OMAGIU MAMEI(program 8 martie)

CUPRINS:

1. Deschidere - 98/100 Un nume scump2. Rugăciune – (bărbaţi)3. Introducere - Cosmin4. Tema I – Gabi O.5. COR: Când amintiri 6. Tema II A - Radmila7. Tema II B - Camelia8. Poezie: Prin ochii mamei - Edith9. Tema III – Miţă10. COR 99/100 Dumnezeu printr-o mamă…11. COR + COM 99/100 (de învăţat)12. Povestire: Mame, conduceţi cu sceptrul iubirii!–

Felicia13. Gânduri despre mama – Gabi T.14. COR: Părinţi şi copii 15. O inimă de mamă - Octavian16. Model – Gabi B.17. Poezie:Mulţumesc… mamă – Gabi A.18. DUET: Mama mea m-a iubit - Gabi O. + Edith19. Închidere 99/100 Dumnezeu printr-o mamă…20. Rugăciune – (bărbaţi)21. Împărţire flori (fond muzical)22. Postludiu – ieşire

Deva, 5 martie 2005INTRODUCERE

Dumnezeu a creat toate lucrurile în mod desăvârşit. Priviţi semnul nepătat al cerului, munţii cei falnici, covorul de verdeaţă, pomii plăcuţi şi florile ce răspândesc parfum şi încântare; ascultaţi concertul păsărelelor, priviţi zborul legănat al fluturilor. Totul este scăldat în lumină, culoare, armonie, farmec.

Ce ar mai fi putut fi adăugat acestor frumuseţi desăvârşite? Şi totuşi, Dumnezeu a încununat creaţiunea Sa cu o nestemată, a cărei strălucire reflectă caracteristica Sa principală: dragostea.

„Inima cea nobilă a unei mame – spune Calvin – este cel mai frumos lucru din tot ce a creat Dumnezeu.”

În inima ei încap bucuriile şi durerile noastre, visurile şi deznădejdile noastre, planurile şi eşecurile noastre. În ochii ei calzi găsim mângâiere, încurajare sau sfânta avertizare de primejdiile ce ne urmăresc. Mâna ei, oricât de aspră ar fi, ar deveni prin munca anilor trudiţi pentru noi, este cea mai sfântă atingere, cel mai scump balsam ce poate vindeca orice rană de pe trup sau din suflet.

Zâmbetul ei senin îşi croieşte drum prin hăţişurile sufletului, îşi sapă galerii şi în inima de piatră; singura ocrotire care ne rămâne în vremile de restrişte.

Mamele deţin cheile propăşirii şi succesului umanităţii. Nu în zadar spunea fericitul Augustin: „Daţi-mi altfel de mame şi vă voi da altfel de oameni!”

Mame, care au în ochi zâmbetul bunătăţii, care au pe buze surâsul dragostei şi înţelegerii, mame în al căror suflet se odihneşte cerul – iată mamele, de care omenirea are nevoie!

Da, mame creştine, mame cu simţul responsabilităţii pentru micile odrasle, pentru care ele au primit cel mai mare mandat din toate timpurile: „Ia acest copil şi creşte-l pentru Mine!”

Mama nu are de pictat pe pânză o figură frumoasă, ca pictorul, nici de tăiat în marmură un chip ales, ca sculptorul. Ea nu are, ca scriitorul, de întrupat în cuvinte puternice, un cuget nobil şi nici să exprime un sentiment frumos prin melodie, ca muzicianul. Ceea ce are ea de făcut, este de a dezvolta într-un suflet omenesc asemănarea dumnezeirii.

Dumnezeu să binecuvânteze pe toate mamele care şi-au înţeles nobila misiune de a conduce în siguranţă paşii copiilor lor pe singura cale care duce în Împărăţia Sa!

Amin.

TEMA I

Când Dumnezeu a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur”, istoria femeii era abia la început.

Oare a întrezărit Creatorul, că femeia era aceea care va modifica armonia întregului Univers. Oare, aceea care s-a numit Eva trebuia să mănânce din pomul oprit? Era aceasta în planul lui Dumnezeu?

Nu. Hotărât nu. Creerea a fost o lucrare cu totul specială. Ea urma să fie o cunună a bunătăţii şi a gingăşiei.

Spre a-i sublinia rolul distinct, Dumnezeu a făcut din aceasta o lucrare cu totul aparte. A lăsat să se scurgă zilele creaţiunii şi apoi din om, spre a-l întregi şi a-l cununa, a făcut FEMEIA. De aceea Solomon poate spune în Proverbe 12,4: „O femeie virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei.”

Am putea oare să ne imaginăm Universul sau numai pământul, lumea actuală, fără a simţi influenţa sau prezenţa unei femei?

NU. Aceasta este imposibil pentru că Dumnezeu, simţind necesitatea prezenţei ei lângă om, a creat-o egală cu omul, spre a fi prezentă în toată istoria Universului.

FEMEIA este chemată să pună la lucru toată destoinicia, pentru a răspândi în jur o mireasmă plăcută de viaţă, pentru că ea este aceea care are în mâinile ei, nu numai destinul propriu. Ca soţie influenţează viitorul soţului ei, iar ca (şi) MAMĂ făureşte caracterele copiilor ei.

Pretutindeni se simte influenţa ei.„Ea se îmbracă cu tărie şi slavă şi faptele ei o laudă

la porţile cetăţii.”

TEMA II AFără să fi ştiut sistemele filozofice ale gândirii

universale şi fără să fi studiat alte tratate de etică sau educaţie, FEMEIA oricărei vremi a dat omenirii cele mai înălţătoare exemple de gândire, de cunoaştere a caracterului, de făurire a viitorului. Aceasta, pentru că Dumnezeu a încredinţat FEMEII marea răspundere a caracterului şi a înzestrat-o cu acea inexplicabilă putere a lepădării de sine şi a iubirii.

