Asociaţia Pentru Antropologie Urbană din România

Societatea de Istorie a Medicinei şi Farmaciei din Roman

OOO vvviiiaaaţţţăăă

îîînnn sssllluuujjjbbbaaa ssseeemmmeeennniiilllooorrr

DDDoooccctttooorrruuulll EEEpppiiifffaaannniiieee CCCooozzzăăărrreeessscccuuu

Editura Muşatinia

Roman, 2011

2

Tehnoredactare Editor: Emilia Ţuţuianu

computerizată: Iulia BUTNARIU DOSPINESCU

Coordonator: Relu BUTNARIU

Prefața: conf. univ. dr. Octavian BUDA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

OMAGIU, Cozărescu, Epifanie

O viaţă în slujba semenilor : doctorul Epifanie Cozărescu / Asociaţia

pentru antropologie Urban, Societatea de Istorie a Medicinei şi Farmaciei

din Roman ; coord.: Relu Butnariu. – Roman : Muşatinia, 2011

ISBN 978-606-8203-06-5

I. Butnariu, Relu (coord.)

616(498) Cozărescu,E.

929 Cozărescu,E.

Coperta 1: dr. Epifanie Cozărescu în anul 1980 (din arhiva

personală a dr. E. Cozărescu)

Grafica: Spitalul Precista Mare de Constantin Bârjoveanu

3

PREFAŢĂ

Bine cunoscut în comunitatea iatro-istoricilor din

România, doctorul Epifanie Cozărescu (1914 - 2010) s-a

înscris printre puţinii creatori români de colecţii şi muzee de

istoria medicinei si farmaciei. Iniţiatorul şi preşedintele de

onoare al Societăţii de Istorie a Medicinei şi Farmaciei din

Roman, Cozărescu a fost şi cetăţean de onoare al oraşului. O

adevărată istorie vie, la venerabila vârstă de 95 ani, el a fost

omagiat într-o sesiune de comunicări ştiinţifice la Societatea

Română de Istoria Medicinei, în anul 2009, la Bucureşti.

Epifanie s-a născut în Cernăuţiul cosmopolit al începutului de

secol XX, la 24 ianuarie 1914, acolo unde cum spune autorul

Paramedicaliei „Teţina mi-a fost nănaş, iar Prutul m-a scăldat

în valuri”, într-o comunitate de români, germani, poleci

(polonezi), ruteni (ucrainieni), evrei şi „fără să ştim ura de

clasă ce-i”.

Tatăl său a fost şeful Arhivelor Mitropolitane din

Cernăuţi, Epifanie moştenind de la acesta memoria

prodigioasă şi aplecarea către studiul atent al arhivelor istorice.

A urmat şcoala primară şi liceul la Cernăuţi, la acelaşi liceu

„Aron Pumnul” unde, în urmă cu ani, a învăţat şi Mihail

Eminescu.

În 1934 se înscrie fără concurs, pe baza calificativului

maxim primit la bacalaureat, la Facultatea de Medicină din

Iaşi; iar în 1941 devine doctor în ştiinţe medicale, cu teza

intitulată „Leziunile medulare şi rănile de coloană vertebrală”,

lucrare axată pe chirurgia si neurochirurgia de război (fiind de

altfel mobilizat odată cu spitalul unde a fost încadrat). A fost

medic de regiment şi întorcându-se de pe frontul din Moldova,

în 1944, ajunge prizonier de război, alături de alţi câţiva mii de

ostaşi români, dar reuşeşte să evadeze din convoi. Dar

4

urmează anii tulburi ai perioadei postbelice... Între 1967 - 1968

a urmat o pregătire postdoctorală în boli interne, la Clinica a

III-a medicală, Institutul de Medicină şi Farmacie din Cluj sub

conducerea ilustrului profesor Iuliu Haţieganu.

A urmat cursuri de specializare în Istoria Medicinei, cu

profesorul Valeriu Lucian Bologa (1892 - 1971). Formaţia sa

profesională şi intelectuală l-au făcut să se aplece cu multă

grijă şi pasiune asupra istoriei medicinei şi farmaciei, cu

precădere pe cercetarea istoriei Spitalului Roman. A studiat

arhive în multe judeţe ale ţării, la Iaşi, Roman, Piatra - Neamţ,

Piteşti, Cluj, etc. A adunat cu minuţie şi precizie informaţii de

la foştii angajaţi ai spitalului, de la urmaşi ai acestora,

culegând fotografii, obiecte vechi medicale, documente,

declaraţii inedite. Şi finalmente, aceste achiziţii culturale şi de

suflet i-au trezit ideea înfiinţării unui muzeu al Spitalului

Precista Mare. În cărţile sale, doctorul Epifanie Cozărescu ne

istoriseşte periplul „geografic” al acestui muzeu: amplasat

iniţial în turnul-clopotniţă ce străjuia odinioară intrarea în

incinta instituţiei (...), apoi, în 1973, în loja portarului de lângă

turn (...), iar în 1989 în noua clădire a spitalului (...), muzeul se

prezenta ca o expoziţie complexă, stratificată conceptual şi

temporal, alcătuită din mai multe fonduri cu individualitate

proprie, dar servind aceluiaşi deziderat expoziţional. Muzeul

oglindeşte astfel evoluţia spitalului şi a farmaciei care a

funcţionat odată cu el, în cei peste 200 de ani de existenţă. El

conţine într-o latură biblioteca, în alta, obiecte vechi de

farmacie şi medicină, precum şi o panoplie evocatoare cu

efigiile medicilor proeminenţi de la începuturile spitalului

până în zilele noastre1.

1Expoziţia „În memoria dr. Epifanie Cozărescu”, deschisă în 2010 la

Muzeul de Istorie Roman, are la bază donaţia primită recent din partea

Societăţii de Istorie a Medicinei şi Farmaciei, filiala Roman.

5

Cozărescu a publicat numeroase articole de iatro-istorie

romaşcană în presa centrală şi locală, în Revista Mitropoliei de

la Iaşi. A ţinut efectiv zeci şi zeci de comunicări la reuniunile

istorice şi medico-istorice pe ţară, regionale sau locale. A fost

membru al Asociaţiei medicilor poeţi şi prozatori. Ca membru,

de peste 30 de ani în consiliul de conducere al Societăţii

Române de Istorie a Medicinei, el a avut rolul organizării

filialei Roman a societăţii pe care a condus-o ca preşedinte de

onoare până la sfârşitul vieţii. A fost ales în trei rânduri (a câte

patru ani pe legislatură) ca membru al Eparhiei Episcopiei

Roman şi devine în 2007, cetăţean de onoare al Romanului.

Preocuparea doctorului Cozărescu a fost evidenţierea

efortului înaintaşilor de a depăşi în ritm accelerat decalajul

ştiinţific şi cultural faţă de Occident şi de a face din societatea

românească un bastion al civilizaţiei apusene la porţile

Orientului. Cozărescu face parte dintr-o categorie aparte de

cărturari moldoveni asemeni unui Anastasie Fătu, care încă din

1872 spunea în Aula Academiei Române că „noi românii,

domnilor mei, care avem, natural, o mare misiune civilizatoare

în Orient, trebuie să depunem toate silinţele, toată activitatea şi

inteligenţa poporului nostru în mişcare, ca să putem răspunde

la sarcina ce ne-a destinat-o Providenţa şi să dobândim repede,

prin energia noastră, ceea ce alte naţiuni au realizat într-un

timp mai îndelungat”.

Medicul Epifanie a fost martorul timpului său, pe care

l-a ilustrat cu o onestitate aflată deasupra oricărei îndoieli. În

plus, Ion Coja scrie că inteligenţa, cultura şi sagacitatea sa, dau

mărturiilor sale scrise valoare de document incontestabil: „M-

am bucurat când am găsit în Paramedicalia mai multe pagini

dedicate rememorării tragicului pogrom de la Iaşi, din iunie

1941...”.

Viaţa medicului Epifanie Cozărescu a fost o viaţă

dedicată adevărului, autenticităţii istoriei şi demnităţii umane.

6

Pe cel căruia i s-a potrivit atât de bine numele sub care s-a

încreştinat, epifanie, i se cuvin cuvintele romane: Sit tibi terra

levis! 2

conf. univ. dr. Octavian Buda

Catedra de Istorie a Medicinei

Universitatea de Medicină şi Farmacie "Carol Davila",

Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici"

Bucureşti

2Să-ţi fie ţărâna uşoară!

7

DR. EPIFANIE COZĂRESCU

CETĂȚEAN DE ONOARE AL MUNICIPIULUI

ROMAN

prof. Laurențiu Dan LEOREANU

Primar al municipiului Roman

Omul este măsura tuturor lucrurilor. Celebrul citat al lui

Pitagora oferă sensul major al vieții. O viață de om. Povestea

lui, deloc simplă, are un început. S-a născut pe 24 ianuarie

1914, în orașul Cernăuți, în Bucovina. Tatăl său a fost șef al

Arhivelor Mitropoliei Cernăuți. A urmat școala primară și

liceul în localitatea natală, la Liceul Aron Pumnul, la același

liceu unde a învățat și Mihai Eminescu.

Este absolvent al Facultății de Medicină din Iași. În anul

1941 era numit medic șef al Spitalului din Săveni. În perioada

1949 – 1951 a fost expropriat și deportat cu domiciliu forțat de

la Săveni – Botoșani la Roman, fără casă și fără serviciu. După

un timp i s-a oferit un post la Dispensarul din Averești, unde a

profesat timp de trei ani. A fost apoi angajat la Spitalul

Roman, Secția Interne. A fost medic specialist în boli

pulmonare, fiind numit de conducerea Direcției Sanitare

Bacău, ca medic de specialitate pneumolog. Pentru perioada de

vară, a fost detașat, câțiva ani, la sanatoriul din stațiunea

balneo–climatelică Slănic – Moldova, acordând asistență de

medicină internă, în special de pneumologie.

Doctorul Cozărescu a fost și veteran de război. În

calitate de medic de regiment a acordat ajutor răniților.

Întorcându-se de pe front, a fost prins de ruși și a fost luat

prizonier. Reușește să evadeze, revenind în familie.

A fost membru a numeroase societăți și asociații:

Societatea Română de Istorie a Medicinei, Societatea

8

Medicilor Scriitori și Publiciști din România, Societatea

Roman Mușat, Asociația Veteranilor de Război din România.

Pentru merite deosebite în activitatea desfășurată, a

primit numeroase distincții și medalii:

- Semnul de Distincție Crucea Roșie, înmânat personal

de Regina Elena.

- Crucea Militară Comemorativă a celui de-al doilea

Război Mondial

- Diploma de Onoare a Asociației Medicale din România

A redat Romanului multe comori ale istoriei orașului și

zonei noastre, găsite și prelucrate, cu multă migală și răbdare,

în arhive. Cu multă pasiune și competență a pus bazele

Muzeului Medicinei și Farmaciei din Roman.

Fondul Epifanie Cozărescu, găzduit astăzi de Muzeul de

Istorie din Roman, oglindește evoluția spitalului și a farmaciei

care a funcționat odată cu el, în cei peste 200 de ani de atestare

documentară. Acest Fond conține într-o latură a sa biblioteca,

în alta, arhiva și în alta – expoziția de obiecte vechi de

farmacie și medicină.

A publicat numeroase studii și cercetări medicale. De

asemenea, a publicat o carte de versuri și o lucrare de proporții

în proză, Paramedicalia, cu însemnări medicale și

paramedicale. Opera sa capitală, care fructifică munca de

cercetare de peste 40 de ani, este volumul Istoricul Spitalului

Municipal Precista Mare din Roman până la Bicentenar

(1998), parțial și al vieții medico – farmaceutice romașcane,

realizat în colaborare cu domnul dr. Octav Clocotici. Este o

lucrare de excepție despre cei 200 de ani de istorie a Spitalului

Precista Mare din Roman, lucrare care cuprinde numeroase

articole și studii de istorie a medicinei.

Ca membru al Eparhiei Episcopiei Roman, a fost un

model de onoare și demnitate.

9

Rămas fidel jurământului lui Hipocrate, a continuat să

profeseze și după ieșirea la pensie. Mai presus de orice, a fost,

o viață întreagă, medicul tuturor romașcanilor, era întotdeauna

acolo unde era nevoie să aline suferința.

Ca o recunoaștere a meritelor profesionale și a dăruirii

față de semenii săi, în anul 2007 i s-a acordat Titlul de

Cetățean de Onoare al municipiului Roman. Deși nu s-a născut

la Roman, a fost un autentic fiu al Romanului, Romanul fiind

orașul unde și-a desfășurat nobila-i profesie și unde a trăit până

în ultima clipă a vieții.

Se împlinește un an de când elita spiritualității

romașcane e mai săracă. A dispărut dintre noi regretatul medic

Epifanie Cozărescu. Personalitatea domniei sale va rămâne

veșnic în memoria noastră, constituind un model de altruism

demn de urmat de noi, cei rămași să ducem mai departe gloria

acestui ținut de nestinsă tradiție.

10

DOCTORUL EPIFANIE COZĂRESCU –

PREȘEDINTE DE ONOARE AL SOCIETĂȚII DE

ISTORIE A MEDICINEI ȘI FARMACIEI DIN ROMAN

dr. Ioan CHEREJI

președintele Societății de Istorie a

Medicinei și Farmaciei din Roman

Domnul doctor Epifanie Cozărescu, printr-o muncă

asiduă de ani de zile, în care a adunat documente, atât din

arhive cât și prin deplasările în diverse localități din țară și din

străinătate, a pus bazele Muzeului de Istorie a Medicinei și

Farmaciei din Roman. A determinat constituirea Societății de

Istorie a Medicinei și Farmaciei la nivel local, ca filială a

Societății din București, al cărui membru era, împreună cu

domnul doctor Octav Clocotici.

De la înființare și până în urmă cu câțiva ani, domnul

doctor Cozărescu a fost secretarul Societății de Istorie a

Medicinei și Farmaciei, apoi, după retragerea din activitatea

societății, a fost ales de către membrii acestei societăți drept

Președinte de onoare.

Domnul doctor Epifanie Cozărescu, prin activitatea domniei

sale, a adunat în jurul său un număr tot mai mare de medici,

farmaciști și simpatizanți ai Societății. Dacă la începutul

activității erau înscriși aproximativ 10 membri, s-a ajuns, la un

moment dat, la un număr de 42 de membri cotizanți.

Domnul doctor Cozărescu organiza ședințele trimestriale, cu

tematică deosebită, abordând teme de istorie a medicinei, dar

și teme de actualitate.

Prin activitatea deosebită pe care a desfășurat-o în cadrul

Societății de Istorie a Medicinei și Farmaciei din Roman,

domnul doctor Epifanie Cozărescu va rămâne în inimile

noastre ca un exemplu de urmat. Vom încerca să ducem mai

11

departe activitatea Societății de Istorie a Medicinei și

Farmaciei din Roman, să avem chiar mai mulți membri și

simpatizanți și să îmbogățim moștenirea pe care ne-a lăsat-o

domnul doctor Cozărescu.

Foto: participanți la o ședință a Societății de Istorie

a Medicinei și Farmaciei din Roman, 2004

(arhiva personală a dr. E. Cozărescu)

Foto: participanți la reuniunea științifică organizată

la Roman, iunie 1960 (arhiva personală a dr. E. Cozărescu)

12

CUM L-AM CUNOSCUT PE

DOMNUL DR. EPIFANIE COZĂRESCU

dr. Octav CLOCOTICI

După venirea mea la Roman ca medic pneumoftiziolog,

la 1 ianuarie 1963, l-am cunoscut, treptat, pe domnul doctor

Epifanie Cozărescu, ca medic internist la Spitalul Municipal.

Dumnealui avea preocupări de asistență a bolnavilor pleuro –

pulmonari în cadrul Secției de Interne de la Roman. A început

să mă consulte în diverse cazuri la secția de Pneumofiziologie.

Avea preocupări de elucidare a diagnosticelor diverselor boli

pulmonare. A început să practice bronhoscopii, bronhografii,

tratamente locale ale unor supurații pulmonare.

Practica și medicina naturistă, cu sucuri de plante, apa

minerală de la Strunga. Datorită preocupărilor sale, Direcția

Sanitară a Regiunii Bacău l-a transferat anual, câteva luni pe

timp de vară, la stațiunea Slănic Moldova.

Printr-o decizie a Direcției Sanitare a Regiunii Bacău a

fost numit medic pneumolog pe regiune, cu indicația de a i se

trimite, pentru elucidare, bolnavi din sectorul pneumologie.

Era un medic prezent la solicitările bolnavilor din oraș,

la chemările cărora răspundea prezent, cu deplasări la

domiciliul solicitantului, pe bicicleta sa și cu geanta cu

stetoscop, aparat de tensiune și unele medicamente de urgență.

Eu, devenind medic director al Spitalului Municipal

Roman, am început să primesc cereri de aprobare a deplasării

în diverse localități ale județului și din țară, din partea

doctorului Cozărescu, care urmărea să culeagă informații,

obiecte, fotografii, cu privire la trecutul istoric al Spitalului

Roman, declarând că intenționează să organizeze un muzeu al

Istoriei Medicinei și Farmaciei pentru zona Roman. Când se

13

întorcea îmi spunea, cu multă căldură, rezultatele obținute în

ultima călătorie.

Treptat, dr. Cozărescu a adunat un bun mănunchi de

documente, obiecte, fotografii, care au pus bazele inițiale ale

Muzeului de Istorie a Medicinei și Farmaciei Roman. Sediul

inițial a fost în turnul – clopotniță al Bisericii Precista Mare.

Adunându-se mai multe obiecte, muzeul a fost mutat într-o

încăpere a fostului portar al Spitalului, la poarta de intrare în

Biserica Precista Mare. Acest muzeu a fost apoi mutat în

clădirea Spitalului Vechi, unde s-a bucurat de aprecierea

vizitatorilor săi. În prezent acest muzeu se regăsește într-o sală

special amenajată în cadrul Muzeului de Istorie Roman.

Doctorul Epifanie Cozărescu a fost membru al Societății

de Istorie a Medicinei și Farmaciei din București, la ședințele

căreia a participat cu regularitate. Mi-a adus și mie invitații, pe

care le-am onorat împreună, în felul acesta deschizându-mi

dragostea și interesul pentru istoria medicinei.

