificarii pasive” care declara lumea

ca fiind justificata, ınvestita cu fagaduinte eshatologice, dar ın fond lasata ca atare ın pacat.

Disidenta ar fi inerenta Bisericii istorice, aceasta ın numele alteritatii lui Dumnezeu si al

libertatii omului. Pentru protestantismul liberal unitatea crestinilor este un mit. Pe de

alta parte, catolicismul, care socoteste mantuirea ca o juxtapunere de substante, punand

pe acelasi plan naturalul si supranaturalul. Constructia progresiva a Trupului lui Hristos

ın istorie se face prin centralizare. Pentru ortodocsi, comuniunea dintre cer si pamant se

compara cu o nunta. Biserica se pregateste mereu sa primeasca Mirele ei.

Parintele Staniloae a vrut sa atraga aceste confesiuni ın dezbateri hristologice si eclezio-

logice propriu-zise, dar s-a convins ca putini teologi erau disponibili pentru o recentrare ın

aceste domenii. Pentru el, apelul la traditia patristica, ın special la exegeza unor mari teologi

ca Atanasie si Chiril din Alexandria, Maxim Marturisitorul, Simeon Noul Teolog, Grigorie

Palama, este obligatoriu deoarece acestia accepta dezvoltarea teologica, simetrica, nesilita a

traditiei diacronice. Geniul lor consta ın aceea ca au construit o arhitectura de conexiune si

28

Page 29: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

de simetrie ıntre Traditia structurala si cea inedita, imprevizibila, pentru ca astfel Biserica

sa nu piarda punctele ei de referinta, nici cele din trecut, nici cele din prezent. Libertatea

teologica a Parintilor este exemplara: au dezlegat Traditia sacra de ambiguitati contextuale

(cazul lui Theodor Studitul, 759-826) si de compromisuri politice (cazul Sf. Ioan Hrisostom).

O alta concluzie: exegeza patristica asigura o simetrie organica ın mobilitatea si dezvoltarea

Traditiei.

Capacitatea Bisericii de discernamant decurge din aceasta viziune simetrica, universala.

Tot de aici provine si autoritatea ei de a vorbi cu legitimitate pentru toti. O ecleziologie

separatista sau o hristologie separatista nu are aceasta viziune. Ecumenismul presupune

regasirea unor criterii de referinta comune care nu trebuie sa fie depasite ın nici un caz.

De pilda centralitatea lui Isus Hristos ın revelatia lui Dumnezeu sau istoria mantuirii. Este

o tema care ımparte crestinismul ın doua, iar Parintele Staniloae e convins ca ınclinarea

separatista a Occidentului are cauza ın manipularea hristologiei. In ”Restaurarea Omului”

(Sibiu, 1942), Parintele Staniloae arata ca ıntruparea, chenoza Fiului, are o ımparatie de

sensuri. Ea este inseparabila de ınnoirea, recapitularea si eterizarea umanului. Exista o

unire reala, o legatura ontologica ıntre Hristos si uman. Exista o legatura ıntre oameni prin

Hristos. Teologia ortodoxa vorbeste de dezvoltarea umanului ın unirea cu Hristos, de unde

si nedespartirea hristologiei de antropologie. El este modul de a fi al umanului. Prezenta lui

Hristos, cu energia Lui necreata, se daruieste ın Taine. ”Crestinismul occidental a pastrat

doar un Hristos distant care a satisfacut prin cruce onoarea divina, Hristos al discursurilor,

un Hristos separat ca prezenta si lucrare de viata omeneasca si de lume. Pe cand Ortodocsii

simt pe Hristos ın toate, Occidentul e dominat de un spirit separatist ın raport cu Hristos

”Un Dumnezeu distant de lume, ce rost mai are!”

