Fondat la 15 martie 1876

www.revistatimpul.roRevistă de cultură contemporană n Serie nouă n septembrie 2016 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în

ACTUALITATE 2‑3

Campania „Oamenii Timpului” 2016 RO+ a intrat în linie dreaptă n

Cosmin Ciotloş

Gödel. Escher. Bach. Mureșan n

ACTUALITATEA LITERARĂ 9

Matei Călinescu. Jurnalul postumPagini coordonate de Radu VancuOpinii semnate de Ovidiu Baron, Raluca Dună, Angelo Mitchievici, Andrei C. Șerban și Ioan Șerbu n

FOCUS 4‑5

FrumosulPagini coordonate de George BondorArticol semnat de Dana ŢabreaInterviu cu Petru Bejan n

FILOSOFIE 6‑7

Anul XVI Nr. 210

INTERVIU 12‑13

Teodor Baconschi:„Suntem cu toţii pelerini printr‑un mister din fericire intact” n

EXCLUSIV 21

New York versus… Ardud n

O competiţie, mai multe culturiGeorge Bondor

De curând a avut loc etapa finală  pen­tru selecţia orașu­

lui care va deţine titlul de Capitală Europeană a Culturii

în anul 2021, încheiată cu victoria Timișoarei. Dincolo de competiţia în sine, e interesant de  văzut care sunt mărcile discursului cultural de astăzi, așa cum pot fi ele identificate în dosarele de candida­tură. Care sunt percepţiile noastre asupra culturii și asupra propriilor orașe? Ce ideo­logii culturale deţin prim­planul și cum se  amestecă ele în discursurile culturale din aceste dosare?

Deși bine structurat, proiectul Cultura ospitalităţii, cu care Baia Mare s­a califi­cat în finală, arată că orașul are avantajul de a fi poarta de intrare în Maramureș, dar cam atât. De la un oraș industrial la unul cultural nu se poate trece doar invo­când experimentele artistice de altădată (Colonia Pictorilor din urmă cu 125  de ani), ecosistemul, industriile creative,  tu­rismul sau ospitalitatea cotidiană.

Mulţi au spus că Bucureștiul n­ar fi trebuit să candideze, întrucât este deja ca­pitală. Ar fi fost însă păcat să nu avem această radiografie realistă, bine articulată filosofic și ideologic. Orașul apare ca unul fragmentat, situat nu doar între spaţii geo­grafice diferite, ci și „între comunism și neoliberalism”, cu periferii pline de ener­gie pozitivă, cu publicuri de nișă, cu dis­cursuri ale marginalilor care nu trebuie înglobate într­un discurs uniformizant,

ci  trebuie arhivate. Ideea din urmă este foucaldiană, așa cum este întregul proiect, cu o tonalitate apropiată de stânga  cul­turală. Constituirea unor arhive vii ale mi­norităţilor și a unei arhive ce  documen­tează viaţa oamenilor din cartiere – menite să scoată la iveală orașul in‑vizibil – este un program care merită să fie pus în practică. Scris probabil de către artiști, proiectul Bucureștiului se plasează împotriva  cen­trului și a culturii elitelor, de partea peri­feriei și a culturii marginalilor.

Proiectele Clujului și Timișoarei au în  comun accentul pus pe diversitate și diferenţă, toleranţă, multiculturalism și multilingvism. Redescoperirea sinelui și trezirea unei noi conștiinţe, precum și transformarea unei federaţii de  comu­nităţi într­o „uniune” sunt scopuri asu­mate explicit în proiectul Clujului. Totuși, acest dosar pare prea înglobant, asu­mând, parcă în chip strategic, și avanta­jele contracandidatelor. Autodefinindu­se ca East of West, Clujul lasă impresia că Occidentul se termină la Carpaţii Orien­tali, iar cuvântul Servus!, scris pe prima pagină, parcă l­am auzit mai mult la Timișoara și Viena decât la Cluj. Vorbind despre identitatea răsăriteană și despre atitudinile estice prezente în „cel mai oc­cidental oraș din România”, unele dintre ele privite ca sursă de energie, altele înţe­lese peiorativ, proiectul lasă impresia că deasupra diversităţii comunităţilor etnice și religioase ale orașului planează deja – hegelian  – ideea unei comunităţi unice,

imaginate de sus, care trebuie să trăiască și să (con)lucreze cum scrie la carte.

Dosarul de candidatură al Timișoarei este nu doar consistent, ci și îndrăzneţ, având ca idee centrală metafora luminii (Luminează orașul prin tine!), ale cărei semnificaţii sunt apoi lipite  – mai bine sau mai școlărește, dar în general perti­nent – de toate aspectele și ideile propuse. Proiectul asumă de la început un stil alert și critic­constructiv, subliniind, cu date venite în urma cercetărilor sociologice și a unei extinse consultări publice (deja realizate!), problemele cu care se con­fruntă cultura și societatea timișoreană (fiind criticată inclusiv politica de alo­care a fondurilor în cultura locală), dar și problemele reale ale Europei: pasivita­tea,  tensiunile religioase și etnice etc. Este, aș spune, un proiect apropiat de li­beralismul Luminilor, cu accent pus pe libertatea și energia individuală, pe des­chiderea spre experiment, pe reînvierea valorilor clasei de mijloc și pe relaţia dintre antreprenoriat (îndeosebi indus­tria IT) și scena culturală, pe participare, progres și inventivitate. Temele sociale (falia bogaţi­săraci, accesul la cultură și educaţie etc.) sunt mai curând incluse în discursul central.

Dincolo de politici, resurse și strate­gii, competiţia recent încheiată a fost un excelent prilej pentru înţelegerea și defi­nirea de sine a orașelor candidate, în ve­derea consolidării unui brand cultural și pentru construcţia comunităţii absente.

www.revistatimpul.ro septembrie 2016

Conturi deschise de Filiala București a O.A.R.

Cont în lei:Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:IBAN:RO43 RZBR 0000 0600 1676 3741BIC: RZBRROBU

Cont în Euro:Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:IBAN:RO42 RZBR 0000 0600 1676 3759BIC: RZBRROBU

Director onorific:Daniel Şandru

Redactor‑şef:George Bondor

Redactor‑şef adjunct:Gabriel Cheşcu

Colegiul de redacţie:Ștefan Afloroaei, Al. Călinescu, Daniel Condurache, Liviu Leonte, Dan Petrescu, Alexandru Zub

Editori coordonatori:Sorin Bocancea, Radu Vancu, Andrei Giurgia, Adina Scutelnicu

Rubrici permanente:Mioara Anton, Maria Bilaşevschi, Emil Brumaru, Bogdan Călinescu, Cosmin Ciotloş, Dragoş Dascălu, Lucian Dîrdală, Stelian Dumistrăcel, Claudiu Komartin, Teodora Manea, Angelo Mitchievici, Roxana Patraş, Dan Pavel, Lavinia Maria Pruteanu, Dana Țabrea

Redacţia:Cornelia Păduraru (tehnoredactare), Rodica Crîşmaru (grafică), Andrei Cucu (fotoreporter),Roxana Petraru (PR & editor web)

Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei aparţine autorilor.

Redacţia şi administraţia:Strada Petru Rareş, nr. 2, Iaşi – 700126Tel.: 0040 (232) 277998

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797ISSN–L 1223 – 8597ISSN 1223‑8597

E‑mail: redactie@revistatimpul.rowww.facebook.com/RevistaTimpul.ro

Revistă de cultură contemporană editată de Asociaţia Revistei TIMPUL şi susţinută de Grupul Editorial Adenium.

Publicaţie decorată de Preşedinţia României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, categoria F, „Promovarea culturii” (Decretul nr. 471/2016).

Această ediţie apare cu sprijinul Consiliului Judeţean Iaşi şi al Ministerului Culturii.

Donează în conturile campaniei pentru salvarea casei lui Enescu din Mihăileni, judeţul Botoșani:

2 | ACTUALITATE

Prima etapă din cadrul Campaniei „Oamenii Timpului” 2016 RO+ intră în linie dreaptă: doar până pe 15 octombrie mai poate fi completat de către utilizatorii platformei online www.oameniitimpului.ro formularul prin care sunt propuse spre jurizare personalităţi şi proiecte din toate comunităţile româneşti (din interiorul graniţelor, Republica Moldova, Cernăuţi şi diaspora).

Andrei Giurgia

Începând cu 15 iulie, au fost supuse atenţiei managerilor zonali ai Campaniei și redac­

ţiei revistei Timpul câteva sute de propuneri. Unele dintre aces­tea au fost prezentate pe site, în vreme ce alte câteva zeci sunt în continuare în stadiul de eva­luare. Un criteriu esenţial urmă­rit de organizatorii Campaniei „Oamenii Timpului” este acela de a identifica acele persoane sau organizaţii cu merite profe­sionale deosebite ce corespund perioadei de jurizare (octombrie 2015  – septembrie 2016), în ca­drul fiecăreia dintre cele 10 cate­gorii: Literatură, Arte, Educaţie și cercetare, Societate civilă, Di­plomaţie publică, Memorie și istorie, Jurnalism, Tinere valori, Sănătate și Antreprenoriat.

A venit momentul să ne reconsiderăm valorile

Președintele Juriului Naţio­nal, director onorific al revistei Timpul și secretar de stat, coor­donator al Departamentului Cen­tenar, din cadrul Cancelariei Pri­mului­ministru, prof. univ. dr. Daniel Șandru, consideră că „a venit momentul să ne reconsi­derăm valorile în toate domenii­le de excelenţă, în condiţiile în care întregul spaţiu valoric a fost foarte bulversat”. „Am crezut și credem că este momentul – mai

cu seamă pentru că ne aflăm în preajma împlinirii a 100 de ani de la formarea statului român modern  – al apariţiei unui de­mers care să implice, așa cum spune și sloganul campaniei, preluarea trecutului, premierea prezentului și pregătirea viito­rului”, a mai precizat Daniel Șandru. La finalul perioadei în care publicul poate face propu­neri, în cadrul redacţiei revistei de cultură contemporană Timpul (care aniversează în acest an 140  de ani de existenţă) va în­cepe un proces suplimentar de documentare și selecţie, în urma căruia vor rezulta câte cinci no­minalizări pentru fiecare cate­gorie. Începând cu 1 noiembrie, publicul va putea vota candi­daţii favoriţi în cursa pentru Tro­feul „Oamenii Timpului”. Cu o zi  înainte de Gala OT din luna decembrie, juriul se va întruni în  dezbatere la Iași și va deli­bera pe baza dosarelor de nomi­nalizare și a rezultatelor votu­lui online (care este consultativ, deosebit de important în primul rând pentru promovarea perso­nalităţilor și proiectelor nomi­nalizate). Pentru fiecare dintre cele 10 categorii va exista un sin­gur laureat, căruia i se va con­feri  Trofeul „Oamenii Timpului”. De asemenea, vor fi acordate și o serie de premii speciale pen­tru fiecare dintre centrele de mo­nitorizare ale Campaniei, pre­cum și un premiu de popularitate (al publicului).

Juriu cu personalitate

În acest an, Juriul Naţional conţine și câteva nume noi, dar majoritatea membrilor au  de­venit deja prezenţe constante. Componenţa acestuia este  urmă­toarea: poetul, eseistul și tradu­cătorul Radu Vancu (Literatură), jurnalistul cultural și muzicolo­gul Cătălin Sava (Arte), academi­cianul și rectorul Universităţii „Babeș­Bolyai” din  Cluj­Napoca, Ioan­Aurel Pop (Educaţie și cer­cetare), pianista Raluca Știrbăţ, președinte al Societăţii Interna­ţionale „George Enescu” din Viena, iniţiator al salvării casei lui George Enescu de la Mihăi­leni (Societate civilă), președin­tele Festivalului Internaţional  de Teatru de la Sibiu, Constantin Chiriac (Diplomaţie publică), cer­cetătorul știinţific în cadrul Insti­tutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române Mioara Anton (Memorie și istorie), jur­nalistul francez de origine ro­mână Nicolas Don (Jurnalism), managerul interimar al Operei Naţionale Române București Beatrice Rancea (Tinere valori), președintele de onoare al Socie­tăţii Române de Neurochirurgie și membru titular al Academiei de Știinţe Medicale din România, Alexandru­Vlad Ciurea (Sănă­tate) și omul de afaceri Bogdan Piţigoi (Antreprenoriat).

Începând cu a III­a ediţie a Campaniei „Oamenii  Timpului”,

au fost cooptaţi în echipă mai mulţi manageri regionali (Bucu­rești, Craiova, Timișoara, Sibiu, Constanţa, Piatra Neamţ, Su­ceava și Cluj­Napoca), care să asigure o legătură între comuni­tăţile locale și organizatori și să contribuie la promovarea la ni­vel naţional și internaţional a Campaniei „Oamenii Timpului”, la recunoașterea în teritoriu a personalităţilor și proiectelor ce merită să fie nominalizate.

Concerte caritabile cu pianista Raluca Ştirbăţ

Concertele din cadrul turneu­lui naţional susţinut de pianista Raluca Știrbăţ vor fi dedicate unor cauze caritabile de interes local sau naţional specifice comu­nităţilor implicate, iar o parte din­tre sumele obţinute din vânzarea biletelor vor fi donate de Asocia­ţia Revistei Timpul unor organi­zaţii umanitare sau culturale.

La această ediţie, Colocviile „Oamenii Timpului” au loc în mai multe orașe din ţară, bucu­rându­se de prezenţa unor perso­nalităţi marcante ale vieţii publi­ce românești. Ele oglindesc și supun dezbaterii teme de interes local sau naţional.

Întâlnirile pianistei Raluca Știrbăţ cu publicul au loc pe par­cursul celei de­a doua părţi a lu­nii septembrie și la începutul

Campania „Oamenii Timpului”

nr. 210 www.revistatimpul.ro

ACTUALITATE | 3

2016 RO+ a intrat în linie dreaptălunii octombrie, după următo­rul  itinerariu: București (4  oc­tombrie), Piatra Neamţ (7  oc­tombrie), Iași (8 octombrie) și Suceava (9 octombrie).

Colocviile „Oamenii Timpu­lui” se vor desfășura după ur­mătorul calendar: București (4  octombrie), Piatra Neamţ (6  octombrie), Iași (8 octom­brie), Suceava (13 octombrie) și Timișoara (15 octombrie).

Am deschis Cazinoul din Constanţa pentru o zi

Joi, 15 septembrie, începând cu ora 13.00, Cazinoul din Con­stanţa s­a (re)deschis pentru a găzdui dezbaterea cu titlul „Pa­trimoniul Regal la Marea Neagră” și expoziţia „Scurtă istorie în imagini a Cazinoului din Con­stanţa”. La eveniment au parti­cipat personalităţi recunoscute în domeniu: academicianul Șer­ban Sturdza, președintele Ordi­nului Arhitecţilor din România, filiala București, pianista Raluca Știrbăţ, Doina Păuleanu, direc­torul Muzeului de Artă din Con­stanţa, arhitectul Radu Cornescu și Florin Anghel, profesor la Fa­cultatea de Istorie și Știinţe Po­litice din cadrul Universităţii „Ovidius” din Constanţa.

Dezbaterea a fost modera­tă  de Daniel Citirigă, manager regional pentru Constanţa al Campaniei „Oamenii Timpului”, lector universitar în cadrul Fa­cultăţii  de Istorie și Știinţe Po­litice  a Universităţii „Ovidius” din Constanţa. „Dezbaterea des­pre patrimoniul regal la Marea Neagră în Cazinoul din Con­stanţa are rolul de a readuce în conștiinţa publică ceea ce nu­mim estetica frumosului, de a prezenta povestea unor monu­mente care s­au încăpăţânat să reziste și să aibă imaginea unor diamante care trebuie doar re­șlefuite. Poate mai mult ca ori­când, în domeniul patrimoniului, ar trebui să avem zilnic în minte cuvintele Regelui Mihai, care spunea că nu vede România de astăzi ca pe o moștenire primită de la părinţi, ci ca pe o ţară luată cu împrumut de la copiii noștri. În acest sens, cred că este de da­toria noastră ca acest patrimoniu extraordinar să se bucure de un viitor pe măsura trecutului”, a declarat Daniel Citirigă.

Seara a continuat la Muzeul de Artă din Constanţa cu un re­cital extraordinar susţinut de pia­nista Raluca Știrbăţ.

(ne)Şansa adulţilor cu autism în România

Marţi, 20 septembrie, înce­pând cu ora 11.00, la Biblioteca Judeţeană „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova a avut loc dezbaterea „neȘansa adulţilor cu autism în România”. Modera­torul dezbaterii organizate în cadrul Colocviilor „Oamenii Timpului” a fost Simona Mușu­roi, jurnalist la TVR Craiova. S­a discutat despre accesul egal la

educaţie, tranziţia de la statutul de copil la cel de adult, impune­rea drepturilor civile și modali­tăţile de protecţie a persoanelor cu tulburare în spectru autist.

„Într­o lume în care sistemul de valori are valenţe de multe ori reprobabile, consider Cam­pania «Oamenii Timpului» o importantă cale de promovare a frumosului din jurul nostru. Sun­tem de multe ori înconjuraţi de oameni valoroși, adevărate exem­ple demne de urmat, pe care însă nu­i vedem, fiind asaltaţi de non­valori. M­am alăturat Cam­paniei pentru a ajuta la desco­perirea  și creșterea vizibilităţii acestor oameni. Cred cu tărie în puterea exemplului și consider că acesta este cel mai important aspect al proiectului «Oamenii Timpului»”, a declarat Alina Șerban, manager regional al Cam­paniei pentru Craiova.

Filarmonica „Oltenia” Cra­iova a găzduit un concert carita­bil susţinut de pianista Raluca Știrbăţ, alături de Orchestra de Cameră a Filarmonicii „Oltenia” Craiova (dirijor Ivan Iliev). În pro­gram au fost ascultate lucrări de Gustav Holst și Wolfgang Ama­deus Mozart.

Multiculturalismul: o abordare europeană în Transilvania

Joi, 22 septembrie, de la ora 16.00, la Muzeul Etnografic al Transilvaniei (Sala Reduta) a avut loc dezbaterea „Multicultu­ralismul. O abordare europeană în Transilvania”. Evenimentul a beneficiat de prezenţa Alteţei Sale Regale Principele Radu al României.

Moderatorul dezbaterii a fost Bianca Pădurean, de la Univer­sitatea „Babeș­Bolyai”, director editorial ClujToday.ro. „Eveni­mentul organizat la Muzeul Et­nografic al Transilvaniei mar­chează anul în care comunitatea noastră sărbătorește 700 de ani de când Clujul a devenit Oraș Liber Regal. Prezenţa Alteţei Sale Regale Principele Radu al României la acest eveniment reprezintă un motiv de bucurie și demonstrează încă o dată iubirea pe care o poartă mem­brii Familiei Regale orașului nostru”, a declarat Claudiu Pă­durean, manager regional al Campaniei „Oamenii Timpului” pentru Cluj­Napoca.

Și această dezbatere a fost urmată de un recital de pian susţinut de Raluca Știrbăţ.

Campania „Oamenii  Timpu­lui” este un proiect al Asociaţiei Revistei Timpul și beneficiază în 2016 de o recunoaștere extraor­dinară din partea unora dintre in­stituţiile­emblemă ale  României. ASR Principesa Moștenitoare Margareta, Custodele Coroanei Române, a acordat Înaltul Pa­tronaj Galei „Oamenii Timpului”. De asemenea, Campania „Oa­menii Timpului” RO+ beneficia­ză de patronajul Ministerului Culturii. Producătorul Campa­niei „Oamenii Timpului” este Editura Adenium.

www.revistatimpul.ro septembrie 2016

4 | FOCUS

A fi, a rescrie

Matei Călinescu n‑a murit

Ioan Şerbu

„De la moartea lui M., totul a fost altfel…” – aceasta este prima însemnare din Jurnalul lui Matei Călinescu, o confesiune amplă, care umple intervalul existenţial cuprins între două morţi (cea a fiului autist şi, în cele din urmă, cea a tatălui răpus de cancer, înspre finalul lunii iunie a anului 2009). De fapt, invocarea obsedantă a morţii în paginile acestui jurnal „altfel” capătă pe parcurs o anume naturaleţe poetică, o fascinaţie aproape romantică, însă lipsită de morbideţe, prin care criticul de origine română ne sugerează că, în esenţă, această

conştientizare acută a sfârşitului devine principalul motor ficţional al oricărei scrieri. Și nici jurnalul, în toate manifestările sale, nu se sustrage acestei formule. Căci, „orice am face, nu putem citi decât ficţiune”, susţine Matei Călinescu, care problematizează procesul rememorării pus în contrabalans cu ficţionalizarea propriului demers biografic, ferindu‑se de riscul imposturii. Andrei C. Şerban

Înscris într‑o implacabilă buclă temporală, ce se întrerupe cu două săptămâni înainte de dispariţia fizică, Matei Călinescu n‑a murit. Fiecare citire sau recitire a ultimului său jurnal (Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp) determină reintrarea acestuia în timp, într‑un număr incalculabil şi indeterminabil de convalescenţe, cum spune el, incurabile. La şapte ani de la ieşirea materială din loop, publicarea jurnalului îl readuce pe supravieţuitor (conform terminologiei medicale americane pentru bolnavii de cancer) într‑un spaţiu finit ca întindere, dar multiplicat în oglindă şi profund până la inexplicabil. De la aflarea

diagnosticului (cu speranţă de viaţă de unul, maxim doi ani), M. Călinescu s‑a apropiat de hora incerta prin scris şi a supravieţuit încă un an şi jumătate ca să dea acest ultim şi crud raport literar.

Acest impresionant volum care cumulează ultimii cinci ani (cronologici) ai

vieţii lui Matei Călinescu, prin­tre care se perindă mărturii, amintiri și invocări ale unor eve­nimente care i­au marcat par­cursul pe o durată de mai bine de trei decenii, este rezultatul poate al celui mai important pro­iect din 2016 al Editurii Huma­nitas. Graţie acestui efort patro­nat de editura bucureșteană, care și­a propus ca, până în 2020, să publice/reediteze integralitatea scrierilor care poartă semnătura lui Matei Călinescu, cititorii ro­mâni au ocazia până în acest moment să intre în contact cu trei dintre cele mai cunoscute scrieri autobiografice și literare ale autorului: Portretul lui M., Viaţa și opiniile lui Zacharias Lichter și, nu în ultimul rând, Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp. Acest „altfel de jurnal”, care, prin

aparenta sa formulă circulară, începe și se termină cu o moarte, este un text ambiţios și multis­tratificat, ce topește în structura sa de adâncime, pe de o parte, frazarea concisă și riguroasă a volumului A citi, a reciti, iar pe de alta, stilul timid poetic, de un cinism surd al Portretului lui M. Oscilând între aceste două extre­me, scrierea „altfel” semnată de Matei Călinescu devine un text hibrid, care asigură conlucrarea stilului diaristic cu exerciţiul her­meneutic și panseul filosofic.

Structural, prezentul jurnal cuprinde două părţi („Problema memoriei” și „Cu plăcere privesc lumina soarelui”), ce  concen­trează două perspective comple­mentare ale aceluiași observa­tor. Dacă în cea din urmă parte a volumului de faţă Matei Căli­nescu se concentrează pe re­dactarea unei cronici a bolii ce îi va grăbi sfârșitul, surprinzând

instaurarea lentă și ireversibilă a tratamentului citostatic, în pri­ma parte, autorul trasează pre­misele unui album cuprinzând amintirile celor ce i­au populat memoria, pe baza cărora el res­taurează formula ușor nostalgică a episoadelor cuprinse în Amin‑tiri în dialog. Paginile  respective

acumulează episoade care îi au ca protagoniști, pe lângă mem­brii căminului său intim, pe Mir­cea Ivănescu, Nichita Stănescu, A.E. Baconsky, Al. George, Adrian Marino, dar și pe Borges ori Derrida, personaje din trecutul său „românesc” ori din proximi­tatea cronologică a vieţii sale în America, pe care Matei Căli­nescu le trece prin filtrul său emo­ţional și ficţional. Căci „aminti­rile nu se pierd niciodată, ci doar accesul la ele”, privilegiind acea reabilitare a memoriei prin fic­ţiune în același mod prin care scrierile care ne fascinează ne contaminează, ne ficţionalizează. Această minunată definiţie a fascinaţiei în faţa cărţii (dar și a riscului de a cădea pradă con­templaţiei sterile în faţa unei frumuseţi textuale inexplicabile) pe care autorul o pune în pagi­nile jurnalului său scoate acest volum din tiparul convenţional

al textului diaristic, plasându­l într­o paradigmă ce frizează nu neapărat autoficţiunea, cât me ta­literatura: „La eterna  întrebare: «De ce scrii?» aș răspunde sim­plu: pentru că m­am îndrăgos­tit  de lectură și pentru că, în timp, am învăţat să citesc, in­clusiv să «fiu» textul citit și să­l rescriu mental”.

A fi și a rescrie, a citi și a re­citi  – o permanentă formulă ci­clică pe care Matei Călinescu o surprinde când cu ochiul criticu­lui și al cititorului îndrăgostit, când cu aerul melancolic al unei vocaţii tragice niciodată  asu­mate pe deplin, în astfel de con­fesiuni profunde și calde care surprind poate chiar ultimele pa­gini scrise de această persona­litate a lumii literare internaţio­nale (cea din urmă însemnare datează din 8 iunie 2009, pentru ca, după 16 zile, Matei Călinescu să se stingă din viaţă).

