Ce este observaţia?Răspunsul pare simplu: a observa înseamnă a cunoaşte, a examina un obiect sau un proces, a faceconstatări şi remarci (critice) referitoare la ceea ce ai privit cu atenţie. Acesta este sensul termenului de„observaţie“ la nivelul simţului comun.În perspectivă epistemologică şi metodologică se impun, însă, câteva precizări. Auguste Comte, citatde Paul Foulquié şi Raymond Saint-Jean (1962, 492), considerând observaţia una din cele patru metodefundamentale ale sociologiei (alături de comparaţie, analiza istorică şi experiment), atrăgea atenţia că „nuexistă o separare absolută între observaţie şi raţionament“ (Sistem de politică pozitivă, vol. I, 1851, 500).Astăzi se acceptă cvasiunanim că a observa înseamnă nu numai a înregistra, dar şi „a inventa“ şi „aconstrui realitatea“ – cum spunea Edgar Morin (1981). Percepţia, procesul psihic pe care se bazeazăobservaţia, „pune în acţiune memoria, inteligenţa, atenţia, imaginaţia, receptivitatea emoţională etc.(Kohn şi Nègre, 1991, 15). Rezultă de aici implicarea subiectului cunoscător în actul observaţiei:personalitatea şi factorii socio-culturali sunt prezenţi în procesul observării şi în produsul acestui proces,observaţia. Schemele perceptive, limbajul legat de gândire, valorile sociale, influenţa grupului, contextulspaţial şi istoric intervin în observaţie, astfel că pretinsa obiectivitate, caracterul de cunoaştere imediată,senzorială şi neutralitatea acesteia nu se justifică. Numai la nivelul cunoaşterii comune observaţia inducecertitudine. „Am văzut cu ochii mei“ – ceea ce înseamnă: adevărul fără umbră de îndoială. Dar observaţiaeste totdeauna „selectivă şi interpretativă: selectivă pentru că este premeditată; interpretativă deoarecepromovează cunoaşterea, ne luminează“ (P. M. Michiels-Philippe, 1984, citat de R. C. Kohn şi P. Nègre,1991, 29).Precizările făcute ne permit să trecem la examinarea observaţiei ştiinţifice, care se deosebeşte deobservaţia neştiinţifică prin aceea că urmăreşte să dea o semnificaţie lucrurilor şi proceselor percepute, săverifice ipotezele spre a identifica o regularitate, o lege de producere a lor – cum remarca încă în 1865Claude Bernard (vezi Introducere în studiul medicinii experimentale, 1958). Observaţia ştiinţificăpresupune cu necesitate scopul cunoaşterii, planificarea, desfăşurarea după reguli bine stabilite şiîndelung verificate. Aşa cum sublinia Gaston Bachelard, „observaţia ştiinţifică este totdeauna o observaţie

polemică; ea confirmă sau infirmă o teză anterioară (după P. Foulquié şi R. Saint-Jean, 1962, 493).Testarea ipotezelor, ca scop, diferenţiază observaţia ştiinţifică de cea spontană, neştiinţifică. James DreverTEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ 143şi Werner D. Fröhlich (1970, 59) defineau observaţia astfel: „percepţia şi înregistrarea atentă şi planificatăa fenomenelor, obiectelor, evenimentelor şi indivizilor în dependenţă de o situaţie determinată“.În ştiinţele socioumane observaţia este înainte de orice observarea omului de către om, fapt ce oparticularizează faţă de observaţia din ştiinţele naturii, fiind vorba de un raport între două persoane care„îşi dau seama“ şi acţionează ca atare.Ruth C. Kohn şi Pierre Nègre (1991, 7) notau că termenul de”observaţie“ desemnează: o etapă(iniţială) a cunoaşterii (faza exploratorie); un tip de acţiune realizată de cel ce observă (colectareasistematică a datelor); datele colectate, produsul final.În Dictionnaire de la sociologie (Boudon şi alţii, 1993/1996, 191), se specifică: „Sociologia nu serezumă la o înregistrare pasivă a faptelor şi a fenomenelor. Sociologii îşi construiesc observaţiile.Descrierea faptelor şi constatarea unor rezultate nu intervin decât la capătul unui proces empiric şiteoretic, produs de cercetarea realităţii; observaţia este totodată proces şi rezultat“ .Cele mai multe manuale şi tratate de metode şi tehnici de cercetare sociologică nu acordă un spaţiuprea mare definirii observaţiei, insistându-se asupra caracteristicilor, avantajelor şi dezavantajelor acesteiacomparativ cu alte modalităţi de cunoaştere a societăţii, cel mai adesea contrapunând observaţiaexperimentului. Să luăm în discuţie, oarecum la întâmplare, câteva exemple. Henri H. Stahl (1974, 187 şiurm.), după ce arată că observaţia ştiinţifică este „dirijată potrivit unor anumite reguli“, enumerăcaracteristicile acesteia: este metodică, adică are la bază o teorie; este integrală, pentru că realitatea nupoate fi înţeleasă decât în totalitatea sa; este sistematică, presupune desfăşurarea ei după un plan, nuhaotic, la întâmplare; este analitică, presupune „operaţia de desfacere a unui fenomen în elementele luialcătuitoare“ şi examinarea fiecărui element; este repetabilă şi verificabilă. Marie Jahoda şi colab. (1956)subliniază că observarea ştiinţifică nu se bazează pe proprietăţile observatorului ci pe scopul decunoaştere, pe o planificare riguroasă, pe notarea sistematică, ca şi pe controlul datelor. Kenneth D.

Bailey (1978/1982, 247 şi urm.) consideră că metoda observaţiei constă în „colectarea datelor desprecomportamentul nonverbal“ implicând sensibilitatea vizuală, dar şi acustică, tactilă, termică, olfactivă etc.Fără îndoială, observaţia face în principal apel la analizatorul vizual, pentru că cea mai mare parte ainformaţiilor ce ne parvin din mediul înconjurător sunt obţinute cu ajutorul văzului. „Ochiul esteinteligent“, dar nu percepe decât spectrul solar cu lungimea de undă cuprinsă între 380 şi 780 demilimicroni. În plus, semnalele din lumea exterioară nu sunt numai de natură vizuală. Auzul neconectează, ca şi văzul, cu lumea exterioară. În acest sens se poate vorbi de „observarea opiniilor“ prinexprimarea verbală spontană a lor. Văzul, auzul dar şi mirosul asigură observarea oamenilor de cătreoameni. „Sensibilitatea olfactivă a omului, puternic culturalizată, deşi nu are un rol la fel de activ pentruorientarea în mediu ca la animale, atinge uneori praguri extraordinar de înalte: mirosul de mosc, deexemplu, îl simţim chiar într-o concentraţie în aer care nu depăşeşte 0,00004 miligrame per litru, ceea cecorespunde dizolvării într-un bazin de apă cu lungimea de 1 km, lăţimea de 250 m şi adâncimea de 10 m aunei cantităţi de numai 100 de grame de mosc“ (Chelcea şi Chelcea, 1983, 71). În acelaşi sens,sensibilitatea termică, tactilă, chiar sensibilitatea dolorifică participă la cunoaşterea prin observare a vieţiisociale.După Kenneth D. Bailey (1978/1982, 249-252), avantajele recursului la metoda observaţiei constau,în primul rând, în superioritatea acesteia faţă de anchetă sau faţă de studiul documentelor când se studiazăcomportamentul nonverbal. Înşelarea deliberată, ca şi erorile datorate memoriei fac din datele obţinuteprin metodele interogative „informaţii de mâna a doua“. Înregistrându-se comportamentele individuale şicomportamentele colective chiar în momentul desfăşurării lor, observaţia îşi dovedeşte superioritatea. Pede altă parte, observaţia prezintă avantajul, faţă de experiment bunăoară, că înregistreazăcomportamentele în condiţiile naturale de desfăşurare a lor. În plus – aşa cum remarca printre primiiJohn M. Johnson (1975) – observaţia este slab reactivă, în comparaţie cu experimentul sau cu ancheta pebază de chestionar sau de interviu. Aceasta nu înseamnă că anumite procedee de observare nu inducmodificări ale comportamentelor persoanelor studiate. În general însă, se poate aprecia că observaţia

