olesea botnaru, verbele performative in limba romana

7/21/2019 Olesea Botnaru, Verbele performative in limba romana

http://slidepdf.com/reader/full/olesea-botnaru-verbele-performative-in-limba-romana 1/154

ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI

INSTITUTUL DE FILOLOGIE

Cu titlu de manuscris

C.Z.U. 811.135.1’36(043.2)

Botnaru Olesea

VERBELE PERFORMATIVE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Teză de doctor in filologie

Specialitatea 10.02.01 – Limba română

Conducător ştiinţific:

Elena Constantinovici,

doctor habilitat în filologie

Autor: Botnaru Olesea

Chişinău, 2007



2

Cuprins

INTRODUCERE 3

Capitolul I. ACTELE DE VORBIRE – MANIFESTĂRI CONCRETE

ALE LIMBAJULUI UMAN

§1. Pragmatica lingvistică versus actele de vorbire 9

§2. Structura şi clasificarea actelor de vorbire 21

§3. Actele de vorbire indirecte 51

Capitolul II. VERBELE PERFORMATIVE: CLASIFICARE ŞI

SPECIFIC

§1. Tr ăsăturile generale ale verbelor performative în limba română 57

§2. Analiza semantico-pragmatică a verbelor performative asertive 62

§3. Analiza semantico-pragmatică a verbelor performative declarative 81

§4. Analiza semantico-pragmatică a verbelor performative expresive 97

§5. Analiza semantico-pragmatică a verbelor performative comisive 105

§6. Analiza semantico-pragmatică a verbelor performative directive 113

Capitolul III. CATEGORIILE GRAMATICALE ŞI CARACTERUL

PERFORMATIV AL VERBELOR §1. Timpurile verbale – repere pragmatice ale comunicării 124

§2. Structura actanţială a verbelor performative 130

CONCLUZII 136

SURSE BIBLIOGRAFICE 147



3

Introducere

Interesul faţă de lingvistica pragmatică, precum şi faţă de actele de vorbire,

manifestat în ultimii ani, este determinat de dezvoltarea mass-media, necesitatea

formării şi influenţării opiniei societăţii, varietatea mijloacelor verbale de posedare a

culturii în procesul de socializare a indivizilor umani. Din multitudinea formelor de

comunicare, cea verbală „are importanţa cea mai mare şi este cea mai mult folosită –

celelalte forme devenind numai auxiliare indispensabile” [Slama-Cazacu T., 1999, p.

119]. Utilitatea descriptivă a unei limbi este necesar ă atît timp cît foloseşte unui

proces eficient şi rezultativ, determinat de trei aspecte: cognitiv [Slama-Cazacu T.,1968, p. 10], afectiv [Slama-Cazacu T., 1980, p. 18] şi cel al „interpret ării

contextuale, comunicarea nefiind un proces mecanic de transmitere a informaţiei”

[Slama-Cazacu T., 1999, p. 103], fapt ce confirmă funcţia pragmatică a acesteia. În

cadrul studierii aprofundate a unei limbi se simte „îndepărtarea de la principiul

sistemic şi structural de studiere a limbii şi apropierea faţă de studiul limbii în

ac ţ iune” [Aznaurova Ă.S., p. 7], acest postulat apar ţinînd a fortiori pragmaticiilingvistice. Or, pragmatica lingvistică îşi propune să studieze faptele de limbă prin

prisma activităţii lingvistice umane: „utilizarea comunicativă a limbii în general,

influenţa comunicativă a limbii asupra auditoriului (cu scop sau f ăr ă), modalităţile şi

condiţiile de realizare a acestor scopuri, cercetarea elementelor implicite limbii

(semne ascunse, intertext, subtext, contextualitatea limbii ca fenomen)” [Kuzneţov

A.M., p. 5] etc.

Lingvistica pragmatică se identifică cu procesul în care „agen ţ ii folosesc...

semne pe care le pun în legătur ă cu obiectele în conformitate cu o anumită inten ţ ie,

anume aceea de a influen ţ a determinat partenerul” [Vasiliu E., 1992, p. 91]

comunicării, „intenţionalitatea” fiind „condiţia sine qua non pentru reuşită” [Hanganu

A., p. 23]. Aceste intenţii îşi au sorgintea în „structura internă” a emiţătorului,

constituită din:

* „cunoştinţe, opinii;



4

* necesităţi, dorinţe, preferinţe;

* relaţii, predispoziţii;

* sentimente, emoţii” [Dijk T. A. van, p. 25]. Toate acestea

formează „ sistemul lingvistic individual ” prin care atît emiţătorul, cît şi receptorul

„operează o selecţie în sistemul limbii” în funcţie de „atitudinea de limbaj”, de

„intenţia de semnificare” [Slama-Cazacu T., 1999, p. 103] şi comunicare.

Astfel scopul lingvisticii pragmatice este de a stabili un şir de relaţii:

între conţinutul, formele, modurile de exprimare şi gramatică, pe de o

parte;

între diversitatea tipurilor de interacţiune umană şi alte ştiinţe

socioumane, pe de altă parte.

Altfel spus, „semantica şi gramatica ne arată cum este un sistem semiotic,

pragmatica are scopul de a ne ar ăta ce se face cu un sistem semiotic sau de a descrie

relaţia semn – agent in actu” [Vasiliu E., p. 92], limba, în esenţă, fiind acel sistem

semiotic ale cărei „probleme lingvistice sînt înainte de toate semiologice” [Saussure

F. de, p. 42]. Actualitatea lucr ării este motivată de necesităţile pragmatice imperioase ale

lumii moderne de a comunica cît mai eficient şi cît mai rezultativ în unităţi reduse de

timp. Această realitate a generat actele de vorbire, pe de o parte, şi verbele

performative, care permit materializarea verbală a actelor de vorbire, pe de altă parte.

Performative sînt verbele a căror folosire la modul indicativ, timpul prezent, diateza

activă, numărul singular, persoana I-a implică nu numai desemnarea unui act, ci şi

realizarea concretă a acestuia. Posibilităţile noastre de comunicare, privite prin

prisma teoriei actelor de vorbire, implicit a verbelor performative, sînt, în realitate,

limitate:

o putem spune celorlalţi cum sînt lucrurile (actele asertive);

o putem încerca să-i determinăm pe alţii să facă anumite lucruri (actele

directive);

o ne putem angaja noi înşine să facem anumite lucruri (actele comisive);



5

o ne putem exprima propriile sentimente şi atitudini (actele expresive);

o şi putem schimba realitatea prin anumite enunţuri (actele declarative).

Cunoaşterea acestor posibilităţi de comunicare implică, în primul rînd,

cunoaşterea verbelor performative, care constituie obiectul de studiu al prezentei

lucr ări.

Ipoteza de lucru. Consider ăm că în limba română există un număr de verbe

care, în condiţiile necesare şi în context specific, se realizează ca performative. Este

necesar ă depistarea şi analiza lor sub toate aspectele.

Scopul şi sarcinile lucr ării constau în a elabora în limba română un studiu

multidimensional şi multiaspectual al verbelor performative. Pentru realizarea acestuideziderat ne-am propus următoarele sarcini:

o să identificăm verbele performative în limba română;

o să relevăm specificul funcţionării şi utilizării verbelor performative;

o să studiem valenţele de dreapta şi de stînga ale performativelor;

o să efectuăm analiza semantico-pragmatică a performativelor;

o

să delimităm condiţiile de succes şi contextul favorabil de realizare etc. Metodele de cercetare utilizate în procesul studierii faptelor sînt: metoda

descriptivă, metoda analizei distributive, metoda statistică, metoda experimentului

analitic, metode de interpretare pragmatică etc. Paralel cu metodele enumerate

anterior, au fost utilizate în acelaşi scop tehnici de organizare informaţională şi

grafică a datelor.

Noutatea lucr ării constă într-o interpretare inovatoare sau o nouă abordare a

sistemului verbal al limbii române prin identificarea, selectarea şi analiza semantico-

pragmatică a verbelor performative, care în limba română nu au beneficiat de o

descriere unitar ă şi nici nu au fost incluse încă într-o singur ă lucrare, pe de o parte, şi

caracterizarea contextului şi a condiţiilor necesare pentru ca aceste verbe să preia

valoarea de performativitate, pe de alta. Elaborarea unei strategii de cercetare va

permite realizarea unor cercetări similare şi pentru alte sisteme diferite de cele



6

verbale, de exemplu cel interjecţional, care, în raport cu actele de vorbire indirecte,

asimilează valori performative.

Gradul de cercetare. Domeniul verbelor performative din limba română este

puţin cercetat la etapa actuală, fiind reprezentat de cîteva lucr ări semnate de L.

Ionescu-Ruxăndoiu, A. Cornilescu şi D. Chiţoran şi articole semnate de S.

Golopenţia-Eretescu, R. Mihăilă, M. Zdrenghea, I. Vîntu.

Valoarea teoretică şi practică a lucr ării constă în faptul că modelul de analiză

semantico-pragmatică a verbelor performative poate fi aplicat par ţial pe orice alt tip

de verbe, deoarece actele de vorbire nu sînt constituite numai din verbe performative:

pînă a asigura pe cineva de ceva este necesar a se verifica veridicitatea stării delucruri respective prin apelarea la cunoştinţele dobîndite, prin intuiţie, prin

experienţă, prin sentimentele personale, acest proces implicînd un şir de alte acţiuni

verbalizate. Astfel, unele verbe nu sînt performative, deoarece nu respectă toate

condiţiile şi regulile de reuşită ale acestora, însă ele pot avea nuanţe sau valori

pragmatice prin respectarea selectivă a condiţiilor şi regulilor de reuşită, spre

exemplu: condiţia de sinceritate, care poate fi respectată uşor, condiţia conţinutului propoziţional (verbul fiind binevenit în context spre un efect mai mare) etc.

Aprobarea lucr ării. Tezele esenţiale ale lucr ării au fost expuse şi aprobate la

conferinţele ştiinţifice naţionale: „Probleme ale ştiinţelor socio-umane şi modernizării

învăţămîntului” (17-18.03.2004), „Orientarea comunicativă în învăţarea limbii

române de către alolingvi” (20.05.2004), „Universitatea Pedagogică de Stat „Ion

Creangă” din Chişinău la 65 de ani” (ediţie jubiliar ă) (20-21.09.2005) şi

internaţională „Textul – probleme filologice şi metodologice” (22-23.04.2005) etc.

Tezele rezultate în urma procesului de investigaţie şi cercetare au fost

publicate în Revista de Lingvistică şi Ş tiin ţă Literar ă, în Buletinul Institutului de

Lingvistică, în volumele 9, 10, 12 ale Revistei de Ş tiin ţă Literar ă „Metaliteratura”, în

culegerile „Textul – probleme filologice şi metodologice”, „Universitatea Pedagogică

de Stat „Ion Creang ă” din Chi şinău la 65 de ani” etc.



7

Structura lucr ării . Structurată în 3 capitole, lucrarea se axează pe viziunea

pragmatică asupra obiectului de studiu.

În capitolul I, „ Actele de vorbire – manifest ări concrete ale limbajului uman”,

se iau în discuţie tezele teoretice ale temei de cercetare, precum şi structura şi

clasificarea actelor de vorbire, motivate de faptul că identificarea verbelor

performative necesită o bună cunoaştere a tipurilor, a esenţei, a funcţionalităţii, a

condiţiilor de realizare, a condiţiilor de reuşită etc. ale actelor de vorbire, care sînt

variate. Sub acest aspect, verbele performative ţin doar de un singur tip: actele

ilocu ţ ionare. Fundamentarea teoretică a lucr ării a fost constituită în baza studiilor

semnate de: J.L. Austin, A. Berrendonner, E. Constantinovici, S. Golopenţia-Eretescu, J. Habermas, J. Hussmann, H. Genzmann, L. Ionescu-Ruxăndoiu, D. Irimia,

A. Reboul, J. Moeschler, Fr. Recanati, J. Searle, D. Vanderveken, M. Zdrenghea, L.

Wittgenstein, T. A. van Dijk ş. a.

Capitolul al II-lea al tezei, „Verbele performative: clasificare şi specific”,

prezintă analiza semantico-pragmatică a cinci clase de verbe performative identificate

în limba română: asertive, declarative, directive, comisive, expresive şi a condiţiilorde realizare, a condiţiilor de reuşită şi a contextului specific. La baza analizei verbelor

performative stau următoarele criterii – condiţii de realizare:

1. for ţă ilocu ţ ionar ă ,

2. condi ţ ii preparatorii,

3. punct ilocu ţ ionar,

4. modalitate de realizare,

5. con ţ inut propozi ţ ional,

6. condi ţ ii de sinceritate, toate aceste criterii fiind explicate şi

analizate detaliat în capitolul I.

Analiza semantico-pragmatică a verbelor performative este realizată în baza

unui experiment analitic şi prezentată în forma unui clustering semantic, deoarece

fiecare verb performativ este succesorul imediat al altui verb, datorită faptului că



8

for ţa pe care o numeşte poate fi obţinută din for ţa numită de alt verb, adăugînd

componente noi şi implicînd un grad mai mare.

În capitolul al III-lea ne-am referit la categoriile gramaticale ale verbelor

performative, care, conform definiţiei, prin prezenţa lor atribuie valoare performativă

verbelor şi invers, nerespectarea acestora neagă valoarea lor performativă.

Cuvinte-cheie: sintactic, semantic, sigmatic, pragmatică , pragmatax, static,

dinamic, praxiologic, deontologic, actul fonetic, componenta fatică , componenta

retică , fone, feme, reme, locu ţ ionar, perlocu ţ ionar, ilocu ţ ionar, propozi ţ ional,

performativ, constatativ, verdictiv, exercitiv, comisiv, expozitiv, behabitiv, indici

propozi ţ ionali, indici ilocu ţ ionari, for ţă ilocu ţ ionar ă , for ţă primitivă , asertiv,comisiv, directiv, declarativ, expresiv etc.



9

Capitolul I. Actele de vorbire – manifestări concrete ale limbajului uman

§1. Pragmatica lingvistică versus actele de vorbire

Deseori confundată cu pragmatismul, pragmatica şi-a conturat o altă sfer ă de

preocupări diferită de cea a pragmatismului. Pragmatismul este un curent filosofic a

cărui teorie a raţionalităţii este legată de interesele fundamentale umane [William J.,

Memoianu V., Codoban A.]. Pragmatica, spre deosebire de pragmatism, cuprinde un

număr mai restrîns de probleme. Ea cercetează raţionalitatea în măsura în care aceasta

implică discursul, limbajul într-un anumit context.Termenul pragmatică provine de la lat. pragmaticus, gr. pragmatikos, ceea ce

înseamnă ac ţ iune, prin urmare, aria de interes a pragmaticii cuprinde relaţiile dintre

ra ţ ionalitate şi limbaj în ac ţ iune. Aceste relaţii, la rîndul lor, pun / ridică un şir de

întrebări / probleme la care pragmatica îşi propune să r ăspundă / să găsească soluţii:

Condiţiile de succes şi condiţiile de adevăr ale discursului.

Condiţiile de succes favorizează receptarea/comprehensiunea mesajului decătre receptor, în timp ce condiţiile de adevăr susţin obiectivitatea mesajului emis.

Aceste condiţii se află în relaţie de interdependenţă situaţională şi funcţională.

Raportul dintre modalităţile enunţului (atitudinile propoziţionale sau

atitudinile verbalizate, posibilul şi necesarul) şi modalităţile de enunţare (for ţa

ilocuţionar ă).

Echilibrul acestui raport poate devia dintr-o extremă în alta în funcţie de mai

mulţi factori. În primul rînd, procesul de materializare verbală a unei atitudini

interioare este destul de complex. Limba, de cele mai multe ori, ofer ă nu numai o

singur ă posibilitate de exprimare, lăsînd la discreţia vorbitorului să facă alegerea

optimă. R ămîne doar să sper ăm că vorbitorul cunoaşte toate aceste posibilităţi, în caz

contrar, există riscul ca intenţia să nu fie acoperită verbal, sau să nu corespundă

integral celor afirmate şi, în consecinţă, celor receptate. În al doilea rînd, chiar dacă

expresia verbală acoper ă intenţia emiţătorului, modalitatea de enunţare poate



10

influenţa sau schimba, în anumite condiţii, atît sensul expresiei, cît şi intenţia propriu-

zisă.

Raportul dintre actele de vorbire şi condiţiile în care acestea se consumă

(acesta fiind unul direct propor ţional: cu cît condiţiile în care se consumă actele de

vorbire sînt mai propice, cu atît mai mult favorizează realizarea lor) etc.

Toate aceste probleme ar putea fi integrate într-un termen mai general

„analiza conversaţională” a limbajului în acţiune care „tratează adaptarea expresiilor

simbolice la contextele referenţiale, situaţionale, acţionale şi interpersonale”

[Enciclopaedia Universalis, p. 6].

De fapt, pragmatica este o disciplină care, în raport cu lingvistica, se bazează pe conceptul: sînt pragmatice tr ăsăturile, caracteristicile care dau unui fragment

lingvistic o funcţie, un rol într-un act sau într-un joc de comunicare.

Din punct de vedere istoric şi structural, pragmatica este marcată de ştiinţele

limbajului care din sec. al XIX-lea încep să studieze sistemele semiotice ca fenomene

de comunicare, printre care şi limba, care „redusă la principiul său esenţial, este o

nomenclatur ă, o listă de termeni ce corespund cu tot atîtea lucruri”, este constituită din semne lingvistice care unesc „concepte şi imagini acustice” [Saussure F. de, p.

85], prin urmare, tot este un sistem semiotic. În consecinţă pragmatica este văzută

întotdeauna în relaţie cu alte ştiinţe precum: lingvistica [Lagutin V., Meţler A.,

Buyssens E., Bogdanov V., ], semiotica şi semiologia [Marga A., Miloserdova E.,

Bouton Ch., Whorf B.L.], sintaxa, semantica, stilistica [Luzina L., Stivenson I.,

Demiankov V., Gurevici В., Plett H.F., Pânzaru G., Ştef ănescu D., Greimas A.J. etc.],

logica [Sălăvăstru C.] etc.

În literatura de specialitate [Deely J., Avetean Ă., Vetrov А., Solomon M.,

Rovenţa-Frumuşani D., Panov Е. etc.], pragmatica este o parte a semioticii, adică a

teoriei semnelor. Altfel spus, pragmatica lingvistică prin contiguitate este o parte a

semiologiei, adică a teoriei semnelor lingvistice. Ea reprezintă ultima treaptă de

realizare a semnului lingvistic, prima treaptă referindu-se la



11

structur ă/formă/semnificaţie. În această ordine de idei, G. Klaus caracterizează

semnul lingvistic prin următoarele calităţi distincte:

1. „este în relaţie cu alte semne lingvistice;

2. reprezintă ceva;

3. semnifică ceva;

4. este creat şi folosit de către oameni” [Klaus G., p. 13], cea din urmă

f ăcînd trimitere directă la pragmatica lingvistică. Cu alte cuvinte, aceste patru

particularităţi ţin de cele patru aspecte ale semnului lingvistic, care nu doar clasează

pragmatica în cadrul semiologiei, dar arată şi relaţiile strînse ale acesteia cu sintaxa şi

semantica prin:1. „ Aspectul sintactic” – semnele lingvistice sînt în legătur ă directă unele

cu altele. Aceasta denotă faptul că funcţionarea unui semn şi rezultatul acesteia

depinde de celelalte „semne contextuale”.

2. „ Aspectul semantic” poate fi caracterizat pornind de la modelul diadic al

lui F. de Saussure, „semnul lingvistic este o entitate psihică cu două feţe: semnificat ,

semnificant ” [Saussure F. de, p. 86]. În acest cadru schimbările ţin mai mult desemnificatul semnului lingvistic, semnificantul avînd o relaţie directă cu semnificatul

cerut de context.

Cuvintele apar în formă semantică pur ă numai în dicţionar, în actul

comunicativ ele preiau doar o parte din ea, iar utilizarea concretă este întotdeauna

influenţată de sensurile cuvintelor alăturate, or „înţelesul cuvintelor este definit de

regulile de uzitare, funcţionare a acestora, dar nu de simţurile, sentimentele ataşate

cuvintelor” [Ambrose A., p. 26].

3. „ Aspectul sigmatic” [Klaus G., p. 15] – semnul lingvistic nu numai

semnifică ceva, dar şi numeşte ceva. Aici este vorba de funcţia reprezentativă a

semnului lingvistic, care apare în limbă doar datorită necesităţii omului de a numi un

lucru, o realitate. Astfel, semnul lingvistic nu este o etapă finală de cunoaştere a

realităţii, ci o etapă intermediar ă.



12

4. „ Aspectul pragmatic” [Ibidem] – este cel din urmă şi cel mai complex

aspect, deoarece, presupunînd utilitatea limbii şi limba în acţiune, le include în sine

pe celelalte: sintactic, semantic, sigmatic de unde şi relaţia pragmatică – sintaxă –

semantică. D. Rovenţa-Frumuşani le identifică cu nişte niveluri de realizare a

„mecanismelor” de comunicare. Prin urmare, analiza unui proces sau act de

comunicare, se are în vedere aspectul verbal, este şi trebuie realizată „la nivelul

sintactic al sintagmaticii discursive, la nivelul semantic al raportului faţă de

referentul intra- şi interdiscursiv şi la nivelul pragmatic al condiţiilor de succes al

interacţiunii discursive” [Rovenţa-Frumuşani D., 1995, p. 158]. Diferenţierea acestor

aspecte sau niveluri nu este percepută/realizată de orice vorbitor, ele ţinînd mai multde „nivelul obiectului cunoaşterii” şi nu de „funcţionarea reală a limbajului”, fapt

care determină cercetătoarea să propună „un component unic – pragmatax ” [Ibidem]

dominat de conceptele de acţiune şi mobilitate interrelaţională a elementelor acestuia.

Atenţionăm că radicalul termenului propus, care acoper ă cele trei niveluri (semantic,

sintactic şi pragmatic), denotă importanţa pragmaticii, considerînd-o un domeniu

integrator al semanticii şi al sintaxei.Tot în relaţie cu semiotica, pragmatica este văzută de S. Golopenţia-Eretescu.

Cercetătoarea situează în centrul unui studiu pragmatic „relaţia dintre individ şi

semne”, numind – o „relaţie pragmatică fundamentală” [Golopenţia-Eretescu S.,

1978, p. 3], prin care individul poate să-şi exprime sau „să-şi manifeste libertatea sa

expresivă” [Coşeriu E., p. 250] şi, de ce nu, persuasivă. Această relaţie, care este „un

act individual de voinţă şi inteligenţă” [Saussure F. de, p. 40], se mai caracterizează

printr-o permanenţă continuă în care este dificil să delimitezi semnele lingvistice de

gîndurile personale şi invers, „limba fiind folosită de fiecare individ în fiecare

moment” [Idem, p. 92]. Menţionînd importanţa relaţiei pragmatice dintre indivizi şi

semne, S. Golopenţia-Eretescu continuă prin a distinge diferite tipuri de pragmatică,

care se suprapun:

„ Pragmatica statică” – vizează relaţiile dintre indivizi şi semne;



13

„ Pragmatica dinamică” – vizează schimbările din relaţiile indivizilor şi ale

semnelor;

„ Pragmatica praxiologică” – vizează acţiunile prin care un „superindivid”

modifică relaţiile dintre indivizi şi semne;

„ Pragmatica deontologică” – vizează normele care trebuie să fie respectate

pentru a manipula relaţia dintre indivizi şi semne.

Consider ăm aceste tipuri – laturi ale pragmaticii care acţionează simultan în

momentul în care contextul permite realizarea lor din punct de vedere funcţional.

În afar ă de semiologie (semiotică), pragmatica mai este văzută în relaţie cu

semantica. Este vorba de rela ţ ia de complementaritate dintre aceste două domenii. L.Ionescu-Ruxăndoiu consider ă că „pragmatica este domeniul complementar

semanticii”, însă f ăr ă a nega relaţia dintre pragmatică şi semiotică, considerînd că

„pragmatica se situează conceptual şi metodologic în aria integratoare a semioticii”

[Ionescu – Ruxăndoiu L., p. 10].

Aceeaşi relaţie de complementaritate dintre aceste două domenii este

promovată şi de Fr. Recanati: „semantica şi pragmatica sînt două discipline distincteşi complementare” [Recanati Fr., p. 28]. Plus la aceasta, semantica favorizează

„interrelaţiile gramaticii cu pragmatica, gramatica şi pragmatica fiind nişte domenii

distincte” [Cornilescu A., Chiţoran D., p. 11]. Acest lucru este vizibil în

funcţionalitatea frazelor. Orice frază într-un anumit context de enunţare reprezintă o

stare de lucruri, „dar pe lîngă sensul descriptiv, care serveşte drept funcţie

reprezentativă permiţînd enunţurilor de a se raporta la realitate, există sensul

pragmatic, graţie căruia putem depista valoarea discursivă a enunţurilor” [Idem, p.

27], ambele sensuri fiind receptate prin prisma sistemului gramatical al limbii de

comunicare. Sensul unui text nu este numai ceea ce semnifică cuvintele, adică -

sensul descriptiv, ci şi „ceea ce exprimă dincolo de desemnare şi semnificat” [Coşeriu

E., p. 246] - sensul pragmatic, deseori întrebîndu-ne ce a intenţionat să ne spună

conlocutorul. „Căutăm, prin urmare, ceva dincolo de semnificat şi de desemnare..., ne

întrebăm, tocmai, care este „sensul” (intenţia, finalitatea, implicaţiile etc.) a ceea ce



14

sub aspect lingvistic, adică în acord cu regulile limbii şi cu normele vorbirii în

general, am înţeles deja” [Ibidem]. E. Coşeriu nu separ ă sau clasifică tipuri de

sensuri, ci vorbeşte despre un singur sens – un sens integru al textului, care se

caracterizează prin dublusemioticitate: „planul sensului este dublu semiotic, deoarece

în acest plan un semnificant şi un semnificat de limbă constituie o primă serie de

relaţii, urmată de altă serie, în care semnificatul de limbă devine la rîndul său

„semnificant” pentru conţinutul textului sau sens” [Coşeriu E., p. 247]. Prima serie de

relaţii reprezintă sensul semantic al mesajului, iar a doua serie de relaţii – sensul

pragmatic constituit din intenţii, finalităţi, implicaţii etc. Nu este exclus faptul ca

aceste serii de relaţii duble să se suprapună sau să coincidă, atunci cînd emiţătorul îşiexteriorizează sau îşi exprimă direct intenţiile, sensul pragmatic fiind redat cu

exactitate de cel semantic.

L. Wittgenstein însă propune separarea teoriei sensurilor lingvistice

(semantica) de teoria uzit ării limbii (pragmatica), deoarece acestea operează diferit,

astfel încît „putem distinge propoziţii, f ăcînd abstracţie de uzul lor, şi acte realizate de

vorbitori folosind aceste propoziţii. Putem distinge ce semnifică propoziţiile din cevor să transmită vorbitorii folosindu-se de ele” [Wittgenstein L., p.37]. Fenomenele

pragmatice includ informaţia generată de actele de vorbire, care nu trebuie

confundată cu informaţia semantică, păstrată de itemii lingvistici. „Distincţia trebuie

păstrată în minte atunci cînd examinăm natura actului de vorbire, intenţiile implicate

în comunicare, modul de a spune şi semnificaţia acestuia, care poate să se

deosebească de ceea ce semnifică cuvintele folosite” [Idem, p. 39]. Receptarea

mesajului nu ţine numai de sensul cuvintelor constitutive, ci şi de „scopul

conversaţional sau intenţia comunicativă” [Cornilescu A., Chiţoran D., p. 55]. Acest

lucru face aproape imposibilă propunerea lui Wittgenstein, reprezentarea semantică

fiind o treaptă din întreg procesul de comunicare. Pentru a demonstra faptul A.

Cornilescu, D. Chiţoran ne prezintă structura actului comunicativ sau a unui proces

de comunicare în care este imposibilă nu numai separarea teoriei sensurilor, dar şi



15

separarea sintaxei, morfologiei şi foneticii, mai ales cînd e vorba de interpretarea şi

receptarea actului comunicativ.

interpersonal

1 6

ideatic

2 (reprezentarea semantică ) 5

textual

3 4

(reprezentarea sintactică , morfologică şi fonetică )Figura 1. Procesul de comunicare ( A. Cornilescu, D. Chiţoran )

O viziune mai largă asupra relaţiilor stabilite între pragmatică şi alte domenii

este prezentată de G. Yule. Pe lîngă relaţia de complementaritate dintre pragmatică şi

semantică, cercetătorul vorbeşte despre relaţia dintre pragmatică şi sintaxă. În opinia

sa pragmatica este „studiul relaţiilor dintre formele lingvistice (referinţa – semantica;

îmbinarea acestora - sintaxa) şi utilizatorii acestor forme” [Yule G., p. 4]. Spre

deosebire de semantică şi sintaxă, în concepţia cercetătorului, doar pragmatica

„permite umanul în analize” ceea ce pe de o parte creează un avantaj: ”posibilitatea

de a vorbi despre gîndurile oamenilor, despre intenţiile şi scopurile lor, precum şi

despre unele acţiuni ale acestora (spre exemplu, rugămintea, cererea etc.)”, iar pe de

altă parte - un dezavantaj: „toate aceste concepte foarte umane sînt extrem de dificil

de analizat într-un mod consecvent şi obiectiv” [Ibidem]. Ceea ce ne salvează sau

ceea ce rezistă acestui dezavantaj este existenţa unei „regularity” / regularit ăţ i

[Ibidem] în procesul de utilizare a unei limbi. Spre exemplu, această notă de

regularitate o observăm în prezenţa imediată de după formulele de salut a formulei

politicoase Ce mai faci? care nu este deloc obligatorie. R ăspunsul imediat, automat

Fac (sau nu fac) bine este la fel un element al regularităţii discursului, căci trecerea

imediată la problema propriu-zisă ar putea duce la un feed back negativ. Acesta este

un exemplu clasic în urma căruia se perindă un şir de alte utilizări lingvistice care se



16

derulează după un anumit scenariu conform conceptului de regularitate: prezentarea

unei persoane necunoscute ( Face ţ i cuno ştin ţă..., Am onoarea să vi-l/v-o prezint pe...,

Este ... etc.), discuţiile la telefon ( Alo! + salutarea), verificarea biletelor de călătorie

(Salutarea + Prezenta ţ i, vă rog, biletele..., Biletele la control...) etc.

Tangenţele pragmaticii cu logica sînt prezentate în ipoteza că „filosofia limbii

trebuie bazată pe o filosofie a minţii şi, în special, că anumite tr ăsături ale actelor de

vorbire sînt bazate pe intenţionalitatea minţii” [Zdrenghea M., p. 153].

Deci, extrinsec, pragmatica este o parte a semioticii, care prin esenţă se

extinde asupra celorlalte aspecte ale semnului, de unde şi rezultă relaţia pragmaticii

cu semantica şi sintaxa; intrinsec, pragmatica este o teorie a actelor de vorbire, anumeactele de vorbire şi componenta lingvistică a acestora fiind elementele care au negat

lipsa cognitivităţii în ceea ce priveşte pragmatica lingvistică.

Deşi pragmatica s-a constituit odată cu ştiinţele cognitive, există cercetători

care consider ă că „pragmatica provenită de la teoria actelor de vorbire nu pare a fi o

teorie cognitivă. Ea este mult mai apropiată behaviorismului decît ştiinţelor

cognitive” [Reboul A., Moeschler J., p. 39]. Legăturile stabilite între principiile pragmaticii şi cele ale behaviorismului sînt motivate de existenţa intenţiilor percepute

la nivelul actelor de vorbire, care nu sînt altceva decît stări mintale, stări ce nu

interesează teoreticienii ştiinţelor cognitive în nici un fel. „Principiul exprimabilităţii”

[Searle J., p.39] al lui J. Searle contravine opiniei anterioare. Acest principiu afirmă

că orice stare mintală (gîndire, credinţă, dorinţă, intenţie etc.) poate fi exprimată

explicit şi literalmente printr-un enunţ, frază etc., deci orice stare mintală poate fi

redusă la un comportament lingvistic. Interesul teoreticienilor faţă de

comportamentul lingvistic însă nu poate fi negat, precum nu poate fi negat nici

aspectul cognitiv al lingvisticii ca ştiinţă. Rezultă că atît timp cît un studiu pragmatic

se raportează la stări mintale neverbalizate îşi pierde tenta cognitivă. În lucrarea de

faţă însă aspectul cognitiv este prezent prin cercetarea unei probleme ce ţine de

limbă. T. A. van Dijk, la fel, clasează teoria limbajului în acţiune ca fiind o teorie

cognitivă. El consider ă că pragmatica trebuie să tindă să explice relaţiile dintre



17

diverse sisteme cognitive şi condiţiile de realizare a actelor de vorbire în situaţii

concrete, adică trebuie să explice „planificarea, producerea şi înţelegerea actelor de

vorbire.” [Dijk T.A. van, p. 12].

Pentru înţelegerea unui act de vorbire de tipul celor ilocuţionare este necesar ă

înţelegerea contextului în care acesta se consumă, contextul furnizînd informaţii de

tipul: îşi cunoaşte sau nu locutorul obligaţiile, iar interlocutorul – drepturile,

dorinţele, gîndurile, în al cărui interes se realizează actul de vorbire etc.

Contextul presupune „situaţia concretă în care sînt emise enunţurile, locul,

timpul, identitatea locutorilor etc. – tot ce este necesar de a cunoaşte pentru a înţelege

şi a evalua ceea ce s-a spus” [Armengaud Fr., p. 6-7]. Func ţionalitatea şispecificitatea contextului este prezentată prin clasificarea acestuia în:

Context „referen ţ ial ” [Enciclopaedia Universalis, p. 8] – suita de semne

capătă sens în raport cu referenţii lor: lumea obiectelor şi a stărilor de lucruri -

„denotarea participanţilor la comunicare (eu, tu), semnificaţia obiectelor şi a stărilor

de lucruri, semnificaţia şi particularităţile contextului pragmatic şi a relaţiilor dintre

participanţi” [Dijk T.A. van, p. 31]. Aspectul referenţial al pragmaticii tinde să integreze în aria lingvisticii enunţării un metalimbaj ce comportă simboluri pentru

interlocutori: timp, loc şi simbolul „a zice”. În general, modul de receptare a

contextului referenţial este unul complex şi subiectiv. Aceasta depinde, în mare parte,

de gradul de cunoaştere a realităţii, a lumii înconjur ătoare la care fac referinţă

cuvintele structurate în mesaj. „Limbajul primează cunoaşterii” [Codoban A., 2001,

p. 13] - omul învaţă o realitate uneori f ăr ă a o contacta. Astfel, fiecare din noi îşi

construieşte o lume reală proprie, deoarece fiecare are o experienţă individuală de

cunoaştere, deseori asemănătoare datorită modului de trai social comun. Teoria

construcţiei lumii ca realitate este explicată de Codoban A. astfel: omul nu poate

cunoaşte „lucrul în sine, conştiinţa noastr ă poate doar construi, prin experienţă,

obiectul” [Idem, p. 12]. Drept exemplu cercetătorul ne aduce culorile şi sunetele care

nu există cu adevărat. Culorile nu sînt altceva decît radiaţii electromagnetice cu

lungimi de undă diferite, iar sunetele percepute de urechile noastre – vibraţii cu



18

anumite frecvenţe, ambele existînd în lumea „reală” construită de noi, pe cît de

complexă, pe atît de subiectivă, uneori.

Deci contextul referenţial presupune relaţia dintre ceea ce zicem şi referenţii

lor din lumea „reală” construită de noi înşine.

Context „ situativ” [Enciclopaedia Universalis, p. 8] – spre deosebire de

contextul referenţial, acest context nu este decît par ţial exprimat prin secvenţe

lingvistice. Situaţiile sînt mediatizate cultural şi recunoscute social. Ele fac parte din

clasa determinanţilor sociali: celebrarea serviciului divin, o negociere de salariu, un

asalt comunicativ cotidian, o pledoarie la tribunal etc., situaţii de rutină, de formă fixă

determinînd în mare parte „fie structurile argumentative, fie proprietăţileconversaţionale ale unităţilor mari textuale.”[Ibidem]. Celebrarea serviciului divin de

Cr ăciun sau de Paşti este mediatizat şi recunoscut doar de o societate creştină, spre

deosebire de o societate budistă, spre exemplu, care va recunoaşte celebrarea

serviciilor divine proprii culturii şi religiei ei. Negocierile de salariu, pledoariile la

tribunal etc. nu sînt obligatoriu mediatizate cultural, ele sînt doar recunoscute social,

fiind în afara culturii, dar ţinînd de structura şi legile din societate. În consecinţă,secvenţele lingvistice ale structurilor argumentative şi proprietăţile conversaţionale

vor fi influenţate mai mult în situaţiile mediatizate cultural, datorită diversităţii lor, şi

mai puţin în situaţiile recunoscute social.

Context „interactiv” – reprezentat de enunţurile marcate de

performativitate, enunţuri care marchează propriul său context de realizare a acţiunii.

Această clasificare a contextului este mai mult abstractă, deoarece în realitate

analiza contextuală a actelor de vorbire se face integral, f ăr ă a specifica aspectul

contextual dominant, în schimb ea ne permite o înţelegere mai profundă a contextului

în general.

În concluzie, sintaxa studiază propoziţiile şi enunţurile, semantica studiază

sensurile cuvintelor, în ceea ce priveşte pragmatica, aceasta înglobează studiul

actelor de vorbire şi contextul în care acestea se realizează. Altfel spus, pragmatica

îşi propune:



19

1. „Să definească actele de vorbire care prezintă interes”, este vorba de

analiza actelor ilocuţionare;

2. „Să caracterizeze tr ăsăturile contextuale de enunţare” [Armengaud Fr.,

p. 45], care ajută la determinarea esenţei exprimate printr-o frază anume.

În lucrarea de faţă, care este un studiu lingvistico-pragmatic, ne vom referi

doar la definirea actelor de vorbire şi anume, realizarea actelor de vorbire prin

comportament lingvistic.

Prin comportament lingvistic vom înţelege totalitatea posibilit ăţ ilor de

exprimare utilizate de vorbitori, oferite de ştiin ţ ele lingvistice precum:

Sintaxa, prin:o tipurile de propozi ţ ii (afirmaţii – enunţiative, doleanţe informaţionale -

interogative, ordine, porunci – imperative);

o ordinea cuvintelor în propozi ţ ie (într-o propoziţie asertivă ordinea

cuvintelor va fi liber ă, în schimb, într-o propoziţie declarativă ordinea cuvintelor este

determinată de subiectul acţiunii şi de acţiunea propriu-zisă);

o

func ţ iile sintactice (subiect + predicat-acţiune + complement) care ţin de„funcţiile semantice şi repartizarea rolului participanţilor în situaţia pragmatică” [Dijk

T. A. van, p. 32].

Morfologia / Lexicologia / Semantica prin:

o selectarea cuvintelor şi atribuirea categoriilor gramaticale (formularea

mesajului este precedată de selectarea cuvintelor din vocabular, care, în concepţia

emiţătorului, ar reprezenta obiectiv ceea ce vrea să spună. De exemplu lexemele:

acolo, cîndva, cineva pot crea deficienţe de comunicare prin faptul că acestea nu sînt

concrete (acolo poate fi oriunde, în orice loc diferit de cel unde se află locutorul în

momentul vorbirii; cîndva presupune un timp trecut, dar nu specifică o anumită

secvenţă de timp; cineva poate fi orice fiinţă de pe pămînt, dar care anume?) şi pot fi

interpretate divers);

o „folosirea performativelor explicite” [Idem, p. 33].