La 73 de ani, Matei Călinescu începe ultimul (anti)pro­iect, gândit de la început

ca postum, un jurnal retropro­iectiv de amintiri, prietenii și lec­turi care să dea seamă de omul din spatele teoreticianului, al scrii­torului. Se vrea un jurnal lipsit de rigiditatea notaţiilor zilnice, dar și de evoluţia planurilor per­sonale sau de umorile specifice acestui gen (minor?) de scriere intimă. Firește, nu înseamnă că ia naștere astfel o scriere bucolică, de reînviere a copilăriei sau a reușitelor tinereţii. Diaristul schi­ţează fără resentiment portrete din cercul cunoscuţilor, ingenui sau cinici, nobili sau duplicitari, după cum i s­au revelat acestuia (de unde și, uneori, nevoia înlo­cuirii numelor cu iniţiale). Sufe­rinţa dinainte de moarte a mamei internate într­un azil, autismul fiului, Matthew, decedat și el

înainte de 30 de ani, sau bolile (alteori dispariţiile) unor apro­piaţi (M. Ivănescu, I. Negoiţescu, Nichita Stănescu și alţii) dau un ton sumbru și premonitor primei părţi a jurnalului.

În ianuarie 2008, Matei Că­linescu primește diagnosticul de cancer terminal. Din acest moment, notaţiile capătă un ca­racter al urgenţei, iar reflecţiile, cu splendoarea clarităţii și a stă­pânirii de sine, devin o fugă în timp. O încercare livresc­filoso­fică de înţelegere a timpului. M. Călinescu glosează – și felul în care alătură notaţiile medi­cale cu cita tele evanghelice, cu lista de lecturi, de la autori ino­fensivi la fundamentali, cu ob­servaţii cotidiene e uneori dure­ros până la insuportabil  – în jurul ieșirii practice din timp, pe măsură ce ora incertă se apro­pie tot mai con sistent și trupul

cedează puţin câte puţin, în fie­care zi. Eșafodajul sensului, al Marelui Sens, nu mai există și tot ce poate sus ţine depunerea în continuare a mărturiei des­pre iminenţa inconturnabilă a capătului se bazează pe princi­piul one day at a time. Atât de ușor de teoretizat și de greu de aplicat. Păstrarea cumpătului în apropierea morţii amintește de experienţele lui Nicolae Mino­vici, cu această mare diferenţă între ele: timpul limitat, în  ca­zul lui Călinescu. Proust, marele maestru al suspendării  timpu­lui, îl face pe supravieţuitor să reia lectura (de data aceasta, de la sfârșit către început) a ope­rei  proustiene, dar superstiţia că finalul lecturii va coincide cu finalul îl oprește să termine vo­lumele. Și totuși, cât de absurd este că, în acest timp ultravalo­rizat, în care fiecare oră în viaţă

are o semnificaţie uriașă, în comparaţie cu banala oră for­mată din minute și secunde, cât de absurd este că și acum mai există „timp de omorât”. Dar, re­marcă diaristul, chiar scrisul și cititul nu sunt decât mașini de măcinat timpul, de măcinat o noţiune care, de altfel, tinde să se prezentifice (un trecut  pre­zentificat, din moment ce viito­rul nu mai există).

Chiar dacă, în conversaţiile cu cei doi prieteni rămași, Mircea Ivănescu și Ion Vianu, ironiile des­pre starea de sănătate și despre moarte devin tot mai rarefiate, nu lipsește umorul, preluat din refuzul responsabilităţii doctori­lor („– Credeţi că se poate întinde și la alt organ? – Poate da, poate nu. – Dar credeţi c­am să depă­șesc anul ăsta? – S­ar putea să­l depășiţi, s­ar putea să nu. – Dar credeţi că sângerările pe care le

am vor înceta în urma tratamen­tului?  – Sunt șanse să înceteze, dar se poate să nu”).

Ultima intrare în jurnal  da­tează din 8 iunie 2009 și se  în­cheie cu un vis, dictat greu, în șoaptă, soţiei: „Prezenţa mea era difuză. Ţin minte că nu era soare, deși totul lucea într­o lumină ușor cenușie”. Două propoziţii ce se aud repetitiv, la capătul unei puneri generoase în lumină a ul­timelor experienţe. Antiproiec­tul devine marele proiect care, așa cum s­a mai întâmplat, le va eclipsa prin forţă și autentici­tate pe toate celelalte. Și, într­un mod aproape paradoxal (dacă n­ar avea toate lucrurile din apro­pierea neantului o logică  inex­plicabilă), jurnalul nu e de un pesimism nedigerabil, ci irizea­ză, pe fondul unei morţi anun­ţate, vitalitate. Pentru că Matei Călinescu n­a murit.

nr. 210 www.revistatimpul.ro

ANCHETĂ | 5

Matei Călinescu. Jurnalul postumRaluca Dună

3 000 de semne cu Matei

În 2009 petreceam un martie ploios într­o mansardă pari­ziană cu un copil de un an și

cu un soţ care scria și dormea, dormea și scria. Lumea părea, vă­zută din acel loc suspendat, tot mai mică, tot mai incomprehen­sibilă. Ne scriam deja de ceva ani eu și Matei, destul de frecvent. Atunci, Matei m­a sfătuit pentru prima oară să ţin un jurnal, în care să scriu tot ce văd ziua, tot ce vi­sez noaptea. Am regăsit  întâm­plător, în timp ce editam Un alt‑fel de jurnal, acel caiet, împânzit de mâzgăliturile Mariei.  Înce­pea cu „Dragă Matei…” Ce scria Matei în propriul jurnal, prin ce trecea urma să aflu mult mai târ­ziu; din e­mailurile lui către mine răzbătea atât de puţin despre boala lui. Tot în acea primăvară, la Paris, sora lui Matei îmi măr­turisea că el îi recomandase și ei să ţină un jurnal. Nu știu dacă a  făcut­o, îmi place să cred că da. Peste vreun an, la recoman­darea mai veche a lui Matei, no­tam prima povestioară a Mariei: cum Dumnezeu o ţinuse pe ea de un picior și cum stătea atâr­nată uitându­se în jos ce mamă să aleagă… Îmi aduc aminte acum, inutil, de toate acestea, încercând să scriu în 3  000 de semne despre Jurnalul lui Matei. Câte semne am irosit?

Ce înseamnă Jurnalul lui Matei pentru mine: toate aceste întâmplări mici și multe altele care se leagă matein și își răs­pund într­o memorie comună, în arce de timp, peste timp. Pen­tru Matei, jurnalul era o formă de salvare, de prezervare a eului profund, o terapie, cu siguranţă. Dar, mai mult decât atât, era și un loc al întâlnirii dintre eu‑tu‑el, de neimaginat fără tu: jurnalul ca loc al prezenţei­absenţei fiului pierdut Matthew, ca loc al întâl­nirii, în prezentul­trecut al memo­riei, cu soţia Uca, dar și ca loc al comuniunii postume cu cititorul.

De ce este acest Altfel de jurnal atât de tulburător, de difi­cil, de dureros? Paradoxal, nu pentru că e un jurnal al bolii, al unui condamnat la moarte, ci pentru că se scrie nu numai pentru eu, nu concentrat pe eu, ci și prin tu, pentru că antre­nează tu­ul în spaţiul scriiturii. Portrete, amintiri, istorii… Sunt imaginile care alcătuiesc ma­teria cărţii, ele puteau fi substi­tuite de alte imagini, ecoul însă, ritmul, muzica ei inconfunda­bilă vibrează în noi, provocându­l pe tu să răspundă. Acel tu care ar trebui să devină (re)cititorul ideal, nu doar al acestui Jurnal, cât al propriului sine. Al Jurna‑lului tău ca jurnal al meu. Jurna‑lul  lui Matei Călinescu se oferă apropierii și aproprierii. Mi­a spus cineva că lectura Jurnalu‑lui  i­a făcut rău fizic, că nu se

poate citi spre final. Da, cred că asta înseamnă autenticitate, pe de o parte, dar, pe de altă parte, e o autenticitate complet atipică, implozivă, în care dramatismul provine nu din exhibarea sufe­rinţei, ci din discreţie, din erois­mul unei perfecte demnităţi, to­tuși, atât de fragile, presimţim. Iar această încărcătură emoţio­nală din subtextul Jurnalului creează un spaţiu al intimităţii (anti narcisiac), al dialogului.

Probabil că mulţi îl vor ra­porta la Jurnalul lui Marino, unde totul e desfășurare de date exte­rioare, pledoarie a eu­lui narcisi­ac, într­un stil tipic românesc. Aș spune că Jurnalul lui Matei Călinescu e tocmai contrariul. Cei ce vor căuta anecdote, injurii, alu­zii răutăcioase vor fi dezamăgiţi. Acest Jurnal propune o extraor­dinară și curajoasă deschidere către tu­ul cititorului; o putem numi sinceritate, dar e mai mult, dorinţa de a comunica profund, prin intermediul jurnalului (pos­tum), cu un tu real, viu – acela al cititorului. Poate de aceea îl și simţim – cei care l­am cunoscut pe Matei  – atât de viu, de pre­zent în rândurile acestui Jurnal. E, într­adevăr, o carte foarte vie, deși e o carte despre ieșirea din timp, despre moarte. Aș spune că autorul a reușit să se salveze în și prin ea.

Ovidiu Baron

Intrarea în timp

Jurnalul celălalt este diferit de precedentul pentru că este gândit să apară pos­

tum. Ieșind din timp, diaristul își planifică totuși o secvenţială revenire în prezent, chiar dacă nu prezentul său neapărat, prin intermediul scrisului. Transcrie­rile de trăiri, gânduri, idei, note de lectură, bucuria și suferinţa imediate, rememorările, mixarea fragmentelor mai vechi de jur­nal cu cele noi, toate sunt meto­de de acumulare de mici energii care au menirea să refacă pre­zentul, singurul timp posibil. Prin­cipiul one day at a time trans­mite o atitudine rezervată  – nu lașă –, o secvenţializare, o por­ţionare a realităţii, a modului în care sinele rezonează cu cei­lalţi, fie că vorbim despre oame­nii din realitatea imediată, fie că vorbim despre cei din prezentul recurent al lecturii, al știinţei, al muzicii. Actul de trăire al lui M.C.

este iremediabil un act de ci­tire,  de ascultare și, aproape mereu, de retrăire, recitire, reas­cultare, de acumulare perma­nentă. Senzaţia e că filonul cul­tural pe care continuă e punctul său de sprijin, linia de echili­bru care­i permite să se distan­ţeze de orice, să evalueze lucid, simplu, eficient, să aprofundeze lucruri pe care pare că nu le în­ţelege, dar care ajung, dintr­o conștiinţă a responsabilităţii fa­miliale, dar și dintr­una a omu­lui cultural, să fie cunoscute până în cele mai mici detalii, cu biblio­grafii elocvente, cu incursiuni știinţifice elaborate, cu analiza comparativă a tomurilor par­curse, cu monitorizarea progre­sului sau regresului cercetării. Suferinţa e trăită și transcrisă lucid, fără cea mai mică alune­care în patetic, fără pretenţii de eroism, fără ostentaţie.  Eveni­mentele vin și se duc, crizele vin și pleacă, moartea zâmbește hâd într­un moment sau altul, o fiin­ţă iubită, fiul, dispare prematur, dar scrisul lui Matei Călinescu nu e asumat, așa cum ne­am putea aștepta, ca o evadare, ca o ieșire temporară din imediatul uneori insuportabil.

Ieșirea din timpul fizic este, în același timp, o intrare în timpul cultural, în prezentul etern. Chiar și atunci când înţelege că moar­tea se apropie, chiar analizând în detaliu simptomele și reali­zând incursiuni în cercetarea medicală, Matei Călinescu nu se oprește la suferinţă în sensul propriu al cuvântului, nu caută înţelegerea cuiva, nu face din evitarea durerii ţelul său unic, ci continuă să transcrie din trăiri imediate, din lecturi, din amin­tiri, din secvenţe muzicale ascul­tate în singurătate sau discutate cu un vechi prieten.

Povestea lui M, Un fel de jurnal și Un altfel de jurnal, ci­tite  succesiv, se relevă drept o singură carte. Desigur, fiecare dintre ele a asumat anumite in­tenţii, a acumulat material într­o anumită direcţie, pentru o anu­mită perioadă existenţială, cu raportare la un anumit om  – fiul – sau la anumiţi oameni, la plecarea din România și, im­plicit, la integrarea într­un nou univers sociocultural, dar ele fac parte, de fapt, dintr­un singur op, dintr­un joc continuu și grav al sinelui cu memoria, dintr­o re­latare  doctă și, în același timp, profund umană a unei existenţe, a unui prezent, într­o asumată „luptă cu zădărnicia”.

Angelo Mitchievici

Matei Călinescu – Jurnal în imponderabil

Jurnalul ultim al lui Matei Călinescu îmi evocă prin reverberaţie volumul lui

Frank O’Hara, Meditation in an Emergency. De unde provine in­tensitatea lucid­hipnotică învă­luitoare a jurnalului, melancolia sa dizolvantă, uluitoarea compre­hensiune a unor infinitezimale, a unor imponderabile? Din fap­tul că Matei Călinescu măsoară „altfel” timpul ce i s­a dat, care i­a mai rămas după diagnostica­rea sa cu un cancer care s­a în­tins de la plămâni la pancreas, ca un timp care înscrie fiecare zi într­o monadă, one day at a time, un revers melancolic­reflexiv al lui carpe diem?

Nu e numai atât. Îl reîntâl­nim aici pe memorialistul din Amintiri în dialog, interlocuto­rul lui Ion Vianu într­o remar­cabilă  radiografie a unei epoci configurând o ineluctabilă gale­rie de portrete, îl recuperăm pe „biograful” unei interiorizări cal­cinate care semnează Portretul lui M., pe diaristul sensibil și nuanţat din Un fel de jurnal, cu ceva în plus însă. Acest supliment este detectabil și tematic, dar re­zidă mai degrabă în ton. Tema timpului „pierdut”, „regăsit” pe filiera unei revizitări de o mare acuitate analitică a unor mo­mente proustiene, este reproiec­tată într­o meditaţie care leagă nebănuite fire narativ­biografice într­o inextricabilă ţesătură a unor amintiri ce dobândesc pon­derea ficţiunii nostalgice. Matei Călinescu înscrie reflecţiile  sale cu privire la timp în cadrul con­ceperii acestui „altfel”, al aces­tei alterităţi induse a jurnalu­lui dincolo de orizontul cronicii unei morţi anunţate, pe care­l relevă parcursul clinic al mala­diei cu întâlnirile și discuţiile ce le ocazionează.

Rememorarea constituie pen­tru Matei Călinescu expresia doar aparent paradoxală a unui vii­tor al trecutului, ca lectură crea­toare, deturnată ficţional, me­nită  a­l face să vibreze printr­o emoţie ce­l recompune sub forma literaturii, parte a mecanismu­lui declanșator de ficţiune prous­tiană. Ponderea meditativă a re­flecţiilor pe care le consemnează

calendarul diaristic este impre­sionantă, dar fără a exclude epi­soadele unor întâlniri în care sunt creionate din câteva tră­sături atât personaje remarca­bile ale literaturii române, pre­cum Ion Negoiţescu, Mircea Ivănescu – căruia îi este dedicat jurnalul  –, Vlad Georgescu etc., dar și uni versale. Întâlnirea preţ de un scurt dialog cu Borges provoacă un rapel hermeneutic fascinant, în căutarea unui frag­ment rătăcitor din memoria ale­phică a scriitorului argentinian în vastul ocean al bibliotecii uni­versale. Jurnalul „altfel” diferă considerabil de jurnalele de lec­tură, colorate de subiectivitatea asumată sau nu a impresiilor, de imperativul gustului la indi­vidualităţile puternice. Este mai degrabă un jurnal despre lectu­ră, adresat nu doar cărţilor, ci și istoriei personale, introdusă în circuitul lecturii și, implicit, în cercul unei hermeneutici parti­culare ce topește în ea autobio­grafia. De aici provine probabil această luciditate liminală, care deschide către dimensiunea unei a treia lecturi, cea care introdu­ce filmul recompus al chipuri­lor celor pe care i­ai cunoscut și care deformează lectura iniţială a unui text. Este ceea ce aș numi o „lectură spectrală”, pe care Matei Călinescu o examinează și o performează deopotrivă, evi­denţiind dintr­o întâlnire foto­grafiată de memoria sa ceea ce Roland Barthes, în La Chambre claire, numește punctum, acel detaliu semnificativ care stră­punge suprafaţa fotografiei prin magnetismul pe care­l exercită asupra unei sensibilităţi singu­lare. Această sensibilitate par­ticulară atrage atenţia în acest jurnal in an Emergency, în care autenticitatea (pe care o cău­tau  febricitat și tinerii furioși și  ulterior celebri ai genera­ţiei ’27, cărora lectura lui Matei Călinescu le traversează produc­tiv opera și biografia cu ecouri și în acest jurnal) survine nu din spontaneitate, ci din eliminarea sincerităţii calculate, din  dizol­varea acestui viitor rezidual în percepţia prezentului ca  eveni­ment postum.

O altă dimensiune a jurna­lului constă într­o meditaţie asu­pra gesturilor care au marcat cel mai adesea prin precaritatea lor etică destinul unor mari scrii­tori, precum Ion Negoiţescu sau Nicolae Balotă. Există la Matei Călinescu, dincolo de o reală ge­nerozitate afectivă și de un efort de comprehensiune, această lu­ciditate pe care o transferă în exerciţiul hermeneutic aplicat tabloului alegoric al lui David Bailly, vehiculând tema mereu actuală a vanitas­ului. Nu sunt vanitatea și deșertăciunea aco­ladele care au închis existenţa atâtor scriitori pentru care con­textul totalitar a creat o particu­lară și terifiantă „imponderabili­tate”? Matei Călinescu le acordă o ultimă lectură discretă, una dintre cele mai subtile pe care le­am citit vreodată.

Pagini coordonate de Radu Vancu

Evenimentul literar major al vieţii literare recente este iniţierea seriei de autor „Matei Călinescu” la Editura Humanitas. I‑am invitat să ne vorbească despre extraordinar de emoţionantul jurnal postum al lui M.C. (Un altfel de jurnal) pe Raluca Dună, care a avut în grijă

editarea lui, şi pe prozatorii Ovidiu Baron şi Angelo Mitchievici.

www.revistatimpul.ro septembrie 2016

6 | FILOSOFIE

Dana Ţabrea

Frumuseţea salvează Iaşul cultural

Frumosul

În ultimii ani, conectarea culturii române la mediul internațional are loc pe mai multe viteze şi în maniere ce diferă de la o arie a culturii la alta. Dacă literatura contemporană – şi mai ales proza – a găsit drumul către editurile străine şi către publicul lor datorită programelor de traduceri ale Institutului Cultural Român şi a festivalurilor de literatură, iar artele sunt fericitele beneficiare ale unor schimburi directe – îndeosebi festivaliere – datorită caracterului universal al limbajelor artistice, filosofia se integrează în peisajul internațional mai degrabă în registrul grav, academic, al cercetării riguroase, al conceptelor şi ideilor austere.

Aducerea unui mare congres internațional în România este o reuşită care merită toată atenția. Iar dacă tema este una cu o evidentă deschidere culturală – precum Frumosul –, atunci câştigurile culturale sunt cu atât mai mari pentru universitatea şi pentru oraşul gazde ale unui eveniment de anvergură. Secțiunea de Filosofie a revistei Timpul are în atenție în numărul de față al 36‑lea Congres al Asociației Societăților de Filosofie de Limbă Franceză (ASPLF), care a avut loc la Iaşi în perioada 23‑27 august 2016. Prezentarea evenimentului îi aparține Danei Țabrea, care semnează şi interviul cu preşedintele Congresului, profesorul Petru Bejan.

Pagini coordonate de George Bondor

Între 23 și 27 august, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași a fost gazdă și coorganizator al Congresu­

lui Asociaţiei Societăţilor de Filosofie de Limbă Franceză (ASPLF), ediţia a 36­a, alături de alţi doi parteneri: Asociaţia Română de Filosofie de Limbă Franceză și ASPLF.

Tema ediţiei de anul acesta a Con­gresului ASPLF a fost „Frumosul/Frumu­seţea” („Le Beau/La Beautée”). Comunică­rile au fost organizate pe nouă secţiuni: „Frumosul în istoria filosofiei”, „Frumosul în diferite culturi”, „Frumuseţea gândirii și frumuseţea limbajului”, „Ontologia și metafizica frumosului”, „Frumosul în na­tură și societate”, „Frumuseţe, etică și po­litică”, „Categoriile estetice”, „Estetica vieţii cotidiene”, „Înnoiri și perspective estetice”. După cum se poate observa din organizarea pe secţiuni, estetica devine elementul central în jurul căruia gravi­tează  toate celelalte discipline filosofice, congresul manifestând astfel deschidere și conferindu­le participanţilor libertatea de mișcare în câmpul ideilor.

Pe lângă intervenţiile pe secţiuni, programul manifestărilor a inclus confe­rinţele în plen ale unor personalităţi din lumea academică românească și interna­ţională, la care au participat toţi cei inte­resaţi de subiectele dezbătute: „Frumosul ascuns” (Gabriel Liiceanu), „Criza uma­nioarelor” (Mircea Dumitru), „Cum să re­vigorăm o societate filosofică în 2016?” (Daniel Schulthess), „Senzaţie și frumu­seţe în gândirea japoneză și occidentală” (Sekimura Makoto), „Romanticii germani sau arta și erotismul ca poezie a vieţii” (Marie Fayad), „Experienţa estetică” (masă rotundă cu Peter Kemp, Anne Elisabeth Sejten, Vase Henrik Frandsen și Jacob Dahl Rendtorff), „Evaluarea etică a artei” (Stéphane Courtois), „Va salva frumuse­ţea lumea?” (Gerhardt Seel), „Frumuseţea

ca microcosmos în gândirea antico­me­dievală” (Jean­Michel Counet).

De asemenea, publicul a beneficiat de evenimente conexe: vernisajul expo­ziţiei de pictură a Ancăi Constantin­Seel (EXODUS. Regard sur Benjamin Fondane), concertul de muzică clasică intitulat Su‑fletul sunetului și premiera spectacolului de teatru Apoteoză, după un concept de Marco Giommoni, interpretat de Școala de Teatru ProfessArt.

Iniţial, tema congresului ar fi trebuit să fie „Va salva frumuseţea lumea?”, pen­tru ca, ulterior, să se negocieze un titlu mai general, urmând ca profesorului eme­rit elveţian Gerhardt Seel să­i revină sar­cina de a elabora o alocuţiune pe această temă, o provocare pe care nu a refuzat­o, ci i­a răspuns meritoriu printr­o conferinţă în plen. Gerhardt Seel identifică în între­barea „Va salva frumuseţea lumea?” chiar întrebarea pe care Terentiev i­o adresează

prinţului Mîșkin în romanul Idiotul al lui Dostoievski. Ca o cale spre transcendent, reclamând prezenţa divinului, frumuse­ţea e un sentiment pur și autentic. Numai că aceasta nu presupune pretenţia esca­tologică. Mîșkin exclama cu privire la fru­museţea unei femei concrete că ar fi sal­vată lumea dacă aceasta ar fi și bună. Prin urmare, binele, iar nu frumuseţea ar salva lumea. Dar ce înţelegem prin toate aceste concepte (frumos, bine, salvare, lume)? Filosoful elveţian a încercat să disloce în­trebarea lui Mîșkin în trei, analizând con­ceptele frumuseţe și rău, dar și raportul dintre rău și frumos.

Fără a zăbovi prea mult asupra dile­melor de sorginte dostoievskiană, Ger­hardt Seel alocă cea mai mare parte a alocuţiunii sale explicitării conceptului frumuseţe, printr­o incursiune revoluţio­nară în istoria ideii de frumos. Primul pas făcut de Platon este greșit, consideră Seel, deoarece frumuseţea este plasată în panteonul ideilor, alături de bine și ade­văr. Avem nevoie, în schimb, de o demis­tificare a conceptului de frumos. Frumosul nu e de regăsit doar în armonia și sime­tria a ceea ce e imuabil, ci și în imperfec­ţiunea lucrurilor care suportă schimbare. Mai mult, frumuseţea nu e o calitate a lucrurilor însele, ci una acor dată de spiri­tul care le privește/evaluează prin inter­mediul judecăţilor estetice (Kant). Însă judecăţile estetice trebuie deosebite de cele formale, ale gândirii; pe teritoriul es­teticii intervin plăcerea și imaginaţia: judecata estetică depinde de reflectarea unei experienţe a plăcerii estetice, pe care imaginaţia o transformă în imagine, iar judecata subsumează lucrul imaginat unui concept.