Împreună cu doctorul Cozărescu am participat la unele

ședințe ale Societății din București, cât și la unele întruniri din

diverse alte localități ale țării, precum cele de la Bacău, Iași,

Suceava, Botoșani, Tulcea, Constanța, Aiud, Craiova, Cluj -

Napoca, Timișoara, etc. La aceste reuniuni, doctorul

Cozărescu și cu mine participam cu referate și comunicări

oglindind pagini de istorie a medicinei din Roman. Ne-a venit

ideea de a organiza și la Roman o secție de Istorie a Medicinei

și Farmaciei, ca subfilială a Societății de la București.

Organizam ședințe trimestriale, cu participarea inițială a 10 –

15 membri, oameni din Roman, apoi și din Piatra Neamț,

Bacău, Iași, Bârlad, etc. Se plătea o cotizație lunară, care se

trimitea către București. În ultimii ani, Societatea a oferit un

cuantum de 40 % pentru Roman și acoperirea cerințelor

materiale ale filialei.

14

Fotografie din 15 iunie 1984, realizată cu prilejul unei reuniuni

de istoria medicinei la Piatra Neamț, dr. Epifanie Cozărescu, alături de

dr. Octav Clocotici, dr. Gh. Iacomi, farmacist Pincu Pascal și dr. Iuliu

Floareș (arhiva personală a dr. E. Cozărescu)

Societatea noastră a avut ca președinte pe subsemnatul,

iar ca secretar pe domnul doctor Epifanie Cozărescu, până spre

sfârșitul secolului trecut, când a solicitat să fie scos din această

funcție, fiind ales de membrii Societății (care între timp

număra 40 de membri cotizanți și vreo 10 simpatizanți) ca

președinte de onoare al Societății din Roman.

În timpul activității sale au avut loc două manifestări

majore ale Societății de Istorie a Medicinei din Roman,

prilejuite de împlinirea a 175 de ani de istorie a Spitalului

Roman, iar a doua de sărbătorirea Bicentenarului Spitalului

Roman, în anul 1998.

În peste 40 de ani, dr. Cozărescu a fost apreciat de

organele sanitare județene și locale, fiind răsplătit pentru

munca sa cu titlul ”Cetățean de onoare al Municipiului

Roman”, premii și diplome primite cu diverse ocazii – fiind

apreciat și respectat totodată de colegi și de mulți romașcani.

15

Foto: participanți la a XVIII-a reuniune științifică de istoria

medicinei și farmaciei, Tulcea, iulie 1982, între care și dr. Epifanie

Cozărescu și dr. Octav Clocotici (în dreapta, rândul 2, respectiv 3)

(arhiva personală a dr. E. Cozărescu)

L-am cunoscut ca un bun prieten, vizitându-ne reciproc,

cu diverse ocazii aniversare ale fiecăruia. I-am cunoscut

familia, pe doamna Coculeana (Julieta, n.red.) Cozărescu, o

soție desăvârșită, o artistă în pictură, care a organizat la

Muzeul de Artă din Roman o expoziție personală și a

participat periodic la diverse expoziții de grup. De asemeni i-

am cunoscut și restul familiei – băiatul, nora, nepoții și

strănepoții.

Doctorul Epifanie Cozărescu a fost și poet și scriitor,

editând poezii și opera de bază, cartea Bicentenarului

Spitalului Roman, care s-a bucurat de aprecieri deosebite. A

iubit mult Romanul și oamenii săi. La stingerea sa din viață,

cei care l-au cunoscut și iubit l-au condus pe ultimul drum, la

Cimitirul Eternitatea din Roman, lângă soția sa. Dumnezeu să-

l odihnească în pace!

16

MONT–BLANC-UL MEDICINEI MUŞATINE

prof. Gheorghe A. M. CIOBANU

Într-o lume de „homini lupus” a vieţuit şi un ...„homini

homo”, dăruindu-se tuturor şi necerând nimic în schimb,

medicul, poetul, muzeologul, istoricul şi încă multe altele,

încununat cu înalta preţuire a societăţii contemporane de

„Cetăţean de Onoare al Oraşului Roman” – Epifanie

Cozărescu – iubitul şi mult iubitorul de Oameni şi Omenie.

Mai presus de orice, „doctorul cu bicicletă şi servietă”,

amândouă rămânând, în Urbea Muşatină, ca emblemă

„heraldică”, dar şi cotidiană, a acestui slujitor nepereche al lui

Hyppocrates, a fost în viaţa sa, „un Om între Oameni”, între

cei mulţi ce l-au preţuit ca pe un patriot sincer şi ca pe un

„bucovinean” vrednic, care zi de zi, din adolescenţă şi până

mai ieri, a mânuit cu pasiune şi stetoscopul cu auz pluralic şi

condeiul neobosit în creativitate, ca

şi rafturile arhipline ale acelui

Muzeu – unicat de „Istoria

Medicinei şi Farmaciei”, de pe lângă

străbunul Spital al Romanului şi

adăpostit de curând, de ospitalierul

„Muzeu de Istorie”.

Un om pasionat pentru orice,

asemeni „modelului renascentist”, ce

şi-a trăit o tinereţe de „Infern”, fiind

când exilat, sau dus pe front, când

prizonier sau evadat spre libertate.

Foto: dr. Epifanie Cozărescu, ”veșnicul biciclist” așa cum îi plăcea să

spună, în martie 1981 (arhiva personală a dr. E. Cozărescu)

17

Ajuns apoi, ca medic, s-a dăruit, de îndată, unui evantai

complex de preocupări şi făptuiri, de care a fost ataşat, cu har

şi dar, cu măiestrie şi cu suflet, o viaţă întreagă, aproape cât un

veac.

Profesional, ca medic „generalist”, la propriu şi la

figurat, a fost mereu „în gardă” şi „de gardă”. La el, nu se

mergea la cabinet, ci se venea acasă, oriunde ar fi fost.

„Oricând”, „Oriunde” şi „Oricum” aceasta i-a fost ecuaţia sa

profesională. Un efort, care i-a cerut ani de ani şi anotimp de

anotimp, răbdare şi speranţă, ştiind cât de mică este graba

protoplasmei umane de a-şi reveni la trăirea obişnuită. Şi

medicul Cozărescu a dovedit, în aceste confruntări biologice, o

înţelepciune de Sphynx.

O altă pasiune, unicat şi ea, a fost aceea de muzeograf.

O viaţă întreagă, a aşezat pe rafturi o constelaţie de lucrări de

medicină, de portrete ale Cavalerilor sănătăţii muşatine şi de

aparatură aesculapiană în evoluţia ei istorică, făurind astfel, la

Spitalul Urbei noastre, acel Muzeu de Istoria Medicinei şi a

Farmaciei”, prin care s-au perindat, spre consultare, serii

întregi de „pelerini ai Ordinului Alb”, din toată ţara. E un

Muzeu, ce–şi are scris, ca o emblemă şi simbolul unicităţii şi a

genezei sale, ca şi pe acel al unei „zidiri” deschisă spre o

continuă şi viitoare îmbogăţire a ei, fiind astfel şi el un

„Museum aperta”.

Într-o Urbe, ca aceea a noastră, atât de bogată în pene şi

condeie arhivare, doctorul Cozărescu a fost şi un astfel de

„Miron Costin” al Medicinei Româneşti, în general şi al

„Spitalului nostru Muşatin”, mai numit şi „cel vechi”. Cu peste

zece ani în urmă, când acest Altar al Umanismului împlinea

două secole de existenţă, neegalatul nostru documentarist a

dăruit, literaturii de specialitate, un Istoric al acestui

Aşezământ, de la ipostaza de „Bolniţă” şi până la Edificiul

actual, acum cu un alt sediu şi arhidotat cu aparatură

18

electronică. De la „Istoria Imperiului Otoman” a lui Cantemir,

iată-ne ajunşi, acum, la o alta, la aceea a „Imperiului

Antimicrobian” de la Roman. Atunci o ofensivă a „spadelor

ucigătoare”, acum, prin Epifanie, una a „seringelor salvatoare”.

Profesiunea de medic presupune, mai mult decât oricare

alta, să ştii „să citeşti”, în tăcere, omul din faţa ta şi să-i

cunoşti biografia sa intimă. Medicul Cozărescu a apelat la

această metodologie şi atunci când, mai înainte de orice, s-a

considerat a fi „pacientul numărul unu”. Astfel, voluminoasa

sa lucrare Paramedicalia, alcătuită predominant de autorul

„Epi”, ni-l prezintă pe medicul nostru, ca un vieţuitor al

zbuciumatului secol douăzeci, meandrele existenţei sale fiind

foarte complexe, dar şi foarte adânci. Nu e numai o

„biografie”, ci pare a fi şi o frământată „veacografie”, fiind

permanent şi subiect, cât şi obiect al acelor vremuri, de „vă

ordon”, dar „treaba ta”. O derulare a unei vieţi, ce şi-a desfăcut

aripile în Cernăuţi-ul bucovinean şi care s-au strâns, apoi,

tăcute, spre a se contopi cu ţărâna de la „confluenţe”.

În „Istoria Literaturii Universale”, a devenit o sintagmă

recunoscută că mulţi medici sunt şi scriitori şi mulţi condeieri

au mânuit, deopotrivă şi bisturiul. Epifanie Cozărescu a

aparţinut, de minune, acestui „binom”. Poezia sa este, în

primul rând, un Imn, adus Omului şi Sănătăţii acestuia. A

scris, în versuri, mult, dar mereu mulţumirea sa pe acest tărâm

a fost puţină. Volumele sale de „Poezii”, aduse acasă, la autor,

cu tuşul încă neuscat pe copertă, sufereau mereu, repetate

„chirurgii” creionarde, fără a se crede că acestea sunt cele din

urmă. Ceva similar şi cu profesia sa, desfăşurată într-o lume a

lui „mi se pare că”... O poezie spontană, directă, omenească,

realistă, gata din nou pentru „luptă”. O poezie, care, mâine,

trebuie să i se facă „ieşirea din spital”. O lirică îmbrăcată în

alb şi generată de „pacienta numărul unu” a Planetei:

„Omenirea”.

19

Un „Mont–Blanc” metaforic, ascuns mereu în spatele

unor nori, numit acum cu modestie, un „Medic în alb”, ce a

dorit, aproape un secol, să știe multe, să cunoască și să facă

multe și să se dăruiască mult, nu atât profesiei și istoriei, cât

supremelor întruchipări umane.

Foto: dr. E.Cozărescu, alături de

prof. Gh. A.M. Ciobanu şi ziaristul

Vasile Danci, 24 ianuarie 2009,

(colecţia personală Vasile Danci

Moroșanu)

Foto: dr. E.Cozărescu, alături de prof. Gh. A.M. Ciobanu şi dr. Octav Clocotici, ianuarie 2009

(arhiva personală a dr. E. Cozărescu)

20

DOCTORUL EPIFANIE COZĂRESCU

– MEDIC ŞI POET

farmacist Magdalena AVĂDANII

Domnul Doctor Epifanie Cozărescu a fost o personalitate

marcantă a societăţii medicale din Roman, judeţul Neamţ, ce a

avut o contribuţie deosebit de importantă în descoperirea şi

acumularea datelor de istorie a medicinei şi farmaciei din zona

Romanului. S-a născut la Cernăuţi la 24 ianuarie 1914, fiu al

unui funcţionar superior al Mitropoliei Bucovinei şi fost

arhivar şef.

A urmat şcoala primară, apoi

Liceul Aron Pumnul din Cernăuţi,

liceul la care, cu ani în urmă, în

aceeaşi clasă a fost elev şi Mihai

Eminescu. A urmat apoi Facultatea de

Medicină din Iaşi pe care a absolvit-o

în anul 1941.

În anul 1950 a sosit la Roman,

unde şi-a desfăşurat activitatea de

medic devotat până la pensionare şi

după pensionare.

Foto: Epifanie Cozărescu copil, in 1921,

(din arhiva personală a dr. E. Cozărescu)

Aşa l-am cunoscut ca medic devotat celor nevoiaşi,

pentru care căuta tratamente mai ieftine, apelând la formule

magistrale, ce-şi dobândiseră eficienţa în timp. La o farmacie

mică de cartier, acolo se preparau formulele magistrale

amintite mai sus, unde se prelucrau și plante medicinale,

extracte, tincturi, unguente…

21

Foto: Epifanie Cozărescu în perioada studenției, la o autopsie, 1934,

anul I - (din arhiva personală a dr. E. Cozărescu)

La diverse conferinţe din ţară, dr. Epifanie Cozărescu a

prezentat studii referitoare la acţiunea plantelor medicinale în

afecţiunile pulmonare.

Pe lângă medicina internă, doctorul Epifanie Cozărescu

a desfăşurat o a doua pasiune - cea de cercetător in istoria

medicinei şi în special in istoria medicinei din Roman.

Cercetările istorice ale domnului doctor Epifanie Cozărescu au

fost concretizate în numeroase articole publicate în volumele

de Istorie a Medicinei Bucureşti, revista Mitropoliei Iaşi,

articole diverse în ziarele locale. Este de peste 30 de ani

membru al Societăţii de Istorie a Medicinei Române,

participând la aproape toate reuniunile naţionale, cu lucrări

primite cu interes şi apreciere, imprimând ideea că la Roman

este un centru puternic de iatroistorie.

Şcoala cernăuţeană şi studiile făcute în legendarul Iaşi i-

au insuflat dragostea faţă de medicină şi grija faţă de cei

suferinzi, aşa cum reiese şi din poezia „Închinare medicinei”,

din volumul Poeme paramedicale şi dedicaţii cordiale:

22

„Medicină, dragă medicină,

Din vechime, de la tine le-nvăţăm pe toate:

Inima deschisă, dăruire caldă şi deplină

Pentru orice om bolnav, ca unui frate!

………………………………………

Iar după noi, când pentru alţii rândul vine,

Purtaţi de-aceeaşi soartă,

Să-i îndrumezi la fel, în lupta nesfârşită spre mai bine

Pentru sărmanul om şi pentru-a medicinii artă.”

La şedinţa de deschidere a Filialei Societăţii de istorie a

farmaciei din Brăila a fost invitat şi dl. dr. Epifanie Cozărescu

pe care am avut onoarea să-l reprezint, invitaţie adresată de dr.

farmacist Iugulescu. La această festivitate am prezentat

lucrarea ”Farmacia Minerva – 205 ani de la înfiinţare” (lucrare

prezentată la Congresul Internaţional de istorie a farmaciei

care s-a ţinut la Sinaia, în septembrie 2003), iar la solicitarea

comitetului de organizare, a dr. prof. Carata şi a dr. farm.

Iugulescu am citit câteva din poeziile autorului.

Pe lângă cercetările din domeniul medicinei, a făcut

cercetări în domeniul farmaciei, participând cu lucrări la

reuniunile naţionale ale Societăţii de Istorie a Farmaciei din

România, unde a devenit membru de onoare și declarat frate al

farmaciştilor, aşa l-a numit distinsul istoric dr. farmacist C.

Iugulescu, ale cărui scrisori aş dori să le redau, fiind mărturii

ale aprecierilor la adresa domnului doctor Cozărescu:

I.

„Mult stimate Domnule Dr. şi vechi prieten al

farmaciştilor,

Această scrisoare nu are ca scop decât să vă adresez un

omagiu din partea farmaciştilor, o mărturie a simpatiei şi a

respectului pe care vi-l purtăm.

23

În toată viaţa Dv., farmaciştii din Roman, cât şi din

întreaga ţară au simţit sprijinul de frate mai mare. În toate

acţiunile şi nu puţine au fost, nu aţi uitat de farmaciştii pe care

i-aţi numit fraţi ai Dv. Este timpul acum să vă mulţumim cu

recunoştinţă. Judeţul Roman nu a dat o personalitate influentă

şi necontroversată de farmacie care, cu excepţia lui Pascal

Pincu din Piatra Neamţ… să fie cunoscută pe plan naţional.

Dar, aţi fost Dv. Organizator al Societăţii de Istoria Medicinei

şi Farmaciei (societate rămasă unică în România), mobilizator

al farmaciştilor mai puţin iluştri, dar prezenţi pe plan local cu

studii de istoria farmaciei care îi onorează. În aceeaşi măsură

a crescut şi prestigiul Dv. în faţa farmaciştilor din Roman şi

din întreaga ţară. Muzeul de istoria farmaciei, Societatea de

Istoria Medicinei şi Farmaciei, intervenţiile Dv. de-a lungul

evoluţiei mişcării de istoria medicinei din ţară sper să rămână

în memoria mai multor generaţii de farmacişti.

Toată viaţa Dv. aţi apropiat pe farmacişti, i-aţi

încurajat, i-aţi tratat cu mare bunăvoinţă. Noi, cei de la

Bucureşti şi nu numai vă considerăm ca făcând parte cu

drepturi egale şi mişcarea de istoria farmaciei din ultimii 40

de ani.

Vă dorim sănătate, viaţă lungă, bucurii nemăsurate şi să

vă mândriţi cu consideraţia şi respectul farmaciştilor care au

motive de recunoştinţă faţă de Dv.”

„Mult stimate Domnule Dr. şi frate mai mare,

Doresc prin acest supliment la scrisoarea oficială să-mi

manifest recunoştinţa şi totodată dragostea şi ataşamentul

meu faţă de Dv.

Vreau să fiţi adoptat în sânul Societăţii noastre cu tot

fastul şi de aceea vă rog să-mi trimiteţi o autobiografie, mai

veche, spre a nu vă da de lucru acum.

24

Eu sunt sănătos, am reînceput activitatea după ce am

trecut prin momente grele familiale.

Vă rog să primiţi un salut călduros şi cele mai bune

urări de la fratele Dv. mai mic. Merg şi eu pe 82 ani…”

II.

„Mult stimate şi iubite frate mai mare, domnule doctor

Cozărescu,

Am primit scrisoarea Dv. şi confirm primirea întocmai.

Mai întâi vă rog să uitaţi că aţi întârziat cu răspunsul. Noi ne

facem griji zi de zi pentru viaţa Dv. care se poate întrerupe

oricând şi cu uşurinţă. De aceea ne facem griji.

Eu mi-am aranjat 50 de plicuri cu ferpar în alb, astfel ca

fiica mea să anunţe bucuria plecării pe celălalt tărâm! Este

vorba de mine care mă bucur ca la botez, căsnicie şi la

încetarea inimii.

Dar să lăsăm aceasta pe seama poeziei. Am corectat

greşelile la maşina de scris. Fiţi fără grijă. Vă doresc succes

la al treilea volum.

