Oculezica sau

comportamentul vizual

Contactul vizual

Importanţa comunicării nonverbale în cunoaşterea unei persoane este indubitabilă.

Însă, dintre toate aspectele acesteia, cheia pare a fi deţinută de ochi şi de privire. Nu

degeaba există expresii precum „priveşte-mă în ochi când vorbeşti cu mine”, „i se citeşte

bunătatea în ochi”, „se uită cu invidie” etc.

Abilitatea de a ‘citi’ intenţiile cuiva pe baza mişcărilor ochilor se dezvoltă

începând cu vârsta de 4 ani. Mărimea pupilelor, direcţia privirii, clipitul sau pur şi simplu

aspectul ochilor sunt adevărate izvoare de informaţie ce contribuie la o mai bună

comunicare interpersonală.

Marcus Tullius Cicero (106–43 î.e.n) spunea: „Faţa exprimã totul, iar faţa este dominatã

de ochi“ iar anticii credeau că „Sediul sufletului se află în ochi”(Animi sedem esse in

oculis).

În secolul al XVI-lea era dominantă părerea consemnată de Erasmus din Rotterdam în

De civilitate morum puerilium (1530) că „ochii larg deschişi sunt semn de stupiditate, cei

prea fixaţi un semn de indolenţă, cei ce privesc prea acut sunt înclinaţi spre gâlceavă,

prea vioaie şi grăitoare este privirea celor lipsiţi de ruşine“. Chiar şi astăzi, mulţi cred cã

ochii dezvãluie caracteristicile psiho-morale, structura psihică a persoanei.

Hipocrat (c. 460-375 î.e.n.) spunea că „ochii sunt oglinda sănătăţii“. Ochii stabilesc un

adevãrat record în ceea ce priveşte asocierea de epitete cu valoare stilis tică. În Dicţionarul

de epitete al limbii române(1985) sunt menţionate 606 epitete evocative şi apreciative. În

primul rând, caracteristicile cromatice: în afara ochilor albaştri (cu douăspre-zece

nuanţe), ochii mai pot fi măslinii, murgii, opalini, oţelii, pistruiaţi, smoliţi, viorii etc. – în

total, 60 de culori şi nuanţe cromatice.

Marc-Alain Descamps(1989/1993, 57-59) trece în revistã stereotipurile legate de

culoarea ochilor la diferite popoare, amintind cã, încă la începutul erei noastre, în Zohar,

s-a stabilit o corespondenţă între culoarea ochilor şi anumite trăsături de personalitate.

Astfel, în această carte sfântă a evreilor se spune că ochii negri denotă vigoarea spiritului

şi virilitatea sentimentelor; albastrul ochilor îl dezvãluie pe cel care râde fără motiv; ochii

galbeni aparţin melancolicilor. La musulmani, culoarea cenuşie a ochilor îi semnalează

pe păcătoşi şi pe inamici. Alchemistul şi medicul elveţian Paracelsus credea că ochii

cenuşii exprimă indecizia şi instabilitatea psihicã a persoanei, iar ochii negri sunt semn

al sănătăţii, spiritului ferm, curajului şi onoarei. La englezi se spune că ochii albaştri

semnifică bunătate şi gentileţe, iar ochii negri, senzualitate şi dominarea pasiunilor. La

români existã povaţa: „Ochii verzi niciodată să nu-i crezi!“

Unii cercetători cred că poţi cunoaşte personalitatea cuiva numai uitându-te în

ochii acestuia. De exemplu, cu cât irişii unei personae sunt mai mari, cu atât sunt mai

multe şanse ca acea persoană să aibă o fire mai deschisă. Irişii mici indică de obicei o

persoană mai pragmatică, care îşi ascunde emoţiile. Aceşti oameni sunt consideraţi reci şi

egoişti. Ochii parţial închişi caracterizează oamenii care îşi canalizează gândurile, se

concentrează. Aceşti oameni au calitatea de a-şi direcţiona atenţia asupra a ceea ce ei

consideră ca fiind foarte important.