Cel mai potrivit concept pentru a ex­plica frumosul și arta este, în concepţia lui Seel, cel de „joc liber, mintal, imagina­tiv”, care ne procură o plăcere estetică

(contemplativă, iar nu imediată), o plă­cere similară celei obţinute prin interme­diul jocului. Deși foarte multe chestiuni pot fi identificate ca fiind rele, nocive, dis­tructive pentru lumea în care trăim (din punct de vedere moral, ecologic, socio­politic etc.), Seel identifică acel concept de rău de care lumea ar trebui salvată în păcat. Cum ar putea arta să șteargă păca­tul originar și să devină unul dintre fac­torii mântuirii omului? Seel este foarte categoric: dacă opoziţia muncă­joc poate fi analoagă celei dintre iad și rai, atunci când jocul și arta vor prelua din ce în ce mai mult din spaţiul activităţilor umane, vom putea spune că lumea e salvată prin artă. Însă „arta/frumosul/jocul, în toată splendoarea lor, intră în joc abia atunci când umanitatea va fi deja salvată”. Prin urmare, „frumosul va salva lumea ca o cauză formală și finală”.

Nu numai că Seel nu oferă un răs­puns real la întrebarea privind salvarea lumii prin artă, dar nici măcar nu este de acord cu varianta de răspuns conferită de arta de intervenţie socială. Însă dacă arta are un cuvânt de spus în privinţa de­ciziilor politice și a vieţii sociale, cu si­guranţă am putea vorbi, dacă nu despre salvarea lumii, măcar despre faptul că am trăi într­o lume mai bună, activând consu­matorul de artă. Personal, m­am referit în numeroase rânduri la schimbarea omului prin artă și, prin aceasta, la schimbarea lumii. Am numit­o nu atât catharsis, cât edificare estetică. Nietzsche considera că lumea poate fi justificată doar ca feno­men estetic. Plecând de aici, am dezvol­tat argumente cu aplicaţie la arta teatrală. Transfigurând estetic un fapt istoric, ori­cât de atroce, arta salvează lumea omului. Lumea redevine ca și când răul nu ar mai fi fost făcut, istoria este pusă între paran­teze, iar spectatorul are un sentiment de eliberare, ca în urma unui act ritualic.

nr. 210 www.revistatimpul.ro

FILOSOFIE | 7

Ce strategie aţi ales pentru a reuși să aduceţi la Iași un congres de o ase­menea anvergură?

Ca să vă răspund, ar trebui să fac mai  întâi un recurs abreviat la istorie. ASPLF a fost înfiinţată în 1937, la Sorbona. Printre iniţiatori se numărau Léon Brun­schvicg, André Lalande, Émile Bréhier. Gaston Berger organiza primul congres, în 1938, la Marsilia. Congresele au loc o dată la doi ani, de regulă, în universităţi francofone de prestigiu. Printre orașele organizatoare amintesc: Lyon, Bruxelles – Louvain, Bordeaux, Grenoble, Toulouse, Paris (1959, 1987, 1996), Montpellier, Ge­neva, Nisa, Montréal, Strasbourg, Atena, Dijon, Poitiers, Laussane, Québec – Laval, Bologna, Nantes, Budapesta, Tunis, Ve­neţia, Louvain­la­Neuve – Bruxelles, Rabat. Desemnarea unei societăţi organizatoare se face prin vot. Singura strategie care putea da rezultate a fost articularea unui proiect filosofic de larg interes, care să primească adeziunea majorităţii societă­ţilor membre.

„Filosofi din toată lumea au plătit pentru oportunitatea de a participa la congres”

Care a fost parcursul urmat, de la primele negocieri la rezultat? Cât a durat întregul proces și cum îl vedeţi acum? Ca pe o reușită, un proces dificil și de durată, ceva necesar pentru spa­ţiul academic ieșean?

Ideea organizării unui congres în România s­a profilat în 2010, la Veneţia, pe insula San Servolo, locul ales de itali­eni pentru a discuta pe tema acţiunii. Am înţeles acolo că procedurile prealabile desemnării sunt de durată, că înseamnă și proiect, dar și efort de persuadare a decidenţilor. La Veneţia, președinte al ASPLF a fost ales Daniel Schulthess, pe care îl cunoscusem cu ocazia unui stagiu la Universitatea din Neuchâtel, în Elveţia. L­am reîntâlnit în 2013, la Atena, în ulti­ma zi a Congresului Mondial de Filosofie. Eram însoţit de câţiva masteranzi și doc­toranzi ieșeni, lăsând probabil impresia unei comunităţi dinamice și omogene. Cu acea ocazie, am divulgat intenţia de a  organiza un viitor congres francofon. Pentru domnul Schulthess, propunerea a avut efectul unui „șoc electric”, așa cum a  recunoscut ulterior. Era în așteptarea unui proiect serios și credibil, dar nu se aștepta ca acesta să vină din Europa de Est. Pregătirile au durat așadar trei ani.

Care au fost argumentele (de ordin cultural, turistic, economic etc.) în fa­voarea Iașului și a universităţii ieșene?

Am mizat pe o prezentare a Iașului ca oraș universitar și a Universităţii „Ale­xandru Ioan Cuza” din Iași ca un centru al excelenţei academice. Totodată, am scos în evidenţă tradiţiile culturale cu ampren­tă europeană și potenţialul nevalorificat

al francofoniei în această parte a lumii. A contat să se știe că, anterior, organizasem la Iași una dintre cele mai reușite Olimpi­ade Internaţionale de Filosofie, eveni­ment aflat în sarcina FISP (Federaţia In­ternaţională a Societăţilor de Filosofie), că președinţii acesteia cunoșteau deja Iașul. Dintre argumentele favorabile, am invocat existenţa Aeroportului Internaţi­onal și, bineînţeles, calitatea infrastructu­rii urbane, capabilă să ofere condiţii de­cente de securitate personală, transport și cazare. La congresul din Maroc, proiec­tul meu a concurat un altul, prezentat de Academia Filosofică Braziliană, cu sediul la Rio de Janeiro. Spre surpriza tuturor, am obţinut cele mai multe voturi.

Am observat că în mediul cultural românesc se poartă cuantificarea re­zultatelor. În fond, de ce nu? V­aș în­treba pe scurt, pentru a sintetiza ma­nifestarea în cifre: câţi participanţi și din câte ţări a avut ASPLF 2016?

Nu am făcut încă o statistică exactă. Am avut mai multe categorii de înscriși: titulari, însoţitori și auditori. Să reţinem

că unii, nu puţini, au venit doar să asiste la congres, fără să comunice, plătindu­și cu anticipaţie taxa de participare – obli­gatorie pentru toţi și destul de consisten­tă. Am filtrat propunerile de comunicări, impunând din start anumite standarde formale și de conţinut. Peste 20 de afri­cani nu au putut ajunge în România din cauza vizelor. La Iași, cred, au fost în jur de 120 de participanţi, din 22 de ţări. Reţi­neţi un lucru important: filosofi din toată lumea au plătit pentru oportunitatea de a participa la congres.

„Mai este frumosul astăzi un pol de interes?”

În ce manieră temele ordonate pe secţiuni, dezvoltând tema generală a congresului, oglindesc problemele pre­zentului?

Tema congresului a fost „Frumosul”. Desigur, alegerea nu a fost una conjunc­turală, ci legată de propriile preocupări. Am „negociat” structura pe secţiuni împreună cu Daniel Schulthess și cu Yves Michaud,

unul dintre cei mai importanţi esteticieni de astăzi. Fiind un congres „generalist”, adică deschis tuturor domeniilor filoso­fice de cercetare, am dorit ca fiecare par­ticipant să poată recunoaște frumosul în cadrele epistemice favorite: istoria filoso­fiei, ontologie, metafizică, estetică, logică, retorică, limbaj, etică, politică, artă, viaţa cotidiană… O conferinţă plenară a făcut recurs la întrebarea formulată în Idiotul lui Dostoievski: „E adevărat, prinţe, că frumuseţea va salva lumea? Care frumu­seţe?”. Chiar așa… Mai este frumosul as­tăzi un pol de interes?

E prima dată când congresul are și manifestări conexe? Cum au primit in­vitaţii ideea?

Nu. De obicei, ţările organizatoare insistă în proporţii diferite pe ideea eta­lării  unui „specific” local sau regional. Am preferat să evidenţiez virtuţile mo­dernităţii și europenităţii culturale. Parti­cipanţii au avut, astfel, posibilitatea de a gândi frumosul în amfiteatre, dar și de a­l percepe nemijlocit, în forma rafinată și ela­borată a performărilor artistice. De aceea am propus evenimente „în cascadă”: ex­poziţii de arte vizuale, piese de teatru avangardist, muzică clasică de bună cali­tate, toate fiind primite  – dacă ar fi să evoc reacţiile – cu mult entuziasm.

Având în vedere organizarea pe secţiuni, titlurile prezentărilor, parti­ciparea la conferinţele în plen și la mesele rotunde, ce consecinţe ale eve­nimentului anticipaţi (dat fiind că s­au reunit cercetători din spaţii  cul­turale atât de diferite) în termeni de colaborări, schimburi de idei, apari­ţia unui volum?

Ca un prim efect, avem deja nume­roase solicitări de a deschide partene­riate la nivel academic, invitaţii de a susţine conferinţe și de a publica în re­viste prestigioase. Vom reuni interven­ţiile într­un volum pe care­l vom lansa cât mai curând, sper, la Librairie Philo­sophique Vrin din Paris.

Care consideraţi că au fost punc­tele forte ale congresului?

Calitatea participanţilor și a comunică­rilor. Apoi, de ce nu, organizarea aproape fără cusur.

Dincolo de reușită, există ceva ce aţi dori să fi fost altfel?

Da. Aș fi vrut să avem mai puţine uși închise pe motiv de vacanţă…

Vor mai exista manifestări de o asemenea amploare la Iași?

Cu siguranţă. Îmi place să cred că Iașul a devenit un reper important pe harta evenimentelor filosofice de anver­gură. Mai greu e să convingi că se poate…

Interviu realizat de Dana Ţabrea

Între 23 şi 27 august 2016, ASPLF (Association des Sociétés de Philosophie de Langue Française/Asociaţia Societăţilor de Filosofie de Limbă Franceză) a organizat cel de‑al XXXVI‑lea Congres, împreună cu Asociaţia Română de Filosofie de Limbă Franceză şi cu Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Tema ediţiei de anul acesta a fost „Frumosul” („Le Beau”). Participanţii şi auditoriul au beneficiat atât de conferinţe în plen, cât şi de comunicări pe secţiuni. Cu această ocazie, am discutat cu domnul profesor Petru Bejan, preşedintele Congresului, ales în cadrul întrunirii membrilor ASPLF de la Iaşi vicepreşedinte

al Asociaţiei Societăţilor Filosofice de Limbă Franceză. Congresul ASPLF se desfăşoară o dată la doi ani, constituind o manifestare de amploare a filosofiei în limba franceză. Ediţia anterioară a avut loc în Maroc, iar ediţia viitoare va fi la Rio de Janeiro.

Petru Bejan: „Îmi place să cred că Iașul a devenit un reper important pe harta evenimentelor filosofice de anvergură”

www.revistatimpul.ro septembrie 2016

8 | RECONSTITUIRI

Zâmbiţi, domnule Heck!Richard Constantinescu

În fișierele electronice ale Academiei Române citim: „Heck, Nestor, fotograf, activ aprox. 1850­1912”. Un pasionat

de fotografie a postat pe blogul său un text în care preciza că „datele referitoare la el sunt rare și une ori confuze”. Privind multe aspecte din viaţa lui Nestor Heck se face afirmaţia „se pare că…”, inclusiv despre anul în care a fost executată foto­grafia lui Eminescu: 1884 sau 1885. Am sperat ca măcar despre anul și luna în care Nestor Heck a trecut la cele veșnice să nu se mai scrie „se pare că…” Și în acest caz există neclarităţi: iunie 1912, septem­brie 1912, 1913 sau chiar 1916. Consultând volumul Cimitirul Eternitatea Iași (1995), aveam să aflu că Nestor Heck a murit în anul 1913 și că este îngropat în Parcela 21 I. Deplasându­mă la cimitir, aveam să con­stat, văzând a doua ediţie a cărţii (2008), că autoarea făcuse o modificare: Parcela 25 I, 3, 13. Cu harta cimitirului și cu spe­ranţă, am purces la cercetarea celor două parcele. După o vreme am renunţat. A doua zi am verificat Registrul alfabetic pe anii 1912‑1918. Morţi. Oficiul Stărei Civile din Comuna Jassy, la Direcţia Judeţeană Iași a Arhivelor Naţionale. Surpriză: la litera H, pentru anii 1912­1913, fi lele erau distruse. Consultând ziarele ce apăreau în Iași în perioada 1912­1913, am identificat ziua în care a decedat Nestor Heck: joi, 12 sep­tembrie 1913. În Evenimentul din 14 sep­tembrie 1913 am găsit următorul anunţ: „Ecatherina Heck soţie; Georges Baronul Capri, Ana Rober, familia Broeder au ma­rea durere a face cunoscut, încetărea din viaţă a prea iubitului lor Nestor Heck, în vrâstă de 73 de ani. Înhumarea va avea loc Sâmbătă 14 Septembrie a.c. la cimitirul Eternitatea. Rugaţi­vă pentru el. Aceasta servește drept ori­ce înștiinţare”.

În registrul de înhumări al Cimitiru­lui Eternitatea aveam să identific data în­humării: 14 sep tembrie. În același loc avea să fie înhumată și soţia sa, Echaterina, pe 25 ianuarie 1914, la câteva luni după moar­tea soţului său. Înarmat cu aceste date, am pornit din nou în căutarea locului în care a fost înhumat Nestor Heck. Am identifi­cat mormântul, în Parcela 21 I, 3, 13. Un mormânt dreptunghiular, inundat de bu­ruieni de tot felul, înconjurat de o bor­dură măcinată de vreme și împrejmuit cu  un grilaj metalic. Singurul indiciu la faţa locului: pe una dintre cruci se putea citi: „Hec N. Dumitru, 18 noembrie 1923 – 14 februarie 1980”. Nestor Heck stă pitit și în posteritate, după ierburi, așa cum a stat pitit o viaţă întreagă în spatele apa­ratului de fotografiat.

Diverși scriitori au analizat imaginea lui Mihai Eminescu „fă cută la Iași (fostul atelier Heck), prin anii 1884­1885” și re­produsă pe copertele și în interiorul unor numeroase volume. G. Călinescu vedea expresiile potenţiale ale durerii în foto­grafie, conferind imaginii o anumită in­terpretare, res criind­o atunci când nota în viaţa pe care i­a alcătuit­o poetului: „Eminescu bolnav/Iași 1884­1885”. Poate existau elemente care să susţină asemenea

interpretări, însă angajarea în acest tip complex de lectură a imaginii e bine să aibă în orizont ansamblul fo tografiilor rea­lizate de Nestor Heck, discursul propus de acesta și faptul că timpul ne distan­ţează de geneza fotografiilor și contribuie la modificarea percepţiilor noastre faţă de ele. Le recomandăm să analizeze și forma colorizată a portretului lui Eminescu, rea­lizată de Florin Roștariu, artist vizual ce le redă multor personalităţi din trecut cu­lorile epocii.

Întâlnim frecvent asocierea numelui lui Nestor Heck cu expresia „fotograful lui Eminescu” (și semnatarul acestor rânduri a folosit­o!). Îl plasăm în această cutie în care se mai află etiche tele „fotograful in­telectualităţii ieșene” sau al „elitei româ­nești” și am putea găsi și altele… Dar de ce

nu am propune și o altă etichetă: „Nestor Heck – pionier al fotografiei medi cale ro­mânești”? El a realizat numeroase foto­grafii pentru Clinica Dermatologică a Spi­talului „Sf. Spiridon” din Iași. În urmă cu peste un deceniu am salvat de la ca sare câteva dintre aceste documente vi zuale și, cam tot în acea perioadă, am avut șansa să achiziţionez de la un anticariat bucu­reștean o altă imagine marca Nestor Heck. Toate acestea fac parte acum din „Foto­teca medicinei românești”, un pro iect pe care l­am iniţiat în urmă cu câţiva ani și în care mi­am propus să adun di verse ti­puri de documente din trecutul medici­nei autohtone.

Cele opt fotografii din arhiva perso­nală cuprind patologii dermatologice com­plexe și un portret. Nestor Heck a fost

invitat de dr. George Bogdan (1859­1930), șeful Clinicii Dermatologice, să transpună în imagini suferinţa unor bolnavi, spre a le putea fo losi ca material didactic în pre­zentările sale. Intuiesc, până la a putea demonstra, că Heck a colaborat cu profe­sorul George Bogdan, doctor implicat în „dosarul medical Eminescu”. Pacienţii ale căror imagini ne­au rămas aveau următoa­rele diagnostice: T.A., bărbat, 26 de ani: lepră tuberculoasă; V.P., bărbat, 24 de ani: sifilis ereditar; C.L., bărbat, 40 de ani: mi­coză fungoidă; bărbat, 18 ani: sifilidă ul­cerată ereditară (Spitalul „Sf. Spiridon”); femeie: moluscum fibros (Ospiciul Galata). Un alt portret este al profesorului Ludovic Russ senior, personalitate marcantă a me­dicinei românești, a cărui reputaţie depă­șise hotarele ţării. Mihai Eminescu a fost internat la finele anului 1884, pentru o frac­tură a oaselor gambei, în clinica pe care acesta o conducea. Ludovic Russ s­a foto­grafiat la Nestor Heck, în atelierul său din Strada Mare.

Dincolo de scopul expozitiv și peda­gogic al fotografiilor rea lizate în Clinica Dermatologică, de puterea lor de a crea empatie, putem identifica legătura dintre compoziţia acestor imagini și portretele de studio. Cu excepţia femeii de la Ospi­ciul Galata, fotografiile prezintă nu ano­nimi, ci bolnavi, cu vârsta, ocupaţia, lo­calitatea de domiciliu, data la care au fost internaţi și, într­un singur caz, detalii des­pre evoluţia bolii, către exitus. După lec­tura acestor crude, dar și melancolice fo­tografii medicale realizate de Nestor Heck în spitalele ieșene, se pot deschide câteva direcţii de analiză: relaţia dintre fotogra­fie și medicină în cultura românească la finele secolului al XIX­lea; explorarea mo­durilor în care foto grafii au conceptuali­zat corpul uman atât din punct de vedere fizic, cât și social; fotografiile medicale (materiale educaţionale/clinice sau por­trete sensibile ale bolii/documente ale spiritului); integrarea istoriei fotografiei medicale în istoria fotografiei românești; dacă expunerea prelungită a publicului la fotografii ilustrând suferinţa are un efect cathartic sau dăunător.

Celor interesaţi să viziteze Iașul le sunt recomandate di verse muzee și, din­tre ele, cu pre cădere Muzeul „Mihai Emi­nescu”. Site­urile agenţiilor locale de tu­rism îi invită la vizionarea „Co lecţiei de fotografii, în original sau în fotocopie, toate fotogra fiile reprezentative pentru viaţa și activitatea lui Eminescu. Piesele importante sunt: M. Eminescu, foto: Ne­stor Heck, 1884, Iași”, iar pentru turiștii străini: „Most trea sured are: M. Eminescu photo, by Nestor Heck, 1884, Iași”.

Să încercăm să­l cunoaștem mai bine pe Nestor Heck. Aceste rânduri îi sunt de­dicate lui, acum, în septembrie, luna  tre­cerii sale în veșnicie, precum și expoziţia Medicina în fotografia de secol XIX, pe care o organizez la Haart Studio în Bucu­rești (vernisajul are loc pe 30 septem­brie, ora 19.00, iar durata expoziţiei este de două săptămâni).

Născut odată cu fotografia şi mort în timpul holerei, Nestor Heck (1840‑1913) mi‑a atras atenţia când am publicat volumul Eminescu la „Însemnări ieșene” (2006), lansat la Bârlad la invitaţia iniţiatorului Centrului „Mihai Eminescu”, dr. Constantin Teodorescu, de la a cărui trecere în veşnicie se împlinesc cinci ani. Acestei întâlniri consonante îi adaug şi altele ce au prilejuit acest text: Heck a murit în luna septembrie; cu 200 de ani în urmă s‑a născut profesorul Ludovic Russ senior

(1816‑1888), portretizat de Heck; s‑au scurs zece ani de când am organizat expoziţia de fotografie „Nestor Heck – fotograful lui Eminescu”.

nr. 210 www.revistatimpul.ro

OPINII | 9

Actualitatea literară

Strategia Naţională a Locuirii (2)

Politica arhitecturii

Gödel. Escher. Bach. Mureşan

Dragoş Dascălu

Cosmin Ciotloş

Una dintre propuneri, de exemplu, este introduce­rea acordurilor de dezvol­

tare, contracte între dezvoltatori privaţi și autorităţile locale prin care să fie condiţionată emiterea autorizaţiei de construire de asi­gurarea unui număr de locuinţe cu preţ redus. Este evident că, pen tru o astfel de prevedere, va trebui modificată Legea nr. 50/ 1991, care guvernează procesul construirii. Problema ţine însă de controlul unei astfel de preve­deri. În lipsa unor reglementări și norme foarte specifice, aceste locuinţe pot fi de o calitate mult mai proastă (materiale mai ief­tine, execuţie mai slabă) sau pot fi segregate spaţial faţă de restul ansamblului (de exemplu, toate apartamentele ieftine să fie am­plasate la ultimul nivel sau la parter). Iar segregarea spaţială duce întotdeauna la segregarea so­cială. Soluţia nu stă, cred, într­o obligaţie legată de autorizarea lucrărilor, ci mai degrabă în so­luţii ale administraţiei pentru

reducerea costurilor legate de achiziţionarea și dotarea terenu­rilor, împrumuturi bancare în condiţii foarte favorabile, garan­tate de stat sau diverse forme de granturi, cu condiţia asigurării unui procent de locuinţe accesi­bile. Așadar, un parteneriat care să stimuleze construirea, și nu o condiţie suplimentară impusă dezvoltatorilor.

Dar poate că cea mai peri­culoasă propunere este cea de reducere a suprafeţelor minime prevăzute de Legea Locuinţei ex­clusiv în cazul locuinţelor sociale. Dincolo de caracterul evident de segregare spaţială și socială pe care o presupune o astfel de pre­vedere, problemele nu se opresc aici. De multe ori, suprafeţele mi­nime prevăzute de Legea Lo­cuinţei nu sunt respectate nici în prezent. Dar a permite coborâ­rea acestor standarde nu va face altceva decât să legitimeze astfel de practici, să ofere portiţe dez­voltatorilor pentru construirea unor locuinţe sub standarde, fără

însă a micșora preţurile cerute, maximizând astfel propriile pro­fituri. În plus, eficientizarea unor interioare mici pentru o familie duce, de exemplu, la costuri sub­stanţial mai mari în privinţa obiectelor de mobilier și a ame­najării interiorului. Astfel, locuin­ţele mai mici nu devin mai ief­tine, ci aruncă responsabilitatea creării unor spaţii locuibile pe umerii beneficiarilor, limitând costurile doar pentru investitori. Soluţiile, cred, nu ţin de micșora­rea locuinţelor, ci de eficientiza­rea costurilor de construcţie sau a celor de finanţare, de seriali­zare, de control fiscal și de limi­tarea marjelor de profit, aflate momentan la peste 100%, sau de reducerea altor costuri ale locui­torilor prin modul de amplasare a clădirii sau prin serviciile co­mune oferite.

În momentul de faţă, Strate­gia Naţională a Locuirii este un bun punct de pornire, dar dezba­terea modului de atingere a sco­purilor enunţate este esenţială.

Strategia Naţională a Locuirii nu detaliază propunerile prezentate sau modul de implementare a acestora pentru îmbunătăţirea situaţiei locuirii din România. Poate de aceea unele dintre acestea pot părea,

la prima vedere, nerealiste sau chiar problematice.

Cu tot răul ei renume, in­terbelicii nu se fereau s­o practice. Amatori de  lo­

gică, oameni cu educaţie clasică și, în genere, inși știinţifici, pri­veau rigoarea ca pe o datorie. Astăzi, o asemenea tactică de lec­tură pare cu desăvârșire uitată. În ruptul capului comentatorii nu s­ar mai coborî să lucreze cu un instrumentar învechit.

Recitesc, nu mai știu pentru a câta oară, Poemul care nu poate fi înţeles, reeditat de curând la Edi­tura Charmides. Un volum, îmi vine să spun, straniu, chiar rapor­tându­l strict la bibliografia  au­torului său. Mai impopular, desi­gur, decât Cartea de iarnă sau cartea Alcool (de unde provin cele mai cunoscute piese ale lui Ion Mureșan), dar totodată mai ermetic, mai cerebral, mai  pon­deros. E o diferenţă de substanţă pe care cred că n­ar fi înţelept s­o ignorăm. Pretutindeni, o tensiu­ne agnostică imposibil de reven­dicat din mai vechiul Izgonirea

din poezie. De data aceasta, Mu­reșan pare confiscat de o  luci­ditate neagră, de o neîncredere construită. Se pot, desigur, spune multe adevăruri analitice despre temperamentul și temperatura acestei cărţi (până acum, cele mai pregnante diagnoze le aparţin, cred, lui Cornel Regman și lui Andrei Bodiu). Și totuși, nicăieri și nimic lămuritor despre miezul ei incandescent: poemul titular. Este el, dincolo de formula feri­cită, generatorul unei noi poetici? Ce e, în definitiv și la rece, cu acest Poem care nu poate fi înţeles?