Fonetica prin:



20

o accentul intona ţ ional, care înso ţ e şte un anume tip de propozi ţ ie

(enunţiativă, interogativă, imperativă);

o accentul logic (mai ales atunci cînd emiţătorul vrea să comenteze ceva, să

insinueze, să suspecte sau să atragă atenţia receptorului asupra unei informaţii noi);

o timbrul vocii (care poate varia în funcţie de starea emotivă a emiţătorului).

Pornind de la considerentul că pragmatica studiază nu numai structurile şi

formele lingvistice, dar şi relaţiile acestora cu emiţătorii, inclusiv totalitatea formelor

comportamentale în procesul de comunicare rezultă că activitatea nonlingvistică este

la fel de importantă într-un studiu pragmatic al comunicării. Comportamentul

lingvistic este în strînsă legătur ă şi chiar determinat de „activitatea paralingvistică”[Idem, p. 34], constituită din gesturi (V ă declar vinovat! va fi însoţit de gestul specific

cu ciocanul-recuzită), mimică (expresia feţei însoţită de Te felicit! este diferită de cea

însoţită de Te acuz!), mişcările şi poziţia corpului (a se compara mişcările şi poziţia

corpului unui preşedinte enunţînd Declar Republica Moldova un stat independent şi

suveran! şi mişcările şi poziţia corpului unei persoane enunţînd Rog să mă scuza ţ i.).

Activitatea paralingvistică, depăşind graniţele lingvisitcii, ne va interesa în măsura încare va influenţa direct sau indirect comportamentul verbal al locutorilor, aspectul

verbal al actelor de vorbire.



21

§2. Structura şi clasificarea actelor de vorbire

Teoria clasică a actelor de vorbire îşi are sorgintea în convingerea că „unitatea

minimală a comunicării umane nu este nici fraza, nici altă expresie, ci actele de

vorbire” [Armengaud Fr., p. 77]. Actul, în uz general, reprezintă o manifestare a

activităţii umane (definiţie întîlnită în majoritatea dicţionarelor explicative). Prin

extindere, actul de vorbire, în sine, reprezintă o manifestare a activităţii comunicativ

verbale a fiinţei umane.

Teoria actelor de vorbire sau speech act a fost elaborată de J. L. Austin în

1960, în lucrarea How to do things with words. J. L. Austin porneşte de la o simplă

constatare că există un număr de fraze care nu sînt nici întrebări, nici exclamări, nici

fraze imperative; ele nu pot fi evaluate din punctul de vedere al adevărului şi nici al

falsului. Departe de a descrie realitatea, acestea o modifică mai degrabă, „ele nu spun

nimic despre realitata prezentă sau trecută, ele o schimbă sau încearcă să o schimbe”

[Austin J. L., p. 47]. Aceste enunţuri, fraze sînt un mijloc convenţional de exprimare

şi realizare a intenţiilor comunicative ale locutorilor, deci sînt considerate acte de

vorbire. Actul de vorbire exprimat printr-o propoziţie, frază într-un context este prin

definiţie un act pe care vorbitorul doreşte să-l realizeze. Însă în unele cazuri, actul de

vorbire exprimat de o anume propoziţie „nu este cu necesitate actul ilocuţionar

primar” [Zdrenghea M., p. 158], pe care vorbitorul încearcă să-l realizeze în acel

context. Aceasta se întîmplă: fie „pentru că sensul intenţionat al vorbitorului nu este

întotdeauna identic cu sensul propoziţiei” [Ibidem], adică selectarea şi aranjarea

cuvintelor în propoziţie nu corespunde sau nu redă integral intenţiile şi gîndurile

emiţătorului, este vorba de actele de vorbire indirecte, metafore, ironii etc., fie -

condiţiile de realizare a acelui act nu sînt satisf ăcute de context. Aşa cum nu este

suficient să foloseşti o propoziţie, frază pentru a exprima un anume sens, uneori nu

este suficient să foloseşti o propoziţie ce exprimă un act ilocuţionar pentru ca actul să

fie realizat. De exemplu, enunţarea propoziţiei performative de concediere a cuiva



22

reprezintă o realizare numai dacă emiţătorul are puterea de a concedia receptorul,

adică, contextul, în cazul dat – social, îi permite aceasta. Vis-à-vis de această

problemă, opiniile se împart. Unii cercetători consider ă că „sensul unei propoziţii – o

funcţie de acte ilocuţionare posibile şi nu ale actelor ilocuţionare concrete” [Ibidem],

alţii, f ăcînd abstracţie de excepţii, vorbesc despre propoziţiile, frazele respective ca

fiind acte ilocuţionare veridice, concrete, referindu-se în mare parte la actele de

vorbire primare. Indiferent de poziţia pe care o iau, cercetătorii recunosc unanim o

structur ă comună a actelor de vorbire.

Conform acestei teorii, actul de vorbire poate fi caracterizat sub trei aspecte:

1. Aspectul locuţionar (sau componenta locuţionar ă) – Termenul locuţionar

provine de la lat. locutio, ceea ce înseamnă vorbire, adică ceea ce enunţul, fraza

exprimă, sensul şi referinţa acestora. Actul locuţionar este considerat „un act

observaţional” a cărui specificare se face „în episoade” [Golopenţia-Eretescu S.,

1976, p. 154]. Episoadele actului locuţionar ţin, în primul rînd, de alegerea/selectarea

obiectului referenţial la care face trimitere intenţia comunicativă şi, în al doilea rînd,

de selectarea unităţilor lingvistice pentru reprezentarea/redarea optimă a intenţiilor,atitudinilor, implicaţiilor etc., la baza ambelor episoade fiind un act observaţional

intens. Componentele aspectului locuţionar sînt:

a) actul fonetic sau componenta fonetică - emiterea diverselor sunete;

b) componenta fatică - enunţarea cuvintelor conform regulilor gramaticale şi

semantice pentru a fi înţelese de interlocutor. Or, la nivel locuţionar cuvintele trec

prin „filtrul gramaticalităţii” care ajustează cuvintele la regulile gramaticale şi

semantice ale unei limbi concrete [Ionescu-Ruxăndoiu L., p. 13] şi

c) componenta retică – atribuirea sensului şi a referinţei unei secvenţe rostite.

Unităţile minimale ale componentelor aspectului locuţionar sînt denumite de

J. L. Austin fone (pentru actul fonetic), feme (pentru actul fatic), reme (pentru actul

retic). În cazul unor dificultăţi de creare a unei enunţări într-o limbă (de exemplu,

într-o limbă str ăină sau din cauza unor deficienţe de vorbire) „se poate rata

producerea actului locuţionar”, fapt ce nu-i neagă statutul de act locuţionar.



23

„Producînd „ Aha mokofa” în engleză (sau română), acesta nu va fi considerat un act

locuţionar, totuşi este un act locuţionar” [Yule G., p. 48]. Altfel spus, neînţelegerea

componentei locuţionare nu afectează esenţa actului de vorbire. Un act locuţionar

r ămîne un act locuţionar fie că este receptat, fie nu.

2. Aspectul perlocuţionar (sau componenta perlocuţionar ă) - Termenul

perlocuţionar provine de la lat. per – prin, prin intermediul + locutio – vorbire şi

presupune ceea ce am realizat prin ceea ce am spus, or rezultatele unui act de vorbire

sînt reflectate de componenta perlocuţionar ă, care poate fi identificată prin reacţia

interlocutorului la cele spuse.

Datorită filtrului gramaticalităţii, componenta locuţionar ă este considerată obiectul de studiu al gramaticii şi, par ţial, al foneticii, constituind punctul de tangenţă

cu obiectul de studiu al pragmaticii, iar componenta perlocuţionar ă, care, în esenţă,

poate fi identificată prin comportamentul locutorului şi reacţia acestuia la mesajul

emis, se detaşează oarecum de text şi înclină spre aspectul social şi deontologic, spre

etică.

3. Aspectul ilocuţionar (sau componenta ilocuţionar ă) - Termenul

ilocuţionar provine de la lat. in - în, în timpul + locutio – vorbire şi presupune

afirmaţiile, ordinele, sfaturile, dorinţele etc. în care se implică sau se angajează

locutorul, or „for ţa ilocuţionar ă desemnează felul în care este luat un enunţ” [Ionescu

– Ruxăndoiu L., p. 13] de către locutori. Componenta ilocuţionar ă nu este o

consecinţă a componentei locuţionare. Componenta locuţionar ă şi componenta

ilocuţionar ă au loc simultan. Prima nu cere un r ăspuns, pe cînd cea de-a două îl cere:

fie în formă verbală, fie prin reacţie comportamentală. Actul ilocuţionar este

considerat „un act teoretic” a cărui specificare se face în funcţie de „agentul

responsabil, obiectul iniţial şi obiectul final” [Golopenţia-Eretescu S., 1976, p.154].

Emiţătorul este responsabil de intenţiile comunicative, de forma/structura

materializării verbale a intenţiilor şi de modalitatea de enunţare/emitere a mesajului,

care formează obiectul iniţial al actului ilocuţionar, obiectul final constituind reacţiile

receptorului la cele enunţate.



24

Practic componenta ilocuţionar ă r ămîne a fi studiată numai de pragmatică,

f ăr ă ca aceasta s-o împartă cu alte ştiinţe. Iată de ce în literatura de specialitate se

întîlneşte din ce în ce mai des denumirea de act ilocuţionar pentru a desemna exclusiv

actele de vorbire.

Ad. Akmajian, A. Demers et alii propun o clasificare a actelor de vorbire,

identificînd patru categorii importante ale acestora [Akmajian Ad., Demers R. A., p.

269]:

Figura 2. Clasificarea actelor de vorbire ( Ad. Akmajian, A. Demers et al. )

Actele de enunţare sînt acele „de pronunţare a sunetelor, silabelor, cuvintelorşi frazelor dintr-o limbă. Din punctul de vedere al actelor de vorbire, acestea nu sînt

de mare interes, deoarece nu sînt comunicative. Ele pot fi realizate de un radio, un

casetofon, un sintetizator etc” [Ibidem]. Actele de enunţare sînt mai mult expresive

decît comunicative. Ele exprimă ceva cunoscut sau necunoscut, într-o formă clar ă,

coerentă, adecvată, astfel încît receptorul nu are nevoie de explicaţii adăugătoare vis-

à-vis de informaţia prezentată. Comunicarea însă este un proces ce urmăreşte „două obiective: unul de natur ă cognitivă (comunicăm pentru că vrem să transmitem

ascultătorului o anumită informaţie)”, prin aceasta procesul de exprimare se

aseamănă cu procesul de comunicare, iar prin cel de-al doilea obiectiv „de natur ă

socială (comunicarea e orientată spre obţinerea anumitor rezultate)” [Constantinovici

E., 2003, p. 39], aceste două procese se deosebesc. Deci, un casetofon poate realiza

obiectivul de informare, dar nu poate realiza obiective de natur ă socială. Actele deenunţare corespund actelor de vorbire locuţionare descrise anterior. Cercetătorii

Actele de vorbire

(Speech Acts)

Actele de

enunţare (Utterance Acts)

Actele

ilocuţionare (Illocutionary Acts)

Actele

perlocuţionare (Perlocutionary Acts)

Actele

propoziţionale (Propositional Acts)



25

consider ă că actele ilocuţionare şi perlocuţionare prezintă un interes mai mare.

Anume aceste acte, ilocuţionare şi perlocuţionare, sînt comunicative, primul

comunicativ în esenţă şi al doilea estimativ, ambele presupunînd realizarea atît a

obiectivului cognitiv, cît şi a celui social.

Actele ilocuţionare şi perlocuţionare se deosebesc prin următoarele

caracteristici:

1. Actele ilocuţionare pot fi deseori realizate cu succes datorită enunţurilor

performative explicite, cu intenţii adevărate şi aşteptări, credinţe, în anumite

circumstanţe.

2. Actele ilocuţionare, spre deosebire de cele perlocuţionare, sînt „în centrul

comunicării lingvistice” [Akmajian A., Demers R.A., p. 269-270]. Conversaţiile

noastre obişnuite sînt constituite, în mare parte, din afirmaţii, sugestii, dorinţe,

propuneri, felicitări, ur ări etc. Atunci cînd realizăm acte perlocuţionare, ca, de

exemplu, persuadarea sau intimidarea cuiva, noi o facem tot prin intermediul actelor

ilocuţionare de tipul afirmaţiilor, sugestiilor la care se adaugă sau nu gesturile şi alte

manifestări comportamentale nonverbale sau paraverbale. Actele perlocuţionare„direcţionează efectele actelor de enunţare şi ale actelor ilocuţionare asupra

gîndurilor, sentimentelor şi acţiunilor receptorului” [Idem, p. 271]. Deci, actul

perlocuţionar poate fi reprezentat drept un act ilocuţionar plus efectele lui

(extralingvistice) asupra receptorului.

Actele propoziţionale sînt actele „cu cel mai simplu conţinut propoziţional,

constituite din actul de referin ţă şi actul de predica ţ ie” [Ibidem], numite de

cercetători subacte. Subactele de referin ţă şi subactele de predica ţ ie reprezintă

situaţia în care un emiţător se refer ă la ceva şi apoi îl caracterizează. Drept exemplu,

modelul Victor este obosit . Prin asertarea acestui enunţ, emiţătorul realizează

simultan două acte propoziţionale sau două subacte, referindu-se la Victor prin

numele Victor şi caracterizîndu-l prin predicatul este obosit . În baza tipurilor de acte

de vorbire şi a subactelor de referin ţă şi predica ţ ie Ad. Akmajian, A. Demers etc. au

constituit arborele actului ilocuţionar, care reprezintă analiza structurală a acestuia:



26

Eu promit că Elena va realiza proiectul

Eu promit să fiu aici

Reguli de referinţă Reguli de predicaţie Reguli de referinţă Reguli de predicaţie Reguli de referinţă

Reguli de promisiune Conţinut propoziţional

Actul ilocuţionar

Figura 3. Arborele actului ilocu ţ ionar

Urmînd, pe de o parte, clasificarea tradiţională şi, pe de alta, exemplul lui D.

Wunderlich, Fr. Recanati propune o clasificare proprie a actelor ilocuţionare.

Recanati clasifică actele ilocuţionare conform unor „distinc ţ ii specifice” [Recanati

Fr., p. 180-181] ale acestora:

Distincţia care opune „actele esen ţ ial reprezentative” [Ibidem] celor care

nu sînt, adică actelor behabitive ale lui J.L. Austin (redenumite de J. Searle expresive)

care exprimă o anumită atitudine socială faţă de interlocutor.

Distincţia care diferenţiază actele al căror conţinut prezintă o stare de

lucruri virtual realizată prin enunţare şi actele care prezintă o stare de lucruri existentă

în afara enunţării ori independentă de enunţare. Drept exemplu, în primul caz ne

servesc actele performative sau actele cu for ţă performativă, iar în cel de-al doilea caz

– actele constatative sau actele cu for ţă de constatare.

Actele directive, promisive (expresive) şi declarative sînt considerate deRecanati acte performative, „locutorul intenţionează să transforme, să informeze

realitatea prin enunţare” [Ibidem]. În ceea ce priveşte actele declarative, acestea

produc o transformare considerată imediată. Enunţarea declarativelor provoacă ea

însăşi realitatea stării de lucruri reprezentate. În celelalte cazuri enunţarea este

indirectă transformării. Realizarea stării de lucruri la care ea face referinţă este

prezentată în sarcina locutorului cînd actul este promisiv (expresiv), adică, dacă eu



27

promit, eu voi fi acela care va realiza starea de lucruri nouă, şi – în cea a

interlocutorului cînd actul este prescriptiv (directiv), consecinţa unui ordin, fiind o

nouă stare de lucruri, depinde de interlocutorul, care va executa sau nu ordinul primit.

Actele constatative se identifică cu actele propozi ţ ionale ale lui Ad. Akmajian, A.

Demers, avînd aceleaşi funcţii şi structur ă.

Schematic, clasificarea lui Recanati poate fi prezentată în felul următor:

Actele ilocuţionare

Esenţial reprezentative Neesenţial reprezentative

Performative Constatative

Declarative Promisive Prescriptive

(expresive) (directive)Figura 4. Clasificarea lui Fr. Recanati a actelor ilocuţionare

Mai mult cu titlul de bază de discuţie decît cu drepturi depline şi titlu

definitiv, J.L. Austin propune o clasificare a actelor ilocuţionare. De fapt, aceasta este

mai puţin o clasificare a actelor de vorbire şi mai mult o clasificare a verbelor

ilocuţionare:

•

Actele verdictive – sînt actele care semnifică un verdict, o decizie, osentinţă fondată în baza unor judecăţi, raţionamente ce ţin de o valoare sau un un fapt.

Regulile de predicaţie ale actelor ilocuţionare verdictive sînt satisf ăcute/respectate

prin următoarele verbe: a achita (jur.), a abandona, a abdica, a adjudeca, a blestema,

a breveta, a capitula, a condamna, a convoca, a decreta, a declara, a dezaproba, a

dezmo şteni, a excomunica, a institui, a gra ţ ia, a justifica, a numi, a proroga, a

promulga, a renun ţ a, a repudia, a ratifica, a retracta, a sanc ţ iona, a stabili, a stipula,

a suspenda, a sus ţ ine, a termina, a vota etc.



28

• Actele exercitive - sînt actele care ţin să formuleze o decizie în favoarea

sau defavoarea unui şir de acţiuni, fapte, acte: a ancheta, a alarma, a alerta, a apela,

a autoriza, a cere, a chestiona, a comanda, a conjura, a consim ţ i, a dicta, a

direc ţ iona, a dispune, a implora, a impune, a interzice, a împuternici, a îndemna, a

îndruma, a îng ădui, a însărcina, a ordona, a permite, a pofti, a porunci, a povăţ ui, a

reclama, a recomanda, a sf ătui, a solicita, a sugera etc.

• Actele comisive – sînt actele care angajează locutorul într-un şir de acţiuni

precise, determinate: a se angaja, a accepta, a amenin ţ a, a asigura, a certifica, a

consim ţ i, a contracta, a conveni, a se convinge, a garanta, a se învoi, a se încredin ţ a,

a jura, a paria, a promite, a propune, a refuza, a renun ţ a, a respinge, a suporta, a setocmi etc.

• Actele expozitive – actele care sînt utilizate pentru a prezenta concepţii,

idei, noţiuni, opinii, convingeri, viziuni, argumente, raţionamente, dovezi pentru a

explica utilizarea cuvintelor şi a asigura referinţele: a afirma, a admite, a aminti, a

anun ţ a, a atesta, a bănui, a blama, a calomnia, a critica, a contesta, a corecta, a

descoperi, a descrie, a divulga, a dojeni, a enun ţ a, a insinua, a insista, a în ştiin ţ a, al ăuda, a nega, a mustra, a obiecta, a presupune, a prevedea, a preveni, a prezice, a

proroci, a raporta, a recunoa şte, a spune, a sugera, a zice etc.

• Actele behabitive sau comportamentale – sînt actele care prezintă

reacţiile la comportamentele locutorilor şi la evenimentele la care se raportează.

Aceste acte cuprind expresii atitudinale vis-à-vis de conduită şi destinaţie: a aproba,

a aclama, a aplauda, a se bucura, a compătimi, a consola, a deplînge, a dezaproba, aelogia, a se f ăli, a felicita, a se fuduli, a elogia, a jeli, a se jelui, a l ăuda, a se mîndri,

a mustra, a mul ţ umi, a plînge, a protesta, a regreta, a saluta, a sl ăvi etc.

Recunoscînd teoria lui J.L. Austin şi fiind şi succesorul acestuia, J. Searle

continuă cercetările în domeniul pragmaticii lingvistice, contribuţia acestuia fiind

exprimată prin formalizarea actelor de vorbire, reducînd structura şi funcţionarea

actelor de vorbire la un sistem formal prin intermediul procedeelor logicii moderne.



29

Cercetătorul a ar ătat că folosirea sau vorbirea unei limbi implică anumite reguli –

forme de guvernare, conducere a comportamentului. Acestea sînt de două tipuri:

• Reguli de îndrumare, regulatoare (regulative rules) – nu sînt altceva decît

„forme de comportament independente” [Searle J., p.33] sau reguli care coordonează

şi favorizează formarea unor deprinderi concrete într-un anume context social sau

într-o situaţie. Aceste reguli , de obicei, iau forma unor acţiuni obligatorii: achitarea

taxei de călătorie, deconectarea telefonului mobil într-o bibliotecă, sală de lectur ă,

teatru, sală de concerte etc. Indiferent de timp şi tipul de transport în care ai urcat,

achiţi taxa conform regularităţii, la fel indiferent de biliotecă, locul unde se află

aceasta, timpul cînd ai intrat în sală şi numărul de cititori – deconectezi telefonul.• Reguli constitutive (constitutive rules) – „sînt acele reguli care creează sau

definesc noi forme de comportament”. Ele apar în forma X este considerat Y sau X

este considerat Y în contextul C [Idem, p.35].

Spre exemplu, în fotbal, un gol este luat în calcul cînd un jucător înscrie

mingea în poarta adversarului în timpul jocului. Folosind formula lui J. Searle vom

obţine Luarea în calcul a unui gol este considerat ca înscrierea mingii în poartaadversarului în contextul jocului de fotbal . Aceste reguli constitutive nu mai sînt

valabile în afara desf ăşur ării jocului de fotbal sau în desf ăşurarea altor jocuri, golul

pentru jocul de golf este considerat în aria altor reguli constitutive. Regulile

constitutive pentru un act de vorbire, spre exemplu, un act directiv identificat prin

verbul performativ a ordona, sînt următoarele: Sînt obligat să ascult de ordinele

şefului doar în orele de serviciu (în contextul responsabilităţilor de serviciu), în afaraserviciului acestea neavînd nici o putere sau influenţă asupra mea.

Pentru J. Searle, dimensiunea actelor de vorbire este exprimată prin existenţa

unui set de reguli constitutive care permit realizarea actelor de vorbire. Enunţarea

unei propoziţii corespunde realizării a trei tipuri de acte simultane:

1. Pronunţarea cuvintelor (morfemelor, enunţurilor) presupune efectuarea

actelor de enun ţ are (utterance acts).



30

2. Referirea şi afirmaţia înseamnă efectuarea actelor propozi ţ ionale

(propositional acts).

3. Declararea, chestionarea, porunca, promisiunea etc. presupun efectuarea

actelor ilocu ţ ionare (illocutionary acts) [Searle J., p.24].

Structurarea actului comunicării a lui J. Searle se identifică prin unele

momente cu cea a lui Jürgen Habermas. J. Habermas consider ă că atunci cînd

comunicarea se realizează cu succes, vorbitorul trebuie să justifice înţelesul mesajului

prin uzitarea a patru ipostaze:

1. să enunţe ceva înţeles – sau „relatările lui să fie inteligibile” (utterance

acts), din punctul de vedere al structurii actului comunicativ această ipostază condiţionează mesajul prin prisma codului de comunicare;

2. să transmită ceva credibil – sau „să vorbească ceva adevărat”, referinţele

să fie satisf ăcute prin lucruri existente în realitate, concret exprimate (propositional

acts);

3. însăşi vorbitorul să fie înţeles – sau „intenţiile lui să fie recunoscute şi

apreciate pentru ceea ce sînt” (illocutionary acts), aceasta fiind posibil numai în urmaunui proces optim de selectare şi ajustare a cuvintelor pentru exprimarea intenţiilor şi

gîndurilor personale;

4. să ajungă să se înţeleagă cu o altă persoană – sau „să se folosească

cuvinte pe care ambii actori să le accepte, ambilor să le convină” [Habermas J., p. 68]

(illocutionary acts). Materializarea verbală nu trebuie să contravină convingerilor,

normelor, principiilor şi mai ales valorilor locutorilor.

Pentru o realizare cu succes a comunicării mai este important să distingem

noţiunile: enun ţ şi enun ţ are prezentată de J. Habermas în felul următor: „enunţurile

sînt judecate în acord cu sensul gramatical al acestora, în timp ce enunţările sînt

judecate, apreciate conform validităţii lor comunicative” [Ibidem].

Ca şi J.L. Austin, J. Searle recunoaşte existenţa actelor perlocuţionare care

reprezintă „efectele şi consecinţele actelor ilocuţionare în acţiune, credinţele,

aşteptările şi gîndurile ascultătorului” [Searle J., p.25]. Este important de menţionat



31

faptul că realizarea actelor ilocuţionare este strîns legată de celelalte două acte, or

funcţionalitatea acestora este interrela ţ ional ă.

Acelaşi act propoziţional poate corespunde mai multor acte ilocuţionare, or la

enunţarea unei fraze se pot realiza mai multe acte de vorbire. De exemplu:

Lua ţ i - vă mapa!

V ă lua ţ i mapa? (Mapa dvs. îmi ocupă spaţiul)

A ţ i putea să vă lua ţ i mapa... (Mă deranjează mapa dvs.)

Sub aspectul conţinutului, enunţurile de mai sus se contopesc într-unul singur

sau corespund unui singur act propoziţional, pe cînd actele ilocuţionare sînt diferite:

primul reprezitnă un ordin; al doilea – o întrebare, propunere; al treilea – o rugăminte,sugestie. Pentru a preveni orice confuzie dintre actele ilocuţionare şi propoziţionale,

deoarece „the propositional act is not an illocutionary act”, adică acestea sînt diferite

[Ibidem, p. 29], J. Searle propune următorii termeni:

indici propoziţionali - care corespund expresiei propozi ţ iei, enun ţ ului;

indici ilocuţionari - exprimă for ţ a ilocu ţ ionar ă detectată prin:

forma ordinii cuvintelor, conturul intona ţ ional,

timpul verbelor,

accentul,

verbele performative şi

contextul general (prin context general înţelegem toate tipurile de

context: referenţial, situativ, interactiv).

For ţ a ilocu ţ ionar ă nu este „o proprietate a enunţurilor. Ea este o obligaţiune,

o regul ă gramatical ă interpretativă” [Golopenţia-Eretescu S., 1976, p. 153-154].

For ţa ilocuţionar ă, care este un element indispensabil actelor ilocuţionare, determină

modul în care este luat un act. Cercetătoarea identifică două tipuri de for ţe

ilocuţionare:

1. For ţ e ilocu ţ ionare primare (este exemplul felicitărilor, ur ărilor,

promisiunilor, prezentărilor etc. Emiţătorul le realizează din intenţie proprie şi



32

acestea nu urmează sau nu sînt nişte consecinţe ale altor acţiuni, acte.) Iniţiativa unui

act de felicitare nu este o consecinţă sau o reacţie impusă ori provocată de receptor, ci

îşi are sorgintea într-o intenţie primar ă a emiţătorului. Te felicit pentru promovare.

este un act ilocuţionar comisiv posibil datorită contextului situativ – receptorul a fost

promovat la serviciu într-un post superior, prin aceasta creînd oportunitatea actului

ilocuţionar comisiv, act independent de voinţă şi intenţie, cu iniţiativă din partea

emiţătorului.

2. For ţ e ilocu ţ ionare derivate (este exemplul scuzelor, reconcilierilor,

definirilor etc. Pentru scuze sau reconcilieri este necesar ca înainte de acestea să se fi

întîmplat ceva negativ sau să fi avut loc o stare de lucruri nefavorabilă, posibil dinvina emiţătorului; definirile însă fiind explicaţii la nişte solicitări. Iată de ce for ţele

acestor acte sînt numite derivate, ele urmînd altor for ţe, altor acţiuni.)

Între for ţele ilocuţionare există chiar o ierarhie: for ţele ilocuţionare primare,

de obicei, sînt for ţe de prim plan, iar cele derivate de plan secund, însă nu există

ierarhie între participanţii la actele de vorbire.

Distincţia dintre actele propoziţionale şi actele ilocuţionare este prezentată deurmătoarele componente ale oricărui act de vorbire: for ţ a ilocu ţ ionar ă (F) (indici

ilocu ţ ionari) şi con ţ inutul propozi ţ ional (p) (indici propozi ţ ionali). Conform acestor

elemente, orice act propoziţional este constituit doar din indici propoziţionali, iar

actele ilocuţionare sînt constituite atît din indici propoziţionali, cît şi din indici

ilocuţionari. Actele de vorbire ilocuţionare pot fi analizate după formula:

Actul de vorbire = F(p)

Dacă noţiunea centrală în ceea ce priveşte conţinutul propoziţional este

adevărul , noţiunea corespunzătoare în ceea ce priveşte actele ilocuţionare este

satisfacerea, or „noţiunea de condiţie de realizare a unui act ilocuţionar este o

generalizare a noţiunii de condiţie de adevăr, care este necesar ă pentru o teorie

generală a tuturor for ţelor ilocuţionare” [Zdrenghea M., p. 154]. De exemplu, un

ordin este satisf ăcut dacă cel căruia i-a fost adresat a efectuat acţiunea ordonată, cu

alte cuvinte conţinutul propoziţional a devenit adevărat în raport cu el, o cerere este



33

satisf ăcută numai dacă este îndeplinită, o promisiune este satisf ăcută numai şi numai

dacă este ţinută etc. Condiţiile de satisfacere a unui act ilocuţionar sînt „condiţiile

care trebuie obţinute într-un context posibil, astfel încît conţinutul propoziţional să fie

adevărat în lumea posibilă pentru acel context” [Ibidem]. Satisfacerea sau realizarea

cu succes a unui act ilocuţionar depinde de următoarele condiţii:

a) Reguli preparative sau preparatorii – interlocutorii vorbesc aceeaşi limbă,

ei vorbesc „serios”. Emiţătorul care îndeamnă pe cineva să facă ceva presupune că

este în interesul receptorului s-o facă, cînd promite ceva, presupune că este în stare

s-o facă, angajîndu-se serios faţă de cele afirmate sau promise.

b) Regula con ţ inutului propozi ţ ional – promisiunea implică asumarea

responsabilităţii de a o realiza; ordinul implică situaţia contextuală de asumare şi de

oferire a puterii de decizie etc.

c) Reguli preliminare – presupun încrederea şi credinţa în realizarea unui

ordin, în satisfacerea unei dorinţe;

d) Regula sincerit ăţ ii – ţine de starea psihologică a locutorului. Un vorbitor

care face o aser ţiune îşi exprimă încrederea în adevărul conţinutului propoziţional, unvorbitor care cere ceva exprimă o dorinţă, un vorbitor care-şi cere scuze exprimă,

într-adevăr, regret. Aceste stări psihologice pot varia sub aspectul intensităţii lor de

realizare, aceasta depinzînd în mare parte de personalitatea vorbitorului, dar şi de

situaţia concretă. O persoană care implor ă realizează un act ilocuţionar cu condiţia de

sinceritate mai intensă decît o persoană care cere şi cu atît mai puţin decît o persoană

care ordonă.

e) Regula inten ţ iilor – descrie intenţiile locutorilor şi modalitatea lingvistică

prin care locutorii le afişează, le exteriorizează.

Unele for ţe ilocuţionare impun anumite restricţii, pe de o parte, asupra

condiţiilor ce trebuie satisf ăcute, iar pe de altă parte, asupra propoziţiilor prin care se

manifestă conţinutul propoziţional. Emiţătorul care cere ceva receptorului trebuie să-l

determine să facă în acelaşi timp oferindu-i posibilitatea de a refuza. În schimb, un

emiţător ce dă ordine trebuie să invoce o poziţie autoritar ă în faţa receptorului, f ăr ă



34

a-i oferi o altă opţiune. În ceea ce priveşte celelalte restricţii, conţinutul propoziţional

al unei predicţii trebuie să se materializeze într-o stare de lucruri viitoare faţă de

momentul enunţării, similar conţinutului propoziţional al unei promisiuni. Şi invers, o

aser ţiune trebuie să reprezinte o stare de lucruri trecută sau prezentă.

Ca şi J.L. Austin, J. Searle propune o clasificare a actelor ilocuţionare care a

fost posibilă datorită condiţiilor prezentate anterior şi criteriilor pe care le propunem

în continuare:

1. Finalitatea actelor – Finalitatea unui ordin este de a fi executat;

finalitatea unei descrieri este de a reprezenta (adevărat sau fals) un lucru; finalitatea

unei promisiuni este ca cel care promite să-şi asume responsabilitatea şi obligaţia dea-şi îndeplini promisiunea.

Este de menţionat faptul că un efect perlocuţionar nu este neapărat şi

finalitatea unui act ilocuţionar. J. Searle numeşte punct ilocu ţ ionar finalitatea unui act

ilocuţionar. Punctul ilocuţionar este un element al for ţei ilocuţionare, însă f ăr ă a o

acoperi. Astfel o rugăminte şi un ordin pot avea acelaşi punct ilocuţionar: X să facă

ceva, în schimb ele nu au deloc aceeaşi for ţă.2. Relaţia cuvînt – realitate şi ajustarea acestora – Conţinutul

propoziţional trebuie să corespundă cît mai strict realităţii.

3. Stările psihologice exprimate – La realizarea unui act ilocuţionar

locutorul, de regulă, îşi exprimă atitudinea sa vis-à-vis de conţinutul propoziţional:

cel care afirmă că a este a - crede aceasta; cel care ameninţă să facă b – îşi exprimă

intenţia de a o face; cel care ordonă ca X să facă c – îşi exprimă dorinţa ca X să facă

c. Dubiile în ceea ce priveşte sinceritatea locutorului ne trimit la criteriul 2, care

totuşi o impune.

Aceste trei criterii sînt cele mai importante şi ghidează clasificarea f ăcută de

J. Searle, însă există alte aspecte pe care trebuie să le luăm în consideraţie:

4. Intensitatea prezentării punctului ilocuţionar – Enunţurile Î ţ i sugerez

să cite şti cartea aceasta şi Insist să cite şti cartea aceasta au acelaşi punct ilocuţionar:

receptorul să citească cartea. Însă for ţele ilocuţionare ale acestor acte sînt diferite din



35

punct de vedere al intensităţii lor – sugestia fiind un sfat cu intensitate redusă,

insistenţa, din contra, implică un grad mai mare.

5. Diferenţe de statut şi poziţie socială a locutorului şi interlocutorului

Statutul şi poziţia socială a emiţătorului influenţează sau favorizează un anume tip de

acte. De exemplu, dacă directorul unei întreprinderi cere unui subaltern să facă darea

de seamă anuală, aceasta este un ordin. În schimb, dacă subalternul ar cere

directorului să facă darea de seamă anuală, aceasta ar fi o sugestie sau o rugăminte şi

nicidecum un ordin.

6. Racordarea cuvintelor la interesele locutorului şi ale interlocutorului–

Să analizăm diferenţele dintre laude şi lamentaţii, pe de o parte, şi felicitări şicondoleanţe, pe de alta. Primele evident ţin de interesele locutorului, emiţătorului,

celelalte – de interesul interlocutorului, receptorului.

7. Relaţia de ansamblu a contextului – Există expresii performative care

sînt destinate pentru a uni un cuvînt, un enunţ la întreg discursul şi la întreg contextul.

Aceste expresii sînt nişte aser ţiuni de tipul: Eu deduc, Eu obiectez, Eu concluzionez

etc. care sînt amplificate prin conectorii cu toate acestea, totu şi, cu atît mai mult, înconsecin ţă. Dincolo de a aserta, aceste expresii indică poziţia enunţului în context,

valoarea sa argumentativă hic et nunc.

8. Amprentele şi procedeele forţei ilocuţionare asupra conţinutului

propoziţional – Diferenţele dintre o povestire, o poveste şi o prezicere constau în

faptul că verbele din povestire, poveste sînt la prezent sau trecut, pe cînd o prezicere

trebuie să fie la viitor. În conţinutul propoziţional al actelor de vorbire, amprentele şi

procedeele for ţei ilocuţionare sînt, în primul rînd, verbele performative la indicativ

prezent, activ, persoana I, singular şi, în al doilea rînd, intonaţia, accentul, ordinea

cuvintelor etc.

9. Existenţa posibilă şi realizarea propriu-zisă a unui act de vorbire – Noi

putem admira frumuseţea unei opere de artă sau putem constata că acestă carte este

valoroasă în interior, f ăr ă a exercita un act de vorbire, chiar şi intern. Constatarea şi



36

admiraţia din exemplele date sînt nişte acţiuni care reprezintă posibile acte de vorbire,

la moment nefiind aşa, însă în orice moment devenind acte de vorbire veritabile.

10. Influenţa elementelor extralingvistice – Un număr mare de acte

ilocuţionare au nevoie de o instituţie extralingvistică, este exemplul actelor

declarative, precum şi de un statut particular al locutorului. Astfel, un om de rînd nu

poate binecuvînta sau boteza decît dacă are funcţia de slujitor al bisericii, la fel nu

putem declara r ăzboi unei ţări decît dacă sîntem preşedintele ţării şi nu putem declara

jocul terminat decît dacă sîntem arbitri. Puterea unor afirmaţii, ordine, acţiuni sînt în

strînsă legătur ă cu puterea instituţională a emiţătorului.

11.

Diferenţe dintre acte a căror verbe ilocuţionare corespund verbelorperformative – Verbele ilocuţionare pot fi performative: Promit să..., O numesc X...,

Î ţ i sugerez să..., Declar..., Închid şedin ţ a de ast ă zi..., Aprob planul..., Autorizez... etc.,

însă în unele cazuri acestea pot să nu se realizeze ca performative. În enunţul Eu,

promi ţ înd aceasta, vă asigur că... verbul a promite este doar ilocuţionar, deoarece nu

se conformează regulii gramaticale a verbelor performative.

12.

Stilul de realizare a actului ilocuţionar – Unele verbe ilocuţionareservesc la marcarea stilului particular conform căruia un act ilocuţionar este realizat.

Diferenţa dintre o proclamare şi o confidenţă nu implică obligatoriu diferenţe de

conţinut propoziţional sau punct ilocuţionar, ci numai – de stil de realizare.

În funcţie de aceste 12 criterii, J. Searle a propus propria clasificare a actelor

ilocuţionare:

Asertive – sînt actele care exprimă angajarea locutorului faţă de adevărul

propoziţiei asertate.

For ţa ilocuţionar ă a actelor ilocuţionare asertive este reprezentată prin verbe

performative ca: a sugera, a presupune, a afirma, a insista, a admite etc. Simbolic,

actul ilocuţionar asertiv are următoarea structur ă:

B (p),

unde:

– este semnul asertării;



37

– este semnul care exprimă ajustarea cuvintelor la realitate;

B – este semnul care indică credinţa, încrederea (de la eng. belief );

(p) – este semnul pentru conţinutul propoziţional.

Directive – Punctul ilocuţionar al acestor acte constă în faptul că

locutorul încearcă prin intermediul lor să-l determine pe interlocutor să facă ceva;

aceasta poate varia „de la o timidă sugestie pînă la o imperioasă exigenţă”

[Armengaud Fr., p. 87].

Conţinutul propoziţional este întotdeauna realizarea unei acţiuni de către

interlocutor. Verbele performative care le caracterizează sînt: a cere, a invita, a pofti,

a permite, a îng ădui, a provoca, a întreba, a chestiona, a examina, a îndruma, aîndemna, a solicita, a ordona, a ruga, a implora, a invita, a sf ătui etc. Pentru actele

ilocuţionare directive J. Searle propune următoarea structur ă simbolică:

unde:

! – este simbolul distinct al directivelor; – arată că realitatea trebuie să se ajusteze la cuvinte;

W – starea psihologică a dorinţei (de la eng. want );

H – este receptorul, interlocutorul, ascultătorul (de la eng. hearer );

A – este o acţiune viitoare.