Eu blestem a treia apă…Ştiţi care? În prima se naşte şi

creşte peştele, în a doua se fierbe. A treia apă este cea care o

bei după ce mănânci peştele pentru că nu ai vin!

M-a uluit domiciliul forţat al Dv. Dacă aveţi acte puteţi

să vă cereţi drepturi ca orice deportat. A 6-a scrisoare o pun

la locul ei, între producţiunile literare ale Dv. din care aţi

trimis un exemplar la Ist. Farmaciei, la Facultate.

În concluzie, aproape am rezolvat 100% cerinţele Dv. în

scrisoare fapt ce nu mi-a dat de lucru.

Am rămas cu impresia că nu v-am anunţat necazul meu

cel mare: decesul soţiei la 5 februarie 2005 după accidentul

vascular din 2001.

25

Închei, mulţumindu-vă din suflet pentru rândurile

trimise. Vă sunt recunoscător. Vă doresc sănătate şi toate cele

bune.

Al Dv. Iugulescu Costică”

”Epifanie, rugaţi pe cel mai capabil şi cu bunăvoinţă să

facă INVENTARUL muzeului scriind separat obiectele

medicale şi cele farmaceutice. Şi dacă acceptaţi să vă trimitem

bani trimiteţi-ne şi nouă un xerox, o fotocopie xerox.

Iar a doua chestiune strângeţi toată ARHIVA

FONDULUI PERSONAL şi legaţi-le în dosare:

1. mapa cu acte de stare civilă, diplomele;

2. Dosar nr. 1 dacă aveţi cel puţin 3 - 4 scrisori din

străinătate;

3. Dosar lucrări ştiinţifice şi memoriu de activitate scriind

câte o pagină pentru fiecare carte;

4. Alte dosare, alte probleme;

5. Colecţia de fotografii şi diapozitive TREBUIE să le ia

fiul Dv. în păstrare!

Al Dv. Iugulescu Costică”

Urmare a activităţii deosebite pe care a desfăşurat-o,

comitetul de conducere a Societăţii de Istorie a Medicinii şi

Farmaciei – Filiala Roman, a solicitat Primăriei Municipiului

Roman să i se acorde domnului doctor meritul de „Cetăţean de

Onoare” al oraşului. La această solicitare s-a răspuns favorabil

în anul 2007, fapt ce l-a bucurat foarte mult, realizând că i s-au

recunoscut meritele deosebite din întreaga sa activitate.

Am primit o scrisoare din partea Dl. Dr. Cozărescu, pe

care o redau parţial pentru a pune în evidenţă calitatea umană

deosebită, modestia, preocuparea şi implicarea în activităţi cu

valoare spirituală a regretatului Dr. Epifanie Cozărescu:

26

„Onor. Conducerea Farmaciei „Aruncus” din Roman

Subsemnatul Epifanie Cozărescu, actualmente pensionar,

fost vreme de 30 de ani medic specialist principal în Secţia de

Boli Interne a Spitalului „Precista Mare” din municipiul

Roman, fiind membru activ în Societatea „Medicilor Scriitori

şi Publicişti” şi în „Asociaţia Iatro şi Farmaco Istoricilor din

România”, am activat intens pe aceste două direcţii de

cercetare pentru a scoate în evidenţă atât vechimea medicinii

cât şi a farmaciei, ambele debutate concomitent în anul 1798

în Roman.

Ca urmare, am studiat şi cules din toate depozitele

Arhivelor Statului din ţară şi de la Viena, am adunat

informaţii şi relicve documentare de la urmaşi ai foştilor

salariaţi ai spitalului şi farmaciei princeps, realizând, cu

ajutorul acestora, istoricul vieţii medicale şi a celei

farmaceutice începând cu sfârşitul secolului XVIII (Spiţeria

„Minerva”).

Cu ajutorul acestora am pus bazele Muzeului Iatro-

Farmaco-Istoric şi al vieţii medico-farmaceutice romaşcane;

în 1998 am montat o frumoasă festivitate închinată împlinirii a

200 de ani de la începuturile acestora, iar pe plan ştiinţific am

realizat o vastă monografie de 450 de pagini, bogat ilustrată,

descriind activitatea medico-farmaceutică adusă la zi, precum

şi istoricul fostului Spital Israelit şi a Spitalului Rural de la

Bâra.

Pe plan farmaceutic, meritul meu este că am avut şansa

de a descoperi, în Roman, într-o „başcă” a spitalului (din

care bolnavii scoteau hârtii pentru necesităţi fiziologice), un

foarte preţios dosar datat 1805 în care se afla „Izvodul

Spiţeriei Minerva”, fiind o copie a inventarului iniţial cu care

a fost fondată spiţeria în 1798. Cu ajutorul acestor documente

am atestat începuturile vieţii farmaceutice din Roman,

27

respectiv Spiţeria „Minerva”, care a devenit a doua farmacie,

după cea din Iaşi, din toată Ţara Moldovei.

Ulterior, continuând activitatea mea literar - ştiinţifică,

am realizat un volum cu 69 de poeme, tot „Paramedicale”, iar

acum mă strădui a scoate la lumina tiparului un volum cu

Proză scurtă - paramedicală, cu povestirea evenimentelor

trăite la Iaşi, la Săveni-Botoşani şi în părţile Romanului.

Pentru editarea primelor două cărţi respectiv

monografia şi volumul de poeme paramedicale am fost

sponsorizat de Consiliul Municipal Roman şi de colegul dr. D.

Arvătescu.

În prezent mă străduiesc să salvez de la distrugere şi

uitare, informaţiile şi iconografia cuprinse în volum de Proză

scurtă paramedicală. Tehnoredactarea acestora şi îngrijirea

volumului am realizat-o pe jumătate cu mijloace proprii (parte

din pensie şi alocaţie de veteran de război).

Epuizând resursele mele vin cu rugămintea de a-mi

acorda sprijinul financiar necesar pentru terminarea

tehnoredactării viitorului volum de proză scurtă .

În speranţa că voi obţine audienţa Dumneavoastră vă

rog să primiţi mulţumirile mele anticipate sincere şi

respectuoase.

Al Dumneavoastră cu aleasă recunoştinţă,

Dr. Epifanie Cozărescu”

Iată ce scria profesorul Ion Coja la aflarea veştii trecerii

în nefiinţă a Dr. Cozărescu:

„S-a stins din viaţa exemplară pe care a dus-o, dr.

EPIFANIE COZĂRESCU lăsând în urma sa numai faceri de

bine, pentru toţi cei care l-au cunoscut ca medic şi ca om. Cu

ceva ani în urmă am primit de la dânsul o carte deosebit de

interesantă, intitulată Paramedicalia, deosebit de importantă

pentru istoria medicinii româneşti, dar şi pentru cunoaşterea şi

28

înţelegerea unor evenimente la care medicul EPIFANIE

COZĂRESCU a luat parte nemijlocit, ca persoană implicată

sau numai ca martor. Martor de o onestitate aflată deasupra

oricărei îndoieli. În plus, inteligenţa, cultura şi sagacitatea sa,

dau mărturiilor sale valoare de document incontestabil. M-am

bucurat când am găsit în Paramedicalia mai multe pagini

dedicate rememorării tragicului pogrom de la Iaşi, din iunie

1941, când au murit asasinaţi 9000 de evrei.

I-am scris autorului şi l-am rugat să revină asupra

subiectului cu precizări mai explicite. Mi-a trimis astfel două

texte pe care le public acum din nou, ca semn de recunoştinţă

personală şi publică pentru o viaţă dedicată adevărului, vieţii şi

demnităţii umane. Dumnezeu să-l odihnească pe cel căruia i s-

a potrivit atât de bine numele sub care s-a

încreştinat: EPIFANIE… Sit tibi terra levis, EPIFANIE

COZĂRESCU!“.

Şi poate aceste versuri, extrase dintr-una din poeziile

sale, se pot constitui într-un mesaj de dincolo de timp şi spaţiu,

adresat nouă, celor care l-am cunoscut, l-am iubit şi respectat,

ca o promisiune de reîntâlnire într-o lume cu siguranţă mai

bună şi mai frumoasă:

„…dacă-i poartă deschisă

Către cealaltă lume nouă promisă,

Împodobită ca o floare

Cu vechi şi mari speranţe în viaţa

viitoare,

Unde, cu voia Domnului, vom isprăvi ce

n-am putut

Ori vom lua-o de la-nceput…”

Foto: dr. Epifanie Cozărescu în 1963

(arhiva personală a dr. E. Cozărescu)

29

IN MEMORIAM

DR. EPIFANIE COZĂRESCU

dr. Silvia MĂNDĂŞESCU

În cearcănul absenţei pe care o simt acut

Văd umbra iatroistoricului ce caută-n trecut…

Fidel preocupărilor sale de suflet…

Aşa l-am cunoscut pe doctorul EPIFANIE

COZĂRESCU al cărui nume rămâne legat pentru totdeauna în

ISTORIA SPITALULUI MUNICIPAL ROMAN, de

înfiinţarea Muzeului de Istorie a Medicinei.

Eram studentă la Facultatea de Medicină din Iaşi, în

primii ani şi făceam practica de vară în secţia Medicală,

condusă pe atunci de distinsul doctor Petrică Toporaş. Într-una

din zile, după program, domnul dr. Epifanie Cozărescu m-a

întrebat de vreau să văd “ceva”. Curiozitatea şi interesul se

treziseră şi atunci am pornit ca-ntr-o călătorie de iniţiere spre

turnul clopotniţei de la Biserica Precista. În încăperea de la

poartă stătea ascunsă o comoară. Din servieta de piele (de care

nu s-a despărţit întreaga viaţă) a scos un mănunchi de chei, a

ales-o pe cea potrivită localului şi a urmat: Sesam, deschide-te!

Erau atâtea comori acolo: cărţi vechi, tablouri scorojite,

instrumentar chirurgical (mie mi s-au părut nişte unelte de

tortură), mojare farmaceutice, fotografii ale unor boieri cu

caftane şi ... nume despre care eu nu ştiam atunci nimic.

Mi-a explicat atunci cu răbdare şi am înţeles că acolo e

un crâmpei din istoria Spitalului nostru. Făceam legătura între

amintirile mele de copil, care văzuse la doar câţiva ani, cum

ardea spitalul şi încercam să recompun ca într-un joc de

puzzle, propriile imagini stocate undeva în memorie cu ceea ce

vedeam atunci.

30

Am rămas ataşată acestor întâlniri cu timpul trecut, cu

ideile, gândurile, strădaniile celor care au făcut ceva pentru

mersul înainte al îngrijirii celor aflaţi în suferinţă şi

încredinţaţi spitalului nostru.

Cred că atunci am luat decizia, în străfundul făpturii

mele, de a reveni şi cu entuziasm adolescentin, de a mă

alătura, prin strădaniile mele, acelui lung şir de înaintaşi.

Domnul dr. Epifanie Cozărescu adunase cu pasiunea

arhivarului (moştenită de la tatăl său din Cernăuţi) obiecte de

colecţie ce trebuiau expuse. În anii de început se ridica nu doar

problema spaţiului şi a completării colecţiei, ci şi cea a

diseminării acestei pasiuni, ca şi cea a popularizării valorilor

existente şi a cunoaşterii trecutului nostru.

Foto: dr. Epifanie

Cozărescu și dr.

Silvia Măndășescu

la o reuniune

medicală, în anul

1992

(arhiva personală a

dr. E. Cozărescu)

După 1989, istoria medicinei a intrat într-o continuă şi

neîntreruptă dezvoltare, sub îndrumarea blajină, discretă, dar

competentă şi fermă a celui care s-a identificat cu iatroistoria,

investind în ea întreaga sa energie şi reprezentând, pentru

multe generaţii, sufletul şi motorul care a condus la

dezvoltarea acestui cerc de istorie a medicinei, cel de-al doilea

ca mărime din ţară. În acest cadru, am avut cu toţii prilejul să

prezentăm referate, poezii, recenzii, dar şi să omagiem pe cei

31

plecaţi în alte lumi şi cu alte meniri. De aici poate şi

armonizarea cu feţele bisericeşti.

Pentru mine, domnul dr. Epifanie Cozărescu reprezintă

„naşul” istoriei medicinei, spirit cult, sensibil şi profund,

angajat în cunoaşterea trecutului Spitalului nostru, dar şi în

optimizarea moralei lumii medicale şi nu numai.

Ce-i alimenta voinţa de fier şi ce-i păstra sufletul în

candoarea unui copil care n-a trecut încă de vârsta inocenţei?

Cu siguranţă îşi nutrea perseverenţa ce nu cunoştea oboseala

sau renunţarea, atât din proprie urzeală, dar şi din armonie

conjugală, alături de distinsa sa soţie, doamna Julieta

Cozărescu, cât şi din realizările fiului, compozitorul Radu

Cozărescu, şi nepoţilor, de care era atât de mândru,

reprezentând adevăraţii stâlpi de forţă pe care şi-a sprijinit

existenţa.

Minte căutătoare,

vivace, a dat culoare şi

viaţă unei epoci, a

însufleţit trecutul Spitalului

nostru, iar spiritul său

tutelează şi astăzi istoria

medicinei romaşcane.

Pentru toate acestea

şi pentru multe altele, dr.

Epifanie Cozărescu a fost

ales, ocupându-şi locul

binemeritat în galeria

oamenilor de onoare ai

Romanului.

Foto: familia Cozărescu – Epifanie, Julieta și Radu,

septembrie 1960(din arhiva personală a dr. Cozărescu)

32

Suntem cu toţii câştigaţi că l-am cunoscut, fiecăruia

însufleţindu-i viaţa într-un fel. A udat totul la rădăcină, iar din

sentimentele sădite în minţile noastre trebuie să răsară noi idei

de continuitate.

„Tot răscolind prin rafturile minţii

Să afli alinare tuturora

Nu simţi cum muşcă şi din tine ora

Nici cum alcovul sufletului plin, ţi-i”

Eugeniu N. Măgirescu

Cu modestia-i binecunoscută, cred că dr. Epifanie

Cozărescu ar fi fericit dacă dintr-un nume propriu ar deveni un

nume comun...

Ne-a oferit SETEA de trecut. Restul trebuie să vină de la sine.

Foto: dr. Epifanie Cozărescu, la Tulcea, iulie 1982

(arhiva personală a dr. E. Cozărescu)

33

PRIMELE AMINTIRI DESPRE

DR. EPIFANIE COZĂRESCU

dr. Eugenia FIRĂSTRĂU

Era 1 decembrie 1979, prima mea zi ca angajată stagiară

la Spitalul Municipal Roman. Am început activitatea la Secția

Medicală. La raportul de gardă erau prezenți ”greii” din acea

vreme: doctorul Toporaș, șef de secție, dr. Ghivirigă, dr.

Avădănii, dr. Arcuș, dr. Iancu, dr. Carp și dr. Cozărescu.

Bineînțeles că nu era ca la facultate, dar simțeam că

absorbeam partea practică a științei, prin toți porii. Eram cu

pacientul în față, îl examinam, stabileam un diagnostic și ne

simțeam măreți mai ales când citeam aprobarea în ochii celor

care ne supravegheau.

Foto: membri fondatori ai Societății de Istorie a Medicinei și Farmaciei

din Roman, după ședința de constituire, 15 decembrie 1984

34

Domnul doctor Cozărescu avea atunci responsabilitatea

sectorului Terapie Intensivă, un sector foarte greu, solicitant,

unde fiecare manevră, fiecare secundă însemnau viață. După

ceva timp de tatonări, supravegheri discrete, verificări parcă

”jucăușe”, ”întâmplătoare”, domnul doctor Cozărescu a decis

să preiau singură salonul de femei. Eram consternată, mi se

părea prea mult, dar după o discuție nemaipomenită, ca de la

mentor la discipol, în care erau introduce ca din nebăgare de

seamă și sentimente, ca de la tatăl cunoscător spre fiica ce

trebuia învățată, am înțeles că se putea realiza totul, că

dumnealui va fi în permanență lângă mine, supraveghindu-mă,

îndrumându-mă, aprobându-mă și, la nevoie, sprijinindu-mă.

A fost începutul meu în meserie și datorită domnului

doctor Epifanie Cozărescu am înțeles că nu am greșit atunci

când mi-am dorit această minunată și nobilă menire, dar pe

care trebuie să o practice cu mult suflet, cu dragoste, cu

sacrificii.

Gratitudinea mea, ca om și medic, pentru cel care mi-a

deschis fereastra spre căile cunoașterii este imensă. Vă voi

purta mereu în suflet. Vă mulțumesc domnule doctor

Cozărescu.

Foto. Dr. Epifanie Cozărescu

și dr. C. Ștefănescu, consult

radiologic, anul 1976 (arhiva

personală a dr. E. Cozărescu)

35

UN ”MONSTRU SACRU”

AL LUMII MEDICALE ROMAȘCANE

dr. Virgil TROFIN

În toamna anului 1988 am venit la Spitalul Municipal

Roman și am cunoscut colectivul medical activ, dar și medicii

pensionari care veneau destul de frecvent, printre care și pe

domnul doctor Epifanie Cozărescu.

Medic distins, cu o personalitate deosebită, cu privire

fermă dar atrăgătoare, cu voce voalată, martoră a unor

suferințe mai vechi, cu aplicații asupra terapiei bolnavului și

multă ”plecăciune” asupra suferinței pacienților, curiozitate

deosebită pentru orice lucru mai nou sau mai vechi din

activitatea medicală și mare satisfacție pentru lucrul descoperit

dar și pentru istoria medicinei.

Pasiunea sa profesională a atras mulți colegi apropiați ca

generație, dar și mai tineri. Așa am fost atras și eu în

Societatea de Istoria Medicinei din Roman. Am participat în

anii 1997 – 1999, alături de doctorul Epifanie Cozărescu, la

definitivarea volumului de istorie a activității medicale

romașcane dedicate bicentenarului spitalului, completând

capitolele de obstetrică – ginecologie și oftalmologie. Dorința

de a definitiva cât mai repede acest volum depășea cu mult

posibilitățile financiare și chiar biologice pe care domnul

doctor Cozărescu le investea ”fără milă” în toate problemele

conexe acestei munci. Trăia cu bucuria unui copil orice

fotografie sau act care atesta momente din activitatea

medicilor și a întregului personal din diverse perioade ale

funcționării spitalului.