Am sugerat în primul para­graf care cred că e cauza unei atare reticenţe. Mi se pare că, acum mai mult decât în alte situaţii, ea de­curge dintr­o pudoare exagerată a criticilor. Se vede cu ochiul liber, de pildă, că avem de­a face cu un scenariu voit ne liniar. E un fapt. De ce să­l ocultăm? Mai întâi, des­cripţia se împrăștie către teritorii de sens divergente. În definiţia lui Ion Mureșan, Poemul… este,

pe rând, „o piatră neagră și  lu­cioasă/ din care brusc începe pă­rul aspru/ a treizeci și trei de săl­băticiuni”, dar și „mlaștină verde ce se întinde în piaţa orașului –/ din trestiile ei latră moale,  lin­gușitor o vulpe singuratică”, dar și „văgăuna din cer și norul de sânge ce mârâie în văgăuna din cer”, dar și „stolul de ciori ce se rotește cu voioșie în jurul frunţii” și alte astfel de imagini de o di­versitate parcă moștenită de la Voronca. Într­o primă instanţă, așadar, Poemul… ar fi mai degrabă natură decât limbaj. O dihanie pro­teică aflată sub puterile (mărturi­site chiar în primul vers) ale auto­rului ei. Est modus in rebus. Există o logică și în această dispunere. Cel puţin, până în punctul în care, nemulţumit de ea, Ion Mureșan ţine s­o contrarieze,  conferindu­i, câteva versuri mai jos, un atri­but care schimbă dintr­odată tot: „Apoi blândele, prăfoasele arhive ale ospiciilor/ unde am cercetat semnele inventate de nebuni,/

unde am întocmit o mare istorie a lor,/ pe care scriind­o în chiar semnele acelea uscate/ nici eu vreodată nu am putut­o citi./ De aceea am introdus­o în poemul care/ nu poate fi înţeles”. Sesi­zaţi incongruenţa? Ceea ce știam până acum e anulat brutal, iar Poemul… devine cu totul altceva:

un uriaș recipient textual în care­și găsesc loc hieroglifele marilor alienaţi. Să recapitulăm: după de­finiţia receptă (singura accesi­bilă nouă), Poemul… ar fi: a) o sumă dezordonată de realităţi mutante și b) un incunabul  in­descifrabil. Ambele aflate în po­sesia simbolică a autorului lor (deopotrivă genetician și scrib). Deja „crampa mentală” s­a  pro­dus. Mureșan in sistă să ne mai furnizeze una (a treia) când, în final, se ipostaziază mărunt, un­deva în mijlocul unei cozi nes­fârșite, printre pelerinii care aș­teaptă răbdători să poată vedea, la finele zilelor lor, „poemul care nu poate fi înţeles”. Avem deci și un c), în virtutea căruia a) și b) se volatilizează, iar ierarhia se mo­difică: creatorul devine contem­plator. Monumentala carte a  lui Hofstader, cu al cărui titlu m­am jucat în titlul cronicii mele, e sin­gura în măsură să ofere un indi­ciu asupra complexităţii intelec­tuale a acestui poem.

Ambiţia de a înţelege poezia este, în sine, destul de didactică şi, prin aceasta, inadecvată. E o evidenţă pe care, acceptând‑o, nu mă grăbesc s‑o condamn. În fond, ea jalonează întreaga istorie a literaturii şi, îndărătnică fiind, a reuşit să stimuleze în momente‑cheie splendide exerciţii de argumentare. Cum ar fi arătat imaginea lui Arghezi fără efortul lui Cioculescu de a o explica unui public (altminteri cultivat) pentru care Cuvintele potrivite rămâneau

nişte simple alăturări obscure? Numărându‑se deci printre „muncile de jos” ale actului critic, această tradiţie pedagogică face totuşi parte din firescul bunei digestii intelectuale şi spirituale.

www.revistatimpul.ro septembrie 2016

10 | POEZIE

Krista Szöcs

Poemenu vorbi cu tine nu vorbi niciodată cu tine

ai grijă la oamenii plictisițiaşază‑te în linie cu ei şi priveştepicioarele cum stau unul lângă celălalt

încearcă să nu te gândeşti

te sufoci în sacul de nailon cu care deja eşti acoperitădacă cei de lângă tine încep să alergenu alerga şi tu n‑ai şti dacă vântul aspru te va mai bate direct în față

nu îți spun că nu vor fi victime amorțeala îți va lăsa corpul să le priveascăca pe hainele aranjate minuțios în dulapuri

chipul ți se va şterge

vor rămâne doar câteva imaginiîn cea mai frumoasă parte a creierului

nu va mai fi existat nici un sintetizator falscare să şteargă tristețea şi nebunia

eu vreau să fiu nebună

trebuie să te obișnuieștinu există supereroisă te salveze de podurile mişcătoare

de experimentele în care eşti prinsca într‑un off‑cutal unei melodii pe care

nu ai reuşit niciodatăsă o asculți până la finalun teritoriu asemănător cu

bucata de pâine unsăscăpată pe jos

sunetele de metrou tramvai trentoate mijloacele de transport carepot trece pe lângă tine

fără să te atingăfără să te gândeşticât de repede vei

ajunge acasă sau cumva arăta acasă peste două orecând lumea întreagă

se va răsturna

nimeni nu știe ce se întâmplănimeni nu‑și poate imaginanimeni nu poate gândi

& tot cauți o explicație la felcum cauți şoseta desperecheatăîn coşul cu rufe

toată vitalitatea s‑a dus dracu& tot ai încercat să demonstrezi

lucrurile sunt exact aşacum ți‑ai propusvalurile se aud exact la felaici sau la starnbergersee

doar pietrele pe care le strângi în pumn

sunt diferitezgomotul lor la aruncarea în apă& degetele încrețite

nu se mai vede nici un soarenici o mamă nici un bărbat tatuatpe antebraț care să‑ți repete

nimeni nu știe ce se întâmplănimeni nu‑și poate imaginanimeni nu poate gândi

zgomotul din capul meu nu semănă nici acum cu cel de afarănu e muzica pe care o pottoleraşi sunt singura care stă în picioareîn camera plină de oameni

tot ce pot arunca e un instrument de preluare a liniştiiun obiect uitat o nouă idee de abandonşi ventilația aerului mai maredecât viteza cu care încerc să înaintez spre ieşire

de câte detalii e nevoie săpot ajunge pe străzile negre?

luminile laserelor mi‑au trasat contururi greşitestrălucesc mai tare decât lăzile de gunoi

în dimineața aceasta am luat o foaie şi pixul de lângă noptieră şi am început să notez tot ce putea să fie în capul meu chiar în momentul când m‑am trezit. mi‑a luat aproximativ o jumătate de oră să umplu acea foaie, scrisul de mână îmi provoacă o stare asemănătoare cu descoperirea unei noi melodii pe care o pot asculta zile în şir. probabil bucățica mea de hârtie o să ajungă curând la marele container. probabil acea melodie e postată, chiar în timp ce eu o ascult, de alți o mie de oameni. uneori îmi doresc creierul meu să fie mai gol decât puşculița unui copil de 10 ani.

AșadarÎn timp ce ațipeşti copacii toți din munții tăise vor tăia,pădurile se vor fura, fagii se vor jefui şi se vor plăti,arinii se vor tâlhări.

Se vor desface drumurişi se vor asfalta şoseleprin inima pădurii.Se vor rupe hărțile.

Se va vinde tot ce nu se poate răscumpăra cu bani,se va pierde ce nu s‑a agonisit, se va nărui ce nu s‑a zidit.

Pădurile se vor uita şi apele vor secadin nepăsarea ta, din abuliaşi astenia ta.

Până la urmăpădurile sunt singurelecare ne vindecăşi ne mântuie, respiră prin noi,

ne trezesc din somnolență,ne scot din vraja neputinței,din moleşeala nepăsării.

Pădurile știau mai binePădurile ştiau mai binecând să ne‑ascundăşi când să ne cunune

când să ne‑adoarmăşi când să ne trezească,să ne certeşi să ne ierte

să ne pedepsească şi să ne îmbrățişeze,să reflecteze şi să uite.

Pădurile ştiau mai binecalea adevărată, istoria furată,falsificată

trucată,uitată,neînțeleasă.

Lucia Cherciu

PoemePădurile ştiau mai binecând eram lihniți de lenesau zdreliți de muncă părăsiți de prieteni

sau dârji şi vrednici.Pădurile ne copleşeaucu respectul dimineților,onestitatea iernilor.

Pădurile ştiau mai binepe cine să salutăm,pe cine să recunoaştem,pe cine să lăudăm.

Pădurile ştiau mai binecând să ne chemeşi să ne aştepte.

StraniuEu eram fată de‑mpăratdar nu ştiam, n‑am ascultatpân‑am plecatpe malul celălaltşi‑am căutat

ce‑aveam mereuîn sânul meudorul cel greude Dumnezeudar m‑am ascuns ca‑ntr‑un muzeude ce‑i al meu.

Eram firavă ca un ceasmă tulburam la un necazşi pas de paseu mă simțeamîntr‑un impască‑s de pripas

şi nopțile când adormeamla cerbi visamşi tresăreammă abăteamşi adânceamdistanțele din neam în neamcând aprindeamluminile şi ascultam

tăcerile, adierile,albiile, aleileşi istoveam amiezile,amurgurile, aripile,anotimpurile

şi privegheamşi mă rugamsă mă trezescşi să găsescdar nu ştiamce căutam.

nr. 210 www.revistatimpul.ro

POEZIE | 11

Îngerii şi lucrările lor

Emil Brumaru

Teodora Gheorghe

Poeme

Septembrie…

S‑a făcut frig! Ia‑ți blana, pe umeri, de samur,Fusta din cozi de vulpe polară peste curȘi un hatman călare pe‑un armăsar mahmurCe‑ți linge trist cizmoancele cu‑ajur.Pune‑ți pe cap cuşma din țap sălbaticȘi‑aşteaptă‑mă să ne iubim pe brânci, hieratic…Și‑apoi să‑i râdem Domnului în poalăCât ține‑n ceruri aurora boreală!

Fructul interzis…

O, cât de mare‑i fructul interzis!Ai ce cotrobăi în el o viață,Printre atâtea încleiate ațeCu sâmburi vii şi‑alunecoşi în vis.Nu‑i bine să te joci prea mult cu dânsul,Ci să‑l miroşi, să‑l guşti şi să‑l adori,Chiar dacă uneori te‑apucă plânsulGândindu‑te că poate o să mori’Nainte de‑ai găsi aroma dulceCu nara ta profană şi‑ai sorbiCu lăcomie miezul şi‑a i‑l smulgeSă fie‑al tău pân’ iarăşi o să‑nvii.Și‑atunci va fi ca o bijuterie,Mai şlefuită decât altele o mie,Ce ți‑o dă Domnul, s‑o slăveşti, doar ție!

Cu păcatCând eram mică am uitat să mă spovedescacum clopotele‑mi bat în geam în fiecare searăca nişte degete zgrunțuroase siluind întunericul din camera mea.

Prin oasele mele curge păcatul ca printr‑un pai de la mcdonaldsbabele îmi desenează pe frunte semnul cruciiaş! se şterge la prima ploaie.

Credincioşii aruncă marțea cu pietre în mine şi‑mi zgârie buriculdin care curge uneori vin;preoții îşi poartă preafericirea în buzunarela mine nu mai ajungeeu nu m‑am spovedit niciodatănici măcar atunci când mi‑am pedepsit păpuşasă devină omlor nu le place să te joci de‑a dumnezeucică o să ard pe undeva dacă fac astadar eu nu mă tem pentru că sunt şaptezeci la sută apă.

Dilema timpuluiÎntr‑o seară limbile ceasului s‑au sărutat franțuzeşteşi atunci timpul s‑a îndrăgostit de el însuşi atât de mult încât a inventat mortalitatea ca să nu‑l mai iubească nimeni altcineva.

Te iubeam și cornulețe cu gemSeara se aşterne peste noi ca aripile unui fluturee frig, dar nu prea frigcât să ne degere începutul cuvintelordin care oricum nu mai înțelegem nimicpentru că în fața noastră e o cofetărie şi ne e poftă de cornulețe cu gem.Dau să întreb cât costă, dar în geam e un om de hârtie cineva l‑a decupat dintr‑o carte de basmepe fruntea lui citesc: și fiul de rege a intrat în grădina fermecată…Ce tâmpenie, spui, şi mă iei în brațehai să zburăm la altă cofetărie, ştiu eu una în scorbura unui arțar, au prețuri mici, cât cinteza de mici.Ai buzele caldedincolo de ele se coc probabilcornulețele mele cu gem.Bine, dar să fie proaspete zicşi mă cuprinde un râs de om nebunde om care ar gusta ceva dulce deşi afară e frig şi toate magazinele sunt închise.Inima ta bate ora unu noapteaîi mai sare câte un arc, semn că te strâng prea tare. Zâmbeşti ca un soldățel de plumb plutim aiurea deasupra felinarelortaci mai bine ca un călugăr tibetanşi îmi desenezi pe obraz o pisică din jumătăți de sărutări ştii că te iubesc, nu? chiar dacă nu am nici un ban la mineşi am uitat de mult drumul spre cofetăria aia…

AlteregoDintre toate măştile chipul meu ți se potriveşte cel mai binecu buzele mele săruți crestele munțilorgustând iarna aşternută deasupra lorca o văduvă albăde genele mele îți agăți singurătateacu răsuflarea mea crestezi mii de viețiîn carnea universuluiprin ochii mei priveşti la moartefără să clipeşti.

Eliberare forțatăDuhul din sticlă a ieşit unduindu‑seca o dansatoare exotică Ce dorință mai e şi asta, să fii fericită,m‑ai deranjat din somnul meu de o mie de anişi un picpentru un moft existențial care, ştim cu toții,este total iluzoriu şi absolutizant derizoriupe care nici zeii din vechimesau cum mama dracu s‑o numi efervescenta lor nemurirenu‑l socotesc mai important decât o tuse în amiaza mare;pentru o toană la care marii filosofi au visatpână când au îmbrățişat cu buzele marea nebunieca pe‑o gură de sticlă din care curge mereu acelaşi vin stătut.Tu îmi ceri mie să te fac fericită?unde ți‑e voluptuoasa superficialitatecare îl deosebeşte pe om de animalşi îl aşază în rândul ființelor sublim oprimate şi încântător de triste?

M‑am uitat la duhul cu pielea mai albă decât a meai‑am zis:uite, vezi, felul în care vorbeşti mă face fericitămai spune, îmi place cum gândeşti.

Visul în care ne‑am întâlnitAm adormit cu gândurile întredeschiseşi genele puțin răsucite spre moarte.Te‑am visattrăgeai după tine un ghem din fir invizibilîn părul tău se jucau două moliisemn că începeai să îmbătrâneşti prea devrememâinile tale miroseau a cerneală şi a rotocoale de ceațăaveai picioarele goale umblai ca şi cândpaşii tăi ar fi rescris istoria popoarelor migratoare.Te‑am strigat, dar în loc de glas dintre buzemi‑a zburat un roi de fluturiunul ți s‑a aşezat pe umăr atunci te‑ai întors spre mine.Ne‑am întâlnit la jumătatea ghemuluicu ochii plini de jeratecne‑am îmbrățişat atât de strânsîncât ne‑am auzit tăcerile respirând acelaşi anotimpatât de strâns încâtinimile ni s‑au rostogolit din pieptca doi tăciuni stinşi.

www.revistatimpul.ro septembrie 2016

12 | INTERVIU

Teodor BaconschiTeodor Baconschi (n. 14 februarie 1963, Bucureşti) este teolog

şi doctor în antropologie religioasă şi istorie comparată a religiilor al Universităţii Paris‑Sorbonne (Paris IV). În 1996 a fost bursier al New Europe College, Bucureşti. A fost ambasador al României (Sfântul Scaun, Ordinul Militar Suveran de Malta şi Republica

San Marino, între 1997 şi 2000, Republica Portugheză, între 2002 şi 2004, Republica Franceză şi Principatul Monaco, între 2007 şi 2009). Specialist în literatura patristică şi, deopotrivă, riguros comentator al actualităţilor politico‑religioase europene, vorbeşte despre un creştinism viu şi cumsecade, care poate fi găsit nu atât între zidurile unei instituţii, cât mai degrabă în orizontul infinit al mirării. Dintre volumele publicate, amintim: Le rire des Pères. Essai sur le rire dans la patristique grecque (1996, ed. rom. Râsul Patriarhilor. Eseu despre râs în patristica greacă), Iacob și îngerul (1996), Ispita Binelui. Eseuri despre urbanitatea credinţei (1997), Roma caput mundi (în colaborare cu Horia Bernea, 2000), 111 incursiuni în Cotidianul românesc (ilustraţii de Devis Grebu, 2009), Legătura de chei. Mărturii diplomatice în dialog cu Armand Goșu (2013), Facebook. Fabrica de narcisism (2015), Anatomia ratării. Tipuri și tare din România postcomunistă (dialoguri cu Dan‑Liviu Boeriu, 2016).

Domnule Teodor Baconschi, mi­aș dori să vorbim despre multe lucruri în cele ce urmează, dar mă văd nevoit să  restrân­gem discuţia la două teme principale: creștinismul și felul în care acesta poate fi sesizat în textura unei societăţi, res­pectiv dulcea frivolitate a unor medii de expresie precum Facebook­ul, pe care l­am considerat, până să citesc Facebook. Fabrica de narcisism, o simplă formă sim­patică de Yahoo Messenger. Așadar creș­tinism și Facebook. În primul rând, cum aţi putea să citiţi cele ce se întâmplă acum ca urmare a Sinodului Panortodox din Creta? De unde vine îndârjirea unor mo­nahi sau chiar ierarhi în faţa „primejdiei ecumenismului” și, deopotrivă, cum se ajunge la tehnicizarea unui mesaj care, în esenţă, nu ar trebui să fie decât o re­formulare a poruncii iubirii?

Sinodul panortodox din Creta n­a mai fost panortodox, pentru că patru Biserici – în frunte cu Patriarhia Moscovei – au binevoit să­l boicoteze. S­a văzut astfel falia greco­sla­vă din lumea creștinismului răsăritean. În acest tablou fracturat, BOR a căzut (sau s­a situat) „la mijloc”, dovedindu­se moderată și responsabilă. Discuţiile pornite după Sinod, mai ales în mediul virtual, dovedesc tenaci­tatea prejudecăţilor și forţa imaginativă a ignoranţei. Tot soiul de „specialiști” ai puri­tăţii doctrinare s­au năpustit pe episcopii delegaţi în Creta pentru a le reproșa că… au acceptat dialogul cu alte Biserici. Trebuie să le spunem cititorilor noștri că, pentru funda­mentaliștii ortodocși, nici nu există alte Bi­serici în afară de cea pravoslavnică. Or, asta e o exagerare metafizic­doctrinară de toată jalea. Să admitem că, sub raport dogmatic, au dreptate: doar Ortodoxia păstrează neal­terat fondul Sfintei Tradiţii. Dar a­i trimite în iad pe ceilalţi 80% dintre creștinii trăitori pe Terra mi se pare nerealist și nesimţit. Un ortodox veritabil e cultivat, atent, delicat su­fletește, generos și mai ales încrezător în pronia divină. Însăși icoana Învierii ne în­vaţă asta: Hristos se „pogoară la iad” pentru

a­i scoate de acolo pe drepţii Vechiului Tes­tament. E o metaforă vie a libertăţii lui Dumnezeu de a mântui pe oricine, nu doar pe patriarhul semitic, ci și pe budist sau ag­nostic. Nu ne putem substitui, cu bălmăje­lile  noastre omenești, Dreptului Judecător. Dar, și pe orizontală, când privim istoria re­centă, realizăm că solidaritatea, dialogul și acţiunea comună, la nivel interconfesional, reprezintă simultan o realitate și o necesi­tate:  lumea creștină e tot mai secularizată, mai atacată cultural, dar și expusă presiuni­lor islamismului jihadist, care însângerează Europa și a lovit până și America. Ea are deci interesul tactic de a se replia întru dia­log interconfesional și interreligios, încu­rajând moderaţia și raţiunea. Asta e totuna cu a descuraja integrismul, cu toate expre­siile lui peremptorii, obtuze sau chiar asasine. Mă întrebaţi cum de s­a prefăcut porunca iubirii în teologie de cabinet. E un efect al complexităţii instituţionale: nu putem com­para o agapă paleocreștină cu „mașinăria” eclezială de secol XXI. Oricum, n­ar trebui să uităm că „litera ucide și duhul dă viaţă”. Teologia răsăriteană e rugăciune, contem­plaţie, dialog cu Dumnezeu și cu oamenii, nu scolastică neoaristotelică. E bine să evi­tăm conștient „rutinizarea carismatică” de­nunţată de Max Weber. Nu aș exagera totuși importanţa reacţiilor antiecumeniste de după Sinod: au fost punctuale și marginale. Avem un episcopat îndeobște educat și lucid, care și­a făcut corect treaba.

„Să cauţi binele”Veselia despre care vorbeaţi în Râsul

patriarhilor. Eseu despre râs în patristica greacă, curajul și inteligenţa  – despre care Nicolae Steinhardt spunea că sunt atât de intime vieţii spirituale  – com­pun  un portret al creștinului care, deși adânc înrădăcinat în tradiţie, pare oare­cum apocrif, anecdotic. Cum s­ar putea integra aceste „mărci” ale spiritualităţii

Mă domină sentimentul de crepuscul fastuos al lumii prin care ne e dat să trecem și îmi imaginez alte lumi, nu  atât mai bune, cât mai autentice. Suntem cu toţii pelerini printr‑un mister, din fericire, intact.

nr. 210 www.revistatimpul.ro

INTERVIU | 13

„Suntem cu toţii pelerini printr‑un mister din fericire intact”

în sistemul evanghelic al vir­tuţilor, cele care conturează imaginea „oficială”, publică a creștinului?

Nu există creștin cu carte de vizită pe care să scrie „creștin”. Există grade felurite de impli­care existenţială și intelectuală în viaţa Bisericii. Participare li­turgică, lecturi teologice și spi­rituale, mărturisirea unui Credo (cel niceo­constantinopolitan, în cazul nostru). Există apoi situaţii socioprofesionale, contexte fami­liale și psihologice, dar și geo­grafii imaginare sau culturale ex­trem de variate. Creștinul de azi are internet, călătorește, se infor­mează, citește, se întâlnește cu atei și agnostici, discută cu evo­luţioniști, e la curent cu  desco­peririle știinţifice și e prins, ca toată lumea, în vârtejul noilor tehnologii. Situaţia lui e la fel de complexă ca așezarea lumii con­temporane. Evident, Legea lui Hristos e simplă și imuabilă: nu ni se cere, în fond, mai mult, dar nici mai puţin decât celor care au trăit în Biserică acum un veac sau cu zece secole în urmă: să cauţi binele (chiar dacă faci, ase­menea Sfântului Pavel, „răul pe care nu­l dorești”). Să­ţi cultivi umanitatea prin autolimitare spi­rituală, adică prin smerenie. Să­ţi iubești, pe cât posibil, aproapele. Să eviţi idolatria, adică să te ra­portezi critic la patologiile curen­te, care, în ziua de azi, înseamnă fie exaltarea oarbă a puterii sote­riologice asumate de progresul știinţelor, fie căderea în capcana circulară a consumului. În socie­tatea românească a apărut o fa­lie serioasă între „a crede fără a aparţine Bisericii” și „a aparţine Bisericii fără a crede”. Observăm ușor conflictul dintre seculariști și tradiţionaliști. Dintre pro­vita și feministe. Sau dintre „hipsteri” și „pupătorii de moaște”. Sunt tensiuni inevitabile în condiţiile dezgheţului postcomunist. Ne­am cuplat cu lumea largă, suferim influenţa culturală a Occidentu­lui, trăim într­un disconfort geo­politic regional, am ratat multe reforme și oportunităţi, avem un

aranjament sociopolitic strâmb și suntem victimele unor conti­nuităţi vicioase, care încurajează contraselecţia. Pe de altă parte, diferenţierea averilor alimentea­ză resentimentul și invidia explo­date pe reţelele de socializare. Conflictul (până la un punct nor­mal) dintre generaţii primește și el note patetice, nedrepte. Ob­serv un apetit modernizator, tra­dus prin discriminarea vârstni­cilor. Un soi de ipocrită exaltare a tinereţii șomere. O poftă ico­noclastă care a destructurat ca­nonul moștenit, dar și un elan spre demitologizare, firesc la ca­pătul atâtor decenii de dictatu­ră, propagandă naţionalist­co­munistă și minciună statistică. Adevărul e că suntem o socie­tate prost conservatoare. Inerţia stereotipurilor și mentalităţilor specifice vechiului regim e uriașă. Teoria mea e că am trăit schim­bări socioculturale peste nivelul nostru mediu de toleranţă. Ce­i drept, istoria se accelerează, iar impactul noilor tehnologii este uriaș. Am ars etape, am simulat adaptările la modernitatea  târzie cu un soi de cerbicie ruralistă. Nu putem reduce decalajul dintre noi și Occident într­o generaţie: de aici a venit tot „balamucul” so­cial în care trăim. E foarte greu să spui: „am fost o generaţie sacri­ficată”, dar iată că mai urmează una. Oamenii au vrut totul hic et nunc: statut social ameliorat, onorabilitate, bani, libertate, bu­nuri de prestigiu. „Vrem o ţară ca afară”, dar ea nu poate fi obţi­nută atâta vreme cât ne conside­răm „înăuntru”. Înăuntrul pro­priilor noastre obsesii, frustrări, complexe de inferioritate și de perse cuţie, înăuntrul izolaţionis­mului tradiţional, înăuntrul  ex­cepţionalismului românesc decli­nat în cheie negativă sau pozitivă. Avem de­a face cu o societate dislocată, cu valori răsturnate, proceduri laxe, scurtături tran­zacţioniste și forme fără fond, așa cum rezultă grotesc din „in­dustria” doctoratelor plagiate. Ce încerc în cărţile mele recente e tocmai asta: să pun un diagnostic

necomplezent, mizând pe reme­diul lucidităţii asumate până la masochism. Dar și să văd poten­ţialul, partea plină a paharului. Pentru că am făcut un salt în ulti­mii 26 de ani. Evident, fosta elită comunistă, rămasă „la butoane”, e un prost dascăl de progres so­cial și intelectual. Însă ne­am stre­curat pe lângă ea, definind insule de autonomie civică și hub­uri de libertate a iniţiativei. Împotriva birocraţiei și a statului ostil faţă de propriii cetăţeni.