Comisive – sînt actele ilocuţionare care angajează locutorul la realizarea

unei acţiuni viitoare. Simbolic actele ilocuţionare comisive sînt reprezentate astfel:C I (S îndeplineşte A),

unde:

C – semnifică actele comisive;

– indică faptul că lumea trebuie să se ajusteze la cuvinte;

I – (de la intenţie) indică condiţia de sinceritate reprezentată prin intenţie;

S – este locutorul (de la eng. speaker ), iar îndeplinirea acţiunii de către locutor

! W (H îndeplineşte A),



38

reprezintă conţinutul propoziţional.

Verbele ce le caracterizează sînt: a promite, a (se) angaja, a garanta, a

f ă g ădui etc.

J. Searle menţionează că directivele şi comisivele prezintă aceeaşi orientare în

ceea ce priveşte ajustarea realităţii la cuvinte sau reprezentarea realităţii prin cuvinte.

În schimb, agentul acţiunii directivelor este diferit de cel al comisivelor – în primul

caz, agentul este – receptorul, în al doilea – emiţătorul. Datorită acestei deosebiri este

dificil să fie grupate într-o singur ă categorie.

Expresive – sînt actele ilocuţionare care exprimă o stare psihologică

specifică prin prisma condiţiei de sinceritate vis-à-vis de o stare de lucruri verbalizată într-un conţinut propoziţional. Exemple de verbe performative expresive: a mul ţ umi,

a felicita, a se scuza, a deplînge etc.

Se poate observa că în actele expresive nu există o relaţie de ajustare dintre

realitate, lumea înconjur ătoare şi cuvinte. Importantă este doar sinceritatea şi

adevărul propoziţiei exprimate. Astfel, dacă mulţumim pentru un serviciu pe cineva

nu intenţionăm să facem cunoscut serviciul, deoarece dacă acesta a fost f ăcut enormal că este deja cunoscut, ci să ne exprimăm atitudinea binevoitoare şi

sentimentele de mulţumire.

E (P) (S/H + proprietate),

unde:

E – semnifică actele expresive;

– este simbolul ansamblului vid care indică lipsa ajustării cuvintelor la realitate

şi invers:

P – este o variabilă a stărilor psihologice ce corespund diferitor acte ilocuţionare

expresive;

S – este locutorul, H – este interlocutorul, + conţinutul propoziţional care atribuie

o proprietate unuia din ei.



39

Declarative – sînt actele care cer existenţa unei instituţii

extralingvistice, adică un sistem de reguli (instituţionale, sociale şi comportamentale)

care se adaugă la cele ale limbajului.

Existenţa instituţiei este necesar ă pentru ca declaraţia să fie realizată cu

succes. Cunoaşterea regulilor care constituie competenţa lingvistică a locutorilor nu

este suficientă pentru realizarea declaraţiei. Exemple de astfel de instituţii sînt:

bisericile, instituţiile de drept, constituţia, proprietatea privată, jocurile şi

regulamentele lor, întreprinderile etc. Astfel Îmi dau demisia sau Demisionez, Te

excomunic, V ă declar pre şedinte a..., V ă concediez şi alte enunţuri care conţin verbe

ca: a numi, a declara, a concedia, a excomunica, a demisiona, a boteza, a proclamaetc. sînt acte posibile doar în cadrul instituţiilor sus-numite.

Clasificările actelor ilocuţionare f ăcute de J.L. Austin şi J. Searle nu sînt atît

de diferite pe cît este diferită modalitatea de a le explica. Analizate în paralel ele pot

fi grupate astfel:

Clasificarea actelor ilocu ţ ionare(J.L. Austin)

Clasificarea actelor ilocu ţ ionare(J.Searle)

Expozitive Asertive

Promisive / comisive Comisive

Exercitive Directive

Verdictive Declarative

Comportamentive/behabitive Expresive

În ceea ce priveşte condiţiile de satisfacere a actelor ilocuţionare, indiferent

cui îi apar ţine clasificarea, „condiţiile de satisfacere” [Vanderveken D., p. 132-134]

ale acestora sînt aceleaşi:

Actele de vorbire Condiţiile de satisfacere

Asertive Expozitive Conţinut propoziţional adevărat (în

contextul enunţării)

Comisive Comisive Emiţătorul înlesneşte transformarea

conţinutului propoziţiei în adevăr



40

Directive Exercitive Receptorul înlesneşte transformarea

conţinutului propoziţiei în adevăr

Declarative Verdictive Emiţătorul f ăr ă întîrziere transformă

conţinutul propoziţiei în adevăr

Expresive Behabitive Nici o condiţie pentru satisfacere

Cu toate că lucr ările lui J. Searle sînt astăzi încă valide, D. Vanderveken

propune cîteva completări care permit iniţierea unei clasificări specifice a actelor

ilocuţionare. Contribuţia lui D. Vanderveken constă în reorganizarea clasificării

actelor de vorbire prin adăugarea a două componente:

o Modul de realizare;o Gradul de intensitate, for ţ a.

În timp ce J. Searle structura for ţa ilocuţionar ă în şase componente, D.

Vanderveken amplifică structura pînă la opt componente:

a. Punctul ilocuţionar;

b. Modul de realizare;

c. Condiţia preliminar ă;

d. Condiţia intenţiei;

e. Condiţia conţinutului propoziţional;

f. Condiţia preparatorie

g. Condiţia sincerităţii;

h. Gradul de intensitate, for ţ a.

unde:

punctul ilocu ţ ionar - determină direcţia specifică a actului de vorbire;

modul de realizare - determină tipul de for ţă ilocuţionar ă care trebuie să fie

aplicată conţinutului propoziţional;

gradul de intensitate - determină for ţa cu care se realizează actul de vorbire.Direcţia specifică actelor de vorbire este determinată de tipurile punctelor

ilocuţionare. În ceea ce priveşte ultimele, în literatura de specialitate există chiar o

clasificare a acestora [Zdrenghea M., p. 155]:

1. asertiv – care constă în încercarea de a reprezenta ca reală o stare de lucruri;

2. necesitiv – prin care emiţătorul se obligă / se angajează la o acţiune viitoare; acest

punct corespunde actelor comisive şi ar mai putea fi numit punct comisiv;

3. directiv – care constă din încercarea de a determina receptorul să facă ceva;



41

4. declarativ - care constă din încercarea de a cauza o stare de lucruri în virtutea

enunţului;

5. expresiv – care exprimă o stare psihologică a emiţătorului faţă de starea de lucruri.

Această clasificare a punctelor ilocuţionare a fost realizată în funcţie de

clasele de acte ilocuţionare identificate de J. Searle şi a fost determinată de

importanţa punctelor ilocuţionare. De cîte ori un act ilocuţionar de forma F(p) este

realizat în contextul unui enunţ, de atîtea ori emiţătorul realizează necesar un punct

ilocuţionar care determină relaţia dintre conţinutul propoziţional şi lumea

înconjur ătoare: fie afirmă o stare de lucruri, fie determină pe cineva să facă ceva; fie

se angajează să facă ceva, fie provoacă o nouă stare de lucruri etc., „aceste cinci puncte epuizînd toate relaţiile posibile dintre conţinutul propoziţional al unui act

ilocuţionar şi lumea înconjur ătoare”[Ibidem]. În această ordine de idei, în încercarea

de a r ăspunde la întrebarea lui J.L. Austin „ce putem face cu cuvintele?”, J. Searle a

opinat că posibilităţile noastre sînt, de fapt, limitate. Cu ajutorul cuvintelor putem

spune celorlalţi cum sînt lucrurile (acte asertive), putem încerca să-i determinăm pe

alţii să facă anumite lucruri (acte directive), ne putem angaja noi înşine să facemanumite lucruri (acte comisive), ne putem exprima propriile sentimente şi atitudini

(acte expresive) şi putem schimba o anumită stare de lucruri prin enunţuri specifice

(acte declarative) [Searle J., p. 44-45].

Punctele ilocuţionare difer ă între ele nu numai prin specificul actului

ilocuţionar căruia apar ţin, ci şi prin intensitate. Unele puncte ilocuţionare sînt mai

intense, deoarece realizarea lor într-o propoziţie implică realizarea altor puncte. De

exemplu, nu putem cauza o stare de lucruri prin declaraţie f ăr ă să reprezentăm şi

starea de lucruri ca fiind reală, în acest caz actul ilocuţionar declarativ fiind precedat

de actul ilocuţionar asertiv, iar punctul ilocuţionar directiv fiind intensificat de cel

asertiv.

Notăm că atît J. Searle cît şi D. Vanderveken consider ă că acestea sînt

condiţiile de succes şi de satisfacere a actelor de vorbire. Plus la aceasta, clasificarea

actelor de vorbire a ambilor cercetători coincide, doar că D. Vanderveken le mai



42

numeşte „cele cinci tipuri de for ţ e ilocu ţ ionare primitive” [Vanderveken D., p.63].

Prin forţă ilocuţionară primitivă D. Vanderveken înţelege „cea mai simplă for ţă

posibilă. Aceste for ţe au un punct ilocuţionar, un mod obişnuit de realizare, un grad

neutru de intensitate. Toate celelalte for ţe ilocuţionare au evoluat de la aceste cinci

for ţ e ilocu ţ ionare primitive pînă la un număr finit de aplicaţii şi operaţii care constau

în adăugarea diverselor grade de intensitate (de la minim la maxim)” [Ibidem].

Aceste clasificări ale actelor ilocuţionare f ăcute de J.L. Austin şi J. Searle sînt

cele mai des întîlnite în literatura de specialitate. Cu toate acestea Dieter Wunderlich

consider ă că nici una dintre ele nu este convingătoare, afirmînd: „comisivele nu

constituie un tip universal de acte de limbaj, ci trebuie considerate mai degrabă reacţiila directive” [Wunderlich, p. 43]. Plus la aceasta, observăm că au fost scă pate din

vedere avertismentele, întrebările retorice, ofertele, chemările, invocaţiile etc. Iată de

ce D. Wunderlich propune o altă clasificare a actelor de vorbire la baza căreia pune

patru criterii [Ibidem] esenţiale:

1. Clasificarea actelor de vorbire conform indicilor gramaticali în limba

dată: Modul interogativ (pentru actele de vorbire indirecte);

Modul imperativ (pentru actele de vorbire de tip directiv);

Modul enunţiativ (pentru actele de vorbire de tip representativ - asertiv);

Formule performative specifice (pentru actele de vorbire de tip declarativ

înţelese într-un sens mai larg).

Această clasificare acoper ă în mare parte clasificările lui J.L. Austin şi J.

Searle, în ceea ce priveşte actele directive, asertive şi declarative. Însă, spre deosebire

de celelalte clasificări, lasă în afar ă actele comisive şi expresive (behabitive), care

sînt considerate, de asemenea, acte ilocuţionare. Modul imperativ nu este obligatoriu

pentru verbele performative din actele directive, acestea pot fi şi la indicativ prezent.

Iată de ce clasificarea actelor de vorbire conform indicilor gramaticali nu este

relevantă pentru toate actele de vorbire, necesitînd a fi completată cu date din alte

clasificări.



43

O clasificare asemănătoare, conform indicilor gramaticali este întîlnită şi în

cercetările lui H. Truckenbrodt [Truckenbrodt H., p.61], doar că cercetărtorul

clasifică nu atît actele de vorbire, cît funcţiile unui act de vorbire universal :

- Func ţ ia asert ării - care „este realizată prin forma sintactică a enunţurilor

declarative”;

- Func ţ ia interog ării – care „tipic este realizată de un enunţ interogativ”;

- Func ţ iile ordonării, insist ării şi cererii – care sînt realizate prin enunţurile

imperative, diferenţa constînd în for ţa şi contextul în care apar. Ordinul nu acceptă

nici o obiecţie, la fel şi insistarea, pe cînd cererea permite interlocutorului

posibilitatea de a refuza. Cu toate acestea, indiferent de funcţia actului, emiţătorulvrea să-l determine pe receptor să facă ceva.

Funcţiile actului de vorbire propuse de H. Truckenbrodt însumează, de fapt,

for ţ a ilocu ţ ionar ă a unui enunţ, act. Actul de vorbire universal poate realiza mai

multe funcţii, adică poate avea mai multe linii de for ţă în funcţie de contextul

enunţării. Spre exemplu:

Dan prezint ă referatul. – Vorbitorul menţionează că este adevărat faptul că Dan prezintă referatul; deci vorbitorul vrea ca ascultătorul să accepte for ţa

ilocuţionar ă a enunţului (adevărul prezentării referatului de către Dan).

Dan prezint ă referatul? – Vorbitorul îi cere ascultătorului să-i spună dacă este

adevărat că Dan prezintă referatul – for ţa ilocuţionar ă a enunţului.

Dan, prezint ă referatul! – Vorbitorul vrea să-l determine pe ascultător să facă

adevărat faptul că (ascultătorul Dan) prezintă referatul – for ţa ilocuţionar ă a

enunţului.

Dan prezint ă referatul! – Vorbitorul expimă surpinderea, mirarea că este

adevărat faptul că Dan prezintă referatul – for ţa ilocuţionar ă a enunţului.

Toate exemplele de mai sus indică asupra interesului enunţului de a

corespunde lumii reale. Această relaţie dintre propoziţie şi lumea reală poate fi privită

sub două aspecte. În cazul asertării emiţătorul formulează enunţul astfel încît acesta

să arate realitatea aşa cum este. Şi dimpotrivă, în cazul ordinului (insistării, cererii)



44

evenimentul prezentat în enunţ încă nu s-a înf ă ptuit. Aici emiţătorul cere ca realitatea

să se modifice şi să devină conform conţinutului enunţării. În terminologia lui J.

Searle cazul asertării este prezentat astfel: „words to world” (cuvintele spre lume)

[Searle J., p. 26] – cuvintele sînt modificate pentru a fi ajustate la lume, iar cazul

ordinului (insistării, cererii) este prezentat ca „world to words” (lumea spre cuvinte)

[Ibidem] – lumea încearcă să se ajusteze cuvintelor.

Clasificarea actelor de vorbire conform criteriului indicilor gramaticali o

întîlnim şi la H. Truckenbrodt, D. Wunderlich, cel din urmă însă nu se limitează

numai la aceasta, înaintînd şi alte criterii de clasificare.

2. Actele de vorbire mai pot fi clasificate:

După conţinutul propoziţional (simple sau complexe);

După rezultatul ilocuţionar sau tipul condiţiei de satisfacere

(realizate şi nerealizate);

3. Actele de vorbire mai pot fi clasificate conform:

funcţiei lor (ele reprezintă un eveniment iniţial sau un eveniment-

reacţie) (primare sau derivate); poziţiei lor în configuraţia actelor de vorbire (principale sau

secundare).

4. Actele de limbaj pot fi clasificate conform originii lor:

Acte de limbaj primare sau naturale;

Acte de limbaj secundare (ţin de nivelul personal, individual) sau

instituţionale.

Tipurile actelor de vorbire rezultate din criteriile enumerate mai sus fac

trimitere într-o oarecare măsur ă şi la tipurile de acte de vorbire stipulate în

clasificările lui J.L. Austin şi J. Searle, doar că aici ele sînt privite dintr-un alt unghi

şi totodată permit noi deschideri pentru alte tipuri posibile de acte.

Interpretările tradiţionale ale actelor de vorbire, după cum am observat

anterior, implică de cele mai multe ori succesul acestora, neacceptînd eşecul realizării

lor. Această viziune sigur ă asupra actelor de vorbire a dat naştere unor viziuni nu atît



45

critice, cît premergătoare, în forma unei viziuni centrate pe noţiunea „trying to do”

(încercînd a realiza) [Hussmann M.J., Genzmann H., p. 179] opusă noţiunii „doing”

(realizare în proces) [Ibidem]. Inspirată din lucr ările lui J.L. Austin şi J. Searle, teoria

lui Hussmann şi Genzmann se bazează pe următoarele criterii:

o Enunţările sînt acţiuni planificate şi executate de vorbitor pentru realizarea

anumitor scopuri (altfel spus, enunţurile sînt intenţiile emiţătorului

materializate verbal, care trec printr-un proces de planificare, executare

şi direcţionare spre o situaţie, un rezultat scontat);

o Actele de vorbire pot fi reprezentate ca nişte operatori ai sistemelor de

planificare care stabilesc raporturi între „precondiţii şi efecte” [Ibidem];o Credinţele şi intenţiile vorbitorului pot fi deduse din modalitatea de

enunţare a acestuia (de exemplu, o modalitate sigur ă de enunţare (ton,

intonaţie fluentă, o atitudine certă) ne demonstrează sinceritate, iar o

modalitate incertă de enunţare dă dovadă de nesiguranţă sau neîncredere

în cele afirmate).

Conform acestor criterii, actele de vorbire din cadrul sistemelor de planificareau următoarea structur ă:

- o descriere a ac ţ iunii („action description”) din ansamblul domeniilor

umane;

- un set de precondi ţ ii („preconditions”) (precondiţiile nu sînt altceva decît

ceea ce J.L. Austin, J. Searle, D. Vanderveken, Fr. Recanati ş.a. numesc

condiţii preparatorii);

- registrul de complinire („the add - list”) care presupune un set de

propoziţii ce devin adevărate din momentul realizării acţiunii;

- registrul de lichidare („the delete - list”) - reprezintă setul de propoziţii

care devin false din moment ce acţiunea nu s-a realizat;

- structura („the body”) – lista acţiunilor de nivel inferior, care cuprinde

acţiunile descrise, elemente de comportament etc.



46

Propunînd această structur ă, cercetătorii recunosc şi cele trei aspecte ale

actului de vorbire (locuţionar ă, ilocuţionar ă şi perlocuţionar ă) menţionînd că acestea

în procesul enunţării pot să nu se realizeze, pot rata: fie că destinatarul nu a auzit

enunţul sau nu l-a înţeles, ori nu a reacţionat conform intenţiilor sau aşteptărilor

vorbitorului. Hussmann şi Genzmann definesc „acţiunile în termenii efectelor lor:

lipsa efectelor implicînd lipsa efectuării acţiunii” [Hussmann M.J., Genzmann H., p.

179]. Teoria lui Hussmann şi Genzmann este susţinută oarecum de cea a lui Perault

R.C. şi James F.A. despre memorie, persisten ţă şi observabilitate [Idem, p. 168]:

subiecţii îşi amintesc convingerile precedente (memorie), ei adaugă la convingerile

prezente convingerile anterioare ( persisten ţă). Dacă un agent observă alt agent, el ştietoate acţiunile înf ă ptuite de acesta (observabilitate). Memoria şi persistenţa reprezintă

factorii care nu permit agenţilor să uite sau să-şi schimbe opiniile, iar observarea fiind

un mod sigur de achiziţionare a informaţiei. Astfel într-un act de vorbire declarativ

enunţarea este modelată, pe de o parte, de regulile declarative (enunţarea unei

propoziţii declarative implică faptul că vorbitorul crede în conţinutul acesteia), iar pe

de alta, – de transferul de convingeri (un agent acceptă convingerile altui agent dacă acestea corespund celor anterioare). În cea mai mare parte, teoria lui Perrault şi James

face predicţii adevărate:

- Interlocutorul nu va fi convins de o enunţare care este în contradicţie cu

convingerile sale anterioare.

- Un mincinos nu va fi convins de propria minciună, dar poate încă să creadă

că înşeală interlocutorul nesuspicios.

Ambele teorii demonstrează faptul că este posibilă lipsa unei legături dintre

intenţiile agentului şi realizarea lor, deci există pericolul eşuării/rateului actelor de

vorbire. De aceea se propune înlocuirea noţiunii de realizare a actelor de vorbire cu

noţiunea de „trying” [Perault R.C., James F.A., p. 180] încercare de a le realiza:

cînd un agent are o intenţie orientată spre A, el încearcă să acţioneze şi dacă

precondiţiile de a face A sînt satisf ăcute, el întradevăr o va face.



47

Figura 5. De la intenţie la acţiune

Pornind de la structura propusă de Hussmann şi Genzmann asertarea unui act

de vorbire s-ar prezenta în felul următor:

Acţiune: asertarea P (în situaţia S);

Precondiţie: receptorul crede că vorbitorul este sincer şi competent în situaţia S;

Registrul de complinire: receptorul crede că vorbitorul crede P;

Structura: emiterea, pronunţarea P.

Pentru o înţelegere mai profundă a procesului de interpretare cercetătorii

propun următoarea schemă [Hussmann M.J., Genzmann H., p. 181]:

------------------------------------------------------------------------------------------

Pasul I: Illocution

---------------------------------------------------------------------------------------

Pasul II: Perlocution

Figura 6. Procesul de interpretare

Teoria lui Hussmann şi Genzmann nu este atît de diferită de celelalte, unica

diferenţă constînd în faptul că cercetătorii atrag atenţia asupra posibilelor eşuări ale

2. S încearcă să facă A

1. S intenţionează A

4. S face A

5. Efecte ale A

Precondiţii ale A

Asertare(încercare)

Verificarea competenţeii sincerită ii

Determinareaconvingerilor emiţătorului

Determinarea intenţiiloremi ătorului

Determinareaconvingerilor receptorului

Determinarea intenţiilorreceptorului



48

actelor de vorbire, ţinînd seama atît de succesul, cît şi de insuccesul lor. Noutatea

acesteia constă în faptul că actele de vorbire nu încep de la realizarea concretă, ci de

la o încercare de a le realiza, trying-to-do, care este valabilă pentru ambele cazuri şi

poate servi şi la analiza intenţiilor vorbitorului.

Deci urmărind, pe de o parte, structura actelor de vorbire şi, pe de alta,

criteriile de clasificare şi tipurile acestora, am ajuns la următoarele concluzii:

Actul de vorbire este unitatea minimală a comunicării umane (conform

teoriei clasice a actelor de vorbire).

Actul de vorbire poate fi caracterizat sub trei aspecte: locuţionar,

ilocuţionar şi perlocuţionar.Încercarea de a privi celelalte teorii despre structura şi clasificarea actelor de

vorbire prin prisma teoriei trying-to-do (încercarea de realizare actelor) ne-a conturat

următorul tablou conclusiv:

La etapa asertare, extrinsec sau în afara individului, există un şir de reguli

constitutive, care permit realizarea actelor de vorbire, intrinsec, se formează sau apar

anumite intenţii comunicative, bazate pe convingerile precedente (memorie) la carese adaugă cele prezente (persistenţă). În funcţie de intenţiile comunicative, emiţătorul

enunţă un conţinut propoziţional ce corespunde unui tip de act de vorbire: intenţia de

angajare a locutorului faţă de adevărul propoziţiei asertate va genera un act de vorbire

asertiv, intenţia de a-şi exprima starea psihologică de moment – un act expresiv,

intenţia de a-l determina pe receptor să facă ceva – un act directiv, intenţia

emiţătorului de a se angaja la realizarea unei acţiuni – un act comisiv, intenţia de a

schimba o stare de lucruri reală – un act declarativ.Toate aceste tipuri de acte se

deosebesc din punct de vedere al conţinutului şi se aseamănă din punct de vedere

structural.

Structura actelor de vorbire este F(p) unde (p) este conţinutul

propoziţional, iar F – for ţa ilocuţionar ă constituită din:



49

Încercare de realizare

(trying – to – do)

La nivelul realizării concrete

(doing)

1. descrierea ac ţ iunii (action description)

2.

preconditions,

3. add – list,

4. delete – list,

5. body.

a) punctul ilocuţionar,

b) modul de realizare,

c) condiţii preparatorii,

d) condiţia conţinutului propoziţional,

e) condiţia sincerităţii,

f) gradul de intensitate;

Etapa de verificare a competenţei şi sincerităţii este regularizată de

următoarele condiţii: Condiţii preparatorii;

Condiţia conţinutului propoziţional;

Condiţii preliminare;

Condiţia sincerităţii;

Condiţia intenţiilor etc.

Aceste condiţii, mai ales cele ale sincerităţii şi intenţiilor, determină convingerile receptorului, care, la rîndul său, prin observabilitate, ştie acţiunile,

convingerile, atitudinile emiţătorului. Determinarea convingerilor atît ale

emiţătorului, cît şi ale receptorului reprezintă ultima etapă de realizare a actelor de

vorbire prin perceperea intenţiilor comunicative, prin diferite reacţii comportamentale

verbale şi paraverbale, inversare de roluri etc.

Actele de vorbire se clasifică în mai multe tipuri. Cele mai reprezentative

clasificări sînt:



50

Figura 7. Clasificarea actelor de vorbire

Actele de vorbire

de enunţare ilocuţionare perlocuţionare propoziţionale

constatative performative

expozitive asertive

comisive comisive

exercitive directive

verdictive declarative

behabitive expresive

Fr.Recanati

J. Austin

Ad.Akmajian, A.Demers

J. Searle



51

§3. Actele de vorbire indirecte

Multitudinea de intenţii, contextele în care sînt exteriorizate şi complexitateaneordinar ă a fiinţei umane ne face să recurgem, uneori, la modalităţi şi tehnici de

comunicare verbală indirectă. Caracterul indirect al comunicării creează de cele mai

multe ori confuzii informaţionale şi intenţionale, totuşi identificabile datorită

plasticităţii inteligenţei şi creativităţii umane. Astfel, deseori, ne pomenim a (ne)

întreba Ce vrea, de fapt, să spună?. Acest tip de acte de vorbire, care nu

exteriorizează intenţiile noastre comunicative, sînt numite acte de vorbire indirecte.

Frecvenţa actelor de vorbire indirecte este motivată de faptul că „exprimarea

directă a intenţiilor emiţătorului poate avea uneori consecinţe nefavorabile asupra

relaţiilor dintre interlocutori” [Ionescu-Ruxăndoiu L., p. 14]. La aceasta se adaugă alţi

factori care pot influenţa relaţiile interlocutorilor, şi anume: „vîrsta, sexul, statutul

social, timpul, locul, nivelul de cultur ă etc.” [Cook G., p. 49], altfel spus contextul,

numit de A.J. Greimas „locul de existenţă a structurilor semnificative” [Greimas A.J.,

1979, p. 36], social, cultural şi lingvistic.

De exemplu:

Te rog să-mi traduci fragmentul.

N-ai vrea să-mi traduci fragmentul?

sînt două fraze cu structur ă diferită ce poartă aceeaşi funcţie comunicativă şi

intenţie perlocuţionar ă: de a-l face pe receptor să traducă fragmentul. Prima frază

reprezintă un act de vorbire ilocuţionar directiv, care are drept indiciu verbul

performativ directiv a ruga la persoana I, Indicativ prezent. Între structura şi funcţia

acestui act de vorbire există o relaţie directă. Datorită acestei relaţii directe acesta este

un act de vorbire direct . Cealaltă frază reprezintă un alt act de vorbire, care, deşi cu

structur ă diferită, are aceeaşi funcţie ca şi primul. Rezultă că între structura şi funcţia

celui de-al doilea act de vorbire nu există o relaţie directă, ceea ce-l determină să fie

sau să se numească act de vorbire indirect .



52

La fel se întîmplă cu următoarele exemple:

Î ţ i ordon să-mi aduci dosarul personal. (directiv)

N-ai putea să-mi aduci dosarul personal?

Fiecare dintre aceste două fraze sînt guvernate de reguli diferite. Prima frază

este un act de vorbire direct în care intenţia emiţătorului este clar ă. Din punctul de

vedere al intenţiilor, emiţătorul frazei a doua: N-ai putea să-mi aduci dosarul

personal? nu întreabă dacă receptorul poate s-o facă, cu atît mai mult nu se aşteaptă

la un r ăspuns afirmativ sau negativ, ci se aşteaptă la acţiuni din partea receptorului –

ca acesta să-i aducă dosarul. Astfel, prin fraza a doua emiţătorul realizează nu numai

un singur act de vorbire, ci două: „un act primar” [Reboul A., Moeschler J., p. 54], orugăminte, care este realizată prin intermediul „unui act secundar”[Ibidem], o

întrebare. Intenţia ilocuţionar ă, adică actul pe care emiţătorul are intenţia de a-l

realiza prin fraza a doua, ţine doar de actul primar, care coincide cu actul realizat prin

fraza I, şi doar această intenţie trebuie recunoscută. Pentru înţelegerea actelor de

vorbire se mai practică analiza în baza implicaţiilor conversaţionale şi aplicarea

„teoriei referen ţ iale – enunţurile posedă efectiv o referinţă în lumea actuală” [Godart-Wendling B., p. 240], care implică un raţionament de tipul: X ştie că eu trebuie să-i

dau dosarul personal. Înseamnă că X nu mă întreabă dacă eu pot sau nu să o fac, ci

îmi cere chiar să i-l dau.

Deci, un act de vorbire directiv utilizat pentru a face o rugăminte, un ordin

etc. este un act de vorbire direct, iar atunci cînd este utilizat pentru a întreba, este un

act de vorbire indirect. În linii generale, orice act de vorbire care realizează o funcţie

diferită de cea originar ă şi are o structur ă diferită de cea necesar ă la care se mai

adaugă diferite elemente de context, în care totuşi este receptată o anumită intenţie

perlocuţionar ă şi for ţă ilocuţionar ă, are toate şansele de a fi numit act de vorbire

indirect.

În literatura de specialitate există o clasificare a actelor de vorbire care opune

actele de vorbire directe celor indirecte. Ch. Baylon şi X. Mignot propun o clasificare

proprie a performativelor, pornind de la ideea diversităţii formelor enunţurilor



53

performative, care „în ciuda acestei diversităţi de formă corespund totuşi unuia şi

aceluiaşi act” [Idem, p. 168]. Ei disting:

A. performative explicite – „enunţurile sau actele care constituie sensul

referenţial al unui cuvînt prezent în enunţ”;

B. performative primare – „enunţurile sau actele realizate prin alte mijloace”

[Ibidem].

Avem de a face cu un performativ explicit atunci cînd cineva este invitat prin

Te invit să cinezi cu mine (sensul referenţial al verbului performativ directiv a invita),

dar – cu un performativ primar cînd se mulţumeşte cu Vino să cinezi cu mine, (modul

imperativ). Deşi plasate alături explicit şi primar nu se opun, explicit fiind opus pentru implicit . De aceea Ch. Baylon şi X. Mignot propun încă o clasificare a

performativelor:

1. Enun ţ urile cu performativitate indicat ă lexical sau cu performativitate

descrisă – atunci cînd actul realizat este desemnat, de cele mai multe ori, de către un

verb referenţial – unul dintre acele verbe pe care le numim performative. Un act de

promisiune se realizează atunci cînd zicem Eu promit (ceva), unde promisiuneaf ăcută este desemnată de verbul referenţial a promite.

Acest tip de acte sînt, de fapt, acte de vorbire directe. Prezenţa verbului

performativ neagă orice dubiu privind intenţia comunicativă: un act de vorbire cu

verbul referenţial a ruga este, indubitabil, o rugăminte, un act cu verbul referenţial a

promite este o angajare de realizare a ceva, un act cu verbul referenţial a ordona este

un ordin etc.

2. Enun ţ urile cu performativitate indicat ă în alt mod . Această indicaţie

poate consta dintr-un procedeu gramatical, precum modul imperativ, care serveşte

pentru a da ordine – Pleacă!, sfaturi – Încearcă să faci a şa! sau invitaţii – Mergem la

teatru!. Pentru aceste tipuri de enunţuri dispunem şi de alte procedee nongramaticale:

interjecţii specifice precum Tsst! (în loc de Taci!), care reclamă liniştea sau pur şi

simplu diverse intonaţii: Tu vii. şi Tu vii?.



54

3. Enun ţ urile cu performativitate oblică – actul exprimat nu este un act

explicit semnificat. Ave ţ i ziarul „Timpul ?” adresat unui vînzător de ziare se prezintă

ca o întrebare, un act de interogare care cere un r ăspuns: Am; Nu mai am; Încă nu am

primit . Dar, în esenţă, este vorba de o rugăminte de vînzare. Cel care realizează actul

de interogare se plasează în poziţia de cumpăr ător. Se vede bine legătura dintre

întrebare şi rugăminte, deoarece nu putem cumpăra decît ceea de ce dispune

comerciantul.

Tipurile 2 şi 3 (enun ţ urile cu performativitate indicat ă în alt mod şi

enun ţ urile cu performativitate oblică ) reprezintă acte de vorbire indirecte – acte

secundare prin care, totuşi, sînt identificabile actele primare.Deci, actele de vorbire indirecte sînt:

Actele care sînt desemnate de un verb referenţial, dar care realizează o

funcţie diferită de cea originar ă şi are o structur ă diferită de cea necesar ă (de

exemplu: un ordin ascuns în spatele unei rugăminţi Te rog să-mi prezin ţ i datele

complete peste o or ă.);

Actele care nu sînt desemnate de un verb referenţial şi care pot sau nurealiza o funcţie diferită de cea originar ă, pot avea sau nu o structur ă diferită de cea

necesar ă (de exemplu: Tsst! este un ordin de a t ăcea. În acest caz actul de vorbire nu

realizează o funcţie diferită de cea originar ă, însă are o structur ă diferită de cea

necesar ă: î ţ i ordon să taci.).

În forma unor acte de vorbire indirecte apar de cele mai multe ori poruncile,

interzicerile, ordinele. Pe lîngă ordinele pure şi simple, care au o structura deschisă,

orientare directă şi care acceptă oricînd verbe performative, există rugăminţile care se

exprimă deseori ocolit, eludat, într-o manier ă indirectă şi datorită acestui fapt sînt mai

apropiate esenţei actelor de vorbire indirecte. Exemplul clasic pentru explicarea

actelor de vorbire indirecte prezentate în forma unei rugăminţi este cel al lui J. Searle.

Nu obişnuim să zicem Transmite-mi sarea şi nici Î ţ i ordon să-mi transmi ţ i sarea, ci

mai degrabă Ai putea să-mi transmi ţ i sarea (te rog)? În acest caz se observă că fraza

Ai putea să-mi transmi ţ i sarea?, însoţită sau nu de te rog , nu este echivalentă din



55

punctul de vedere al semnificaţiei lingvistice convenţionale frazei Transmite-mi sarea

sau Î ţ i ordon să-mi transmi ţ i sarea. Ca şi în exemlele anterioare, emiţătorul nu are

intenţia de a întreba dacă receptorul poate sau nu să-i transmită sarea, ci chiar să i-o

transmită. Recunoaşterea intenţiei emiţătorului se face prin intermediul regulilor

semantice care se aplică asupra actelor de vorbire şi prin intermediul informaţiilor din

planul secund. Conform opiniei lui J. Searle, dacă Jean îi zice lui Paul Ai putea să-mi

transmi ţ i sarea? cu intenţia ilocuţionar ă de a realiza un act primar – rugămintea prin

intermediul unui act secundar – întrebarea, intenţia sa este recunoscută de către Paul

datorită unei proceduri complexe determinate de „zece etape” [Reboul A., Moeschler

J., p. 55]:1. Înainte de a aplica regulile semantice ale actelor de vorbire,

2. Paul crede că enunţarea lui Jean este o întrebare,

3. apoi face recurs la cunoştinţele de plan secund,

4. prin care observă că întrebarea nu are o mare pertinenţă în situaţia de

comunicare,

5. ajungînd, prin intermediul principiului de cooperare, la concluzia că acesta

nu este un act ilocuţionar (primar) intenţionat;

6. revine la cunoştinţele de plan secund şi la condiţiile de succes ale actelor

ilocuţionare

7. pentru a identifica actul ilocuţionar primar – rugămintea, pe care Jean avea

intenţia să-l realizeze.

8. Conform condiţiilor de succes al unei rugăminţi este necesar ca persoana

căreia i se adresează să fie în stare să o realizeze şi

9. datorită acestei condiţii Paul recunoaşte în sfîr şit intenţia lui Jean,

10. în măsura în care enunţarea lui Jean corespunde (din punct de vedere al

semnificaţiei) unei întrebări cu această condiţie de succes.

În alţi termeni, este de ajuns să ne întrebăm care sînt condiţiile preparatorii ale

unei rugăminţi (capacitatea sau voinţa interlocutorului de a realiza actul propriu-zis)

pentru a realiza indirect actul primar al rugăminţii. În acest caz, principiul cooper ării



56

joacă un rol extrem de redus în procesul de recunoaştere a actului de vorbire indirect,

esenţialul fiind asigurat de teoria actelor de vorbire, „condiţiile care trebuie să fie

satisf ăcute pentru ca actul de vorbire intenţionat să fie apropriat circumstanţelor sau

să fie realizat cu succes” [Akmajian A., Demers R.A., p. 277] şi recursul la

cunoştinţele de plan secund.

În concluzie, actele de vorbire indirecte sînt actele:

o în care nu există o relaţie directă între structura şi funcţia acestora;

o care nu sînt desemnate de un verb referenţial şi care pot sau nu realiza o

funcţie diferită de cea originar ă, pot avea sau nu o structur ă diferită de

cea necesar ă;o din structura cărora pot lipsi verbele performative, dar acest lucru nu neagă

caracterul performativ al enunţurilor. Le vom numi performative în

devenire sau performative posibile;

o la baza cărora există o dedublare, adică pot fi identificate simultan două

acte: primar , în care identificăm intenţia, for ţa şi punctul ilocuţionar, şi

secundar , care este un fel de mască, o aparenţă a celui primar;o din punct de vedere intonaţional, acestea sînt interogative sau imperative

veridice sau false.

Prin intermediul actelor de vorbire indirecte emiţătorul poate comunica

receptorului mult mai multe informaţii „lingvistice şi non lingvistice decît i-ar zice,

efectiv, plasîndu-se într-un plan secund al informaţiilor mutual partajate”

[Armengaud Fr., p. 95]. Aparatul teoretic utilizat pentru explicarea actelor de vorbire

indirecte constă în teoria generală a actelor de vorbire (un act indirect oricum este un

act de vorbire), principiile care generează cooperarea conversaţională, pe de o parte,

şi schimbul (divers) informaţiilor factuale dintre emiţător şi receptor, pe de altă parte.



57

Capitolul II. Verbele performative: clasificare şi specific

§1. Trăsăturile generale ale verbelor performative în limba română

Natura actelor de vorbire primare este determinată de structura semantică a

limbii respective. Limbile naturale actuale, printre care şi limba română, au în

lexiconul lor un număr impunător de verbe ce ţin de actele de vorbire, ale căror

sensuri servesc la determinarea for ţelor ilocuţionare posibile, întîlnite în procesul de

uzitare a propoziţiilor, adică în procesul comunicării.

În acest capitol ne propunem să analizăm, prin aplicarea logicii ilocuţionare,

verbele performative din limba română prin prisma semanticii pragmatice.

Analizînd verbele din cadrul actelor de vorbire în limba română, obiectivul

esenţial este de a studia setul de for ţe ilocuţionare lexicalizate din vocabularul limbii

române prin inventarul de verbe performative. Ca şi în cazul funcţiilor de adevăr,

setul for ţelor ilocuţionare nu este lexicalizat în acelaşi mod în diferite limbi naturaleactuale, aceasta depinzînd de mai mulţi factori, fiecare limbă caracterizîndu-se prin

specificul său lexical.