Importanţa pupilelor

Studiile arată că, odată ce trecem de reacţia reflexă, atunci când ne place ceea ce

vedem, pupilele se măresc, iar când nu ne place ceva anume, ele se micşorează. De ce nu

avem un control conştient asupra pupilelor? Pentru că ele reacţionează la fracţiuni de

secundă. Atunci când oamenii sunt interesaţi sau puşi dintr-o dată în faţa unei situaţii,

ochii lor se deschid larg, nu numai că se măresc, dar pupilele se dilată foarte rapid pentru

a lăsa să intre o cantitate maximă de lumină, transmitând astfel creierului un număr mare

de informaţii vizuale. Dar dacă percepem o informaţie ca fiind neplacută (o ameninţare

sau o surpriză neplacută), într-o clipă pupilele se vor micşora, focalizându-ne cu precizie

asupra a ceea ce se află în faţa noastră, vazând totul foarte clar şi precis, pentru a ne putea

proteja sau scăpa din acea situaţie.

Să analizăm cazul unui condamnat. În timp ce FBI-ul lucra într-o problemă de

siguranţă naţională, a fost interogat un spion care nu voia să dezvăluie numele

complicilor implicaţi în spionaj. Pentru că nu reuşeau să afle ce voiau, li s-a sugerat să

folosească indiciile nonverbale, arătându-i 32 de cartonaşe cu numele persoanelor care îi

puteau fi complice. Pe măsura ce se uita la fiecare carton în parte, i se cerea să spună, în

termeni generali, ce ştia despre indivizii respectivi. Cuvintele puteau fi înşelătoare, de

aceea i-a fost analizat comportamentul nonverbal. La vederea a două nume, ochii săi s-au

mărit mai întâi, în semn de recunoaştere, apoi pupilele s-au micşorat rapid şi el şi-a

îngustat uşor privirea. La nivel subconştient, era clar că nu îi convenea să vadă acele două

nume şi se simţea în pericol, poate acele persoane îi puseseră în vedere să nu le dezvăluie

numele. Prin urmărirea acestor semnale, complicii acuzatului au putut fi descoperiţi.

Micşorarea pupilelor şi ingustarea privirii au fost singurele semnale care au condus către

adevăr şi nici astăzi subiectul interogatoriului nu ştie cum au putut fi identificaţi

complicii. Nu suntem constienţi de indiciile nonverbale pe care le oferim, însă acestea

sunt foarte sugestive. Ceea ce buzele spun, ochii pot contrazice.

Fenomenul este des întâlnit şi în lumea afacerilor. Dacă clienţii îşi îngustează

brusc ochii în timp ce citesc contractul înseamnă că nu sunt de acord cu ceva anume, iar

nemulţumirea şi îndoiala se înregistrează imediat în ochii lor.

 Într-o abordare multiculturală, o prezentare orală poate fi realizată în modalităţi

diverse. Comportamentul membrilor audienţei poate părea uneori nepotrivit cu

standardele obişnuite ale vorbitorului. De aceea, el trebuie să fie pregătit să accepte

diferenţele culturale şi de comportament inerente desfăşurării afacerilor în mediul

internaţional. De exemplu, lipsa aparentă de atenţie a auditorilor, manifestată prin lipsa

contactului vizual direct, în sensul că ascultătorii evită să privească direct spre vorbitor,

poate crea disconfort pentru un orator european sau american într-o ţară africană sau

asiatică, neobişnuit fiind cu obiceiurile locale; aici evitarea privirii interlocutorilor (de

regulă superiori pe scara ierarhică) reprezentând o obisnuinţă şi o dovadă de respect.

Diferenţele culturale ies în evidenţă mai ales în cazul interacţiunii dintre indivizi

provenind din culturi diferite. De ex: arabii, sud-americanii şi sud-europenii îşi privesc

direct interlocutorul într-o discuţie; asiaticii, indienii şi nord-europenii au o privire

periferică sau nu se uită la interlocutor. Durata privirii este de asemenea determinată

cultural. Sud-europenii privesc mai îndelung interlocutorul, japonezii privesc mai mult

gâtul. Femeile din America de Nord stabilesc mai multe contacte vizuale decât bărbaţii în

timpul conversaţiei, mai ales dacă au o poziţie de subordonare.