36

Foto: Epifanie Cozărescu în anul 1972, vizita cotidiană în salonul

de interne (arhiva personală a dr. E. Cozărescu)

Cu ajutorul mai multor colegi, lucrarea a fost finalizată

către sfârșitul anului 1999, dar doctorul Cozărescu nu și-a găsit

liniștea, mai avea o”problemă”. Cine va prelua acest tezaur

muzeistic, pe care l-a acumulat într-o viață, din propria

activitate, dar și prin cumpărare. Credeam că familia, pentru că

ar fi obținut bani grei. Nu vroia asta. A căutat un om pasionat

de istorie, căruia cu bucurie i-a predat acest tezaur.

Cu satisfacția datoriei împlinite, supraviețuind peste 9

decenii de schimbări socio-politice, unele cu puternic impact

asupra propriei familii, acest om mare ”cât un secol”, dar care

a scris istoria medicală de încă un secol, s-a retras cu discreție.

Pentru activitatea sa medicală, dar și pentru aceea de

istorie a medicinei ar fi meritat multe titluri sau medalii! L-ar

fi onorat. Le-ar fi primit. Dar oricât de înalte ar fi fost, nu ar fi

acoperit măreția actelor sale.

Pentru modul demn cu care a trecut printre noi, pentru

aplicația asupra actului medical, dar mai ales pentru

37

monografiile și tezaurul muzeistic lăsat moștenire, noi, medicii

mai tineri îl considerăm un ”monstru sacru” al lumii medicale

romașcane trecute și prezente.

Foto: dr. Epifanie Cozărescu alături de soția sa Julieta, la

al XXII-lea congres internațional de istoria medicinei, august –

septembrie 1970 (arhiva personală a dr. E. Cozărescu)

38

MEDICUL EPIFANIE COZĂRESCU

– ÎNTRU VEŞNICĂ POMENIRE

prof. Mihai ANDONE

În urmă cu peste trei decenii, când mi-am început

apostolatul pedagogic, ca profesor de istorie, în Roman, am

vrut să cunosc cât mai multe dintre realităţile acestui

municipiu, pentru a mă integra cât mai bine, într-un mediu

cultural, social, ambiental şi politic în care urma să-mi aduc

modesta-mi contribuţie, îndeosebi în plan spiritual, la

emanciparea unei urbe cu strălucite tradiţii istorice.

În acest context, m-am integrat relativ uşor, între

intelectualii cu certă vocaţie profesională în diferite domenii

de activitate, percepuţi a constitui ,,elita’’ localităţii de către

majoritatea populaţiei. Pe destul de mulţi dintre aceştia mi i-

am apropiat sufleteşte, am învăţat multe din experienţele lor de

viaţă şi, de fiecare dată, întâlnirile noastre s-au dovedit a fi

benefice ambelor părţi, fiind destul de reconfortante.

Din galeria acestor personalităţi, cu care concitadinii

noştri se mândresc, mă voi opri acum asupra regretatului

medic Epifanie Cozărescu, plecat dintre noi în urmă cu un an,

şi pe care l-am cunoscut în diferite ipostaze – deşi aveam

profesii diferite – întrucât întâlnirile noastre, atât cele pur

ocazionale, cât şi cele ce se realizau la instituţiile de cultură:

Muzeul de istorie, Muzeul de artă, Muzeul de Ştiințe Naturale,

Biblioteca municipală, Cercul militar, societăţi ştiinţifice şi

culturale, ne prilejuiau discuţii ample şi fructuoase pe

marginea problemelor luate în dezbatere.

Parcă îl văd şi acum, cu ochii minţii, păşind agale,

scrutând priveliştea ce i se deschidea în faţă, cu mici opriri,

pentru a le reaminti celor ce-l înconjurau, o anumită problemă

ce-l frământa ori voia să nu fie trecută în uitare. Era un om de

39

o rară nobleţe sufletească, de o modestie dusă până la

exasperare, un adevărat stup depozitar de cunoştinţe, dulci ca

mierea, din prea-plinul căruia, dăruia cu bucurie

interlocutorilor săi. Atunci când anii senectuţii, i-au diminuat

condiţia fizică şi vederea, a apelat la un vecin care-l însoţea în

deplasările sale. Acest om a fost atât de absorbit de cercetările

sale ştiinţifice, în plan medicinal şi istoric, încât toate celelalte

preocupări erau trecute în plan secund. Cu ocazia unei

prăznuiri recente, soţia fiului său – stabilit cu familia în

Bucureşti, de mulţi ani – îmi spunea că stătea la ei în capitală,

doar câteva zile, cu ocazia unor congrese ori conferinţe

medicale, la care, de regulă, era invitat şi apoi se reîntorcea la

Roman imediat, de parcă era atras aici de un magnet, unde

singurătatea era singura lui ambianţă, în vreme ce lăsa acolo

un fiu, o nepoată şi o noră. Toate acestea, după ce iubita lui

soţie, Cocoleana, plecase pe calea veşniciei.

Foto: Julieta și Epifanie

Cozărescu, în anul 1975, la Băile

Herculane (din arhiva personală a dr.

Epifanie Cozărescu)

Se mulţumea cu puţin

pentru sine, dar dăruia mult

cunoscuţilor săi.

Ce exemplu mai concludent

poate fi decât excepţionala

lucrare monografică: Istoricul

Spitalului municipal ,,Precista

Mare’’ din Roman până la

bicentenar (1998); Parţial şi al

vieţii medico-farmaceutico romaşcane, 2001, semnată

împreună cu prietenul său, dr. Octav Clocotici. Această lucrare

40

este un adevărat monument de informaţii ştiinţifice şi nu

numai, de omenie, altruism, responsabilitate faţă de viitorime

şi talent istoricesc. Medicii, personalul medical – în general şi

farmaciştii trebuie să-i fie veşnic recunoscători acestui om,

care, prin trudă asiduă şi vocaţie deosebită, a strâns ca într-un

buchet florile activităţilor lor cotidiene, materializate în

aprecieri deosebite (text, fotografii), încât cei ce le vor urma

paşii, în viitor, să afle că în urbea noastră există o tradiţie

medicală şi farmaceutică de excepţie, că nu vor trebui să

construiască pe un teren gol, ci pe o temelie solidă, apreciată şi

la nivel naţional.

Doctorul Epifanie Cozărescu a ţinut ca opera sa să fie

percepută nu numai din numeroasele sale lucrări şi articole

tipărite, ori studii temeinice, publicate în reviste de

specialitate, ci şi printr-un contact direct, vizual şi palpabil,

organizând şi un Muzeu al medicinii romaşcane, în interiorul

căruia, Societatea de Ştiinţe Medicale şi Farmaceutice şi-a

ţinut multe dintre activităţile ei trimestriale. Ca om care am

organizat şi eu două asemenea muzee – evident diferite

tematic – la şcoala din Ruginoasa şi la Colegiul Tehnic Petre

Poni, ştiu de câtă răbdare, pasiune, perseverenţă, rezistenţă la

uneltirile unor invidioşi care, din comoditatea gândirii,

persiflează realizările semenilor lor, trebuie să dai dovadă.

Doctorul Cozărescu considera acest muzeu ca pe copilul său

de suflet. Îmi imaginez cât de amărât şi decepţionat a fost când

a aflat că nişte persoane iresponsabile i-au vandalizat muzeul,

i-au răpit o parte dintre exponate, rănindu-l profund, fără leac

aş spune. Se pare totuşi că a plecat ,,dincolo’’ împăcat cu

gândul că, înainte de a-şi fi dat sufletul, a aflat că muzeul său

şi-a schimbat locaţia în Muzeul de istorie, care, spre a-i

înveşnici memoria, i-a dedicat o sală specială, care-i poartă

numele.

41

Iată câteva ipostaze concrete, referitoare la întâlnirile

mele cu dr. Epifanie Cozărescu:

a) Într-o zi înnourată, din toamna lui 2002, l-am întâlnit

la o întretăiere de străzi, în zona hotelului Roman, pe domnul

Cozărescu, într-o stare de spirit sinonimă cu cea din natura

înconjurătoare, poate mai abătut ca întotdeauna. Contrariat, l-

am întrebat ce are şi, scoţând un oftat adânc, mi-a destăinuit

că-şi simte sfârşitul aproape şi că are o mare rugăminte, bazată

pe o desăvârşită încredere în subsemnatul, moment în care a

scos din buzunar o hârtie scrisă, probabil de mai mult timp, şi

care era un fel de testament intitulată ,,Ultima dorinţă’’ – pe

care să-i promit că o voi citi la înmormântarea sa. Am rămas

stupefiat de această premoniţie a sa, care, din fericire, nu s-a

materializat decât după peste 8 ani şi când i-am împlinit

dorinţa. Atunci, i-am replicat că s-ar putea să mă cheme

Dumnezeu pe mine înaintea lui ,,dincolo’’ şi mi-a etalat

contraargumentele sale. Se săturase oare de trăit, fiind ajuns la

o vârstă respectabilă, avea vreo supărare profundă, ori un

necaz ci i se părea insurmontabil, care îi provocase o depresie

profundă? N-am reuşit să aflu niciodată, mai ales că n-am

încercat să scormonesc în intimitatea profundă şi în

simţămintele unui om profund iubit sufletului meu. Cred totuşi

că a fost o cădere momentană, deoarece după 2 ani, această

poezie a publicat-o într-o nouă lucrare intitulată Poeme

paramedicale şi dedicaţii cordiale.

b) În 2004, am publicat lucrarea: Pagini din istoria

Romanului. 1989 – 2004. Legislativ, Executiv, Cultură în care,

între altele, prezentam şi biografiile romanţate ale majorităţii

personalităţilor oraşului, printre care şi cea a medicului

Epifanie Cozărescu, pe care o reproduc în întregime, cu

excepţia poeziei sale ,,Ultima dorinţă’’ care va fi inserată spre

sfârşitul acestei intervenţii.

42

Medicul Epifanie Cozărescu s-a născut în 1914 la

Cernăuţi; absolvent al Facultăţii de Medicină şi al specializării

în Medicina internă, încadrat între anii 1938 – 1940 la spitalele

din Iaşi şi Săveni, după care a fost internist, vreme de 2 ani

(1949 – 1950) la Policlinica Roman, după care, ca medic

specialist, între anii 1951 – 1979 la Spitalul municipal

,,Precista Mare’’ din Roman. Pe lângă activitatea profesională

de care s-a achitat cu conştiinciozitate şi profesionalism, s-a

manifestat ca un cercetător meticulos, fiind cooptat ca membru

activ al ,,Societăţii Române de istoria Medicinei, Societatea

Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, în Societatea

istorică ,,Roman Muşat’’. Făcând parte şi din Asociaţia

Veteranilor de război din România, pentru merite deosebite, a

primit diverse distincţii: ,,Semnul de Distincţie Crucea Roşie’’

(înmânat personal de către regina – mamă Elena), Crucea

Militară Comemorativă a celui de al doilea Război mondial,

Medalia Evidenţiat în munca medico-sanitară, Diploma de

Onoare a Asociaţiei Medicale din România.

A colaborat şi susţinut studii şi cercetări medicale,

finalizate, între altele, prin monumentala lucrare dedicată

,,Istoriei Medicinei şi Farmaciei din Roman’’, fără a uita

articolele publicate în revista ,,Mitropolia Moldovei şi

Sucevei’’, contribuţii la lucrarea: ,,Istoria oraşului Roman’’,

,,Doamna şi trenul morţii’’, ,,Veterani pe drumul onoarei şi

jertfei’’, în ,,Anualul scriitorilor’’, în numeroase ziare şi

reviste. Din tot ceea ce a realizat, nimic nu i-a solicitat un

volum mai mare de muncă şi timp, sacrificii de tot felul,

pasiune, discernământ şi competenţă ştiinţifică decât

colectarea – pe parcursul câtorva decenii – a relicvelor

medico-istorice referitoare la Spitalul Municipal ,,Precista

Mare” din Roman cu care a realizat muzeul medico-farmaco-

istoric al Spitalului şi, în ultimă instanţă, a zestrei spirituale a

urbei noastre. Aceleaşi eforturi, la care şi-au dus parţial

43

contribuţia şi peste 30 dintre colegii săi – inclusiv prin

cercetarea Arhivelor Statului de pe tot cuprinsul ţării pentru

realizarea lucrării susmenţionate.

Un familist exemplar, altruist şi cu o aleasă educaţie,

care încă de pe acum a lăsat urme profunde în domeniile prin

care l-au purtat paşii, un cercetător cu vocaţie şi cu rezultate pe

măsură; poate fi un exemplu de dăruire profesională şi umană,

de simţire patriotică pentru noi toţi şi de aceea considerăm că

merită să-i aducem prinosul nostru de recunoştinţă. Între timp i

s-a acordat şi Titlul de ,,Cetăţean de Onoare al municipiului

Roman’’, pentru care, eu, încă din 2000, îi întocmisem

„Expunere de motive’’.

Mi-am exprimat admiraţia mea pentru acest domn şi

veteran al intelectualităţii romaşcane, prin câteva gânduri

versificate; E medic şi cercetător / De cărţi frumoase, autor /

Cu grele încercări în viaţă / Şi mari regrete pentru soaţă /

Plecată, dar păstrată-n minte / Pentru iubirea lui fierbinte. / De

mult prea multă modestie / Nu vrea valoarea-i să se ştie / Şi

nici să iasă el în faţă / Puţini din pilda lui învaţă / Însă

respectu-i unanim / Din partea celor ce-l iubim/ Şi-i preţuim

tenacitatea,/ Cuvântul calm, umanitatea./ Muzeul Medicinei

ctitorit / Ajuns şi-n ţară renumit / Şi Istoria medicinei…carte /

Ce va rămâne fără moarte./ Bucovinean în tinereţe / Şi

romaşcan la bătrâneţe / E-un OM cum astăzi puţin ştiu. / Să-l

preţuim cât încă-i viu / Şi să-i dorim un veac să prindă / Cu

dragostea-i să ne cuprindă / Nu când pleca-va dintre noi/ Spre

Judecata de Apoi.

În materialul intitulat ,,Un menestrel, un muzeograf şi

Medic’’, profesorul Gheorghe A.M. Ciobanu, referindu-se la

volumul Poeme paramedicale şi dedicaţii cordiale al

doctorului Cozărescu, evidenţia ,,Nota sinceră de

autobiografism spitalicesc, de iubire de profesie, de oameni şi,

ca un crez continuu, de patrie. Poetul Cozărescu foloseşte

44

prioritar, o terminologie profesională şi numai atunci când

,,ţara’’ i-o cere neapărat se apelează şi la ,,paralimbajul

poetic’’.

În ,,Monitorul de Roman (12 august 2004), creionam

câteva repere referitoare la domnul Cozărescu: ,,În 1935, când

era student în anul 2 la Facultatea de medicină din Iaşi, l-a

întâlnit pe marele ierarh şi patriot român Visarion Puiu, pe

atunci Mitropolit al Bucovinei – la Cernăuţi, care i-a dat o

sumă de bani, cu care şi-a cumpărat cărţi de specialitate. După

7 ani de facultate, după 2 ani de front, după o arestare pe motiv

că draga lui Coculeana ar fi fost ,,chiabură’’, a rămas fără un

strop de agoniseală, fiind deportat la Roman…’’. Cu ocazia

împlinirii vârstei de 90 de ani, i-am dedicat un poem special,

despre care am fost informat că i-a plăcut şi iată-l cum arată:

Trec anii, trec lunile-n goană

Şi-n zbor, anii vieţii dispar

Şi-n urmă lăsăm fiecare-o icoană

Trăind-o-n iubirea de semeni, cu har.

Puţini îşi înţeleg însă menirea

Aici, pe pământ, cât trăiesc

Să lase, prin scris, moştenirea

Cu cele văzute-n Divinul celest.

În Roman există un asemenea OM

Ce-i astăzi aici, împreună cu noi

Blagoslovit cu de toate, ca rodnicul pom

Călit şi lovit de furtuni şi de ploi.

Şi-acest om de suflet, de mare nobleţe

Pe care Dumnezeu ni l-a oferit ca pe-o danie

De la care toţi, care-au vrut, au putut să înveţe

Este medicul Cozărescu Epifanie.

45

Ferice de cei ce în preajmă i-au stat

Acestui om vrednic, modest, omenos,

Ca medic, ca OM, scriitor consacrat

Şi celor sărmani de folos.

Prin gândirea şi pana acestui neostenit scormonitor

Prin documente şi arhive, trecute-n uitare

S-a zămislit o splendidă lucrare, de mare viitor:

,,Istoricul Spitalului ,,Precista Mare’’.

Desigur, alături de dânsul, drept coautor

E medicul prieten, Octav Clocotici.

Înnobilând lucrarea, prin semnătura lor

Şi-alţi 44 medici şi farmacişti de-aici.

Şi cartea, să apară, domn doctor Cozărescu

Determinând colegii să scrie, s-a-nţeles cu

Dan Cărpuşor – primarul, cu doctor Arvătescu,

Cu doi sufletişti, Ursu: Georgeta şi Şerban

Şi preot Mihăiţă Popovici; şi-n 2001, ca an

Cu sprijinul lor moral, material, nu-n van

I-a fost munca asiduă, pe plaiul romaşcan.

El, medic Cozărescu, tot colectând, prin ani,

Obiecte-azi dispărute şi cărţi, din ai săi bani

A realizat ,,Muzeul Medicinii’’, să fie mărturie

Ce a-nsemnat Spitalul, în timpuri ce-au să vie

Ce-a întors de la moarte fiinţe necăjite

În spital, în policlinică, sau la farmacii chiar.

Stăpâni pe meserie, profesionişti cu har.

Tot medic Cozărescu-n reviste ştiinţifice

A publicat adesea, reuşind să valorifice

Informaţii medicale, de istorie, de cultură

Să fie pentru oameni, izvor de-nvăţătură.

A fost prezent adesea la Muzeul de Artă

46

Şi la cel de istorie; şi-oriunde-a fost o poartă

Deschisă spre cultură; nu cred că a refuzat

Şi-oricui i-a cerut sfatul, el din belşug i-a dat.

A fost, este, şi fi-va-n elita intelectuală

Din Roman; pentru tineri, cea mai selectă şcoală.

Model în comportare, ca OM şi specialist,

Şi ne-ntrecut, sunt sigur, ca fidel familist.

Cu-o soaţă minunată, care, recent, s-a dus

Să-i pregătească locul, în preajma lui Iisus.

Cu un fecior sensibil, cu muzica în sânge

Şi o nepoată dulce, ce bunicuţa-şi plânge.