Oare acum, în epoca marilor descoperiri ştiinţifice când, în multe domenii se folosesc calculatoare, memorii electronice, computere, poate exista ceva, un aparat de orice formă sau dimensiune care posedă cea mai înaltă ştiinţă, oare, există ceva care să aibă o înrâurire mai pronunţată decât a mamei asupra minţii fragede şi curate a unui copil?

Nu. (Hotărât nu.) Numai mama posedă acel nemaipomenit barometru al discernământului, al înţelegerii situaţiilor, al aprecierilor.

Când mama îşi vede pentru prima dată fiul, „o schiţă” şubredă de om, care scânceşte fără să ştie de ce, se vede deodată descurajată şi neputincioasă. Oare îl va auzi cândva spunându-i MAMĂ?...

Şi deodată, nu se ştie prin ce miracol, se reculege şi concentrată asupra celui căruia îi va dărui de acum încolo întreaga ei afecţiune, începe să înţeleagă fiecare sunet, fiecare mişcare, fiecare strigăt.

Fiorul dragostei va fi limbajul care va lega două inimi: a copilului de a MAMEI.

Nici un scut nu va apăra mai bine ca pieptul MAMEI, nici un ochi nu va vedea primejdia de departe ca ochiul MAMEI. Dumnezeu i-a lăsat o armă de apărare de

nepătruns: DRAGOSTEA. Ea acoperă totul şi în special pe cel pe care îl strânge la pieptul ei.

TEMA II B

Şi iată-l cum, adunând luni şi ani, cel mic descoperă mersul şi cuvântul. Primejdiile cresc şi odată cu ele şi vigilenţa MAMEI.

E timpul când prin spaţiul nesfârşit şi netulburat călătoresc rugăciunile MAMEI, liniştite şi insistente. Acum, după oboseala zilei în bătaia năvalnică a unei inimi mici care visează şi în ecoul aşteptărilor, răspunsul cerului soseşte neîntârziat.

Astăzi, la vârsta de dincolo de copilărie uneori nu reuşim să înţelegem. Simţim că suntem într-o greşeală şi totuşi încercăm s-o înecăm în apele murdare ale nerecunoaşterii.

Dar... MAMA, aceea fiinţă delicată, care urmăreşte cu gelozie numai binele nostru, intervine.

Este aceeaşi ca şi în trecut, numai parcă metodele s-au schimbat. Nu mai suntem noi cei care plângeam, ci ea. Aleargă de la noi şi încearcă cele mai mari sforţări, pentru a ne devia hotărârea greşită, rămâne pe genunchi până primeşte asigurarea că totul va fi bine, frumos, desăvârşit.

Viaţa aceasta alterată de păcat a convins-o că metodele şi strategiile folosite pentru a învinge piedicile din calea ei şi a copilului ei, se cer învăţate numai de la Dumnezeu.

Prin rugăciune sufletul şi trupul cresc. În primul rând aceasta a învăţat mama.

Dacă fiul ei a crescut în condiţii de dăruire şi uneori de deznădejde, de multe ori fără ca el să ştie, este ca astăzi să aibă inima mai plină de satisfacţii şi de o plată binemeritată prin ascultarea odraslei ei.

Ea este cel mai apropiat exemplu pentru caracterul copilului ei.

Ştie să fie intransigentă, atunci când drumul copilului ocoleşte drumul drept al adevărului, ştie momentul când trebuie să-i descopere din adevărurile vieţii la timpul lor şi ştie când trebuie să-i zâmbească pentru a fi încurajat. Ca o toamnă bogată, mama îşi dăruieşte fructele ei sufleteşti copilului ce vrea să-i semene.

Oricare ar fi momentul vieţii fiului ei sau fiicei, trebuie să cadă la învoială cu inima şi mintea lor, că mama îşi caută rostul ei, aducând fiilor cele mai frumoase învăţături lăsate de Dumnezeu pentru creşterea lor spirituală şi fizică.

Şcoala mamei credincioase are imaginea sfaturilor divine trimise de Creator.

Şi copii trebuie să înţeleagă că prin ea sunt binecuvântaţi şi ei.

Amin!

PRIN OCHII MAMEI

Sprijinită de un înger se aşează lângă patCa să-şi spună iarăşi ruga mai fierbinte şi mai tristăDespre cer, despre iubire, despre-o fată şi-un băiatŞi îşi drege-ncet obrazul cu un capăt de batistă.

Ochii umezi cată-n suflet ne’nţelesul să destrame,Dragostea în ea sporeşte zi de zi ca-ntr-o fântână,Inimă de mamă bună, fără vină, fără taine,Chiar şi timpul se opreşte să o prindă-ncet de mână.

Stă şi azi lângă fereastră să-şi petreacă parcă dorulCând îşi pune ochelarii să citească din scrisori;Tremurând se-nalţă gândul să-şi înceapă-n taină zborulPână unde îşi găseşte iar lumina ochilor.

Pentru ea viaţa-i iubire şi veghere şi speranţă,Lângă ea-i miros de pâine şi te simţi mereu acasă.Când sunt toţi în jurul mesei cântecul spre cer se-nalţăŞi din nou copilăria face viaţa mai frumoasă.

Peste drumurile vieţii ruga ei încă veghează,Şoapta mamei cu iubire se-mpleteşte-n gândul tăuCând eşti trist sau când eşti vesel, când e zi sau însereazăMama-n rugă, pentru tine, luptă iar cu Dumnezeu.