Exemplele utilizate pentru explicitarea esenţei şi funcţionării verbelor

performative ţin de actele de vorbire realizate hic et nunc, într-un prezent concret de

vorbitori concreţi, vorbirea fiind „un act individual de voinţă şi inteligenţă” prin care

subiectul vorbitor „îşi exprimă gîndirea personală” [Saussure F. de, p. 40]. Înliteratura artistică însă vorbitorii nu sînt decît personaje virtuale, într-un prezent larg

virtual, actele de vorbire ale acestora nefiind acte de vorbire individuală, mesajul

purtat apar ţinînd scriitorului. De aceea am încercat să presupunem enunţuri, conţinînd

verbe performative, utilizate de fiecare dintre noi în situaţii concrete. De asemenea

am supus unui experiment analitic 19 opere literare. Pentru obţinerea unor date

veridice şi concludente s-a experimentat nu numai pe o singur ă specie literar ă (a sevedea tabelul de mai jos), deoarece „modalitatea de realizare a analizei”, în cazul dat



58

semantico-pragmatică, „va diferi de la o oper ă la alta în funcţie de volumul lucr ării şi

de specia pe care o reprezintă” [Cartaleanu T., Cosovan O., p. 35].

comedii I.L.Caragiale „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdut ă”, „Conu

Leonida fa ţă cu reac ţ iunea”, „D-ale carnavalului”.

drame I.L.Caragiale „N ă pasta”, B.Delavrancea „Apus de soare”,

B.P.Hasdeu „Ră zvan şi Vidra”.

schiţe I.L.Caragiale, „Bubico”, „Justi ţ ie”.

nuvele B.Delavrancea „Sult ănica”, „Hagi Tudose”, B.P.Hasdeu „Micu ţ a”.

povestiri B.Delavrancea „Trubadurul”, „Domnul Vucea”, „Bunicul”, „Bunica”,

„Bursierul”, M.Sadoveanu „Ţ ara de dincolo de negur ă”.

roman C.Petrescu „Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de r ă zboi”.

Din punct de vedere funcţional, în literatura artistică verbele performative se

caracterizează prin activitate redusă, fiind caracteristice mai mult vorbirii colocviale.

Experimentul analitic ne-a demonstrat că cele mai active performative sînt :

a zice – 8 Expresive a aproba – 1

a spune - 2 a protesta – 1

a ghici - 1 a bucura – 2

a asigura - 1 a mul ţ umi – 4

Asertive

a jura - 7 a saluta – 1

a declara – 1 Comisive a promite – 1

a dedica – 1 a f ă g ădui – 3

a termina – 1 a jura – 4

a scuza – 2 a asigura – 1

Declarative

a ierta - 3 a refuza – 1

a cere – 1 a pofti – 2

a ruga – 17

Directive

a porunci - 1

Rezultatele analizei a 19 surse literare.Coeficientul arată numărul de exempleîn care este utilizat fiecare verb.

În limba română, între for ţele ilocuţionare şi verbele actelor de vorbire nu

există o corespondenţă univocă, un raport de unu la unu. Acest specific de

necorespondenţă naşte un şir de caracteristici specifice verbelor performative:



59

Multe dintre verbele performative nu numesc o for ţă ilocuţionar ă, dar mai

degrabă un tip sau un set de for ţe ilocuţionare. De exemplu, verbul a interzice nu

reprezintă o anume for ţă ilocuţionar ă. Un vorbitor care interzice cuiva să facă ceva –

îi ordonă, de fapt aceasta, în acelaşi timp interzicerea a ceva mai poate fi privită şi ca

un sfat.

Unele verbe performative, ca, de exemplu, a aserta şi a afirma, numesc

aceeaşi for ţă ilocuţionar ă, dar nu sînt sinonime. Diferenţa de sens a acestora provine

de la specificul conversaţional, care este diferit de formele logice. În uz general, a

afirma înseamnă a aserta într-o conversaţie în care cineva face un raport complet

despre ceva sau cineva ia o poziţie oficială. În acest sens, afirmaţia rezultă dintr-oconversaţie – consecinţă a cîtorva enunţuri asertive. A afirma mai poate avea şi alte

valori, de exemplu: a adeveri, a accepta.

Verbele performative pot fi, deseori, înlocuite cu alte forme

comportamentale diferite de cele verbale. De exemplu, cineva poate utiliza verbul a

insinua în sensul insinuării că o propoziţie este adevărată, dar poate insinua şi într-o

formă indirectă, printr-un gest, un anume tip de comportament etc. Drept exemple ne pot servi: a dojeni (verbal sau paraverbal, printr-un gest, prin pedeapsă) , a regreta

(putem să ne exprimăm regretul verbal sau tacit) , a protesta (putem protesta deschis,

exprimîndu-ne nemulţumirile sau putem să ne exprimăm protestul prin înf ă ptuirea

unor acţiuni concrete) , a plînge (plînsul poate fi propriu-zis sau nemulţumire

exprimată verbal) etc.

Multe verbe performative din cadrul actelor de vorbire au cîteva uzuri şi

pot numi diferite for ţe ilocuţionare. De exemplu, a jura poate fi atît asertiv, cît şi

comisiv. Vorbitorul poate jura că o propoziţie (asertată) este adevărată (asertiv) şi

poate jura receptorului că va face ceva în viitor (comisiv) (a se vedea verbele cu

valori duble de performativitate).

Unele verbe performative sînt, din punct de vedere sistemic, ambigue,

aflîndu-se între diverse puncte ilocuţionare. De exemplu, a alerta este la intersecţia



60

dintre o asertare că ceva periculos este iminent şi sugestia directivă pentru receptor de

a se pregăti pentru evitarea unui pericol.

Verbele performative se mai deosebesc prin direcţia de orientare. Putem

distinge verbe care, în esenţă, sînt direcţionate spre receptor, de exemplu: a ordona, a

promite, de verbe, precum: a aserta, a presupune, care numesc for ţe ilocuţionare ce

nu sînt îndreptate, obligatoriu, spre cineva în particular, spre o persoană concretă. Un

ordin însă este întotdeauna, prin definiţie, un ordin pentru cineva, chiar dacă

emiţătorul îşi ordonă sie însuşi.

Putem distinge verbe prezente în actele ilocuţionare, realizabile doar în

public, de exemplu: a acuza, şi verbe prezente în actele ilocuţionare realizabile însingur ătate, de exemplu: a regreta şi a renun ţ a, regretul sau renunţarea fiind

manifestate individual fie verbal, monologat, fie prin pasivitate, lipsă de iniţiativă etc.

Unele verbe, de exemplu: a paria, reprezintă acte de vorbire care nu pot fi

realizate doar de emiţător, ci care necesită o realizare de acord mutual dintre ambele

păr ţi, atît de receptor, cît şi de emiţător. Deci, pentru ca un pariu să fie realizat nu este

suficient ca emiţătorul să-l propună, ci şi ca receptorul să-l accepte. Astfel de acte devorbire necesită o relaţie creativă de interlocuţiune între emiţător şi receptor, ambii

propunîndu-şi contribuţia, rezultatul unui astfel act de vorbire fiind un rezultat al

intenţiilor colective a doi sau mai mulţi vorbitori.

În limba română, spre deosebire de alte limbi (engleza, franceza, germana),

unele verbe au statut de verbe performative însă sub aspect funcţional sînt considerate

a fi verbe performative pasive. Aceasta se datorează faptului că, în marea majoritate a

cazurilor, sînt înlocuite prin expresii specifice. De exemplu:

(engl.) to agree / I agree – (rom.) a conveni înlocuit prin Sînt de acord ;

(engl.) to welcome – (rom.) Bine a ţ i venit ;

(engl.) to excuse – (rom.) A cere scuze;

(engl.) to forgive – (rom.) A cere iertare;

(engl.) to condole – (rom.) A - şi exprima condolean ţ ele sale etc.



61

În final, verbele performative pot avea înţelesuri nonilocuţionare. De

exemplu, verbul a permite, care are uz performativ, poate numi evenimente care nu

sînt acte de vorbire. Eu pot permite cuiva să facă ceva f ăr ă a-i zice nimic, doar prin

a-l lăsa s-o facă. Astfel de verbe sînt numite verbe hibride.

În paragrafele ce urmează vom face o analiză semantico - pragmatică ,

semantică – datorită rela ţ iei de complementaritate dintre aceste două domenii

(semantică şi pragmatică) ( a se vedea în capitolul I, paragraful 1) şi pragmatică –

deoarece verbele performative ţin de actele de vorbire – obiectul de studiu al

pragmaticii, a verbelor performative din limba română1, analizate individual, în

perechi sau grup în funcţie de locul lor în clusteringul întregii categorii şi în funcţiede asemănarea în ceea ce priveşte for ţa ilocuţionar ă, condiţiile de realizare, modul de

realizare etc. Se va lua în condideraţie doar sensul care în anumite condiţii admite

valori pragmatice, celelalte sensuri prezentînd interes în afara acestui studiu.

Sensurile verbelor performative au fost preluate din NODEX (Noul Dicţionar al

Limbii Române) şi au fost comparate şi completate (după necesitate) cu date preluate

din DEULR (Dicţionarul Explicativ Uzual al Limbii Române), DULR (DicţionarulUniversal al Limbii Române) etc.

1 NOTĂ: În limba română există verbe performative pure, adică verbe cu o singur ă valoare performativă, şi verbe cumai multe valori performative (de exemplu: asertive-declarative, asertive-expresive etc.). Pentru facilitareacomprehensiunii acestui fenomen vom numi verbele performative cu valori asertive – verbe performative asertive,verbele performative cu valori declarative – verbe performative declarative, verbele performative cu valori directive –verbe performative directive, verbele performative cu valori comisive – verbe performative comisive şi verbele

performative cu valori expresive – verbe performative expresive însă nu vom confunda verbele performative pure, carecorespund 1/1 verbelor la nivelul limbii, cu verbele care au mai multe valori performative. De exemplu, verbul

performativ a jura la nivelul limbii este un singur verb, însă din punctul de vedere a clasificării semantico-pragmatice şi

funcţionale a jura este: 1. verb performativ asertiv şi 2. verb performativ comisiv, adică avem un singur verb cu două valori pragmatice: asertivă şi comisivă. Iată de ce numărul verbelor performative este mai mic decît suma verbelor

performative asertive + declarative + comisive + directive + expresive.



62

§2. Analiza semantico-pragmatică a verbelor performative asertive în

limba română

Spre deosebire de tratarea clasică a sensului, care prin mecanismul referinţei

trimite la o realitate existentă sau virtuală, tratarea pragmatică trimite la sensul

actelor de vorbire sau al actelor ilocu ţ ionare, realizate şi semnificate simultan.

Realizarea actelor de vorbire şi mai ales înţelegerea mesajelor acestora depinde, pe de

o parte, de sintaxa elementelor verbale, adică de verbele performative care sînt un

indiciu direct, exprimat al actelor ilocuţionare, şi, pe de altă parte, de contextul în

care apar sau sînt utilizate. Ca rezultat, la analiza semantico-pragmatică a actelor

ilocuţionare verbele performative contribuie cu propria valoare semantică la care se

adaugă nuanţe semantice contextuale.

Prin termenul performativitate se caracterizează verbele, enunţurile (prin

extensiune) sau uzitarea acestora, prin care emiţătorul, locutorul nu are intenţia de a

descrie realitatea, nici măcar să lanseze proiectarea unei realităţi imaginare, ci să

acţioneze şi să obţină un rezultat. Aceasta se mai explică prin faptul că pragmatica, alcărei obiect de studiu sînt actele de vorbire, depăşeşte graniţele semanticii, extensiune

manifestată prin interesul faţă de rezultatele comunicării (uneori doar

comportamentale) asupra locutorilor; semantica limitîndu-se la sensuri, analize şi

descrieri.

Aşadar, pe de o parte, există un sens complex al actelor ilocuţionare, implicit

al verbelor performative, pe de alta, performativitatea însăşi a verbelor neagă intenţiadescriptivă a locutorului la utilizarea lor şi la realizarea actelor ilocuţionare. Plus la

aceasta, limba autorizează mai degrabă şi mai frecvent o interpretare descriptivă decît

o interpretare performativă. Într-un tribunal enunţul Te condamn la ... reprezintă un

act de vorbire direct desemnat prin verbul referenţial a condamna (persoana I,

singular, modul indicativ, activ, prezent). Acelaşi enunţ prezentat într-un ziar (în

calitate de titlu sau în interiorul unui articol) nu va avea aceeaşi valoare, adică nu va



63

reprezenta un act de vorbire şi nu va mai fi performativ, deoarece acesta este o

enunţare scrisă, o descriere de fapte.

Limba, fiind un sistem de „semne care trimite atît la realitate, cît şi la

imaginile mentale pe care ni le formăm asupra lucrurilor, a fiinţelor, a acţiunilor, a

valorilor în care credem” [Dicţionar filosofic de la A la Z, p. 476], fiind un sistem

referenţial prin care lucrurile sînt semnificative, capătă sens, ignor ă valoarea

performativă a enunţurilor. Iată de ce actele sînt reprezentative mai mult pentru

vorbire. Or, revenind la exemplul anterior, ziaristul nu condamnă persoana X, ci

descrie un fapt consumat, în timp ce valoarea performativă a unui enunţ, verb

necesită o realizare hic et nunc, prin limba în acţiune, prin vorbire, „actantulconvenind a trata actul ca unul instantaneu şi simplu” [Golopenţia-Eretescu S., 1977,

p.372]. Înseamnă oare aceasta că verbele performative sînt lipsite de sens? Anularea

performativităţii prin descriere nu înseamnă că verbele performative sînt lipsite de

sens, ci este vorba doar de un sens specific, contextual şi nu unul de dicţionar. Pentru

a demonstra aceasta, pentru început trebuie să fixăm limitele noţiunii de sens. Într-un

cadru general vom înţelege prin sens „tot ceea ce este destinat pentru a fi înţeles”[Baylon Ch., Mignot X., p.62]. Deşi pare de criticat această noţiune a sensului, totuşi

ea este binevenită din următorul motiv: presupunem că la acelaşi tribunal un ziarist

enunţă Te condamn la..., adică rosteşte acelaşi enunţ ca şi judecătorul. Va fi acest

enunţ performativ? Desigur că în acest caz enunţul nu este performativ, deşi el se

realizează prin vorbire hic et nunc. Aceasta se explică prin faptul că acelaşi enunţ are

valori diferite datorită actanţilor diferiţi, statutului social al acestora, for ţelor

ilocuţionare diferite şi rezultatelor diferite, adică componentelor perlocuţionare

diferite. Altfel spus, nimeni nu va lua în considerare, într-un tribunal, condamnarea

unui inculpat de către un ziarist sau o altă persoană neîmputernicită, impact avînd

doar sentinţa adusă de judecător. Prin urmare, sensul verbului performativ a

condamna este determinat şi de contextul real în care apare, totalitatea

circumstanţelor reale fiind cele care valorifică sensul lingvistic al acestuia, iar orice

încercare de a schimba condiţiile contextuale sau contextul referenţial, situativ sau



64

interactiv al verbelor performative duce la faptul că „aceste entităţi r ămîn inutilizabile

în afara exemplelor care au permis descoperirea lor” [Berrendonner A., p.25]. La

aceste circumstanţe se mai adaugă „condiţiile de succes”[Zdrenghea M., p. 158] care

presupun reuşita realizării actului ilocuţionar. Semanticitatea verbelor performative

mai este susţinută de faptul că acestea „permit, în diferite domenii, modificarea

realităţii datorită influenţei lor asupra altora, de asemenea datorită faptului că diverse

acte constitutive ale relaţiilor sociale se fac într-o formă de enunţare vorbită sau

scrisă” [Baylon Ch., Mignot X., p.89]. Rezultă că verbele performative au sens, doar

că acesta nu este aportul pur al limbii, ci şi al circumstanţelor în care acestea sînt

uzitate, „contextul lingvistic fiind cel care poate bloca, f ăcînd abstracţie de performativitatea verbelor, realizarea actelor ilocuţionare” [Kronning H., p.82].

Vorbind despre verbe, complexitatea problemei sporeşte considerabil.

Aceasta ţine în mare parte de „natura dublă a polisemiei verbale” [Martin R., p.86].

Pe de o parte, verbul este determinat de polisemia sememului, pe de alta, semantica

acestuia este determinată de actanţi, aceste fenomene mai fiind numite „ polisemie

internă” – prima şi „ polisemie externă” [Idem, p.87] – a doua.În ceea ce priveşte polisemia externă a verbelor performative, ea este bine

delimitată de următorii parametri: persoana I , orice altă formă din cadrul categoriei

gramaticale a persoanei neagă performativitatea verbului. Polisemia internă de

asemenea are anumite restricţii. Ea se reduce, de obicei, la sensul primar şi direct al

verbului. La acesta se mai adaugă nuanţele semantice impuse de realitatea

înconjur ătoare: anturaj, statut, instituţie etc.

În cele ce urmează, vom prezenta analize semantico-pragmatice ale verbelor

performative asertive, care vor fi puţin diferite sau, uneori, chiar „foarte îndepărtate

de cele literare” sau semantice pure, ceea ce „dovedeşte existenţa unui sistem de

principii care guvernează interacţiunea verbală” performativă [Ionescu-Ruxăndoiu L.,

p.15]. Această deosebire însă nu exclude importanţa niciuneia dintre ele, ci mai

degrabă pornind de la sensul primar al verbelor putem ajunge la sensul pragmatic al

acestuia.



65

Verbele performative asertive din limba română sînt: a afirma, a abjura, a

acuza, a admite, a alarma, a alerta, a aminti, a anun ţ a, a aplauda, a aproba, a

asigura, a atesta, a avertiza, a bănui, a blama, a calomnia, a certifica, a

concluziona, a confirma, a consim ţ i, a contesta, a conveni, a corecta, a critica, a

declara, a deduce, a demasca, a denun ţ a, a descoperi, a descrie, a dezmin ţ i, a

divulga, a dojeni, a enun ţ a, a se f ăli, a se fuduli, a garanta, a ghici, a informa, a

insinua, a insista, a înştiin ţ a, a se învoi, a jura, a se lamenta, a l ăuda, a mărturisi, a

se mîndri, a mustra, a nega, a obiecta, a plînge, a postula, a povăţ ui, a presupune, a

pretinde, a prevedea, a preveni, a prezice, a profetiza, a proroci, a raporta, a

reafirma, a recunoaşte, a retracta, a sf ătui, a spune, a sugera, a sus ţ ine, a t ă g ădui,

a zice.

A afirma, conform dicţionarului, înseamnă - A declara în mod ferm (sens 1).

Din punct de vedere semantico-pragmatic, este considerat unul din verbele asertive

primitive, care indică for ţa asertării. Amintim că for ţele ilocuţionare primitive sînt

cele mai simple for ţe, care au un punct ilocuţionar (în acest caz, direcţia determinată

de punctul ilocuţionar este una asertivă), un mod obişnuit de realizare (for ţailocuţionar ă aplicată unui conţinut propoziţional cu verbul a afirma este asertivă) şi

un grad neutru de intensitate. În cazul uzitării verbului a afirma în opoziţie cu a nega

această for ţă este mai mare. Afirm că ast ă zi vom primi materialele necesare. Toate

celelalte for ţe ilocuţionare asertive au evoluat de la această for ţă primitivă prin

adăugarea gradelor de intensităţi diverse, posibile prin semantica verbelor

performative asertive şi prin contextul de utilizare a acestora.

A reafirma, structural şi semantic, se aseamănă, conform dicţionarului, cu

verbul a afirma - A afirma din nou (sens 1), păstrînd valoarea semantico-pragmatică

asertivă a verbului primitiv originar. Dacă nu şti ţ i încă , eu reafirm că ast ă zi vom

primi materialele necesare.

La polul opus verbului primitiv se află a nega - (adevăruri, fapte, fenomene)

A declara ca fiind neadevărat; a t ă g ădui (sens 1). Conform valorii semantico-

pragmatice, a nega un enunţ înseamnă „a afirma negarea funcţională” de facto a



66

enunţului. Negarea asertării: X este un func ţ ionar este identică afirmaţiei: X nu este

un func ţ ionar . Pentru a ar ăta opoziţia reală dintre a afirma şi a nega, vom demonstra

cu acelaşi exemplu: Eu neg faptul că ast ă zi vom primi materialele necesare.

Sensul verbului a dezmin ţ i este - (fapte, afirma ţ ii etc.) A declara ca

neadevărat; a t ă g ădui; a contesta; a nega (sens 1). Valoarea semantico-pragmatică

ne prezintă verbul a dezmin ţ i, cazual, fiind atît asertiv, cît şi declarativ. Sub aspect

asertiv, a dezmin ţ i informaţia purtată de un enunţ înseamnă a o nega prin asertarea

contrariului – condiţie preparatorie. Astfel, în timp ce virtual o afirmaţie poate fi

negată, dezminţirea pare a se referi la lucruri nuanţat importante şi posibil încă la

acuzări. Eu pot nega un enunţ de tipul: Afar ă ninge, dar sînt necesari factoricontextuali speciali pentru a dezminţi aceasta. Dezmint învinuirile aduse prin aceste

înregistr ări video.

A corecta înseamnă - (gre şeli, defecte, note etc.) A modifica în bine; a

îndrepta; a corija (sens 1). Conform valorii semantico-pragmatice a corecta pe

cineva presupune faptul că s-a comis o eroare într-o asertare anterioar ă şi se asertează

un conţinut propoziţional puţin diferit pentru a-l înlocui pe cel anterior. De ex. Tecorectez, în sal ă nu sînt 3 oameni, ci 4.

Verbele a pretinde şi a enun ţ a au sensurile – A solicita într-o formă

categorică (sens 1) şi (ipoteze, teorii, opinii) A pune în circula ţ ie; a lansa; a emite

(sens 1). Valoarea semantico-pragmatică a verbului a pretinde numeşte, de asemenea,

for ţa ilocuţionar ă a asertării, avînd în vedere că are acelaşi punct ilocuţionar,

modalitate de realizare, conţinut propoziţional, condiţii preparatorii şi de sinceritate.

Există deosebiri între nuanţele conversaţiilor în care a pretinde tinde să lege asertarea

de emiţător prin intermediul dreptăţii sau al dreptului de proprietate. Pretind la acest

manual. Pretind la aceast ă proprietate (afacere). În mod similar, a afirma numeşte

aceeaşi for ţă, însă redă un mod de exprimare conversaţional ferm, hotărît. A enun ţ a,

pe lîngă numirea aceleiaşi for ţe, are o nuanţă de introducere într-un discurs mai larg

şi mai formal. Enun ţ obiectivele întrunirii de ast ă zi.



67

A declara înseamnă - (inten ţ ii, ac ţ iuni) A comunica în mod oficial (sens 2).

Conform valorii semantico-pragmatice verbul a declara, pe lîngă faptul că este un

verb primitiv declarativ, mai are valoare asertivă asemănătoare celei a verbului a

afirma. Iată de ce gramatica numeşte declarative propoziţiile ale căror verbe sînt la

modul indicativ şi care, în general, sînt pentru a face asertări. Sub aspect asertiv a

face o declaraţie înseamnă a afirma în public un enunţ care reliefează intenţia

perlocuţionar ă a vorbitorului de a-l face cunoscut. Deci spunem despre un politician

că a f ăcut o declaraţie atunci cînd a asertat public intenţiile sale electorale. În acelaşi

sens declar ăm intenţiile, păcatele, sentimentele noastre etc. Astfel uzitată, declaraţia

este o asertare în mod public avînd intenţii perlocuţionare de a transmite publiculuiceva la care emiţătorul are acces direct şi privilegiat (la I-a persoană). V ă declar că

inten ţ ionez să transform acest stat în unul prosper...

A retracta şi a abjura , cu sensurile - (opinii împărta şite anterior ) A înceta de

a mai sus ţ ine, ca nefiind drept; a retrage (sens 2) şi (doctrine, concep ţ ii, etc.) A

renega în mod public (sens 1), succed verbul a declara. Conform valorilor

semantico-pragmatice a retracta şi a abjura înseamnă a fi for ţat spre retragere decătre alte credinţe, încrederi nutrite, posibil, în faţa unor ameninţări. Avînd aceeaşi

for ţă, aceste două verbe se deosebesc doar prin modul de realizare – putem retracta

opiniile, concepţiile proprii şi într-un cadru personal, într-un cerc intim de cunoscuţi,

prieteni, pe cînd actul de abjurare poate fi realizat doar în mod public. Retractez

acuza ţ iile (comentariile) anterioare.

Verbele a zice şi a spune, fiind sinonime, sînt explicate în dicţionar prin - A

reda prin cuvinte; a exprima prin grai; a spune (a zice) (sens 1). Din punct de vedere

semantico-pragmatic verbele a zice şi a spune au atît nuanţă de asertiv cît şi de

directiv: cineva poate zice, spune cuiva că ceva are loc, se întîmplă (asertiv) sau poate

zice, spune cuiva să facă ceva (directiv). A zice, a spune că ceva se întîmplă înseamnă

a face o asertare pur ă într-un mod hotărît (modul de realizare) care presupune

(condiţie preparatorie) certitudine virtuală, prin urmare nu implică nici o opţiune



68

rezonabilă pentru a fi criticată: Î ţ i zic (spun) că manualele au fost scoase din vînzare.

În exemplele:

CR Ă C Ă NEL: Vezi! vezi că e şti zevzec, când î ţ i spun eu că e şti zevzec... ( D-ale

carnavalului, I.L.Caragiale);

DRAGOMIR: Ascul ţ i! Eu zic că nebunul nu era vinovat; degeaba l-a bă gat două zeci

de ani la ocnă! ( N ă pasta, I.L.Caragiale);

FIRA: Ei, a şa... Zic, se duse, se duse, până dete d-un balaur... ( Apus de soare,

B.Şt.Delavrancea) – verbele a zice şi a spune sînt asertive, deoarece personajele

Cr ăcănel, Dragomir şi Fira le utilizează pentru a ar ăta că cele afirmate sînt adevărate

şi nu pentru a determina receptorul să facă ceva (uz directiv) GULI ŢĂ : Taci, î ţ i zic, c-apoi ştii... (Chiri ţ a în Ia şi, V.Alecsandri).

Dintre toate performativele asertive, în literatura artistică cel mai des sînt

utilizate verbele: a zice şi a spune:

ZOE (precipitat ă ): Dacă mă iube şti, dacă ţ ii la mine, acuma t ăcere, î ţ i spun pe urmă

tot. (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale);

TIP Ă TESCU: Eu vin şi- ţ i zic. (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale); FARFURIDI: Atunci, iat ă ce zic eu, şi împreună cu mine trebuie să zică asemenea

to ţ i. (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale);

CAŢ AVENCU: ... Cum zic: aceast ă stare de lucruri este intolerabil ă , ea nu mai poate

dura!... (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale);

TRAHANACHE: Adică , ai pu ţ intică r ăbdare, balotaj la noi?... zic: nu majoritate,

unanimitate o să ai stimabile. (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale);

PRISTANDA: ...zic: ia să mai ciupim noi ceva de la onorabilul, că nu strică... (O

scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale).

În toate exemplele de mai sus verbele a zice şi a spune sînt utilizate în calitate

de performative asertive, lucru posibil datorită vorbirii directe a personajelor şi

contextului care permite un atare rol (de afirmare, asertare a ceva).

A sugera, care înseamnă - (idei, gînduri, solu ţ ii etc.) A face să apar ă în

mintea cuiva printr-o asocia ţ ie (sens 1), este unul dintre verbele bifuncţionale sau cu



69

valori pragmatice duble. A sugera este folosit şi ca verb asertiv şi ca verb directiv. Eu

pot sugera atît să faci ceva (directiv) cît şi ceea ce se întîmplă (asertiv). În sens

asertiv, a sugera ceva înseamnă a aduce ceva în mintea receptorului f ăr ă a explica

cele afirmate şi f ăr ă angajamentul de a spune adevărul. Prin urmare, a sugera

înseamnă a aserta cu mai puţină for ţă. De cele mai multe ori a sugera presupune un

mod implicit de realizare, dar există şi cazuri explicite: Eu î ţ i sugerez că gre şe şti. Î ţ i

sugerez să faci aceast ă alegere.

Actul de a sugera, realizat de emiţător, este succedat de actul de a ghici , cu

sensul - A afla prin presupunere; a determina intuitiv sau prin deduc ţ ie (sens 1),

realizat de receptor. A ghici în uz ilocuţionar înseamnă a aserta o propoziţie f ăr ă certitudinea de a spune adevărul, dar cu condiţia preparatorie de a presupune

probabilitatea acestuia. Putem presupune, de ex., peste cîte minute vor fi imprimate X

pagini, dar Ghicesc numărul de persoane venite. Ghicesc ce vrei, de fapt, să spui.

BAŞ OT Ă : Mai în sfâr şit, toat ă fa ţ a numai duh şi numai foc!... / C ăci pe cei ale şi de

soart ă eu unu-i ghicesc pe loc... ( Ră zvan şi Vidra, B.P.Hasdeu)

Spre deosebire de a ghici, a presupune, cu sensul – A admite ca adevărat sau posibil; a bănui (sens 1), înseamnă a consolida baza raţională şi suportul conţinutului

propoziţional. În cazul verbului a presupune emiţătorul crede că poate dovedi

adevărul conţinutului propoziţional. Presupun că în limba română sînt vreo 200 de

verbe performative. A bănui , care din punct de vedere semantic, este considerat

sinonimul lui a presupune - A admite ca adevărat sau ca posibil; a presupune, din

punct de vedere pragmatic, reprezintă o asertare mai slabă, cu presupoziţii, care, deşi

nu sînt sigure, sînt rezonabile (bănuielile sînt formate tot în baza unor argumente, dar

care nu sînt îndeajuns (fie numeric, fie nu sînt suficient de explicite) pentru a lua o

poziţie certă sau a forma o atitudine sigur ă vis-à-vis de o stare de lucruri).

Un alt grup de verbe performative asertive îl formează verbele: 1. a preveni ,

cu sensul - ( persoane) A face dinainte atent asupra consecin ţ elor posibile ale unei

ac ţ iuni; a preîntîmpina; a aten ţ iona; a avertiza; a viza (sens 1), 2. a înştiin ţ a, cu

sensul - (persoane) A pune în cuno ştin ţă de cauză; a pune la curent a anun ţ a; a



70

informa (sens 1), 3. a avertiza, cu sensul - ( persoane) A în ştiin ţ a în prealabil printr-

un avertisment; a preveni; a aten ţ iona; a preîntîmpina (sens 1), 4. a sf ătui , cu sensul

- (persoane) A sus ţ ine cu sfaturi, recomand ări; a învăţ a; a povăţ ui; a îndruma (sens

1), 5. a povăţ ui , cu sensul - A trata cu pove ţ e, cu recomand ări; a sf ătui; a îndruma; a

învăţ a (sens 1), 6. a alerta, cu sensul - A face să se alerteze; a alarma; a nelini şti

(sens 1), 7. a alarma, cu sensul - A face să se alarmeze; a alerta (sens 1). Toate

aceste verbe au aceleaşi for ţe ilocuţionare, deosebindu-se prin condiţiile şi modul de

realizare. A preveni r ămîne a fi ambiguu în ceea ce priveşte uzul asertiv. În uz asertiv,

Eu previn pe X , presupune că propoziţia este viitoare timpului asertării, este mai

degrabă cazul unei predicţii (condiţie a conţinutului propoziţional). În schimb există osupoziţie adiţională care prevesteşte ceva r ău pentru receptor, dar există posibilitatea

de a evita nenorocirea (prin intermediul unor acţiuni din partea receptorului) – acest

caz reprezintă un aspect de uz directiv: Te previn acest produs este radioactiv. A

în ştiin ţ a înseamnă a preveni cu condiţia adiţională a conţinutului propoziţional spre

un efect de redirecţionare a timpului: Te în ştiin ţ ez că iarna aici e mult mai geroasă

decît ai vă zut vreodat ă. A avertiza înseamnă a prevesti receptorului un posibil pericolîn viitor la care ar trebui să fie atent: Te avertizez că drumurile în aceast ă direc ţ ie sînt

rele. A sf ătui şi a povăţ ui sînt asemănătoare verbului a avertiza, excepţie fac

presupoziţiile adiţionale orientate spre un efect pozitiv, adică ceea ce se anunţă este

mai mult sau mai puţin pozitiv pentru receptor; contrar condiţiei conţinutului

propoziţional al verbelor a alerta şi a alarma, care prezintă un pericol sau nelinişte

iminentă. Te alertez, trenul pleacă mai devreme. Te sf ătui să mergi la consulta ţ ie.

Verbul a aminti poate avea valori pragmatice doar cu sens tranzitiv - ( fiin ţ e,

lucruri, fapte din trecut etc.) A face să apar ă în minte (sens 1). A aminti cuiva ceva

înseamnă a aserta aceasta presupunînd (condiţie preparatorie) că acea persoană ştie,

dar a uitat, a aminti fiind în esenţă direcţionarea receptorului. Î ţ i amintesc că ast ă zi

avem şedin ţă.

Grupul de verbe: 1. a informa, cu sensul - A face să dispună de informa ţ ie

(sens 1), 2. a descoperi , cu sensul - fig. (taine, secrete etc.) A face cunoscut publicului



71

larg; a dest ăinui; a dezvălui; a divulga (sens 5), 3. a divulga, cu sensul - (taine,

secrete) A aduce la cuno ştin ţ a general ă; a dest ăinui; a dezvălui (sens 1), 4. a

demasca, cu sensul - fig. A- şi ar ăta adevăratele inten ţ ii (sens 2). A informa înseamnă

a orienta receptorul spre ceea ce se asertează cu condiţia preparatorie ca receptorul să

nu cunoască informaţia asertată. Informez eu colegii de schimbările din întreprindere.

V ă informez că întreprinderea noastr ă de ţ ine licen ţ a de a produce aceste bunuri pe

pia ţ a RM. A descoperi înseamnă a informa cu condiţia preparatorie adiţională ca

informaţia să fi fost ascunsă anterior. Pe zi ce trece î ţ i descopăr noi calit ăţ i. A divulga

şi a demasca înseamnă a descoperi cu condiţia preparatorie adiţională că ceea ce a

fost ascuns, a fost ascuns intenţionat. Descopăr eu persoana care a complotat şi odemaschez chiar acum: ea este X. V ă divulg un secret.

A anun ţ a înseamnă - ( persoane) A aduce la cuno ştin ţă printr-un anun ţ ; a

în ştiin ţ a; a vesti; a informa (sens 1). Valoarea semantico-pragmatică a verbului a

anun ţ a constă în a aserta într-un mod adiţional, specific de realizare cu efectul de a

pune la curent receptorul în ceea ce priveşte informaţia X. Chiar dacă receptorul

cunoaşte sau nu informaţia, este important modul de realizare, spre ex. receptorul poate ignora lucruri legale sau alt gen de lucruri precum: termenul de realizare,

termenul unui contract, limita atribuţiilor de serviciu etc. (parte a condiţiei

preparatorii): Te anun ţ că termenul expir ă.

A insinua urmează verbul a anun ţ a şi se refer ă la aluzii, idei calomnioase,

vorbe r ăutăcioase etc. - A strecura cu dibăcie; a exprima pe ocolite (sens 1). Din

punct de vedere pragmatic a insinua înseamnă a aserta cu intenţii treptate şi/sau

neformale în acest fel invocînd un mod implicit de realizare. Condiţia adiţională a

enunţului cu a insinua, în general, se refer ă la aspectul negativ al conţinutului

propoziţional – iată de ce receptorul sau altcineva trebuie să fie competent sau să

cunoască chestiunea integral. Ce insinuezi, de fapt? Insinuez că tu ai fost cel care a

întîrziat.

A sus ţ ine, în raport cu idei, cauze, înseamnă – A apăra cu fermitate, a sprijini

(sens 3), iar a insista înseamnă - A manifesta fermitate în ac ţ iuni, atitudini sau



72

sentimente; a st ărui; a persevera; a persista ( sens 1). Conform valorii pragmatice, a

sus ţ ine un enunţ înseamnă a-l aserta public f ăcîndu-l atît de clar încît publicul să aibă

temei să-l susţină la rîndul său. A insista înseamnă a susţine cu insistenţă. A sus ţ ine

adaugă lui a aserta o condiţie preparatorie (emiţătorul este în poziţia de a argumenta

propoziţia asertată). A insista adaugă lui a sus ţ ine un mod de realizare persistentă.

Sus ţ in aceast ă idee. Insist să fie implementat ă. Insist să vii mîine la mine.

Verbele 1. a asigura, A adeveri printr-o garan ţ ie; a garanta (sens 1); 2. a

confirma, ( fapte, afirma ţ ii, ipoteze etc.) A sus ţ ine ca fiind autentic; a adeveri; a

corobora (sens 1); 3. a garanta, A adeveri printr-o garan ţ ie; a asigura (sens 2),

formează un grup de performative asertive aparte. A asigura poate fi utilizat atît încalitate de verb comisiv cît şi asertiv: în uz comisiv - eu te asigur că voi face ceva; în

uz asertiv – eu asigur receptorul că enun ţ ul este adevărat . Această intenţie

perlocuţionar ă este o parte a modului de realizare. Condiţia preparatorie a unui act cu

a asigura este ca receptorul să aibă dubii în ceea ce priveşte adevărul enunţului

asertat. – Vorbe şti sincer? / - Te asigur! şi rîdea mereu. (Ţ ara de dincolo de neguri,

M.Sadoveanu) A confirma înseamnă a asigura pozitiv, cu fiecare element de adevăr,astfel încît siguranţa să se transforme în certitudine. Confirm cele spuse. A garanta

înseamnă a asigura cu un grad mai înalt provenit din modul de realizare nu atît a

adevărurilor oferite, cît din convingerile şi autoritatea unei persoane. Garantez că e

adevărat. Garantez transferul în 24 de ore.