elimină în bună măsură artificializarea studiului vieţii sociale. În fine, spre deosebire de anchetasociologică sau de experiment, metoda observaţiei are avantajul de a permite analize longitudinale, prinînregistrarea comportamentelor sau environment-ului un timp mai îndelungat, luni sau ani de zile, dacă nereferim la observaţia participativă.Asemenea oricărei alte metode din ştiinţele socioumane, observaţia are şi dezavantaje. Kenneth D.Bailey (/1982, 250) le sistematizează astfel: un control redus asupra variabilelor externe care pot afecta144 Septimiu CHELCEAdatele cercetării, dificultăţi de cuantificare, limitarea la studiul unor eşantioane mici, dificultatea de apătrunde în anumite medii (agenţii guvernamentale, servicii secrete, cluburi selecte etc.) şi de a studiacomportamente intime (de exemplu, comportamentul sexual poate fi studiat cu ajutorul interviului, chiartelefonic, dar nu prin metoda observaţiei).Sintetizând cele spuse până aici, vom conchide că, în sens larg, observaţia sociologică este definită cacercetare concretă, de teren, empirică şi, în sens restrâns, ca metodă ştiinţifică de colectare a datelor cuajutorul simţurilor (văz, auz, miros etc.) în vederea inferenţelor sociologice şi psihologice pentru averifica ipotezele sau pentru a descrie sistematic şi obiectiv mediul înconjurător, oamenii şi relaţiileinterpersonale, comportamentele individuale şi colective, acţiunile şi activităţile, comportamentul verbal,obiectele fizice, produsele activităţilor creative ale persoanelor şi grupurilor umane. Descrierea, în cazulobservaţiei, „implică o activitate de comparare, o reperare şi o ierarhizare a diferenţelor şi asemănărilor“(Richelle, 1995, 165). Important este ca din datele de observaţie să se extragă legi.Tipurile de observaţieExistă o multitudine de tipuri de observaţie şi numeroase criterii de clasificare a procedeelor deaplicare a acestei metode. De la autor la autor terminologia variază, chiar dacă fondul problemei rămâneacelaşi. Se conturează, însă, în prezent tot mai accentuat tendinţa de a trata observaţia într-o dublăperspectivă: cea a paradigmei cantitative diferenţiat de paradigma calitativă (M. Hammersley şi P.Atkinson, 1983; J. Lofland şi L. Lofland, 1984; B. Berg, 1989; D. L. Jorgenson, 1989; C. Glesne şi A.Peshkin, 1992; P. A. Adler şi P. Adler, 1994; P. Iluţ, 1997). Se face astfel distincţie între observaţiacantitativă şi observaţia calitativă.După Pattricia A. Adler şi Peter Adler, ceea ce diferenţiază observaţia calitativă de cea tradiţională,

cantitativă, se referă la faptul că aceasta “în esenţă este fundamental naturalistică, se desfăşoară încontext natural, vizează actorii sociali care în mod natural participă în interacţiuni şi urmează cursul vieţiide zi cu zi (1994, 378).William J. Goode şi Paul K. Hatt (1952, 119 şi urm.) fac distincţie între observaţia controlată şiobservaţia necontrolată, în cadrul celei din urmă incluzând observaţia participativă versus observaţianonparticipativă.René König (1967, 107-133) împarte observaţia în următoarele tipuri: observaţie controlată şiobservaţie necontrolată, ambele tipuri făcând parte din ceea ce înţelege prin observaţie ştiinţifică;observaţie directă şi observaţie indirectă, conform criteriului „poziţia faţă de realitate a materialului deobservat“; observaţie externă (nonparticipativă), care poate fi extensivă sau intensivă, şi obsrvaţieparticipativă, care la rândul ei poate fi pasivă sau activă. În ultima clasificare dihotomică(participativă/nonparticipativă) se are în vedere „poziţia faţă de realitate a observatorului“.Bernard S. Phillips (1971, 159-170) propune următoarea clasificare: observaţie slab structurată şiobservaţie puternic structurată, prin analogie cu tehnica interviurilor standardizate şi nestandardizate.Tipul de observaţie slab structurată include observaţia participativă şi observaţia nonparticipativă.Într-o lucrare de largă circulaţie, Méthodes des sciences sociales de Madeleine Grawitz (1972, 347-348), se iau în discuţie pentru tipologizarea observaţiei două criterii: sistematizarea şi cuantificarea.Conform primului criteriu, se tratează separat: observaţia nonsistematizată, observaţia elaborată(préparée) sau sistematizată şi observaţia întărită (armée). În funcţie de posibilitatea de cuantificare sediscută despre observaţia calitativă, recomandată în studiile monografice (descriptive), în abordareafenomenelor complexe şi pentru pregătirea observaţiei cantitative. Acest al doilea tip de observaţiepermite generalizarea statistică.O clasificare mai elaborată a observaţiei o întâlnim în lucrarea Einführung in die Methoden derempirischen Soziologie de Renate Mayntz şi colab. (1969), în care se analizează distinct: observaţiasistematizată şi observaţia nesistematizată, observaţia de teren şi observaţia de laborator, observaţiaparticipativă şi observaţia nonparticipativă.În lucrările mai recente se constată aceeaşi diversitate de tipologii şi de criterii de clasificare a

observaţiei. Earl Babbie (1992, 285) aminteşte doar tipurile de observaţie participantă şi observaţiedirectă. R. Guy Sedlack şi Jay Stanley (1992, 286-293) au în vedere mai multe criterii: gradul deimplicare a observatorului în viaţa colectivităţilor studiate (observaţie participativă şi nonparticipativă),TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ 145recunoaşterea deschisă sau ascunderea faptului că se urmăreşte studierea grupurilor, colectivităţilor saucomunităţilor (observaţie deschisă şi observaţie ascunsă), efectuarea observaţiei în mediul natural sauîntr-un mediu artificial (observaţie de teren şi observaţie de laborator), gradul de control (observaţieputernic controlată şi observaţie slab controlată) şi, în fine, structurarea categoriilor de observare(observaţie structurată şi observaţie nonstructurată).Exemplificarea, fireşte, ar putea continua. De pildă, Lazăr Vlăsceanu (1986, 213) se opreşte la treitipuri de practicare a observaţiei: observaţia structurată, observaţia participativă şi observaţianedistorsionantă.În ceea ce ne priveşte vom insista doar asupra tipurilor de observaţie mai frecvent utilizate încercetările sociologice, inclusiv în investigaţiile psihosociologice, şi anume: observaţia structurată,observaţia participativă, observaţia eşantionată (time sampling). Utilizăm deci criteriile: gradul destructurare, nivelul de implicare a cercetătorului şi durata observaţiei. Alte criterii precum: nivelulcontrolului sau dezvăluirea rolului de observator vor interveni pe parcursul analizei, fără însă a stăruiasupra tipurilor de observaţie ce ar rezulta din aplicarea respectivelor criterii.Observaţia nestructurată versus observaţia structurată. Dacă acceptăm punctul de vedere al luiKenneth D. Bailey (1978/1982, 252), în clasificarea tipurilor de observaţie intervin două tipuri destructuri: primul se referă la structura environmentului, care prin dihotomizare dă naştere cadrului natural(studiu de teren) şi cadrului artificial (experimentul de laborator), iar cel de al doilea are în vedere gradulde structurare a observaţiei, care poate fi la limită divizat în observaţie nestructurată, de o parte, şiobservaţie structurată, de cealaltă parte.Rezultă prin luarea în calcul a celor două tipuri de structuri otipologie a observaţiei: observaţia complet nestructurată (întâlnită în studiile de teren), observaţianestructurată (utilizată în experimentele de laborator), observaţia structurată (în studiile de teren) şiobservaţia complet structurată (în experimentele de laborator). În Figura 9.1 sunt prezentate cele patrutipuri de observaţie.