Gabriel Rusu, Şansa eternităţii, pag. 134

TEMA III

Astăzi, când lumea întreagă este angajată prin păcat într-o alergare inexplicabilă, pe un drum fără un ideal sigur şi când evenimentele premergătoare revenirii Mântuitorului nostru se succed cu o viteză fulgerătoare, FEMEIA, MAMA, primeşte o floare, se oglindeşte în ea şi rămâne aceeaşi ca la început – coroană a creaţiunii – ajutor potrivit pentru acela despre care Dumnezeu a zis: „Să-l facem după chipul Nostru şi după asemănarea Noastră.”

FEMEIA nu se va schimba niciodată, pentru că însuşi Dumnezeu a sădit în ea acea dragoste, acea dăruire de sine care o ridică pe cele mai înalte culmi. FEMEIA va rămâne întotdeauna să vegheze asupra viitorului, să lase prin însăşi personalitatea ei, prezentul de tot ceea ce înseamnă veşnicie.

Iar noi, trăim în prezent şi tragem de perdeaua viitorului încărcaţi cu sacii plini ai trecutului.

Clipă de clipă aşteptăm să auzim ecoul chemării divine la viaţă, aşteptăm să vedem „ceruri noi şi un pământ nou”, dar înainte de aceasta mai facem un popas, mai rămânem o clipă să privim înapoia pleoapelor noastre spre trecut.

Vrem să vedem pe MAMA. Ea a rămas în vraja amintirilor şi fiecare gest al ei, fiecare cântec, fiecare rugăciune înălţată pentru paşii nesiguri pe care-i facem sub ochii ei, cerând ocrotirea ne apar ca monumente de iubire şi credinţă.

Viitorul, va fi, mai luminos, prezentul mai sigur, când vom lumina cu făclia trecutului imaginea pe care

MAMA ne-a lăsat-o pentru a cunoaşte mai bine, că cinstind-o, din naturaleţea de fiu şi fiică, avem frumuseţea făgăduinţelor promise: „cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Dumnezeul tău.”

Privim la MAMA! Retrăim imagini duioase, petrecute odată sub ocrotirea zâmbetului ei şi dintr-o dată, viaţa capătă alte dimensiuni şi vrem să facem ceva, să aducem o floare, să aducem o rugă pentru mama noastră...

Gestul nostru, nu v-a acoperi niciodată meritele ei, dar ea, va crede că am răsplătit-o îndeajuns şi de bucurie va plânge şi tot ceea ce-şi doreşte mai mult, este să ne vadă cât mai curând, acolo sus, la Marea de Cristal, odată cu toţii mântuiţi!

Amin.

POVESTIREMAME, CONDUCEŢI CU SCEPTRUL IUBIRII!

Cu ani în urmă ziarul englez, „Cristian Wsaskly” raporta următoarele:

Mama unei grupe voioase de copii aşezase masa cu multă grijă pentru primirea unor oaspeţi de elită, când, deodată, copila ei a răsturnat peste faţa de masă sclipitor de albă, castronul cu sos gras.

„Ce puteam să fac?” părea prea mult pentru nervii mei obosiţi. Eram gata să alung de la masă pe acest stângaci copil al meu, când un îndemn bun mă reţinu. Am văzut expresia de pe faţa micuţei - adânc mâhnită, înspăimântată, o privire vrednică de milă, cum nu mai văzusem vreodată.

Instantaneu mi-a venit în minte un tablou petrecut mai demult, care persista în faţa ochilor mei. Figura copilei mele dă pe faţă sentimente pe care eu însumi le-am trăit cu 20 de ani în urmă. În mintea mea, m-am revăzut, o fetiţă mică, neastâmpărată, de vreo 8 ani, în fericita casă părintească. Era într-o după-amiază vijelioasă. Tocmai apăruseră lămpile cu petrol şi tatăl meu cumpărase un exemplar mare.

În faţa ferestrei de la bucătărie se îngrămădise multă zăpadă, aşa încât lampa trebuia să ardă, deşi încă nu era noapte. Mama zăcea bolnavă la etaj. Ca să nu fie deranjată de gălăgia noastră, noi, copii, stăteam la bucătărie.

Îmi dădeam mare importanţă la pregătirea mesei de seară, sau cel puţin aşa îmi închipuiam. În râvna mea de a face treabă, am luat lampa de gaz pentru a aduce ceva din pivniţă. Voiam s-o pun pe pervaz dar, vai! Lampa nu avea

destul loc şi căzu jos pe ciment. Nu voi uita niciodată şocul prin care am trecut. Am rămas paralizată. Îmi era teamă să ies din beci, dar şi să rămân acolo. Şi spre mai mare spaimă, am auzit vocea tatălui meu din bucătărie. Mereu şi mereu ne-a avertizat să fim atenţi cu lampa şi acum, iat-o jos, în mii de cioburi.

Vocea lui mi-a dat îndemnul de a veni sus, ca să întâmpin cearta sau bătaia, sau amândouă. Îmi dădeam seama că merit aceasta şi nici nu aşteptam altceva. Aşa, am urcat scara întunecoasă. La intrarea în bucătărie, am dat de tatăl meu, care avea o faţă atât de întunecată încât m-am temut.

Nu era nevoie să spun ce s-a petrecut.El auzise când s-a spart lampa şi de altfel putea să

citească şi el de pe faţa mea aceasta. Fraţii şi surorile mele aşteptau ca vrăjiţi să vadă ce avea să urmeze. Şi ei stăteau înspăimântaţi pentru că această lampă fusese obiectul multor avertizări. Eu însămi eram aşa de speriată încât nu am putut spune nici măcar un cuvânt, când m-am uitat din nou la faţa tatălui meu, am văzut dintr-o dată toată mânia dispărută din ochii lui.

