O societate pentru toți.

MasterandBoar (Tonca) Georgeta Carmen.

12-XII- 2013.

HANDICAP / EXCLUZIUNE SOCIALĂ

• există mai degrabă reflexul social de a-i exclude, decât

dispoziţia de a-i accepta şi ajuta.

• imposibilitatea lor de a participa la viața socială, economică,

politică și culturală, dar și mai puține resurse materiale.

• „experiența izolării, discriminării, vulnerabilității și abuzurilor

asupra identității și a stimei de sine”.

• Persoanele cu handicap trăiesc experiența discriminării,

vulnerabilității și abuzurilor asupra identității și stimei de sine,

iar handicapul afectează nu doar individual ci și familia,

deoarece presupune o reajustare ca urmare a efectelor

dramatice și o redistribuire a rolurilor.

• A fi persoană cu dizabilitate înseamnă a trăi momente în care

să fi discriminat, izolat social sau a avea restricții. Respingerea

de către un grup dă un sentiment de izolare, durere, umilire și

ruminații despre subiect.

Dizabilitatea apare ca o problemă de drepturi umane și implică o

luptă pentru alegere, justiție socială și participare. Din păcate, de

cele mai multe ori , acestora le revin locuri de muncă necalificate,

care aduc venituri la nivel redus. Ele întâmpină o serie de bariere în

încadrarea în muncă, cum ar fi:

• șomajul structural,

• solicitarea unui nivel crescut de calificare,

• caracteristicile economiei locale,

• atitudinile angajatorilor față de ele.

AVANTAJELE UNUI LOC DE MUNCĂ

• asigură independență economică

• permite o oarecare autonomie

• asigură un status social, care determină atitudini pozitive din partea

celorlalți

• oferă șansa unor interacțiuni sociale

• oportunitate de a învăța, de a-și exersa și dezvolta deprinderile,

competențele și abilitățile intelectuale

• munca oferă o structură vieții, iar succesul și satisfacția oferă un

sens de împlinire, încredere și demnitate

• le permite să se întrețină singuri.

• Marginalizarea rezultă într-o poziție socială periferică, de izolare,

concretizată în acces limitat la resursele economice, educaționale,

politice, și comunicaționale ale colectivității.

• În situația dată scopul principal al legilor internaționale, adoptate și

de țara noastră, este acela de a asigura persoanelor cu dizabilități,

accesul la drepturile fundamentale ale omului: dreptul la un loc de

muncă, accesul la o locuință adaptată nevoilor lor, accesul la

asistență și sănătate, accesul la educație, precum și existența unor

măsuri legale, care să prevină dar și să combată marginalizarea

socială.

DIZABILITATEA CA STIGMAT.

Goffmann definește stigmatul astfel:

• „un atribut care discreditează profund”.

• „un tip de relație între un atribut și stereotip”.

Gofmann identifică trei categorii de stigmat:

• anomaliile corporale

• defecte ale caracterului individului

• trăsăturile negative asociate cu rasa

Mecanismele sociale care duc la stigmat după Goffman

• societatea stabilește atributele, caracteristicile considerate

obișnuite pentru membrii fiecărei categorii dar și mijloacele de

plasare a persoanelor în categorii.

• există două tipuri de identitate socială: identitatea socială reală

și o identitate socială virtuală.

• pătrunderea unei persoane cu dizabilitate într-un cadru social,

creează un efect negativ, o neîncredere, datorită unor evidențe

fizice mai puțin plăcute, și care au efect asupra imaginii lor.

• caracteristicile negative atribuite devin astfel un stigmat, pentru

că persoana nu mai este privită în ansamblul ei.

Factorii de la originea stigmatizării (după H. Rahman)

• Factori de natură constituțională.

• Factori psihologici

• Factori de origine economică

• Origini ce țin de evoluție

În literatura de specialitate, descrierea stigmatului a fost propusă ca un

proces dinamic cu emergență în contextul puterii.

Acest proces are mai multe componente strâns inter-relaționate:

• oamenii disting și etichetează diferențele dintre ei

• asocierea diferențelor identificate și reținute cu atribute negative

• separarea între noi și ei, considerându-i ca non-persoane raportați

la oamenii obișnuiți.

• pierderea sau diminuarea statusului de către persoana stigmatizată

și discriminarea față de ea.

• stigmatizarea este integral dependentă de accesul la puterea

economică, politică și socială.

INTEGRARE• Legea 448/2006

• Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap (ANPH)

• Literatura de specialitate, legislația națională și internațională, atunci

când se referă la integrare și incluziune, se referă în special la copii.

• Pentru a realiza dreptul oricărui copil la educație conform Convenției

O.N.U. și a Declarației de la Salamanca, Guvernul României a

hotărât evaluarea din punct de vedere social, medical și

psihopedagogic a situației copiilor care frecventează învățământul

special.

Categorii de elevi cu deficiență în școlile speciale:

• elevi cu deficiență ușoară,

• elevi cu deficiență medie,

• elevi cu deficiență severă, profundă.