„Nu poţi rezista vicleniilor istoriei fără «ceva» care te depăşeşte”

Aș dori să știu dacă există vreo formulă  teologico­politică funcţionabilă astăzi ca pana­ceu al dilemelor unei Europe aflate parcă într­o siestă nes­fârșită. Mai este creștin­demo­craţia, de exemplu,  capabilă să genereze un răspuns viu în acest context? Și aș mai avea o întrebare, pentru a face trece­rea către a doua temă a inter­viului nostru. Într­un dialog cu Jean­Marie Domenach, Michel de Certeau vorbea despre „fol­clorizarea creștinismului”  ac­tual. Într­adevăr, dacă am lua ca sursă de informare exclusiv Facebookul, am întâlni un chip pe care urmele tradiţiei abia se mai zăresc: o combinaţie  ire­petabilă de arhaism,  dacolo­gie, interdicţii/sfaturi practice pentru sănătate sau găsirea perechii potrivite, blesteme și descântece. Este vorba despre o pierdere/deformare a unui me­saj originar autentic sau  des­pre o „vârstă” naturală a reli­giosului, despre o haină mai casual pe care o îmbracă ade­vărul, adecvat unei lumi în care con ceptul intră în concediu?

Prin extindere, Uniunea Eu­ropeană a devenit un monstru de complexitate. A spus­o  re­cent chiar Jean­Claude Juncker,

citindu­și raportul despre starea Uniunii în plenul Parlamentului European. 28 (în curând, 27) de state, o jumătate de miliard de oameni care vorbesc limbi dife­rite și aparţin unor culturi greu armonizabile. S­a tot spus că „Europa nu mai are un suflet”. Sufletul acesta, adică punctul de convergenţă al energiilor sale intelectuale, morale, spirituale, era de căutat în matricea iu­deo­creștină a civilizaţiei noastre. Fondatorii proiectului erau creș­tin­democraţi. După catastrofa Războiului Mondial (pornit de la rivalitatea franco­germană), ei au reinventat o pax romana pe temeiul umanismului evanghe­lic și al subsidiarităţii. Acest te­mei s­a estompat în timp sub muntele construcţiei instituţio­nale comunitare. A­l regăsi nu înseamnă a recomanda un pa­naceu, ci a le reda europenilor un sens dincolo de mecanica ma­terialistă a solidarităţii  econo ­mico­sociale. Se pare că nu poţi rezista vicleniilor istoriei fără „ceva” care te depășește. Fără un rudiment de transcendenţă, me­nit să relativizeze aroganţa „ba­bilonică” a antropocentrismului. Amintiţi de „folclorizarea crești­nismului actual”. Așa este, nu neg, doar că nu e doar asta în discuţie. Muzeificarea și anacro­nizarea creștinismului în Europa de azi ţin de presiunea bimile­nară a unei tradiţii tot mai puţin descifrate, de istoria ultimilor cinci secole în care s­a ieșit din „religie” ca fapt social total. Nu mai putem reinventa o christia‑nitas medievală și nici n­ar fi ca­zul s­o facem, dacă am avea cum. Poate că neuroștiinţele și astro­fizica sunt și ele un capitol din istoria teologiei! În fond,  globa­lizarea e proiecţia mondială a valorilor iudeo­creștine, filtrate prin umanism renascentist,  pri­matul raţiunii cercetătoare, al în­doielii metodice și al chemării lui Iisus Hristos „ca toţi să fie una”.

„O vreme a înţelepciunilor difuze”

Voiam să vă pun în final o  întrebare metafizică („Ce este Facebook?”), dar riscam să fiu dojenit în redacţie. Prin urmare, v­aș întreba mai de­grabă cum l­aţi descoperit și cum modifică acest mediu de comunicare structura sau mi­zele mesajului dumneavoastră. Pe scurt, ce fel de intelectual este acela care deţine un cont de Facebook?

Ce­ar fi intelectualul public din 2016 fără Facebook? Sunt un conservator european fascinat de noile media, care ne­au permis atâtea explorări și expresii ine­dite. Reflecţia din eseul Facebook. Fabrica de narcisism mi­a pri­lejuit o reglare de conturi cu ex­cesele inerente, dar și o apolo­gie a fabulosului nostru prezent,

remodelat de progresul  tehnolo­gic. Totul e comunicare, totul e deschidere, dar și vacarm steril. Niciodată n­a fost mai dur testul discernământului personal! Asis­tăm la apoteoza postmodernă a gândirii fragmentare și a brico­lajului conceptual transdiscipli­nar. Poate că ieșirea din nihilism trece pe aici. Cred că digitaliza­rea noastră are și o dimensiune ontologică. Oricum, trăim deja într­un model cultural policentric, cu o geometrie variabilă, într­o dinamică absorbantă. Suntem su­biecţii unei mutaţii în plină des­fășurare, dar și beneficiarii unui paradis borgesian, în care accesul la arhive, cărţi și texte de toate naturile atinge paroxismul fericit al împărtășirii culturale dezmăr­ginite. În plină democratizare a cunoașterii, nevoia de elite selec­tate pe merit a crescut exponen­ţial. Era experţilor s­a  terminat. Poate că revine o vreme a înţe­lepciunilor difuze, înrădăcinate într­o nouă paradigmă civiliza­ţională.  Rămânem copiii  gândirii noastre, ca dar al lui Dumnezeu.

Sintetizând din prezentă­rile dumneavoastră, aflăm că sunteţi diplomat, eseist, doc­tor în antropologie religioasă și istorie comparată a religii­lor, om politic, teolog… Ce ţine laolaltă toate aceste roluri?

Om politic am încercat să fiu, dar n­am reușit, așa că m­am resemnat, după ce mi­am oferit toate explicaţiile conjuncturale de care aveam nevoie. În rest, rolurile despre care vorbiţi sunt ţinute laolaltă de curiozitatea Vărsătorului și de energia unui căutător fără certitudini absolute. Îmi place să citesc și să reflectez în scris, ador călătoriile ca aven­tură antropologică, sunt deopo­trivă om al bibliotecii și al stră­zilor pustii, peste care se culcă umbra melancoliei. Mă domină sentimentul de crepuscul fastuos al lumii prin care ne e dat să tre­cem și îmi imaginez alte lumi, nu atât mai bune, cât mai autentice. Suntem cu toţii pelerini printr­un mister, din fericire, intact.

Interviu realizat de Ioan‑Alexandru Tofan

www.revistatimpul.ro septembrie 2016

14 | CRONICI

Cronică de arte vizuale

Eroul amintirilorMaria Bilaşevschi

Circul domestic

2000‑2016. O recapitulare (II)Denunţarea acestei împăr­

ţiri pe raioane decenale, operată dintr­o inerţie

mentală a istoricilor literari, ar fi  trebuit să fie primul lucru fă­cut  de tinerii autori de la înce­putul secolului. În schimb, ei au căzut destul de ușor în capcana întinsă de câteva căpetenii de trib literar ce abia așteptau un mo­ment prielnic pentru a se erija în moașe, mentori sau gestionari ai „noului val”.

Ancheta din Caiete critice (nr. 2­3/2005), care s­a vrut într­o simetrie perfectă cu nr. 3­4/1983, în care generaţia ’80 își  argu­menta (și din punct de vedere teoretic) canonizarea, a reușit de­turnarea atenţiei de la poeţi și primele lor cărţi la cataloage de nume și încurajări heirupiste. Prin felul în care a fost gândit, acest număr al unei reviste, de altfel, venerabile demonstrează lipsa de imaginaţie și de viziune a „profesioniștilor” din domeniu. Promovarea agresivă (care  înce­puse în 1998, odată cu publicarea „Manifestului fracturist”, în care Crudu și Ianuș se luau la trântă cu 80­iștii, înscenând un conflict cu miză strict ideologică și de impunere), precum și bătătorirea ideii că intră în scenă o nouă ge­neraţie de creaţie (la care Marin Mincu a avut aportul său, încer­când să și­i arondeze pe tinerii scriitori care citeau în cenaclul „Euridice”, după ce schema nu­i ieșise cu generaţia lui Cărtărescu,

Mușina și Crăciun) au fost din start niște idei răsuflate.

De vreme ce istoria literară este pretutindeni o piesă de mu­zeu, nemaiavând nici obiect și nici pontifi, ce sens are să mai vorbești despre generaţii? Din moment ce trăim și scriem într­o lume a relativizărilor, trecută prin Marea Ruptură și gândirea  sla‑bă și dominată de logica fuzzy, pluralism și multiplicitatea  dis­cursurilor, cum să mai vorbești cu ușurinţă despre un model  ri­gid și autoritarist precum cel ge­neraţional? Și apoi, cât de ren­tabil  și de fecund este el ne­am lămurit: în loc să se vorbească despre școli și direcţii, orientări, filiaţii și genealogii, la noi au fost preferate generalizările, folosirea necontrolată a ‑ismelor, tirania locului comun.

Cât de puţin omogenă a fost poezia începutului de secol se vede acum cu ușurinţă: odată ce se trece de cortina de fum a ma­nifestelor și a interminabilelor înșiruiri de nume din anchetele perioadei, găzduite cu entuziasm

de cam toate revistele literare cu ambâţ, realizezi că ceea ce îi des­parte pe acești poeţi e categoric mai clar și mai durabil decât ceea ce îi leagă.

De la Svetlana Cârstean (care își amână mai mult de un deceniu debutul cu Floarea de menghină, urmând ca anul acesta să publice și în România a treia sa carte, apărută deja în Suedia), Dumitru Crudu și Constantin Acosmei (precursori ai unei părţi  impor­tante din poezia ultimilor 15 ani) până la Gabi Eftimie sau Andrei Dósa, este evident că s­a  petre­cut o tranziţie de la un sistem li­terar clar legiferat  – în care, o dată la 10 ani, se pornea o mică insurecţie și era scoasă din pă­lărie o nouă generaţie literară –, cu inerţiile sale de „întâmpinare” și ierarhizări inflexibile, la unul eliberat de aceste fixaţii.

Dacă am stabilit toate acestea, cred că ne putem apleca asupra asemănărilor și a semnalmente­lor comune, dar și asupra  dife­renţelor substanţiale dintre  poe­ticile câtorva dintre protagoniștii

poeziei românești recente fără aprecieri globale sau generali­zări confuze.

Mai întâi, o observaţie care se impune în legătură cu tabăra militantă din jurul revistei Frac‑turi: cel mai clar se disting în pri­mă fază ultragierea, beligeranţa și „exasperarea creatoare” d’après Bogza, redescoperit cu entuziasm după 2000 și imitat în latura „ne­rușinată” și morbidă a poeziei sale, adică acel Bogza din  Poe‑mul invectivă, mai mult decât din Ioana Maria sau Cântec de re‑voltă, de dragoste și moarte  – mult prea estetizate pentru gus­turile rough ale decreţeilor. Însă lucrurile se schimbă considerabil în scrisul tuturor acestor poeţi (la care se adaugă Ionuţ Chiva,  cu­noscut ca prozator până la Insti‑tuţia moartă a poștei) după des­trămarea revistei și a cenaclului.

Pe de altă parte, sunt „apoca­lipticii” care merg pe un nucleu obsesiv și thanatic, însă cu dife­renţe semnificative de amploare și intensitate – de la Ștefan Ma­nasia, cu nostalgia sa tenebroasă

(Cartea micilor invazii, 2008), dintre grungeri, cel dintâi de sub cerul senin (2015); Cosmin Perţa, a cărui prolificitate dintre Zoro‑vavel (2002) și Fără titlu (2011) a cam dăunat receptării mai fa­vorabile a cărţilor sale; până la Teodor Dună (mișcări graţioase, vitalitate scăzută, ton ușor  afec­tat, gotic) și Dan Coman (cu un discurs narcisic și volubil,  sen­zual, uneori burlesc, alteori  dis­perat autoironic, Coman nu a mai publicat poezie după 2009, dar pregătește un volum nou care, la fel ca poemul dramatic pe care l­a anunţat Elena Vlădăreanu pentru toamna lui 2016, este aș­teptat cu interes, amândoi reve­nind după șapte ani în care au părut mai preocupaţi de proză, respectiv de teatru).

Pe lângă ei, poeţii mai puţin sau deloc atașaţi de ideea că tot ce vine din afară este malign, cei care nu au jucat neapărat pe car­tea corporalităţii degradate sau pe diversele tensionări în raport cu mediul și contextul, cei etichetaţi în general, la fel de comod și de neinspirat, „minimaliști”. Vom ve­dea ce a înţeles critica noastră prin minimalism și cum s­au con­turat principalele sale mecanisme, opuse retoricii dominante: amor­tizarea, diminuarea, reacţia de res­pingere a eului hipertrofiat.

Claudiu Komartin

Personajele Elenei Boţan­­Potop nu sunt consacrate în manualele de istorie, ci

sunt membri ai familiei, oameni reali, participanţi fără voie la cel de­al Doilea Război Mondial. Ex­poziţia are atât o miză persona­lă – comemorarea prin culoare a stâlpilor unor familii –, cât și una istorică – 71 de ani de la înfrân­gerea Germaniei hitleriste.

Nu numai aspectul personal și cel istoric sunt motivul expo­ziţiei,  artista făcând apel la me­moria fiecăruia dintre spectatori, pentru a revaloriza și reda dem­nitatea celor cărora le­a rămas eticheta de „eroi”. Victime ale fa­talităţii, aceștia sunt cel mai ade­sea doar niște nume dintr­o listă, iar numărul lor sunt doar niște cifre statistice.

Dispuse asemenea medaliilor pe o uniformă, dopurile de plas­tic, colectate dintr­o lăudabilă ini­ţiativă de reciclare, conturează chipuri umane. Fiecare portret transmite o stare, dar artista nu dorește să amplifice o melanco­lie desuetă, ci să surprindă dem­nitatea fiecărui personaj, accen­tuându­i  particularităţile printr­o

însușire aparte. Un prim portret aparţine sergentului Vsevolod Boţan, realizat după o fotogra­fie de pe front, purtând o cască de soldat cu emblema regelui Carol al II­lea. Artista a conturat și chipul bunicului său, Vasile Anastasiu, de asemenea soldat în timpul războiului, ce a scăpat cu viaţă în urma măcelului de la Cotul Donului, dar a fost prins și  reeducat, fiind integrat forţat în divizia „Tudor Vladimirescu”, rămasă în istorie pentru propa­ganda  stalinistă dusă în favoa­rea  instaurării comunismului în România. Prezentate drept „eli­beratori”, dar văzute din interior ca „trădători”, victimele acestei divizii au fost deposedate de

identitate și personalitate. Răz­boiul a însemnat pentru Vasile Anastasiu o filă de viaţă în care predomină umilinţa, iar Elena Boţan­Potop accentuează croma­tic privirea și postura  persona­jului, subliniindu­i sobrietatea și, în același timp, insinuând  con­flictul interior prin suprapune­rile straturilor de roșu și verde ce se conjugă în jurul portretului, prinzând pe alocuri forma unei hărţi mutilate a României unite.

Portretul soldatului  necunos­cut, conceput de artistă după fo­tografia soldatului anonim  sur­prins la Odessa, imagine ce apare pe prima pagină a ziarelor în momentele comemorative, este o lucrare voit neterminată, ce su­gerează că sute de mii de figuri au rămas suspendate în istorie, fără să li se cunoască numele.

În expoziţia Eroul amintiri‑lor, Elena Boţan­Potop îi come­morează pe cei care au dispă­rut  în ceaţa atotstăpânitoare a memoriei colective, trăgând un semnal de alarmă asupra faptului că, dacă istoria rămâne  închisă într­un tom îngălbenit și prăfuit, ea se poate repeta oricând.

După ce a stârnit reacţii diverse atunci când a fost expusă pe simezele unor galerii cunoscute din Iaşi, expoziţia Eroul amintirilor a artistei Elena Boţan‑Potop s‑a mutat la Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia. Eroul amintirilor nu este doar un proiect inedit, ci un proiect care a pornit

din nevoia sinceră de a resuscita istoria adevărată a omului. La o primă vedere, lucrările artistei sunt „mozaicuri de dopuri”, ce amintesc de tehnica asamblajului cu o cromatică în care predomină galbenul, roşul, albastrul şi verdele, cu accente pop art.

Mult, obositor şi contraproductiv de mult s‑a vorbit în deceniul trecut despre noua „generaţie”, care ar fi trecut la asaltul redutelor apărate de 80‑iştii ajunşi la maturitate, dar şi de câţiva dintre scriitorii cel mai bine situaţi ai anilor ’60‑’70. În realitate, discuţia despre 2000‑ism a devenit destul de repede insipidă şi repetitivă,

fiindcă nu făcea decât să reia un model cultural bătătorit, într‑o lume în care nimeni, cu excepţia criticilor şi a universitarilor blocaţi în clişeul generaţionist, nu mai dădea doi bani pe el.

nr. 210 www.revistatimpul.ro

CRONICI | 15

Strâmbenii, fraţii Fierbinţilor

Cronică de carte

Constantin Piştea

Spaţii alternative în arta contemporană cipriotăOana Maria Nicuţă Cronică de arte vizuale

Când am crezut că aminti­ţii intelectuali sunt parte a unei excelente campa­

nii de promovare a filmului, am dat peste cartea lui Ciprian Mă­ceșaru, care se înscrie perfect pe linia bătătorită de ceva vreme de film. Deci e doar o coinciden­ţă, mi­am spus, nimeni nu plă­tește pe nimeni aici ca să scoată în faţă încă o dată ce nu ne place la România noastră „mică”. E o coincidenţă, dar și o modă la care nu m­aș alia ca intelectualii să zâmbească la caricaturizarea so­cietăţii în care trăiesc.

Dan C. Mihăilescu a spus des­pre spaţiul gândit aici de Ciprian Măceșaru că ar fi „o metonimie a României de azi”. E posibil, deși asta înseamnă să și cunoști România foarte bine. Ori poate, dacă e să gândim invers, dacă vrei să cunoști România „mare”, citești romanul acesta despre comuna Strâmbeni și­ţi vei for­ma o imagine adecvată. Totuși, n­aș zice că lucrurile se potrivesc

așa în ambele sensuri, pentru că nici Strâmbeniul nu e România și nici România nu e această co­mună în care par să se fi adunat toate relele românilor din ulti­mele două decenii.

Strâmbeni e o comună cum sunt multe în România de astăzi (dar nu toate), una în care ha­zul de necaz e singurul care mai animă amorţeala. Nimic nu pare să se fi schimbat aici, ca și cum timpul ar fi trecut degeaba. Există niște figuri emblematice pentru comună, cele tradiţional­autori­tare, dar și numeroase personaje caricaturizate, care umplu acest spaţiu amorţit: fotbalistul ratat, primarul cu alură de lider  se­paratist sau bătrânul care scrie poezii și împarte cărţi. Din pri­virea realistă asupra satului ro­mânesc actual, Ciprian Măceșaru comută repede către  suprarea­lism, în fraze simple, atent  lu­crate, astfel încât să facă din rit­mul povestirilor un atu pentru întregul roman, care nu e altceva

decât o înlănţuire de proze scurte. Legăturile dintre acestea sunt de cele mai multe ori neimpor­tante, prozele putând fi citite și independent, rareori cauzalită­ţile profunde ajutându­l pe citi­tor să înţeleagă mai ușor  pe­ripeţiile personajelor.

Altfel, cartea pare un experi­ment, confirmând stilul și graba pe care le­am mai remarcat la Ciprian Măceșaru. Există și aici, ca și în Portbagaj, o lipsă de uni­tate, în sensul unei tratări în fugă pe alocuri, alternată cu o migală evidentă în alte zone, care ar fi fost ușor de înlăturat, cred eu, dacă romanul ar mai fi fost lăsat la dospit, cum spun cei care „se pricep”. El amuză de cele mai multe ori, dar și în­tristează, așa cum face clovnul când plânge. Și cred că, dacă va rezista în timp, cartea aceasta le va fi utilă celor care vor dori să știe cum era satul românesc la începutul secolului XXI, în aceeași măsură în care ei ar

putea privi integrala serialului Las Fierbinţi pentru același mo­tiv. Trăiesc cu convingerea că aceasta este numai o caricatu­ră și că nu este vorba despre o metonimie, cum a spus Dan C. Mihăilescu. Sunt multe sate în ţara asta care nu arată precum

Strâmbenii lui Ciprian Măceșaru (ori cu Fierbinţii din film), după cum sunt mulţi primari care nu se potrivesc tiparului promovat aici sau în serial.

Una peste alta, am citit ro­manul acesta cu plăcere, așa cum mi s­a întâmplat și cu celelalte romane ale lui Ciprian Măceșaru, Superhero (2012) și Portbagaj (2014). Știu ce găsesc la acest scriitor care experimentează me­reu cu ritmul și lungimea fraze­lor, știu că n­o să mă plictisesc, dar, în același timp, parcă­mi și doresc ceva mai multă consis­tenţă de la el, pentru că dă sen­zaţia că poate, însă, din nu știu ce motive, se grăbește. Acum, din Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta, am subliniat în special pasajele descriptive, cele în care spaţiul imaginat de scrii­tor se rupe de stilul lui Hrabal, cel mai des întâlnit aici, și aduce fără exagerare a Márquez: „Au privit în tăcere drumul, frămân­tându­și genunchii cu palmele, de parcă acolo s­ar fi aflat mie­zul problemei. Câteva păsări tă­iară albastrul cerului și se pier­dură dincolo de dealuri. Nori albi, mici și bucălaţi ca niște flo­ricele de porumb, atârnau le­neși de boltă”.

Este o felie de Românie, însă vreau să cred că este vorba despre una nereprezentativă. E bine că aici e vorba doar despre ficţiune.

Întâmplător sau nu, Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta (Editura Cartea Românească, 2016) a fost publicat în perioada în care atât Andrei Pleşu, cât şi cronicarul României literare şi‑au exprimat adeziunea vizavi de serialul Las Fierbinţi. Și de unde, cu ceva vreme în urmă, exista mai degrabă o atitudine de superioritate faţă de grobianismul acelei pelicule, astăzi, pare că te face mai intelectual o remarcă legată de bunul‑gust şi de fineţea glumelor din Las Fierbinţi.

Acum, e la modă să te uiţi la seriale ca şi cum ai face studii de etnografie. Râzi, dar şi meditezi. Chiar dacă, în esenţă, ţinta o reprezintă românii din jurul tău, pare cool să tratezi în glumă prostia şi tarele societăţii româneşti – în acest caz, rurale.

De la Point Center for Con­temporary Art, un spaţiu din vechiul centru comer­

cial al Nicosiei, care este  susţi­nut de organizaţia nonprofit cu același nume, ce sprijină, pe lângă proiecte artistice locale și inter­naţionale, proiecte din domeniul filmului, arhitecturii sau perfor­mance­ului, la Galeria Gloria, un mic spaţiu fondat în 1977, și la mai noua Omikron Gallery, fon­dată în 2005, deţinătorii lor, dar și curatorii invitaţi reușesc să mi­xeze echilibrat între potenţialul artiștilor locali și cel al scenei artistice internaţionale.