Cred că el a descoperit în ochii mei, ceea ce eu am descoperit astăzi în privirile copilei mele. În clipa următoare m-a luat în braţele lui puternice şi m-a strâns tare la piept. Apoi mi-a vorbit cu atâta dragoste, atât de prietenos: „Nu-ţi face griji, draga mea copilă, ştiu că s-a întâmplat un necaz. Data viitoare să iei lampa cea mică, când te duci în pivniţă.”

Ce revelaţie de sentimente am trăit în acea clipă! Eram, atât de copleşită de sentimente de dragoste şi de recunoştinţă, că am început să plâng, ca şi când ar fi vrut să mi se frângă inima. Nici o pedeapsă nu m-ar fi lovit măcar

pe jumătate şi nimic nu ar putea alunga această întâmplare din amintirea mea.

Câtă iubire simt astăzi pentru tatăl meu, da, astăzi când fetiţa mea a răsturnat sosul şi mi-a readus totul atât de viu în amintire! Mă întreb, dacă mă va iubi şi ea, douăzeci de ani mai târziu, tot aşa de mult, pentru că prin exemplul tatălui meu, am primit puterea să strâng la piept pe micuţa mea fetiţă şi să-i spun, că ştiu, că nu a făcut-o intenţionat.

Îi va ajuta oare şi fetiţei mele, când va fi şi ea mamă, aşa cum mi-a ajutat şi mie astăzi?

Mame, conduceţi cu sceptrul iubirii. Este cel mai scurt drum spre inimă! Iubirea iartă totul; iubirea acoperă totul, iubirea crede totul, iubirea nădăjduieşte totul! Iubirea în veci se va revărsa din belşug peste fii şi fiicele voastre.

Amin!

GÂNDURI DESPRE MAMA!

„Nu mă pot împărţi în patru”, se răspunde la solicitările ce depăşesc posibilităţile de cuprindere a problemelor, a necesităţilor. Dar, aţi văzut persoana ce se împarte în patru, cinci, în zece – după cum este nevoie? Dincolo de timp, de vârstă, de cotidian, vom găsi pe cineva care să se împartă altora până la uitare de sine. Îi vom da numele MAMA!

Cine nu cunoaşte că o mulţime de peste cinci mii de persoane au fost hrănite cu cinci pâini şi doi peşti? Dar, v-aţi gândit vreodată că aceasta era, de fapt, hrana unui băieţel? Dar… v-aţi gândit la mâinile care pregătiseră această hrană şi o dăduse copilului să aibă, că poate Învăţătorul va întârzia până spre seară vorbind mulţimii? Minunate mâini au fost acelea! Să le dăm nume – mâini de mamă. Nu şi-a propus nimeni până în prezent să realizeze un aparat cu care să se măsoare intensitatea unor sentimente. Dar, într-o împrejurare cineva a întins coardele unui suflet, să vadă dacă rezistă unei solicitări foarte mari…

Cunoaşteţi cazul din Biblie?… Vă amintiţi desigur de înţeleapta judecată a lui Solomon în legătură cu paternitatea. Pentru aflarea adevărului, el a fost violent faţă de sentimentele unei mame. Rezultatul: mama care încerca orice pentru a-şi revendica fiul, de dragul salvării lui, îl oferea adversarei ei. „Mi se rupe inima” – spunea ea şi

totuşi prefera să rămână lipsită de copil – Un paradox? Nici vorbă: o inimă de mamă.

O INIMĂ DE MAMĂ

Pe lângă zidurile cetăţii, o mamă văduvă, strângea lemne ca să coacă ultima pâine pentru ea şi fiul ei. „Apoi, vom muri” – zicea ea. V-aţi gândit câtă durere simţea această femeie, când un străin îi cerea ultima bucată de pâine? Dacă nu putea să salveze sau să prelungească viaţa copilului ei, cel puţin să nu i-o scurteze. Cu ce drept scurta viaţa copilului oferindu-i unui străin ultima pâine, a fost cugetarea ei.

- „Fă aşa” i s-a zis şi aşa a făcut. O minunată ascultare care lucrează spre bine. Şi multă vreme a avut ce să mănânce ea, familia ei şi Ilie. Să-i dăm un nume - acestei femei, acestei văduve, să-i zicem MAMA.

Şi astfel acest strop divin, mama, se dă pe sine, se uită, se abandonează dacă vreţi, se împarte în două, în nouă şi în oricât este necesar. Acest „vas slab” se dovedeşte destul de tare când este vorba de sacrificiu. Solicitările aparent mărunte, împing de multe ori veghea ei dincolo de miezul nopţii, până în al doilea răsărit. Cine stă să cântărească? Cine se gândeşte să măsoare? Cine este gata să preţuiască? Cine este pregătit să ajute? Şi de la o vreme fizicul cedează, slăbeşte, sufletul şi el. Şi de la o vreme aceea care a pregătit totul, care a investit totul, simte nevoia ca cel puţin o fărâmă să i se întoarcă. Desigur, nu se va plânge dacă nu o va primi.

Dar, cât de nepreţuit i-ar fi un cuvânt, un gest poate, o consideraţie, îmbrăţişarea unui fiu, sărutul unui nepoţel,

ca prin aceasta să poată face legătura cu cei ce vor veni până la sfârşitul timpului, când răsplătirea cea veşnică se va da şi nu se va cere.

Amin!MODEL

- „Maestre, vreau o pânză pentru o femeie, pentru mama mea sau a dumneavoastră.” M-am adresat unui pictor şi atelierul îi era plin de culoare, iar penelul şi pânza aşteptau - Pictorul mamei- era tulburat, nu ştia ce să aleagă, ce să facă, mâinile nu-l mai ascultau. I se cere prea mult? Poate. L-am lăsat să caute printre lucrurile sale, sau în ele, acel ceva, prin care să exteriorizeze căldura intimă a unui sentiment sau mesajul jertfei peste timp sau cine ştie ce altă duioşie.