Următorul grup de performative asertive este reprezentat de verbele: a atesta,

A dovedi prin ra ţ ionamente sau prin fapte concrete; a ar ăta; a proba; a demonstra

(sens 1); a jura, atît cu sens tranzitiv, cît şi intranzitiv, A promite prin jur ămînt (sens

1); a mărturisi , (lucruri ştiute sau bănuite, întîmplate etc.) A face cunoscut; a da pe

fa ţă; a declara (sens 1). Din punct de vedere pragmatic, a atesta înseamnă a aserta

ceva într-un mod serios de realizare şi cu condiţia preparatorie ca acest ceva să fie

pus în discuţie. Atest încălcări de regulament în institu ţ ia dvs. A jura are uz comisiv

( Eu jur că voi face aceasta), dar şi unul asertiv în care a jura înseamnă a atesta cu un

grad înalt de solemnitate spre un mod de realizare par ţial înalt, dacă cineva a promis



73

deja să spună adevărul. Ai spus adevărul? Jur! În exemplul Pe memoria lui Plutone şi

a fidelului său Cerber! zic eu în gînd; jur că au min ţ it acei care au cîntat instinctul

cîinilor ( Bubico, I.L.Caragiale) verbul a jura este utilizat cu valoare asertivă,

deoarece el se refer ă la adevărul propoziţiei asertate şi nu la nişte acţiuni viitoare

(valoare comisivă), exact ca şi în exemplele din Ră zvan şi Vidra de B.P.Hasdeu:

R Ă ZVAN: Ş -apoi, mo şule, eu unul nu-s ţ igan de rând, mă jur. / Nu, nu, crede-mă , în

pieptu-mi bate suflet de vultur. / M ăiculi ţ a fu româncă...; BAŞ OT Ă : Boierule! Taci

din gur ă , căci mă jur că eu... eu... eu...; HATMANUL: ... mă jur pe-acest buzdugan...;

R Ă ZVAN: Da. Ş -o mai spui înc-o dat ă , Dar mă jur că de nevoie şi cu părere de

r ău...;T Ă NASE: Eu ştiu că-n ţ ara Moldovei unul e Ră zvan, mă jur! şi din Apus de soare de B.Şt.Delavrancea: CLUCERUL MOGHIL Ă : Ca-n fa ţ a lui Dumnezeu şi a

Domnului nostru Isus Christos... Jur!... A mărturisi înseamnă a atesta ceva la care

(condiţie preparatorie) cineva a fost martor. A jura, prin urmare, derivă din a atesta

prin intermediul sporirii solemnităţii (mod de realizare), posibil religioase sau legale

(condiţie preparatorie). A mărturisi derivă din a atesta cu condiţia preparatorie ca

primatul să le apar ţină faptelor, lucrurilor, iar modul de realizare fiind (posibil) ca omărturisire legală. M ărturisesc că am încălcat legea. În exemplul Ş tefan: ...La doi ani

o iau ş-o aduc la curte... M ărturisesc doamnei... Cum e ea bună... o cre şte ş-o

îngrije şte ca pe copilul ei...( Apus de soare de B.Şt.Delavrancea) verbul a mărturisi

nu are valoare performativă, deoarece este utilizat pentru a descrie o acţiune din

trecut şi nu una prezentă. Pentru ca a mărturisi să fie performativ exemplul ar trebui

să fie structurat astfel: Ş tefan: ...Î ţ i mărturisesc, doamnă...

Sensul verbului a conveni este - A ajunge la o în ţ elegere; a cădea de acord; a

se în ţ elege (sens 2). Din punctul de vedere al flexibilităţii sau funcţionării în limbă, a

conveni este un verb pasiv, mai ales atunci cînd este vorba de indicativ, prezent,

activ, persoana I-a, singular. Cu toate acestea a conveni îndeplineşte toate cerinţele

pentru a fi considerat performativ asertiv. Verbul a conveni este atît o atitudine

propoziţională, care poate fi în stare mentală (putem fi de acord cu cineva f ăr ă a

aserta enunţuri), cît şi un verb al actului de vorbire, prezentînd faptul că putem fi de



74

acord cu cineva verbal, realizînd actul de vorbire al înţelegerii asupra unui lucru. În

acest sens ilocuţionar a conveni înseamnă a aserta un enunţ în timp ce se presupune

(condiţie preparatorie) că cealaltă persoană a scos în evidenţă acest enunţ şi în timp

ce se exprimă (condiţie de sinceritate) acordul. Verbul a conveni este unul dintre

verbele care au frecvenţă redusă în uz, datorită înlocuirii lor cu expresii performative

corespunzătoare. Rareori vom auzi Convin!, mai degrabă Sînt de acord .

A obiecta, A aduce în calitate de argumente contrare, manifestîndu- şi

dezacordul cu cele spuse de interlocutor; a înainta ca obiec ţ ie (sens 1), şi a contesta ,

(adevăruri, fenomene, fapte) A declara ca fiind neadevărat; a t ă g ădui; a nega (sens

1), sînt verbe care pot forma singure conţinutul propoziţional al actelor de vorbire,determinativele nefiind relevante, deoarece indiferent de acestea contestarea şi

obiectarea r ămîn o negare promtă a ceva. A obiecta, a contesta înseamnă a aserta un

enunţ cu condiţia preparatorie adiţională că un alt enunţ incompatibil a fost pus în

discuţie în context. Astfel vorbitorul are intenţia perlocuţionar ă de a rebuta, a contesta

enunţul negativ. Într-un context legal o obiecţie la o mărturisire, recunoaştere necesită

să fie o negare, o dezminţire a conţinutului propoziţional. Aceasta mai poate fi onegare a admisibilităţii acestei mărturisiri, recunoaşteri. Contestez! Obiectez! În

exemplul Obiectez cu voce palid ă că îmi sînt oamenii obosi ţ i şi încă alte vreo două

motive, care nu sînt luate în seamă. (Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de

r ă zboi, C.Petrescu) a obiecta, deşi este la indicativ, prezent, activ, persoana I-a,

singular nu are valoare performativă, deoarece el nu se realizează într-un act de

vorbire direct, ci indirect. Pentru a înţelege mai bine fenomenul vom transforma

exemplul astfel încît a obiecta să fie performativ asertiv: - Obiectez! Oamenii mei sînt

obosi ţ i! Ei nu pot continua drumul în a şa condi ţ ii.

Verbele a critica, cu sensul - (persoane, st ări de lucru) A examina eviden ţ iind

defectele şi cauzele apari ţ iei, indicînd şi mijloacele de înl ăturare (sens 1), şi a l ăuda,

cu sensul - (persoane, lucruri, fapte) A declara demn de admira ţ ie şi pre ţ uire, sco ţ înd

în eviden ţă calit ăţ ile, realizările, avantajele (sens 1), din punct de vedere semantic

sînt antonime. Din punct de vedere semantico-pragmatic A critica are două nuanţe



75

asertive distincte, una implicînd analiza apreciativă valorică, iar cealaltă neimplicînd-

o. A critica înseamnă a face o serie de asertări despre subiectul pus în discuţie în

încercarea de a discerne judecăţi relevante viitoare (este ex. criticii literare). Acest

sens provine din etimologia verbului (gr. a judeca). În uz comun, a critica înseamnă

„a aserta despre cineva ceva care-i demonstrează greşelile”. Deci condiţia

conţinutului propoziţional este starea nefavorabilă sau chiar rea de lucruri, iar

condiţia de sinceritate este dezaprobarea acesteia de către emiţător. Critic un astfel de

comportament. Pe de altă parte a l ăuda pe cineva sau ceva înseamnă „a aserta că o

stare de lucruri este este bună” (condiţie a conţinutului propoziţional) în timp ce-şi

exprimă aprobarea (condiţie de sinceritate). Laud profesionalismul lui X.Printre performativele asertive mai există verbe cu valori semantico-

pragmatice duble. Este exemplul verbelor: a se f ăli (A se mîndri peste mă sur ă; a se

fuduli), a se fuduli (A se ţ ine mîndru; a- şi da aere; a se f ăli; a se mîndri), a se mîndri

(A se ţ ine mîndri; a- şi da aere; a se f ăli; a se fuduli), a aproba ( ( păreri, propuneri

etc.) A sus ţ ine, exprimîndu- şi acordul; a consim ţ i; a încuviin ţ a), a aplauda (A

produce aplauze (în semn de satisfac ţ ie, admira ţ ie, aprobare etc.)), a se plînge (A- şiîmpărt ăşi nepl ăcerile, durerile, neajunsurile jeluindu-se (cuiva); a se tîngui; a se

căina; a se jeli; a se jelui), a se lamenta (A- şi exprima nemul ţ umirea, suferin ţ a,

durerea prin cuvinte; a se văicări; a se tîngui) etc. Toate aceste verbe sînt atît

expresive cît şi asertive. A se f ăli, a se fuduli, a se mîndri, a aproba, a aplauda

înseamnă a aserta un enunţ exprimînd mîndrie (condiţie de sinceritate) cu condiţia

preparatorie ca enunţul să fie de bine. M ă f ălesc cu copiii mei. Aprob a şa rezultate.

Aplaud curajul vostru. Contrar, a se plînge înseamnă a aserta un enunţ exprimînd

nesatisfacţie (condiţie de sinceritate) cu condiţia preparatorie ca enunţul să fie de r ău.

M ă plîng de soarta mea. A se lamenta adaugă verbului a se plînge condiţia de

sinceritate adiţională printr-un element de tristeţe accentuată.

În urma studiului analitic efectuat asupra verbelor din limba română, şi în

special asupra verbelor performative, am identificat aproximativ 71 de verbe

performative asertive dintre care:



76

38 sînt verbe performative asertive pure (de ex.: a afirma, a nega, a

enun ţ a, a admite, a anun ţ a, a atesta, a insinua, a presupune etc.), iar

33 dintre ele au valori duble de performativitate: 7 - asertive/comisive (a

asigura, a certifica, a jura, a consim ţ i, a conveni, a garanta, a se învoi); 9 -

asertive/expresive (a se f ăli, a se fuduli, a se mîndri, a l ăuda, a dojeni, a mustra, a se

plînge, a aproba, a aplauda); 7 - asertive/declarative (a dezmin ţ i, a declara, a

confirma, a denun ţ a, a retracta, a sus ţ ine, a aproba); 10 - asertive/directive (a zice, a

spune, a sugera, a preveni, a sf ătui, a povăţ ui, a pretinde, a alarma, a alerta, a

avertiza).

0

10

20

30

40

38 7 9 7 10

asertive

pure

asertive/

comisive

asertive/

expresive

asertive/

declarative

asertive/

directive

Figura 8. Tabloul verbelor performative asertive

Printre verbele performative asertive se întîlnesc unele verbe „stranii, care, pe

de o parte, poartă amprenta asertivelor” [Vendler Z., p.240], iar, pe de alta, nu sînt

utilizate sau sînt utilizate foarte rar la persoana I, singular, modul indicativ, prezent,

activ. Le vom numi asertive pasive datorită funcţionalităţii reduse. Spre exemplu,

verbele a conveni şi a consim ţ i sînt exemple veridice de asertive, însă de cîte ori le

utilizăm într-un context?, ele fiind substituite deseori de expresia asertivă a fi de

acord , care, în esenţă, are aceleaşi valori semantico - pragmatice ca şi verbele a

conveni şi a consim ţ i. O altă serie de verbe „stranii”, pasive sînt verbele care sînt

înlocuite prin expresii diferite, din punct de vedere semantic, dar însumate

reprezentînd fenomenul la care se face referinţă: a calomnia, a dojeni, a mustra.



77

Astfel putem dojeni pe cineva nu prin Te dojenesc., ci prin S ă- ţ i fie ru şine! sau putem

lăuda nu prin Te laud!, ci prin Bravo! etc.

În ceea ce priveşte sensul verbelor performative, analizele anterioare ne

dovedesc că acestea nu sînt lipsite de sens. La originea valorilor semantico-

pragmatice se află cel puţin un sens al verbului, care poate fi atît direct (a afirma, a

asigura, a corecta, a critica, a spune, a zice, a pretinde etc.), cît şi figurat (a

demasca, a descoperi), primul (a confirma, a dezmin ţ i, a informa, a insista, a l ăuda,

a mărturisia pretinde, a obiecta, a nega etc.), al doilea (a conveni, a declara, a

garanta, a retracta), al treilea (a sus ţ ine) sau al cincilea (a descoperi) în articolul

lexicografic. Mai mult chiar, relaţiile comparative strînse dintre for ţele ilocuţionare învirtutea definiţiilor semantice ale verbelor performative asertive din limba română

pot fi expuse în tablouri semantice complexe, acestea fiind construite în forma unor

clustering-uri logice conform următoarelor reguli:

Toate elementele tabloului semantic sînt verbe performative asertive ale

actelor de vorbire numite for ţe ilocuţionare cu aceeaşi formă de punct ilocuţionar;

Fiecare verb performativ asertiv este succesorul imediat al altui verb

datorită faptului că for ţa pe care o numeşte poate fi obţinută din for ţa numită de alt

verb adăugînd componente noi şi implicînd un grad mai mare.

La toate acestea, în cadrul tabloului semantic performativ asertiv se adaugă

următoarele elemente iminente: condiţiile conţinutului propoziţional, condiţiile de

sinceritate, context, statut etc.



Figura 9.1 Verbele per

A afirma

A pretinde

A tăgădui

A declara A asigura

A confirma A garanta A certifica

A critica

A blama

A acuza

A calomnia

A mustra

A doje

A reafirma Arecunoaşte

A admite

A

A denunţa



*A afirma

A zice

A prezice

A prevedea

A proroci

A profetiza

A preveni

A înştiinţa

A avertiza

A sf ătui

A povăţui

A alerta

A alarma

A informa

A descoperi

A divulga

A demasca

A anunţa

A atesta

A jura A mărturisi

A obiecta A contesta

Figura 9.2 Verbele perform

A d

A spune



Figura 9.3 Verbele per

*Aafirma

A enunţa

A raporta A aminti A descrie A susţine A insista A se f ăA ghici

A bănui

A presupun

e

A postula

A insinua A sugera



81

§3. Analiza semantico-pragmatică a verbelor performative declarative în

limba română

Marea majoritate a verbelor ilocuţionare declarative reprezintă acte -

declaraţii „instantanee”, prezente, „care comportă diverse roluri” [Golopenţia-

Eretescu S., 1977, p. 371], în cazul declarativelor – roluri sau poziţii autoritare ale

emiţătorului într-o instituţie. În general, modul de realizare a asemenea declaraţii

constă în a invoca, a implica această poziţie instituţională care determină condiţiile

preparatorii conform cărora emiţătorul ocupă, efectiv, o astfel de poziţie, pe de o

parte, şi „obligaţiuni primare sau derivate” [Golopenţia-Eretescu S., 1976, p. 153] ale

receptorului, pe de altă parte. Prin urmare, pentru a îndreptăţi declaraţia de vinovat

sau nevinovat a receptorului sau adjudecarea unui bun sînt necesare instituţii şi roluri

speciale care împuternicesc o oarecare persoană (precum judecătorii sau evaluatorii)

să condamne conform dovezilor de vinovăţie, în caz contrar să pledeze nevinovat, sau

să atribuie bunurile puse în vînzare, prin declaraţie, celui care a f ăcut oferta cea mai

mare. J.L. Austin clasifică un număr impunător de verbe performative declarative cu„caracter exercitiv” [Vântu I., p. 392] ca apar ţinînd domeniului şi practicilor juridice,

de exemplu: a exonera, a condamna, a achita, a proroga, a legifera, a suspenda, a

stipula, a omologa, a absolvi etc. Cîteva declaraţii, precum definirile şi apelările,

implică doar competenţe lingvistice. Altele, precum binecuvîntările şi blestemurile,

pe lîngă competenţele lingvistice mai implică şi puteri supranaturale. Ceea ce le este

caracteristic, în particular, - nu putem determina, efectiv, dacă aceste declaraţii sîntrezultative sau nu, or, putem doar crede că acestea se vor realiza. Deşi actele

„funcţionează în măsura în care sînt percepute ca şi limbaj interior” [Mihăilă R., p.

381], declarativele ţin mai mult de interesele instituţionale - rezultatele, consecinţele

actelor declarative trebuie să se înf ă ptuiască în afara preferinţelor, valorilor

individuale.

Verbele performative declarative din limba română sînt: a abandona, aabdica, a aboli, a abrevia, a abroga, a absolvi, a achita, a acorda, a adjudeca, a



82

amîna, a amnistia, a anula, a aproba, a autoriza, a binecuvînta, a blagoslovi, a

blestema, a boteza, a breveta, a capitula, a ceda, a chema, a condamna, a conferi, a

confirma, a consacra, a contramanda, a convoca, a decerna, a decide, a declara, a

declina, a decreta, a dedica, a defini, a demisiona, a denun ţ a, a deschide, a

dezaproba, a dezmin ţ i, a dezmoşteni, a dezvinovăţ i, a disculpa, a dizolva, a

excomunica, a exonera, a gra ţ ia, a hot ărî, a ierta, a împuternici, a inaugura, a

încheia, a închide, a închina, a îndrept ăţ i, a instala, a institui, a întruni, a justifica,

a legifera, a numi, a omologa, a patenta, a se preda, a promulga, a proroga, a

ratifica, a renega, a renun ţ a, a repudia, a respinge, a retracta, a retrage, a retrage,

a revoca, a rezilia, a sanc ţ iona, a scuza, a sfîr şi, a specifica, a stabili, a stipula, a

suspenda, a sus ţ ine, a termina, a vota.

A declara, care înseamnă - (inten ţ ii, ac ţ iuni) A comunica în mod oficial (sens

2), este verbul declarativ primitiv, care numeşte for ţa ilocuţionar ă a declaraţiei. A

declara, după cum am mai menţionat, mai are uz asertiv, dar în uz declarativ el

exemplifică tr ăsăturile caracteristice ale direcţiei, tendinţei, poziţiei în şi din care

emiţătorul face declaraţii. Multe dintre for ţele ilocuţionare declarative sînt formate prin adăugirea condiţiilor conţinutului propoziţional şi corespunzînd condiţiilor

preparatorii. V ă declar so ţ şi so ţ ie. V ă declar pre şedinte al acestei ţări. V ă declar

vinovat etc. CAŢ AVENCU: Suntem în fa ţ a aleg ătorilor, stimabile, ... eu ţ i-o declar că

mi-o pui pe a mea ... lupt ă electoral ă! (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale)

A renun ţ a, cu sensul A nu mai dori; a înceta în mod voluntar (să mai vrea)

(sens 1), a abandona, cu sensul (părin ţ i, copii etc.) A l ă sa la voia întîmpl ării; a

păr ă si, l ă sînd f ăr ă nici un sprijin (sens 1), a renega, cu sensurile: (doctrine, idei etc.)

A nu (mai) recunoa şte ca fiind al său; a renun ţ a de a mai împărt ăşi (sens 1) şi (rude,

prieteni, patrie etc.) A declara str ăin (negînd orice rela ţ ie) (sens 2), formează primul

grup de verbe performative declarative. Conform valorii semantico-pragmatice, a

renun ţ a înseamnă a declara că se păr ăseşte sau se abandonează ceva (condiţie

specială a conţinutului propoziţional). Cineva poate renunţa la o proprietate la fel

precum la un drept, un privilegiu sau la o cerinţă anterioar ă. Renun ţ să mai a ştept



83

r ă spunsul t ău. Renun ţ la program. A abandona ceva înseamnă a renun ţ a f ăr ă

revendicări ulterioare şi f ăr ă drepturi asupra a ceea ce a fost abandonat. Abandonez

acest proiect. Abandonez aceast ă idee. A renega înseamnă a renun ţ a la o relaţie sau

drept de proprietate (condiţie specială a conţinutului propoziţional), cu intenţia

perlocuţionar ă de a neutraliza responsabilitatea, exemplul unui părinte care reneagă

un copil. Reneg acest copil.

Verbul a demisiona, care înseamnă A- şi da demisia (sens 1), este apropiat din

punct de vedere semantico-pragmatic de verbul a renun ţ a. A demisiona înseamnă a

renun ţ a la un post, la o funcţie – condiţie a conţinutului propoziţional, care determină

condiţia preparatorie ca cel care demisionează să fi ocupat această funcţie şi să aibă puterea de a o delăsa. Demisionez din func ţ ia de pre şedinte.

Următorul grup de performative declarative este format din: a declina, cu

sensul (sarcini, propuneri) A supune unei solu ţ ionări negative; a respinge (sens 3), a

retracta, cu sensul (opinii împărt ăşite anterior) A înceta de a mai sus ţ ine, ca nefiind

drept; a retrage (sens 1), a retrage, cu sensul (opinii împărt ăşite anterior) A înceta

de a sus ţ ine ca nefiind drept; a retracta (sens 5). A declina înseamnă a declara că cineva este în dezacord cu cineva sau ceva. De exemplu, prin enunţul Declin

paternitatea lui X declar că acesta nu este tatăl, or, a declina o responsabilitate

înseamnă a o declara ca fiind nulă, inexistentă. Condiţia conţinutului propoziţional e

ca emiţătorul să nu fie de acord cu ceva. A retracta şi a retrage înseamnă a declina

formal o opinie expusă anterior. Cînd emiţătorul retractează, retrage ceea ce a fost

spus anterior, el declar ă (condiţie a conţinutului propoziţional) că acum recunoaşte

eroarea anterioar ă. Retractez (retrag) cele spuse (cuvintele mele).

Verbul a abdica poate fi utilizat într-un context social specific, adică structura

politică a unui stat condiţionează funcţionarea/utilizarea/existenţa lui. Conform DEX-

ului sensul verbului a abdica este raportat la regi: (despre regi) A renun ţ a la tron.

Există un uz general al verbului a abdica, în care o persoană renunţă la

responsabilitatea pe care a avut-o (condiţie preparatorie). În uz comun, a abdica

înseamnă a renunţa la tron sau la o altă putere supremă. În acest sens, o abdicare este



84

un mod special de demisie realizată în mod public şi solemn datorită faptului că

puterea la care emiţătorul renunţă este de o mare importanţă socială. Abdic de la

postul de pre şedinte. Abdic de la principiile mele.

A dezmin ţ i , în raport cu fapte, afirmaţii etc., înseamnă A declara ca

neadevărat; a t ă g ădui; a contesta; a nega (sens 1). A dezmin ţ i, după cum am văzut

anterior, are atît uz asertiv cît şi uz declarativ. A dezmin ţ i înseamnă a declara o

pretenţie, o revendicare, o cerere etc. Mai putem dezminţi adevărul unor afirmaţii,

accesul sau drepturile unui şir de acţiuni, am putea dezminţi chiar încrederea în ceva,

dar în toate cazurile verbul a dezmin ţ i va avea simultan for ţe asertive şi declarative.

Dezmint afirma ţ iile colegei de serviciu.Un alt exemplu de performativ declarativ este verbul a dezmoşteni , cu sensul

A lipsi (prin testament) de mo ştenire (sens 1). A dezmo şteni înseamnă a priva pe

cineva (un moştenitor sau următoarea rudă) de moştenire (bani, proprietate, pămînt

etc.) la care avea dreptul (de obicei, prin naştere). Deci, a dezmo şteni înseamnă a

nega drepturile de moştenire ale cuiva (condiţie a conţinutului propoziţional). Te

dezmo ştenesc pentru că e şti iresponsabil .Verbele a ceda, cu sensul intranzitiv A înceta de a mai opune rezisten ţă

(fizică sau moral ă ); a se recunoa şte învins (sens 1), a se preda, cu sensul A se l ă sa

învins (sens 1), a capitula, cu sensul (despre armate, ţări beligerante) A se preda

inamicului, acceptînd condi ţ iile acestuia (sens 1), formează un alt grup de

performative declarative. În uz declarativ, a ceda înseamnă a declara că cineva este

pregătit să renunţe la ceva (condiţie a conţinutului propoziţional) în faţa unor presiuni

morale, psihologice, fizice sau a unor persuasiuni (condiţie preparatorie). Bine, cedez!

A se preda înseamnă a declara că cineva încetează să mai lupte şi cedează

totalmente, înţelegînd singur că a fost învins (aceasta fiind următoarea condiţie a

conţinutului propoziţional). M ă predau. Ca parte a acestei condiţii de conţinut se

poate aştepta ca cineva să fie apt de a negocia condiţiile de predare. A capitula

înseamnă a se preda cu condiţia preparatorie adiţională ca cineva să nu aibă

îndeajuns for ţă, autoritate, putere de a negocia ceva. Capitulez. Predarea se regăseşte



85

în capitulare. Prin urmare, modul de realizare în aceste trei cazuri devine sporit jalnic,

abject.

A aproba înseamnă ( păreri, propuneri etc.) A sus ţ ine, exprimîndu- şi acordul;

a consim ţ i; a încuviin ţ a (sens 1). A aproba poate fi folosit atît cu sens declarativ cît şi

expresiv. A aproba ceva, în uz declarativ, înseamnă a declara acel ceva ca fiind bun

sau valid. De exemplu, un preşedinte poate declara aprobată o moţiune, un şef poate

aproba un şir de acţiuni într-o organizaţie: un bussines plan, un proiect managerial

etc. A aproba ceva în uz expresiv înseamnă a-şi exprima aprobarea. Aprob manualul

propus de Editura X. Aprob planul de afaceri propus de dvs.

Succesorul lui a aproba este a confirma. A confirma, în raport cu fapte,afirmaţii, ipoteze etc., înseamnă A sus ţ ine ca fiind autentic; a adeveri; a corobora

(sens 1). A confirma înseamnă a aproba în timp ce se presupune că o declaraţie cu

acelaşi conţinut propoziţional a fost enunţată anterior, invocînd mai puţină autoritate

decît în cazul confirmării. Confirm cele relatate de X.

A sanc ţ iona succede a confirma prin sensul 1 - (legi, dispozi ţ ii, acte etc.) A

confirma printr-o semnătur ă; a aproba; a ratifica. Conform acestui sens, a sanc ţ iona înseamnă a confirma o declaraţie anterioar ă legală, oficială, care necesită (în virtutea

declaraţiei) supunerea conform unor obligaţii legale a cuiva sau a ceva. Acest mod

adiţional de realizare sporeşte formalitatea şi puterea de aprobare. Sanc ţ ionez aceast ă

dispozi ţ ie.

Verbele performative declarative, ce urmează, ţin de practicile instituţiilor

diferite de cele judiciare, legale. Este vorba de instituţiile religioase. A binecuvînta , a

blagoslovi , a blestema au următoarele sensuri: A face să se bucure de fericire,

revărsînd harul divin; a blagoslovi (sens 1), A face să se bucure de fericire, revărsînd

harul divin; a binecuvînta (sens 1), A supune unui blestem; a condamna la nenorocire

(sens 1). Din punct de vedere semantico-pragmatic, a binecuvînta, a blagoslovi

înseamnă a declara că cineva realizează actul religios de chemare a binecuvîntării lui

Dumneazeu asupra cuiva sau a ceva (condiţie a conţinutului propoziţional). Persoana

care a fost binecuvîntată este într-o stare favorizată de gratitudine. Desigur, actul de



86

binecuvîntare, blagoslovire este realizat de către o persoană cu autorizaţie specială,

precum clericii sau capul unei familii. Te binecuvîntez (blagoslovesc), fiul meu. A

blestema se află la celălalt pol şi presupune chemarea r ăului asupra cuiva sau a ceva

(condiţie a conţinutului propoziţional). Un blestem este, de asemenea, declarat de

către o persoană într-o poziţie specială de autoritate, dar este mai negativ în relaţie cu

un cleric şi mai puţin negativ în relaţie cu diferite tipuri de ritualuri şi ceremonii în

contextul cărora blestemul este declarat. Liderul unui asemenea ritual poate aplica

asupra victimei orice număr de blestemuri. Te blestem cu foc şi par ă... Ambele verbe

au uz comun prin care oricare poate binecuvînta, blagoslovi sau blestema pe cineva

sau ceva, dar aceste uzanţe sînt derivate sau marginale declarative. A dedica , a închina , a consacra înseamnă (opere proprii) A destina printr-o

dedica ţ ie; a închina; a consacra (sens 1), (opere de art ă ) A destina printr-o

dedica ţ ie; a consacra; a dedica (sens 1), (opere proprii) A destina printr-o dedica ţ ie;

a închina; a dedica (sens 1). Pragmatic, a dedica şi a închina ceva înseamnă a-l

declara pus deoparte pentru un scop special (condiţie a conţinutului propoziţional).

Eu îmi dedic via ţ a pentru justi ţ ie. Eu dedic aceste versuri marelui Eminescu. Indiferent de caz, persoana care realizează actul trebuie să aibă autoritate relevantă

contextului. Zi ţ a citi în bilet: ... Te iubesc la nemurire şi î ţ i dedic lira mea! (O noapte

furtunoasă, I.L.Caragiale) A consacra înseamnă a dedica lui Dumnezeu, în felul

acesta interpretînd ca fiind sacre persoana sau obiectul dedicat. Această transformare

sau transmitere a sacralităţii este condiţia conţinutului propoziţional. Actul de

consacrare este realizat, de obicei, de către o persoană cu o anumită autoritate

religioasă (condiţie preparatorie). Consacru serviciul religios de azi Domnului şi

Preasfintei Marii N ă scătoare de Dumnezeu.

Drept exemplu de performativ declarativ ne poate servi verbul a dezaproba

care, în raport cu acţiuni, fapte, afirmaţii, înseamnă A considera ca fiind inacceptabil

sau reprobabil; a g ă si r ău (sens 1). A dezaproba este un verb hibrid, cu valoare

expresivă, care, în general, serveşte la numirea stării de dezaprobare psihologică şi

care este opusă stării psihologice de aprobare. Celelalte uzuri sînt declarative, în care



87

a dezaproba serveşte pentru a declara negarea sau împiedicarea unei aprobări de felul

unei cereri pentru viză sau licenţă. Dezaprob plecarea cet ăţ eanului X peste hotarele

ţării. Dezaprob cererea de a licen ţ ia acest produs.

Declarativul a numi înseamnă A înzestra cu un nume; a denumi (sens 1) şi

(persoane) A desemna ca fiind potrivit (într-o func ţ ie) (sens 4). A numi pe cineva sau

ceva înseamnă a stipula că o oarecare expresie lingvistică va fi aplicată ca şi indiciu

pentru desemnarea acestei persoane sau lucru. Această valoare pragmatică îşi are

sorgintea în primul sens. Pe de altă parte, a numi mai poate însemna a declara pe

cineva drept candidat pentru un post care va fi suplinit de către persoana numită prin

intermediul unui proces de selectare, stabilire sau votare, referindu-se la al patruleasens. Aceasta este condiţia preparatorie spre efectul unui proces pe cale să se producă

şi condiţia conţinutului propoziţional – persoana numită să fie promovată, acceptată

pentru funcţia pusă în discuţie. Te numesc ministru de externe.

A defini înseamnă (concepte, no ţ iuni) A determina printr-o formul ă concisă ,

indicînd ansamblul de caractere specifice; a prevedea cu o defini ţ ie (sens 1).

Conform valorii semantico-pragmatice A defini înseamnă a declara, pe caleastipulării, înţelesul cuvîntului într-un context lingvistic (un text sau o conversaţie).

Din momentul enunţării cuvîntul sau fraza definită este înţeleasă conform sensului

dat (condiţie a conţinutului propoziţional). În sens declarativ, putem defini un şir de

acţiuni, limitele sau graniţele unui argument. Definesc aceste ac ţ iuni ca unele de

importan ţă major ă pentru stat. O definiţie trebuie să fixeze sensul la fel ca denotaţia

unei expresii lingvistice. Pe drept, definiţiile servesc, în general, la fixarea denotării

termenilor prin care sînt determinaţi completamente parametrii aplicării legii. În

ştiinţă definiţiile servesc la fixarea sensurilor termenilor, astfel încît analizele

teoretice ale conceptelor să poată fi continuate.

Prin verbele a întruni , cu sensul A face să se întrunească (sens 1), a convoca,

cu sensul (persoane) A chema (oficial) la o reuniune, a deschide (sens 1), cu sensul

(adunări, şedin ţ e, jocuri sportive etc.) A realiza în partea ini ţ ial ă; a începe; a porni

(sens 8), a închide, cu sensul (adunări, şedin ţ e etc.) A face să ia sfîr şit (sens 6),



88

revenim la practicile de afaceri. A întruni şi a convoca sînt atît declarative cît şi

directive. A întruni înseamnă a declara că membrii unui consiliu, de exemplu, sînt

aşteptaţi într-o perioadă de timp într-un loc anume. Prezenţa declarativă este însoţită

de cea directivă – ca ei să fie acolo. A convoca înseamnă a întruni cu o autoritate

mult mai formală (mod de realizare) şi pentru un eveniment mult mai formal

(condiţie a conţinutului propoziţional). Eu vă întrunesc azi la 14.00 la o mică şedin ţă.

Luni, x martie, la ora 14.00 vă convoc la şedin ţ a anual ă a X... În sens declarativ,

verbele a închide şi a deschide sînt utilizate în contextul deschiderii şi închiderii unei

adunări, şedinţe, întruniri etc. A deschide o şedinţă înseamnă a declara că, din

momentul enunţării, activităţile apropriate comisiei, grupului pot începe (condiţie aconţinutului propoziţional). O şedinţă sau un proces va fi, similar, declarat închis de

către persoana care prezidează grupul sau procesul. Deschid şedin ţ a prin enun ţ area

programului... Acestea fiind spuse, închid procesul de azi.

Următorul grup de performative declarative este constituit din verbele a

termina, cu sensul A duce pînă la capăt; a sfîr şi; a încheia (sens 1), a sfîr şi , cu

sensul (ac ţ iuni) A duce pînă la capăt; a termina; a încheia (sens 1), a încheia, cusensul (adunări, cuvînt ări, texte etc.) A duce pînă la capăt; a sfîr şi; a termina (sens

1), a dizolva, cu sensul A face să înceteze existen ţ a; a desfiin ţ a (sens 2), a denun ţ a,

cu sensul (tratate, acte etc.) A declara în mod unilateral ca încetînd de a fi în vigoare

(sens 2). A termina, a sfîr şi, a încheia înseamnă a declara că un comitet, o comisie, o

întrunire, o şedinţă au ajuns spre sfîr şit. Cineva poate termina, sfîr şi, încheia ceea ce a

fost stabilit anterior. Termin (sfîr şesc, închei) şedin ţ a de ast ă zi cu speran ţ a spre

realizări mai bune. FARFURIDI: Da ţ i-mi voie! Termin îndat ă! Mai am două vorbe

de zis. (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale) A dizolva (de obicei un comitet, o

comisie) înseamnă a declara că viaţa, existenţa în calitate de comitet, comisie este

terminată (condiţie a conţinutului propoziţional). În general, un grup este dizolvat la

sfîr şitul mandatului, dar ar putea exista şi alte condiţii (preparatorii) ca de exemplu

inefectivitatea şi ineficienţa. Dizolvarea este un caz special de terminare. Dizolv

parlamentul. A denun ţ a, în uzul său declarativ, înseamnă a termina un tip special de



89

contract (tratat, acord, convenţie sau încetare a focurilor) în virtutea unei declaraţii.

Denun ţ tratatul de pace cu Irak. În uz asertiv, a denun ţ a înseamnă a acuza receptorul

de nişte acţiuni moral nejustificate.

A vota înseamnă A- şi exprima opinia prin vot; a- şi da votul (sens 1). Conform

valorii semantico-pragmatice a vota înseamnă a declara, în mod formal, guvernat de

anumite reguli (incluzînd atît condiţiile preparatorii cît şi modul de realizare),

suportul uneia sau a mai multor persoane într-un oarecare proces. Votez pentru X. În

exemplul CET ĂŢ EANUL: Ce facem? Iaca mîine începe... Eu... pentru cine votez? (O

scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale) verbul a vota nu este performativ, deşi formele

categoriilor gramaticale corespund condiţiei de performativitate. Aceasta se explică prin faptul că procesul de votare presupune alegerea unei persoane concrete (condiţie

preparatorie) şi declararea suportului personal în favoarea acesteia (mod de realizare).

Personajul însă nu-şi exprimă alegerea, ci întreabă (într-un mod incert, nesigur) pe

cine să voteze. În acest caz condiţiile preparatorii şi modul de realizare nu sînt

satisf ăcute – ceea ce neagă caracterul performativ al lui a vota.

A scuza, cu sensul (persoane) A scuti de pedeapsă; a ierta (sens 1), aamnistia, cu sensul (de ţ inu ţ i) A elibera printr-o amnistie (sens 1), a gra ţ ia, cu sensul

(condamna ţ i) A scuti de pedeapsă printr-o gra ţ iere (sens 1), a ierta, cu sensul

(persoane) A scuti de pedeapsă (sens 1), a absolvi , cu sensul jur. (acuza ţ i) A scuti de

o pedeapsă; a ierta; A elibera de păcate; a ierta, formează un grup de performative

declarative, deoarece toate aceste verbe presupun scutirea de ceva. Conform valorilor

semantico-pragmatice, a scuza înseamnă a declara că cineva este eliberat de

îndatorirea de a plăti nişte obligaţiuni morale etc. (condiţie a conţinutului

propoziţional). De data aceasta te scuz. În exemplele RIC Ă : Madam! S ă am pardon!

Scuza ţ i! Cocoană! Considerînd că... pe motivul ... scuza ţ i... (O noapte furtunoasă,

I.L.Caragiale) şi ZOE: Domnule Ca ţ avencu, cer scuze pentru momentul de iu ţ eal ă

care l-a f ăcut pe F ănică să uite... (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale) verbul a

scuza, deşi este la persoana a II-a plural, are valoare performativă, specifică doar

cîtorva verbe ca: a scuza, a ierta, datorită faptului că prin acesta putem să ne cerem



90

scuze, cît şi să scuzăm, adică, acţiunea exprimată poate fi realizată atît de receptor, cît

şi de emiţător. În al doilea exemplu, a scuza este înlocuit cu expresia a cere scuze,

asupra căreia s-a transferat valoarea performativă. A amnistia şi a gra ţ ia înseamnă a

declara, într-un mod mai mult sau mai puţin formal, pe cineva eliberat de plata unor

datorii legale, judiciare etc. (condiţie a conţinutului propoziţional). Conform

articolului x, amnistiez, gra ţ iez inculpatul y. A ierta înseamnă a scuza cu condiţia

preparatorie adiţională ca iertarea să fi fost cerută, implorată. Te rog, iart ă-mă. Fie, te

iert . CR Ă C Ă NEL: Mi ţ a? Mi ţ a?... (hot ărât) Nu!... o mai iert acum, dar daca s-o mai

întâmpla încă o dat ă... hot ărât mă însor! (î şi pune masca). ( D-ale carnavalului,

I.L.Caragiale) SBIEREA: Iart ă-mă!... Tocmai pe tocmai!... Fost-ai rob, te iert şi eu... / De vrei, î ţ i voi da ş-un zapis... Martor mi-este Dumnezeu!... ( Ră zvan şi Vidra,

B.P.Hasdeu) R Ă ZVAN: Du-te, boierule, du-te! N ădejdea te-a mântuit... / Întoarce-te

la Moldova f ăr ă să fi cheltuit! / Te iert pentru-a doua oar ă... ( Ră zvan şi Vidra,

B.P.Hasdeu) În exemplul R Ă Z ĂŞ UL: Noi l-am prins, al nostru-i dar ă , al codrului,

nu-i al t ău! / Nu-l iert eu, bat ă-l să-l bat ă!... ( Ră zvan şi Vidra, B.P.Hasdeu) verbul a

ierta este la forma negativă, ceea ce contravine condiţiei de performativitate, deci nuare valoare performativă, iar în exemplul BAŞ OT Ă (închinându-se): Cer iertare; viu

d-a dreptul de la drum şi plin de prav. ( Ră zvan şi Vidra, B.P.Hasdeu) valoarea

performativă a lui a ierta s-a transferat asupra expresiei a cere iertare. A absolvi

înseamnă a ierta păcatele, iar într-un context juridic – a scuti de pedeapsă un acuzat

(într-un mod de realizare formal). Absolv de pedeapsă de ţ inutul x.

Categoria performativă declarativă este reprezentată în limba română de un

număr semnificativ de verbe - 88 dintre care:

70 sînt verbe performative declarative pure (de ex.: a renega, a demisiona,

a abdica, a retracta, a dezmo şteni, a omologa, a capitula, a ratifica, a achita, a

amnistia, a suspenda, a justifica, a disculpa etc.), iar

18 dintre ele au valori duble de performativitate: 7 – declarative/asertive

(a confirma, a declara, a denun ţ a, a dezmin ţ i, a retracta, a sus ţ ine, a aproba); 2 -

declarative/expresive (a aproba, a dezaproba); 5 – declarative/comisive (a dedica, a



91

renun ţ a, a respinge, a consacra, a închina); 4 - declarative/directive (a împuternici, a

întruni, a autoriza, a convoca).