Situat într­o zonă mai în­depărtată de centrul orașului Nicosia, Artist­led Project  Space este o galerie localizată în spa­ţiul reamenajat al unei foste hale și coordonat de teoreticia­nul Peter Eramian și artistul Stelios Kallinikou, care acum câţiva ani s­au decis să­i ofere publicului insulei un contact real cu arta alternativă locală, dar și internaţională. Poate unul din­tre cele mai interesante proiec­te ale lui Peter Eramian este editarea începând cu anul 2012

a revistei The Cyprus Dossier, care se dorește a fi o platformă pentru dialogul interdisciplinar asupra temelor culturale, dar și sociale ale locuitorilor insulei. Câteva dintre evenimentele dis­cutate pe larg în cadrul acestei reviste de­a lungul ultimilor ani au fost expoziţia Terra Medi‑terranea – In Crisis (2012), care a avut loc la Nicosia Municipal Arts Centre, participarea Cipru­lui la cea de­a 55­a ediţie a Bie­nalei de la Veneţia (2013) și In‑ternational Artist Initiated, un proiect orga nizat la David Dale Gallery ca parte a Glasgow 2014 Culture Programme for the Com­monwealth Games, pentru care Peter Eramian a curatoriat ex­poziţia Non‑Standard Testimo‑nials. Re vista, care se distribuie

gratuit sau poate fi citită direct de pe internet, constituie o  impor­tantă sursă de informare asupra artei contemporane din Cipru.

Unul dintre cele mai recen­te  proiecte deschise în spaţiul Artist­led Project Space este cel de la mijlocul lunii septembrie, „Europa Europa!”, al tânărului artist cipriot Faysal Mroueh. Năs­cut în 1987, acesta a studiat arta la Londra și a urmat cursuri post­universitare în cadrul rezidenţei De Ateliers din Amsterdam, iar proiectul este rezultatul unei șe­deri în Indonezia.

Compusă din fotografii în­scenate, două videouri și o in­stalaţie de obiect, expoziţia a fost structurată pe trei spaţii clare. Acestea ne vorbesc despre situa­ţia actuală a civilizaţiei umane,

relaţiile sociale și interumane în epoca digitală și cyberspace­ul ca realitate paralelă, prin meta­fora unei călătorii interspaţiale și intertemporale. Prin perso­naje fantastice, intergalactice, scenografii precare și dialoguri absurde între personaje aflate la limita genurilor sexuale, artistul construiește un mediu imersiv, din care extragem idei legate de migraţie, identităţi aflate la gra­niţă și povești despre ce mai în­seamnă astăzi civilizaţia în forma sa clasică, europeană. În același timp, lucrările lui Mroueh medi­tează asupra fenomenului migra­ţiei în spaţiu, ca un nou stadiu al civilizaţiei umane.

Importanţa spaţiilor  alterna­tive și independente din punct de vedere financiar le oferă  ar­tiștilor libertatea de a expune proiecte diverse și, în același timp, de a obţine vizibilitatea dorită în rândul publicului dornic de nou­tate. Înţelegerea acestei  impor­tanţe face în așa fel încât scena artistică să capete o dimensiune dinamică, o diversitate produc­tivă și mai ales capacitatea de interacţiune a scenelor artistice pe plan internaţional.

Dacă în România scena artei alternative independente a pierdut în ultimii ani din potenţialul său şi din impactul asupra publicului, reducându‑se treptat atât spaţiile de expunere, cât şi evenimentele artistice în sine, se pare că situaţia este diferită în Cipru. Situaţia economică generală, dar mai ales interesul constant

pentru practica artistică independentă fac în aşa fel încât artiştii şi agenţii culturali ciprioţi să ofere un răspuns valid în contextul internaţional al artei contemporane.

www.revistatimpul.ro septembrie 2016

16 | CRONICI

Angelo Mitchievici

Cronică de film Cronică de teatru

Dana Ţabrea

O prăbuşire de succes

MaRó: parodia amară a relaţiilor dintre maghiari şi români

Pe data de 15 ianuarie 2009, aeronava pilotată de căpitanul Chesley Sullenberg a intrat în coliziune la o atitudine foarte joasă, de circa 1 000 de metri, cu un stol de păsări care au avariat ambele motoare. Decizia pilotului, care s‑a dovedit salvatoare,

a fost spectaculoasă, şi anume o amerizare pe râul Hudson. Toţi cei 155 de pasageri au supravieţuit. Clint Eastwood face din această success story un film într‑un stil în care s‑a mai exersat şi care face parte dintr‑o tradiţie filmografică (şi nu numai) americană a lui hero worship.

Subintitulată „komedie nekromántikă”, MaRó (Caustic) pune problema relaţionării tensionate dintre români şi maghiari sub lupa unei satire necruţătoare, alternând taberele prin cele 10 scene care compun scenariul şi scoţând în relief ridicolul discriminării de ambele părţi.

Un filmuleţ de desene animate cu doi maghiari aşteptând în faţa Porţii Raiului, povestindu‑şi cum au ajuns acolo, apoi fugind din faţa Sfântului Petru, care îi întreabă numele în limba română, deschide şi încheie spectacolul circular, cu morala: sicut in caelo, sicut in terra.

Scenariul alternează scene scrise și ju­cate în limba română cu scene scrise și jucate în limba maghiară, fiecare

beneficiind de supratitrare. Fiecare scenă are un titlu ce trimite la o zicere din latină, citatul fiind valorificat în spectacol ca mo­dalitate regizorală. Scenele sunt legate prin introduceri constând în apariţia unui actor sau a unei actriţe ce etalează citatul care precedă fiecare dintre scene. Constituind morala fiecărei scene, citatul nu reușește să divulge conţinutul, deoarece miezul  con­flictelor dintre români și maghiari depă­șește orice așteptări prin gravitate, totul fiind, în schimb, tratat cu umor.

Nu doar în situaţia de mai sus, ci, în general, spectacolul se bazează pe un scenariu inteligent, soluţiile de regie fiind în strictă concordanţă cu acesta. Actorii poartă litere pe faţa ori pe spatele tricouri­lor, astfel că, atunci când se aliniază într­o anumită formulă, apare mesajul „Ardealul e al nostru” în limba maghiară, iar, atunci când își schimbă poziţia, mesajul apare în limba română. Decorul este minimalist, cu scaune și mese de lemn, spătarele luând forma sculpturală a unor figuri memora­bile, scriitoricești ori voievodale, reprezen­tative pentru cultura și civilizaţia româ­nească. Se agită drapele, se dau lovituri de pumn (edulcorate prin slow motion), se înfig pumnale reale sau verbale, se aprind candele. Discriminarea în dublu sens de­vine o lamă cu dublu tăiș, luând forma unui scenariu/spectacol parodic și amar, excelent susţinut de actori.

Efectul maxim este obţinut cu un mi­nimum de mijloace. Discrepanţa dintre eroismul scontat de luptătorii maghiari pentru drepturi „pe viaţă și pe moarte” și realitate pune în valoare situaţii ridicole (zona angajaţilor unui supermarket devine terenul revendicărilor, al luptei pentru su­veranitate și al pactelor secrete, până când vocea de la informaţii distruge mirajul, so­licitând angajaţii). Anumite trăsături de caracter sunt universale, interesul personal primând nu doar în faţa interesului celui­lalt, ci și a oricărui interes naţional. Acest lucru face ca „vremurile eroice” pe care se mizează să își dezvăluie frivolitatea  (ma­ghiarul solicitat de primar să îl joace pe Avram Iancu cu ocazia zilelor orașului, deși ezitant la început, intonează, într­un final, imnuri în favoarea „eroului naţional”, iar, dintr­o altă perspectivă, a celui care a comis genocidul împotriva ungurilor).

Paradoxal e momentul când un stu­dent maghiar este bătut cu cruzime mai întâi de români și apoi de ai lui din motive absurde (pentru că vorbea maghiara în campus la telefon, respectiv, fără un motiv evident, de suporterii maghiari ieșiţi de la meci, care implică în discursul lor argu­mente filosofice diverse, invocându­i pe

MaRó, de Székely CsabaRegia: Andi GhergheDistribuţia: Raisa Ané, Botond Farkas Benedek, Csaba Ciugulitu, Piroska Fodor, Imelda Hajdu, Ştefan Mura, István NagyScenografia: Adrian GaneaStudio Yorick, Târgu Mureş, 25 septembrie 2016, FEST‑FDR, Timişoara

Avem varianta mai terestră a unui Captain America la vârsta a treia: păr alb, familist (refuză

o propunere făcută pe jumătate în glu­mă, pe jumătate în serios), experienţă cât cuprinde, profesionist, sportiv, jog­gingul fiind gimnastica de întreţinere etc. Decizia a fost bună, pasagerii sunt în viaţă, televiziunile de știri constru­iesc această figură a eroului american. Toţi sunt entuziaști, mai puţin comisia de la NTSB, care se înfiinţează pentru a analiza cazul său, ce prezintă câteva vulnerabilităţi.

Din perspectiva specialiștilor, lu­crurile se văd diferit, și anume pilotul ar fi ignorat alte două posibilităţi de aterizare în siguranţă: fie întoarcerea pe aeroportul LaGuardia, de unde de­colase, fie pe un alt aeroport din apro­piere. Iar această opinie a comisiei apără deopotrivă interesele companiei aeriene și ale companiilor de asigurări. Sully, interpretat de talentatul actor Tom Hanks, se află în faţa unei reale ameninţări, cu atât mai mult cu cât si­mulările la care nu are acces par să fie favorabile opţiunilor alternative, mai puţin riscante, pe care le­ar fi avut la dispoziţie. Iar Clint Eastwood extrage maximul din această posibilă dramă a pilotului, care își vede invalidată deci­zia de o expertiză tehnică ce evacuează variabilele, printre care și cea mai im­portantă: factorul uman.

Alternarea de planuri, cele ale des­fășurării anchetei cu cele ale unor mo­mente emoţionante de recunoștinţă din partea omului de rând, ale lui Every­man, sunt orchestrate după modelul antitezei. Un nor dubitativ într­un mo­ment de oboseală al profesionistului este maximul de ambiguitate îngăduită de Clint Eastwood. Coșmarul care îl bântuie pe pilot, al unei coliziuni cu unul dintre zgârie­nori, este unul al în­tregii naţiuni și poartă un nume și o dată: Turnurile Gemene, 11 septembrie 2001. Undeva în background, o reclamă luminoasă afișează subliminal alte două cuvinte­cheie: Goldman Sachs. Cine nu­și amintește de cealaltă mare pră­bușire, generată de lăcomia bancheri­lor de la anterior numita bancă, un crah mai spectaculos decât crush­ul contro­lat al zborului 1549? Reușita lui Sully are, fără îndoială, o bază serioasă în profesionalismul și experienţa sa de pi­lot; pe de altă parte, are și un conţinut psihologic mai adânc. Pilotul a dorit să evite și cea mai mică posibilitate a unui accident ce ar fi avut un impact moral devastator pentru americanii confrun­taţi cu atacurile teroriste de pe 11 sep­tembrie. Chiar dacă amerizarea pe râul

Hudson ar fi fost un eșec ori s­ar fi sol­dat cu victime, dezastrul ar fi fost ori­cum de o mai mică amplitudine decât cel al unei prăbușiri a avionului peste oraș. Unul dintre personajele secunda­re ale filmului o și spune: vestea acestei amerizări forţate este singura bună dintre veștile despre avioane de care a avut parte New Yorkul. Simbolic vor­bind, în măsura în care și atacul de la 11 septembrie și­a ales ţinte simbolice, succesul amerizării beneficiază de o di­mensiune simbolică.

Există o concluzie a pilotului ce re­zonează puternic în rândul publicului american: „Am supravieţuit”. A se citi: după 11 septembrie 2001 și după crush­ul declașat în 2007, care a afectat întreaga piaţă mondială, am supravieţuit. Iar me­sajul e dublat de unul și mai puternic. Unul dintre membrii comisiei, care s­a decis iniţial să­l facă praf pe American Hero, punându­l în faţa unor expertize tehnice de necontrazis, cedează, afir­mând cu lacrimi în ochi, după audiţia conversaţiei purtate în cabina de zbor înainte de impact, că, dintre toate varia­bilele care stabileau traseul unui de­zastru, singurul punct fix a fost pilotul, ceea ce reprezintă o întoarcere pe dos a tezei de la care comisia pleca: aparatele nu mint, doar omul greșește.

Lăsând la o parte morala implicită și explicită, cuvântul din urmă al pilotu­lui e un mesaj către întreaga Americă. Nu doar el, pilotul, a asigurat succesul, ci întregul colectiv de oameni ai mun­cii din New York: căpitani de navă, po­liţiști, scafandri, stewardese etc. Ce ar mai fi de spus?

Heidegger, Nietzsche, Lyotard etc.). Nu este singurul moment din spectacol ce implică bizareria și absurdul. A afla că ești de na­ţionalitate maghiară poate deveni o pro­blemă medicală, care să reiasă din analize de sânge, cu un diagnostic clar determinat, oricât de ilar ar părea (dezorientare, izbuc­niri de violenţă, insaţietate, autovictimi­zare, autocompătimire, gânduri de suicid). Pentru partea adversă, a fi de o altă naţio­nalitate (română/maghiară) se  învecinează cu o condiţie psihosomatică maladivă, ce trebuie readusă la normalitate (mens  sana in corpore sano). Numai că însuși concep­tul de normalitate îi împarte pe transilvă­neni în două tabere, fiecare considerând că modul lor de a gândi, a simţi sau a acţiona este normal și luptând pentru impunerea acestuia, în defavoarea unei convieţuiri ar­monioase (tertium non datur).

Răsturnările de situaţie sunt foarte bine realizate, iar umorul este viu. Relevante în acest sens sunt mai multe scene din spec­tacol. Mai întâi, scena din familia fetei de naţionalitate maghiară ce aduce în casa părinţilor logodnicul român. În al doilea rând, scena cu copiii care împrumută com­portamentele celor mari, iar învăţătoarea încearcă să­i împace în timp ce se joacă vio­lent, transformându­i simbolic în elveţieni și belgieni, demonstrându­le cum aceștia convieţuiesc pașnic. Numai că, odată re­creaţia încheiată, spectatorul află cu stu­poare titlul lecţiei de istorie predate de în­văţătoarea așa­zis pacifistă, despre istoria tulbure a luptei seculare dintre maghiari și români. În al treilea rând, relevantă e scena din care reiese că, fraţi sau nu, conflictul continuă (reportera și câștigătorul pre­miului pentru film). În al patrulea rând, lim­bajul corporal și verva povestitoarei din bar îi captivează pe cei doi maghiari, care, deși neînţelegând nimic, îi tot toarnă pa­lincă și îi sorb cu nesaţ cuvintele de pe buze despre vremurile în care ungurii i­au omorât bunicii. Însă, când aude limba în care vorbesc, fata rămâne mută de uimire, descoperind că erau unguri. Cu toate aces­tea, într­un mod cât se poate de bizar, prin interesul cu care discursul frumos a fost as­cultat, chiar dacă a rămas neînţeles ca me­saj, bunicii au fost răzbunaţi, iar maghiarii și­au răscumpărat faptele reprobabile.

nr. 210 www.revistatimpul.ro

JURNAL | 17

Roxana PatraşAnecdota rimează

M‑aş întoarce în acel secol – mai bine spus, în acel timp din la Belle Époque – când lucrurile păreau că se aştern după alte principii, iar aşteptările, nerăbdările, entuziasmul progresului şi respectul căpătau valenţe aparte. Evident, m‑aş pierde în acel decupaj din timp pentru mai multe motive şi afirm asta şi dintr‑o perspectivă feminină şi oarecum feministă. Îmi plac în egală măsură moda, dulciurile, eleganţa, parfumurile, trăsurile,

ideile şi valorile de atunci. Aşadar, în rândurile care urmează, liber la proiecţii imaginare!

Scrisoarea I

Tinereţe fără bătrâneţeDragă Diana,

Din păcate, n­am reușit să le dăm gândurilor noastre forma elegantă a scrisului de mână. Și nici nu vom

reuși vreodată. Chiar îmi pare rău că, deși ne­am propus în câteva rânduri să facem un experiment epistolar, prietenia noastră n­a putut lăsa urme de cerneală. Avem o relaţie de impact direct, încât s­ar putea zice că am descoperit (by default și în ab­senţa lui Goethe) ecuaţia afinităţilor elec­tive. După durata conversaţiilor la telefon și frecvenţa întâlnirilor, rezultă că ne înţe­legem  perfect, iar această înţelegere fără rest întreţine iluzia confortabilă a supra­punerilor perfecte: facem aceleași gesturi, avem aceleași reacţii, căutăm aceleași lu­cruri.  Suntem totuna, legate într­un dans misterios, așa, ca într­o schiţă rămasă de la Dante Gabriel Rossetti. Care­i arhetipul și care­i avatarul? Care­i Ideea și care­i simu­lacrul? O fi având asta vreo importanţă?

Gândește­te însă cât de puţin loc a ră­mas pentru neînţelegeri, imprecizie și – o, vai!  – imaginaţie. Preţul acestei familiari­tăţi e însăși captivitatea în clișeul repetat până la epuizarea chestiunilor concrete, până la dematerializare. E o epuizare ce ne face bine amândurora, și celei ce povesteș­te, și celei ce ascultă. Prin urmare, amân­două am tratat tentativele de reflectare, de îndepărtare, de temporizare și de așteptare ca pe o contrafacere. Să scriem cu cernea­lă ar fi însemnat să depunem un efort în sensul contrar, al rematerializării gândului,

al recompunerii individualităţii, al sepa­rării. Cerneală risipită, materie risipită. Ca­pitulare în faţa urâcioasei melancolii care, ca o apă dură, ar fi putut roade pereţii pre­zentului nostru comun, făcându­l să se surpe în sine. Să fi vrut să ne scriem cu „cerneala melancoliei”, și tot n­am fi reușit. Melancolia nu se poate trăi, consuma și re­prezenta în comunitate. Melancolicul își scrie numai lui însuși. Îţi aduci aminte cum își scria Bengt scrisori în romanul Urme de pași sub apă, care a devenit o referinţă „clasică” datorită lui Costică Acosmei?

Dintr­o cu totul altă perspectivă, m­a fascinat dintotdeauna nevoia ta de a­ţi transpune sufletul în cuvinte, de a căuta cuvântul cel mai potrivit stării interioare, apoi de a­l „planta” în ceilalţi. Sincerita­tea brută și lipsa de suspiciune ţi­au adus mulţi devoţi! Practic, te hrănești din adora­ţia lor. Cine­ţi primește cuvântul și te în­gână devine o imagine întrupată a sufletu­lui tău, un avatar, o figură a abisului pe care­l porţi în tine. Impuls exhibiţionist? Exces de energie? Desigur! Dar și ceva cu mult mai complex, care pornește din deprimarea combătută printr­o neîncetată mobilitate: migraţie, multitasking, hiperconectivitate digitală. Până când nu pui mâna pe tele­fon, până când nu­ţi postezi pozele, până când nu­ţi proiectezi viaţa în lumea vir­tuală, nu poţi simţi pe deplin realitatea pro­priei tale vieţi. Ea pare viaţa altcuiva. Or, tocmai acest du­te­vino îţi dă senzaţia că intensitatea realităţii poate fi negociată. Tu știi că, în fond, materia e pură inerţie,

ceva ce poţi lăsa în urmă, ca o haină grea, când ai trecut deja la următorul pas.

Iată, chiar acum m­ai sunat ca să­mi povestești ceva. Faci abuz de cuvinte, reiei șirul, îl transformi într­un fel de mantră. Pare că rezolvarea problemei ţine de repe­tiţia însăși. Îmi relatezi totul dintr­o poziţie amorală, dar trădându­ţi în același timp setea de a­ţi valida existenţa prin expune­rea permanentă la amăgirea și abuzul cir­cumstanţelor. Da, corpul tău este acela care a primit rana. Da, în picioarele tale s­a instalat amorţeala perplexităţii. Da, min­tea ta este aceea care nu face faţă la tăvălu­gul determinismelor. Tu însăţi (și nu alta) ai fost în mijlocul faptelor. Dar, în ciuda

stilului tău dezabuzat, am impresia că, dându­te peste cap și uitând tot, reușești mereu să te întorci la izvorul tinereţii tale. Iată de ce nu vei putea ieși din schemele unei conștiinţe paradisiace și vei rămâne captivă iluziilor! Și­apoi, arată­mi­l și mie pe muritorul de rând care te­a putut răpi din grădina propriilor tale fantasme!

Din nefericire, aici, pe pământ, vei fi victima escrocheriilor materiei, care, final­mente, îţi va juca festa unei tinereţi fără bătrâneţe, dar nu și a unei vieţi fără de moarte. Trebuie să recunosc că reprezen­tarea unei tinereţi învecinate cu moartea, a unei condiţii din care nu poţi ieși gradat, indiferent câţi ani s­ar adăuga la vârsta biolo­gică, mi s­a părut cutremurătoare. Anatole France, care urmărește fiziologia vârstelor cu o privire de estet, nu putea pricepe mo­dificările materiei decât prin schema unei morfologii invers gradate. În Grădina lui Epicur, el spunea că, dacă ar fi putut crea omul, l­ar fi făcut nu după asemănarea mai­muţelor mari, care­și depășesc potenţialul maxim de frumuseţe încă din prima fază a dezvoltării lor, ci după imaginea insectelor. Și asta pentru că, după ce și­au trăit tinere­ţea ca omizile ocupate cu muncile dezgus­tătoare necesare pentru obţinerea hranei, in­sectele se transformă la bătrâneţe în fluturi.

Ţie am vrut să­ţi închin, așadar, imagi­nea acestei noi umanităţi, care, eliberată de lestul experienţei, așteaptă capătul vieţii ca să­și consume pasiunea. Care, trăindu­și ti­nereţea abia la finalul reprezentaţiei, nu are nici o altă ieșire decât iubirea și frumuseţea.

Aș începe cu oamenii de atunci, așa cum i­am perceput din  corespon­denţe, din jurnale, din volume și din

fotografii. Pentru mine, erau acei visători ai progresismului care scriau cu pene și căli­mară, care își trimiteau scrisori și călăto­reau pe „drumul de fier” cu un entuziasm nebun, care ţineau jurnale în franceză și germană, care savurau cafeaua în saloane înalte, cu volume legate în piele și care cre­deau în ideile naţionale, fără să omită ra­cordarea la valorile europene. I­am perce­put, mai ales pe bărbaţi, ca fiind îndrăgostiţi aproape idilic de iubitele lor (dar se căsă­toreau după o îndelungă chibzuială), ca având barbă și pălării negre, uneori și amante (dar legăturile erau ascunse).  I­am văzut în fotografii ţinând discursuri la tri­bune și cursuri cu amfiteatre pline, au fost surprinși de presa epocii polemizând des­pre Schopenhauer sau Kant.

Probabil aș fi înţeles cu greu că  dra­gostea e mai puţin importantă decât căsă­toria, când supremul gest de erotism public era să te îmbujorezi și să lași să îţi ia un bărbat mâna în mâna lui. Evident, aș fi pre­ferat să fiu muză, iubită și mai puţin soţie.

Cu câteva excepţii, doar dacă „el” ar fi fost croit după tiparul lui Barbu Știrbei sau Titu Maiorescu. Acel Maiorescu care în puţinul său timp liber cânta la violoncel (și, pe cât posibil, anulând discursul său misogin de la Ateneu, din 1882). Ar fi fost interesant să mă iubească cineva atât de mult cât a iu­bit­o Alecsandri pe Elena Negri sau Cristian Vasile pe Zaraza. Cum ar fi arătat oare o în­tâlnire la redacţie cu Caragiale?

Din când în când, mi­ar fi plăcut să mă ghemuiesc într­un cupeu și să mă las pur­tată „în goana cailor”, varianta Belle Époque a plecatului aiurea. Era fascinantă și această permanentă zbatere între București, Paris, Iași și Viena, într­o vreme în care, deși se parcurgeau mai greu, distanţele păreau mai scurte, iar sufletele mai aproape. Mi­ar fi plăcut să locuiesc în „zona roșie” a Bucu­reștiului, evident, în centrul aristocratic, cu clădiri fastuoase, cu cariatide, putti și bla­zoane, cu camere înalte și ferestre cu anca­dramente baroce. Să am propriul salon li­terar, după modelul parizian al Annei de Noailles, cel de pe Avenue Hoche, frec­ventat de Pierre Loti, André Gide sau Paul Valéry. Și, da, mi­ar fi plăcut să devin un

personaj pentru Marcel Proust. Să particip la serate și baluri și să am o gardedame care să fie confidenta mea, ca să nu mă plic­tisesc. Mi­aș mai fi dorit o cameră cu flori pictate de Luchian și cu un pian cu parti­turi semnate de George Enescu…

Și ce aș fi putut să fiu atunci? Pianistă, învăţătoare, poate publicistă (categoric, într­o epocă a bărbaţilor, n­aș fi avut vreo șansă să scriu o cronică de carte sau un eseu filosofic), dar aș fi scris tot la Timpul, măcar așa, să­i fac o oarecare concurenţă Mariei Rosetti, care scria la Românul.

Și, continuând jocul, mi­ar fi plăcut să văd prestanţa doamnei Mite Kremnitz și cred că aș fi fost curioasă să o ascult poves­tind despre felul în care îi recita Eminescu Atât de fragedă. Mi­ar plăcea în mod ca­tegoric să frecventez cercul rebelelor de la Palatul Mogoșoaia, mi s­ar fi părut inte­resant să mă aflu în proximitatea Marthei Bibescu sau a Annei de Noailles și, de ce nu, să văd părul lung și blond al Veronicăi Micle, împletit într­un coc complicat, un­deva pe strada Mercur.