Fig. 8.1. Tipurile de observaţie (după K. D. Bailey, 1982, 253)Gradul de structurare Gradul de structurare a cadrului observaţionala observaţieiCadrul natural LaboratorNestructurată Observaţie completnestructurată (M. Mead, 1928;W. F. Whyte, 1955)Observaţia nestructuratăStructuratăObservaţia structuratăObservaţia completstructurată (R. F. Bales,1950)Dar ce înseamnă structurarea observaţiei? G. J. McCall (1984), citat de Royce Singleton, Jr. şi colab.(1988, 300), răspunde: “Observaţia este structurală sau sistematică dacă se utilizează explicit planuripentru selecţia, înregistrarea şi codificarea datelor; ea este nestructurată dacă aceste procese sunt impliciteşi emergente”.Observaţia nestructurată (sau slab structurată) se întâlneşte atât în studiile sociologice de teren, cât şiîn cele de laborator (mai ales în cercetările psihosociologice). Metoda etnografică având drept scopdescrierea amănunţită a unei culturi sau subculturi se bazează pe observaţia nestructurată. Studiilerealizate de Margaret Mead (1901 – 1978) în insulele Samoa sau în Noua Guinee (vezi: Coming of Age inSamoa, 1928; Sex and Temperament in Three Primitive Societies, 1935) sunt un bun exemplu de ceea ceînseamnă utilizarea observaţiei nestructurate. Metoda etnografică a fost aplicată cu succes şi înmonografiile realizate în perioada interbelică de Şcoala sociologică de la Bucureşti, de sub conducerea luiDimitrie Gusti. Henri H. Stahl face o expunere magistrală a acestui tip de observaţie în Tehnicamonografiei sociologice (1934).146 Septimiu CHELCEAObservaţia nestructurată constituie adesea primul pas în cercetarea sociologică de teren. Se înţelegecă, şi în acest caz, fără aportul teoriei, observaţia este oarbă. Fondarea pe teorie diferenţiază observaţiaştiinţifică (şi observaţia nestructurată este observaţie ştiinţifică) de observaţia spontană. Cercetătorul nu selasă furat de ceea ce iese din comun, observaţia ştiinţifică nu trebuie să conducă la o colecţie deexcentricităţi. Prin aceasta nu se neagă valoarea unor fapte de observaţie neaşteptate, dar capitale, înmăsură să iniţieze o nouă teorie sau să lărgească teoriile existente. Robert K. Merton (1972, 286) numeşte

acest fapt serendipitate, după povestea celor trei prinţese din Serendip (vechiul nume al insulei Ceilon)care aveau darul de a descoperi graţie perspicacităţii lor lucruri pe care nu le căutau. Astfel de fapteneaşteptate, aberante şi capitale înregistrate prin observaţia nestructurată oferă ocazia dezvoltării unei noiteorii (Termenul de „serendipitate“ a fost creat de Horace Walpole în 1754, Robert K. Merton utilizându-lpentru prima dată în studiul Sociological Theory publicat în American Journal of Sociology, 1945, 50,469). Se înţeleg că – aşa cum remarca René König – „nu observaţia naivă a unui observator naiv, cidimpotrivă observaţia naivă a unui observator instruit“ constituie „serendipity pattern“.Observaţia structurată, la rândul ei, poate fi aplicată în cercetările sociologice de teren, ca şi înstudiile de laborator, fie cu recunoaşterea deschisă a rolului de observator, fie ascunzându-se acest rol.Pentru acest tip de observaţie distinctiv este faptul că se face apel la un „sistem de categorii“ în raport decare se face observaţia.Prin categoriile de observaţie înţelegem clase de fapte şi fenomene omogene, în care sunt reuniţiindicatorii relevanţi şi care permit, prin codificare, analiza statistică a proceselor şi relaţiilor sociale.Roger W. Heyns şi Alvin F. Zander (1963) analizează caracteristicile sistemelor de categorii deobservaţie. Din punctul de vedere al gradului de cuprindere a realităţii, sistemul de categorii poate fiexhaustiv, când toate actele comportamentale ale subiecţilor vor fi clasificate în categoriile stabilite, saunonexaustive, când sistemul de categorii nu permite decât selectarea unor comportamente. Utilizarea unuisistem de categorii nonexaustiv aduce serioase economii de timp şi este de preferat în studiile-pilot. În ceace priveşte gradul de reflecţie impus de sistemul de categorii la înregistrarea datelor de observaţie, acestapoate fi înalt sau mediu, după cum categoriile stabilite sunt mai generale sau mai particulare. Sistemul decategorii poate avea unul sau mai multe cadre de referinţă, încercând să cuprindă fenomene omogene saueterogene. În primul caz, sistemul de categorii este unidimensional, în cel de-al doilea caz estemultidimensional. În cadrul sistemului, categoriile pot fi continue sau discontinue. Se înţelege că, deregulă, vor fi continue categoriile din sistemele unidimensionale şi discontinue categoriile din sistemelemultidimensionale.Pentru exemplificare, să analizăm sistemul de categorii utilizat de Robert F. Bales (1950) în

studierea în laborator a interacţiunii în cadrul discuţiilor de grup. Metoda este cea a analizei deinteracţiune, în fond un tip de analiză a conţinutului comunicării în rezolvarea de probleme, care constă în“clasificarea comportamentelor act după act... şi dintr-o serie de analize a datelor în vederea obţinerii deindici descriptivi ai proceselor de grup şi derivat, a factorilor care influenţează aceste procese” (Bales,1950/1970, 217). Este interesant de arătat că, iniţial, Robert F. Bales luase în considerare 85 de categoriipentru a descrie procesele de interacţiune în cadrul discuţiilor de grup. În final, în urma laborioaselor saleinvestigaţii concrete (1946-1949), nu au fost reţinute decât 12 categorii. Acestea sunt dispuse în perechi(pozitive şi negative) şi ordonate în două dimensiuni referitoare la: comportamentul afectiv şicomportamentul intelectual. Perechile de categorii surprind: problemele de orientare a discuţiilor (a),problemele de evaluare (b), problemele de control (c), problemele de decizie (d), problemele de învingerea tensiunii (e), problemele de integrare în grup a participanţilor la discuţie (f) (Figura 9.2), care, înviziunea autorului, logic sunt aplicabile tuturor tipurilor de sisteme de interacţiune..Sistemul de categorii al lui Robert F. Bales este exhaustiv: orice comportament al perticipanţilor ladiscuţie poate fi încadrat într-un din categoriile stabilite. Pentru a clasifica însă comportamentele se cereun înalt grad de reflexie, întrucât categoriile propuse sunt foarte generale. Sistemul este bidimensional,vizând atât comportamentul afectiv, cât şi pe cel intelectual, fapt ce împiedică ordonarea pe o singurălinie a categoriilor, de la cea mai puţin intensă până la cea mai intensă participare la discuţiile de grup.Într-adevăr, dat fiind cadrul de referinţă diferit, nu poate fi apreciat comportamentul celui care contribuiela destinderea atmosferei mai intens participativ decât comportamentul celui care orientează discuţiile sauevaluează informaţiile, dar nici invers. Categoriile stabilite de Robert F. Bales sunt în acest sensdiscontinue. Ele permit alcătuirea profilurilor de discuţii, reconstituirea desfăşurării acestor discuţii,pecum şi rolul fiecărui participant în discuţia de grup.TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ 147Fig. 8.2. Sistemul de categorii utilizat de R. F. Bales pentru studiul proceselorde interacţiune în cadrul discuţiilor de grup (1950/1970, 218)Domeniul socioemoţionalA(reacţii pozitive)Domeniul temei B(răspunsuri)