Aceasta dezvoltare a umanului ın unirea cu Hristos are doua consecinte: mantuirea este

indivizibila si priveste deci toate dimensiunile existentei umane, atat sfintirea interioara

personala cat si transformarea mediului, a creatiei. Purificarea de egoism, despatimirea,

sfintenia si ındumnezeirea creatiei prin Duhul Sfant sunt inseparabile de schimbarea lumii,

de eliberarea de violenta, nedreptate, de saracie. Apoi, Parintele Staniloae insista asupra

ideii ca Hristos ridica umanul la nivelul sau, la alta scara, si umple umanul de Sine. Prin

aceasta unire cu Hristos, omul devine o fiinta de comuniune, de comunitate. ”Numai omul

spune eu ın functie de tu, si invers.” Concluzia: ”Iubirea ecumenica ın Hristos”, aceasta

guverneaza iconomia Bisericii, alternarea manifestarilor ei ın relatiile ecumenice.

Introducand motiunea de ”sobornicitate deschisa”, Parintele Staniloae a propus schimbari

radicale ın metodologia ecumenismului. Pe de o parte a propus ca ecleziologia ortodoxa sa

fie eliberata de postulate restrictive si ipoteci exclusiviste atunci cand abordeaza aceasta

tema. Unitatea de credinta este o conditie a comuniunii euharistice, dar apologia unitatii

dupa modelul conciliar ortodox, nu ınseamna a reprima identitatea confesionala a celorlalte

Bisericii crestine, nici a largi prapastia existenta ıntre Bisericile separate. Pe de alta parte,

el a clarificat termenii participarii ortodocsilor la Miscarea ecumenica: Ortodocsii sa nu

fie siliti sa accepte convergente doctrinare fara consensul tuturor; recunoasterea diversitatii

29

Page 30: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

locale este legitima, dar si depasirea limitelor impuse de contextele culturale particulare,

anume pentru a realiza un consens coerent. Consiliul Ecumenic al Bisericilor sa inverseze

tendinta sociologica de a trata unirea Bisericilor. ”Sobornicitatea deschisa” presupune un

puternic element de spiritualitate ecumenica. Ecumenismul are nevoie de o atmosfera de

receptivitate ecumenica, de rugaciune comuna, de recunoastere reciproca.

Priza principala a participarii Bisericii Ortodoxe la Miscarea Ecumenica, a angajarii ei

ın conferintele panortodoxe si ın dialogurile teologice bilaterale era redescoperirea univer-

salitatii Ortodoxiei. Ea poarta cu sine Marturia apostolica, originala si autentica a Bisericii

UNA SANCTA. Pentru Parintele Staniloae aceasta redescoperire este concomitenta cu re-

cunoasterea etosului locului, a particularitatii istorice si geografice a Bisericii locale, cu

originalitatea, limba si cultura ei specifica. Fiecare Biserica si traditie locala are perspec-

tive de universalitate proprii, de aceea portretul Bisericii Ortodoxe Romane nu se face cu

generalitati.

Parintele Staniloae a scris pagini aspre despre uniatism pe care l-a ıncriminat de violenta

contra universalitatii Bisericii Ortodoxe. El a urmarit ındeaproape lucrarile Conciliului Va-

tican II si si-a dat seama ca, desi anumite porti de dialog cu ortodocsii au fost deschise,

Conciliul n-a facut nici o concesie ecleziologica ın ce priveste extinderea universalitatii Bis-

ericii UNA SANCTA. Postulatul ca universalitatea lui Hristos si a Bisericii ar depinde de

acceptarea doctrinei catolice a primatului episcopului de Roma, a fost reafirmat ın recenta

Declaratie pontificala Dominus Jesus, publicata de Congregatia pentru doctrina credintei

condusa de cardinalul Joseph Ratzinger, la 6 august 2000. In repetate randuri, teologia

ortodoxa a afirmat ınsa ca Biserica Romano-Catolica n-are autoritatea de a califica si de

a legitima universalitatea Bisericii Ortodoxe dupa criterii proprii papalitatii. Cardinalul

Ratzinger face confuzie ıntre istoria Bisericii universale si istoria papalitatii romane. Postu-

latul amintit a stat la originea uniatismului, dar acesta a fost dezis ca strategie misionara

si metoda de unire ıntre cele doua Biserici, de o comisie mixta ın care este angajat Consi-

liul Pontifical pentru unitatea crestinilor condus de cardinalul Edward Cassidy (Balamand,

Liban, iunie 1993).