M­aș întoarce și pentru bijuteriile Cartier sau pentru casele de parfumuri Houbigant

din Paris (cred că parfumul „Mon Boudoir”, al reginei, era cu adevărat sofisticat) și aș fi ales să îmi comand rochii la Charles Worth, Paul Poiret, John Redfern sau Jean Patou. Dar m­aș întoarce și pentru maiestatea cai­lor, pentru frumuseţea ceștilor în care îţi bei cafeaua, pentru ca să îmi înghesui bus­tul într­un corset, să am rochie lungă (cu pliuri verticale!), cu crinolină și mănuși sub ţiri de dantelă, să am un șirag de perle strânse la baza gâtului și o coafură cu îm­pletituri, ca o camee imperială.

Și pentru scrisori m­aș întoarce! Parfu­mate, ţinute strânse cu o fundiţă de dantelă, caligrafiate în negru și strânse îndelung la piept. Deși, cu cât mai multe scrisori, cu atât mai multe despărţiri, de fapt. Însă ador scri sorile și uneori nu e rău să ţi se facă dor. Și mi­ar fi plăcut, firește, să trăiesc o iubire mare în timpurile acelea, cum nu i­a mai fost dat să vadă boemei bucureștene, cu împă­cări și despărţiri și toată recuzita sentimen­tală a epocii, să mănânc marrons glacés cu șapte franci la Capșa, să văd bătăile cu flori de la șosea, să­l ascult pe Zavaidoc cântând la „Bufet” Maria neichii, Marie… Da, m­aș întoarce la 1900… și­aș rămâne acolo!

Simona Preda

M‑aş întoarce la 1900

www.revistatimpul.ro septembrie 2016

18 | ANALIZĂ

Democratic blues Note inutile

Despre pericolul decuplării transatlantice

Boala psihică şi ziarul Le Figaro, socialiştii mincinoşi şi rupţi de realitate

Tema scindării Alianţei Nord‑Atlantice are o istorie intelectuală îndelungată şi interesantă, dar nu poate fi abordată aici. Practic, începând din anii ’60, nu a existat vreun deceniu în care ea să nu fi fost reluată, în tipare mereu noi, mereu interesante şi mereu contrazise de mersul ulterior al evenimentelor.

Acum, pe fondul încercărilor stângace ale liderilor UE de a da mai multă consistenţă politicii de securitate şi apărare comună, ea revine în atenţie, cu atât mai mult cu cât agresiunea rusă în Ucraina pare să îndrepte continentul către ceva asemănător vechiului Război Rece.

Sunt un bolnav mintal. Pentru fosta ministreasă de la Justiţie, Christiane Taubira, ziariştii de la cotidianul de dreapta Le Figaro ar trebui să‑şi „îngrijească problemele patologice”. Nu sunt ziarist, însă public des în acest ziar şi în revista Le Figaro Magazine, de altfel. În opinia doamnei Taubira,

politiciană de stânga, deci tolerantă şi deschisă, am totuşi probleme psihologice, din moment ce scriu în aceste publicaţii.

Lucian Dîrdală Bogdan Călinescu

În general, stânga nu suportă cri­tica și observaţiile, iar în cazul acesta nu ezită să­și insulte ad­

versarii, în speţă ziariștii serioși de la Le  Figaro care nu folosesc insulta drept armă. Reacţia doamnei Taubira ne amintește de practicile regimuri­lor comuniste, care băgau cu forţa di­sidenţii în spitale psihiatrice… Cei care criticau realizările societăţii mul­tilateral dezvoltate nu puteau fi decât nebuni!

Un alt exemplu semnificativ des­pre socialiști l­am avut în cursul unei întâlniri cu fostul premier François Fillon, care ne­a povestit reacţia so­cialiștilor la începutul anilor 2000, atunci când au fost liberalizate tele­comunicaţiile. Socialiștii s­au opus, bineînţeles, iar cea mai înverșunată era doamna Ségolène Royale, astăzi, ministreasă la Ecologie. Ea a acuzat dreapta de această liberalizare, argu­mentând că pensionarii nu vor mai avea telefon! Când vedem astăzi bine­facerile concurenţei și preţurile ridi­cole la telefoane, ne dăm seama că socialiștii francezi trăiesc totuși pe o cu totul altă planetă.

La începutul lunii septembrie a avut loc procesul lui Jérôme Cahuzac, fost ministru al Bugetului, acuzat de fraudă fiscală. Fost membru al guver­nului socialist, Jérôme Cahuzac și so­ţia lui au ascuns Fiscului sute de mii de euro în mai multe conturi deschise prin toate ţările considerate paradisuri fiscale. O parte din bani nu­i aparţi­neau, deoarece fuseseră colectaţi pen­tru finanţarea unor campanii electorale. Când era în funcţie, ministrul nu­și drămuia eforturile în „lupta împotriva fraudei fiscale”, iar atunci când a fost acuzat, a răspuns imperturbabil că sunt calomnii teribile. Acum nu mai există nici un dubiu în ceea ce privește vino­văţia lui și riscă mai mulţi ani de în­chisoare. Corupţia, furtul și minciuna nu sunt doar trăsături ale politicieni­lor români… De altfel, nici revenirea în politică. Printre candidaţii la alege­rile primare de dreapta (cele care vor desemna candidatul la prezidenţiale) figurează fostul prim­ministru Alain Juppé, condamnat penal pentru că a angajat salariaţi fictivi. Fostul președin­te Nicolas Sarkozy are vreo patru­cinci procese în curs de desfășurare, ceea ce nu­l împiedică să facă o campanie dinamică și să aibă sondaje favora­bile. Oare, la fel ca în cazul României, și Franţa are o preferinţă pentru bor­fași în politică?

Despre islam: un sondaj (foarte) îngrijorător

Un sondaj realizat în Franţa la mij­locul lunii septembrie afirma că 29% dintre francezii musulmani consideră că legea islamică (sharia) este mai im­portantă decât legile statului, iar 60% dintre ei consideră că fetele și femeile trebuie să poarte voalul islamic la școa­lă sau la locul de muncă. Teribil! Unde e islamul tolerant cu care ne bombardea­ză zilnic presa corectitudinii politice? Jumătate dintre cei 29% sunt tineri (sub 35 de ani), o dovadă în plus a eșecului integrării în societatea franceză. Cul­mea, aceștia sunt cetăţeni francezi, ceea ce e și mai grav; înseamnă că urăsc Franţa și văd religia islamică drept un reper într­o ţară democratică și bogată.

La Bastilia se mânca şi se bea bine

O foarte pasionantă carte, semnată de Jean­Christian Petitfils, La Bastille, mystères et secrets d’une prison d’État, apărută în această toamnă, spulberă mai multe clișee în legătură cu temuta  în­chisoare din buricul Parisului și distru­să la Revoluţie. Construită la sfârșitul Evului Mediu, închisoarea a cunoscut câţiva prizonieri celebri, printre care Voltaire, care avea 22 de ani și a ajuns acolo după ce a scris un poem ce nu i­a plăcut regelui (de altfel, Voltaire a inven­tat și termenul embastillé), Marchizul de Sade, Beaumarchais și mulţi alţii. Aflăm că, începând cu Ludovic al XV­lea, Bastilia a fost mai mult o pensiune decât o închisoare. Prizonierii puteau alege dintre mai multe meniuri, iar beciul, transformat în cramă, propunea nu­meroase vinuri de calitate, graţie unui oenolog al casei! Bastilia a fost atacată pe data de 14 iulie 1789 de un grup de re­voluţionari care au măcelărit tot  per­sonalul și au confiscat tot ce se afla în interior, inclusiv sticlele de vin. Înăuntru nu erau decât șapte prizonieri…

România, pe primul loc la internet şi pe locul doi la creşterea economică

Un articol publicat de ziarul eco­nomic Les Echos lăuda internetul din România. E cel mai rapid din Europa și pe locul zece în clasamentul mondial! Statele Unite sunt pe locul 20, iar Franţa pe locul… 52. România se poate mândri și cu locul 2 în ceea ce privește creșterea economică (4,1%) din Europa în 2016.

Evident că analiștii relaţiilor interna­ţionale nu pot rămâne indiferenţi la mesajele taberei lui Donald Trump, în

campania electorală din SUA. Cu bine­cu­noscuta sa lipsă de tact, candidatul republi­can a emis câteva idei ce ar trebui să ne în­grijoreze, printre care și aceea că aplicarea articolului 5 din Tratatul de la Washington – clauza apărării colective – ar putea fi selec­tivă, în funcţie de modul în care statul care solicită ajutor s­a achitat de obligaţiile de membru. Ne putem imagina emoţia cu care noi, europenii, am privi cursa americană dacă în locul lui Trump ar fi un candidat cu mai multe șanse de victorie – un om agreabil, se­rios, ponderat, capabil să insereze mai bine acest punct într­un mesaj complex, care să includă și ordinea economică  internaţională. Un candidat căruia i s­ar alătura pe scenă fără probleme numeroșii cercetători și lideri de opinie care apreciază că SUA consumă prea multe resurse cu apărarea Europei, că europenii pot și trebuie să se descurce sin­guri. Faptul că un asemenea candidat nu a apărut acum  – i­ar fi fost greu probabil să câștige nominalizarea propriului partid – nu ne scutește de griji pentru 2020.

Între timp, însă, mulţi observatori politici europeni apreciază că antiamericanismul stângii vest­europene, combinat cu vechile frustrări ale neogaulliștilor francezi și cu fan­teziile ruse ale liderilor industriei germane, ar constitui adevăratul cocktail exploziv. Nu merită să insistăm aici asupra tezei urmări­rii deliberate a decuplării de SUA, pentru că în acest caz ar fi greu de explicat de ce toc­mai aceste forţe au tolerat extinderea NATO și UE către est, primind noi membri despre care se știa că sunt proamericani și că se tem de Rusia, precum și iniţiativa Partene­riatului Estic, un proiect care nu avea cum să nu supere Rusia. Mai ales atunci când este pigmentată de elemente conspiraţioniste, teza se dovedește foarte fragilă.

Aceasta nu înseamnă însă că forţele po­litice și societale menţionate mai sus ar sus­ţine revigorarea Alianţei. Cel mai probabil, starea de lucruri anterioară crizei ucrainene le părea satisfăcătoare, pentru că de sub umbrela de securitate americană se puteau face afaceri profitabile pe piaţa rusă, iar ce­tăţenilor vest­europeni nu trebuia să li se reamintească prea des imperativul solidari­tăţii cu polonezii, românii sau balticii ame­ninţaţi. Sancţiunile, tensionarea atmosferei în  Europa de Est și repoziţionarea NATO într­un dispozitiv mai avansat au fost fără îndoială vești proaste. Dar este extrem de bizară ideea că exact în acest moment li s­ar putea vinde vest­europenilor (eventual, prin manipulare și omisiune) proiectul decuplă­rii de SUA, o evoluţie ce ar conduce la majo­rarea propriilor cheltuieli militare. Nici măcar discursul standard al cooperării europene pe teme de securitate și apărare nu ar putea ascunde această realitate.

Izolaţionismul, ostilitatea faţă de anga­jamentele internaţionale, lipsa de solida­ritate cu partenerii s­au acutizat pe fondul crizelor suprapuse cu care s­a confruntat Europa. Forţele eurosceptice, adesea proble­matice din punct de vedere democratic, sunt încurajate și uneori sprijinite de Moscova. Establishment­ul tradiţional, cât de cât atașat cooperării transatlantice, se află sub presiu­nea încrucișată a noilor modele de alegător occidental: adepţii lui Corbyn, ai doamnei Marine Le Pen, ai Alternativei pentru Ger­mania (acestea sunt cele mai relevante exem­ple). Ascensiunea lor ar justifica fără îndoială relansarea discuţiilor despre riscul ca Europa să fie cea care produce decuplarea. Acum, însă, ar trebui să admitem că legătura trans­atlantică este defectuoasă, dar cei mai mulţi dintre noi nu susţin ruptura. E puţin probabil să apară victorii electorale majore ale par­tizanilor decuplării pe malul estic al Atlan­ticului. Să sperăm că nici pe celălalt ţărm.

nr. 210 www.revistatimpul.ro

LABIRINT | 19

Stelian Dumistrăcel Martori ai derivei

Subversive

Alex Ciorogar

Bluedorian, poeziaComparaţiile cu alte pro­

iecte similare (Oana Că­tălina Ninu, Diana Giacăr,

Andra Rotaru, Livia Roșca, Mi­runa Vlada, Domnica Drumea, Alina Purcaru, Alexandra Turcu, Rita Chirian ori Ana Donţu) nu sunt neglijabile, însă figura tute­lară e, în cele din urmă, tot cea a Angelei Marinescu și a „proble­melor personale”. Mai puţin acidă decât Novac ori Vlădăreanu, nota discordantă a textelor Olgăi Ște­fan o constituie modul în care pateticul concurează cu patologi­cul în vederea producerii unor nesfârșite monologuri dramatice.

Paradoxal, în centrul univer­sului nu se află subiectivitatea personală, ci, dimpotrivă, mate­rialitatea lumii exterioare, astfel încât omul­manechin e redus, printr­o armată de metafore ale (non)corporalităţii, la propria­i suprafaţă. Departe de viscerali­tatea neoexpresioniștilor, poeta redă un corp fără organe: căptu­șit pe dinăuntru, trupul încorse­tează o voce care nu aparţine nici învelișului, nici mediului, nici epocii sale. Determinismul e, din păcate, sinonim cu implacabili­tatea destinului uman, astfel în­cât atitudinea fatalistă, deși coe­rentă, reprezintă cea mai mare problemă a construcţiilor vizio­nare. Lamentaţiile noir, construi­te pe ritmuri oculte sau ritualuri

magice, bat apa în piuă în jurul câtorva traume și obsesii exis­tenţiale. Desuete la prima vede­re, descântecele ori blestemele încorporate în textele Olgăi Ște­fan capătă, la o lectură mai aten­tă, consistenţă unui voodoo in­digen. Bitter, sensibilitatea sa înclină spre depresie ori victimi­zare: singurătatea se transformă într­o tragedie cotidian­sorescia­nă în care pare a fi prinsă însăși soarta Omului.

Preponderent utilizată, teh­nica mozaicului e migăloasă și duce, de cele mai multe ori, la miopie literară. Senzaţia că unele pasaje sunt redundante e la fel de vie cum era în urmă cu zece ani, când, pe bună dreptate, Valentin Derevlean scria, în raport cu vo­lumul de debut, că poezia Olgăi Ștefan „creează impresia de fa­ţadă, de mască plimbată de ici până colo” ori că poemele ei con­ţin „idei geniale sufocate de mult balast”. Într­adevăr, avem de­a

face cu oda lucrurilor vechi și, în aceeași măsură, a lumilor de mult apuse. Olgăi îi aparţin, pen­tru a parafraza epigraful volu­mului, rochiile, nasturii de sidef, scaieţii, mărgelele colorate,  rădă­cina de mătrăgună, rădăcina de orris, lemnul de tec, bandajele, sandalele albe, cămășuţa de in, fusta din stambă, colierul de cuarţ, cerceii cu delfini, pudra de talc, ciupercile pleurotus, mănu­șile de dantelă, lavanda, ierbu­rile de leac, plasele cu sunătoare, buruienile, cioburile afumate, ca­prifoiul, ţigările ude, moscul, os­manthusul, insectarele prăfuite, cerceii din aur, pietricelele din zirconium. Din fericire, infinitele enumeraţii se erijează în adevă­rate temple, de la înălţimea că­rora își va putea cânta cele câteva superbe elegii.

Per ansamblu, lectura volu­mului îţi lasă impresia vizionării unui film regizat de Burton cu un scenariu scris de Dostoievski.

Înfăţișat drept gest sepulcral, scri­sul impune o definiţie a poeziei ca soteriologie. Decadent, volu­mul pare atins de morbul roma­nelor victoriene, resurecţia unei simbolistici a vanităţii nefiind surprinzătoare. Executată în vede­rea revizitării unor zone ruinate,

deplasarea funcţiei poetice a lim­bajului e similară resemantizării lirice a neoruraliștilor, operaţie remarcabilă ce necesită nu doar talent, ci și curaj, gestul echiva­lând cu o timidă încercare de re­înviorare a limbajului metaforic. Câteodată însă, tematicile par a fi, întocmai titlului unui poem, meaningless subjects.

Citită în registru mimetic, atmosfera macabră pare des­prinsă din goticele lui E.A. Poe. Abandonând ipoteza  influenţe­lor, e clar că reușita cea mai mare a volumului e, întocmai ca la maestrul american, aceea de a  instaura pe terenul literaturii autoh tone un subgen al formei lirice: structura parabolică, sub­textele mi(s)tice ori astrologice, scenariile escatologice cuplate cu dimensiunea distopică a ima­ginarului, umorul negru și vio­lenţa – trăsăturile unei nișe a că­rei singură reprezentantă e. Cel puţin deocamdată.

Fiind vorba, într­adevăr, des­pre un eufemism, situaţia descrisă nu se potrivește cu

definiţiile respectivului termen din cele mai importante dicţio­nare ale limbii române, care se referă, scurtând formulările, la în­locuirea unui cuvânt sau a unei expresii jignitoare, neplăcute, ob­scene, pentru a atenua efectul dezagreabil, dar respectând sen­sul. Sau folosirea (în vorbire ori în scris) a unui substitut pentru evitarea cuvintelor sau a expre­siilor având conţinut jignitor, ob­scen, supărător etc., ocolind nu­mirea directă. Evident, avem de­a face cu definiţii insuficiente, adică prea generale, chiar pentru situa­ţia la care se referea Maiorescu, întrucât prin neutralitate nu se ocoleau nici posibili termeni din clasele „jignitor” sau „obscen”, iar referirea la „neplăcut” ar constitui ea însăși o eufemizare.

Rezumând din nou, observăm că, în cazuri cum este și cel citat, nu se evită termenul propriu din politeţe, prevenind cruzimea, tri­vialul ori impudicul (nu se spune „pe nume” anumitor organe ale corpului omenesc) sau exprima­rea insultătoare (înapoiatul min­tal este doar un handicapat), ori

pentru a respecta vechi tabuuri religioase, pentru autoprotecţie („dracul” a fost numit „necura­tul”). În joc este utilizarea în dis­cursul public a unor termeni ce ocolesc realităţi sociale și politice; nu este vorba despre ceea ce s­ar numi „gentileţe” sau „interdicţii ale spaimei”, ci despre intenţia de a nu spune lucrurilor pe nume. După observaţiile unor pragma­ticieni francezi, această voinţă este reflectată de formulări cum sunt sans‑emploi, sans‑abri, quar‑tiers sensibles ou en difficulté etc., ale căror corespondente le găsim și în discursul public românesc de astăzi, în care sunt prezente și alte expresii internaţionalizate: pacificare, disponibilizare, (per‑soană) defavorizată etc.

Referindu­se la situaţia  des­crisă, Rodica Zafiu vorbește, pen­tru asemenea cazuri, despre un „eufemism politic” (Limbaj și po‑litică, 2007), care, chiar dacă se jus­tifică prin dorinţa de a­i proteja

cumva pe ceilalţi, este, esenţial, o  formă de ipocrizie și autopro­tecţie: politicianul eufemizează prezentarea anumitor acţiuni, evitând formulele care l­ar pune într­o postură defavorabilă și care ar trezi sentimente de ostilitate în public (alegători etc.). Dacă ar fi vorba despre folosirea unor atare substitute doar în limbajul politic, încă ne­am putea consola prin faptul că suntem preveniţi asupra unor strategii cunoscute și receptăm textele respective într­o anumită cheie. În realitate, stra­tegia lingvistică la care ne refe­rim se extinde în diferite specii ale discursului public.

Subversiv, se spune că mi­niștrii sunt „remaniaţi”, nu „des­tituiţi” sau „puși pe liber” (rema‑niere înseamnă altceva) ori că s­au adoptat legi sau dispoziţii privind „anularea/reducerea  arie ratelor din economie”, când, prin terme­nul indescifrabil pentru majori­tatea vorbitorilor, se maschează

referirea la datorii sau restanţe de plată, ca nume ale unor me­tehne mereu la ordinea zilei. Iată însă că, prin discursul juridi­co­administrativ, aflăm de rea‑șezarea preţurilor (când este vor­ba despre carburanţi, aceasta înseamnă, de regulă, scumpirea acestora) și, tot ca punere în prac­tica discursului autorităţii institu­ţionalizate a clișeelor discursului politic, tot eufemisme sunt  for­mulele  eutanasierea/sacrificarea animalelor. Din ambele direcţii vin apoi eufemismele aparţinând discursului publicistic și publici­tar, de tipul plante etnobotanice, construcţie pleonastică în care, în ultimul timp, adjectivul a fost înlocuit prin (plante) halucino‑gene sau interzise, iar eufemistic, așadar tot cu scopul de a masca realitatea, a apărut sintagma pro‑duse etnobotanice.

Numim aceste formule de manipulare „eufemisme subver­sive de legitimare”, revenind la

o  definiţie esenţială a  eufemis­mului, datorată gramerianului francez Dumarsais (1676­1756), cel care, în Enciclopedia lui Diderot și d’Alembert, definea eufemismul drept „figure par la­quelle on déguise à l’imagina­tion des idées qui sont ou peu honnêtes, ou désagréables, ou tristes, ou dures; et pour cela on ne se sert point des expressions propres qui exciteraient directe­ment ces idées”, formula peu honnêtes fiind apoi interpretată ca însemnând, eventual, „peri­culos sau imprudent”.

Și, pentru a încheia, exempli­ficăm eufemismul subversiv de legitimare, cel „neonest”, prin câteva observaţii ale clasicistu­lui  Victor Klemperer, din LTI  – Lingua Tertii Imperii (1947): în etapa finală a Reichului, pentru a prezenta aparent acceptabil în­frângerile de pe front, se folo­seau termeni cum sunt Frontbe‑richtigung sau Frontrichtstellung („rectificarea frontului”) pentru „retragere”, sich freikämpfen („a se degaja”) pentru „a ieși din în­cercuire” etc. „Legenda” poate fi socotită deviza ministrului Pro­pagandei al lui Hitler, J. Goebells: „Wir sprechen nicht, um etwas zu sagen, sondern um eine bes­timmte Wirkung zu erzielen” („Noi nu vorbim pentru a spune ceva, ci pentru a obţine un anu­mit efect”).

Aflată, ca Livia Ștefan, la cel de‑al doilea volum, autoarea tuturor ceasurilor (Editura Vinea, 2006) mizează în continuare, spre deosebire de colega ei care a virat spre un alt soi de autenticism, pe aceeaşi poezie confesiv‑autobiografică. Odată cu noua apariţie editorială (Saturn, zeul, Editura Charmides, 2016), apropierea de Khasis (şi distanţarea de formula unui Komartin, de pildă) devine justificabilă nu doar pe baza unei politici editoriale extrem de aerisite, ci şi pe cea a structurii temperamentale. Laitmotivul ratării,

al cărui teribil reprezentant rămâne semnatarul artei scalpării, e credibil conjugat acum şi la genul feminin.

Î n Dicţionarul limbii române al Academiei (2010), unul dintre enunţurile prin care se ilustrează utilizarea termenului eufemism este dintr‑un discurs al lui Titu Maiorescu, în care acesta atrăgea atenţia asupra manipulării prin folosirea… piezişă a unui cuvânt pentru a ascunde esenţa lucrurilor. Autorul considera că o „faimoasă clauză” dintr‑un tratat, „sub eufemismul de neutralitate (evidenţierea grafică ne aparţine) restrângea

până la paralizare puterea navală a imperiului”.

www.revistatimpul.ro septembrie 2016

20 | VITRALIU

Cotidianul comunist

Triade existenţiale

Scrisori către „tovarăşa”

Lumea dintre lumi

Mioara Anton

Mama lăcrima de  bucu­rie, ceilalţi fraţi și  su­rorile ţopăiau în jur.

Câinele se bucura și el, fără să știe de ce. Nu știa că va rămâ­ne  singur acolo și va muri de tristeţe la poartă, așteptând să ne întoarcem. Ne­a povestit fiul unui vecin care ne aducea din când în când brânză de acasă, din sat…

Seara, mama ne­a făcut supă de iaurt la toţi. Eram iar nouă în jurul mesei. Dimineaţa, ne­am ur­cat în mașină și pentru prima dată am văzut cum dealurile aler­gau și caprele alergau înapoi, mai repede ca niciodată. Nu­mi pu­team explica de ce totul aleargă în jurul meu, iar picioarele mele nici nu se mișcă. Aproape că mi s­a făcut rău. Apoi ne­au urcat în ceva mare și gălăgios, numit „tren”. De aici nu mai știu, doar îmi amintesc o casă mare, care nu era între dealuri, doar cu străzi de jur­împrejur. Străzile erau alt­fel. Nu erau albe și pietroase, ci

negre și lucioase ca șerpii. Voiam să mă întorc acasă, să alerg pe dealuri cu copiii din sat, dar asta era ceea ce mama așteptase ani și ani. Acum eram toţi împreună, în Germania. Uram Germania. Vecinele se uitau curioase la noi

când ieșeam din casă și șușoteau. Singurul lucru de care­mi amin­tesc cu plăcere din acei ani este cofetăria de peste drum, unde tata ne trimitea să ne luăm înghe­ţată. Nu mai văzusem îngheţată până atunci.