a b c d e fDomeniul temei C(întrebări)Domeniul socioemoţionalD(reacţii negative)Astfel, Robert F. Bales analizează distribuţia (în cifre brute şi în procente) frecvenţei actelorcomportamentale în cele 12 categorii pentru un total de 23 000 de acte înregistrate în observareagrupurilor de discuţie (din şcoli, colegii, universităţi etc.) de diferite mărimi, punând în evidenţă uneleuniformităţi (Tabelul 9.1).Tabelul 8.1. Frecvenţele actelor comportamentale pe categorii de observaţie(după R. F. Bales, 1950/1970, 222)Categoria deobservaţieScorul Procente LimiteleInferioară Superioară1 246 1,0 0,0 5,02 1675 7,3 3,0 14,03 2798 12,2 6,0 20,04 1187 5,2 2,0 11,05 6897 30,0 21,0 40,06 4881 21,2 14,0 30,07 1229 5,4 2,0 11,08 809 3,5 1,0 9,09 172 0,8 0,0 5,010 1509 6,6 3,0 13,011 1009 4,4 1,0 10,012 558 2,4 0,0 7,01. Arat• solidaritate,sprijin•,laud•,ajut•2. Destinde atmosfera.Glume•te,râde, exprim•satisfac•ie.3. Exprim• a orduls•u, arat•4. Face sugestii, indic• odirec•ie,d• un scopac•iunii.5. Formuleaz• opinii,apreciaz• evalueaz•6. D• o orientare, o7. Ci efre o oriientare, iiinforma•ii,repet•,confirm•.8. Cere o evaluare, o opinie,analizeaz•.9. Cere sugestii, c•iposibile

10.Dezaprob•,refuz•participarea sa.11.Manifest• tensiune,frustrare.12.Manifest• agresivitate,î•i148 Septimiu CHELCEACunoscându-se distribuţia în procente, pe categorii de observaţie şi limitele acestei distribuţii, pot ficaracterizate interacţiunile din grupurile cercetate după cum se abat, şi cât de mult, faţă de mediilestabilite empiric. Astfel, Robert F. Bales prezintă în studiul Some Uniformities of Behavior in SmallSocial System (1952) profilul unui grup satisfăcut în discuţie de caz (Tabelul 8.2).Tabelul 8.2. Profilul unui grup satisfăcut în discuţia de caz(după R. F. Bales, 1952, 149)Nr. crt. Categorii de observaţie Frecvenţa (în procente)1 Arată solidaritate 0,72 Destinde atmosfera 7,93 Exprimă acordul său 24,94 Face sugestii 8,25 Formulează opinii 26,76 Dă o orientare 22,47 Care o orientare 1,78 Cere o evaluare 1,79 Cere sugestii 0,510 Dezaprobă 4,011 Manifestă tensiune 1,012 Manifestă opoziţie 0,3Din numărul total de 719 acte comportamnetale înregistrate în discuţia de caz, aproximativ treipătrimi din ele se încadrează în categoriile: acord, oferă opinii, oferă orientări. Reacţiile socioemoţionalepozitive (aproximativ o treime din totalul înregistrărilor) sunt de şase ori mai numeroase decât reacţiilesocioemoţionale negative (5,3%). Aplicarea acestui procedeu de observaţie complet structurată în analizadiscuţiei de caz a pus în evidenţă petnru grupul dat existenţa nesemnificativă a problemelor de integrareîn grup a participanţilor la discuţie (1,0%).Observaţia externă versus observaţia participativă. Observaţia externă semnifică situareaobservatorului în afara sistemului observat. Acest tip de observaţie se recomandă în cazurile în careîncadrarea cercetătorului în sistemul rol-status-urilor grupului sau colectivităţii ţintă este dificilă sau chiarimposibilă (de exemplu, în societăţile academice, în instituţiile militare, politice, religioase etc.).Să neimaginăm că am dori să studiem stilul de conducere într-o mare corporaţie sau firmă. Aproape sigur că nu

vom fi acceptaţi ca membri în consiliul de administraţie şi nici nu ni se vor acorda interviuri de către ceidin staff-ul instituţiei. Nu ne aşteptăm să ni se completeze nici chestionarele de anchetă. Putem apela laobservaţia externă. Obţinem permisiunea de a vizita sala de consiliu, biroul directorului general (fireşte,după orele de program...). După amenajarea încăperilor respective vom afla dacă este vorba de un spaţiusociopat, care încurajează comunicarea socială, sau de un spaţiu sociofug – conform terminologieipropuse de A. Mehrabian şi N. Diamond (1971). Vom vedea dacă masa de consiliu, dacă scaunele dinjurul mesei sunt la fel, ştiind că forma mesei şi aşezarea în jurul ei influenţează comunicarea şi cooperareainterpersonală – după cum remarca Mark Knapp (Non-Verbal Communication in Human Interaction,New York, Holt, Rinehart and Winston, 1978). “Mesele pătrate sunt ideale pentru convorbiri scurte, carese rezumă la fapte sau de stabilire a unor relaţii superior/subordonat” (Pease, 1992, 200). Mesele standarddreptunghiulare, notează autorul anterior citat, permit patru poziţii: de colţ (care încurajează conversaţiileprieteneşti, spontane), de cooperare (de aceeaşi parte, exprimând acceptarea parteneriatului), competitivdefensivă(de o parte şi de alta a mesei) şi independentă (îndepărtată, de o parte şi de cealaltă parte amesei). La rândul lor mesele rotunde sunt ideale pentru discuţiile între persoanele cu status social egal. Săne gândim la “cavalerii mesei rotunde” ai regelui Arthur al celţilor din Britannia (sec. al VI-lea) care auluptat împotriva cuceritorilor anglo-saxoni, dar şi la “efectul Steinzor”, care prevede că, în jurul uneimese rotunde, schimbul cel mai intens de informaţii se realizează cu persoana plasată diametral opus(Bernanrd Steinzor, The Spatial Factor in Face-to-face Discussion Groups, 1950). Cât priveşte scauneledin jurul meselor de consiliu sau din birourile manageriale trebuie să ştim că ele “scot în evidenţă rangulşi puterea” – dacă avem în veddre – “mărimea şi accesoriile, înălţimea lor şi locul unde vor fi aşezate”TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ 149(Pease, 1992, 205). Vom măsura distanţa dintre locurile participanţilor la discuţiile pentru luareadeciziilor şi chiar lăţimea sau diamentrul mesei. Aceasta pentru că fiecare participant la discuţii resimtenegativ când nu îi este respectat spaţiul personal, acea zonă ce înconjoară corpul uman, asemenea uneianvelope invizibile, care variază ca dimensiune în funcţie de cultură, apartenenţa la genul social