Biserica universala nu sacrifica nici identitatea nici libertatea Bisericii locale. Acest prin-

cipiu este valabil nu numai ın raporturile cu Catolicismul, ci si ın raporturile inter ortodoxe.

Caci catolicitatea Ortodoxiei nu se bazeaza pe hegemonia unei culturi panortodoxe domi-

nante, fie vechi, fie moderne, ci pe natura catolica a comunitatii ecleziale care rosteste Crezul

ecumenic si celebreaza Euharistia ın comuniune cu pleroma Ortodoxa. Biserica locala este

ea ınsasi o punte cu Biserica universala, o poarta spre universalitate.

Ortodoxia romana are chipul ei autentic, inedit, ca parte din polifonia comuniunii orto-

doxe. Ea nu este o copie sau o anexa a unei traditii dominante ruso-bizantine. Parintele

Staniloae a scris pagini de antologie despre portretului acestei Ortodoxii: punte ıntre traditia

orientala si cultura occidentala, sintaxa ıntre luciditatea latina si perceptia misterului proprie

spiritualitatii orientale (din nefericire, aceasta identitate este ınecata din nou ın traduceri,

si prelucrari din literatura ortodoxa produsa ın occident de autori rusi si de discipolii lor).

30

Page 31: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

In fine ”ortodoxia romneasca” (se presupune ca termenul are o forta ın transmiterea

traditiei) nu este un alibi pentru cezaropapism, pentru compromisul cu puterile politice.

Vocatia ei de a fi punte ıntre Orient si Occident constituie un privilegiu major care trebuie

sa fie practicat, ınainte de orice, ın contextul ecumenic din Romania unde convietuiesc marile

confesiuni istorice crestine. ” Simfonia” nu trebuie sa devina un blocaj politic anti-ecumenic

dintre Biserica nationala si Stat.

Biserica Ortodoxa Romana se afla la o rascruce istorica ın care este angajata respons-

abilitatea ei pe plan national, regional, panortodox si ecumenic. Dupa Adunarea generala

a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Harare (1998), dupa vizita episcopului Romei,

Papa Ioan Paul al II-lea ın Romania (mai 1999), multi cred ca Biserica Ortodoxa Romna

este ın pozitia de a lua initiative panortodoxe si ecumenice. Participarea Romaniei la Pactul

de stabilitate pentru Europa de Sud-Est se inspira si din ”civilizatia ei ortodoxa”. Adevarul

este ca Bisericile Ortodoxe cu vocatie ecumenica pura si dura au devenit rare.

Din cauza aceasta, ea nu este indiferenta fata de modul ın care este tratat ecumenismul

fie ın ınvatamantul teologic universitar, fie ın comisiile sinodale pentru relatii ecumenice,

fie ın studiile de teologie ecumenica. Blocajul anti-ecumenic curent exprimat adesea ıntr-un

limbaj excesiv, are cauze si manifestari multiple. Unda fundamentalista scoate la suprafata

postulate de rutina ale unei ecleziologii restrictive: clasarea heterodocsilor (inclusiv a catoli-

cilor) ın rndul ereticilor, confuzia ecumenismului cu prozelitismul, insinuarea ca Miscarea

ecumenica e menita sa deformeze si sa relativizeze Ortodoxia. Ori, cele mai multe critici

au la baza neıntelegeri, confuzii, persiflari (ecumenismul ar fi ”cea mai eleganta gluma a

secolului trecut”), frustrari si ofuscari personale. Tocmai de aceea, principiile si convingerile

ecumenice trebuie sa fie resituate ın inima ınvatamantului teologic universitar. La Harare

s-a observat ca asa-zisul comportament anti-ecumenic al unor grupuri ortodoxe este cauzat

de lipsa de educatie teologica si de formatie ecumenica a acestora. Invatamantul teologic

are misiunea de a depista si deviatiile de limbaj ın transmiterea Traditiei.