0

20

40

60

80

70 7 2 5 4

declarative

pure

declarative/

asertive

declarative/

expresive

declarative/

comisive

declarative/

directive

Figura 10. Tabloul verbelor performative declarative

Printre verbele performative declarative se întîlnesc un număr redus de

declarative pasive (declarative cu funcţionalitate redusă). Verbele a ratifica şi a

omologa sînt pasive din punct de vedre funcţional, deoarece pot fi utilizate doar

referindu-ne la actele scrise. Cineva poate zice că a fost omologat, privitor la un

record (de exemplu, o realizare atletică excepţională), atunci cînd acesta a fost oficial

verificat şi confirmat. În drept însă a omologa înseamnă a aproba un act din punct de

vedere juridic, în acest fel dîndu-i for ţă executivă.

Din punctul de vedere al sensurilor, verbele performative declarative

formează, ca şi performativele asertive, expresive, comisive şi directive, propriul

arbore semantic, însă spre deosebire de acestea, sorgintea for ţelor ilocuţionare se

extinde, începînd cu sensul 1 (aproba, binecuvînta, consacra, dedica, încheia,

închina, întruni, retracta etc.) şi continuînd cu sensul 2 (declara, denun ţ a, ), sensul 3

(declina), sensul 5 (retrage), sensul 6 (închide), sensul 8 (deschide). Unele for ţe

ilocuţionare au origine dublă: numi (sensul 1+ sensul 4) şi renega (sensul 1 + sensul

2). Toate aceste sensuri au valori denotativ - referenţiale, deoarece „nu se poate cauza

o stare de lucruri prin declaraţie f ăr ă să reprezentăm şi starea de lucruri ca fiind reală”

[Zdrenghea M., p. 156].



92

Toate for ţele ilocuţionare declarative au aceeaşi formă de punct ilocuţionar.

Structura arborelui semantic declarativ provine din succesiunea imediată a verbelor

performative declarative cu elemente noi şi grad mai mare.



Figura 11.1 Verbele perfor

Adeclara

Arenunţa

Aabandon

a

Arenega

Ademisio

na

Arepudia

Arespinge

Adeclina

Aretracta

Aretrage

Aabdica

Adezminţ

i

Adezmoşt

eni

A ceda A se preda

Acapitula

Aconfir

a




*Adeclara

Aabrevia

Adedica

Aînchina

Aconsacr

a

Adezapro

ba

Astipula

Aspecific

a

A numi

A

chema

A defini

Aîmputer

nici

Aautoriza

A breveta

A patenta

Ainstala

Astabili

Ainstitui




*Adeclara

Aîndreptăţ

i

A achita

Aexonera

A scuza Aamnistia

A graţia

A ierta

Aabsol

vi

Acontram

anda

A anula A aboli

Aabrog

a

A revoca Aretrage

A rezilia



97

§4. Analiza semantico-pragmatică a verbelor performative expresive în

limba română

Verbele ilocuţionare expresive numesc for ţe ale căror puncte au menirea de a

exprima stări psihologice, emoţionale ale emiţătorului, ca de exemplu: bucurie,

aprobare, nemulţumire etc., importante formelor sociale de viaţă ale omului. Fiinţele

umane pot exprima stările lor psihologice, emoţionale printr-un comportament

nelingvistic. Ele pot exprima, de exemplu, fericirea prin zîmbet şi tristeţea prin plîns.

Cu toate acestea nu întotdeauna putem să ne permitem diverse manifestări

comportamentale nonverbale, fiindcă omul este o fiinţă socială, iar societatea, prin

structura şi relaţiile sale complexe impune anumite restricţii în acest sens. De aceea

utilizarea expresiilor lingvistice, implicit a verbelor expresive pentru exprimarea

stărilor noastre este inevitabilă. Actele ilocuţionare expresive au următoarea formă

m(P), unde m este un mod psihologic care determină o direcţie particular ă, iar P este

conţinutul propoziţional care reprezintă starea de lucruri spre care sînt direcţionate

stările psihologice, emoţionale . De exemplu, regretul, credinţa, încrederea, speranţa,intenţia sînt stări psihologice, emoţionale care au moduri psihologice diferite. La fel

cum fiecare stare mintală are un mod de realizare caracteristic, tot aşa fiecare for ţă

ilocuţionar ă expresivă necesită anumite condiţii de sinceritate specifice. Iată de ce

for ţa ilocuţionar ă expresivă primitivă este doar o entitate teoretică. Datorită

diversităţii stărilor psihologice, emoţionale nu putem delimita o for ţă ilocuţionar ă

expresivă primitivă comună pentru toate stările, or, regretele şi gratitudinile se află la poli opuşi şi nici sub o formă n-ar putea fi substituite unele de către altele. De aceea

nu există nici un verb performativ care ar numi for ţa ilocuţionar ă expresivă primitivă,

dar simbolic, formal verbul a exprima ar putea, în anumite condiţii, fi numit verb

performativ expresiv primitiv.

Verbele performative expresive din limba română sînt: a aproba, a aclama, a

aplauda, a se bucura, a se căi, a se căina, a compătimi, a consola, a se consola, adeplînge, a deplora, a dezaproba, a dojeni, a elogia, a se f ăli, a felicita, a se fuduli,



98

a se jeli, a jeli, a se jelui, a l ăuda, a se l ăuda, a se mîndri, a se mîngîia, a mul ţ umi, a

mustra, a ova ţ iona, a se plînge, a protesta, a regreta, a saluta, a sl ăvi, a se tîngui .

Primul performativ expresiv este verbul a aproba, care în raport cu păreri,

propuneri etc. înseamnă A sus ţ ine, exprimîndu- şi acordul; a consim ţ i; a încuviin ţ a

(sens 1). A aproba, în sens expresiv, înseamnă a exprima sentimente pozitive de

aprobare sau suport (condiţie de sinceritate) pentru o stare de lucruri sau o acţiune cu

condiţia preparatorie că aceasta e de bine, aprobarea extinzîndu-se şi asupra persoanei

care este responsabilă pentru acţiune (condiţie a conţinutului propoziţional). Aprob

proiectul înaintat de X. IPINGESCU (grav): Aprob pozitiv. (O noapte furtunoasă,

I.L.Caragiale) A l ăuda, cu sens tranzitiv (persoane, lucruri, fapte) A declara demn de

admira ţ ie şi pre ţ uire, sco ţ înd în eviden ţă calit ăţ ile, realizările, avantajele (sens 1), a

elogia, cu sensul A trata cu elogii; a ridica în slavă; a sl ăvi; a cînta; a glorifica; a

exalta (sens 1), a sl ăvi , cu sensul A ridica în slavă; a exalta; a elogia; a cînta; a

glorifica (sens 1), sînt exemple veridice de performative expresive. Din punct de

vedere semantico-pragmatic a l ăuda înseamnă a exprima o aprobare la un nivel înalt,care nu este necesar îndreptată spre receptor. Eu pot lăuda pe cineva sau ceva. Te

laud pentru ceea ce ai realizat. Laud lucrarea ta. A elogia înseamnă a l ăuda

receptorul (condiţie a conţinutului propoziţional) aproape de limitele adulaţiei uneori

(mod de realizare). Deci, cineva poate lăuda pe altcineva pentru o sarcină bine

realizată, dar poate elogia valoarea şi generozitatea cuiva. Elogiez d ăruirea cu care

aceast ă personalitate a luptat pentru libertate. A sl ăvi înseamnă a elogia în termeni

şi mai înalţi, de obicei în religie (condiţie a conţinutului propoziţional), cu umilinţă şi

adorare mai mare (mod de realizare). Te sl ăvesc pe Tine Doamne, Împărate ceresc.

Un alt grup de performative expresive este constituit din a aplauda, cu sens

tranzitiv ( persoane) A întîmpina sau a sus ţ ine prin aplauze (sens 2), a aclama, cu

sensul A primi prin aclama ţ ii; a sus ţ ine prin strig ăte de aprobare; a ova ţ iona (sens

1), a ova ţ iona, cu sensul A primi cu ova ţ ii; a sus ţ ine prin strig ăte de aprobare; a

aclama (sens 1). Conform valorii semantico-pragmatice, a aplauda înseamnă a



99

exprima public laude verbale (mod de realizare) pentru realizările, performanţele

cuiva (condiţie a conţinutului propoziţional) uneori însoţite / înlocuite de bătăi din

palme (mod de realizare). Aplaud reu şita ta. A aclama şi a ova ţ iona înseamnă a

aplauda verbal la un nivel mai înalt, uneori cu strigăte sau alt gen de sunete vocale

(mod de realizare). Aclamez, ova ţ ionez aceast ă oper ă superbă.

For ţa ilocuţionar ă expresivă a verbului a l ăuda are drept sursă nu numai

sensul tranzitiv al acestuia (a se vedea mai sus), dar şi sensul intranzitiv - A se l ăuda

- A spune cuvinte de laud ă despre sine însu şi (sens 1). A l ăuda formează grup

împreună cu alte verbe, ale căror sensuri tot sînt intranzitive: a se f ăli , cu sensul A se

mîndri peste mă sur ă; a se fuduli (sens 1), a se mîndri , cu sensul A se ţ ine mîndru; a- şi da aere; a se f ăli; a se fuduli (sens 1), a se fuduli , cu sensul A se ţ ine mîndru; a- şi

da aere; a se f ăli; a se mîndri (sens 1). A se l ăuda înseamnă a-şi exprima aprobare

pentru sine (condiţie a conţinutului propoziţional), cu un sentiment de mîndrie

(condiţie de sinceritate) şi cu condiţia preparatorie ca şi conţinutul propoziţional să

fie de bine pentru emiţător, din care considerent el ar putea fi admirat sau chiar

invidiat de către receptor. A se f ăli, a se mîndri, a se fuduli înseamnă a se l ăuda la unnivel mai înalt cu condiţia preparatorie care include intenţia perlocuţionar ă de a-l

determina pe receptor să invidieze profund emiţătorul. M ă f ălesc (mă mîndresc, mă

fudulesc) cu noua mea achizi ţ ie.

Un alt grup de performative expresive cu sensuri intranzitive este reprezentat

de verbele: a se plînge, cu sensul A- şi împărt ăşi nepl ăcerile, durerile, neajunsurile

jeluindu-se (cuiva); a se tîngui; a se căina; a se jeli; a se jelui (sens 1), a se tîngui , cu

sensul A- şi împărt ăşi durerea, nepl ăcerile, jeluindu-se cuiva; a se plînge; a se căina;

a se jelui (sens 1), a se căina, cu sensul A- şi împărt ăşi nepl ăcerile, plîngîndu-se

cuiva; a se tîngui; a se plînge; a se jeli; a se jelui (sens 1), a se jelui , cu sensul A- şi

împărt ăşi nepl ăcerile cuiva; a se tîngui; a se plînge; a se căina; a se jeli (sens 1), a

se jeli , cu sensul A- şi împărt ăşi nepl ăcerile, jeluindu-se cuiva; a se tîngui; a se

plînge; a se căina; a se jelui (sens 1), care din punct de vedere semantic sînt

sinonime. Din acest considerent valorile pragmatice ale acestora sînt asemănătoare. A



100

se plînge, a se tîngui, a se căina, a se jelui, şi a se jeli, în sens expresiv, înseamnă a-şi

exprima nemulţumirea, cu condiţia preparatorie ca situaţia de care se plînge

emiţătorul să fie rea. Nu este obligatoriu ca emiţătorul să fie responsabil de situaţia

nefavorabilă pentru el, cineva se poate plînge de noroc, sănătate, neplăceri etc. la fel

de bine precum şi de ceva ce a f ăcut. M ă plîng de soarta mea. M ă jelesc de nenorocul

meu.

A dezaproba, cu sensul (ac ţ iuni, fapte, afirma ţ ii) A considera ca fiind

inacceptabil sau reprobabil; a g ă si r ău (sens 1), în uz expresiv, înseamnă a exprima

sentimente de dezaprobare a unei stări de lucruri (condiţie de sinceritate), în timp ce

se presupune (condiţie preparatorie) că starea de lucruri este rea. Nu este obligatoriuca anume receptorul să fie responsabil de starea aceasta de lucruri, dar, în general, se

presupune că există un agent responsabil, aceasta fiind condiţia conţinutului

propoziţional care nu este prezentă în cazul verbului a se plînge. A dezaproba este

contrariul lui a aproba. Dezaprob comportamentul t ău. Dezaprob acest proiect

managerial.

Cu aceeaşi nuanţă negativă, a dezaproba este succedat de a dojeni , careînseamnă A trata cu dojeni; a mustra (sens 1), şi a mustra, care înseamnă A trata cu

repro şuri şi observa ţ ii aspre; a dojeni (sens 1). Din punct de vedere semantico-

pragmatic a dojeni înseamnă a exprima dezaprobarea într-un mod explicit (mod de

realizare şi condiţie a conţinutului propoziţional) celui (posibil receptorul) care a

f ăcut ceva ce este considerat a fi r ău (condiţie preparatorie). Te dojenesc pentru că ai

stricat vaza. A mustra înseamnă a dezaproba la un nivel mai înalt (condiţie

preparatorie) printr-o acţiune intenţionată a unui agent (condiţie a conţinutului

propoziţional) şi cu condiţia de sinceritate de mustrare. A mustra se deosebeşte de a

dojeni prin faptul că cineva este dojenit pentru stricarea a ceva, însă f ăr ă a fi mustrat,

mustrarea fiind uneori însoţită de pedeapsă. Te mustrez pentru încălcarea

promisiunii, nu mai ai dreptul să te întîlne şti cu prietenii trei zile.

Semantic, a regreta, prin A fi cuprins de regret; a-i părea r ău; a se căi (sens

1), este sinonim cu a se căi , A fi cuprins de regret; a-i părea r ău; a regreta (sens 1),



101

ambele formînd un grup de expresive împreună cu a protesta, A exprima un protest;

a- şi declara în mod deschis şi energic dezacordul fa ţă de o ac ţ iune, considerat ă ca

nedreapt ă (sens 1). Conform valorilor semantico-pragmatice a regreta înseamnă a se

plînge cu condiţia preparatorie că cineva este responsabil pentru ceva r ău şi cu

condiţia de sinceritate a unei nemulţumiri profunde. Regret că am avut încredere în

X. În exemplul ... ce mi se pare posibil numai în trecut, de ce regret că am pierdut,

venind cu două zeci de ani mai tîrziu... (Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de

r ă zboi, C. Petrescu) verbul a regreta nu are valoare performativă, deoarece nu este

utilizat într-o adresare directă, vorbire directă. Pentru ca să fie performativ exemplul

ar trebui să fie ref ăcut astfel - Regret că am pierdut în trecut... A se căi înseamnă aregreta la un nivel mai înalt cu condiţia preparatorie adiţională ca nemulţumirea să

fie provocată de emiţător căruia îi pare r ău (condiţie de sinceritate). M ă căiesc de cele

întîmplate. A protesta, în uz expresiv, înseamnă a regreta într-o manier ă fermă şi

mult mai formală (mod de realizare), în timp ce se presupune că receptorul are

autoritatea de a schimba starea de lucruri de care cineva protestează (condiţie

preparatorie). Protestez, o a şa atitudine este de condamnat. PRISTANDA: Protestezîn numele Constitu ţ iei! Asta e violare de domiciliu. (O scrisoare pierdut ă,

I.L.Caragiale)

A se bucura înseamnă A fi cuprins de bucurie; a avea bucurie (sens 1).

Pragmatic, a se bucura înseamnă a exprima un grad înalt de mulţumire (condiţie de

sinceritate) în legătur ă cu o stare de lucruri care este favorabilă, foarte bună pentru

emiţător sau receptor. M ă bucur că am reu şit. M ă bucur pentru tine. TRAHANACHE:

D-ai no ştri stimabile? Bravos! M ă bucur. (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale) – Ce

mai face ţ i, cucoană? / - Sînt bine, iar dumneavoastr ă? / ... / M ă bucur. ( Micu ţ a,

B.P.Hasdeu)

Unul dintre cele mai utilizate verbe performative expresive, pe post de

formulă de politeţe, este a mul ţ umi - A- şi exprima (prin cuvinte) recuno ştin ţ a (pentru

un lucru util, pl ăcut etc.); a ar ăta (cuiva) gratitudine; a spune "mul ţ umesc" (sens 1).

A mul ţ umi înseamnă a exprima gratitudine (condiţie de sinceritate) cu condiţia



102

preparatorie ca receptorul să fie responsabil de starea de lucruri bună, favorabilă

pentru emiţător. Î ţ i mul ţ umesc. – Dumneata vrei să mă mîngîi? Î ţ i mul ţ umesc. (Ţ ara

de dincolo de negur ă, M. Sadoveanu) Am ob ţ inut pentru fabrica noastr ă o aprobare

de aramă veche de la Gala ţ i... Mul ţ umesc... mul ţ umesc... (Ultima noapte de dragoste,

întîia noapte de r ă zboi, C.Petrescu) CAŢ AVENCU: Situa ţ ia noastr ă o putem dezlega

numaidecît. Mul ţ umesc. (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale) ZOE: Mul ţ umesc , e şti

prea galant, dar du-te mai degrabă... (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale)

Frecvenţa utilizării verbului a saluta, (persoane sau colectivit ăţ i) A întîmpina

sau a petrece cu un gest respectuos sau cu o cuvîntare de salut (sens 1), este motivată

exact ca şi cea a verbului a mul ţ umi. A saluta pe cineva înseamnă a exprima politicoscunoaşterea prezenţei sale (condiţie de sinceritate) la întîlnirea acesteia (condiţie

preparatorie). Te salut. Salut. – A şadar, te salut ... în a şteptarea a treii „schimbări la

fa ţă”. ( Micu ţ a, B.P.Hasdeu) În exemplele: TRAHANACHE: Salutare! Salutare,

stimabile! (O scrisoare pierdut ă, I.L.Caragiale), CATINDATUL (foarte mul ţ umit):

Salutare, neică , şi mersi! (pleacă ) ( D-ale carnavalului, I.L.Caragiale),

CATINDATUL: Nu mai pot... e târziu... am treabă la can ţ ilerie, am o groază deavizuri de f ăcut... Salutare, neică , şi mersi! (iese repede prin fund) ( D-ale

carnavalului, I.L.Caragiale), CR Ă C Ă NEL: Daca e a şa... salutare... M ă-ntorc eu mai

târziu... (iese în fund) ( D-ale carnavalului, I.L.Caragiale), PAMPON (vesel,

strângându-i mâna): Salutare şi fr ăţ ie! ( D-ale carnavalului, I.L.Caragiale) salutare a

păstrat nuanţa pragmatică a verbului performativ expresiv a saluta, de la care s-a

format. Aceste exemple însă nu sînt relevante pentru verbul a saluta, deoarece

salutare nu este, ca parte de vorbire, verb.

Studiul analitic asupra verbelor din limba română ne prezintă 33 de verbe

performative expresive dintre care:

22 sînt verbe performative expresive pure (de ex.: a elogia, a sl ăvi, a

regreta, a protesta, a deplînge, a se bucura, a consola, a saluta, a mul ţ umi, a felicita,

a compătimi etc.), iar



103

11 dintre ele au valori duble de performativitate: 9 – expresive/asertive (a

dojeni, a se f ăli, a l ăuda, a mustra, a se plînge, a se fuduli, a se mîndri, a aplauda, a

aproba); 2 - expresive/declarative (a aproba, a dezaproba).

0

5

10

15

20

25

22 9 2

expresive pure expresive/asertive expresive/

declarative

Figura 12. Tabloul verbelor performative expresive

Diversitatea stărilor psihologice, emoţionale prezintă fiecare verb performativ

expresiv ca fiind unic şi avînd „un caractère prescriptif permanent” (un caracter

prescriptiv permanent) în situaţii concrete [Mihăilă R., 1977, p. 381]: a saluta, a

mul ţ umi, a felicita, a se bucura etc., iar specificul stărilor psihologice, emoţionalefavorizează uneori înlocuirea comportamentului lingvistic prin alte comportamente

lingvistice (de exemplu: a aclama, a ova ţ iona înlocuite prin interjecţii, strigăte; a

consola – atît prin îmi pare r ău, cît şi prin nişte acţiuni / soluţii concrete) sau

nonlingvistice (a aplauda – prin gestul respectiv, a dojeni, a mustra – printr-o

pedeapsă neverbalizată). Dintre verbele performative pasive putem cita: a regreta

(Regret) şi a se căi (M ă căiesc), care deseori sînt înlocuite prin expresia Îmi pare r ău.

Verbele performative expresive formează un arbore semantic cu for ţe

expresive avînd aceeaşi formă de punct ilocuţionar m(P) (descifrarea a se vedea la

începutul paragrafului), dar, spre deosebire de for ţele ilocuţionare asertive şi

declarative, cu direcţii particulare de realizare.



Figura 13 Verbele perfo

Aexprima

Aaprob

a

Alăuda

Aelogia

Aslăvi

Aaplaud

a

Aaclam

a

Aovaţio

na

A selăuda

A semîndri

A sef ăli

A sefuduli

A se plînge

A setîngui

A secăina

A se jelui

A se jeli

Adezapr

oba

Adojeni

Amustr

a

Aregret

a

A secăi

A protes

ta

Adep

ge

Acompă

timi

A sescuza



106

(condiţie a conţinutului propoziţional). Începutul unei angajări este începutul unei

ordonanţe de realizare. M ă angajez să particip la aceast ă ac ţ iune de caritate. M ă

angajez să anun ţ to ţ i participan ţ ii de modificările de program. A se tocmi înseamnă a

se angaja în schimbul unor beneficii morale sau materiale. M ă tocmesc să definitivez

proiectul . M ă tocmesc să vă repar locuin ţ a.

Următoarele verbe din şirul performativelor comisive sînt: a promite, A

consim ţ i să dea în mod verbal; a f ă g ădui (sens 1), a ipoteca, (bunuri imobile) A

împovăra cu o ipotecă (garan ţ ie acordat ă unui creditor, prin care acesta are dreptul

real asupra unui bun imobiliar); a greva (sens 1), a greva, (propriet ăţ i, bugete) A

împovăra cu cheltuieli sau cu ipoteci; a ipoteca (sens 1). A promite este considerat paradigma verbelor comisive. Totuşi el are tr ăsături caracteristice care îl distinge de

verbele primitive. În primul rînd, el se realizează în raport cu cineva (este esenţial

direcţionat spre receptor) şi are condiţia preparatorie orientată spre un efect pozitiv

pentru receptor. În al doilea rînd, el implică un fel special de realizare, un fel de

angajare, garanţie care poate r ămîne (în umbr ă) tacit în alte tipuri de realizare.

Această angajare explicită implică un grad înalt al condiţiei de sinceritate. Promit să fac x!; – Caut ă dar, pentru propriul t ău interes, a nu mă dezmin ţ i. / – Î ţ i promit.

( Micu ţ a, B. P. Hasdeu) A ipoteca, a greva, condiţional, înseamnă a promite un fel de

siguranţă pentru un credit, o datorie sau o r ăspundere (condiţie a conţinutului

propoziţional). Modul de realizare este mai mult sau mai puţin formal. Deci pentru a

ipoteca ceva (o casă, de exemplu) înseamnă a o promite, adică a o da. Ipotechez

(grevez) casa.

Apropiat semantic verbelor a ipoteca şi a greva este verbul a garanta, A

asigura în calitate de garant (sens 1). Pragmatic, a garanta înseamnă a realiza un act

de vorbire complex care este atît o asertare, cît şi o promisiune condiţională. Un

vorbitor care garantează printr-un enunţ E, asertează E şi simultan promite un fel de

compensaţie (morală sau alta) în cazul în care afirmaţia sa ia o întorsătur ă

nefavorabilă, devine neadevărată etc. Garantez că prime şti marfa la timp, ai cuvîntul

meu. Garantez 99% regenerare a organismului.



107

A amenin ţ a, (fiin ţ e) A speria cu o pedeapsă printr-o vorbă sau printr-un gest

(pentru a intimida sau pentru a ob ţ ine ceva) (sens 1), înseamnă a încredin ţ a pe

cineva de a-i face ceva, cu intenţia perlocuţionar ă de intimidare a receptorului (mod

de realizare) şi cu presupoziţia (condiţie preparatorie) că aceasta este r ău pentru el.

Ameninţarea este un act de vorbire în care persoana care amenin ţă nu are obligaţia pe

care o are persoana care promite – de a o duce la capăt, de a o realiza. Te amenin ţ , nu

întrece mă sura. Este exemplul clasic de act ilocuţionar comisiv prin verbul a

amenin ţ a. În limba română, deseori, verbul a amenin ţ a este înlocuit cu verbul a

preîntîmpina, care nu are o tentă atît de negativă din punct de vedere lingvistic, dar pe

care, contextual, o poate prelua. Te preîntîmpin, nu întrece mă sura. A f ă g ădui şi a jura înseamnă A consim ţ i în mod verbal să dea; a promite

(sens 1) şi A promite prin jur ămînt (sens 1). A f ă g ădui, în esenţă, nu este direcţionat

spre receptor doar cu o singur ă valoare. A f ă g ădui poate însemna atît a promite cît şi

a amenin ţ a. F ă g ăduiesc să fac X (bine sau r ău; pentru mine sau pentru altcineva)

CHIRI Ţ A: Hai, fl ăcăi, de-acum, că vă f ă g ăduiesc bac şi ş bun... cîte un fifirig de om.

(Chiri ţ a în Ia şi, V. Alecsandri) R Ă ZVAN: Primesc din mâinile voastre prinosul debun ogur, / Ş -a fi părintele ţării f ă g ăduiesc şi mă jur... ( Ră zvan şi Vidra, B. P.

Hasdeu) GANEA: Niciodat ă n-oi uita / Slujbuli ţ a cea frumoasă ce-o mi-i face

dumneata, / Ş i- ţ i f ă g ăduiesc pe cinste că dacă din întâmplare... ( Ră zvan şi Vidra, B.

P. Hasdeu) A f ă g ădui cu seriozitate (de exemplu, castitate sau obedienţă) se

transformă într-un act solemn, chiar formal. Comisivul a jura este obţinut din

comisivul primitiv a se încredin ţ a, la fel cum asertivul a jura (cu sens de a declara) a

fost obţinut din asertivul primitiv a afirma. A jura înseamnă a se încredin ţ a de o

acţiune viitoare în virtutea unei evocări solemne, publice a unor persoane, instituţii

sacre sau onorate etc. Jur să spun adevărul şi numai adevărul (în fa ţ a unei institu ţ ii

legale). – Jur că nu te voi l ă sa să faci un pas – auzitu-m-ai ? mai înainte de a-mi

declara numele t ău. ( Micu ţ a, B. P. Hasdeu); MI Ţ A: Juri să ne r ă zbunăm împreună?

PAMPON: Jur! ( D-ale carnavalului, I. L. Caragiale); MI Ţ A (intrând, î şi scoate

masca): ... Dumnezeule! Jur pe tot ce mi-a r ămas mai scump, jur pe Statuia Libert ăţ ii



108

de la Ploie şti, că are să fie o istorie!... (bate-n masă ) A! gelozie! Am să-i omor! ( D-

ale carnavalului, I. L. Caragiale) MINSKI (zâmbind cu dulcea ţă ): Numai atâta? Ei

bine... atunci, când ne-om întâlni, / ... jur a-mi închide ochii... O să mă feresc de

ceart ă... ( Ră zvan şi Vidra, B. P. Hasdeu)

Următoarea pereche de performative comisive este constituită din a asigura şi

a certifica cu sensurile A adeveri printr-o garan ţ ie; a garanta (sens 1) şi (acte,

scrisori, semnături) A califica drept autentic (aplicînd o ştampil ă ); a face să fie

valabil; a legaliza; a autentifica (sens 1). A asigura, în uz comisiv, înseamnă a

încredin ţ a de ceva cu intenţia perlocuţionar ă de a convinge pe cineva care are dubii.

Presupoziţia acestor dubii este condiţia preparatorie, iar tentativa de a-l face pereceptor să fie sigur de ceva, la fel ca şi în uz asertiv, - un mod special de realizare.

Te asigur, actele acestei firme sînt în regul ă. ... şi în schimb te asigur că nici

dumneata nu vei scă pa de aceast ă catastrof ă inevitabil ă. (Ţ ara de dincolo de negur ă,

M.Sadoveanu) Similar, a certifica înseamnă a încredin ţ a de realizarea a ceva.

Atestările formale, ca şi un mod special de realizare, pot fi certificate ale

încredinţării, autenticităţii etc. Certific aceste acte.Sensul întîi al verbului a accepta este (cadouri, propuneri) A primi în mod

voit . Conform valorii semantico-pragmatice a accepta înseamnă a r ăspunde favorabil

la o ofertă, invitaţie, cerere, etc. încredinţîndu-ne de cursul favorabil, aşteptat al

acţiunii. Putem accepta o sugestie sau o provocare, putem accepta un prezent sau un

cadou sau putem accepta o ofertă, propunere de a face ceva. În ultimă instanţă, dacă

toler ăm ceva înseamnă că acceptăm aceasta. În general a accepta enunţul E înseamnă

a ne încredin ţ a de realizarea lui E, în timp ce presupunem (condiţie preparatorie) că

receptorul sau o altă persoană a cerut aceasta într-o conversaţie anterioar ă: Accept

propunerea Dumneavoastr ă (după ce mi s-a f ăcut propunerea); Accept acest post de

muncă (după ce mi s-a oferit postul).

Contrariul acceptărilor şi consimţirilor sînt respingerile şi refuzurile. A

respinge şi a refuza înseamnă (persoane sau lucruri) A îndepărta de la sine; a

repudia (sens 1) + (rug ămin ţ i, oferte etc.) A nu consim ţ i să primească; a nu



109

satisface; a nu admite; a refuza (sens 2) şi (oferte, solicit ări etc.) A nu consim ţ i să

primească; a respinge (sens 1). O respingere este o denegare ilocuţionar ă a acceptării

unei oferte: Resping postul de director al băncii, în timp ce un refuz este o denegare

ilocuţionar ă a unei cereri Refuz să verific actele. – Nu uit nicodat ă pe amicii mei şi

tocmai de aceea am venit la tine cu o rug ăminte / – Refuz, orice să fie. (Ţ ara de

dincolo de negur ă, M.Sadoveanu) Ca şi acceptările, respingerile şi refuzurile au

condiţia preparatorie adiţională ca cineva să posede în aceeaşi măsur ă opţiunea de a

accepta sau a respinge / a refuza.

A renun ţ a, cu sensul A nu mai dori; a înceta în mod voluntar (să mai vrea)

(sens 1), este un verb hibrid. Cineva poate renunţa tacit, prin simpla abandonare asubiectului; altcineva poate renunţa prin enunţarea verbului: Eu renun ţ (să mai discut

la acest subiect). Cu toate acestea, renunţarea cere o condiţie a conţinutului

propoziţional spre un efect a unei realizări negative.

Sensul verbului a propune este (ac ţ iuni, activit ăţ i etc.) A face cunoscut

printr-un sfat (sau dispozi ţ ie); a recomanda (sens 1). O propunere este o promisiune

pînă în momentul acceptării ei de către receptor. A face o propunere înseamnă a osupune unei alegeri str ăine: unui accept sau unui refuz. A propune înseamnă a realiza

un condiţional comisiv: a propune X înseamnă a promite X în condiţia în care

receptorul acceptă X. Deseori o propunere este limitată (condiţie a conţinutului

propoziţional) de un cadru temporal. Cînd timpul expir ă, nefiind acceptată oferta

expir ă şi ea, emiţătorul nefiind deja legat de această propunere. Î ţ i propun pe x martie

la ora y să mergem la teatru (concert).

Din punct de vedere semantic, a paria înseamnă A pune pariu; a face

r ămăşag (sens 1). Din punct de vedere pragmatic, a paria este o cale de angajare

comisivă mutuală dintre emiţător şi receptor de a plăti celeilalte persoane (păr ţi) în

condiţia x şi invers în condiţia y. Atît pariul, cît şi plata pot proveni din surse morale

sau materiale. Pariez pe echipamentul meu că Steaua (echipă de fotbal) va cî ştiga.

A contracta, în raport cu acorduri, tratate, convenţii, obligaţii etc., înseamnă A adopta

printr-un contract; a consim ţ i să respecte printr-o în ţ elegere reciprocă; a încheia (I,



110

sens 1). Acest verb angajează două păr ţi în acelaşi interval de timp. Un contract este

încheiat prin înţelegerea mutuală dintre două sau mai multe păr ţi (condiţie a

conţinutului propoziţional). Această înţelegere trebuie să fie reciprocă şi în momentul

încălcării ei de una dintre păr ţi cealaltă parte este eliberată de responsabilitatea sa de

a susţine această înţelegere. Contractez cu băncile X şi Y.

Deşi într-un număr mai mic – 29, comisivele formează o categorie aparte de

verbe performative. Nu ne putem pronunţa asupra motivului care a generat în limbă

un număr redus de comisive (nu este numai cazul limbii române, dar şi al limbilor:

engleză, franceză, germană etc.). Putem doar presupune că la mijloc ar fi frica de

responsabilitate din subconştientul individului uman sau lipsa de creativitate în a-şiexprima acordul, acceptul, angajarea în anumite activităţi – aceasta fiind consecinţa

faptului că actele comisive nu presupun numai comportamentul individual al fiecărei

persoane implicate dar şi „subordonarea reacţiilor particulare unui cod etic general

acceptat” [Mihăilă R., 1976, p. 167], în funcţie de felul în care este perceput.

For ţele ilocuţionare comisive se reduc la primul sens al verbelor performative

comisive (angaja, accepta, asigura, certifica, garanta, greva, jura, paria, promite,etc.), cu excepţia verbului a respinge ale cărui sensuri (1,2) servesc la generarea

for ţei specifice lui.

Studiul analitic asupra verbelor din limba română ne prezintă printre cele 29

de verbe performative comisive:

15 sînt verbe performative comisive pure (de ex.: a se angaja, a accepta, a

contracta, a f ă g ădui, a promite, a refuza, a suporta etc.), iar

14 dintre ele au valori duble de performativitate: 7 – comisive/asertive (a


comisive/declarative (a dedica, a renun ţ a, a respinge, a consacra, a închina); 2

comisiv/directiv (a propune, a consim ţ i).



111

0

5

10

15

15 7 5 2

comisive pure comisive/

asertive

comisive/

declarative

comisive/

directive

Figura 14. Tabloul verbelor performative comisive

Verbul a aproba, care pînă în paragraful curent avea valori duble

(declarativ/expresiv), preia încă o valoare de performativitate – comisivă, astfel

devenind unicul verb cu valoare triplă de performativitate.

În clasa verbelor performative comisive este atestat, ca şi în celelalte clase,

fenomenul pasivităţii funcţionale. Spre exemplu, verbul a se învoi deseori este

înlocuit cu expresia Sînt de acord . Un caz aparte este verbul a renun ţ a, care

reprezintă o stare de lucruri ce poate fi verbalizată (eu nu accept o anumită stare de

lucruri şi îmi exprim dezacordul prin: Renun ţ să mai muncesc înzadar!) sau

neverbalizată (eu pur şi simplu plec, f ăr ă a spune nimic). Neverbalizarea unui

dezacord, a unei renunţări însă nu neagă caracterul de performativ a verbului a

renun ţ a, pe care îl vom numi performativ pasiv sau performativ în devenire. La fel se

întîmplă şi cu verbul a conveni. Deşi, teoretic, verbul a conveni este un verb

performativ, practic, nu prea utilizăm forma verbală convin (persoana I, prezent,

indicativ), ci mai degrabă convenim sau chiar este înlocuit totalmente cu expresia sînt

de acord . Cu toate acestea, nu putem nega performativitatea acestui verb,

considerîndu-l într-o aşteptare pragmatică continuă. Ca şi în cazul verbului a conveni,

verbul a contracta deseori este înlocuit de expresia a încheia un contract . Închei un

contract cu intreprinderea X.



Figura 15. Verbele perf

A (se) încredin a

A se angaja

A promite

A ipoteca

A garanta

A ameninţa

A f ăgădui

A jura A certifica A accepta

A consimţi

A asigura

A conveni A se învoi A suporta

A respinge

A propune

A paria

A contracta

A greva

A aproba

A dedica

A consacra

A închina

A se tocmi



113

§6. Analiza semantico-pragmatică a verbelor performative directive în

limba română

După cum am menţionat în § 2 al capitolului I, verbele performative directive

şi verbele performative comisive prezintă aceeaşi orientare privitor la reprezentarea

realităţii prin cuvinte, însă datorită diversităţii acţiunii (pentru comisive agentul

acţiunii este emiţătorul, iar pentru directive agentul acţiunii este receptorul), aceste

verbe formează clase aparte.

For ţele directive actuale au un mod special de realizare a punctului lor

ilocuţionar din care este clar faptul că receptorul fie are, fie nu are opţiunea de a

refuza. Dacă emiţătorul îi cere sau îl roagă pe receptor să facă ceva, el îi ofer ă

opţiunea de a refuza. Evaluarea realizării actelor ilocuţionare directive cu un mod de

realizare politicos se face în funcţie de acceptul sau refuzul receptorului. În schimb

într-o comandă sau ordin emiţătorul este mai hotărît şi nu se aşteaptă la o altă opţiune

decît acceptul. Actele ilocuţionare directive cu un mod de realizare hotărît, prompt

cer a fi ascultate şi realizate.

Verbele performative directive din limba română sînt: a ancheta, a alarma, a

alerta, a apela, a autoriza, a avertiza, a cere, a chestiona, a comanda, a conjura, a

consim ţ i, a convoca, a descînta, a descuraja, a dicta, a direc ţ iona, a dispune, a

îmbărbăta, a implora, a impune, a împuternici, a încuraja, a îndemna, a îndruma,

a îng ădui, a însărcina, a instrui, a interoga, a interzice, a întreba, a întruni, a

invita, a ordona, a orienta, a permite, a peti ţ iona, a pofti, a porunci, a povăţ ui, a

preîntîmpina, a prescrie, a pretinde, a preveni, a prohibi, a propune, a proscrie, a

reclama, a recomanda, a revendica, a ruga, a se ruga, a sf ătui, a solicita, a spune, a

sugera, a zice.

Exemplul cel mai reprezentativ pentru verbele performative directive este

verbul a direc ţ iona cu sensul - (persoane, colective) A face să g ă sească solu ţ ia cea

mai bună (într-o anumit ă împrejurare; a orienta (sens 2 fig.). Verbul a direc ţ iona



114

numeşte for ţa ilocuţionar ă directivă primitivă. De obicei, acest verb este utilizat la

pasiv: ai fost direc ţ ionat la sectorul cinci. În acest enunţ verbul a direc ţ iona pierde

valoarea directivă de performativitate, deoarece nu este la modul Indicativ, timpul

Prezent, diateza activă, persoana I. Altfel stau lucrurile în: Te direc ţ ionez în sectorul

cinci, respectînd regula categoriilor gramaticale verbul a direc ţ iona este un verb

performativ directiv veridic.

