şcoli, sinagogi, spitale, orfelinate etc. Au apărut şi Curţi Rabinice şi s-au dezvoltat curente religioase: hasidismul şi haskala. Prof. Sanie a prezentat şi dezvoltarea culturală fără precedent a evreimii, exemplul cel mai pregnant fi ind înfi inţarea primului teatru profesionist de limbă idiş din lume, în 1867, sub conducerea lui Avram Goldfaden, la grădina „Pomul Verde“. Din cauza multitudinii aspectelor prezentate şi a lipsei de timp, problemele legate de istoria recentă a comunităţii, cunoscute oricum prin numeroase alte conferinţe organizate pe această tematică, nu au mai fost dezbătute.

Serata s-a dovedit interactivă, mulţi dintre cei prezenţi, majoritatea tineri studenţi şi masteranzi, punând întrebări referitoare la relaţiile dintre evrei şi celelalte comunităţi religioase sau etnice din Iaşi de-a lungul timpului, despre activitatea comunităţii evreilor în prezent, evoluţia ei demografi că, lăcaşurile de cult. Răspunsurile la aceste întrebări au fost date de prof. Silviu Sanie şi de ing. Pincu Kaiserman, preşedintele Comunităţii evreilor din Iaşi. În încheiere, moderatorul seratei, dr. D. Dobrincu, a arătat că istoria acestei comunităţi trebuie să se regăsească în cărţile de istorie şi în muzeele de istorie ale Iaşiului şi ale Moldovei în general.

Luni dimineaţa, şi curtea Comunităţii ieşene este animată. Prima persoană pe care o întâlnesc este vechea mea cunoştinţă Leizer Finkelstein. Îl văzusem cu o zi înainte, duminică, la comemorarea pogromului când, la Podu Iloaiei, a evocat cu lacrimi în ochi orele de iad petrecute în „Trenurile morţii“. Acum este mai liniştit şi, de la înălţimea lui de cel puţin 1,90, pe care cele opt decenii şi mai bine nu au gârbovit-o deloc, mă salută cu prietenie. Îi spun cât de bine arată. „Munca mă ţine tânăr“, glumeşte el şi adaugă: „şi soţia, cu care, peste scurt timp, vom sărbători 60 de ani de căsnicie“. „Nuntă de diamant; sper să mă invitaţi şi pe mine“, îi răspund şi-i urez cât mai mulţi ani fericiţi în continuare. La uşă, mă întâmpină Rudolf Rosenberg, consilierul cu probleme culturale şi de câtva timp ofi ciantul de cult al comunităţii. Deoarece l-am auzit la comemorarea po-gromului rostind rugăciunile, l-am întrebat cum a ajuns,

O zi obişnuită la Comunitatea din Iaşi

De multă vreme, ing. Pincu Kaiserman conduce cu mână sigură, printre multe obstacole şi furtuni, nava ce se cheamă comunitatea. Povesteşte despre relaţiile excelente dintre comunitate şi autorităţi, fi e locale, fi e centrale, care răspund cu promptitudine solicitărilor şi sunt întotdeauma prezente la manifestările evreieşti. Sunt însă şi difi cultăţi şi aici domnia-sa aminteşte cea a asistenţei, în condiţiile în care la Iaşi sunt multe persoane vârstnice, bolnave, de multe ori singure şi cu venituri mici. O mare problemă este reabilitarea Sinagogii Mari , îmi spune el, şi îl roagă pe ing. Abraham Giltman, secretarul comunităţii, care răspunde direct de aceasta, să-mi relateze câteva aspecte. Pasionat de istoria comunităţii evreieşti din Iaşi, ing. Giltman îmi atrage atenţia că, potrivit unor documente pe care le-a găsit la primărie, provenind din 1939, Sinagoga Mare, cea mai veche din Moldova, ar fi fost ridicată în secolul al XIV-lea, în 1359. Referitor la procesul de reabilitare, au fost făcute de-acum numeroase lucrări de consolidare şi refacere, dar există lucruri încă nerezolvate. Astfel, nu s-a găsit încă soluţia pentru înfi ltrarea apei, nu au fost prevăzute iniţial proiecte pentru instalaţiile de încălzire şi electrice şi nici fonduri pen-tru acestea şi nu s-au prevăzut fonduri pentru refacerea Aron Kodeş-ului şi a candelabrului, precum şi pentru înlocuirea mobilierului. Totuşi, domnia sa speră că, cu ajutorul Ministerului Culturii şi Cultelor, care fi nanţează lucrarea, şi cu sprijinul F.C.E.R., se vor găsi soluţii şi, în curând, Sinagoga Mare îşi va primi enoriaşii în vechea ei splendoare.