Cu noi, familia mare, ce dragoste-i purtăm

Şi cu respect şi stimă, în jurul său toţi stăm

Acum când 90 de ani, pe răboj îi înscrie:

,,Mulţi ani’’ şi sănătate şi multă bucurie

Din inimi îi transmitem; Când veacul o să-l treacă

Să-i fim din nou alături şi vesel să petreacă

Când, dezlegând desaga cu amintiri, să zică:

,,Am depăşit un secol, deşi la o adică

A fost străfulgerarea de-o clipă-n Univers.

Deşertăciune-i calea, pe care toţi am mers.

Şi dacă fapte bune nu facem pe pământ

În veşnicie fi-vom precum e frunza-n vânt.

Eu am trecut prin multe…şi bune dar şi rele

Din Bucovina dulce-a copilăriei mele

Din anii cu războiul, când moartea m-a pândit

Când ruşii ne-au rupt ţara şi eu am pribegit.

Refugiu-n ţara mamă şi foametea-mi, trădarea

Mi-au potenţat voinţa şi mi-am găsit salvarea.

Pe-ogorul medicinii şi-al omeniei crez

De-aceea, eu la rându-mi, din suflet vă urez

Să îmi călcaţi pe urme; şi urme să lăsaţi

Şi-OMENIE multă în munca ce-o prestaţi

Iar tot ce-mi uraţi mie, vă întorc înzecit

Vă mulţumesc prin vremuri, şi-s tare fericit’’.

47

Azi, 1 aprilie 2004, aici iar reveniţi

Iubit şi scump Maestre, vă zicem să trăiţi

,,Ani mulţi şi sănătate în urbea muşatină

Iar noi să fim în juru-ţi, ca florile-n grădină.

Să uiţi singurătatea, dar nu pe DUMNEZEU!

Te-asigur, înc-o dată, de tot respectul meu.

Profesor Mihai Andone

Profesorul Gheorghe A.M. Ciobanu concluzionează

asupra creaţiei literare a medicului Epifanie Cozărescu şi

despre care spune că ,,se impune mai înainte de orice, prin

naturaleţe, spontaneitate şi omenesc. Cultivă o poezie a

cotidianului firesc şi nu un cotidian poetizat de dragul rimei.

Nimic din austeritatea turnului de fildeş sau arabescurile

distilate ale limbajului. Totul e un dialog sincer, dus la lumină

de zi şi desfăşurat pe aşezate, în afara timpului parcă între

oameni cu aceeaşi viziune a vieţii. O scriitură telurică, pornită

la început ca o deschidere obişnuită de fereastră, după care

autorul nemulţumit de geometria fardurilor perdelei, ca la o

eliberare, le dă pe toate la o parte’’.

c) Într-o altă lucrare monografică, pe care am tipărit-o în

2007, intitulată ,,Monografia comunei Ion Creangă’’, ştiind că

medicul Epifanie Cozărescu, atunci când a ajuns fortuit, la

Roman, şi-a exercitat profesia de medic în această comună, l-

am ,,stors’’ de informaţii şi iată ce am consemnat: „Am fost

directorul Spitalului din Săveni, judeţul Dorohoi(ulterior

Botoşani) de unde am fost înlăturat în 1949, întrucât socrii mei

fuseseră moşieri şi deposedaţi de moşie, iar eu trebuia să mă

dezic de ei şi să divorţez de soţie. Mi-era teamă că ne va

trimite în Siberia. N-am putut să-mi las soţia cu care avem şi

un copil mic, născut în 1944. Mi s-a spus că voi fi detaşat în

altă parte şi aşa am ajuns la Roman, cu domiciliul forţat. Un an

şi jumătate nu am avut serviciu, dar oamenii care auziseră

48

despre mine, mă chemau când avea vreun necaz cu sănătatea.

Mă duceam la orice oră din zi sau din noapte. Primeam câte o

oală cu lapte pentru familie. La un moment dat, un medic care

funcţiona în Circumscripţia medicală din Brăteşti (actual Ion

Creangă), evreu fiind, a emigrat în Israel. Neavând pe cine

trimite acolo, că era criză de medici, m-au trimis pe mine,

trebuind să mă ocup de două circumscripţii: Ion Creangă şi

Băluşeşti. M-am mutat cu familia acolo şi am locuit la

Dispensar, având o cameră şi o bucătărie. În acei ani, 1950-

1953, deşi Avereştii era o comună de sine stătătoare, făcea

parte din aceiaşi circumscripţie sanitară cu Ion Creangă. Din

cele 7 zile ale săptămânii: 3 zile făceam consultaţie la

,,Circă’’, 3 zile vizitam bolnavii la domiciliu şi duminica eram

obligat să mă prezint la Poliţie la Roman, aşa cum erau

obligaţi toţi cei deportaţi din locurile de baştină. La Băluşeşti

mă deplasam pe jos, peste deal, într-o zi pe săptămână. I-am

înţeles pe oameni cu problemele lor, dar şi ei s-au purtat foarte

frumos cu mine. Nu le-am pretins onorarii, dar ei fiind foarte

mulţumiţi, deseori îmi ofereau diferite alimente. Aveam ca

ajutoare, o moaşă şi un agent sanitar. Acesta rezolva

problemele vaccinărilor, injecţiile pe care le prescriam eu

bolnavilor, dezinfecţii – în special datorită faptului că a bântuit

tifosul exantematic în acea perioadă’’.

Domnul doctor se mai confesează şi lui Costică Matei

Creangă (un foarte valoros rapsod popular local) şi din spusele

sale, mai reţinem că ,,Averea socrilor era de 50 hectare pământ

în satul Borolea, comuna Hăneşti, judeţul Dorohoi. După ce

am ajuns la Ion Creangă, ca medic, aveam obligaţia de a gira şi

Băluşeştii şi Circa Avereşti (Stejarul, Icuşeşti şi Drăgeşti-

Bacău). După un an şi jumătate am fost mutat la Policlinica

din Roman, ca medic consultant la boli interne. La Ion

Creangă mi s-a pus la dispoziţie şi o căruţă cu un cal pentru

deplasări. În acea vreme, primar era Neculai Huci, apoi Maria

49

Podaru (,,Vâzdoaga’’), cu care mă împăcam bine, chiar dacă

toată lumea o detesta. Şeful de post de Jandarmi, era unul

Baba a cărei soţie era moaşă. Cel care se ocupa de calul şi

căruţa Dispensarului era Bancu Ion. Le-am apreciat pe

Mândiţa Radu, Aguria Toma şi pe Gheorghe Matei. Exista şi o

femeie pricepută în a prepara un ceai cu zahăr şi un burete care

avea efect tămăduitor. Ea îmi aducea acest ceai la dispensar şi

eu îl prescriam bolnavilor, după ce m-am convins de efectele

sale benefice. Am consultat-o deseori şi pe mama Ministrului

Adjunct de Finanţe, Tulpan (fiu al satului), când eram la

Roman şi care telefona unui cunoscut al său, care venea şi mă

ducea cu maşina la Creangă, să văd de sănătatea celei care îl

adusese pe lume. Aceasta demonstrează că am fost apreciat ca

medic’’.

d) În 2004 am publicat lucrarea monografică Ruginoasa

– Neamţ. Pagini de istorie, confesiuni şi…reflecţii. Cu ocazia

strângerii materialului documentar, am avut marea bucurie de

a descoperi că Nicolae Apostol – cel care fusese profesor lui

M. Sadoveanu şi Cezar Petrescu (acesta i-a dedicat şi romanul

Apostol) dar şi în colectivul didactic al actualului Colegiu

Naţional Roman - Vodă se născuse la Ruginoasa. Nimeni nu

ştia acest amănunt biografic. Fotografia acestuia figurează pe

coperta din faţă a lucrării, pentru a le reaminti consătenilor săi

că, marile valori vin şi din lumea satelor şi de aceea ar trebui

să le calce pe urme. Ce legătură are Ruginoasa cu medicul

Cozărescu? În mod direct niciuna şi totuşi…într-o zi, când

discutam împreună despre personalităţile care reprezintă

osatura de bază, cea care de-a lungul vremurilor a contribuit la

emanciparea spirituală şi materială a acestui oraş, a venit vorba

şi despre Nicolae Apostol. Domnul doctor mi-a spus că acesta

e înmormântat la Roman, în Cimitirul ortodox şi-i ştie şi

mormântul. Pentru mine a fost o adevărată revelaţie şi nu l-am

lăsat până ce nu mi-a zis să mergem împreună acolo. Ajunşi

50

lângă Biserica din cimitir, mi-a ,,localizat’’ acest mormânt, ca

fiind în spatele celei de a doua capele, dinspre est. La ,,faţa

locului’’, mi-a arătat mormântul ce adăpostea ,,chipurile’’,

osemintele ilustrului profesor. Din păcate, era însemnat pe

cruce numele altei persoane, decedate în 1916… El a zis că

poate a fost pus în locul acestuia… dar cum Nicolae Apostol

murise în 1919, nu avea cum şi, resemnat, mi-am dat seama că

memoria i-a jucat o festă. La plecare, apropiindu-ne de poarta

Cimitirului, a vrut să se despartă de mine, zicând că el se duce

să mai ,,vorbească’’ puţin cu Cocoleana – soţia lui îndrăgită,

aflată într-un cavou din apropiere. I-am cerut să-mi dea voie

să-l însoţesc, replicându-mi: ,,Ai să râzi de mine văzându-mă

că vorbesc cu morţii’’. Eu: ,,Numai un nebun ar putea face aşa

ceva’’. Din ceea ce scrisese ori se confesase cu diverse

prilejuri, ştiam că dr. Cozărescu şi-a iubit enorm de mult soţia,

pe ,,Cocoleana’’ lui, pe care o zeifica. Mi-amintesc că i-am şi

spus-o cândva, într-o adunare, că soţiile noastre ar trebui s-o

invidieze pe ,,jumătatea’’ sa, că a avut un asemenea soţ.

Finalmente, a acceptat să-l însoţesc la cavou, unde am

fost martor ocular la ,,dialogul’’ dintre cei doi soţi, în fapt un

monolog cu răspunsuri presupuse, din care am înţeles drama

unui om copleşit de singurătate, încărcat de ani şi frământări

existenţiale şi parcă sătul de viaţă. La un moment dat, îngrozit,

l-am auzit dând de înţeles că ar putea să-şi pună capăt firului

vieţii (ceea ce pentru un medic nu era greu) şi atunci i-am zis:

,,Cum puteţi spune o asemenea prostie…înseamnă că doar

mimaţi dragostea faţă de soţia Dumneavoastră…de moment ce

ea a avut atât de multe calităţi, recunoscute şi de alţii şi bunul

Dumnezeu o va lua alături de El în Raiul ceresc iar

Dumneavoastră, dacă vă sinucideţi, veţi ajunge în iad şi deci,

drumurile Dumneavoastră, în perspectivă creştină, în loc să se

reîntâlnească, pe celălalt tărâm, se vor despărţi în veşnicie’’.

Cred că vorbele mele l-au trezit la realitate, că mi-a zis:

51

,,Matale eşti creştin adevărat, după cum văd’’. I-am zis că îl

voi spune şi prietenilor săi – şi chiar am făcut-o ulterior – spre

a-l ţine sub observaţie, pentru a nu comite un gest necugetat.

e) În una dintre vizitele ce i-am făcut-o acasă, la

invitaţia Domniei sale, între altele, m-a rugat să-i bat un

material la maşina de scris. Cu toată disponibilitatea mea, n-

am reuşit s-o fac, decât parţial, întrucât maşina avea defecţiuni

şi-n plus doar un capăt de bandă de scris uzată. Poate aş fi

continuat dacă nu m-ar fi oprit, dându-şi seama de eforturile

mele infructuoase. Nu ştiu cum se putea chinui acest om,

reușind să se descurce, având probleme şi cu vederea. E un fel

de a spune că se descurca, plângându-mi-se că plăteşte pe

cineva să-i scrie lucrările în ultimii ani şi care-i tot cere bani,

sub diferite pretexte, faţă de înţelegerea iniţială. I-am sugerat

să arunce această ,,rablă’’şi să-şi cumpere una nouă. Se vede

treaba că nu i-a plăcut expresia mea, e drept cam vulgară, şi

mi-a zis că s-a folosit de ea decenii la rând şi s-a ataşat de ea

atât de mult încât va cere celor ce-l vor moşteni, s-o pună în

Muzeul medicinii, ca pe un exponat de mare valoare,

îndeosebi sentimentală, pe care puţini o înţeleg.

f) În toamna lui 2009 sunt apelat de dr. Cozărescu, care

voia să-mi comunice faptul că a aflat din mass-media (nu reţin

exact sursa) că în Polonia ar exista un document din care

rezultă că Moldova a fost constituită, ca stat, înainte de 1392,

(din vremea lui Roman Muşat) şi că ar trebui să facem

diligenţile necesare pentru a intra în posesia unei copii după

acel înscris. Era ca şi cum ai fi căutat ,,acul în carul cu fân’’,

dar faptul că se dovedea a fi un cercetător remarcabil şi dorea

ca adevărul – sau măcar cel presupus - în discordanţă cu

rezultatele cercetării noastre, materializate într-o amplă lucrare

monografică a municipiului Roman, la care şi el era coautor,

cea care a văzut lumina tiparului în 1992, dovedea o acribie

52

ştiinţifică remarcabilă. Din păcate, eforturile noastre în acest

plan s-au dovedit a fi infructuoase.

g) În urmă cu un an, în preziua zilei aniversare a

doctorului Cozărescu, am primit un telefon de la doctorul

Octav Clocotici, cu care am purtat următorul dialog:

,,Domnule Andone, ştiu că şi dumneavoastră îl iubiţi pe

doctorul Cozărescu şi cum mâine e ziua lui de naştere, nu vreţi

să mergem împreună să-l felicităm ? ,,Cum să nu, vă

mulţumesc că mi-aţi reamintit’’. ,,Noi ar trebui să fim acolo la

ora zece şi jumătate, aşa că vă aştept pe la zece şi un sfert cu

un taxi, ca să mă luaţi şi pe mine…înainte treceţi şi pe la

doamna Magda (Mărguţa – cum i se adresa el doamnei

farmaciste Avădănei), să luaţi de la ea un tort pe care l-a

promis că i-l trimite’’. ,,S-a făcut iar când ajung la

dumneavoastră să fiţi gata pregătit pentru a nu plăti şi

staţionarea taxiului’’. Am sunat-o pe doamna farmacistă, care

mi-a confirmat spusele doctorului Clocotici şi eu i-am cerut ca

pachetul să fie bine aranjat, pentru a nu-l deforma în maşină.

După câteva minute mă sună doamna Avădănei, spunându-mi

că tortul i-l face o femeie care stă pe lângă domnul Clocotici

şi-l va duce direct la acesta. În ziua aniversară, pe la ora zece,

dau un telefon la doctorul Clocotici, pentru a nu avea vreo

surpriză, când, peste câteva minute urma să ajung cu taxiul la

dumnealui. Mi-a răspuns fiica acestuia, spunând că tatăl ei e

bolnav şi nu poate merge… dar are şi el un cadou, la care s-au

mai adăugat unul trimis de doctorul Chereji şi tortul de la

doamna Avădanei şi că mă roagă să merg să le iau eu pe toate

şi să le duc la destinaţie. Fiind pus în faţa unui fapt împlinit,

am trecut, m-am încărcat cu cele 4 ,,atenţii’’ şi iată-mă ajuns în

faţa apartamentului sărbătoritului. Pe holul interior al

apartamentului, auzeam discuţii aprinse între mai multe

persoane.

53

Foto: dr. Epifanie Cozărescu alături de nora Mihaela și fiul său, Radu,

în 2008 (arhiva personală a dr. Epifanie Cozărescu)

Sun şi uşa se deschide … trezindu-mă faţă-n faţă cu fiul,

nora şi nepoata doctorului Cozărescu – doar cel dintâi mă

cunoştea - rămaşi perplecşi, zicând că ei ne aşteptau la orele

13 şi jumătate, acum fiind pregătiţi să plece la Cimitir spre a

face o pomenire pentru doamna Coculeana. Cu scuzele de

rigoare şi cu faptul că asta a fost ora indicată de doctorul

Clocotici – acesta a încurcat orele (eram să zic borcanele) - o

amnezie scuzabilă la o anumită vârstă – le-am zis că vreau

doar să-i adresez urările de rigoare, să-i înmânez cadourile şi

mă retrag imediat. Aceştia, dându-şi seama în ce încurcătură

mă plasase conjunctura (singur ,,reprezentant’’ al medicilor şi

farmaciştilor din Roman) nu m-au lăsat să plec imediat. Fiul

său mi-a şi cântat ceva şi am discutat cu domnul Cozărescu

aproximativ un sfert de oră, am scos şi câteva fotografii (una e

şi în cuprinsul acestui material), pentru ultima dată.

54

Foto: Epifanie și Radu Cozărescu, 2008

(arhiva personală a dr. Epifanie Cozărescu)

Mi s-a părut că arăta mai bine chiar decât la ultimele

noastre întâlniri şi chiar i-am făcut remarca aceasta.

În seara aceleiaşi zile, mă sună un bun amic comun şi-mi

spune că, nu după mult timp după ce eu mă retrăsesem, s-a dus

şi el acolo şi au stat mai mult de vorbă, în vreme ce ceilalţi

membri ai familiei s-au dus la cimitir.. Din politeţe, probabil, a

rămas pe loc pentru a-i ţine companie noului său musafir.

Acesta s-a arătat încântat de dialogul purtat. Ulterior, fiul

doctorului Cozărescu mi-a destăinuit că tatăl său s-a supărat

foarte mult când interlocutorul său, fără a şti ce suferise

doctorul în anii comunismului, a făcut nişte remarci pozitive la

adresa regimului trecut. Paradoxal e faptul că, despre aceeaşi

întâlnire, unul a rămas încântat – musafirul şi celălalt dezgustat

– gazda.

55

Foto: Epifanie și Radu Cozărescu, alături de prof. Mihai Andone,

ianuarie 2010 (colecţia personală a prof. Mihai Andone)

h) Şi acum, finalul nedorit. A fost pentru mine un şoc

puternic, atunci când am aflat că domnul doctor Epifanie

Cozărescu a trecut la cele veşnice. Mi-am amintit de

rugămintea ce mi-o adresase cu 8 ani în urmă şi în biserica din

Cimitirul din Roman am rostit următoarele :

„Îndurerată familie, neconsolată asistenţă

Conducem azi pe ultimul său drum, de fapt drumul

nostru al tuturora, pe cel căruia pentru câteva minute îi mai

putem vedea chipul. De azi înainte, pentru domnul doctor,

verbul ,,este’’ îl vom înlocui cu ,,a fost’’.