Contactul vizual are o mare variabilitate cultural - socială. De exemplu, în societăţile

feudale, în special în cele imperial-asiatice, pentru oamenii de rând era indecent sau chiar

interzis să se uite în ochii nobililor şi cu atât mai mult ai împăratului. Urme mai vagi sunt

si astăzi, inclusiv în societăţile democratice, unde a-ţi infrunta privirea cu şeful nu e deloc

recomandabil.

În România, evitarea privirii unei persoane poate să însemne (dacă se priveşte

în altă parte) dispreţ, dezinteres etc. iar dacă se priveşte în jos – ruşine, vinovăţie,

timiditate. Pe de altă parte, privirea insistentă poate semnifica preţuire, simpatie,

interes. Însă în China, privirea directă este considerată ofensivă, de aceea se evită acest

lucru.

Dialogul privirilor

Două persoane care interacţionează sau care urmează să interacţioneze voluntar

vor lua contact una cu cealaltă în primul rând prin intermediul privirii. În astfel de situaţii

privirea devine un factor de comprimare a distanţei fizice. Atunci când interceptăm

privirea cuiva într-un loc aglomerat, ne poate face să ne simţim mai apropiaţi de el chiar

dacă, practic, rămânem departe unul de celălalt. Înconjurată de o mulţime de oameni, care

sunt mai mult sau mai puţini indiferenţi, o persoană poate întreţine o relaţie strânsă cu o

altă persoană aflată în colţul celălalt al sălii, exclusiv prin intermediul privirii.

În astfel de cazuri avem de-a face cu o proxemică vizuală care intră în contradicţie

cu proxemica corporală. Cu alte cuvinte, chiar dacă fizic nu suntem aproape de o

persoană şi nu împărtăşim o intimitate, interceptarea privirii ne creează un spaţiu personal

şi ne oferă o anumită doză de apropiere.

Privim şi suntem priviţi, şi asta e suficient ca să ştim că cel din faţa noastră este

binevoitor, interesat, dornic să ne asculte sau grăbit şi neatent. Afli, uneori "dintr-o

privire" că ai trezit simpatia sau nu, şi iţi faci, la rândul tău o opinie despre interlocutor.

Prin contactul vizual, esenţial în formarea unei relaţii strânse, exprimăm atenţia,

acceptarea, încrederea reciprocă.

Cu adevărat interesant de remarcat este faptul că în cadrul mijloacelor de călătorie

publice privirea deţine un rol major în comunicarea socială. Prin intermediul ochilor, un

individ semnalează către „Celălalt” nevoia de a se aşeza pe un scaun liber şi tot cu

ajutorul privirii se cere, în mare parte, permisiunea de a coborî, de a trece în faţa cuiva

sau de a te deplasa în interiorul autobuzului/troleului/tramvaiului. În afară de această

funcţie comunicaţională a privirii, mai există şi una de colectare a informaţiilor: la

urcarea în autobuz când ochii se „plimbă” rapid pentru a scana mediul şi pentru a oferi

individului posibilitatea de a se poziţiona într-un spaţiu cât mai confortabil şi mai sigur;

pentru depistarea controlorilor de către indivizii care circulă fără bilet sau abonament.

Un comportament aparte se întâlneşte în cupluri sau între persoanele care se

cunosc bine. Ei se atenţionează unul pe celălalt în faţa unui pericol sau chiar comunica

într-un cod intim, inaccesibil celor din jur, prin clipiri, mişcări ale pupilelor etc.

Mai mult, privirea mai reprezintă şi un instrument eficace de atenţionare a celor

care deranjează fonic, tactil sau vizual. O convorbire telefonică pe un ton ridicat, o

discuţie gălăgioasă între prieteni, o atingere nepotrivită său schiţarea unor gesturi bizare

vor atrage întotdeauna priviri dezaprobatoare ale celor din jur.