din textilist, ofi ciant. Educaţia iudaică, mi-a po vestit el, de-acasă şi de la heiderul pe care l-a urmat.

Apare şi inginera Marta Eşanu, responsabila cu problemele generaţiei de mijloc, sufl etul activităţilor comunitare şi una dintre cele mai bune colaboratoare ale revistei noastre. Cei doi îmi povestesc despre bogata activitate a Clubului comunitar ieşean, care, pentru foarte mulţi oameni singuri, este un bun prilej de socializare. Participanţii, de obicei generaţia a treia, dar nu numai, se întâlnesc de două ori pe săptămână. Este un program de voie, se citesc şi se comentează ziare, cărţi, se organizează jocuri, partide de remy şi cine doreşte, foloseşte calculatorul. Cu ajutorul acestuia, se organizează chiar excursii... virtuale în diferite oraşe şi ţări. O dată pe lună au loc conferinţe, simpozioane, la care participă numeroşi membri ai comunităţii, dar şi alţi invitaţi neevrei. De exemplu, este în pregătire o seară de epigrame, aşteptată cu nerăbdare de auditori. Frecvent, suntem vizitaţi de scriitori israelieni sau de personalităţi din străinătate, originare din Iaşi sau din Moldova, ne povesteşte Marta Eşanu, amintind recenta prezenţă la Iaşi a familiei Şafran. Atât ea, cât şi Rudolf Rosenberg, încearcă să-i atragă şi pe tineri. Ei sunt antrenaţi în diferite activităţi culturale, nu ca specta-tori, ci ca participanţi, recitând poezii sau cântând la corul care, din păcate, nu mai este al comunităţii, ci al Conservatorului, dar este prezent la toate sărbătorile religioase sau la spectacole. O manifestare deosebit de reuşită a fost prezenţa celor mai mici de Ziua Copilului, în cadrul spectacolului „Creştem împreună, copilăria n-are naţionalitate“, la care au participat copii de toate naţionalităţile. Din partea comunităţii au fost invitaţi patru copii de la cursul de Talmud Tora, care au primit şi diplome. De asemenea, o formaţie artistică a unor simpatizanţi ai evreilor a prezentat dansuri hasidice.

Mai este de lucru la Sinagoga Mare

Steluţa Diamant a fost şi este o prezenţă prestigioasă în viaţa culturală din Iaşi. Pianistă talentată şi profesoară, ea este şi azi iubită şi apreciată atât de fostele ei eleve, cât şi de publicul ieşean,care nu poate uita măiestria sa în concertele în care apărea ca interpretă a creaţiilor celor mai mari compozitori ai lumii. Viaţa ei se confundă cu istoria Iaşiului, respectiv cu cea a evreilor din acest oraş. A trăit, împreună cu familia, momentele tragice ale perioadei celui de-al doilea război mondial, pierzându-şi tatăl, Leon Diamant, fost ofi ţer de rezervă în armata română, în „Trenurile morţii“. Steluţa şi fraţii săi au fost crescuţi de mamă, rămasă văduvă la 33 de ani. De mici copii, ei s-au confruntat cu persecuţiile rasiale, fi ind scoşi din şcolile de stat şi atacaţi de copiii de pe stradă, când se duceau la şcoala evreiască.