Aşadar, a fost un om care şi-a iubit familia; a venerat-o

pe soţia sa Coculeana, cu care se întâlneşte acum pe un alt

tărâm, dincolo de moarte; s-a mândrit cu copiii (fiu, noră) şi

nepoata sa din Bucureşti. Şi-a preţuit colegii de muncă,

prietenii şi pe toţi semenii cu care a venit în contact. A iubit

56

oraşul Roman…deşi îi era fiul său adoptiv… mai mult decât

mulţi alţii, dintre cei născuţi aici. Cu adevărat ,,a sfinţit’’ locul

şi iată câteva argumente în acest sens: a redat pacienţilor săi

sănătatea, atât cât i-a stat în putinţă.

A nemurit municipiul şi ţara cu câteva cărţi

valoroase…capodoperă fiind lucrarea dedicată vieţii medicale

şi farmaceutice. A creat un Muzeu al Medicinii cu multe

exponate unicat, extrem de valoroase. A fost creator şi mentor

al unor societăţi ştiinţifice şi culturale care şi-au adus

contribuţia la emanciparea spirituală a oraşului…oraş care,

începând de astăzi va fi mai sărac. A fost un autentic

cercetător ştiinţific, îndeosebi în plan medical, dar şi istoric cu

vocaţie.

Ca om, de o modestie fără egal…niciodată infatuat,

orgolios; foarte sociabil, permanent dornic să împărtăşească

din experienţa lui de viaţă, dar oricând să-i şi asculte cu

plăcere pe interlocutorii săi.

Şi pentru că, aşa după cum v-am mai spus, şi-a zeificat

soţia, iată câteva versuri, închinate acesteia, extrase din

diferite poeme :

Şi totuşi, pământean păcătos ce sunt

Întreb de soartă: Ce spune

De ce-a scurtat viaţa pe Pământ

La această femeie – MINUNE ?

Dar ce păcat, dar ce păcat

Căci tu iubit-o, singurică ai plecat

Lăsându-mă pustiu în casă pustie

Şi numai cu speranţa că la Ziua de Apoi

Ne vom reîntâlni şi strânge în braţe amândoi .

Coculeana: ,,Drăguţule, aşteaptă-ţi rândul la Grădina de Apoi

Unde vom sta tot împreună, ca şi acasă la noi !’’

Epifanie: ,,O fi bine cum zici, dar cât s-aştept când eşti

57

Fiinţa cea mai dulce, care îmi lipseşti ? ’’ Adio Coculeană … Da-i greu fără tine

După ce-am convieţuit atât de mult şi bine

Aşteaptă dar să ajung la tine, peste fire

Să continuăm romanul nostru de iubire

Şi vom scăpa atunci de urât şi de greu

Dacă ne ajută bunul Dumnezeu.

În dorul tău, îţi vizitez locaşul de vecie

Unde îţi recit poeme închinate ţie.

Mai greu e pentru mine,

Că mă omoară dorul după tine … !

Peste mine gânduri triste vin şi vin

Fără tine, Coculeană, viaţa mi-i un chin

Dacă pentru tine, tot ce trebuia a fost

Zilele rămase pentru mine nu au rost.

Biata eroină – Coculeana a preferat … plecarea !

În urmă-i, o repet, a câta oară

Viaţa-mi pare tristă şi amară.

Ajuns şi eu pe dealul Nirvana

Mă voi alătura scumpei Coculeana.

Iată şi ,,Ultima dorinţă’’ pe care mi-o înmânase în 2002 :

Pentru că din tinereţe

Dragă mi-a fost hârtia cea albă şi bună,

Scrisă de mine pe ambele feţe,

Din ea vă rog să-mi faceţi cunună.

Dar să nu piară cu mine odată,

Că-n lume nimic nu-i etern,

Doresc să fie cerată,

Să ţină măcar până trec de Infern.

58

Flori şi pomeni ce se-aduc şi se-nchin

Să nu jertfiţi pentru mine;

Mi-ajunge o cană cu vin

Şi-un pumn de măsline.

Nu cheltuiţi, aşadar, nici un leu

Pentru mine în plus;

Prefer să daţi la Muzeu

Tot ce-aţi adus!

Iar de uşurat acel drum

Fără de capăt şi glorie,

Să-mi puneţi alături măcar un volum

Cu IATRO- ISTORIE.

Şi ca şi acolo

Între colegi să încap,

Să-mi prindeţi la piept, pe lângă roşia cruciţă

Insigna ,,Apolo’’ ori un ,,Esculap’’.

Alta nu vă mai cer,

Că tot ce-i prea mult nu e bine;

Decât iertarea din Cer,

Pentru păcătosul de mine.

Rămâneţi dar cu bine, oameni buni

Şi pază mare de accidentări şi boală

Să nu scurtaţi ,,minunea-ntre minuni’’

Care îi viaţa, că moartea nu-i nici-o scofală,

Decât dacă-i poartă deschisă

Către frumoasa altă lume nouă promisă,

Cu flori sau fără flori,

Dar şi cu reci fiori!

Roman 2002

59

În aceste momente sufletele celor doi soţi s-au reîntâlnit

pe celălalt tărâm…noi să ne rugăm bunului Dumnezeu să le

ierte păcatele şi să le ofere un loc în Raiul ceresc …iar

rudelor şi tuturor celor care l-au cunoscut şi apreciat, să nu-l

treacă în uitare.”

Foto: dr. Epifanie Cozărescu, alături de dr. Octav Clocotici și prof. Mihai

Andone, la Biblioteca Municipală Roman, 2009

(colecţia personală Vasile Danci Moroșanu)

60

TĂCUTUL ȘI DISCRETUL

DR. EPIFANIE COZĂRESCU

prof. Cecilia PAL

În peisajul cultural al Romanului se regăsesc

personalități puternice, care și-au imprimat preocupările lor în

lucrări, documente, studii de istorie, opere de artă, opere

științifice, publicistică, etc. ce fac, astăzi, parte din patrimoniul

cultural al municipiului și al Moldovei.

Prezența domnului doctor Epifanie Cozărescu în cadrul

elitelor culturale, termen des întâlnit astăzi, s-a făcut simțită

prin modalitățile folosite de a se implica în viața spirituală a

orașului, pentru că domnia sa a cuprins un spațiu vast, în care

s-a plimbat tăcut, discret – de la medicină la istorie, de la

cercetarea științifică la literatură. Toate acestea – experiență,

muncă, trăiri, sentimente – le-a dăruit cu prisosință

romașcanilor, care, la rândul lor, i-au acordat titlul de

”cetățean de onoare” al orașului.

Încerc doar, prin câteva creionări, să punctez unele

momente ce mi-au dat prilejul să descopăr bogăția sufletească

a acestui mare OM, ce își iubea semenii cu patimă.

Îl întâlneam trecând pe străzi, cu o ținută – mai ales vara

– impecabilă; cămașă de un alb imaculat, o haină subțire de

culoare bej, cu o gentuță ce indica profesiunea (trusa

medicală), cu o privire ce se pierdea în zare, deși conducea cu

grijă bicicleta.

Pentru medicul Cozărescu bolnavul era pacientul pe care

vroia să îl vindece atât trupește, cât și sufletește. În această

ipostază l-am cunoscut, atunci când a fost solicitat de către

doamna Eugenia Adam, directoarea secției serale a Liceului

Teoretic nr. 2, pentru un consult al mamei sale (pe care o

regăsise după aproape 30 de ani de căutare în Basarabia și în

61

Ucraina, căci războiul le despărțise). Nu voi uita niciodată

adresarea domnului doctor, în mod direct și cu zâmbetul pe

buze, către bolnavă: ”Gata, ți-ai găsit fata, ai nepoți frumoși,

ginere bun, de-acum merită să-ți trăiești viața alături de ei”.

Ce-au discutat o jumătate de oră, ce flux magnetic, ce transfer

de energie pozitivă a reușit doctorul Cozărescu să-i transmită?

Nu știu... știu doar rezultatul – însănătoșirea rapidă a bolnavei.

Este doar o clipă din multele ”minuni” pe care reușea să le

facă pentru pacienții săi. Nu dorea nimic material, ci doar

respectarea jurământului sacru de medic. M-am bucurat când

am aflat că este posesorul medaliei ”Evidențiat în munca

medico – sanitară” și că a primit Diploma de onoare a

Asociației Medicale din România și alte distincții,

binemeritate, făcând cinste Societății medicilor scriitori și

publiciști din România a cărui membru a fost.

Interesul și dragostea pentru medicină au format o

osmoză perfectă relevându-ne o altă fațetă a doctorului

Cozărescu – aceea de cercetător, de istoric, de muzeograf. Ani

de-a rândul, cu răbdare, a adunat materiale, a scotocit în

arhive, a păstrat relațiile cu foștii medici sau cu familiile lor,

cu toți cei care cunoșteau trecutul spitalului ”Precista Mare”, a

antrenat în această muncă un număr important de medici,

realizând Muzeul Medico– Farmaco–Istoric.

O muncă titanică, de Meșter Manole, care își relua

munca după ce, de câteva ori Muzeul a fost devastat.

Colaboratori permanenți, prieteni dotați cu aceleași

viziuni asupra actului de cultură, cu aceeași pasiune pentru

cercetare, dar și o deosebită noblețe sufletească i-au fost

doctorul Octav Clocotici și doamna farmacist Magdalena

Avădănii.

Faptul că Muzeul devenise parte indispensabilă a vieții

sale este dovedit prin dorința sa, ca acesta să fie încorporat

Muzeului de Istorie din Roman. Gestul acesta este al unui

62

mare și adevărat patriot, pentru că doctorul Cozărescu și-a

iubit țara, istoria, poporul. În numeroasele intervenții avute cu

prilejul sărbătoririi unor evenimente ori a sesiunilor de

comunicări pe teme istorice, cu un dar extraordinar al evocării,

relevă întâmplări, fapte eroice din timpul celui de-al doilea

război mondial, insistând asupra obiectivității acestora și

aducând - pe bază de documente – completările necesare.

Astfel, majoritatea celor interesați au rămas cu o imagine clară

asupra actelor pline de responsabilitate ale Vioricăi Agarici, în

efortul de a opri deportarea evreilor, în episodul consumat în

gara Romanului. În opera sa Paramedicalia – proză de

substanță – în care limbajul medical se împletește cu harul de

povestitor, dr. Cozărescu creionează portretul moral al acestei

eroine, cu o înaltă măiestrie artistică. Nu se putea altfel.

Născut la o dată memorabilă – 24 ianuarie 1914 –

Epifanie Cozărescu era sortit a fi un luptător, un cercetător al

istoriei. Copilărind și învățând la Cernăuți, la Liceul Aron

Pumnul, l-a avut pe Eminescu în sânge și a căutat în poezia sa

natura, dorul, durerea, tradiția neamului. Nu întâmplător

poezia ”Eliberare” începe cu evocarea ținutului natal:

”Bucovină, Bucovină – tu grădină

Cu harnici feciori

Și fete cu flori”

Dulcea Bucovină văzută eminescian ca o grădină în care

sunt păstrate tradițiile, hramul, iarmarocul ce se ține an de an...

de ”Sânchietru” – Cernăuți, unde trag negustori mulți e țara

liniștii, a oamenilor cu cai ”înhămați”, cu turme de oi. Prin

imagini contrastante poetul sugerează izbucnirea războiului,

liniștea și moartea, distrugerile provocate de ”păsări negre, cu

cioc de fier/ răspândind groază din cer” – imagine cu

rezonanță simbolică din Labiș, ”pasărea cu clonțul de fier”.

63

Într-o altă ipostază metaforică, cea a multitudinii avioanelor

relevată prin pluralul ”păsări”, războiul este văzut apocaliptic:

”Pe pământ care de foc/Purtând moartea – n poloboc”, iar

finalul este tragic:

”Pân' și Prutu, lung și lat

Lacrimi – sânge – a revărsat”

Dragostea și durerea pentru plaiurile bucovinene s-au

revărsat apoi într-o muncă acerbă, pasională, pe toate

planurile, pe care le-a explorat. S-a concentrat asupra ținutului

Romanului, pe care l – a îndrăgit și căruia i-a lăsat cea mai

bogată zestre – opera sa, Muzeul de istorie a Medicinei –

pentru care refuză – ca și Eminescu – ceremonialul

înmormântării, socotind, cu ton șăgalnic:

”Nu cheltuiți așadar nici 1 leu...

Prefer să-l dați la Muzeu”

Multe din versurile sale au fost transpuse, într-o armonie

perfectă, pe note, de către fiul său – muzicianul Radu

Cozărescu, care, legănându-ne în ritmuri lente, ni-l aduce în

”orașul bătrân” - numit astfel într-un proiectat imn al

Romanului - pe omul de înaltă cultură, eternul dr. Cozărescu.

Cuvintele mele sunt doar frunze din coroana plină de

fructe a pomului roditor lăsat nouă de doctorul Epifanie

Cozărescu.

64

DOCTORUL.

EPIFANIE COZĂRESCU –

PERSONALITATE A CETĂȚII MUȘATINE

ing. Mihai HORGA

”Sic transit gloria mundi”

Am avut și eu norocul de a-i sta în preajmă Seniorului,

admirat și respectat de romașcani, atât pentru vârsta sa

venerabilă, cât și pentru abnegația constantă, pe parcursul unei

vieți exemplare, atât în familie, societate, cât și tenacității de a

aduna piese unicat, cu care a înzestrat un original muzeu de

istorie a medicinei în Roman, împreună cu colegul și prietenul

său dr. Octav Clocotici.

Grație participării la unele acțiuni culturale,

simpozioane, ș.a. desfășurate la Muzeul de Istorie, Muzeul de

Artă, Societatea Medicilor și Farmaciștilor din Roman, am

avut onoarea și satisfacția de a-l audia, fiind captivate de

elocința, judecata și distincția domnului doctor Cozărescu.

M-am atașat de această personalitate, considerându-l ca

pe un tată spiritual, găsind o punte comună de discuții. Așa se

face că, în ultimii ani de viață, vizitându-l la domiciliu, făceam

adevărate cenacluri literare împreună cu dl. Petrică Blaga,

vecin de bloc, cel care l-a ajutat în organizarea scrierilor sale și

nu numai. Domnul doctor, trăind singur, se bucura și trăia

intens aceste momente, povestindu-ne din viața sa, comentând

cărțile sale, încercările literare, atât ale sale cât și ale

interlocutorilor săi.

Vedeam cum se însuflețea, cum vibra intens și se bucura

de schimburile de idei, la fiecare întâlnire. Mă bucur că,

probabil, i-am susținut moralul, pofta de viață, cu toate că,

destul de des, o evoca pe iubita sa soție, cât și familia aflată

65

departe, la București. Am avut ocazia să îl cunosc și pe fiul

său, Radu, de care era tare mândru.

Foto: Julieta și Epifanie Cozărescu în anul 1958

(arhiva personală a dr. E. Cozărescu)

În același timp, regret că timpul, neiertător, nu mi-a

permis să fim mai mult împreună. La ultima zi aniversară a

domnului doctor, pe 24 ianuarie 2010, pe care am sărbătorit-o

cu familia sa, cu domnul profesor Mihai Andone, cu dl. Petrică

Blaga, cu prietenii, ciocnind un pahar cu vin și savurând tortul

oferit de distinsa sa prietenă, doamna farmacist Magdalena

Avădanii, dl. Cozărescu a fost foarte vesel, bucuros și

comunicativ. Cine putea bănui că, peste puțin timp, avea să se

stingă, spre regretul celor care l-au cunoscut? I-am prins

ultimul mărțișor la rever, în ziua tristă de martie, consolându-

mă cu gândul că a știut cât a fost de stimat și iubit, că se va

realiza visul său de o viață, de a avea o sală cu exponatele sale,

66

oferită cu respect și generozitate la Muzeul de Istorie din

Roman.

Cu toții îi vom păstra vie amintirea în sufletele noastre,

ca un model de urmat, a aceluia pe care l-am cunoscut și de la

care am avut de învățat. Doctorul Epifanie Cozărescu rămâne

o mare personalitate a cetății mușatine.

Foto: dr. Epifanie Cozărescu cu personalul medical şi pacienţii în

salonul 24 medical, septembrie 1979

(arhiva personală a dr. Cozărescu)

67

DR. EPIFANIE COZĂRESCU –

AȘA CUM L-AM CUNOSCUT

prof. Ana NEDEA

Prin anii 1953 – 1954 mama mea a avut o criză renală,

iar tata s-a dus după medic. Atunci l-am văzut prima dată pe

doctorul Epifanie Cozărescu, un om blând, modest și de o

politețe ieșită din comun. Mai târziu aveam să mă întâlnesc cu

el de mai multe ori, deoarece el devenise medicul familiei

mele. De fiecare dată când era solicitat, venea pe aceeași

bicicletă, pe care era prinsă o servietă din piele, destul de

uzată, în care își ținea diferitele instrumente medicale.

Niciodată nu cerea recompense materiale. Îmi amintesc

că, o singură dată, tatăl meu i-a oferit o sticlă cu vin din

podgoriile Huși, de o calitate deosebită, de care a fost încântat,

deși nu era un consumator.

Pe tatăl meu l-a îngrijit până în ultima clipă a vieții. În

decembrie 1977 am vorbit cu doctorul Cozărescu despre starea

tatălui meu și atunci mi-a spus ”Eu am făcut tot ce am putut cu

părintele Tache, de acuma numai Domnul decide”. Așa a fost,

căci în ianuarie 1978, tata s-a stins.

În anii care au urmat îl vedeam pe dr. Cozărescu mereu

pe aceeași bicicletă, mai obosit de anii care treceau,

necruțători, peste noi toți. Apoi l-am urmărit la emisiunile

locale de televiziune, pe când conducea Societatea de Istorie a

Medicinei din Roman. O activitate deosebită, concretizată într-

o colecție de prestigiu, pe care a îmbogățit-o în permanență, el

fiind cel care s-a îngrijit de adunarea și valorificarea acesteia.

Pentru orașul nostru, figura acestui om deosebit rămâne

emblematică. A fost o personalitate care își merită pe deplin

locul în galeria figurilor reprezentative ale Romanului și

respectul generațiilor prezente și viitoare.