- „Maestre, scrie un cântec despre o femeie, despre o mamă, mama mea sau a dumneavoastră” – i-am zis muzicianului şi m-a privit îndelung. Rătăcit nu-şi găsea drumul printre note, gândul nu reuşea să prindă armonia ce-o dorea şi chiar atunci când credea că stăpâneşte acordul căutat îi scăpa ceva ce era esenţial parcă. Deodată se ridică. Un cântec despre mama – spune-ţi! Nu pot scrie nici unul dar ştiu un cântec minunat, dacă doriţi, vi-l cânt, un cântec învăţat de la mama. Plecasem…şi se auzea focul unui cântec şi fiecare notă era o lacrimă şi nu ştiu cine plângea mai mult, eu, vioara sau sunetele poposite aici în amintiri despre mama.

- „Maestre, haidem lângă lacul albastru. Voi sta cuminte ca o salcie pletoasă. Căci vreau să-mi şopteşti un poem despre o femeie, despre o mamă, despre mama mea sau a dumneavoastră.” I-am zis poetului şi a mers cu mine

până a marginea lacului. Dar, tăcea. Amurgul sângera depărtarea şi se reflecta în ochii lui adânci, mari ca fântânile cerului şi tăcea…

Ce vorbe, ce şoapte se pregăteau dincolo de aceste priviri tăcute, rănite, ce gânduri răvăşite de căutare de frumos…şi aşteptam şi el tăcea…

Târziu când stelele coborau pe limpezimea bolţii până aproape de apă, îmi şopti: O, mamă! Dulce mamă! – şi tăcu din nou şi pentru totdeauna tăcu – Ce mai încape dincolo de aceste vorbe? – gândise cineva.

Am plecat tăcut; el a rămas acolo într-o tăcere deplină. Ce bine e să gândeşti în tăcere despre mama!

Ce să gândeşti despre mama?… Că mama este un erou şi că nici o altă misiune nu se poate asemăna cu a ei, în importanţă. Este un Dumnezeu sus şi lumina şi gloria de la tronul Său vine asupra mamei credincioase ce se străduieşte a-şi îndruma copii pe calea cea bună, care duce în veşnicii. Mama nu are de pictat pe pânză o figură frumoasă, ca pictorul, nici ca sculptorul, de întrupat în marmură. Ea nu are ca scriitorul de întrupat un cuget nobil în cuvinte puternice şi nici ca muzicianul să exprime un sentiment frumos prin melodie. Ceea ce are ea de făcut este ca prin ajutorul lui Dumnezeu să dezvolte într-un suflet omenesc, asemănarea dumnezeirii.

Mame, fiţi model înaintea copiilor voştri şi asemănarea cu Hristos nu va întârzia să se arate în ei!

Amin!

MULŢUMESC… MAMĂ

Mulţumesc pentru zâmbet, mamă,Întotdeauna spune mult, încălzeşte, cheamă,Trimite valuri de linişte, de siguranţăŞi eşti pentru mine prima mea importanţă;Simt cum împreună cu glasul tău clădescAdăpostul meu sufletesc…

Pentru zâmbet, mamă, mulţumesc.

Mulţumesc pentru mâinile taleCe mă cuprind pentru sărutare…Pe ele am crescut de-am ajuns mare,Le-am cunoscut la primii paşi de încercareŞi-acum mai simt cum fruntea netezescŞi cum obrajii reci mi-i încălzesc…

Pentru mâinile tale, mamă, mulţumesc.

Mulţumesc pentru ochii tăi ca două lumini de stea:Ce grijă şi lacrimi se poate admira…Mă însoţesc peste tot şi în toateDeschizând orizontului meu seninătate,Mă aşteaptă, mă cheamă, mă dorescŞi nu pot să-i uit căci îi iubesc…

Pentru ochii tăi, mamă, mulţumesc.

Mulţumesc pentru inima ta bună şi mare

În adâncul căreia am găsit întotdeauna iertareMereu câte un dar ai scos din ea,Prezentă totdeauna dragostea,Nu oboseşti să dai, nu preget să primescŞi prin această dragoste eu cresc…

Pentru inima ta bună, mulţumesc.

Caut un dar pentru tine mamăDe care să-ţi aminteşti mereu, mereu…Poate un desen cu chipul tăuPe care îl voi pune-n ramăPoate o poveste, sau o poezie,Poate o faptă sau o bucurie,Poate un cântec, sau o scrisoare,Poate o binecuvântare,

Ca mulţumire, pentru iubirea ta cea mare.

Mulţumesc pentru mama mea, DoamnePentru chemarea ei de înger păzitor…Ai desfăcut mâinile Tale pline de daruriŞi harul s-a făcut în inima ei dorŞi dorul ei în mine îl găsescDe-a fi primit de Tatăl Meu ceresc,

Pentru mama mea, Doamne,Mulţumesc.

George Uba, Străinul din Galilea, pag. 207

PLEDOARIE PENTRU MAMA

Mama este mai frumoasă ca-n icoană,Este toată numai o sclipire,Nici nu ştiu dacă mai e zidireSă trăiască mai frumos a vieţii dramă.

Nu se poate fiindcă mama e persoanaCe trăieşte pentru alţii clipa,Orişicât de grea i-ar fi risipa,Ea nu vrea să fie nici măcar icoana.

Eu nu cred că voi puteţi avea dreptateFiindcă nimeni nu mi-a stat aproape,Nimeni n-ar fi gata să mă scape,Cum e mama, pe lumină ori pe noapte.

Ba, vă spun că sigur, niciodată maman-ar lăsa iubirea să-i apunădacă noaptea lumii fără lunăşi-ar desface peste mine nori sau teama.