A cere înseamnă A se adresa cuiva pentru a ob ţ ine ceva; a- şi manifesta

dorin ţ a de a avea ceva (sens 1). O cerere este un act ilocuţionar directiv care permite

opţiunea de a refuza. A cere se deosebeşte de a îndruma doar prin modul de realizare

mai hotărît. Î ţ i cer să pleci. SBIEREA: Bine că-mi aduci aminte! / Ră zvăna şe, cerdreptate! Ar fi un păcat să tac... ( Ră zvan şi Vidra, B. P. Hasdeu)

Verbele a întreba, (persoane) A determina să dea un r ă spuns; a chestiona; a

interoga (sens 1), a ancheta, (persoane) A supune unei anchete (cercetare f ăcut ă de

un organ de stat pentru a clarifica împrejur ările în care a avut loc un fapt ilegal şi a

stabili f ă pta şii) (sens 1), a interoga, (persoane) A determina să r ă spund ă asupra unei

probleme; a întreba; a chestiona (sens 1), a chestiona, (persoane) A determina să r ă spund ă (asupra unei probleme); a întreba; a interoga (sens 1), formează un grup

aparte de performative directive. Conform valorilor semantico-pragmatice, a întreba

înseamnă a cere un r ăspuns care include o explicaţie sau o justificare: Eu te întreb ce

înseamnă aceasta? În exemplul TIP Ă TESCU: Nu... d-aia întreb... (O scrisoare

pierdut ă, I. L. Caragiale) verbul a întreba, deşi este la indicativ, prezent, activ,

persoana I, singular nu are valoare performativă, deoarece nu se respectă condiţia

modului de realizare (sigur, cert). A ancheta înseamnă a întreba în aşteptarea unor

r ăspunsuri asertive – condiţie a conţinutului propoziţional şi cu condiţia preparatorie

că există dubii în privinţa unor asertări anterioare, anchetarea fiind binevenită. V ă

anchetez pentru a clarifica unele lucruri. A interoga şi a chestiona înseamnă a

întreba pe cineva formal (mod de realizare) pornind de la anumite suspiciuni de

tăinuire a adevărului (condiţie preparatorie). Cazurile militare sau de la cur ţile de



115

justiţie sînt cele care ofer ă exemple bune în această situaţie. Interogez (chestionez)

martorul X.

Un alt grup de performative directive este constituit din a îndemna,

(persoane) A determina prin îndemnuri (să efectueze o ac ţ iune); a îmboldi; a

impresiona (sens 1), a încuraja, (persoane) A sus ţ ine insuflînd curaj; a face să

prind ă curaj; a îmbărbăta (sens 1), a îmbărbăta, A face să se îmbărbăteze (sens 1), a

descuraja, A face să se descurajeze; a demoraliza; a demonta (sens 1). Uzul primar

al verbului a îndemna este unul directiv, care pledează pentru un caz de acţiune

particular cu condiţia preparatorie ca acesta să fie important, cu nuanţe de urgenţă. Te

îndemn să spui acum ce ai de spus. A încuraja şi a îmbărbăta, cu sens directiv,înseamnă a îndruma, a cere receptorului să facă ceva cu intenţia perlocuţionar ă de a-i

inspira curaj, bărbăţie (mod de realizare). Te încurajez (te îmbărbătez) s-o faci.

Contrar, a descuraja înseamnă a cere receptorului să nu facă ceva, cu intenţia

perlocuţionar ă de a-i reduce curajul (mod de realizare). O descurajez eu chiar acum.

Te descurajez, dar e spre binele t ău.

Performativele directive a solicita, cu sensul A cere cu insisten ţă (sens 1), aapela, cu sensul A face apel (la cineva sau la ceva); a se adresa pentru sus ţ inere; a

recurge (sens 1), şi a peti ţ iona, cu sensul A cere ceva printr-o peti ţ ie; a revendica

printr-o peti ţ ie (cerere scrisă , de obicei colectivă , adresat ă unui organ al puterii de

stat, în care se formulează o revendicare) (sens 1), continua arborele directivelor,

avînd tangenţe semantice cu a cere. A solicita înseamnă a cere ceva într-un mod

formal. Eu solicit suport financiar pentru realizarea acestui proiect. Formalitatea şi

rutina transferului reprezintă modul special de realizare. O apelare reprezintă o

cerere, în avans, pentru ajutor, suport justiţiar, uman etc. De exemplu: Eu solicit

fonduri într-o campanie de caritate, dar în cazul unui dezastru (de foame, de

exemplu) Eu apelez la fondurile guvernamentale. În sistemul justiţiar a apela

înseamnă a solicita revizuirea cazului într-o instanţă superioar ă. A peti ţ iona înseamnă

a solicita ceva în formă scrisă. O petiţie este adresată, de obicei, unei autorităţi, căreia



117

Opţiunea unui refuz variază în funcţie de rolul pe care-l are în comunitate cel care a

fost convocat. V ă convoc pe data de x martie în sala de şedin ţ e.

Următorul grup de performative directive este constituit din a ruga,

(persoane) A solicita printr-o adresare politicoasă sau umil ă (sens 1), a implora,

(persoane) A ruga în mod st ăruitor şi cu umilin ţă; a conjura (sens 1), a conjura,

(persoane) A ruga în mod st ăruitor şi cu umilin ţă; a implora (sens 1), a se ruga,

(persoane) A solicita manifestînd un interes personal deosebit (sens 1). Verbele a

ruga, a implora, a conjura şi a se ruga implică un grad înalt de itensitate a dorinţei

exprimate, iar emiţătorul se plasează vis-à-vis de receptor, adică la acelaşi nivel. A

ruga numeşte aceeaşi for ţă ilocuţionar ă ca şi a cere şi a ordona, deosebindu-se doar prin modul de realizare politicos, care este minim pentru a ordona, mediu – pentru a

cere şi maxim – pentru a ruga. Verbul a ruga are două uzanţe: 1. a ruga înseamnă a

cere politicos (mod de realizare) Te rog să mă ier ţ i; 2. a ruga înseamnă a cere ca un

cer şetor, adică a cer şi. În ambele cazuri emiţătorul demonstrează un interes profund

pentru lucrul rugat, cerut. Din punct de vedere funcţional, a ruga este unul dintre cele

mai active verbe performative directive atît în comunicarea de zi cu zi, cît şi înliteratura artistică. Drept dovadă ne servesc exemplele: Te rog, drag ă Costică! dacă

r ămâne băiatul repetent încă un an, e o nenorocire pentru familia lui – o familie

dintre cele mai bune – şi pentru mine o mare mâhnire... ( Justi ţ ie, I. L. Caragiale)

ZI Ţ A: Eu, ţăţ ico; te rog lasă pe Spiridon să se ducă pân' la mine acasă , ca să-mi

aducă mantelul; bate vântul şi mi-e frică să nu r ăcesc când m-o întoarce... (O noapte

furtunoasă, I. L. Caragiale) VETA: (râzând) Bine, pardonul ca pardonul, dar te rog,

dacă ţ ii la pielea dumitale, să te duci mai degrabă , să ie şi curând din casa asta, că ,

Doamne fere şte! (O noapte furtunoasă, I. L. Caragiale) RICA: (îngrijat)

Levorverul!... Madam, vă rog binevoi ţ i a-mi da drumul d-aici de urgen ţă... (O noapte

furtunoasă, I. L. Caragiale) ZOE : (repezindu-se între Ca ţ avencu şi Tipătescu,

rug ătoare şi foarte emo ţ ionat ă ) Domnule Ca ţ avencu, domnule, pentru Dumnezeu! Te

rog, nu striga... F ănică , ai înnebunit?... Domnule Ca ţ avencu... rog... (O scrisoare

pierdut ă, I. L. Caragiale) … Bertha-tha... era o... o... feme-meie de ci-cinci lei... / -



118

Oh! taci, te rog! ( Bursierul , B. Şt. Delavrancea) - Ascult ă , bădi ţă - urmă el către

mine - … nu-i vorbă; însă te rog din amicie să ţ ii secretul. (Ţ ara de dincolo de

negur ă, M. Sadoveanu) - Logica dumitale, cucoane Nicule, e teribil ă , r ă spunse

Poetul c-o ironie rece ca şi ploaia de toamnă. Te rog însă să- ţ i aduci aminte că şi eu

o am pe a mea. / - Te rog să iei not ă că n-am de dat nici o explica ţ ie. (Ultima noapte

de dragoste, întîia noapte de r ă zboi, C. Petrescu) - Fat ă drag ă , te rog nu mai

interveni... (Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de r ă zboi, C. Petrescu) -

Domnule Gheorghidiu, î ţ i fac o mărturisire, dar te rog să nu o spui la nimeni.

(Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de r ă zboi, C. Petrescu) ... Dar uite ce te

rog... e şti dr ă gu ţ , bravo... uite, am nevoie să mi se lucreze chiar mîine hîrtiile... Puiule drag ă , te rog foarte mult (Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de r ă zboi,

C. Petrescu). În toate exemplele de mai sus verbul a ruga are valoare performativă,

cu excepţia exemplelor: JUPÂN DUMITRACHE : Eu, ştii, cu negustoria, mai mergi

colo, mai du-te dincolo , mă rog , ca omul cu daraveri, toat ă ziua trebuie să lipsesc de-

acasă. (O noapte furtunoasă, I. L. Caragiale) JUPÂN DUMITRACHE : N-o mai

maltrata, domnule, măcar cu o vorbă bună. M ă rog, o dat ă ce nu e bărbatul levent,ce fel de casă să mai fie ş-aia? (O noapte furtunoasă, I. L. Caragiale), în care a ruga

nu înseamnă a cere politicos, ci reprezintă o modalitate de a comunica, avînd funcţia

de cuvînt incident. Alte exemple cu verbul a ruga sînt: DOAMNA MARIA: Te rog...

să mergem... ( Apus de soare, B. Şt. Delavrancea) PAMPON (după o mică pauză ): M ă

rog , la d-voastr ă se fac şi abonamente? ( D-ale carnavalului, I. L. Caragiale)

R Ă ZVAN: Gr ămătic, mo şule drag ă!... Acuma ia dar ă banii, / Ş i te rog a nu mă pune

într-un hal cu to ţ i ţ iganii... ( Ră zvan şi Vidra, B. P. Hasdeu) ISCOADA: Nu mă-mpac?

Iart ă-mă , Doamne... / A şadar, vă rog să-mi spune ţ i într-un chip cuviincios... ( Ră zvan

şi Vidra, B. P. Hasdeu) R Ă ZVAN: Te rog să ne spui şi nouă prin ce minune-ncă pu şi...

( Ră zvan şi Vidra, B. P. Hasdeu) A implora şi a conjura înseamnă a cere umil de la

cineva superior sau cineva cu putere de decizie. V ă implor (conjur) să-i cru ţ a ţ i via ţ a.

A se ruga înseamnă a implora pe Dumnezeu sau altă fiinţă sacr ă (condiţie a

conţinutului propoziţional). M ă rog de Tine, Doamne. În toate aceste trei cazuri



119

modul de realizare este unul umilitor. Condiţiile preparatorii presupun ca puterea de

decizie şi de îndeplinire a dorinţelor să depindă de receptor.

Verbele a zice, A reda prin cuvinte; a exprima prin grai; a spune (sens 1), şi

a spune, A reda prin cuvinte; a exprima prin grai; a zice (sens 1), sînt verbe cu valori

performative duble: asertive şi directive. Ele formează un grup împreună cu verbul a

instrui , (persoane) A pune în posesia unor cuno ştin ţ e noi; a face să capete cuno ştin ţ e

şi/sau deprinderi într-un domeniu oarecare; a învăţ a; a cultiva; a preg ăti; a prepara

(sens 1). Din punct de vedere pragmatic, a zice, a spune cuiva să facă ceva, în uz

directiv, înseamnă a-i ordona, f ăr ă nici o opţiune de refuz. Î ţ i zic (spun) să încetezi. A

instrui pe cineva, în sens directiv, înseamnă a-i spune, a-i zice să facă ceva (deexemplu: Te instruiesc eu cum să conduci automobilul acesta. Te instruiesc ce să faci

şi ce să zici.) în timp ce se presupune că emiţătorul dispune de informaţiile necesare

receptorului.

Sensurile verbelor a ordona , a porunci , a impune , a comanda sînt A cere în

mod autoritar şi oficial printr-un ordin; a impune; a comanda; a dispune; a porunci

(sens 1), A cere în mod autoritar şi oficial; a impune printr-o poruncă; a dispune; aordona; a comanda (sens 1), (idei, mă suri, sarcini, obliga ţ ii etc.) A prezenta (în mod

autoritar) spre acceptare obligatorie şi necondi ţ ionat ă (sens 1) şi (armate, trupe,

deta şamente etc.) A conduce, exercitîndu- şi autoritatea printr-o comand ă (sens 1).

Diferenţa dintre a zice, a spune şi a ordona, a porunci, a impune constă în faptul că

emiţătorul este considerabil mai puternic decît receptorul (fizic, mintal, statutar etc.)

Impun următoarele reguli:.... A comanda cere autoritate sau cel puţin pretinde la o

putere instituţionalizată. A ordona şi a porunci înseamnă a cere receptorului să facă

ceva invocînd o poziţie mai puternică decît a lui (mod special de realizare) Î ţ i ordon

să te supui. Ş TEFAN: Patruzeci şi şapte de ani am dus ţ ara cu noroc... Oană , bine-ai

f ăcut... S ă n-afle doamna... Î ţ i poruncesc să nu mai ştii nici tu! ( Apus de soare,

B.Şt.Delavrancea) A comanda înseamnă a ordona de pe o poziţie autoritar ă,

instituţionalizată Î ţ i comand să realizezi raportul în trei zile.



120

A prescrie înseamnă a recomanda (în scris) în scopul însănăto şirii; a sf ătui

să urmeze cu scrupulozitate; a indica (sens 1). Valoarea semantico-pragmatică a

verbului a prescrie este de a ordona explicit, de obicei, într-o formă scrisă. Poziţia

implicată de emiţător se poate baza pe cunoaştere, poate fi cazul unei prescrieri

medicale. V ă prescriu aceste medicamente.

Din punct de vedere semantic a interzice înseamnă (ac ţ iuni) A împiedica în

mod voit (sens 1). Din punct de vedere pragmatic, a interzice înseamnă a ordona

receptorului să nu facă ceva ce este condamnabil sau în afara legilor Î ţ i interzic să

fumezi în birou, cu condiţia preparatorie ca ceea ce este interzis să fie de r ău. Cu

sensul de a interzice este utilizat uneori verbul a permite la indicativ, prezent, activ,forma negativă, persoana I-a, singular, fapt posibil datorită relaţiei de antonimie

dintre aceste verbe. Exemplele: JUDEC Ă TORUL: Nu- ţ i permit să fii necuviincios

aici! ... ( Justi ţ ie, I.L.Caragiale) JUDEC Ă TORUL: Drag ă Costică , ... nu-mi permit a

mă-ndoi un moment că în cazul de fa ţă mă în ţ elegi. ( Justi ţ ie, I.L.Caragiale) ZI Ţ A:

Nu- ţ i permit, domnule, să te naintezi la un a şa afront! (O noapte furtunoasă,

I.L.Caragiale) sînt echivalente, semantic, cu: JUDEC Ă TORUL: Î ţ i interzic să fiinecuviincios aici! ... JUDEC Ă TORUL: Drag ă Costică , ... îmi interzic a mă-ndoi un

moment că în cazul de fa ţă mă în ţ elegi. ZI Ţ A: Î ţ i interzic, domnule, să te naintezi la

un a şa afront! Deşi a avut libertatea de a alege, autorul a utilizat a permite la forma

negativă, posibil, pentru a-şi prezenta personajele ca fiind amabile, cu bun simţ,

deoarece a interzice, sub aspect pragmatic, presupune un mod sigur de realizare şi

putere instituţională a emiţătorului asupra receptorului, excluzînd modul politicos de

realizare.

Ultima clasă de verbe performative este cea a directivelor, constituită din 56

de verbe dintre care:

40 sînt verbe performative directive pure (de ex.: a cere, a chestiona, a

comanda, a dicta, a direc ţ iona, a dispune, a implora, a impune, a încuraja, a

îndemna, a invita, a ordona, a permite, a peti ţ iona, a porunci, a pretinde, a

revendica, a ruga, a solicita etc.), iar



121

16 dintre ele au valori duble de performativitate: 10 - directive/asertive (a

zice, a spune, a sugera, a preveni, a sf ătui, a povăţ ui, a pretinde, a alarma, a alerta,

a avertiza); 4 - directive/declarative (a împuternici, a întruni, a autoriza, a convoca);

2 – directive/comisive (a propune, a consim ţ i).

0

10

20

30

40

40 10 4 2

directive pure directive/ directive/ directive/

Figura 16. Tabloul verbelor performative comisive

În cele 56 de performative directive există directive pasive, de altfel ca şi în

celelalte clase. Printre directivele pasive se află: a conjura, a prohibi, a proscrie etc.

Verbele a peti ţ iona şi a prescrie ţin de anumite forme scrise. De exemplu, un medic

poate prescrie medicamente f ăr ă a verbaliza oral aceasta, dar poate, paralel cu

activitatea propriu-zisă, să enunţe: V ă prescriu... Verbele a descuraja, pe de o parte,

şi a încuraja, a îmbărbăta, pe de alta, de asemenea au un coeficient redus de uzitare.

Putem încuraja, îmbărbăta sau descuraja pe cineva într-o formă verbală orală directă

(Te încurajez, Te îmbărbătez, Te descurajez...), dar o putem face şi într-o formă

verbală orală indirectă ( Nu- ţ i permit, Nu este o idee bună etc.) la fel ca şi printr-un

comportament neverbalizat (printr-un gest oarecare).

Graţie modului direct, sigur de realizare, majoritatea for ţele ilocuţionare

directive îşi au sorgintea în primul sens al verbelor performative directive (cere,

comanda, convoca, descuraja, impune, îndemna, interoga, porunci, pretinde,

revendica, solicita etc.), cu excepţia verbului a pofti (sens 2) caracterizat printr-un

mod de realizare mai puţin ferm, politicos.



Figura 17.1 Verbele perf

A direc iona

A îndruma A orienta

A cere

A întreba

A ancheta

A intero a

A chestiona

A îndem

A încura a

A de

A solicita

A a ela

A eti iona

A ru a

A ofti

A invita

A întruni

A retinde

A revendica

A reclama

A im lora

A se ru a



Figura 17.2 Verbele perf

*A direc iona

A îndruma

A cere

A con uraA ordona

A orunci

A im une

A zice

A s une

A instrui

A comanda

A dis une

A dicta

A rescrie

A descînta

A interzice

A rohibi

A roscrie

A îm uternici

A însărcina

A su era

A ro une A reveni A reîntîm ina A

A avertizaA alerta

A alarma

A ermite

A în ădui

A autoriza

A consim i



124

Capitolul III Categoriile gramaticale şi caracterul performativ al

verbelor

§1. Timpurile verbale – repere pragmatice ale comunicării

Studierea timpurilor verbale sub aspect pragmatic deschide noi perspective de

interpretare prin evidenţierea caracterului deictic al timpurilor. Proprietăţile

timpurilor verbale de a exprima diverse raporturi extralingvistice (între protagoniştii

situaţiei de comunicare) şi intratextuale (între componentele textului) confer ă

acestora întîietate în procesul de organizare a enunţului. În lucr ările de specialitate s-a

menţionat că anume timpul şi protagoniştii/agenţii acţiunii, reprezentînd proiecţia

originii şi destinaţiei actelor lingvistice, contribuie la înscrierea între coordonatele

principale ale procesului de comunicare [Irimia D., 1976, p. 152]. Astfel,

procesualitatea/dinamicitatea verbului, reliefată de desf ăşurarea în timp, face ca

textul, în sens larg, să respire, să tr ăiască, să funcţioneze şi nu doar să reflecteobiectele şi procesele din realitatea înconjur ătoare.

Timpurile verbale transfer ă textul dintr-un cadru static şi denominativ în unul

dinamic, rezultativ, rezultativitatea fiind o necesitate pragmatică. Activitatea verbală

a unui text reprezintă procesualitatea şi dinamismul acestuia, dar nu numai atît. Orice

proces dinamic trebuie să fie mai mult sau mai puţin rezultativ, indiferent de calitatea

rezultatelor: bune sau rele, pozitive sau negative. Astfel finalitatea unui procesdinamic verbal din text reprezintă pragmatica acestuia.

Verbele constituie o categorie lexicală aparte în cadrul abordării pragmatice a

modalităţilor de enunţare. În momentul actualizării unui verb emiţătorul prezintă:

1. „Înscrierea enunţării proprii în timp;

2. Momentul la care emiţătorul/locutorul este tentat să ajungă în reprezentarea

evenimentelor exprimate prin verb;3. Maniera la care emiţătorul/locutorul are acces” [Gouvard J. M., p.102].



125

Primele două aspecte şi anume: înscrierea enunţării proprii în timp şi

momentul la care se vor prezentate evenimentele exprimate de verb sînt organizate

prin temporalitatea verbală a textului. „Temporalitatea este o categorie funcţional –

semantică al cărei centru îl constituie categoria gramaticală a timpului. Noţiunea de

temporalitate include şi alte mijloace lexicale de exprimare a timpului de tipul

adverbelor, substantivelor, prepoziţiilor etc.” [Constantinovici E., 2001, p. 132], dar

acestea sînt periferice şi nu atît de impunătoare precum este verbul în ceea ce priveşte

temporalitatea. În această ordine de idei, într-un cadru intermediar dintre cele două

momente apare problema timp/vorbire/subiect. Confruntarea dintre

timp/vorbire/subiect poate fi urmărită şi analizată la un alt nivel, opunînd „un timpmetric, caracteristic lumii, unui timp fizico-matematic caracteristic obiectelor într-un

timp antropologic, unde vorbirea îşi asumă dezvoltarea reprezentativă proprie

evenimentului acestui nivel temporal” [Iacob A., p.302-303]. Timpul (noţiunea de

timp) are un caracter general, deoarece indiferent care este raportul „intim şi

constituent” [Idem, p.303] faţă de aceste două momente, el mai are o funcţie

integratoare şi informativă, în ceea ce priveşte fenomenele, procesele etc., caredistinge planul temporal propriu subiectului de planul temporal propriu vorbirii.

Astfel, printre timpurile verbale, adică printre timpurile integrate într-o categorie

gramaticală comună şi generală putem identifica spre exemplu un „prezent larg –

virtual” şi un „prezent limitat – actual” [Idem, p.109]. Prin aceste tipuri de prezent

găsim soluţia pentru delimitarea temporalităţii subiectului de obiect, subiectului de

text, subiectului de discurs. Această delimitare a temporalităţii subiectului de obiect,

subiectului de text, subiectului de discurs este necesar ă datorită faptului că uneori

plasarea lor în timp difer ă, în ciuda faptului că acestea, adică obiectul, discursul,

textul, apar ţin subiectului. În legătur ă cu această afirmaţie trebuie să explicăm

următoarele noţiuni: timpul evenimentului şi timpul enunţării.

Prima noţiune, timpul evenimentului, este „o perioadă ataşată reprezentării

evenimentului f ăr ă a prejudeca durata acesteia” [Gouvard J. M., p.109, p.111] prin

perioadă înţelegînd durata necesar ă derulării unui oarecare proces, eveniment, dar nu



126

şi momentul în care are loc acesta. Altfel spus Sadoveanu nu a tr ăit în perioada

domniei lui Ştefan cel Mare, dar prin romanele sale am retr ăit acele timpuri f ăr ă a

influenţa istoria şi mersul ei. Procesul de derulare a scrierilor sale durează un timp

relativ (prezentul verbelor din textele sadoveniene este un prezent larg, virtual) şi nu

coincide cu momentul în care au loc evenimentele istorice, acest proces permiţînd

doar o trecere virtuală în mijlocul actanţilor şi al rolului pe care îl au.

În ceea ce priveşte durata derulării evenimentelor, aceasta nu întotdeauna

coincide cu durata evenimentului propriu-zis. Spre deosebire de timpul

evenimentului, timpul enunţării reprezintă momentul în care un enunţ, o frază, u text

oarecare cunosc o actualizare înf ă ptuită de un emiţător/locutor concret. J.M.Gouvardintegrează timpul enunţării în timpul evenimentului, motivînd prin faptul că timpul

evenimentului de cele mai multe ori depăşeşte timpul enunţării. Această includere sau

integrare este valabilă totuşi mai mult pentru comunicarea artistică şi par ţial pentru

discursul indirect, în timp ce discursul direct creează un paralelism temporal şi timpul

evenimentului nu mai include timpul enunţării, ele sînt paralele şi egale ca durată.

Pe lîngă funcţia de situare/poziţionare în timp, timpurile verbale mai au şifuncţia de semnalare - clasificare a tipurilor de discurs. Timpurile verbale semnalează

atitudinea locutorului în forma unui comentariu sau prezentări. „Lumea comentată

(comentariul) la fel ca şi lumea povestită (povestirea/expunerea) sînt semnalizate prin

două ansambluri de timpuri verbale separate şi complementare: mai mult ca perfectul,

perfectul simplu, imperfectul şi condiţionalul pentru povestire/expunere; perfectul

compus, prezentul şi viitorul pentru comentariu” [Klaus G., p.104]. Aceste două

ansambluri de timpuri verbale separate pot fi organizate prin două criterii esenţiale:

„ perspectiva locu ţ iunii şi punerea în relief ” [Reboul A., Moeschler J., p.105].

I. Perspectiva locuţiunii indică relaţia dintre timpul textului (sau linearitatea

lanţului vorbirii) şi timpul acţiunii (segmentul temporal căruia îi corespunde

conţinutul comunicării).

Se cunosc trei perspective ale locuţiunii:



127

„Timp – zero” [Idem, p.99] sau timpul nemarcat reprezentat şi realizat prin

prezent pentru comentariu şi perfect simplu sau imperfect pentru

povestire/expunere/prezentare. Neputinţa de a delimita timpul acţiunii de timpul

textului a dus la noţiunea de timp-zero. Prin timpul prezent timpul textului se

suprapune cu timpul acţiunii, astfel nu este exclus ca acţiunea unui personaj să

coincidă cu prezentarea verbală a acţiunii acestuia. La fel se întîmplă cu perfectul

simplu şi cu imperfectul, dar în acest caz suprapunerea timpului textului cu cel al

acţiunii are loc într-un plan trecut.

„Retrospecţiunea” [Idem, p.99] care semnalează că timpul acţiunii este în

urma altui timp. Retrospecţiunea este realizată prin perfect compus pentru comentariuşi mai mult ca perfect pentru povestire/expunere/prezentare;

„Prospecţiunea” [Idem, p.99] care semnalează un timp ce va urma după un

alt timp. Prospecţiunea este reprezentată şi realizată prin viitor pentru comentariu şi

condiţional pentru povestire/expunere/prezentare.

Retrospecţiunea şi prospecţiunea sînt două fenomene diametral opuse, punctul

comun al acestora fiind timpul prezent care în opoziţie cu perfectul compus şi maimult ca perfectul permite existenţa primei şi prin opoziţie cu viitorul şi condiţionalul

– celei de-a doua.

II. Cel de-al doilea criteriu este punerea în relief a unui aspect temporal prin

modalitatea de a distinge funcţional şi textual un timp verbal de celălalt.

Drept exemplu ne poate servi perfectul simplu şi imperfectul între care „nu

există opoziţie aspectuală, ci funcţională” [Idem, p.102] explicînd aceasta prin faptul

că „imperfectul în povestire/expunere/prezentare este într-un plan secund (timp în

urma altui timp), iar perfectul simplu este un timp într-un plan prim” [Idem, p.102].

Categoria gramaticală a timpului verbal în limba română este indicele textual

al temporalităţii. „Formele temporal-aspectuale ale verbului caracterizează nu numai

desf ăşurarea concretă a unei acţiuni, dar prezintă legătura cu alte activităţi din text”

[Гуревич, p.116], prin aceasta creînd un plan temporal virtual integru. Iar în calitate

de unitate lingvistică, sub aspect pragmatic, se caracterizează prin aceleaşi



128

particularităţi, proprii tuturor semnelor lingvistice: „poate fi legat de alte semne” –

sintagmatica verbului; „semnifică ceva” – dinamicitatea textuală; „se foloseşte de

către oameni” [Клаус, p.13) – pentru a reda acţiuni şi a plasa aceste acţiuni în timp.

Polivalenţa funcţională a verbului, în general, se r ăsfrînge asupra tuturor

claselor de verbe. În ceea ce priveşte verbele ilocuţionare, aceasta se reduce, mai ales

datorită specificului verbelor performative. Actele ilocuţionare reflectate în textele

artistice sînt greu de analizat. În primul rînd, este vorba de actanţi virtuali care

vorbesc într-un cadru temporal virtual. În acest caz este greu de delimitat timpul

evenimentului (eveniment posibil, real, dar de cele mai multe ori imaginar) de timpul

enun ţării. Acest lucru contravine esenţei actelor de vorbire, care presupun activitateverbală hic et nunc. „Actele de vorbire” reflectate în textele artistice le vom considera

descrieri, şi nu realizări concrete ale unor posibile acte de vorbire. Din momentul în

care acestea difer ă ca esenţă şi ca funcţie, ele difer ă şi din punct de vedere al

aspectelor temporale.

În textele artistice sînt valabile şi funcţionale toate trei perspective ale

locu ţ iunii (timpul zero, retrospec ţ ia şi prospec ţ ia) împreună cu aspectele temporale pe care le presupun (prezentul, imperfectul, perfectul compus, mai mult ca perfectul,

perfectul simplu etc.). În vorbire lucrurile stau altfel. Verbele performative se

încadrează în aspecte temporale concrete, care ţin de timpul enunţării: modul

Indicativ, prin care emiţătorul îşi exprimă „atitudinea de siguranţă în legătur ă cu

realizarea acţiunii verbale” [Irimia D., 1976, p. 61], pentru vorbitor acţiunea

exprimată prin Indicativ fiind una reală, timpul prezent , diateza activă. Nu este vorba

de prezentul larg, virtual, ci de prezentul limitat, actual , în care timpul enun ţării

coincide cu timpul evenimentului (prin Promit nu descriu un eveniment anterior, ci în

momentul enunţării are loc evenimentul propriu-zis: actul de angajare spre a realiza

ceva).

În concluzie, nu putem nega diversitatea posibilităţilor funcţional-pragmatice

ale timpurilor verbale şi nici importanţa lor, care variază în funcţie de tipul de text şi

de context. Un lucru este cert: atunci cînd e vorba de verbele performative, aceste



129

posibilităţi se reduc doar la una, adică la un prezent limitat actual al modului

indicativ indispensabil nu numai funcţionării performativelor, dar şi esenţei sau

statutului acestora.



130

§2. Structura actanţială a verbelor performative

Reprezentînd nucleul activ al unităţilor comunicative, verbul stabileşte un şirde relaţii cu celelalte unităţi contextuale. Aceste relaţii au la bază raporturile dintre

„acţiunile verbale” şi „participanţii la situaţie”. La nivelul limbii, această

caracteristică a verbului este reflectată de structura lui actanţială care constă în

„capacitatea verbului de a deschide anumite poziţii libere ocupate de determinanţii lui

ce exprimă actanţii şi circumstanţele” [Constantinovici E., 2001, p. 13].

Circumstanţele reprezintă elemente adiacente, pe cînd prezenţa şi concretizarea

actanţilor are o pondere mare asupra întregului proces. Poziţiile actanţiale deschise

mai sînt numite valen ţă verbală, al cărei coeficient variază în funcţie de tipurile de

verbe. Verbele performative deschid o singur ă poziţie actanţială, coeficientul

valenţial (de stînga) al acestora fiind – 1. Această poziţie actanţială poate fi ocupată

doar de forma pronumelui personal, persoana I, singular: Eu, prezenţa altor opţiuni

actanţiale negînd caracterul performativ al verbelor din această clasă, fapt prezentat

de definiţiile acestora.

Definiţia: „verbe a căror folosire la Indicativ Prezent, diateza activă, persoana

I, singular implică nu numai desemnarea unui act, ci şi realizarea acestuia” [Ionescu –

Ruxăndoiu L., p. 14] ne prezintă clar două condiţii esenţiale ale performativităţii

verbale:

Prima condiţie implică categoriile gramaticale specifice doar clasei

verbului: Modul Indicativ, timpul Prezent , diateza activă (la care ne-am referit în

paragraful anterior).

A doua condiţie implică categorii gramaticale: a persoanei şi numărului,

„categorii gramaticale de împrumut în flexiunea verbală” [Irimia D., 1976, p. 65],

acestea fiind caracteristice grupului nominal din limba română.

Utilizarea formelor de singular sînt motivate de necesitatea singularizării,

stabilirii concrete a subiectului actului de vorbire: o singur ă persoană promite, astfel



131

încît să se ştie cine va realiza promisiunea; o singur ă persoană declar ă deoarece nu

putem avea toţi puterea de decizie etc.

Categoria gramaticală a persoanei, ca şi categoria gramaticală a numărului,

este o categorie proprie atît verbului, cît şi pronumelui. La pronume, mai ales la cele

personale, categoria gramaticală a persoanei „se manifestă ca o constantă semantică a

componenţilor acestei clase” [Irimia D., 1987, p.129]. Necesitatea singularizării,

stabilirii concrete a subiectului actului de vorbire se manifestă şi prin pronume, deşi

„pronumele personale pronominalizează cu condiţia coreferenţialităţii”, totuşi ele „nu

afirmă sau infirmă o coreferenţialitate” [Manoliu-Manea M., p. 124]. În procesul de

comunicare „persoana exprimă raportul dintre protagoniştii actului lingvistic(enunţarea) şi protagoniştii acţiunii verbale din structura enunţului - obiect al

enunţării” [Ibidem]. În cazul unei enunţări performative, protagoniştii actului

lingvistic şi protagoniştii acţiunii verbale din structura enunţului reprezintă una şi

aceeaşi persoană, actualizată contextual prin Eu, eu enunţ şi tot eu realizez acţiunea.

Altfel spus, „Caracterul egocentric” [Ibidem] al actelor de vorbire impune conţinutul

categoriei de persoană să se orienteze spre emiţător prin persoana I, aceasta din urmă fiind materializată prin forma pronominală personală Eu.

Spre deosebire de pronume, verbul preia categoria gramaticală a persoanei în

procesul comunicării, la nivel sintactic fiind vorba de „relaţia de interdependenţă

predicat – subiect, opoziţia de persoană” înscriindu-se în „sfera de acţiune a

principiului acordului” [Ibidem]. Caracterul comun al categoriei gramaticale de

persoană, pe de o parte, şi aspectul funcţional al pronumelor personale (pronumele

personal, în esenţă, serveşte deseori pentru a desemna categoria gramaticală a

persoanei), pe de altă parte, favorizează deschiderea unei poziţii actanţiale pentru Eu,

această formulă reprezentînd subiectul vorbitor, adică emiţătorul.

În limba română însă şi terminaţiile verbale indică persoana care realizează

acţiunea. În consecinţă, pronumele personal nu trebuie „să însoţească în mod

obligatoriu formele verbale” [Budagov R.A., p. 322], prezenţa acestuia fiind

suplimentar ă. Avem libertatea în a enunţa: Declar Republica Moldova un stat



132

independent sau Eu declar Republica Moldova un stat independent , important fiind

doar ca verbul a declara să fie la persoana I, singular.

Actanţii verbali sînt condiţionaţi de structura semică, „între ... structura

semică şi structura actanţială a verbelor” existînd „o anumită corelaţie”, or, „verbul

îşi selectează determinanţii în funcţie de tr ăsăturile sale semantice” [Constantinovici

E., 2005, p. 141]. Majoritatea verbelor performative fac parte din subclasa verbelor

de acţiune şi se realizează prin intermediul for ţelor ilocuţionare originare din primul

sens al structurii lor semice, fapt motivat de apartenenţa acestora la domeniul

pragmatic, referenţial, direct, concret, de exemplu:

Asertive – a afirma, a alarma, a alerta, a anun ţ a, a asigura, a averiza, a

confirma, a corecta, a enun ţ a, a informa, a insista, a jura, a l ăuda, a

presupune, a sugera, a zice etc.

Declarative – a aproba, a binecuvînta, a ceda, a confirma, a consacra, a

dezmin ţ i, a închina, a întruni, a numi, a renun ţ a, a sfîr şi, a termina, a

vota, a dezmo şteni, a demisiona etc.

Expresive – a aproba, a dezaproba, a dojeni, a l ăuda, a mul ţ umi, a mustra,

a protesta, a regreta, a saluta, a sl ăvi etc.

Comisive – a angaja, a accepta, a aproba, a asigura, a certifica, a f ă g ădui,

a garanta, a greva, a jura, a paria, a promite etc.

Directive – a ancheta, a apela, a cere, a chestiona, a comanda, a implora,

a impune, a interoga, a întreba, a ordona, a porunci, a reclama, a solicita,

a întruni, a încuraja etc.

Structura semică a verbelor performative se caracterizează prin „tr ăsăturile

[+intenţie] şi [+finalitate]”, ceea ce permite sau favorizează „în calitate de subiect

doar un nume caracterizat drept [+uman]” [Constantinovici E., 2005, p. 142], în cazul

dat – emiţătorul, reprezentat de forma pronominală personală Eu, prezenţa sau

absenţa căreia influenţează valoarea pragmatică a performativelor. În ceea ce priveşte

constituenţii valenţei de dreapta, aceştia nu influenţează direct aspectul pragmatic al



133

verbelor performative. Structurile de dreapta, spre deosebire de cele de stînga, sînt

mai flexibile, necondiţionate prin definiţie.

În cele ce urmează vom prezenta cîteva structuri actanţiale ale verbelor

performative, preluate din Dic ţ ionarul de structuri actan ţ iale / argumentale ale

verbelor elaborat de E.Constantinovici.

Modele frecvente de structur ă actanţială:

o [+Agent+(Acţiune)+Obiect] caracteristic verbelor asertive (a anun ţ a, a atesta,

a ghici, a aproba, a admite, a confirma, a contesta, a enun ţ a, a nega, a

presupune, a raporta, a recunoa şte, a sus ţ ine) etc.

Anun ţ rezultatele concursului. Atest cadrele didactice din aceast ă institu ţ ie de învăţămînt.

Ghicesc inten ţ iile tale.

Aprob activit ăţ ile programate pentru anul viitor.

Admit aceasta doar în condi ţ ii extreme.

Confirm cele spuse.

Contest rezultatele testului. Enun ţ rezultatele finale ale experimentului.

Raportez starea de lucruri din întreprindere.

Recunosc că ai partea ta de adevăr.

Sus ţ in afirma ţ iile tale privitor la aceast ă problemă.

o [+Agent+(Acţiune)+Ţintă] caracteristic verbului expresiv / comisiv a jura;

Jur să spun adevărul şi numai adevărul.

Jur credin ţă şi respect acestui neam.

o [+Agent+(Acţiune)+Destinatar+Ţintă] caracteristic verbului expresiv a

mul ţ umi etc.

Î ţ i mul ţ umesc pentru tot ce-ai f ăcut pentru mine.

o [+Agent+(Acţiune)+Obiect//Destinatar] caracteristic verbelor asertive (a

spune, a zice, a divulga, a aminti, ), verbelor comisive (a promite, a

f ă g ădui, a garanta, a dedica, a propune), verbelor declarative (a acorda, a



134

ceda, a decerna), verbelor directive (a îng ădui, a porunci, a prescrie, a

sugera) etc.

Î ţ i spun că este adevărat. ( destinatar - tu)

V ă zic că am vă zut cu ochii mei minunea. ( destinatar - voi)

Î ţ i promit că voi face tot posibilul ca să te ajut.

Î ţ i f ă g ăduiesc ţ ie mo şia şi toat ă averea mea.

V ă garantez livrarea la timp.

Dedic aceste versuri părin ţ ilor mei.