Redresarea teologiei ortodoxe predata ın facultatile de teologie prin injectarea Dogmaticii

Parintelui Staniloae, gratie unei noi generatii de profesori si decani, gratie mai ales recentelor

teze de doctorat, constituie o veste buna. Si pentru ca multi ıncearca sa-i atribuie aluzii

si opinii care nu-i apartin, este timpul ca punctele de referinta privind dialogul ecumenic

(”Coordonatele ecumenismului”, ın Ortodoxia, 4 (1967), 494-540) sa fie din nou recunoscute

si stabilite ın mod sistematic, explicit si coerent. Este una din sarcinile acestui simpozion

comemorativ. Chiar daca n-a fost de acord cu multe probleme de pe agenda Consiliului

Ecumenic al Bisericilor, nici cu metode de a le aborda, Parintele Staniloae era revoltat si

contra raspunsurilor ortodoxe, mediocre si conformiste, ınvesmantate ın fraze uzate, care au

facilitat dezorientarea preotilor si studentilor ın mediul ambiant din anii 80-90.

Acest reviriment este salvator si eliberator, deoarece etosul separatist, propriu razboiului

rece, n-a disparut nici din Europa, nici din Romania. Mai mult, a aparut chiar ıntre Bisericile

Ortodoxe un nou clivaj motivat de atitudinea si strategia lor ecumenica. Doua Bisericii au

parasit Consiliul Ecumenic iar altele au anuntat suspendarea unei participari active. Solidari-

31

Page 32: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

tatea ıntre Bisericile care constituie ”comunitatea conciliara” actuala este ınsa prea pretioasa

pentru ca Biserica Romana s-o slabeasca din cauza unor frustrari si ıncrancenari interne sub

presiunea unor voci externe. Fara aceasta solidaritate ea nu poate sa faca fata crizelor eco-

nomice si sociale curente: saracia, rasismul, xenofobia, violenta, intoleranta. Contributia

teologiei ortodoxe la reflexia etica nationala (democratie, avortul, contraconceptia, homo-

sexualitatea) trebuie sa se ınscrie ın cadrul unei Marturii crestine comune.

Aceasta deschidere este sustinuta de tot ceea ce Parintele Staniloae a gandit si scris despre

teologie ca modalitate de dialog si de comuniune. Energia enorma pe care el a investit-o ın

problematica ecumenica nu trebuie sa fie irosita. Ea a lasat urme ın paradigma Ortodoxiei

din Romania. Maria Spiropoulos scrie despre ”munca sintetica” a teologiei romane, astfel:

”Se poate vorbi de o adaptare teologica, de o fidelitate inventiva a traditiei si chiar de o larga

practica ın principiul ortodox de economie”. Cine si ce motiveaza aceasta actiune: ”Iubirea

comuna fata de Hristos”.

Teolog pnevmatofor, ”plin de Duhul Sfant”, mentor si pelerin ecumenic, Parintele Staniloae

ne-a avertizat de toate darurile si capcanele ecumenismului. Nu i-a fost usor sa trateze pro-

bleme ”d-astea ecumenice”. Dar a facut-o pentru ca a avut revelatia ca exista o unire

ontologica ıntre oameni prin Isus Hristos, care se manifesta ın istorie, aici si acum. O Bis-

erica interiorizata nu poate sa nu fie si una care sa se manifeste si ın exterior. ”Suntem pe

drum; si ın interior suntem pe drum, si ın exterior suntem pe drum. Nu suntem perfecti nici

ın interior si nu suntem perfecti nici ın exterior. Acest progres merge ımpreunat ın interior

si ın exterior” .