Trei categorii de drepturi ale copiilor cu caracter special:

• Drepturile de protecție ( împotriva oricărei forme de abuzz)

• Drepturile de dezvoltare ( accesul la toate tipurile de servicii de

bază, precum educația și serviciile de îngrijire medicală).

• Drepturile de participare ( implicarea copilului în deciziile cu privire

la el).

ÎNVĂȚĂMÂNT INTEGRAT.• 1960 – prima preocupare pentru o educație adaptată posibilităților și

nevoilor persoanelor cu handicap, în cadrul sistemului obișnuit de

învățământ.

• 1966 - a 14-a sesiune a Conferinței Generale UNESCO:

necesitatea „elaborării unui program de educație specială pentru

copii și tineri deficienți”.

• a 20-a sesiune a Conferinței Generale UNESCO: dreptul fiecărei

persoane cu handicap de a primi o educație corespunzătoare

nevoilor și aspirațiilor sale.

• 1979 - DECLARAȚIE DE PRINCIPIU

INCLUZIUNEA• Incluziunea se referă la „faptul că oricine, indiferent de deficiența sa sau de

dificultățile pe care le întâmpină în învățare, trebuie tratat ca un membru al societății,

iar diversele servicii speciale de care are nevoie, trebuie furnizate în cadrul serviciilor

sociale, educaționale, medicale și celelalte servicii puse la dispoziția membrilor

societății”.

• Incluziunea totală a unui copil cu deficiențe este următoarea:

„să fie membru deplin într-o clasă cu elevi de vârstă apropiată, în școala locală,

făcând aceleași lecții ca și ceilalți elevi, contând dacă el nu este acolo. De asemenea,

copilul cu nevoi speciale are prieteni, cu care să-și petreacă timpul în afara orelor de

curs, plus alții cărora să nu le fie indiferent și să lucreze mult pentru a-l ajuta pe copil,

să fie pe deplin inclus în viața comunității, folosind serviciile generice, împreună cu

ceilalți cetățeni”.

NIVELURI DE RESPINGERE

1. Individual

Modalități de dezvoltare: copilul trebuie ajutat să aibă o varietate de

experiențe în școală și în afara ei. Informarea, sfătuirea părinților și

școlilor.

2. Organizațional

Modalități de dezvoltare: ajutând sistemul educațional normal să

coopereze.

3. Societal

Modalități de dezvoltare: îmbunătățirea imaginii, serviciilor și a

beneficiilor; interacțiune cu publicul; etc.

ȘCOALA• Importanța vârstei apropiate a copiilor

• Prezența la școala locală

• Participarea în comun la lecții

• Înțelegerea dezvoltării și legarea prieteniilor.

• Cele mai importante instanțe de combatere a atitudinilor

discriminatorii sunt școlile obișnuite care au adoptat prevederile din

Declarația de la Salamanca

• Integrarea școlară pregătește integrarea socială a viitorului adult.

Ce este integrarea? • A educa copii cu cerințe speciale în școli obișnuite alături de ceilalți

copii.

• A asigura servicii de specialitate

• A acorda sprijin personalului didactic și managerilor școlii

• A permite copiilor accesul la programul și resursele școlilor obișnuite

• A încuraja relațiile de prietenie și comunicare între toți copiii din clasă

sau din școală.

• A educa și ajuta toți copiii pentru înțelegerea și acceptarea

diferențelor dintre ei

• A ține cont de părerile și problemelor părinților și a-I încuraja să se

implice în viața școlii.

• A asigura programe de sprjin individuale.

Ce nu este integrarea?• Includerea copiilor cu CES în programul școlii fără pregătire și

suportul necesar

• Izolarea copiilor cu CES în școlile obișnuite sau plasarea claselor

speciale în extremitatea clădirii școlii ori în spații separate de

clădirea principală a școlii.

• Gruparea copiilor cu CES foarte diferite în același program

• Ignorarea cerințelor strict individuale ale copilului

• Expunerea copilului unor riscuri nejustificate

• Plasarea copiilor cu CES alături de copii mai mici ca vârstă

• Ignorarea problemelor părinților

• Structurarea unui orar separat a copiilor cu CES aflați în școli

obișnuite.

Etapele unei integrări reușite ale copiilor cu CES

• Sensibilizarea (promovarea unor informații corecte, valorizarea

potențialului uman, înlăturarea prejudecăților)

• Trainingul (persoanele care manifestă deschidere pentru idea

integrării, învață principii, metode și tehnici)

• Luarea deciziei (etapa decisivă ce implică reorganizarea structurilor

funcționale ale școlii, dar și revizuirea atitudinii tuturor angajaților

școlii)

• Tranziția (cea mai dificilă etapă, constă în aplicarea noilor modalități

de lucru în plan didactic, schimbări privind structura claselor)

• Evaluarea procesului (etapa care asigură reușita integrării, se

realizează periodic prin implicarea tuturor părților interesate).