Eu sunt sigur că iubirea mamei meleLimpezeşte mai devreme cerul,Ruga ei, mai tare decât fierul,Schimbă-n sărbători şi ceasurile rele.

Cum să tac, dacă eu ştiu că numai mamaEste cea mai bună dintre toate?Nu i-a oferit nimeni palate,Dar ea trece înainte, nu ia seama.

Vreau să spun că până dincolo de zareŞi pân’ la margini de minuni cereştiNu vei putea, oricine dacă eşti,Să mă convingi că mama-i ca oricare.………………………………………Oricât ar vrea să ne convingă cinevaCă undeva în astă lumeMai poate fi ceva anumeLa fel de preţuit şi-asemeneaCu mama fiecăruia pe nume,Oricât s-ar strădui, tot n-ar putea,Doar mama mea e unică pe lume.

Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, pag. 217

RĂMÂI CE EŞTI

Încă de multTe-a făcut Creatorul un complement.Nici atribut al unui şef,Nici predicat,Deci nu eşti slugă,Nici subiect,Ca să devii multiplu ori defect,Tu eşti făcutăDin sânge nobil şi din os perfectLa modul optativ, neîntrecută.

Se vede că dai sens oricărui verb,Tu eşti culoarea declinăriiŞi poţi înmuguri la omul tău pe braţOri la copii pe uitătură,Deci fii aşa cum Dumnezeu ţi-a scris:Minune,Clipă de luminăŞi căldură.

Rămâi fără egal, ca la-nceput,La fel numai cu tine.Şi doar atât să faci:Primeşte-ţi lauda –

Fără să ştii – iubireaŞi preţuirea ce ţi se cuvin.

Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, pag. 215

ROSTIRE

Spui mamăŞi printre miroase-a pâine caldă,A nopţi albite şi a trudă.Deodată, inima începe să vadăCum roua zorilor străluce mai udă.

Spui mamăŞi simţi peste umăr un soi de căldură.În mâinile aspre e-un soare,Un izvor părăsit de cântar şi măsură,Care curge tăcut chiar când doare.

Mamă… spui,Şi ţi-i dor neoprit de acasă.Ţi se umple cărarea subit,Peste vise cuvinte de bine se lasăŞi te simţi încă-o dată iubit.

Spui doar mamăŞi te simţi iar şi iar jucător de şotron,Clipe uitate se întorc la lumină,Iar pruncia ţi se urcă pe tronCa şi-atunci când e calea senină.

Spune mamă,

Ca şi cum ai rosti un colind de iubire,Ca şi cum ai trăi o minune.Spune acum şi mereu, făr’ oprire;Ea e darul divin pentru lume.

Daniel Chirileanu, Corigenţi la… a doua venire, pag. 221

ŞTIU DOAR ATÂT

Nu ştiu cine te-a-nvăţatSă trăieşti frumos pe lume;Ştiu atât, că ai un numeMai domol şi mai curatDecât soarele apuneŞi eşti bună ne-ncetat.

Nu ştiu cine ţi-a-nfloritZâmbetul din poarta guriiŞtiu atât: că nu te-nfuriiCând vreodată obositDepăşesc pragul măsuriiOri te critic răzvrătit.

Nu ştiu mamă, nu ştiu tot,Cât s-ar cuveni să ştieBlânda mea copilărie.Ştiu atât: că n-am să potNici acum, nici în vecieSă te răsplătesc de tot.

Rog pe tata să îţi dea

Un alint şi-o preţuirePentru marea ta iubirePentru frumuseţea ta.Şi te rog! drept răsplătireIa şi mulţumirea mea!

Rog pe Dumnezeul meuSă-ţi lumine doru-n zareSă rămâi netrecătoareŞi să nu-ţi mai fie greu!Mama mea, fermecătoare;Te iubesc mereu, mereu!

Daniel Chirileanu, Corienţi la… a doua venire, pag. 324

DE VORBĂ CU MAMAMamă,Tu nu eşti zână şi nici zeu,Nu eşti prieten, şi stăpân,Copil de şcoală şi bătrân;Eşti alergând, răstimpul greuDar, de rămas, rămâi mereuCeva din om,Ceva din Dumnezeu.

Să ştii,Eşti ceasul bun ce-mi dă ocolCând visele îşi spală ochii de nămol;Tu-mi scuturi pleoapa în lumină,Ca limpezimea zorilor, senină,Iar când tristeţile îmi cer obolTu-mi despleteşti al vremii rotocolŞi iarăşiTotul mi-este mai uşor.

Ce dacăNu eşti idol, nici măcar erou?Tu eşti al dragostei curat ecou.Tu niciodată nu vei fi regină,Iubeşti prea mult, ca să devii străinăŞi lacrimile tale, blând izvorPetrec târziu în nopţile cu nor

O caldă strângere de mână.

Eşti, mamă, buna mea stăpânăCu chip de dumnezeuŞi chip de om. Daniel Chirileanu, Corienţi la… a doua venire, pag. 326C Â N T E C

În graba lumii tot mai spre ruină,În alergarea omenirii înapoiDoar mama e luptând să nu devinăBanalitate şi noroi.

Departe de-a fi sfânt sau eroină,Străină de tratate şi războiSe luptă singură, să redevinăMinunea liniştii din noi.

E mult prea complicat de dat un numeAcelor ce trăiesc frumos, murind mereuCa nişte constelaţii peste lume,Tăcute, orişicât de greu.

E mult prea simplu să n-o iei în seamăŞi-i poţi rosti adesea numele grăbitDe parcă nu-i nimic, e doar o mamăCu plânsul tot mai pustiit.

Doar ea cu inima de zână bunăSe-mparte tuturor, în mod egalEa nu va deveni nicicând maşină,Cu dragoste de mercenar.