(masculin/feminin), tipul de relaţii (formale/informale) şi de situaţia concretă (Robert Sommer, PersonalSpace, 1969). Ne va interesa calitatea materialelor din care este confecţionat mobilierul, funcţionalitatea,dar şi amplasarea lui. Este privilegiată? Putem să fim aproape siguri că în respectiva instituţie seîncurajează mai degrabă respectarea strictă a regulilor (inclusiv de rezolvare a problemelor), nucreativitatea. Datele furnizate de observaţia externă vor trebui coroborate cu cele obţinute cu ajutorul altormetode, tehnici şi procedee, dar ele nu sunt în nici un caz de neglijat.Într-o cercetare sociologică este nu numai imposibil, dar şi inutil să se înregistreze tot ce înseamnăviaţă socială. A observa comportamentul oamenilor 24 de ore din 24 este absurd; efortul nu este răsplătitde apropierea de adevăr. Dacă totul este semnificativ, atunci nimic nu este semnificativ. Va trebui să seprocedeze selectiv – aşa cum s-a procedat, de exemplu, în studiul procesului de industrializare şiurbanizare la Boldeşti (Herseni, 1970). De asemenea, este exemplară pentru observaţia externăînregistrarea interacţiunii în grupurile de muncă în cercetările conduse de Elton Mayo efectuate într-ofilatură din Philadelphia (1925) şi în atelierele din Hawthorne, lângă Chicago, ale Companiei WesternElectric (1924-1943).Observaţia externă (sau nonparticipativă) este caracteristică studiilor de laborator, în timp ceobservaţia participativă se întâlneşte în studiile sociologice de teren şi cu deosebire în cercetările deantropologie culturală. Sigur, se cunosct şi excepţii de la această regulă. Cercetarea din anii 1967-1968asupra unui eşantion de 1217 de persoane, în Franţa, pe care se bazează lucrarea lui Pierre Bourdieu (LaDistinction: Critique sociale du jugement, Paris, Les Editions de Minuit, 1979) privind mentalulburgheziei contemporane constituie un exemplu cu valoare teoretică şi metodologică esenţială.Concomitent cu aplicarea chestionarului (26 de întrebări închise şi deschise, la care se adaugă 12 întrebăride clasificare), operatorii de interviu trebuiau să completeze şi o fişă de observaţie despre locuinţa,îmbrăcămintea, frizura/cuafura, corbirea persoanelor intervievate Observaţia participativă înseamnă „alua parte – pe cât permite situaţia – conştient şi sistematic la viaţa activă, ca şi la interesele şi sentimentelegrupului studiat“ (Kluckhohn, 1956, 97). Practicând acest tip de observaţie, cercetătorul nu numai că esteprezent în colectivitatea studiată, dar se şi integrează în situaţia observată, în viaţa de zi cu zi zi a

grupului.Aşa cum apreciază Danny L. Jorgensen (1989, 13-22), observaţia participativă se defineşte prin şaptecaracteristici de bază:Descrierea vieţii sociale se face prin perspectiva celor dinăuntrul grupului, a oamenilor aflaţi într-oanumită situaţie sau într-un cadru bine determinat. Ce progres în cunoaştere asigură aceastăperspectivă? Să ne gândim la teorema lui Thomas (1928): “Dacă o persoană defineşte situaţiile ca reale,atunci sunt reale şi consecinţele lor”. Înseamnă că după modul în care oamenii conferă sens lumii încare trăiesc aşa va fi realitatea. Viaţa socială este aşa cum o construiesc nativii, oamenii dinăuntrulsocietăţii sau grupurilor sociale studiate. Fireşte că “definirea situaţiilor” de către nativi poate fi eronată,marcată de credinţe, influenţate de sentimente etc., dar tocmai o astfel de realitate determinăinteracţiunile membrilor comunităţii şi din afara ei, ca străin, nu o poţi cunoaşte, nu poţi înţelegemobilul interacţiunilor şi nici structura socială. Observaţia participativă permite însă acest lucru.În observaţia participativă se are în vedere viaţa de zi cu zi a oamenilor în mediul în care aceştia îşi ducexistenţa. Pentru metodologia observaţiei participative este importantă viaţa cotidiană aici şi acum, nucomportamentele oamenilor în laboratoarele experimentale, în situaţiile artificial create.Observaţia participativă conduce la generalizări ca teorii interpretative, nu la teorii explanatorii rezultateîn urma testării cauzale. Generalizările şi interpretările inspirate de observaţia participativă suntutilizate, totuşi, în luarea deciziilor cotidiene.Observaţia participativă se înscrie într-un proces de cercetare flexibil, deschis, atât în ceea ce priveşteidentificarea problemelor de studiu, cât şi sub raportul procedeelor de colectare a datelor şi amodalităţilor de teoretizare. Se porneşte de la experienţa imediată a oamenilor în situaţiile concrete deviaţă. În final, se ajunge la descrierea calitativă a vieţii sociale în termenii limbajului uzual al nativilor,al membrilor colectivităţilor studiate.150 Septimiu CHELCEAAbordarea calitativă, în profunzime, studiul de caz sunt implicate de metodologia observaţieiparticipative, ceea ce presupune descrierea detaliată şi analiza adâncită a unei unităţi sociale sau a unuiaspect al vieţii sociale. De regulă, se face apel la observaţia participativă când urmează a se studia

holistic o cultură sau o societate, o subcultură sau o organizaţie, un grup uman, practicile, credinţele sauinteracţiunile umane. Scopul este de a descrie comprehensiv şi exhaustiv un aspect important sau unical vieţii sociale.Cercetătorul care utilizează observaţia participativă trebuie să joace rolul de participant la viaţa de zi cuzi a unităţii sociale investigate. De-a lungul cercetării de teren, observatorul participant poate juca maimulte roluri, de la cele dictate de recunoaşterea deschisă a scopului de cunoaştere ştiinţifică până la celde “cercetător ştiinţific acoperit”.În observaţia participativă, se utilizează strategii specifice în funcţie de unitatea socială investigată.Experienţa de viaţă a cercetătorului constituie o sursă de date foarte importantă. În diferite momente alecercetării se valorifică în scopul cunoaşterii ştiinţifice documentele sociale de toate tipurile, ca şiinterviurile, în special, nestructurate şi chiar chestionarele, de regulă, cu întrebări deschise. Modul deînregistrare a datelor colectate prin observaţie participativă are o importanţă deosebită. În afaraaparatului de fotografiat, de filmat, a casetofoanelor şi a echipamentelor audio-video, în prezent suntutilizate şi computerele.Termenul de „observaţie participativă“ a fost introdus în vocabularul sociologiei în 1924 de cătreEduard C. Lindeman în lucrarea Social Discovery, în care, criticând abuzul de cercetări pe bază dechestionar, lansa îndemnul: „Dacă vrei să ştii cu adevărat ce face o persoană, observăo!“ (Stacey, 1970,50).Bronislav Malinowski (1884 – 1942), iniţiatorul funcţionalismului în antropologia culturală şi unuldintre cei care au ilustrat valoarea observaţiei participante în studiul culturilor izolate, nota în Argonautsof Western Pacific (1922): „Nu este greu ca în acest gen de muncă etnograful să abandoneze uneoriaparatul fotografic, blocnotesul şi creionul, pentru a lua parte la ceea ce se petrece. El poate participa lajocurile indigenilor, poate să-i însoţească în vizitele şi plimbările lor, să se aşeze, să asculte, să participe laconversaţie. . . Din aceste incursiuni în viaţa indigenă. . . am căpătat sentimentul foarte clar că felul lor dea fi în diverse ocazii de tranzacţii tribale, conduita lor îmi deveneau mai clare şi mai inteligibile caînainte“ ( Malinowscki, 1922/1984, 21).Rolul cercetătorului în observaţia participativă poate fi – după Raymond L. Gold (1958) – acela de:

totalmente participant, participant ca observator, observator ca participant şi totalmente observator. Înprimul caz, cercetătorul ascunde rolul său de observator şi se integrează în viaţa colectivităţii studiate câtmai mult posibil. El interacţionează cât mai natural cu cei pe care îi studiază, îşi încorporează rolurilesociale impuse de grup, dar trebuie să rămână, totuşi, el însuşi, adică observator, acesta fiind “rolul săuprimar” (Gold, 1958/1970, 375). Participantul ca observator îşi dezvăluie rolul de cercetător, dar îşiconsacră bună parte din timp activităţilor comune ale grupului studiat. În contrast, observatorul caparticipant reduce timpul dedicat activităţilor nelegate de cercetarea propriu-zisă. Raymond L. Gold(1958/1970, 377) apreciază că “rolul de observator participant este utilizat în studiile care implicăintervievarea nerepetată” şi că “observarea este mai mult formală decât informală”. Dat fiind faptul căobservatorul ca participant are contact cu grupul studiat o perioadă de timp relativ scurtă, există risculunei cunoaşteri superficiale a interacţiunilor sociale din cadrul acestuia. În fine, observatorul total nu seimplică în viaţa grupului şi nu intervine în desfăşurarea fenomenelor studiate. “Rolul de observator total îlîndepărtează pe cercetătorul de teren de interacţiunile sociale cu cei studiaţi” (Gold, 1958/1970, 378).Herbert J. Gans (1962/1982, 398-399), precizând că în studiul său despre italienii-americani din zonaWest End a oraşului Boston a utilizat observaţia paricipativă, consideră că este mai util să se vorbeascădespre tipurile de observţie paricipativă în funcţie de comportamentul cercetătorului, nu de gradul în carepersoanelor studiate li se dezvăluie identitatea acestuia (absolut secret, parţial recunoscut, recunoscuttotal), conform tipologiei lui Raymond L. Gold. Astfel, pot fi identificate trei tipuri de observaţieparticipativă: 1) Cercetătorul se comportă ca observator, adică este fizic prezent la desfăşurareaevenimentelor, dar nu participă la derularea lor; 2) Cercetătorul participă, dar ca cercetător, ceea ceînseamnă că are rol de “cercetător-participant”; 3) Cercetătorul participă, devenind în această situaţie“paricipant real”, abdicând pe moment la rolul său de cercetător, reluânu-şi-l însă după consumareaevenimentului.TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ 151Aşa cum remarca Danny L. Jorgensen (1989, 53), de la complete outsider la complete insidercercetătorul care optează pentru metodologia observaţiei participative parcurge o gamă întreagă de stadii

schimbându-şi poziţia socială (social location) de pe care înregistrează viaţa de zi cu zi a comunităţilorstudiate. Ca şi poziţia fizică (physical position) – distanţă sau apropiere de fenomenul observat – poziţiasocială adoptată deliberat de către cercetător influenţează hotărâtor ce va observa, în ciuda dorinţeiacestuia de a furniza o imagine corectă de a cunoaşte obiectiv viaţa socială. Ceea ce se observă, în final,depinde de poziţia socială (cea a şomerilor sau a patronilor, a majoritarilor sau a minoritarilor, a femeilorsau a bărbaţilor, a profesorilor sau a studenţilor etc.) pe care se plasează cercetătorul. Nu există, fireşte, opoziţie care să asigure o perspectivă perfectă asupra tuturor fenomenelor sociale studiate. De fiecare datăcercetătorul va decide unde să se plaseze pentru a obţine cea mai adecvată imagine, conştient fiind căoricare din perspective conţine limitatori intrinseci, erori inerente. De aceea observatorul participant vaîncerca să îşi schimbe poziţia de observare pentru a înregistra fenomenul studiat din cât mai multeperspective. Această strategie reduce posibilitatea unor observaţii incorecte (inacurate observation).Patricia A. Adler şi Peter Adler (1994, 379) apreciază că, în perspectiva abordării calitative, practicacercetărilor bazate pe observaţia participativă pune în evidenţă o accentuare a implicării cercetătorului înviaţa comunităţii studiate, astfel că se poate vorbi de trei roluri predominante ale observatorului:cercetător-membru-deplin, cercetător-membru-activ şi cercetător-membru-periferic. Această tipologie arolurilor observatorului cercetător ştiinţific permite diferite combinaţii cu tipologia propusă de RaymondL. Gold (1958).Aşa cum foarte judicios remarca Petru Iluţ (1997, 81), “participarea şi observaţia ca membrucomplet, membru activ sau membru periferic depind de caracteristicile socio-demografice alecolectivităţilor şi grupurilor investigate şi de condiţiile concrete în care se desfăşoară”.Problemele ridicate de observaţia participativă sunt numeroase, vizând atât tehnica de cercetare, câtşi deontologia. Vom declara scopul real al cercetării? Ne vom declina identitatea? Cât de activă va fiparticiparea cercetătorului la viaţa grupului studiat? De răspunsul la aceste întrebări cursul observaţiei seva modifica, iar din combinarea axelor „participare“ şi „declararea status-ului de observare“ rezultă patrusituaţii în care se poate afla cercetătorul vieţii sociale (Figura 8.3).puternicGradul de recunoaştere

a participării la situaţieslabGradul de recunoaşterea statusului de cercetătorFig. 8.3. Situaţiile observatorului participant (după Kohn şi Nègre, 1991, 118)Precizăm că în cursul desfăşurării cercetării statusul observatorului se poate schimba: din observatornedeclarat, cercetătorul poate deveni cercetător neutru sau actor social. De asemenea, gradul de implicareîn viaţa grupului se poate schimba. Menţionăm că există o literatură bogată vizând acest tip de observaţie(I. C. Jarvie, 1969; P. Kloos, 1969; G. J. McCall şi, J. L. Simmons, 1969; Margaret Stacey, 1969; VirginiaL. Olsen şi Elvi Waik Whittaker, 1970; H. S. Becker, 1970).Pentru a ilustra strategia observatorului participant, să luăm în discuţie cercetarea antropologului D.M. Vesperi (City of Green Benches, New York, Correl University Press, 1985) la care face trimitereDanny L. Jorgensen (1989, 57). Tânărul antropolog american şi-a propus să studieze viaţa persoanelorfoarte bătrâne care trăiesc în sărăcie, fiind dependente de serviciile sociale. S-a gândit că oraşul St.Petersburg, din Florida, oferă cele mai bune condiţii pentru studiul pe care şi l-a propus, dat fiind faptul căCercetător –«spion»Cercetător –«actorsocial»Observator«nedeclarat»Observator«neutru»ascuns declarat152 Septimiu CHELCEAo mare parte din locuitorii oraşului erau persoane în vârstă, în evidenţa serviciilor sociale. Ca tânărcercetător, nu putea să-şi asume rolul de “spion” (complete insider). S-a stabilit în St. Petersburg şi aînceput să-i intervieveze pe bătrânii de pe străzile oraşului, ca simplu cetăţean, ca simpatizant al acelordefavorizaţi şi posibil prieten al lor, în fine, ca cercetător ştiinţific. Uneori făcea observaţie participativă,ca cercetător neutru, alteori ca “cercetător acoperit”, nedeclarat. Cel mai adesea observa comportamentulpersoanelor foarte bătrâne şi foarte sărace, stând pe o bancă în parc (de unde şi titlul cărţii sale).Observaţia participativă are prin excelenţă un caracter descriptiv şi adesea doar un scop explorativ.