68

Foto: dr. Epifanie Cozărescu, alături de dr. Romulus Rusu, E. Carp,

într-un salon al secției medicale, aprilie 1960

(arhiva personală a dr. E. Cozărescu)

Foto: dr. Epifanie Cozărescu în cabinetul său

(arhiva personală a dr. E. Cozărescu)

69

O VIAȚĂ ÎN SLUJBA ȘTIINȚEI

ȘI A SEMENILOR

protoiereu dr. Florin Aurel ȚUSCANU

Există în viață oameni aleși de Dumnezeu, înzestrați de

Dânsul cu alese daruri și virtuți, inspirați și devotați chemării

lor, oameni care se fac cunoscuți prin viața, prin opera și

activitatea dedicată semenilor, devenind personalități cu

biografii celebre și constituind modele vrednice de urmat.

Pornind de la cuvintele Sf. Apostol Pavel care ne

îndeamnă ”Să cinstiți pe cei care se ostenesc între voi, care

sunt mai marii voștri în Domnul și vă povățuiesc și pentru

lucrarea lor să-i socotiți pe ei vrednici de dragoste

prisositoare” (I Tes. 5, 12 – 13), acum când mă alătur și eu

celor care îi aduc un omagiu unui distins medic și iubitor al

trecutului Bisericii și neamului românesc - Epifanie Cozărescu –

sunt încercat de sentimente de admirație și respect față de

”patriarhul medicilor romașcani”.

Oricât de mult aș dori, nu voi putea să prezint în câteva

rânduri lunga sa trudă, pe care aș asemăna-o cu un ”brâu

torsadă”, în care se împletesc armonios două activități

desfășurate de dânsul, în slujba medicinei și a istoriei locale,

ambele făcute cu multă dăruire și jertfelnicie.

Sf. Vasile cel Mare recomanda creștinilor smerenia, în

orice lucru bun săvârșim, căci ”binele nu face zgomot, iar

zgomotul nu face bine”. Lucrul cel mai important este ca omul

să aibă ”poziția înaltă și cugetarea smerită”. Așa a fost și viața

dr. Cozărescu. Doctorul Epifanie Cozărescu avea în statura sa

un amestec de semeție și smerenie. M-au impresionat mereu

bunătatea sa, lumina pe care o radia în jurul său, ținuta sa

intelectuală, cultura de care dădea dovadă, asemeni unui senior

din alte vremuri, punctual, vertical și drept.

70

Inițiativa alcătuirii unui volum omagial închinat

doctorului Epifanie Cozărescu este necesară și binevenită în

același timp.

Este necesară întrucât dr. Cozărescu și-a pus întreaga și

”patriarhala” sa viață, de peste 96 de ani, în slujba oamenilor.

Din această perspectivă, volumul ce capătă contur este semnul

prețuirii pe care noi, cei care l-am cunoscut și îndrăgit, precum

și toți beneficiarii operei sale îl aduc acum, după ce el s-a

retras dintre noi întru veșnică odihnă.

Este binevenită deoarece ar fi nedrept să uităm cât bine a

făcut acest OM Romanului și romașcanilor.

Înainte de toate trebuie să mărturisesc că l-am cunoscut

în anul 1992, pe când eram preot la Moldoveni. Avea în

îngrijire medicală un părinte de Mânăstire, aflat la pensie, pe

protosinghelul Nifon Agache. Ne întâlneam destul de des,

corespondam pe teme de istorie și diverse altele. Ne-am

apropiat foarte mult în timp.

O viață de om, așa cum a fost viața doctorului Epifanie

Cozărescu, nu poate fi cuprinsă între coperțile unei cărți, deși

fiecare evocare din acest volum nu este altceva decât o

”cărămidă” a cuvântului scris la zidirea unei opere omagiale

dedicate acestui OM ales. El s-a risipit generos în slujba

semenilor făcându-și o pasiune de suflet din promovarea

valorilor locale, fie ele din domeniul culturii, spiritualității sau

medicinei, reușind un lucru unic în zona Romanului – o bogată

colecție, iar mai apoi un Muzeu al medicinei și farmaciei.

Poate fi asemănat ”lucrătorului harnic” din Evanghelie,

care și-a împlinit cu demnitate și responsabilitate misiunea de

OM și la finalul vieții a primit binecuvântarea cerului și

prețuirea noastră: ”Bine slugă bună și credincioasă... intră întru

bucuria Domnului Tău” (Mt., 25, 21). Acest ”bine” înseamnă,

în cazul de față, accesul la eternitate!

71

Acest Om ales a știut să valorifice timpul său și a adus

roade alese, înveșnicindu-i-se prin faptele sale.

O latură comună, care ne-a apropiat foarte mult, a fost

pasiunea pentru trecut: colecțiile de cartofilie, numismatică,

carte veche, etc. prezența sa la manifestările cultural –

religioase din zona Romanului.

Foto: dr. Epifanie Cozărescu și o fostă

pacientă, Ileana Apetrăchiței, martie

1983 (arhiva personală a dr. E.

Cozărescu)

Doctorul Epifanie Cozărescu a

fost veteran de război, medic de

regiment. A fost membru al Societății

de Istoria Medicinei și Farmaciei și

întemeietor al Muzeului medicinei și farmaciei din spitalul

”Precista Mare” din Roman. A fost de trei ori membru în

Adunarea Eparhială a Episcopiei Romanului. În viața de

familie a reunit tripla ipostază de soț, tată și bunic. Doctorul

Epifanie Cozărescu a semnat o mulțime de cronici, articole,

însemnări, recenzii, ele fiind atât dovada pregătirii sale

temeinice, cât și a preocupărilor sale statornice. Din această

perspectivă, Epifanie Cozărescu nu rămâne un simplu medic,

ci se prezintă drept un cronicar al urbei Romanului. Prin

scrierile lui au fost făcute cunoscute locurile, oamenii și

faptele lor, recuperându-se astfel capitole importante din

istoria locală.

Doresc ca aceste puține cuvinte de aducere aminte să le

înmănunchez într-un buchet înmiresmat de florile dragostei și

respectului ce i l-am purtat mereu distinsului doctor Epifanie

Cozărescu și pe care le așez acum la poarta sufletului său

generos, ce s-a deschis mereu celor care au ”bătut” într-însa.

72

Foto: dr.

Epifanie

Cozărescu,

alături de

fiul său,

Radu și

Pr. Florin

Aurel

Țuscanu,

Protopop de

Roman, în

ianuarie

2009

(colecţia personală Vasile Danci Moroșanu)

Biserica Precista Mare din Roman a fost vreme de câteva

decenii în atenția meticulosului cercetător Epifanie Cozărescu.

Ostenitori ai Bisericii, ctitori și slujitori, n-au fost uitați, ci

dimpotrivă, i-a consemnat pe răbojul istoriei, spre a ne fi pildă de

lucrare și dăruire. Revista Mitropoliei Moldovei și Sucevei cuprinde

o serie de studii dedicate acestei ctitorii voievodale a doamnei

Ruxandra Lăpușneanu, din anul 1569.

De asemenea considerăm că se cuvine a aminti câteva titluri

ce alcătuiesc opera sa istorică: Istoricul Spitalului Municipal

Precista Mare din Roman(...), 2001, monografie, Poeme

paramedicale, 2004, Paramedicalia (proză scurtă paramedicală și de

alte origini cu nuanță literar – istorică), 2007, ed. Pentru Știință,

București.

La 93 de ani, a primit titlul de ”cetățean de onoare al

Romanului”, acordat la 14 martie 2007. Se poate spune că doctorul

Epifanie Cozărescu a ajuns la o vârstă patriarhală având totodată și

realizări patriarhale.

Doctorul Epifanie Cozărescu a înțeles medicina ca pe un dar

primit de la Dumnezeu, însă a fost conștient de faptul că acest dar se

dă numai celor capabili de o mare iubire față de semeni, pentru a

putea înțelege și trăi intensitatea suferinței lor. A slujit prin

medicină cultul înaintașilor care au contribuit la evoluția

73

ascendentă și armonioasă a lui, iar spitalul i-a devenit un altar

cu care s-a identificat toată ființa sa. Cu ajutorul permanentei

datorii morale pentru activitatea sa ne-a lăsat, în urma

retragerii sale dintre noi, modelul unei biografii călăuzite, în

esență, de modelul creștin și responsabilitatea față de profesie. El și-a consumat viața asemenea unei epopei trăite printre

oameni, dar pentru oameni, munca fiindu-i leac împotriva oricărei

deznădejdi. A fost același pentru toți și unic pentru fiecare. Moartea

sa fizică nu i-a răpit și existența sa spirituală. Duminică (Ziua

Învierii) 7 martie 2010 am oficiat slujba de înmormântare a

doctorului Epifanie Cozărescu, la Cimitirul Eternitatea din Roman.

Sufletul său va fi așezat acolo unde el și-a dobândit locul binemeritat

încă din viață, adică în ”ceata” celor buni, a ”drepților”, căci mulți

bolnavi sunt cei care s-au împărtășit din bunătatea sa, căci ”dacă a

semănat cu dărnicie, cu dărnicie va și secera în Împărăția lui

Dumnezeu” (I Cor, 9, 6).

Foto. Dr.

Epifanie

Cozărescu, alături de Pr. Florin Aurel Ţuscanu, Protopop de Roman, dr.

Dan Arvătescu, Pr. Mihăilescu, prof. Gh. A.M. Ciobanu, Pr. N. Toderici,

în ianuarie 2009 (colecţia personală Vasile Danci Moroșanu)

74

ÎNTÂLNIREA DINTR-O CARTE

muzeograf Emil NICOLAE

Se spune că un om poate fi cunoscut (şi) prin cărţile pe

care le citeşte, le îndrăgeşte, le apără. Pe doctorul Epifanie

Cozărescu nu l-am cunoscut personal, în sensul comun al

termenului, deşi ne-am întâlnit de câteva ori cu prilejul unor

reuniuni culturale petrecute la Roman. De aceea, dincolo de

imaginea convenţională arătată în public, pentru mine el

rămâne „chipul” unei însemnări descoperite într-o carte.

Foto. dr. Epifanie Cozărescu, în anul 1970 (din

arhiva personală a dr. E. Cozărescu)

Prin deceniul opt al secolului trecut,

cercetând cartea veche din biblioteca

Bisericii Precista Mare, am dat acolo

peste un Ceasoslov în limba slavonă,

tipărit la Lavra Pecerska din Kiev, în

1751. Până să ajung la fila a patra - care

conţinea o însemnare în chirilice a

domnitorului Constantin Mihail Racoviţă, din 1757, privind

„afierosirea” opului respectiv „la s(f)ânta noastră mănăstire

den târgul Romanului” -, preţioasa referinţă mi-a fost

semnalată de o notă în creion (iată grija de a nu compromite

suportul de hârtie, eventual, prin cerneală acidă!). Nota se afla

pe forzaţul cărţii şi era semnată de dr. Epifanie Cozărescu.

Ulterior, coroborând această însemnare cu o alta, provenind de

la acelaşi domnitor (dar din 1763, a doua domnie în Ţara

Românească), descoperită de mine într-o Evanghelie (tip.

Bucureşti, 1760) din biblioteca Mănăstirii Horaiţa, le-am

comunicat pe ambele într-o sesiune ştiinţifică desfăşurată la

75

Râmnicu-Vâlcea, în 1980. Evident, menţionând şi

descoperitorul romaşcan al primei însemnări (v. Valori

bibliofile din patrimoniul cultural naţional. Valorificare –

cercetare, Muzeul Judeţean Vâlcea, 1980).

Astfel m-am întâlnit eu cu doctorul Epifanie Cozărescu,

într-o carte...

Anexa: cele două volume reprezentative pentru activitatea de

iatroistoric a dr. Epifanie Cozărescu

76

DOCTORUL EPIFANIE COZĂRESCU –

COLABORATOR AL

MUZEULUI DE ISTORIE DIN ROMAN

muzeograf Relu BUTNARIU

Doctorul Epifanie Cozărescu (1914 – 2010) a fost o

figură emblematică a vieţii medicale şi culturale romaşcane. A

fost recunoscut drept unul dintre creatori români de colecţii şi

muzee de istoria medicinei si farmaciei.

Bucovinean de origine, Epifanie Cozărescu s-a născut

într-o zi cu rezonanță istorică deosebită, la 24 ianuarie 1914.

Formarea sa intelectuală a început de timpuriu, cultivându-și

înclinaţia către studierea istoriei. A parcurs perioade

zbuciumate din istoria românească a secolului XX, viața sa

fiind marcată de cele două războaie mondiale. Pregătirea

universitară, în domeniul medicinei a făcut-o la Facultatea de

Medicină din Iaşi. În ultimii doi ani de facultate, Cozărescu a

fost angajat în diverse secţii medicale, pentru a avea mijloace

de întreţinere necesare continuării studiilor.

În 1941 devine doctor în ştiinţe medicale, cu teza

intitulată „Leziunile medulare şi rănile de coloană vertebrală.

După susţinerea tezei de doctorat, Epifanie Cozărescu a

absolvit un „curs scurt de război”, de două luni, la Şcoala

Medico-Militară din Bucureşti, devine apoi medic de plasă.. A

fost repartizat la Cubei (Sudul Basarabiei) şi Săveni (la

Dorohoi, Botoşani) în combaterea epidemiei de tifos

exantematic. În 1944 a fost mobilizat pe frontul din Moldova,

la un regiment de artilerie. A fost un episod dramatic al vieţii

sale, întrucât a fost luat prizonier şi cu greu a reuşit să scape.3

3 Epifanie Cozărescu, „Paramedicalia”, Editura pentru Ştiinţă, Bucureşti,

2007, p. 295

77

De altfel, povestea adeseori, din experiența sa în timpul

războiului, lucrurile trăite la intensitate maximă și cu o

luciditate extraordinară.

Foto. medic slt. Epifanie

Cozărescu întors din prizonierat, 30

septembrie 1944, la Turnu Măgurele

(arhiva personală a dr. E. Cozărescu)

După război, când lucrurile

păreau să se așeze pe un făgaș al

normalității a intervenit o altă

situaţie problematică. Schimbarea

regimului şi persecuţiile asupra

exponenţilor fostului regim au avut

drept consecinţă un nou curs al

existenţei doctorului Cozărescu, el

optând pentru valorile familiale.

Aşa a devenit Epifanie Cozărescu romaşcan, prin

adopţie, într-o perioadă istorică zbuciumată, el ajungând la

Roman cu domiciliu forţat în anul 1949 şi fără drept de

reîncadrare în muncă. În timp se redresează şi îşi face o

reputaţie în oraş. A izbutit, după doi ani, să fie încadrat la o

circă sanitară în apropierea oraşului şi după încă un an ajunge

la Policlinica din Roman. Este angajat apoi în secţia de boli

interne a Spitalului „Precista Mare”, unde a lucrat până la

pensionarea sa, în anul 1979. Între anii 1967 - 1968 a urmat

cursuri postuniversitare în specializarea boli interne, la

Institutul de Medicină şi Farmacie din Cluj. În aceeaşi

perioadă urmează şi cursuri de specializare în istoria

medicinei.

S-a ataşat de oraşul adoptiv şi oamenii săi, datorită

profesiei şi preocupărilor sale intelectuale. Timp de şase

78

decenii s-a făcut cunoscut prin profesionalismul său, prin grija

faţă de pacienţi şi calitatea actului medical. Memoria colectivă

a romașcanilor păstrează amintirea medicului extrem de

conștiincios, foarte prompt în a răspunde la solicitarea oricărui

pacient, la orice oră și cu o deosebită amabilitate și

sensibilitate. Modestia ieșită din comun și firescul, naturalețea

vorbei și a gestului l-au făcut apreciat şi iubit de foștii pacienți.

Nu s-a limitat la a vindeca o boală, ci trata pacientul. Găsea

întotdeauna un cuvânt de încurajare, care să aline suferințele

fizice și să întărească moralul celui aflat în suferință.

În toată această perioadă, pe lângă profesie, a fost

preocupat de istoria locală şi în special de viaţa medicală şi

farmaceutică din Roman.

Cercetările făcute de doctorul Cozărescu la nivel local,

completate apoi cu studiile în arhivele din ţară, au avut drept

rezultat naşterea unei impresionante colecţii de iatroistorie.

Această colecţie a fost cunoscută drept „Muzeul Spitalului

Precista Mare” din Roman. Peste 200 de ani de asistenţă

medicală şi farmaceutică se regăsesc în această colecţie.

Evoluţia sa în timp nu a fost lipsită de greutăţi, deoarece,

dincolo de volumul impresionant de muncă, au fost depăşite

numeroase piedici administrative. În anii '60 ai secolului trecut

„Muzeul Spitalului” a fost amplasat într-o încăpere din turnul

clopotniță al bisericii Precista Mare, fosta instituție care a

patronat spitalul. Încă din perioada începuturilor, doctorul

Cozărescu a fost apreciat și încurajat în strădaniile sale, pentru

această operă originală, după cum el însuși mărturisea, de către

profesorii Ioan Teștiban şi Nicolae Grigore Stețcu, de la

Liceul Roman – Vodă din Roman şi de istoricul şi profesorul

universitar Iulian Antonescu.

Din 1973, când s-au împlinit 175 de ani de la fondarea

instituției, ”muzeul spitalului” a fost mutat într-o ”lojă a

portarului”, dezafectată, aflată lângă turn, beneficiind de două

79

încăperi. În 1998 a intrat în clădirea spitalului vechi, într-o

încăpere mai spațioasă de la parter, în partea dinspre nord –

vest.4 După trecerea clădirii spitalului Precista Mare în posesia

Bisericii, dezafectarea în ceea ce privește utilizarea sa în

scopul inițial, a dus la degradarea spațiului alocat ”muzeului

spitalului”. Colecția a fost afectată de condițiile de

microclimat, în special documentele și parțial instrumentarul

medico – chirurgical. În plus, între anii 2007 – 2010 au fost

date repetate spargeri, fiind sustrase medaliile din războiul

pentru independență, unele tratate de medicină și au fost

distruse o parte din documente. Aceste distrugeri l-au afectat

pe dr. Cozărescu, dar l-au și întărit în eforturile sale de a găsi o

soluție de salvare a valorosului patrimoniu de iatroistorie.