Părinţii - şi ei îndrăgostiţi de muzică (tatăl cânta la vioară, iar mama, la pian) - au descoperit talentul fetiţei (de altfel, şi al celorlalţi copii), astfel că ea a fost înscrisă mai întâi la Conservatorul evreiesc de muzică şi, după război, la Liceul de Muzică din Iaşi. După terminarea liceului, a fost încadrată ca pianistă în orchestra Filarmonicii ieşene şi, în paralel, a urmat şi cursurile Conservatorului de Muzică „George Enescu“ din Iaşi, pe care le-a absolvit cu succes. A debutat la 12 ani, ca solistă într-un concert simfonic unde, alături de orchestra Filarmonicii „Moldova“, a interpretat Concertul în re major, de W.A. Mozart.

A fost de două ori laureată a Concursului Naţional al institutelor de artă. La terminarea Conservatorului, a fost încadrată ca asistent universitar la Catedra de pian, ajungând, de-a lungul carierei sale didactice, la titlul de profesor universitar. Totodată, şi-a continuat activitatea artistică interpretativă prin peste 400 de concerte simfonice, recitaluri solo, de acompaniament la pian şi clavecin, de muzică de cameră sau corală, realizând peste 50 de înregistrări la Radio România, Radio Iaşi, Casa de discuri Electrecord şi la Casa de discuri Ottavo din Olanda. Activitatea interpretativă i-a fost recunoscută prin cronicile apărute în diverse ziare şi reviste locale sau centrale. Activitatea solistică şi de acom-paniament i-a fost apreciată de dirijorii timpului. Astfel, cu prilejul concursului „Melodia franceză“, de la Paris, din 1973, unde a acompaniat-o pe soprana Julieta Haluş-Bercea, cuplul obţinând premiul doi, compozitorul André Jolivet, membru al juriului, precum şi criticul muzical Maxim Iacob au consemnat: „Steluţa Diamant are un stil remarcabil şi o supleţe pianistică demne de cele mai mari elogii. Se întâlneşte rar o pianistă care să întrunească unanimitatea“.

Tradiţia muzicală a familiei este continuată de fi ica Steluţei, Leonardina, care nu numai că poartă numele bunicului matern, dar şi dragostea pentru vioară a acestuia, fi ind la ora actuală membră a Orchestrei simfonice „G. Rossini“ din Italia. În 1985, Filarmonica din Iaşi a găzduit un concert cameral, ale cărui protagoniste au fost mama şi fi ica, toţi criticii muzicali apreciind armonia dintre cele două interprete şi aducând un omagiu pianistei acompaniatoare.

În decursul vieţii ei, Steluţa Diamant a primit numeroase distincţii. Pentru întreaga activitate, Academia de Arte „George Enescu“ din Iaşi i-a decernat Diploma de Onoare şi Medalia Jubiliară, Diploma de Excelenţă pentru merite excepţionale în interpretarea şi misiunea de mentor al valorilor tinere. Filarmonica „Moldova“ din Iaşi i-a conferit de asemenea o Diplomă de Excelenţă.

Steluţa Diamant este foarte legată de Comunitatea evreilor din Iaşi, participând la toate activităţile ce se desfăşoară în cadrul acesteia. Păstrează cu smerenie amintirea părinţilor şi în fi ecare an este prezentă la cimitirul „Păcurari“ din Iaşi la comemorarea victimelor Pogromului şi la pelerinajul de la Podu Iloaiei şi Târgu Frumos, unde pune câte o fl oare pe neştiutul mormânt al tatălui iubit.