William Foote Whyte, clasic al acestui tip de observaţie, în Street Corner Society: The Social Structure ofan Italian Slum (1943) răspunde unei probleme privind organizarea socială în oraşele americane.Complexitatea problemei, inexistenţa unei teorii adecvate (la acea dată exista prejudecata că la periferiaoraşelor americane domneşte dezorganizarea socială) l-a determinat pe William Foote Whyte să încerceobservarea explorativă a fenomenului. S-a mutat în Cornerville, locuind într-o cameră la o familie deitalieni. Pentru că părinţii respectivei familii nu vorbeau englezeşte, a început să înveţe limba acestora, înscurt timp reuşind să vorbească italiana fluent. Faptul că a făcut efortul de a învăţa limba comunităţiistudiate s-a dovedit a fi foarte important, chiar dacă discuţiile cu persoanele din generaţia a doua s-aupurtat totdeauna în limba engleză: i-a convins pe nativi de “interesul sincer şi simpatetic pentru populaţiadin Cornerville” (Whyte, 1943, V.). De la fereastra locuinţei lui a început să observe o bandă (termenulare aici o nuanţă neutră) de pe Norton Street, din Boston. În această fază, observaţia nu era participativă.Treptat (cercetarea a durat trei ani şi jumătate), William Foote Whyte s-a integrat în subcultura bandei, aînvăţat „limbajul“ ei, a fost acceptat şi sprijinit să desfăşoare cercetarea. La constituirea ei, la începutulanului 1937, banda număra şase membri; apoi banda şi-a mărit numărul la treisprezece membri, în vârstăpână la 29 de ani. Toţi copilăriseră în acelaşi mediu, urmaseră la aceeaşi şcoală; unii lucrau permanent înfabrică, alţii doar ocazional. Fiecare avea un loc bine stabilit în organizarea bandei. Iniţial, Nutsy fuseseşef. Într-o confruntare directă, Doc îl învinge pe Nutsy şi devine şeful bandei. Poziţiile celorlalţi membriai bandei se conturează după cum activaseră sub conducerea lui Nutsy (Frank, Joe, Alec, Carl, Tonny) sauintraseră în bandă ca urmare a prieteniei lor cu Doc (Danny, Mike, Long John).Cercetarea lui William Foote Whyte înlătură prejudecata dezorganizării sociale în slums-ul oraşeloramericane şi aduce totodată contribuţii preţioase la tehnica observaţiei participative, prin formularea unorreguli de aplicare a acestei tehnici. Astfel, observatorul: trebuie să ia legătura în primul rând cu liderul(conducătorul, personajul central) grupului observat; trebuie să atragă toate persoanele care doresc săconlucreze cu el; trebuie să se abţină de la aprecierea sau dezaprobarea comportamentelor observate; săevite de a lua parte la conflicte, care pot diviza grupul.Matilda White Riley (1963, 62), comentând cercetarea lui William Foote Whyte (1943), atrage

atenţia asupra câtorva caracteristici definitorii pentru studiile bazate pe observaţia participativă. În primulrând, obiectivul cercetării: aşa cum declară autorul chiar în Prefaţă, scopul era de a obţine o imagineautentică (intimate view) a vieţii din Cornerville, pe baza căreia să poată face generalizări despresistemele sociale. Şi-a centrat atenţia asupra unui subsistem distinct – banda (the gang). În terminologialui Robert K. Merton (1959), a procedat la o cercetare strategică: studiind o parte a sistemului social avizat întregul sistem social, întrucât partea (grupul social, banda) reprezintă în miniatură sistemul generalal rol-statusurilor şi interacţiunilor sociale. În al doilea rând, apelând la observaţia participativă, WilliamFoote Whyte a participat la activităţile de zi cu zi ale comunităţii: a locuit mai mult de trei ani de zileîmpreună cu cei pe care îi studia, în acelaşi apartament, s-a alăturat clubului lor (Italian CommunityClub), a luat parte la meciurile echipei de bowling, a mers cu italiencele la dans, s-a asociat campanieielectorale locale, i-a vizitat la domiciliu pe membrii bandei studiate. S-au creat astfel obligaţii reciproce.Cei din bandă l-au ajutat pe cercetător, explicându-i ce se întâmplă în grupul lor, ce semnificaţie au pentruei cele observate de el.După aproape douăzeci de ani de la publicarea cercetării lui William Foote Whyte, apare o lucrare,devenită şi ea “ clasică”: The Urban Villagers. Group and Class in the Life of Italian-Americans deHerbert J. Gans (1962), în care, pe baza observaţiei participative în zona The West End a oraşului Boston,vecină zonei The North End studiate în Street Corner Society, au fost descrise familia şi grupruile,comunităţie, politica şi cultura etnică în America modernă. Cercetătorul a trăit alături de italieniiamericanipe care I-a studiat (octombrie, 1957 – mai, 1958), urmărind să descrie un cartier sărac (slum) şimodul de viaţă al populaţiei cu venituri mici. A rezultat un raport de cercetare exemplar.TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ 153A intra în cadrul social al grupului observat şi a păstra şi dezvolta relaţiile cu nativii constituie o artăşi o ştiinţă în acelaşi timp. Încă în 1922, Bronislaw Malinowski preciza premisele oricărui studiu bazat peobservaţia participativă: respectarea “spiritului ştiinţific, cunoaşterea valorilor şi criteriilor etnografieimoderne... plasarea într-o bună condiţie de observare, direct între nativi... şi aplicarea unui set de metodespeciale de colectare, manipulare şi înregistrare a datelor” (Malinowski, 1922/1984, 6). Se acceptă astăzi

că relaţiile cu nativii trebuie să se bazeze pe încredere, cooperare, echilibru şi prietenie. Danny L.Jorgensen (1984, 69) consideră că cercetarea de teren în perspectiva observaţiei participative presupunenegociere, reciprocitate şi relaţii de schimb între cercetători şi nativi. Încrederea şi cooperarea se obţindacă nativii cunosc adevărata identitate socială a cercetătorului. Prezentarea de sine a cercetătorului, cusinceritate, induce relaţii autentice cu nativii. Totdeauna trebuie, însă, păstrate proporţiile. Această regulăguvernează şi relaţiile de schimb între observatorul participant şi persoanele studiate. Se vor oferi banipentru informaţiile furnizate? Câţi? Se vor oferi bunuri simbolice? Ce fel de gratificaţii nonmateriale? Nuexistă reguli stricte pentru ridicarea barierelor dintre cei observaţi şi cercetători, dar trebuie luate înconsiderare aşteptările nativilor, expectaţiile lor.Observaţia continuă versus observaţia eşantionată. Observarea continuă se referă la perioadelimitate din viaţa unei colectivităţi sau la secvenţe comportamentale bine precizate ale unui număr mic deactori sociali. De regulă, se procedează la o eşantionare a comportamentelor ce urmează a fi observate.Este practic imposibil să observi toate unităţile de comportament ale unui individ. În funcţie de obiectivelecercetării vor fi reţinute doar comportamentele relevante, adică se va face o selecţie a faptelor de observaţie.„Observaţia presupune, prin definiţie, o alegere a faptelor de observat. Este o distingere clară a unor detaliisemnificative dintr-un tot amorf. Este un rod al unor idei pe care mai dinainte le ai asupra a ceea ce este şi ceeace nu este semnificativ“ (Stahl, 1934, 5).Observaţia eşantionată (sau instantanee), pusă la punct în 1934 de către Tippett, se bazează petehnica sondajului, fiind numită uneori „eşantionaj al muncii“ sau „inspecţie instantanee“. În sociologie,deşi observaţia instantanee porneşte de la ceea ce îndeobşte se înţelege prin „privirea maistrului“ nu estedeloc o inspecţie şi, mai ales, nu este făcută cu scopul de a controla, nefiind aplicabilă doar în studiulmuncii.Observaţia instantanee prezintă avantajul de a fi relativ comodă, putându-se aplica fără perturbareacomportamentului celor studiaţi. Există posibilitatea aplicării acestei metode fără ca cei studiaţi să fieavertizaţi; procedeul implică anumite riscuri: observatorul, odată deconspirat, pierde total încrederea celorîn mijlocul cărora efectuează studiul. Marele avantaj pe care îl conferă aplicarea acestei metode constă în