Din totdeauna mama este mamă;Un mod frumos de-a-L învăţa pe Dumnezeu.Ea niciodată n-are să se teamă,Ea va iubi la fel mereu.

Daniel Chirileanu, Corienţi la… a doua venire, pag. 328

M A M E I

A trecut ziua ta,Dragă mamă…Nu ţi-am spus „La mulţi ani!”Nu ţi-am dat nici măcar un sărutDar tu m-ai iubit şi-ai tăcut…

COPILĂRIE

Când m-am născut,Pentru o clipă, pământul a tremuratSperiat.Apoi, totul a intrat în normal,Mama m-a mângâiat încet pe capŞi m-a pus la sân.În copilărie,Am fost special doar pentru ea,Iar eu am privit-o ca pe un zeu.La optsprezece aniM-am urcat pe umerii ei aplecaţiŞi-am plonjat în tinereţe,Plângând de dorul mamei.Pentru o clipă, pământul a tremurat

Speriat,Apoi totul a intrat în normal…

Norel Iacob, Oglindă de buzunar, pag. 70-71

PENTRU MAMA

Am rugat primăvara să-mi dăruiascăcea mai gingaşă floare a eica să ţi-o oferşi mi-a dat un ghiocel proaspăt.Abia îşi scosese fruntea din iarbăŞi soarele îl făcea să pară… strălucitorEra o minune de puritate şi parfum.Visam cum îl vei primicum îmi vei zâmbicum îl vei pune în vază.Însă înainte de a ajunge să ţi-l dauCăpşorul lui delicat, alb s-a plecat.Am crezut că prin el voi reuşi să-ţi vorbescdespre curăţia amintirii talece-o păstrez de ani în inima mea.Însă n-a rezistat era prea delicatMi-am dat seama că primăvaraŞi florile nu sunt de ajuns ca să-ţi vorbeascăde recunoştinţa ce o port în mine pentru tine.

Un ghiocel e o minune a naturii,

îi stă bine acolo, printre verdele pământuluiaşa are mai multă putere.În bătaia vântului, răzbind rămăşiţele de zăpadăe o mărturie pentru Părintele lui.Reflectând, mi-am dat seamacă nimic nu ar fi mai valoros să-ţi dauca inima meaTot o floare de primăvarărăsărită în strălucirea soarelui de apriludată şi mângâiată de tine.Această minune nu o poţi vedeaînsă o ştii, e acolo în adâncul sufletului meuCând bat vânturile aspre ea mă ţineCând vin bucurii ea râde împreună cu mine.Nu am ceva mai preţios să-ţi ofernici măcar primăvarasau florile, căci nici una din elenu este… ca inima mea pentru tine.

Loredana Olteanu, Lacrimi sub stele, pag. 99

M A M A

O dimineaţă,un hohot de râs,un cântec,un pic de dulceaţă.

Câteodată o vioară,o pălărie mare de soare,o lacrimă,şi un pic de seară.

Uneori un fel de morişcă,un pumn de cireşe proaspete,o floarea-soarelui galbenă,un pic de frişcă.

Mai mereu o mirare,o bomboană de ciocolată,o rochie albastră,un pic de soare.

Deodată – o tresărire,o ploaie de vară,o rugăciune,

o picătură (cam cât un ocean) de iubire.

George Uba – Amalia Uba, Torente de linişte, pag. 92

O SCUMPĂ MAMĂ!

O scumpă mamă, ce-am putea,În pragul dalbei primăveri,Să-ţi oferim, de ziua ta,Când totul dai, nimic nu ceri?

Cu dragoste tu ne-ai vegheatDin fragedă pruncie chiarŞi răni adânci ne-ai vindecatCu glasul tău blând, plin de har.

Acum, când în al vieţii-amurgPorţi nimb de raze argintiiŞi încă ştergi lacrimi ce curgPe-obraz, gândind la-ai tăi copii.

Cu ce-am putea să răsplătimJertfirea unei vieţi întregiCa în coroana ta să fimMici stele strălucind pe veci?

În florile ce-ţi oferimE pusă toată dragosteaCe-n inimă noi o simţim

Pentru trudită viaţa ta!

O, mamă! Mâna-ţi sărutămŞi obrazul ars de-al vremii stres,Căci te-ai jertfit, ca să purtămChip nou şi caracter ales.

Să-ţi răsplătească DumnezeuTot ce-ai făcut, spre-a ne salva,Să fim cu toţii un trofeuPentru Împărăţia Sa!

Amin.

PENTRU MAMA!

Pentru mama, Doamne-ţi cer,Dă-mi te rog un colţ de cer,Ca să-i fie bucurie,Mama mi-l va da tot mie.

Dă-mi şi-o rază de luminăDin mărirea Ta divină,Ca să văd comori de stelePrintre ochii mamei mele.

Şi mai dă-mi te rog şi mie,Câţiva stropi de apă vie,Mamei până-n veşnicieLoc de lacrimă să fie.

Cum răsare în grădinăFloricică viorieCu sclipiri de bucurieVreau şi eu, de-acum-nainteSă-ţi răsar mămico ţie!

Şi cum creşte pe colinePomu-n zare maiestos,Bun şi mare şi frumos,

Să te-ascult, să te iubesc,Ţie, mamă, vreau să-ţi cresc.Şi cum curge izvoraşulDucând viaţa prin pustiu,Ca răspuns la rugăciune,Un izvor de fapte bune,Ţie mamă, vreau să-ţi fiu.

M A M A!

M-a-ntrebat cândva mămicaSă-i arăt cât o iubescAm întins a mele braţeŞi ca să-i dovedescCum mânuţele sunt scurte,Am privit în sus spre steleŞi din ochi, sorbind-o dulce:„Te iubesc până la stele.”

O IUBESC PE MAMA!