Privitul  anumitor obiecte transmite de asemenea o serie de mesaje . Cea mai

populară “aruncatură de privire” este cea spre ceas.  Fie că vrem să ne sustragem dintr-o

situaţie neplăcută , fie că nu suntem interesaţi de ce se discută în jurul nostru,  privitul

spre ceas este un gest involuntar pe care îl facem de fiecare dată când suntem pe picior de

plecare. În astfel de cazuri privirea devine un indicator al retragerii.

Nu ne dăm seama câte mesaje ascunse sunt deconspirate prin contactul vizual.

Acest truism poate fi evidenţiat şi printr-o întâmplare drăguţă ce este de-a dreptul

surprinzător: cazul lui “Hans cel Smecher”, calul maestru în operaţiile matematice.

Acestuia i se indică verbal să facă o operaţie complexă ca, spre final el să indice

rezultatul prin numărul bătăilor cu copita. Indignaţi de această întâmplare, anumiţi

cercetători au încercat să descopere în ce constă uimitoarea abilitate de care dădea dovadă

Hans. Astfel, s-a revelat că acesta avea aptitudini de percepţie supraliminară privitoare

la atitudinile nonverbale ale persoanelor care îl observau. Calul se oprea din lovitul cu

copita în momentul în care publicul s-ar fi aşteptat la acest lucru. 

Multe dintre aprecierile noastre inconştiente, cee ce numim prima impresie este în

mare parte rezultatul duratei şi tipului privirii celuilalt. Experimentele arată că ne alegem

partenerii dintre persoanele care ne acordă interes vizual şi la care ne putem uita în ochi.

O persoană care te priveşte în ochi direct, dar în mod insistent este văzută ca fiind

agresivă, după cum evitarea contactului vizual este considerat ca fiind un indiciu al

minciunii. Privirile laterale sau aruncate cu coada ochiului, urmate de priviri în jos  sunt

tehnici de comunicare non-verbală asociate cu sentimentele romantice. Dacă cineva te

priveşte astfel şi evită confruntarea vizuală directă, poate fi un semn că este îndrăgostit de

tine. 

S-a constatat că stârnesc simpatia persoanele care menţin un bun contact vizual cu

interlocutorul lor pentru cel putin 60% din timpul în care vorbesc.

Astfel, dacă dorim să construim relaţii bune cu alte persoane, privirea noastră

trebuie să se întrepătrundă cu a lor în proporţie de 60-70% din timp. Acest aspect aduce

dupa sine şi atenţia interlocutorilor noştri. Conform unor studii, cei ce au menţinut

contactul vizual echilibrat, au fost evaluaţi ca fiind mai puternici. De asemenea, luând în

considerare raportul dintre timpul în care una dintre persoane priveşte când vorbeşte şi

timpul în care priveşte când ascultă, s-au conturat următoarele concluzii:

Cu cât raportul vorbit-privit a crescut – indivizii au fost văzuţi ca fiind puternici,

dar mai puţini prietenoşi şi toleranţi;

Cu cât raportul ascultat-privit a crescut – aceştia au fost văzuţi drept submisivi,

dar empatici şi plăcuţi.

Atunci când ambele persoane păstrează privirea la acelaşi nivel, între ele se stabileşte o

relaţie de egalitate. 

Tipuri de priviri

Există diferite moduri de a privi- bineînţeles în funcţie de situaţie. Putem întâlni privirea

oficială, care fixează doar fruntea partenerului, mai bine zis un mic triunghi deasupra

ochilor. Spre deosebire de cea oficială, privirea de anturaj coboară sub nivelul ochilor,

formând un triunghi ale cărui vârfuri sunt ochii şi gura. În fine, modul intim de a

privi scanează partenerul din cap până în picioare. Dar, evident, acest ultim mod de a

privi nu este permis oricând şi trebuie folosit cu maximă precauţie.