Încă din septembrie 2008, o dată cu amenajarea

expoziției temporare ”210 ani de medicină la Roman”, în

cadrul Muzeului de Istorie Roman, dr. Epifanie Cozărescu a

venit cu propunerea de extindere a colaborării cu instituția

noastră, pentru a se ocroti ceea ce cu deosebită modestie

numea ”micul nostru muzeu” de iatroistorie. În calitate de

fondator al colecției Societății de Istorie a Medicinei și

Farmaciei din Roman a urmărit salvarea și valorificarea către

un public cât mai larg a muncii sale de o viață, pusă în pericol

de circumstanțele administrative nefavorabile. 5

La 24 ianuarie 2009, a fost sărbătorit la aniversarea a 95

de ani, în cadrul Muzeului de Istorie Roman, prilej cu care,

4 E. Cozărescu, O. Clocotici, ”Istoricul spitalului municipal Precista Mare

din Roman până la bicentenar, 1998, parțial și al vieții medico –

farmaceutice romașcane”, ed. Știință și Tehnică, 2001, p. 221 5 ne referim aici la contextul ultimilor ani, când edificiul spitalului vechi a

fost retrocedat, colecția fiind adăpostită în aceeași locație, însă în condiții

necorespunzătoare de microclimat, fiind supusă și unor distrugeri

intenționate repetate (spargeri, furturi) și la interesele divergente, de risipire

a acestui valoros patrimoniu

80

având alături pe dr. Octav Clocotici a vorbit despre ”Momente

din trecutul, prezentul și viitorul muzeului de istorie medicală

al spitalului din Roman”, un adevărat semnal de alarmă către

comunitate și oficialități, În februarie 2010, Societatea de

Istorie a Medicinei şi Farmaciei din Roman şi doctorul

Epifanie Cozărescu, în calitate de preşedinte de onoare a

acesteia au donat colecţia de iatroistorie către Muzeul de

Istorie din Roman.

Foto: dr. Epifanie Cozărescu la Muzeul

de Istorie Roman, 24 ianuarie 2009

(colecţia personală Vasile Danci

Moroşanu)

În donație se regăsesc documente

diverse, administrative ori cu

specific medical, diplome și

lucrări de doctorat, rețete,

fotografii, însemnări și obiecte

personale ale medicilor romașcani,

corespondență, tratate de medicină,

instrumentar medico – chirurgical,

truse din diferite specialități (ORL, oftalmologie, obstetrică –

ginecologie, chirurgie), aparate pentru fizioterapie,

pneumologie, electroterapie, dar și piese de uz farmaceutic,

recipiente din lemn, ceramică, sticlă sau porțelan, mojare din

metal și marmură, cântare de spițerie, fiole și cutii de

medicamente. Acoperă astfel o paletă bogată de specialități,

ilustrând deopotrivă evoluția vieții medicale și a celei

farmaceutice romașcane.

Importante pentru reconstituirea modului în care această

colecția s-a format și a crescut în timp sunt caietele și dosarele

cu însemnări ale doctorului Epifanie Cozărescu, ca și

81

corespondența purtată de acesta în țară, cu foști colegi, prieteni

sau urmași ai medicilor romașcani. O bună parte din aceste

materiale se păstrează în cadrul aceleiaşi colecţii şi au fost

folosite de dr. Cozărescu la întocmirea monografiei spitalului

Precista Mare: E. Cozărescu, O. Clocotici, Istoricul spitalului

municipal Precista Mare din Roman până la bicentenar, 1998,

parțial și al vieții medico – farmaceutice romașcane, apărută

la editura Știință și Tehnică, în anul 2001.

Epifanie Cozărescu a publicat numeroase articole de

iatro-istorie romaşcană în presa centrală şi locală…A ţinut zeci

de comunicări la reuniunile istorice şi medico-istorice pe ţară,

regionale sau locale. Dintre participările doctorului Epifanie

Cozărescu la activităţi culturale şi ştiinţifice organizate de

Muzeul de Istorie Roman amintim aici câteva:

în cadrul simpozionului Muzeului de Istorie Roman

din 27 octombrie 2000 „Minoritatea evreiască din

Moldova” – dr. E. Cozărescu a prezentat „Contribuţii la

istoricul spitalului israelit din Roman”

la sesiunea de comunicări a Muzeului de Istorie

Roman din 30 martie 2001 „Repere arheologice şi istorice

în zona Romanului” – dr. E Cozărescu a prezentat

„Hanurile Romanului”

la simpozionul „Din istoria oraşului Roman: 611 ani de

la prima atestare documentară” a Muzeului de Istorie

Roman din 30 martie 2003 – dr. E Cozărescu şi dr. Octav

Clocotici, „Doctor Vafrino Marini – deschizătorul drumului

spre marea chirurgie la Roman (1864 – 1870)”

la simpozionul „Din istoria oraşului Roman: 612 ani de

la prima atestare documentară” a Muzeului de Istorie

Roman din 30 martie 2004 - dr. E. Cozărescu, „Dr.

Epifanie Cozărescu participant la două comemorări

ştefaniene: 1958 şi 2004 cu probleme rămase în discuţie”

82

la simpozionul „Din istoria oraşului Roman: 613 ani de

la prima atestare documentară” a Muzeului de Istorie

Roman din 30 martie 2005 - dr. Octav Clocotici, dr. E.

Cozărescu , dr. Ioan Chereji şi preot M. Popovici, „Ultima

perioadă grea din idtoria spitalului Precista Mare din

Roman”

la simpozionul „Din istoria oraşului Roman: 614 ani de

la prima atestare documentară” a Muzeului de Istorie

Roman din 30 martie 2006 - dr. Octav Clocotici şi dr. E.

Cozărescu, „Dr. Rusu Romulus – eminent reprezentant al

medicinei Romanului în a doua jumătate a secolului XX”

la simpozionul „Din istoria oraşului Roman: 616 ani de

la prima atestare documentară” a Muzeului de Istorie

Roman din 30 martie 2008 – dr. Octav Clocotici, dr.

Epifanie Cozărescu, dr. Ioan Chereji şi farmacist

Magdalena Avădanii, „Greutăţi şi realizări în construirea

spitalului de 700 de paturi la Roman în anii 1970 – 1982

la simpozionul „Din istoria oraşului Roman: 617 ani de

la prima atestare documentară” a Muzeului de Istorie

Roman din 30 martie 2009 – dr. Epifanie Cozărescu,

„Spitalul Precista Mare din Roman”

A fost o prezență nelipsită la manifestările culturale și

științifice organizate în cadrul Muzeului de Istorie Roman,

dovedindu-se interesat de noutățile în domeniul istoriei și

civilizației românești.

Pornind de la cele mai reprezentative piese și documente

din colecția de iatroistorie, incluzând și alte două donații,

făcute de compozitorul Radu Cozărescu6, fiul doctorului, a

6 Cele două donații cuprind obiecte personale ale dr. Cozărescu, dar

menționăm aici că s-a adăugat recent o altă donație făcută de Radu

Cozărescu către Muzeul de Istorie din Roman, în decembrie 2010,

respectiv arhiva personală a doctorului Epifanie Cozărescu

83

fost realizată expoziția ”In memoriam dr. Epifanie Cozărescu”

în cadrul Muzeului de Istorie Roman7, în Casa dr. Fălcoianu

(corpul B al muzeului nostru), respectând astfel ultima dorință

a întemeietorului colecţiei.

Foto: aspecte

de la

vernisarea

expoziției ”In

memoriam

dr. Epifanie

Cozărescu”,

Muzeul de

Istorie Roman,

mai 2010

(colecţia

personală

Iulia

Butnariu)

7 Expoziția a fost vernisată la 18 mai 2010, în cadrul primei ediții a Zilelor

municipiului Roman

84

Anexa: adresa trimisă de dr. Epifanie Cozărescu către specialiștii

Muzeului de Istorie Roman, încă din 2008, cu dorința de a salva de la

distrugere colecția de iatro – istorie a cărei fondator era

85

IATROISTORICUL EPIFANIE COZĂRESCU

muzeograf Iulia BUTNARIU

Cu intenţia de a aduna într-o carte amintirile despre

doctorul Epifanie Cozărescu, ale celor care l-au cunoscut şi

apreciat, i-au fost colaboratori sinceri, în breaslă ori în

preocupările sale cultural – ştiinţifice, chiar şi de la foşti

pacienţi, am parcurs traseul existenţial al unei personalităţi

extraordinare. Este un început necesar, pe care trecerea

timpului îl va completa cu siguranţă, spre aşezarea dr. Epifanie

Cozărescu la locul binemeritat în galeria oamenilor care au

marcat o comunitate în istoria timpurilor recente.

Medic şi istoric deopotrivă, Epifanie Cozărescu s-a

ancorat puternic în comunitatea romaşcană. Interesat de istorie

şi de istoria medicinei, în special, dr. Epifanie Cozărescu s-a

consacrat prin activitatea sa de cercetare în privinţa vieţii

medicale din zona Romanului, păstrând totodată perspectiva

naţională.

Amploarea şi seriozitatea cercetărilor sale îl demonstrează

un profesionist de înaltă ţinută. A depăşit pe mulţi „savanţi de

ocazie”, rezultaţi din oportunismul conjunctural al epocii. A

adunat cu strădanii deosebite un material impresionant atât

prin cantitatea, cât şi prin calitatea şi diversitatea sa: documente

cu caracter medical, administrativ, cărţi, acte personale şi

lucrări ale unor medici originari din Roman ori legaţi de oraş

prin activitatea lor, obiecte de uz medical şi farmaceutic, ş.a..

Identificarea și prelucrarea materialelor diverse adunate

în decursul timpului a fost cu atât mai dificilă cu cât dr.

Cozărescu a venit pe un tărâm virgin. Singurele elemente care

ar putea sugera o preocupare anterioară în privința cercetării

trecutului vieții medicale romașcane sunt legate de doctorul

Alexandru Vasiliu (1859 – 1913), de la care dr. Cozărescu a

86

recuperat (în fapt, de la soția acestuia Olga Vasiliu, în 1963 –

1965) câteva însemnări, fotografii și obiecte, reprezentând un

firav început în domeniu.

Foto: dr. Epifanie Cozărescu și Olga Vasiliu, în

1962 (arhiva personală a dr. Cozărescu)

Activitatea constantă de cercetare

este, fără îndoială, meritul doctorului

Epifanie Cozărescu, demonstrând

interesul și capacitatea sa în adunarea,

selectarea și interpretarea datelor. Toate

documentele, obiectele, fotografiile au

trecut prin filtrul profesionistului. Le-a

cercetat, ordonat şi valorificat prin amenajarea „muzeului

spitalului Precista Mare” şi prin publicarea de articole, studii

despre trecutul medicinei romaşcane, culminând cu lucrarea

monografică editată în anul 2001.

Dintre preocupările sale de iatroistorie iată câteva

lucrări ilustrative, publicate în diverse reviste și volume de

specialitate: "Începuturile asistenţei medicale în Roman" în

volumul Spitale vechi şi noi, Bucureşti, 1976, p. 93 – 106;

"Spițeria Minerva din Roman" în volumul Din tradiţiile

medicinii şi ale educaţiei sanitare, Bucureşti, 1978, p. 135 –

146; "Holera în Romanul de altădată" în volumul Din istoria

luptei antiepidemice în România, p. 295 - 298; "Medicul

democrat Nicolae Quinez la Roman" în volumul Momente din

trecutul medicinii și farmaciei, Bucureşti, editura Medicală,

1983, p. 589 – 595; "Însemnări din viaţa spitalicească

romaşcană în cea de-a doua jumătate a veacului al XIX-lea"

din volumul Apărarea sănătăţii ieri şi azi,1984, p. 243 – 257;

"Spitalele de zonă interioară din oraşul Roman în timpul

campaniilor din răsărit ale armatei române", în Revista de

87

Medicină Militară, nr. 4, 1995, p. 419 – 428; „Iulian

Antonescu şi Muzeul spitalului din Roman”, în Carpica, t.

XXII, 1991, p. 179 – 180.

Alte preocupări conexe s-au materializat în articole cum

ar fi: "Arhimandritul Vartolomei Putneanu (Contribuţie la

elucidarea unei vechi confuzii)" publicat în revista Mitropolia

Moldovei şi Sucevei, an XXXVIII, nr. 3 - 4, 1962 ori "Ultimii

doi colaboratori ai lexiconului de la Buda: Ioan Theodorovici

şi Alexandru Theodori" , din Anuarul Institutului de Istorie

„A. D. Xenopol”, Iași, t. XXIX, 1992.

Foto: dr. Epifanie Cozărescu, în

octombrie 1992 (arhiva personală a dr.

E. Cozărescu)

A prezentat numeroase

comunicări la întrunirile de

istorie a medicinei. Spre

exemplu: “Asistenţa medicală

acordată în Roman ostaşilor

bolnavi şi răniţi în cursul

Războiului de independenţă”,

susţinută la a XIV –a Reuniune

naţională de istoria medicinei, din

15 – 16 aprilie 1977.

A dus mai departe aceste studii, conturând o imagine de

ansamblu coerentă asupra asistenţei medicale şi farmaceutice

din zona Romanului, în volumul Istoricul spitalului municipal

Precista Mare din Roman până la bicentenar, 1998, parțial și

al vieții medico – farmaceutice romașcane, apărut la editura

Știință și Tehnică, în anul 2001.

Activitatea sa în domeniul iatroistoriei nu s-a oprit în

momentul editării monografiei spitalului „Precista Mare”.

88

Chiar dacă nu mai avea vigoarea tinereţii şi vederea nu îl mai

ajuta, a continuat şi în ultimul deceniu de viaţă, atât direct cât

şi prin intermediul prietenilor şi colaboratorilor săi, să adune

materiale privitoare la trecutul medicinei romaşcane. A

valorificat cercetările sale la întrunirile Societăţii de Istorie a

Medicinei şi Farmaciei din Roman, dar şi în cadrul altor

manifestări cultural – ştiinţifice.

A încurajat şi susţinut efectiv pe unii colegi romaşcani,

cu speranţa de a-i atrage către nobila muncă a cercetării vieţii

medicale. În acest scop, a căutat să îşi găsească un demn

urmaş, căruia să îi lase valorosul patrimoniu spre viitoare

îmbogăţire spirituală, ori măcar să păstreze ceea ce el a adunat

într-o viaţă. A sugerat continuarea cercetărilor făcute de el în

arhivele naţionale şi completarea cu cercetări în arhivele din

străinătate, ţinând cont de studiile şi activitatea peste hotare a

unor medici de origine romaşcană, ori care au profesat în

Roman.

Cel mai apropiat colaborator al său a fost doctorul Octav

Clocotici, cu care a format un tandem infailibil, completându-

se reciproc, timp de mulţi ani, în activitatea de cercetare, dar şi

în partea practică, organizatorică. A colaborat cu mai tinerii săi

colegi, care au dus mai departe activitatea filialei romaşcane a

Societăţii de Istorie a Medicinei şi Farmaciei, cei care i-au

respectat şi apreciat calitatea extraordinară a activităţii sale

profesionale şi a valorii intelectuale.

În ultimii ani de viaţă, dezamăgit de făgaşul pe care

intraseră lucrurile, atât în privinţa posibilităţilor de cercetare,

cât şi asupra situaţiei Muzeului Spitalului, doctorul Epifanie

Cozărescu s-a orientat către exteriorul breslei sale. În

încercarea de a găsi o soluţie de prezervare a colecţiei

iatroistorice a făcut apel la autorităţi locale, la alte instituţii

abilitate din Roman şi oricine ar fi putut să îl ajute.

89

Împrejurările nu i-au fost însă prielnice, iar trecerea timpului

nu făcea decât să agraveze o stare de fapt.

Finalizarea eforturilor sale de salvare a colecţiei de

iatroistorie romaşcană a fost posibilă prin donaţia Societăţii de

Istorie a Medicinei şi Farmaciei din Roman către Muzeul de

Istorie Roman, în februarie 2010. Semnătura pusă atunci, cu o

deplină satisfacţie, de doctorul Epifanie Cozărescu pe actul de

donaţie, alături de cei aflaţi la conducerea filialei romaşcane a

Societăţii, a dat o nouă viaţă colecţiei de iatroistorie. A fost de

două ori „părintele” acestei colecţii, punând bazele ei, dar şi

salvând-o de la distrugerea iminentă.

Personalitatea doctorului Epifanie Cozărescu și-a lăsat

amprenta asupra iatroistoriei românești. Domnul dr. Cozărescu

a lăsat moştenire viitorimii nu doar concretul unei colecţii şi o

operă publicată, ci, prin calitatea activităţii sale şi prin

întreaga sa atitudine, exemplul unui om cu o statură

profesională şi morală impresionantă.

90

CUPRINS

Octavian Buda, Prefaţă .............................................................. 3

Laurențiu Dan Leoreanu, Dr. Epifanie Cozărescu –

cetățean de onoare al municipiului Roman ................................ 7

Ioan Chereji, Doctorul Epifanie Cozărescu –

președinte de onoare al Societății de Istorie

a Medicinei și Farmaciei din Roman............................................10

Octav Clocotici, Cum l-am cunoscut pe domnul

dr. Epifanie Cozărescu……………………………....………….. 12

Gheorghe A. M. Ciobanu, Mont – Blanc-ul

medicinei muşatine........................................................................ 16

Magdalena Avădănii, Doctorul Epifanie Cozărescu –

medic şi poet…………………………………………………….. 20

Silvia Măndăşescu, In memoriam

dr. Epifanie Cozărescu……………………………... ………… 29

Eugenia Firăstrău, Primele amintiri despre

dr. Epifanie Cozărescu………………………………….…….. 33

Virgil Trofin, Un ”monstru sacru” al lumii medicale

romașcane………………………………………………………. 35

Mihai Andone, Medicul Epifanie Cozărescu –

întru veşnică pomenire................................................................. 38

Cecilia Pal, Tăcutul și discretul dr. Epifanie Cozărescu........... 60

Mihai Horga, Doctorul Epifanie Cozărescu –

personalitate a Cetății mușatine…………..…………………… 64

Ana Nedea, Dr. Epifanie Cozărescu –

așa cum l-am cunoscut................................................................. 67

Florin Aurel Ţuscanu, O viață în slujba științei

și a semenilor................................................................................ 69

Emil Nicolae, Întâlnirea dintr-o carte......................................... 74

Relu Butnariu, Doctorul Epifanie Cozărescu –

colaborator al Muzeului de Istorie din Roman ………………. 76

Iulia Butnariu, Iatroistoricul Epifanie Cozărescu ....................... 85

91

Acest volum a fost realizat cu sprijinul material al

S.C. Mitarox S.R.L.

dl. ing. Mircea Beloiu