posibilitatea ce se creează de a studia alternativ mai multe activităţi într-o perioadă de timp scurtă. Prinintermediul observaţiei instantanee se poate stabili, cu un grad convenabil de precizie (de exemplu, înstudiul muncii), lista operaţiilor ce se efectuează, ponderea fiecărei operaţii (ca timp, în procente) şi sepoate compara ceea ce efectiv se face cu ceea ce este prevăzut a se face. Observaţia instantanee esterecomandabil a se aplica numai în studiul unor activităţi variate. Aplicarea practică a metodei trebuie săţină seama de gradul de precizie pe care dorim să-l aibă rezultatele. Prin convenţie, se consideră că ungrad de precizie de 0,05 este convenabil.Ca momente importante în aplicarea observaţiei instantanee, în afara stabilirii prin observaţie aponderii elementelor în cadrul activităţii studiate, amintim fixarea intervalelor dintre observaţiileinstantanee; aceasta se realizează în funcţie de timpul total de studiu, de numărul activităţilor care suntstudiate şi de distanţa dintre locurile de desfăşurare a acestor activităţi. Se ia în consideraţie timpul minimpentru parcurgerea distanţei între cele mai îndepărtate locuri ce sunt studiate alternativ.Determinarea momentelor de efectuare a observaţiilor instantanee se face prin tragere la sorţi. Înfinal, se completează o fişă de observaţie în care sunt trecute: numărul observaţiilor, ziua, orarul deobservare, conţinutul observării şi eventualele remarci explicative suplimentare.154 Septimiu CHELCEAReguli de observareÎn orice tip de observaţie cercetătorul trebuie să-şi pună o serie de întrebări: ce va observa? Cum o vaface? Cum să se înregistreze faptele de observaţie? Cum să le interpreteze în vederea teoretizării?Ruth C. Kohn şi Pierre Nègre (1991, 67) propun un model al observării care ne poate ajuta înstabilirea unor reguli de observare (Figura 9.4).Fig. 8.4. Un model al observării (după Kohn şi Nègre, 1991, 67)Cine? Pentru cine?Pentru ce?Cum? Ce?Când?Unde?Theodore Caplow (1970, 155) sintetizează experienţa de cercetare şi formulează 13 reguli deobservare, incluzând condiţiile prealabile, procedura, conţinutul şi modul de notare. În deplin acord cuautorul citat, prezentăm aceste reguli.Condiţii prealabile observării

Înainte de începerea cercetării de teren, cel ce face observaţia trebuie să se familiarizeze cuobiectivele cercetării;Tehnicile de observare şi procedeele de notare a faptelor de observaţie trebuie precis formulate şisuficient de mult repetate pentru ca observaţia să fie validă;Înainte de a observa, cercetătorul trebuie să memoreze lista unităţilor de observare (secvenţelecomportamentale).Procedura de notareObservatorul trebuie să noteze, pe cât posibil, faptele de observaţie pe teren;Răstimpul admisibil între observare şi notare este de ordinul minutelor, şi în cazuri excepţionale, deordinul orelor. Henri H. Stahl (1943, 17) atrage atenţia în acest sens: „oricât de bună memorie ai avea,observaţia care nu se notează de îndată, poate fi considerată ca pierdută“;Răstimpul la care ne-am referit variază în funcţie de natura cercetării;Observatorul nu trebuie să uite că el însuşi este observat şi că notarea s-a făcut în perioade deobservare;Conţinutul notelor de observaţieNotele de observaţie trebuie să includă: data, ora, durata observaţiei, locul desfăşurării evenimentelor(făcându-se apel la hartă, fotografie, desen etc.); circumstanţele observării, aparatele utilizate înobservaţie, factorii de mediu care pot influenţa comportamentele (temperatura, iluminatul, zgomoteleetc.), precum şi modificările care au survenit în timpul observării;În notele de observaţie nu-şi au locul opiniile, ipotezele, remarcile cercetătorului. Este greşit să notămcă persoana observată era, de exemplu, emoţionată. Va trebui să notăm doar expresia facială,paloarea, contracţia musculară etc.;Conversaţia cu persoanele observate, dialogul, trebuie notate în stil direct, aşa cum s-au desfăşurat.Notarea cuvânt cu cuvânt a declaraţiilor persoanelor intervievate se va închide între ghilimele (“), iarTEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICĂ 155sinteza, prescurtarea conversaţiei se marchează cu apostrof (’), aşa cum se acceptă prin convenţie înstudiile etnografice (Fielding, 1993, 162).Opiniile şi deducţiile cercetătorului trebuie notate separat, la intervale prestabilite;Definitivarea notelor de observaţieNotele de observaţie trebuie revăzute, adăugite, corectate de îndată ce timpul permite acest lucru;Notele de observaţie trebuie clasificate provizoriu, iar când sistemul de categorii este bine conturat, săse treacă la clasificarea lor definitivă.Fireşte că aceste reguli de observaţie pot fi amănunţite, nuanţate şi particularizate în raport de tipul de

observaţie. Oricum, ele constituie un bun îndreptar pentru cercetătorul începător.In finalul discuţiei depre observaţie ca metodă de cercetare în ştiinţele socioumane să ne amintimdictonul marelui chimist şi biolog francez Lous Pasteur (1822-1895), cel care a pus bazele imunologiei şicare a aplicat pentru prima oară vaccinarea antirabică: “In câmpul observaţiei şansa favorizează doarminţile cultivate”.Termeni-cheieauto-observaţiaobservaţia- calitativă- cantitativă- continuă- controlată- directă- eşantionată- etnografică- externă- necontrolată- nestructurată- participativă- structuratăpoziţia observatorului- fizică- socialărolurile observatorului participant- membru-activ- membru-deplin- membru-periferic- observator ca participantparticipant ca observatortotalmente observatortotalmente participantserendipitateasinergologiasistemul de categorii de observaţiesociologia vizualăProbleme recapitulative1. Care este specificul observaţiei ca metodă de cercetare în ştiinţele socioumane?2. Comparaţi observaţia cu alte metode de cercetare din ştiinţele socioumane.3. Care sunt avantajele recursului la metoda observaţiei în cunoaşterea vieţii sociale?4. Dar dezavantajele?5. Ce criterii pot fi folosite pentru tipologizarea observaţiei?6. Cum se stabileşte un sistem de categorii de observaţie?7. Ce roluri îşi poate asuma cercetătorul care face observaţie participativă?8. Ce elemente trebuie avute în vederer pentru calcularea numărului de observaţii în cazulobservaţiei eşantionate?

9. Care sunt regulile înregistrării (notării) faptelor de observaţie?10. Ce este sociologia vizuală?