O privire directă poate însemna onestitate sau întimitate, dar în anumite situaţii poate

comunica şi ameninţare. În general, o privire insistentă şi continuă ne deranjează şi ne

îndepărtează de acea persoană. Evitarea contactului vizual deschis, contracţia pupilelor şi

ascunderea ochilor în spatele ochelarilor fumurii pot însemna uneori distanţare sau

egoism.

Ochii mişcători sunt asociaţi cu nestatornicia, iar atunci când o persoană evită

contactul vizual direct se presupune că aceasta minte. În Statele Unite, de exemplu, este

nepoliticos să te uiţi fix la cineva. Dacă o persoană suferă de un handicap fizic sau nu

îndeplineşte standardele societăţii în care trăieşte, putem să ne uităm rapid, dar nu trebuie

să o fixăm.

Modul în care privim sau în care suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de

aprobare, acceptare, încredere şi prietenie. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un

înţeles. Privind pe cineva confirmăm că îi recunoaştem prezenţa, că există pentru noi,

interceptarea privirii cuiva implică dorinţa de a comunica. Prin privire – adresare sau

privire răspuns, comunicarea se poate desfăşura cu mai multe uşurinţă şi în condiţii mai

bune. Contactul vizual poate să definească raporturile de putere şi status, influenţează

schimbarea atitudinală şi persuasiunea, comunică emoţii şi indică gradul de afectivitate,

de interes şi de atracţie în raport cu interlocutorul. Privirea poate ajuta o persoană să

înfrunte o altă persoană într-o situaţie tensionată, sau poate să exprime stăpânire de sine,

agresivitate sau ezitare, nesiguranţă sau teamă. În aceste condiţii ajungem la concluzia că

nu degeaba spune o vorbă din popor că ochii sunt oglinda sufletului.

Contacul vizual în diferite culturi

America Europa Orientul MijlociuAsia, Africa,

America Latină

În Statele Unite

contactul vizual este

încurajat. Dacă te uiţi

în ochii cuiva, în timp

ce vorbeşti, eşti

considerat un om de

încredere care este

interesat de subiect.

Dacă cineva se uită

frecvent în altă parte şi

refuză să stabilească

contact vizual cu

interlocutorul său,

acesta este un semn

pentru neîncredere în

sine, dezinteres şi un

caracter suspicios.

Totuşi, în Mexic,

contactul vizual

prelungit este un

aspect negativ.

În multe zone ale

Europei, menţinerea

contactului vizual în

timpul unei

conversaţii este un

semn de respect.

Totuşi, în unele

locuri, o privire fixă

poate fi apreciată

negativ. În Anglia se

consideră că

menţinerea

contactului vizual

este necesar, dar într-

o mai mică măsură,

deoarece acesta îi

face pe oameni să se

simtă inconfortabil.

În alte zone, precum

Franţa sau Spania,

contactul vizual este

la fel de important ca

în Statele Unite.

Societăţile din Orientul

Mijlociu, în mare

măsură musulmani, cer

mai puţin contact ca cei

din Europa sau Statele

Unite. Multe culturi au

legi care le interzice

femeilor să stabilească

contact vizual cu

bărbaţii. Totuşi,

contactul vizual intens

între două persoană de

aceaşi gen, de obicei

bărbaţi, semnalează

sinceritate.

Aici, contactul

vizual prelungit este

perceput ca o

provocare sau insultă

către autoritate.

Studenţii nu sunt

încurajaţi să îi

privească pe

profesorii lor. Acesta

este valabil şi în

relaţia copil-părinte.

Astfel se arată

respect şi nu

dezinteres.

BIBLIOGRAFIE

Chelcea, Septimiu, Ivan, Loredana, Chelcea, Adina, Comunicarea nonverbală.

Gesturile şi postura, Bucureşti, Comunicare.ro, 2005

Chiru Irena, Comunicarea interpersonală, Editura “Tritonic”, Bucureşti 2003

Delhees, Karl, Soziale Kommunikation. Psychologische Grundlagen für das

Miteinander in der modernen Gesellschaft, Opladen, Westdeutscher Verlag, 1994