Pentru cine rabdă mama,Suferinţi ce mult o dor?Pentru noi ca să ne fieDrumul mai uşor.

Pentru cine credeţi oareCă aleargă zi de zi?Pentru noi aleargă mama,Să ne strângă bucurii.

Pentru cine plânge oareMama-n taină pe-nserat?Pentru noi, ca să ne ducăSus, în cerul minunat.

Că sunt mic,Nu-i nimic,Ştiu şi eu să fac ceva:Ascult pe mamaIubesc pe Domnul,Şi-ntruna cânt aşa:Că sunt mic,Nu-i nimic,O iubesc pe mama mea.

MAMĂ DRAGĂ!

Mamă dragă, ce-aş puteaSă-ţi ofer de ziua ta?Sunt cuprind de fericireÎn faţa acestei sărbătoriŞi cu multă bucurieÎţi ofer aceste flori.

Dar odată cu acesteaAzi solemn făgăduiescC-am să fiu copil cuminteSă-te-ascult, să te iubesc.

PRIVESC LA CHIPUL TĂU…

Privesc la chipul tău plăcut,Copilul meu, ce parcă ieri,Din leagăn trimiteai tăcut Surâsul primei primăveri!

Trecut-au anii ca un visCu albe nopţi, cu dulci vegheri;Cu rugi fierbinţi, cu har promis,Scăldat în scumpe mângâieri.

Cu primii paşi pe stâncă puşiŞi mâini unite-n rugăciuni,Mereu de Dumnezeu conduşi,Am înfruntat nori şi furtuni.

Din dragoste ţesut-am firPentru al pânzei caracterCerând al Duhului Sfânt mirSă te păstreze pentru cer.

Tu ai crescut şi azi păşimAlături gând cu gând unind.Isus ne vrea ai săi să fim,Mandatul vremii împlinind.

În inimă te port mereuPe-altar de rugă necurmatSă te-ocrotească Dumnezeu,Copilul meu, de El salvat!

M A M A

Dumnezeu să-ţi dăruiască scumpă mamă mângâiereMâna Lui să-ţi şteargă ochii, de-orice lacrimi şi durere.Să-ţi văd chipul totdeauna luminat de bucurie,Cea mai fericită mamă, Doamne, mama mea să fie.

MAMEI!Ochii tăi ne-au adusMai mult soare sub cerGlasul tău a împărţitBucurii ce nu pier.

Braţul tău s-a jertfit Să trăim pentru susPentru tot ce-ai făcutNu-s cuvinte de-ajuns.

Mamă, în chipul iubitCâte gânduri aduni,Şi le pui frumuseţiÎn şirag de minuniŞi din tot ce trăieştiFaci un larg de frumos.Casa ta parcă nu eDe aici, de pe jos,Iar acum când cu dragSă ne-ajuţi, zăboveşti,Îţi trimite de susTatăl, daruri cereşti.

M A M A!

Tu porţi adânc însemnul luptei sfinte,Înscris-n-atâtea feluri de frumos,În gânduri şi în palme bătuciteÎn viaţa ta, în glasul tău duios.

Mereu din ochii proaspeţi de iubireCitim pe faţa ta un UniversCând cucereşti o nouă dăruire,Istoria îşi vrea un astfel mers.

La sânul tău s-a pregătit izbândă,În preajma ta se sapă hotărâriIar, de departe gânduri ne inundăSă fim ai vieţii noastre noi martiri.

Tu porţi adânc însemnul luptei sfinteÎnscris-n-atâtea feluri printre noi

Măicuţa mea cu gânduri bătucite,Vreau să-ţi sărut obrajii amândoi.

Amin.

CANON(pe melodia „Căutaţi întâi Împărăţia cerului”)

Scumpă mamă azi primeşteMulţumirea meaPentru toată truda ta.Dumnezeu să-ţi răsplăteascăŞi mereu să-ţi deaBinecuvântarea Sa.

Aleluia.

DE ZIUA MAMEI!

De ziua mamei, copilaşiiAduc măicuţei, mii de floriCu poezii azi drăgălaşiiÎmpart al dragostei fiori.

Dar, scumpi copii, n-ar fi mai bine,Să dăm în fiecare zi,Onoarea care se cuvineMăicuţei, spre a o ferici?

Căci zilnic ea de dimineaţă,Munceşte-ntruna pentru noi,Şi prin exemplul ei ne-nvaţăSă devenim ca ea eroi!

Să-i dăm deplină ascultareÎn orişice ne-ar porunciŞi fericirea cea mai mareNoi astfel îi vom dărui.

O, Doamne Sfânt, ne dă puterePe mama noi s-o ascultăm,Să nu-i aducem vreo durere.

Ajută-ne să n-o-ntristăm.

Să-i fim într-una bucurie,Cât timp ni-e dat pe acest pământŞi-apoi, în marea veşnicie,Să fim cu ea în cerul sfânt.

Amin.

ODĂ MAMEI!(pe melodia „Odă bucuriei”)Corul de copii

Fie ruga şi cântareaPentru slava celui Sfânt,Fie ceas de sărbătoarePentru mame, pe pământ.

Domnului-I-aducem laudăPentru mama ce ne-a dat,Şi dorim cu ea în ceruriSă-L slăvim neîncetat.

Ascultare şi iubireNoi ca flori îi oferimŞi cu-a noastre scumpe mameLui Isus ne dăruim.

El sfinţească viaţa noastrăŞi ne umple de Duh SfântCa flori în grădina vieţiiSă fim şi pe-un nou pământ.

Ruga ce-o-nălţăm acuma

Din inimile fierbinţiE ca Domnul s-ocroteascăPe ai noştri scumpi părinţi.

Pasul El să vi-l conducăÎn restul vieţii pământeştiPână când toţi vom ajungeSus, în slăvile cereşti.