Pianista Steluţa Diamant –de la pasiune la profesiune

Locuitorii me-leagurilor ieşene îl cunosc de 40 de ani. Îl cunosc în calitatea lui de om, de părinte şi de bunic, de bun evreu, activ în comu-

nitate, prezent la Sinagogă, dar şi ca cel care a dus în ţară şi peste hotare faima artei populare moldoveneşti. Istoria lui începe în 1968, când Carol Segal, pe atunci un tânăr entuziast, iubitor al artei populare, a decis, împreună cu câţiva alţi entuziaşti, să înfi inţeze un ate-lier în care să realizeze şi să ofere iubitorilor de artă populară românească, creaţii ale unor artişti şi meşteri populari. Aceasta este pe scurt povestea înfi inţării co-operativei meşteşugăreşti „Mioriţa“ din Iaşi. „Mioriţa“ a moştenit şi experienţa şi priceperea meşteşugarilor evrei, care la acea dată mai lucrau în diverse ateliere ieşene. Cu timpul, cooperativa s-a dezvoltat cu secţii de ţesături manuale, obiecte din lemn, broderii ar-tistice şi populare, covoare şi tapiserii de artă. Datorită capacităţii de organizare – azi am spune de manage-ment - a lui Carol Segal, cămăşile, bluzele şi iile, feţele de masă, covoarele, păpuşile şi tapiseriile create la Iaşi au devenit tot mai cunoscute, atât în ţară cât şi în străinătate. Această calitate cu totul excepţionată l-a ajutat pe Carol Segal să supravieţuiască printre avatarurile noii economii de piaţă şi, în calitate de preşedinte al cooperativei, să păstreze „Mioriţa“ ca simbol al meşteşugurilor moldovene, fi ind recompen-sat cu numeroase diplome.

Carol Segal iubeşte în aceeaşi măsură folclorul evreiesc, muzica tradiţională evreiască şi muzica klezmer. A fost educat în spirit iudaic şi, încă din copilărie, a cunoscut în casa părintească tradiţiile, obiceiurile şi sărbătorile evreieşti, pe care le-a respectat

Carol Segal – un evreu dedicat artei populare

româneştimereu de atunci şi până azi.

Secretul succesului său şi al longevităţii sale în profesiune, spune el, este iubirea pentru arta populară românească, pentru oamenii care-l înconjoară şi cu care munceşte şi pe care-i conduce, dar, în aceeaşi măsură, dragostea faţă de familia lui. O armonie deplină domneşte în această frumoasă familie cu distinsa doamnă care, pentru a-i asigura o atmosferă bună de muncă, un cămin cald şi primitor, a preluat toate grijile în gospodărie şi în creşterea celor doi fi i ai lor.

În cadrul manifestărilor culturale dedicate împlinirii a 600 de ani de la atestarea documentară a oraşului Iaşi, asociaţia Onesimos a organizat, la Casa de Cultură „Mihai Ursache“, a municipiului, o serată cu tema „O istorie spirituală a oraşului Iaşi: comunitatea iudaică“. Invitatul seratei a fost prof. univ. dr. Silviu Sanie, unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei Comunităţii evreieşti ieşene şi moldovene. Domnia sa a fost şi cel care a înfi inţat, în anii ‘80, Muzeul Comunităţii Evreieşti din Iaşi.

Prof. Silviu Sanie a făcut o incursiune detaliată în istoria comunităţii evreieşti, începând cu primele surse documentare – responsele rabinice şi catastifele breslelor – care atestă prezenţa evreilor pe meleagurile ieşene.

Făcând legătura între istoria comunităţii evreieşti ieşene şi istoria oraşului Iaşi, vorbitorul a menţionat că în timpul domniei lui Vasile Lupu au fost construite atât Biserica Golia, Biserica Trei Ierarhi, cât şi Sinagoga Mare. În pofi da înfl oririi sale - o evoluţie demografi că ascendentă de-a lun-gul timpului -, comunitatea evreilor a trebuit să se confrunte cu numeroase difi cultăţi. Reprezentând în 1940 jumătate din populaţia Iaşiului, evreii au fost în mare parte oameni săraci, meseriaşi şi mici comercianţi, alături de o pătură foarte bogată de mari bancheri şi comercianţi care au înfi inţat

Istoria spirituală a Iaşiuluiîmbogăţită de comunităţile etnice care trăiesc în el

Pagină realizată deEVA GALAMBOS şi MARTHA EŞANU

Rudolf RosenbergRudolf Rosenberg

REALITATEA EVREIASCĂ - Nr. 300-301 (1100-1101) - 5-31 iulie 2008 17