Î ţ i propun să deschidem o afacere.

Î ţ i acord două să pt ămîni pentru definitivarea proiectului. Decernez premiul întîi domnului X.

Î ţ i îng ădui să navighezi pe Internet două ore.

V ă prescriu aceast ă re ţ et ă...

Î ţ i sugerez să fii mai atent data viitoare.

o [+Agent+(Acţiune)+Pacient] caracteristic verbelor expresive (a saluta, a sl ăvi,

a mustra, a l ăuda, a felicita), verbelor declarative (a achita, a binecuvînta,a blestema, a condamna, a denun ţ a, a dezmo şteni, a excomunica, a

sanc ţ iona, a vota) verbelor asertive (a asigura, a acuza, a aplauda, a

critica, a în ştiin ţ a), verbelor directive (a avertiza, a îndruma, a pofti) etc.

Te salut. V ă salut.

Laud to ţ i participan ţ ii la proiect.

Te felicit, ai reu şit!

Te binecuvîntez, fiul meu.

Condamn inculpatul X la trei ani priva ţ iune de libertate.

Te sanc ţ ionez pentru întîrzierile multiple din luna aceasta.

Votez pe X.

Te asigur că aici se studiază serios.

V ă acuz de cele întîmplate.

Te aplaud, ai fost extraordinar.



135

V ă avertizăm că acest produs este periculos.

În concluzie, vorbind despre fenomenele de prezenţă a verbelor performative

într-o enunţare, „nu putem ignora subiecţii implicaţi, aceştia fiind responsabili de

enunţare, de punctele de vedere şi de atitudinile, intenţiile exprimate” [Victorri B.,

Fuchs C., p. 199-201]. În calitate de subiect al enunţării, al cărui conţinut

propoziţional include verbe performative, se prezintă emiţătorul. Enunţarea se

materializează în baza modelului de structur ă actanţială specifică fiecărui verb

performativ. Datorită tr ăsăturilor [+intenţie] şi [+finalitate] verbele performative

impun restricţii pentru subiectul acţiunii, care trebuie să fie [+uman], iar, prin

definiţie, reprezentat fie prin forma pronominală Eu, fie doar prin terminaţia verbală de indicativ, prezent, activ, persoana I-a, singular, astfel responsabilitatea celor

enunţate să singularizeze, concretizeze, subiectul/agentul acţiunii. Orice opţiune

actanţială, diferită de aceasta, neagă caracterul performativ al verbelor. Contrar

constituenţilor valenţei de stînga, constituenţii valenţei de dreapta nu se reduc la o

singur ă opţiune, dar nici posibilităţile lor nu sînt foarte variate. Aceasta depinde de

modelul structurii actanţiale a verbului, de subiectul acţiunii (singularizareasubiectului reduce posibilităţile de acţiune şi influenţă), de contextul lingvistic şi, nu

în ultimul rînd, caracterul pragmatic, referenţial şi obiectiv al verbelor, care se

realizează ca şi performative, de obicei, prin sensul direct, prim al structurii semice.



136

Concluzii

Pornind de la sarcinile de bază ale pragmaticii:

1. definirea actelor de vorbire, adică analiza actelor ilocuţionare şi

2. caracterizarea tr ăsăturilor contextuale de proferare care ajută la

determinarea esenţei exprimate printr-o frază anume, în lucrarea de faţă, care este un

studiu lingvistico-pragmatic, ne-am referit doar la definirea actelor de vorbire şi

anume, realizarea actelor de vorbire prin comportament lingvistic.

Din investigaţia structurii, esenţei şi funcţionalităţii actelor de vorbire, pe de o

parte, şi a sistemului verbal din limba română din perspectivă pragmatică, pe de alta,

se desprind următoarele concluzii:

Teoria clasică a actelor de vorbire îşi are sorgintea în convingerea că:

„unitatea minimală a comunicării umane nu este nici fraza, nici altă expresie, ci actele

de vorbire” [Armengaud Fr., p. 77]. Actul, în uz general, reprezintă o manifestare a

activităţii umane . Prin extindere, actul de vorbire, în sine, reprezintă o manifestare a

activităţii comunicativ - verbale a fiinţei umane.

Actul de vorbire poate fi caracterizat sub trei aspecte: locuţionar,

ilocuţionar şi perlocuţionar.

Încercarea de a privi celelalte teorii despre structura şi clasificarea actelor de

vorbire prin prisma teoriei trying-to-do (încercarea de realizare a actelor) ne-a

conturat următorul tablou conclusiv:

La etapa asertare, extrinsec sau în afara individului, există un şir de reguliconstitutive, care permit realizarea actelor de vorbire, intrinsec, se formează sau apar

anumite intenţii comunicative, bazate pe convingerile precedente (memorie) la care

se adaugă cele prezente (persistenţă). În funcţie de intenţiile comunicative, emiţătorul

enunţă un conţinut propoziţional ce corespunde unui tip de act de vorbire: intenţia de

angajare a locutorului faţă de adevărul propoziţiei asertate va genera un act de vorbire

asertiv, intenţia de a-şi exprima starea psihologică de moment – un act expresiv,intenţia de a-l determina pe receptor să facă ceva – un act directiv, intenţia



137

emiţătorului de a se angaja la realizarea unei acţiuni – un act comisiv, intenţia de a

schimba o stare de lucruri reală – un act declarativ. Toate aceste tipuri de acte se

deosebesc din punct de vedere al conţinutului şi se aseamănă din punct de vedere

structural.

Structura actelor de vorbire este F(p), unde (p) este conţinutul

propoziţional, iar F – for ţa ilocuţionar ă constituită din:

Încercare de realizare

(trying – to – do)

La nivelul realizării concrete

(doing)

1. descriere a acţiunii

2. precondiţii

3. registrul de complinire

4. registrul de lichidare

5. structur ă

g) punctul ilocuţionar,

h) modul de realizare,

i) condiţii preparatorii,

j) condiţia conţinutului propoziţional,

k) condiţia sincerităţii,

l) gradul de intensitate;

Etapa de verificare a competenţei şi sincerităţii este regularizată de

următoarele condiţii: condiţii preparatorii, condiţia conţinutului propoziţional,condiţii preliminare, condiţia sincerităţii, condiţia intenţiilor etc.

Aceste condiţii, mai ales cele ale sincerităţii şi intenţiilor, determină

convingerile receptorului, care, la rîndul său, prin observabilitate, ştie acţiunile,

convingerile, atitudinile emiţătorului. Determinarea convingerilor atît ale

emiţătorului, cît şi ale receptorului reprezintă ultima etapă de realizare a actelor de

vorbire prin perceperea intenţiilor comunicative, prin diferite reacţii comportamentale

verbale şi paraverbale, inversare de roluri etc.

Actele de vorbire se clasifică în mai multe tipuri. Cele mai reprezentative

clasificări sînt:



138

Actele de vorbire pot fi directe şi indirecte. Actele indirecte sînt:

Actele care sînt desemnate de un verb referenţial, dar care

realizează o funcţie diferită de cea originar ă şi are o structur ă diferită de cea necesar ă

(de exemplu: un ordin ascuns în spatele unei rugăminţi Te rog să-mi prezin ţ i datele

complete peste o or ă.);

Actele care nu sînt desemnate de un verb referenţial şi care pot

sau nu realiza o funcţie diferită de cea originar ă, pot avea sau nu o structur ă diferită

de cea necesar ă (de exemplu: Tsst! este un ordin de a t ăcea. În acest caz actul de

vorbire nu realizează o funcţie diferită de cea originar ă, însă are o structur ă diferită decea necesar ă: Î ţ i ordon să taci.). În forma unor acte de vorbire indirecte apar de cele

mai multe ori poruncile, interzicerile, ordinele. În linii generale, orice act de vorbire

care realizează o funcţie diferită de cea originar ă şi are o structur ă diferită de cea

necesar ă la care se mai adaugă diferite elemente de context, în care totuşi este

receptată o anumită intenţie perlocuţionar ă şi o for ţă ilocuţionar ă, are toate şansele de

a fi numit act de vorbire indirect .

Actele de vorbire

de enunţare ilocuţionare perlocuţionare propoziţionale

constative performative

expozitive asertive

comisive comisive

exercitive directive

verdictive declarative

behabitive expresive

Fr.Recanati

J. Austin

Ad.Akmajian, A.Demers

J. Searle



139

Multe dintre verbele performative nu numesc o for ţă ilocuţionar ă, dar mai

degrabă un tip sau un set de for ţe ilocuţionare. De exemplu, verbul a interzice nu

reprezintă o anume for ţă ilocuţionar ă. Un vorbitor care interzice cuiva să facă ceva –

îi ordonă, de fapt aceasta, în acelaşi timp interzicerea a ceva mai poate fi sesizată şi

ca un sfat.

For ţa ilocuţionar ă comună nu presupune relaţii de sinonimie. Unele verbe

performative, ca de exemplu a aserta şi a afirma, numesc aceeaşi for ţă ilocuţionar ă,

dar nu sînt sinonime. Diferenţa de sens a acestora provine de la specificul

conversaţional, care este diferit de formele logice. În uz general, a afirma înseamnă a

aserta într-o conversaţie în care cineva face un raport complet despre ceva sau cinevaia o poziţie oficială. În acest sens, afirmaţia rezultă dintr-o conversaţie – consecinţă a

cîtorva enunţuri asertive. A afirma mai poate avea şi alte valori, de exemplu: a

adeveri, a accepta.

Verbele performative pot fi, deseori, înlocuite cu alte forme

comportamentale diferite de cele verbale. De exemplu, cineva poate utiliza verbul a

insinua în sensul insinuării că o propoziţie este adevărată, dar poate insinua şi într-oformă indirectă, printr-un gest, un anume tip de comportament etc. Drept exemple ne

pot servi: a dojeni (verbal sau paraverbal, printr-un gest, prin pedeapsă) , a regreta

(putem să ne exprimăm regretul verbal sau tacit) , a protesta (putem protesta deschis,

exprimîndu-ne nemulţumirile sau putem să ne exprimăm protestul prin înf ă ptuirea

unor acţiuni concrete) , a plînge (plînsul poate fi propriu-zis sau nemulţumire

exprimată verbal) etc.

Verbele performative se mai deosebesc prin direcţia de orientare. Putem

distinge verbe care, în esenţă, sînt direcţionate spre receptor, de exemplu: a ordona, a

promite, de verbe, precum: a aserta, a presupune, care numesc for ţe ilocuţionare ce

nu sînt îndreptate, obligatoriu, spre cineva în particular, spre o persoană concretă. Un

ordin, însă, este întotdeauna, prin definiţie, un ordin pentru cineva, chiar dacă

emiţătorul îşi ordonă sie însuşi.



140

Putem distinge verbe prezente în actele ilocuţionare, realizabile doar în

public, de exemplu: a acuza, şi verbe prezente în actele ilocuţionare realizabile în

singur ătate, de exemplu: a regreta şi a renun ţ a, regretul sau renunţarea fiind

manifestate individual fie verbal, monologat, fie prin pasivitate, lipsă de iniţiativă etc.

Unele verbe, de exemplu: a paria, reprezintă acte de vorbire care nu pot fi

realizate doar de emiţător, ci care necesită o realizare de acord mutual dintre ambele

păr ţi, atît de receptor, cît şi de emiţător. Deci, pentru ca un pariu să fie realizat nu este

suficient ca emiţătorul să-l propună, ci şi ca receptorul să-l accepte. Astfel de acte de

vorbire necesită o relaţie creativă de interlocuţiune între emiţător şi receptor, ambii

propunîndu-şi contribuţia, rezultatul unui astfel act de vorbire fiind un rezultat alintenţiilor colective a doi sau mai mulţi vorbitori.

În limba română, spre deosebire de alte limbi (engleza, franceza,

germana), unele verbe au statut de verbe performative, însă, sub aspect funcţional sînt

considerate a fi verbe performative pasive. Aceasta se datorează faptului că, în marea

majoritate a cazurilor, sînt înlocuite prin expresii specifice. De exemplu:

(engl.) to agree / I agree – (rom.) a conveni înlocuit prin Sînt de acord ;(engl.) to welcome – (rom.) Bine a ţ i venit ;

(engl.) to excuse – (rom.) A cere scuze;

(engl.) to forgive – (rom.) A cere iertare;

(engl.) to condole – (rom.) A – şi exprima condolean ţ ele sale etc.

Multe verbe performative din cadrul actelor de vorbire au cîteva uzuri şi

pot numi diferite for ţe ilocuţionare. De exemplu, a jura poate fi atît asertiv, cît şi

comisiv. Vorbitorul poate jura că o propoziţie (asertată) este adevărată (asertiv) şi

poate jura receptorului că va face ceva în viitor (comisiv). În limba română există

aproximativ 46 de verbe cu valori duble de performativitate şi doar un singur verb cu

valoare triplă de performativitate: a aproba (declarativ/expresiv/comisiv).

În urma studiului analitic efectuat asupra verbelor din limba română am

identificat 228 de verbe performative pure cu 277 de valori pragmatice:



141

expresive

12%

comisive

10%

asertive

25%

directive

21%

declarative 32%

Verbele performative asertive din limba română sînt în număr de 71,dintre care:

38 sînt verbe performative asertive pure (de ex.: a afirma, a nega, a

enun ţ a, a admite, a anun ţ a, a atesta, a insinua, a presupune etc.), iar

33 dintre ele au valori duble de performativitate: 7 - asertive/comisive (a


asertive/expresive (a se f ăli, a se fuduli, a se mîndri, a l ăuda, a dojeni, a mustra, a se plînge, a aproba, a aplauda); 7 - asertive/declarative (a dezmin ţ i, a declara, a

confirma, a denun ţ a, a retracta, a sus ţ ine, a aproba); 10 - asertive/directive (a zice, a

spune, a sugera, a preveni, a sf ătui, a povăţ ui, a pretinde, a alarma, a alerta, a

avertiza).

Printre verbele performative asertive se întîlnesc unele verbe „stranii, care, pe

de o parte, poartă amprenta asertivelor” [Vendler Z., p.240], iar, pe de alta, nu sîntutilizate sau sînt utilizate foarte rar la persoana I, modul indicativ prezent. Le-am

numit asertive pasive datorită funcţionalităţii reduse: a conveni, a consim ţ i, a

calomnia, a dojeni, a mustra etc.

În ceea ce priveşte sensul verbelor performative, analizele anterioare ne

dovedesc că acestea nu sînt lipsite de sens. La originea valorilor semantico-

pragmatice se află cel puţin un sens al verbului, care poate fi atît direct (a afirma, a

asigura, a corecta, a critica, a spune, a zice, a pretinde etc.), cît şi figurat (a



142

demasca, a descoperi), primul (a confirma, a dezmin ţ i, a informa, a insista, a l ăuda,

a mărturisia pretinde, a obiecta, a nega etc.), al doilea (a conveni, a declara, a

garanta, a retracta), al treilea (a sus ţ ine) sau al cincilea (a descoperi) în articolul

lexicografic. Mai mult chiar, relaţiile comparative strînse dintre for ţele ilocuţionare în

virtutea definiţiilor semantice ale verbelor performative asertive din limba română

pot fi expuse în tablouri semantice complexe, acestea fiind construite în forma unor

clustering-uri logice conform următoarelor reguli:

a. Toate elementele tabloului semantic sînt verbe performative asertive ale

actelor de vorbire numite for ţe ilocuţionare cu aceeaşi formă de punct ilocuţionar;

b. Fiecare verb performativ asertiv este succesorul imediat al altui verb

datorită faptului că for ţa pe care o numeşte poate fi obţinută din for ţa numită de alt

verb adăugînd componente noi şi implicînd un grad mai mare.

La toate acestea, în cadrul tabloului semantic performativ asertiv se adaugă

următoarele elemente iminente: condiţiile conţinutului propoziţional, condiţiile de

sinceritate, context, statut etc.

Categoria performativă declarativă este reprezentată în limba română de un

număr semnificativ de verbe - 88 dintre care:

70 sînt verbe performative declarative pure (de ex.: a renega, a demisiona,

a abdica, a retracta, a dezmo şteni, a omologa, a capitula, a ratifica, a achita, a

amnistia, a suspenda, a justifica, a disculpa etc.), iar

18 dintre ele au valori duble de performativitate: 7– declarative/asertive (a

confirma, a declara, a denun ţ a, a dezmin ţ i, a retracta, a sus ţ ine, a aproba); 2 -

declarative/expresive (a aproba, a dezaproba); 5 – declarative/comisive (a dedica, a

renun ţ a, a respinge, a consacra, a închina); 4 - declarative/directive (a împuternici, a

întruni, a autoriza, a convoca).

Spre deosebire de verbele performative asertive, printre declarative se

întîlnesc un număr redus de declarative pasive (declarative cu funcţionalitate redusă),

spre exemplu: a dezaproba.



143

Din punct de vedere al sensurilor, verbele performative declarative formează,

ca şi performativele asertive, expresive, comisive şi directive, propriul arbore

semantic, însă spre deosebire de acestea, sorgintea for ţelor ilocuţionare se extinde,

începînd cu sensul 1 (aproba, binecuvînta, consacra, dedica, încheia, închina,

întruni, retracta etc.) şi continuînd cu sens 2 (declara, denun ţ a, ), sens 3 (declina),

sens 5 (retrage), sens 6 (închide), sens 8 (deschide). Unele for ţe ilocuţionare au

origine dublă: numi (sens 1+ sens 4) şi renega (sens 1 + sens 2). Toate aceste sensuri

au valori denotativ – referenţiale, deoarece „nu se poate cauza o stare de lucruri prin

declaraţie f ăr ă să reprezentăm şi starea de lucruri ca fiind reală” [Zdrenghea M., p.

156]. Studiul analitic asupra verbelor din limba română ne prezintă 33 de verbe

performative expresive dintre care:

22 sînt verbe performative expresive pure (de ex.: a elogia, a sl ăvi, a

regreta, a protesta, a deplînge, a se bucura, a consola, a saluta, a mul ţ umi, a felicita,

a compătimi etc.), iar

11 dintre ele au valori duble de performativitate: 9 – expresive/asertive (adojeni, a se f ăli, a l ăuda, a mustra, a se plînge, a se fuduli, a se mîndri, a aplauda, a

aproba); 2 - expresive/declarative (a aproba, a dezaproba).

Diversitatea stărilor psihologice, emoţionale prezintă fiecare verb

performativ expresiv ca fiind unic: a saluta, a mul ţ umi, a felicita, a se bucura etc., iar

specificul stărilor psihologice, emoţionale favorizează uneori înlocuirea

comportamentului lingvistic prin alte comportamente lingvistice (de exemplu: a

aclama, a ova ţ iona înlocuite prin interjecţii, strigăte) sau nonlingvistice (a aplauda –

prin gestul respectiv, a dojeni, a mustra – printr-o pedeapsă neverbalizată). Dintre

verbele performative pasive putem cita: a regreta, a se căi.

Verbele performative expresive formează un arbore semantic cu for ţe

expresive avînd aceeaşi formă de punct ilocuţionar m(P) (descifrarea a se vedea la

începutul paragrafului), dar, spre deosebire de for ţele ilocuţionare asertive şi

declarative, cu direcţii particulare de realizare.



144

Deşi într-un număr mai mic – 29, comisivele formează o categorie aparte

de verbe performative:

15 sînt verbe performative comisive pure (de ex.: a se angaja, a accepta, a

contracta, a f ă g ădui, a promite, a refuza, a suporta etc.), iar

14 dintre ele au valori duble de performativitate: 7 – comisive/asertive (a


comisive/declarative (a dedica, a renun ţ a, a respinge, a consacra, a închina); 2 -

comisive/directive (a propune).

În clasa verbelor performative comisive este atestat, ca şi în celelalte clase,

fenomenul pasivităţii funcţionale prin: a se învoi, a conveni, a contracta. Ultima clasă de verbe performative este cea a directivelor, constituită din

56 de verbe dintre care:

40 sînt verbe performative directive pure (de ex.: a cere, a chestiona, a

comanda, a dicta, a direc ţ iona, a dispune, a implora, a impune, a încuraja, a

îndemna, a invita, a ordona, a permite, a peti ţ iona, a porunci, a pretinde, a

revendica, a ruga, a solicita etc.), iar 16 dintre ele au valori duble de performativitate: 10 - directive/asertive (a

zice, a spune, a sugera, a preveni, a sf ătui, a povăţ ui, a pretinde, a alarma, a alerta,

a avertiza); 4 - directive/declarative (a împuternici, a întruni, a autoriza, a convoca);

2 – directive/comisive (a propune, a consim ţ i).

În cele 56 de performative directive există directive pasive, de altfel ca şi în

celelalte clase. Printre directivele pasive se află: a conjura, a prohibi, a proscrie, a

încuraja, a îmbărbăta.

Graţie modului direct, sigur de realizare, majoritatea for ţele ilocuţionare

directive îşi au sorgintea în primul sens al verbelor performative directive (cere,

comanda, convoca, descuraja, impune, îndemna, interoga, porunci, pretinde,

revendica, solicita etc.), cu excepţia verbului a pofti (sens 2) caracterizat printr-un

mod de realizare mai puţin ferm, politicos.



145

Verbele constituie o categorie lexicală aparte în cadrul abordării pragmatice

a modalităţilor de enunţare. În momentul actualizării unui verb emiţătorul prezintă:

a) „Înscrierea enunţării proprii în timp;

b) Momentul la care emiţătorul/locutorul este tentat să ajungă în reprezentarea

evenimentelor exprimate prin verb;

c) Maniera la care emiţătorul/locutorul are acces” [Gouvard J.M., p.102]. În

raport cu aceste aspecte verbele performative sînt limitate prin definiţie: timpul

prezent, un prezent limitat actual al modului indicativ, diateza activă, persoana I-a,

numărul singular – forme gramaticale indispensabile nu numai funcţionării

performativelor, dar şi esenţei sau statutului acestora. Din punct de vedere funcţional, în literatura artistică verbele performative

se caracterizează prin activitate redusă, fiind caracteristice mai mult vorbirii

colocviale. Experimentul analitic ne-a demonstrat că cele mai active performative

sînt:

a zice – 8 Expresive a aproba – 1

a spune - 2 a protesta – 1a ghici - 1 a bucura – 2

a asigura - 1 a mul ţ umi – 4

Asertive

a jura - 7 a saluta – 1

a declara – 1 Comisive a promite – 1

a dedica – 1 a f ă g ădui – 3

a termina – 1 a jura – 4

a scuza – 2 a asigura – 1

Declarative

a ierta - 3 a refuza – 1

a cere – 1 a pofti – 2

a ruga – 17

Directive

a porunci - 1

Rezultatele analizei a 19 surse literare.Coeficientul arată numărul de exempleîn care este utilizat fiecare verb.

Verbele performative în contexte de enunţare specifice „pe lîngă sensul

descriptiv, care serveşte drept funcţie reprezentativă permiţînd enunţurilor de a se

raporta la realitate” poartă un „ sensul pragmatic, graţie căruia putem depista valoarea



146

discursivă ” [Recanati Fr., p. 27] a lor. Aceste două sensuri (descriptiv şi pragmatic)

organizează verbele performative într-un arbore semantic, fiecare verb performativ

dintr-o anumită clasă fiind succesorul imediat al altui verb.

Datorită tr ăsăturilor [+intenţie] şi [+finalitate] verbele performative impun

restricţii pentru subiectul acţiunii, care trebuie să fie [+uman], iar, prin definiţie,

reprezentat fie prin forma pronominală Eu, fie doar prin terminaţia verbală de

indicativ, prezent, activ, persoana I-a, singular, astfel responsabilitatea celor enunţate

să singularizeze, concretizeze, subiectul/agentul acţiunii. Orice opţiune actanţială,

diferită de aceasta, neagă caracterul performativ al verbelor. Contrar constituenţilor

valenţei de stînga, constituenţii valenţei de dreapta nu se reduc la o singur ă opţiune,dar nici posibilităţile lor nu sînt nelimitate. Aceasta depinde de modelul structurii

actanţiale a verbului, de subiectul acţiunii (singularizarea subiectului reduce

posibilităţile de acţiune şi influenţă), de contextul lingvistic şi, nu în ultimul rînd,

caracterul pragmatic, referenţial şi obiectiv al verbelor, care se realizează ca

performative, de obicei, prin sensul direct, prim al structurii semice.

Toate aceste teze ne dovedesc că ipoteza de lucru s-a confirmat.



147

Referinţe bibliografice

1. AKMAJIAN, A. DEMERS, R. A. HARNISH, R. M. An Introduction to

Language and Communication, Cambridge: MIT Press, 1980. 357 p.Linguistics.

2. AMBROSE, A. Wittgenstein’s Lectures 1932-1935, New York: Blackwett,

1979. 112 p.

3. ARMENGAUD, FR. La pragmatique, Paris: Presses Universitaires de France,

1985. 127 p.

4.

AVETEAN, Ă. Природа лингвистического знака, Ереван: МИТК, 1968. 223с.

5. AUSTIN, J.L. How to do Things with Words, Oxford: Clarendon Press, 1962.

150 p.

6. AZNAUROVA, Ă.S. Прагматика художественного слова, Ташкент: ФАН,

1988. 119 p.

7.

BAYLON, CH. MIGNOT, X. Initiation à la sémantique du langage, Paris:Editions Nathan/HER, 2000. 255 pag.

8. BERRENDONNER, A. Eléments de pragmatique linguistique, Paris: Les

Editions de Minuit, 1981. 236 pag.

9. BOGDANOV, V. Иллокутивная функция высказывания и перформативный

глагол // Содержательные аспекты предложения и текста, Калинин, 1983.

с. 27 – 38.

10. BOUTON, CH. La signification: Contribution à la linguistique de la parole,

Paris: Klincksiecl, 1979. 332 p.

11. BUDAGOV, R.A. Introducere în ştiinţa limbii, Bucureşti: Editura Ştiinţifică,

1961. 514 p.

12. BUYSSENS, E. Les langages et les discours. Essai de linguistique fonctionnelle

dans le cadre de la sémiologie, Bruxelles: Lebègue, 1983. 99 p.



148

13. CARTALEANU, T. COSOVAN, O. Analiza semiotică a textelor de diferite

genuri şi specii // Succesul demersului didactic la limba română, Supliment al

revistei Didactica Pro, Chişinău, 2002. Nr. 3, p. 34 – 65.

14. CODOBAN, A. Semn şi interpretare, Cluj – Napoca: Dacia, 2001. 142 pag.

15. CODOBAN, A. Structura semiologică a structuralismului: critica unei

semiologii pure şi practice, Cluj – Napoca: Dacia, 1984. 399 p.

16. CONSTANTINOVICI, E. Semnificaţia lexicală şi valorile sintagmatice şi

aspectual-temporale ale verbului în limba română, Chişinău: Tipografia Orhei,

2001. 182 p.

17. CONSTANTINOVICI, E. Semantica şi morfo-sintaxa verbului în limba română,Chişinău: CEP USM, 2007. 268 p.

18. CONSTANTINOVICI, E. BĂRBUŢĂ, I. CALLO, T. et al. Predarea şi învăţarea

limbii prin comunicare, Chişinău: Cartier, 2003. 202 p.

19. COOK, G. Applied Linguistics, Oxford: University Press, 2003. 134 p.

20. CORNILESCU, A. CHIŢORAN, E. The theory of speech acts, Iaşi: Editura

Fundaţiei „Chemarea”, 1994, 244 p.21. COŞERIU, E. Lecţii de lingvistică generală, Chişinău: ARC, 2000. 302 p.

22. DEELY, J. Bazele semioticii, Bucureşti: ALL, 1997. 125p.

23. Demiankov, V. Прагматические основы интерпретации высказывания //

Известия АН СССР, Серия литературы и языка, Т. 40, Москва, 1981. с. 368

– 377.

24. Demiankov, V. Конвенции, правила и стратегии общения // Известия АН

СССР, Серия литературы и языка, Т. 41, Москва, 1982. с. 327 – 337.

25. DIJK, T.A. van. Язык. Познание. Комуникация., Москва: Прогресс, 1973.

286 p.

26. GODART-WENDLING, B. La vérité et le menteur: Les paradoxes sui

falsificateurs et la sémantique des langues naturelles, Paris: Editions du Centre

National de la Recherche Scientifique, 1990. 266 p.



149

27. GOLOPENŢIA-ERETESCU, S. Forces illocutionnaires: La présentation //

Revue roumaine de linguistique, Tome XXI, Bucureşti, 1976, nr.2, p. 153 –

166.

28. GOLOPENŢIA-ERETESCU S. Actes de parole et praxiologie // Revue

roumaine de linguistique, Tome XXII, Bucureşti, 1977, nr. 3, pag. 371 – 378.

29. GOLOPENŢIA-ERETESCU S. La pragmatique contrastive // Revue roumaine

de linguistique, Tome XXIII, Bucureşti, 1978, Supplément; p. 3 – 18.

30. GOUVARD, J.M. La pragmatique, Paris: Armand Colin, 1998. 163 p.

31. GREIMAS, A.J. Sémantique structurale, Paris: Larousse, 1966. 262 p. Langue

et Language.32. GREIMAS, A.J. Despre sens. Eseuri semiotice, Bucureşti: Univers, 1975. 338 p.

33. GREIMAS, A.J. Courtés J. Semiotique. Dictionnaire raisonné de la théorie du

langage, Paris: Classiques Hachette, 1979. 422 p.

34. GUREVICI, V.V. Видо-временные формы и связь в тексте, Москва:

Прогресс, 1982. 157 p.

35. HABERMAS, J. Communication and the Evolution of Society, Toronto: BeaconPress, 1979. 231 p.

36. HANGANU, A. Tipologia propoziţiilor din perspectivă pragmatică, Chişinău:

CEP USM, 2002. 123 p.

37. HUSSMANN, M.J. GENZMANN, H. On trying to do things with words.

Another plan – based approach to speech act interpretation, Hamburg:

University Press, 1989. 182 pag.

38. IACOB, A. Temps et Langage, Paris: Armand Colin, 1992. 341 p.

39. IONESCU – RUXĂ NDOIU, L. Naraţiune şi dialog în proza românească:

elemente de pragmatică a textului literar, Bucureşti: Editura Academiei

Române, 1991. 184 p.

40. IRIMIA, D. Structura gramaticală a limbii române: Verbul, Iaşi: Editura

Junimea, 1976. 306 p.



150

41. IRIMIA, D. Morfo-sintaxa verbului românesc, Iaşi: Editura Universităţii

„Alexandru Ioan Cuza”, 1987. 410 p.

42. KLAUS, G. Сила слова. Гносеология и прагматика анализа языка, Москва:

Прогресс, 1967. 215 p.

43. KRONNING, H. Modalité, cognition et polysémie: sémantique du verbe modal

devoir, Stockholm: Uppsala, 1996. 199 pag.

44. KUZNEŢOV, А.М. Прагматика и семантика, Москва: ИНИОН АН, 1991.

178 p.

45. LAGUTIN, V. Проблемы анализа художественного диалога (к

прагмалингвистической теории драмы), Кишинёв: Штиинца, 1991. 98 с.46. LUZINA, L. Проблемы стилистики и лингвопрагматической

интерпретации // Прагматика и семантика, Москва, 1991. с. 67 – 81.

47. MARGA, A. Reconstrucţia pragmatică a filosofiei, Iaşi: Polirom, 1998. 198 p.

48. MARGA, A. Raţionalitate, comunicare, argumentare, Cluj – Napoca: Dacia,

1991. 327p.

49. MARTIN, R., Pour une logique du sens, Paris: Presses Universitaires de France,1992. 319 p.

50. MANOLIU – MANEA, M. Gramatica pragmasemantică şi discurs, Bucureşti:

Editura Litera, 1993. 253 p.

51. MEŢLER, A.A. Pragmatica unităţilor comunicative, Bucureşti: Editura Ştiinţa,

1990.

52. MIHĂILĂ, R. Actes linguistiques de comportement // Revue roumaine de

linguistique, Tome XXI, nr. 2, Bucureşti 1976. p. 167 – 186.

53. MIHĂILĂ, R. Le discours prescriptif // Revue roumaine de linguistique, Tome

XXII, Bucureşti, 1977, nr. 3, p.379 – 384.

54. MILOSERDOVA, E. Семантика и прагматика модальности, Издательство

Воронеж, 1991. 194 с.

55. MEMOIANU, V. Structuralismul, Bucureşti: Editura pentru Literatura

Universală, 1967. 205 p.



151

56. PANOV, Е. Знаки. Символы. Языки., Москва: Знание, 1980. 191 с.

57. PÂNZARU, G., Practici ale interpretării de texte, Iaşi: Polirom, 1999. 256 p.

58. PERAULT, R.C. JAMES, F.A. A plan - based analysis of indirect speech acts //

American Journal of Computational Linguistics, vol. 3, nr. 6, 1980, p.167 –

182.

59. PLETT, H.F. Ştiinţa textului şi analiza de text: semiotică, lingvistică, retorică,

Bucureşti: Univers, 1983. 445 p.

60. REBOUL, A. MOESCHLER, J. La pragmatique aujourd’hui: Une nouvelle

science de la communication, Paris: Editions de Seuil, 1998. 216 p.

61. RECANATI, FR. Les énoncés performatifs. Contribution à la pragmatique,Paris: Les Editions de Minuit, 1981. 287 p.

62. ROVENŢA – FRUMUŞANI, D. Introducere în semiotică, Editura Univers,

Bucureşti, 1991. 810 pag.

63. ROVENŢA – FRUMUŞANI, D. Semiotica discursului ştiinţific, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1995. 253 pag.

64. SAUSSURE, F. de. Curs de lingvistică generală, Iaşi: Polirom, 1998. 421 p.

65. SĂLĂVĂSTRU, C. Antinomiile receptivităţii: Încercare de pragmatică logică,

Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1997. 296 p.

66. SĂLĂVĂSTRU, C. Modele argumentative în discursul educaţional, Bucureşti:

Editura Academiei Române, 1996. 247 p.

67. SĂLĂVĂSTRU, C. Teoria şi practica argumentării, Iaşi: Polirom, 2003, 416 p.68. SEARLE J. Speech Acts. An Essay in the Philosophy of Language, Cambridge:

University Press, 1970. 243 p.

69. SLAMA-CAZACU, T. Psiholingvistica – o ştiinţă a comunicării, Bucureşti:

ALL EDUCAŢIONAL, 1999. 825 p.

70. SLAMA-CAZACU, T. Introducere în psiholingvistică, Bucureşti: Editura

Ştiinţifică, 1968. 490 p.



152

71. SLAMA-CAZACU, T. Lecturi de psiholingvistică, Bucureşti: Editura

Ştiinţifică, 1980. 426 p.

72. SOLOMON, M. Semne despre semne, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1979. 111 pag.

73. STIVENSON, L. Некоторые прагматические аспекты значения // Новое в

зарубежной лингвистике, вып. 16, Москва, 1985. с. 129 – 155.

74. ŞTEFĂ NESCU, D., Hermeneutica sensului: eseuri, Bucureşti: Cartea

Românească, 1994. 191 p.

75. TRUCKENBRODT, H. Introduction to General Linguistics, Cambridge: MIT

Press, 1979. 114 p.76. VANDERVEKEN, D. Meaning and Spech Acts, Cambridge: University Press,

1990. 210 p.

77. VENDLER, Z. Иллокутивное самоубийство // Новое в зарубежной

лингвистике, Москва: Прогресс, 1985. 501 с.

78. VICTORRI, B. FUCHS, C. La polysémie: construction dynamique du sens,

Paris: Hermes, 1996. 220 p.79. VÂNTU, I. Remarcs on the romanian performative verbs. The exercitives //

Revue roumaine de linguistique, Tome XXII, Bucureşti, 1977, nr. 3, p.385 –

395.

80. VASILIU, E. Sens, adevăr analitic, cunoaştere, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1984. 241 p.

81. VASILIU, E. Introducere în teoria limbii, Bucureşti: Editura Academiei

Române, 1992. 114 p.

82. VETROV, А. Семиотика и её основные проблемы, Москва: Политиздат,

1968. 263 с.

83. WITTGENSTEIN, L. Philosophical investigations, New York: Macmillan,

1953. 157 p.

84. WILLIAM, J. Le pragmatisme, Paris: Presses Universitaires de France, 1985.

127 p.



153

85. WHORF, B.L. Language, thought and reality, Cambridge: Massachusetts

Institute of Technology, 1967. 278 p.

86. WUNDERLICH, D. Pragmatics, Oxford: University Press, 1981.136 p.

87. YULE, G. Pragmatics, Oxford: University Press, 1996. 138 p. Introductions to

Language Study.

88. ZDRENGHEA, M.M. Pentru o logică ilocuţionar ă. Noi cercetări în domeniul

actelor de vorbire // Cercetări de lingvistică, XXXI/2, Iulie – Decembrie, 1986,

pag. 153 – 159.

Dic ţ ionare

1.

BIDU-VRANCEANU, A. CALARAŞU, C. IONESCU-RUXANDOIU, L.Dicţionar de ştiinţe ale limbii (Teoria limbii - Modele lingvistice - Fonetică -

Fonologie - Gramatică - Vocabular - Semantică - Semiotică - Istoria limbii -

Dialectologie - Pragmatică - Sociolingvistică - Stilistică - Poetică - Retorică -

Versificaţie – Naratologie), Bucureşti: Editura Nemira, 2005.

2. GROSU, E. Dicţionar de sinonime, Chişinău: Epigraf, 2005.

3. Dicţionarul Explicativ Uzual al Limbii Române (DEULR), AŞM: Institutul deLingvistică, Chişinău: Litera, 1999.

4. Dicţionar filosofic de la A la Z, Bucureşti: ALL Educaţional, 1999 p.

5. Enciclopaedia Universalis, Paris: SPADEM-APAGP-Cosmopress, Corpus 15,

1985.

6. Noul Dicţionar al Limbii Române (NODEX), Bucureşti: Litera Internaţional,

powered by SOFTWIN.

7. REBOUL, A. MOESCHLER, J. Dicţionar enciclopedic de pragmatică, Cluj-

Napoca: Editura Echinox, 1999.

8. ŞĂINEANU, L. Dicţionarul Universal al Limbii Române (DULR), Chişinău:

Litera, 1998.

Surse experimentale:

1. CARAGIALE, I.L. Momente şi schiţe, ed. a II-a, Bucureşti: Tedit F.Z.H. 2003.

256 p.



2. CARAGIALE, I. L. Comedii, Chişinău: Litera, 1997. 327 p.

3. DELAVRANCEA, B. ŞT. Apus de soare: dramă în 4 acte, Bucureşti: Corint,

2002. 95 p.

4. DELAVRANCEA, B. ŞT. Hagi-Tudose, Craiova: Scris Românesc, 1994. 112 p.

5. DELAVRANCEA, B. ŞT. Nuvele, volum îngrijit şi prezentat de A. Sandulescu,

Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996. 157 p.

6. HASDEU, B.P. R ăzvan şi Vidra, Bucureşti: Cortex, 2000. 160 p.

7. HASDEU, B.P. Scrieri alese: vol. I, prefaţă de N. Romanenco, Chişinău:

Literatura Artistică, 1988. 510 p.

8. PETRESCU, C. Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de r ăzboi, Chişinău:Hyperion, 1991. 380 p.

9. SADOVEANU, M. Ţara de dincolo de negur ă, Hanu Ancuţei: nuvele, Chişinău:

Litera, 1996. 251 p.

olesea botnaru, verbele performative in limba romana

Documents