Note

1. Ecumenical Pilgrims, editors: Ion Bria, Dagmar Heller. Geneva: WCC Publications

1995, p. 63-66 (I. Coman), 226-230 (D. Staniloae).

2. Nicolae Mosoiu, Taina prezentei lui Dumnezeu ın viata umana. Brasov: Editura

Paralela 45, 2000; Emil Bartos, Conceptul de ındumnezeire ın teologia lui Dumitru Staniloae,

Oradea: Editura Institutului Emanuel, 1999.

3. The Experience of God (tradusa si editata de Ioan Ionita si Robert Barringer, cu o

prefata de Episcop Kallistos Ware), Brookline, Mas: Holy Cross Orthodox Press, 1994.

4. Editura Arhiepiscopiei ortodoxe, Doua studii fundamentale: Mircea Pacurariu, ”Cateva

coordonate biografice” (p. 1-15), Gheorghe Anghelescu si Ioan I. Ica, ”Bibliografie sistem-

atica” (p. 16-67).

5. Mircea Pacurariu, Dictionarul Teologilor romani, Bucuresti: Univers enciclopedic,

1996, p. 418-423; Gheorghe Dragulin, Teologi de seama din prima jumatate a veacului

al XX-lea, Studii Teologice, 4 (1991), p. 64-83. Vezi si volumul comemorativ: Dumitru

Staniloae, ”O teologie pentru lumea contemporana” Ortodoxia, nr. 3-4, 1993.

6. Am prezentat metoda teologica a Parintelui Staniloae ın mai multe lucrari: Spatiul

nemuririi sau eternizarea umanului, Iasi: Editura Trinitas, 1994; Ortodoxia ın Europa. Locul

spiritualitatii romane, Iasi: Editura Trinitas 1995, p. 87-107; Tratat de Teologie dogmatica

si ecumenica, Bucuresti: Editura Romania crestina, 1999, p. 51-56, 263-273.

32

Page 33: Omagiu P˘arintelui profesor Dumitru St˘aniloae (1903-1993 ...Pentru aceasta, Patriarhia Romaˆn˘a a declarat 2013 ca an comemorativ al Pa˘rintelui Dumitru Sta˘niloae. Profunzimea

7. Vezi capitolul: ”Teologia simbolica ın perspectiva ecumenica”, ın Destinul Ortodoxiei,

Bucuresti: Editura Institutului Biblic, 1989, p. 29-53.

8. Prefata la Viata si ınvatatura Sfantului Grigorie Palama, editia a doua ın Editura

Scripta, Bucuresti 1993, p.7.

9. Persoana si Comuniune, ed. cit, 638-9.

10. Vezi cap. ”Sobornicitatea deschisa ca tipologie ecumenica”, ın N. Mosoiu, Op. cit.,

pp. 246-282.

11. I. Bria , ”Biserica Una Sancta. De la convergente ecumenice la comunitate concil-

iara”, ın Revista Teologica (Sibiu), nr. 3, 19 p. 7-68.

12. Idem, ”Looking Anew at Orthodox Theology. Three Recent Consultation”. The

Ecumenical Review, vol. 52, no.2, April 2000, p. 255-260.

13. Idem Hermeneutica teologica: dinamica ei ın structurarea Traditiei. Exegeza experientei

contemporane. Metode si teze, ın Lumina Lina (Detroit), 3 (2000), p. 13-24.

14. In vol. Ortodoxia Romaneasca (Editor Mitrop. Nicolae Corneanu, Bucuresti: Edi-

tura Institutului Biblic, 1992, p.158).

15. Sorin Dumitrescu; Dimineti cu Parintele Staniloae, Bucuresti: Editura Anastasia,

1992, p.237.

33