Îmi era dor de capre, de câi­ne, de dealuri și flori, de liniștea și stelele nopţii și, cumva, de mama. Se schimbase tare, deși nu spunea nimic. Înainte era obosită, dar parcă mai plină de viaţă și de culoare. Acum stătea doar în casă, nu cunoștea pe ni­meni, nu înţelegea limba. Tata cumpăra tot ce ne trebuia. Ea spăla, făcea curat, ne pregătea mâncarea, iar seara croșeta mar­gini de dantelă la basmale sau ne făcea șosete și târlici. Se  în­trista că mâncarea nu avea ace­lași gust, dar nu spunea nimic. Noi eram lumea ei. După ce am plecat la școli, la facultate, apoi la familiile noastre, cred că sin­gurătatea ei a fost și mai mare. Germania venise pentru ea prea târziu. Inima ei a rămas acolo, pe dealurile de lângă Silopi.

Ar fi vrut să se întoarcă după ce casa i s­a golit de toţi cei șapte copii, dar s­a îmbolnăvit. Acum, tata este singur și s­a întors în Turcia. Stă la un văr în Istanbul,

dar nici acolo nu e prea fericit. Nu mai înţelege rostul lumii.

*Prietena mea strângea în

pumni basmalele cu colţunași cro­șetaţi de mama ei. Ca și  mine, naviga între culturi, între limbi și lumi. Studiile ei de pedagogie so­cială din Germania nu­i foloseau în Marea Britanie. Se recalificase ca profesor și a lucrat o vreme aici, dar nu cu mari satisfacţii. Într­o zi, mi­a spus că vrea să se întoarcă în Germania, de dorul fraţilor și surorilor și din dorinţa de a lucra iar în domeniul social. Mă gân­deam că ăsta este blestemul celor dezrădăcinaţi: de a rătăci, de a căuta un rost care să înlocuiască lumea pierdută. O lume care a alu­necat printre lumi, care nu mai tră­iește decât în tine. Nu știa exact când s­a născut, pentru că în sat copiii nu erau înregistraţi. Când i­au făcut acte pentru Germania, mama a spus că o numise Tranda­fir­de­Primăvară, pentru că se năs­cuse odată cu primii trandafiri.

Tata s‑a întors acasă cu doi fraţi mai mari. Cel puţin aşa am înţeles de la mama, care a venit să ne strige de pe deal, unde păşteam caprele. Eu nu‑i mai recunoşteam, plecaseră acum cinci ani, când eu abia mergeam în picioare. Am alergat toţi să‑i vedem. Aveau haine frumoase şi miroseau altfel. „Am venit să vă iau cu mine în Germania. Gata, acum putem fi toţi împreună!”, a spus tata fericit. Teodora Manea

În registrul scrisorilor adre­sate Elenei Ceaușescu se re­găseau aceleași probleme cu

care oamenii obișnuiţi se con­fruntau în viaţa de zi cu zi: con­diţiile aprovizionării cu alimente și bunuri de larg consum, nivelul de trai, corupţia, abuzurile celor din aparatul puterii,  funcţiona­rea defectuoasă a legilor, criza buteliilor etc. Se părea că, în so­cietatea socialistă, existau mo­tive de nemulţumire la tot pasul. De exemplu, în aprilie 1971, Sec­ţia Scrisori și Audienţe înregis­tra o scrisoare colectivă, venită din partea unui grup de gospo­dine din București afectate de stări de fapt care le amărau tra­iul cotidian. Ele solicitau inter­ven ţia Elenei Ceaușescu pentru a corecta proastele deprinderi ale bucureștenilor de a arunca gunoiul la întâmplare. Pentru gospodine, era limpede că  nu­mai E. Ceaușescu putea să insti­tuie pedepse exemplare și reguli

stricte, astfel încât locuitorii Ca­pitalei să fie obligaţi să păstre­ze străzile curate. Mai mult, sim­ţul estetic al gospodinelor se revoltase faţă de modul în care erau construite și amplasate sta­tuile în oraș: „Vă rugăm,  priviţi statuia lui Enescu din Piaţa Ope­rei de Stat. Acesta era Enescu, cu capul mic și fără nici o ex­presie?  Unde­i este vioara lui iubită? În schimb, mâna­i ieșită din șold. Se cunoaște că sta­tuia s­a născut din jale”. Încre­zătoare, gospodinele anonime își exprimau speranţa că Elena Ceaușescu va interveni grabnic pentru „punerea la punct a aces­tor chestiuni”.

Scăderea nivelului de trai al populaţiei, cozile epuizante și goana după alimente s­au regă­sit frecvent în scrisorile care s­au revărsat către Cabinetul 2. Con­diţia femeii în socialism făcea obiectul unei scrisori adresate în 1979 de Ioana Dumitrescu, o

ingineră din București. Aceasta îi atrăgea atenţia Elenei Ceau­șescu că politicile regimului du­seseră la deteriorarea sănătăţii populaţiei feminine din România prin statul la cozi, fuga după ali­mente și corvezile zilnice: „Cred că numai prin ajutorul dvs. se poate veni în ajutorul femeilor, al acestor femei, care așa cum s­a exprimat în disperarea ei, una a spus în gura mare la coa­dă la carne că suntem vaci bune de prăsilă, de plug, dăm carne, lapte și pielea de pe noi la tăbă­cării”. Aceleași plângeri se regă­seau și în scrisoarea colectivă semnată de „un grup de femei” care acuzau lipsa cărnii din pieţe, economisirile, raţionalizările și permanentizarea privilegiilor pen­tru cei aflaţi la putere: „Nu zicem să nu facem economii, dar să răbdăm de foame, de frig, să mer­gem prin beznă noaptea, în socia­lism nu credem că este posibil. Ascultaţi­ne și pe noi, cei de jos.

Veniţi și ne vedeţi și vă con­vingeţi că cei care vă spun nu mint. (…) Vă rugăm tovarășă pe d­voastră ca femeie, ca mamă să vă înduplecaţi și să nu ne uitaţi”.

Pentru alţii, nemulţumirile veneau din direcţii total  neaș­teptate. Profund indignat îi scria Elenei Ceaușescu și Ion Năstase din comuna Bascov, judeţul Argeș, care fusese împiedicat să urmă­rească ceremonia  înmormântă­rii liderului sovietic Constantin Cernenko din cauza întreruperii curentului electric: „Oare acest om care a dat dispoziţie să nu avem curent la orele 12 nu o fi și el comunist? Nu o fi simţit și el un gol în sufletul lui? Sunt între­bări care nu mai pot da un răs­puns afirmativ, fiindcă nu este o transmisiune ce poate fi repro­gramată”. Petentul atrăgea aten­ţia că se nesocotise un ordin, iar conducerea trebuia să fie infor­mată asupra acestui „caz unic” și să ia măsuri în consecinţă.

Scrisorile expediate Elenei Ceaușescu ilustrează dorinţa ce­lor mulţi de a obţine o minimă îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă și o relaxare a politicilor economice. O mare parte dintre aceste documente reclamă pre­siunea ideologică și măsurile absurde pe care populaţia a fost obligată să le îndure mai ales în ultimul deceniu de existenţă a regimului. După cum reiese din documentele vremii, soţii Ceaușescu erau pe deplin infor­maţi  asupra realităţilor econo­mice ale ţării și a condiţiilor de trai ale populaţiei. Orbiţi de do­rinţa de a achita datoria externă, de a crește rata exporturilor și de a reduce drastic importurile, ei nu au fost interesaţi de sără­cirea generalizată a populaţiei. Penuria, mizeria cotidiană,  de­gradarea relaţiilor interumane au dat un contur întunecat visu­lui societăţii socialiste multila­teral dezvoltate.

Încet, încet, la începutul anilor ’70, începea să se ridice şi steaua publică a Elenei Ceauşescu. Societatea a înţeles importanţa şi influenţa pe care aceasta le avea în aparatul de partid şi de stat, din poziţia de soţie a „celui mai iubit fiu al poporului”. Pentru apropiaţi însă, precum Leonte Răutu sau Ion Gheorghe Maurer, schimbarea de statut a fost privită mai degrabă ca un capriciu, de vreme ce ea continua să rămână în corespondenţa privată „draga lor Lenuţa”.

nr. 210 www.revistatimpul.ro

EXCLUSIV | 21

New York versus… Ardud

Adina Scutelnicu

Am ajuns la Ardud într‑o splendidă seară de vară indiană, după o călătorie prozaică, de 12 ore de la Iaşi şi o înnăditură de încă jumătate de oră de la Satu Mare. Mărturisesc că n‑am fost foarte impresionată nici de arhitectura ardudeană, nici de relieful neted ca faţa lui Platon Kuzmici Kovaliov de pe strada Sadovaia. E un fel de târguşor care, cu mare gomoşenie, se intitulează oraş. Aveam să descopăr însă, a nu ştiu câta oară, că omul sfinţeşte locul şi că Ardudul nu e o invenţie administrativă ceauşistă, că are o istorie

atestată de 800 de ani, cu indicii de existenţă înfipte mult mai adânc în istorie, până în vremea dacilor. Am ajuns în acest loc despre care nu am auzit vreodată la invitaţia Dorotheei Fleiss, o artistă germană de origine română. Îi ştiam de ceva vreme proiectele artistice (care au ca obiect principal schimburile culturale ale artiştilor contemporani din Est şi Vest), dar am fost surprinsă de inedita opţiune – Ardud –, cu atât mai mult cu cât a fost succedată de proiecte similare ce s‑au desfăşurat la New York, Stuttgart, Valparaíso, Budapesta, Qinhuangdao, Paraza, ca să dau numai câteva exemple. New York versus… Ardud? „Ce‑o fi asta, Dorothea?”, m‑am gândit.

Am stat în New York mai mult decât în Ardud, dar spun cu toată sinceritatea că m­am

simţit mult mai bine în orășelul mol­com ce are în curtea primăriei un ba­nanier. Am redescoperit aici realitatea termenilor bun‑simţ și ospitalitate.

800 de ani de istorieCetatea Ardud, rezidenţa tabe­

rei de artă contemporană DFEWA – Dorothea Fleiss & East­West Artist –, a fost atestată documentar la începu­tul secolului al XIII­lea, mai exact, în anul 1215, când ocupa centrul dome­niului regal Codru. A devenit apoi, pentru vreo două sute de ani, un co­mitat de pădure ce deservea curţile regale. Ctitorul de drept al Cetăţii Ardud a fost însă Bartolomeu Drag, zis Drágfi, voievod al Transilvaniei în perioada 1493­1498, care descindea din stirpea voievodului maramure­șean Dragoș. Drágfi a ridicat în 1487 la Ardud o cetate fortificată, un cas‑trum sive fortalitium, cu formă  rec­tangulară, preferată de nobili în se­colele al XIV­lea și al XV­lea, cu câte un turn pe colţuri și un turn de poartă. Cetatea a rezistat parţial până în zi­lele  noastre, deși a fost avariată se­rios în 1565, după un asediu de două luni al armatei otomane. În 2010 a început consolidarea ruinelor  sudice, dar lipsa fondurilor a dus la o amâ­nare  sine die a lucrărilor de restau­rare  și consolidare a ceea ce a mai rămas din sit. Responsabilitatea lu­crărilor i­a revenit primarului, un edil aflat la cel de­al patrulea mandat și despre care oamenii din partea locu­lui au numai vorbe bune. Nu are banii necesari restaurării Cetăţii Ardud  – emblema orașului  –, dar primarul Ovidiu Marius Duma încearcă să re­pună Ardudul pe harta culturală in­ternaţională. Poate că cea mai bună iniţiativă a fost găzduirea taberei de artă contemporană DFEWA 2016, la care au participat artiști din Italia, SUA, Polonia, Kurdistanul irakian, Germania, România și Ungaria. Lucră­rile realizate în perioada 9­17 septem­brie 2016 au fost donate Primăriei Ardud, urmând să pună bazele unui muzeu local de artă contemporană.

„Furculisioane” şi interacţiuni culturale

Datorită numeroaselor eveni­mente și programului încărcat, cele trei zile petrecute la Ardud mi s­au părut cel puţin șase. În autogara din Satu Mare m­a așteptat Tică, un

participant foarte activ al vieţii pu­blice ardudene. Este șoferul primă­riei,  funcţionar în aceeași instituţie, șofer pe autobuzul elevilor, șofer pe mașina de pompieri și el însuși pom­pier. M­a dus direct la căsuţa de va­canţă a primarului, unde urma să luăm masa. Am ajuns prima, artiștii urmând să fie aduși de același Tică în livada copleșită de liniște. Ovidiu Marius Duma mi­a povestit că este absolvent al Institutului Agronomic ieșean și că a rămas conectat într­un fel special cu orașul studenţiei sale. Mi­a prezentat­o pe cea care mi­a rămas în suflet simplu, Babika, o vo­luntară  care s­a ocupat încă de la primele ediţii ale taberelor de bu­catele artiștilor și una dintre cele mai îndrăgite membre ale proiectului. Re­zidenţii DFEWA 2016 au fost, ca în orice tabără internaţională de crea­ţie, pestriţi și veseli. Vorbeau învăl­mășit în engleză, română, maghiară, kurdă, dar singura derutată am fost eu, firește, ca nou­venită. Dorothea Fleiss, de pildă, a fost ca peștele în apă, fiindcă, pe lângă română, en­gleză, germană, maghiară, franceză, spaniolă și italiană, a găsit de cu­viinţă să înveţe și chineza. Însă, în jumătate de oră, am recuperat deca­lajul faţă de echipă. Și pe cel crono­logic (am ajuns în ultimele trei zile, pe când ei erau deja acolo de două săptămâni), și pe cel lingvistic. Am folosit „furculisioanele” din orice limbă în care credeam că mă pot face înţeleasă și, cumva, „fripturi­sioanele” primite ca răspuns au spul­berat orice neînţelegere. Am râs mult, dar am și plâns. Nu mă credeam în stare, dar am făcut­o.

Un tricou‑conexiune: DFEWA internaţional

Am plâns când am văzut ma‑king‑of­ul instalaţiei intitulate Some day I was a child, dedicată de artistul din Kurdistan Hama Hashim victi­melor din Sinjar ale așa­zisului Stat Islamic. Imaginile unor soldaţi triști, care făceau moriști din hârtie colo­rată, reprezentând cele 3 500 de vic­time ale ISIS, într­o încăpere auste­ră, care nu avea nici măcar un scaun, m­au făcut să plâng instantaneu. Am râs însă din tot sufletul la happenin­gul spontan al excepţionalei picto­riţe Vioara Bara, care și­a aruncat una dintre lucrări din turnul vechi de 800  de ani al Ardudului. M­am în­tristat din nou când am văzut lucră­rile lui Narmin Mustafa Awez, lector

la Universitatea din Sulaimani, tot din Kurdistanul irakian, o frumuseţe de fată și o artistă extrem de sensibilă. Am râs din nou cu italianca Sarah Bowyer  – mereu cu o ţigară mește­rită de ea între dinţi – de la Art Way Gallery din Treviso și cu partenerul ei de lucrare la patru mâini, polone­zul  Michael Liska, proprietarul Art Gallery MI, cu americanca Coral Woodbury și cu unguroaica Katalin Bereczki­Kossak, de la Muzeul de Arte Frumoase din Budapesta. Mi­a stat inima când l­am „ajutat” pe Șerban Roșca, muzeograf în Oradea, să­și găurească una dintre lucrările pe care urma să le expună și am stat la lungi povești cu Horea T. Sălăgean, despre cum va evolua relaţia artiști­lor  cu publicul. Fotograful Bernard Naghi, de la Argentique by Bernard, este cel care va lucra la albumele foto ale DFEWA 2016, dar și cel care a captat în imagini întreaga poveste a rezidenţei de anul acesta de la Ardud. Dorothea Fleiss este nu doar un ar­tist extraordinar, ci și cel mai atent organizator pe care l­am văzut vreo­dată. A fost ultima la culcare și prima care se trezea dimineaţa, dar și cea mai atentă în privinţa nevoilor ce­lorlalţi. În 1990, Dorothea și Tiberiu Fleiss au pus bazele rezidenţelor DFEWA cu intenţia creării unei plat­forme ce are ca scop schimburile culturale dintre artiștii din toată  lu­mea. De­a lungul timpului, au bene­ficiat de iniţiativa soţilor Fleiss peste 1 000 de artiști din 48 de ţări ale lu­mii. Din 1990, în judeţul Satu Mare s­au desfășurat mai bine de 20  de proiecte de colaborare cu Muzeul Judeţean și Muzeul de Artă, cărora familia Fleiss le­a donat numeroase lucrări de artă contemporană. Expo­ziţia de anul acesta de la Muzeul Ju­deţean de Artă din Satu Mare, care a avut loc pe 15 septembrie, a mai in­clus lucrări aparţinând lui Aurelian Busuioc, Virginiei Piscoran și Andreei Tămășan. Punctul terminus al aces­tei frumoase povești a fost expoziţia din Cetatea Ardudului, care a avut vernisajul vineri, 16 septembrie 2016, și unde au fost prezentate publicului lucrările realizate în tabără. Pictu­rile au fost donate Primăriei Ardud în scopul înfiinţării unui muzeu de artă contemporană.

Două zile după ce m­am întors acasă, nu m­am putut despărţi de tri­coul inscripţionat „DFEWA 2016”. Am avut senzaţia că, purtându­l, păs­trez conexiunea cu Ardudul și cu oa­menii extraordinari pe care i­am cu­noscut acolo.

www.revistatimpul.ro septembrie 2016

22 | ESEU

Idei în agora

Marea Britanie – a doua supraputere în sport

Dan Pavel

Psih(o)analiza subiectivă

Mondenităţile şi vremurile

Mulţi au deplâns Marea Britanie pentru hotărâ­rea democratică – anti­

cipată de mulţi ani și exprimată printr­un referendum valid – de a ieși din Uniunea Europeană. Mai bine ar fi deplâns UE, a cărei in­capacitate de a promova binele comunitar european provoacă în mod periodic nemulţumiri. Și nu numai în spaţiul britanic. Or, spre deosebire de alte naţiuni euro­pene, cea britanică este într­o vi­brantă și dinamică transformare, pe toate planurile. Iar sportul bri­tanic este un indicator al stării de sănătate și al stării morale și inte­lectuale a naţiunii britanice.

Cea mai mare surpriză a Jocu­rilor Olimpice 2016 de la Rio de Janeiro a fost situarea Marii Bri­tanii pe locul al doilea în clasa­mentul pe medalii. În prima săp­tămână, locul al doilea a fost disputat între două supraputeri sportive: SUA și China. Dar, până la urmă, Marea Britanie a între­cut China. Ca să fiu bine înţe­les – și mai ales pentru că la noi toată lumea se pricepe la fotbal, sport și politică  –, reamintesc performanţa dezastruoasă a Ro­mâniei la ultimele Jocuri Olim­pice. Sportul merge aiurea în ţara noastră pentru că (aproape) totul merge așa. Incapacitatea

guvernelor noastre de a construi ceva durabil, în interes public (de la sistemul sanitar și cel educaţio­nal la infrastructură și agricultu­ră) este dublată de incapacitatea societăţii civile de a­și apăra inte­resele, iar asta se vede și în sport.

La britanici, sportul este o chestiune atât comunitară, cât și

guvernamentală. Acest lucru a de­venit evident atunci când britani­cii și­au depus candidatura pentru organizarea Jocurilor Olimpice din 2012. Atunci și­au dat seama că au rămas în urmă la nenumă­rate discipline sportive. Ca să ob­ţină rezultate bune, au investit și încurajat dezvoltarea sporturilor

pe o perioadă lungă, a cărei sca­denţă nu putea fi rapidă. Rezulta­tele s­au văzut abia în 2016. Nu a existat o reţetă a succesului, ci doar un interes comun al sferei gu­vernamentale și neguvernamen­tale, inclusiv a mediilor de afaceri, care au avut ca puncte de conver­genţă încurajarea dezvoltării unor nenumărate discipline, chiar și acolo unde nu exista o tradiţie.

Britanicii sunt printre marii inventatori ai sporturilor moder­ne. Mai important însă decât ori­ce este spiritul de fairplay. Un exemplu relevant: când echipa locală de fotbal (să zicem Liver­pool) este condusă acasă (să zi­cem cu 0­5), galeria cântă entuzi­asmată (să zicem You’ll never walk alone). De fapt, asta înseam­nă să fii suporter: să sprijini (to support) echipa la bine și mai

ales la rău. Când echipele noastre de fotbal, cele locale sau cea naţi­onală, sunt conduse acasă, galeri­ile își înjură favoriţii, îi huiduie, îi scuipă. La fel este și cu spiritul de fairplay în societatea noastră de cârcotași și resentimentari.

Urmăresc Premier League de mulţi ani. Echipele englezești (și cele britanice) de fotbal din toate ligile sunt reprezentative pentru spiritul comunitar. Dacă vrei să ajuţi bătrânii, persoanele cu han­dicap ori săracii sau să susţii alte cauze, cum ar fi cele legate de dezastrele din nu știu ce parte a lumii, ai mari șanse de reușită dacă mobilizezi echipele locale de fotbal, iar în particular vedetele.

Marea Britanie a devenit a doua supraputere în sportul mon­dial „pentru că are cu ce”, ca să folosesc o expresie neacademică. Nu prea seamănă cu o naţiune în criză, după cum am afirmă lamen­tările unora, ci mai degrabă cu o naţiune dinamică, aflată în căuta­rea identităţii, gata de gesturi dra­matice, controversate, pentru a promova binele public. Civiliza­ţia se poate naște fie prin inovaţie internă, fie prin imitaţie. Dacă noi nu suntem deocamdată capabili de inovaţie internă, măcar să îi imităm pe alţii: la infrastructură, spiritul comunitar, îngrijirea să­nătăţii și – de ce nu? – la sport.

Ilie Năstase şi Ion Țiriac au criticat în această vară toate guvernele postcomuniste (inclusiv cel condus de Cioloş), pentru că au îngropat sportul românesc. Exemplele şi argumentele lor sunt incontestabile. Cei doi au insistat asupra faptului că degradarea sportului este corelată cu degradarea socială şi a stării de sănătate. În spirit tocquevillian, corelaţia poate fi extinsă

şi atunci când ne referim la starea morală şi intelectuală a naţiunii, care este în decădere, fără a fi fost vreodată în ascensiune. Iar dacă asociem acestor planuri declinul demografic al naţiunii, care a fost la un moment dat în creştere, avem tabloul complet al unei naţiuni în criză.

Mă apuc deci, cu stângă­cia proprie retrogradu­lui hotărât să se eman­

cipeze, să descopăr pe ce lume trăiesc cu adevărat. Navigând printre stele verzi și roșii ce pâl­pâie compulsiv, printre bombe ce explodează mai mult sau mai puţin sexy, dar obligatoriu din ca­tegoria „șoc și groază”, crunta rea­litate mi se dezvăluie. „Brangelina” e istorie, playboy­ul africano­eu­ropeano­american Boureanu e campion la violenţa domestică (sălbatică, aș zice, dacă e să mă întrebaţi), Dana Nălbaru acce­sează homeschooling‑ul ca alter­nativă de educaţie pentru pro­genitură. E greu de ingurgitat oricare dintre știri!

Angelina Jolie și Brad Pitt di­vorţează pentru că nu se pun de acord asupra educaţiei copiilor lor. Acei copii cu origini și moște­nire genetică diferite, cu start în viaţă diferit și mai ales având par­te de o dezvoltare diferită, dată de celebritatea părinţilor. Boureanu, cu toată alonja lui internaţiona­lă, se lasă condus de rudimenta­rul principiu „eu te­am făcut, eu te omor” în statutul său de tată. Nălbaru, în metamorfozarea ei de la tânăra rebelă și tatuată la cea de soţie și mamă de profesie,

identifică unele aspecte negati­ve ale sistemului românesc de educaţie în masă, ignorându­le pe cele pozitive.

E limpede că multe dintre de­finiţiile devenite clasice în dome­niul educaţiei sunt depășite. Aș fi fost tentată să înșirui aici abor­dările vechi în comparaţie cu cele postmoderniste. Să scriu, de pildă, despre educaţia centrată pe apre­ciere și succes, cu accent pe expe­rienţa personală a celui educat și a formatorului, pe strategiile de învingător și pe relaţia de parte­neriat educaţional.

M­am oprit însă din câteva motive complementare. În pe­rioada aceasta s­a întâmplat să mă întâlnesc cu părinţi de copii școlari de toate vârstele, cu pro­fesori din toate categoriile de în­văţământ și, bineînţeles, cu copii. La întrebările de sezon „Cum e  la școală?”, „Ce îţi place cel mai mult?”, „Te bucuri că începi

activitatea?” și alte variaţiuni în jurul temei, am primit tot felul de răspunsuri. Școlarii de vârstă mică sunt entuziasmaţi, se simt importanţi că se diferenţiază de cei de la grădiniţă. Elevii de gim­naziu sunt mai temperaţi, con­stată că li s­a schimbat profu’ cel tânăr de geografie cu o profesoară „bătrână”, de vreo 40 de ani. Li­ceenii nu prea au avut timp să­și dea seama dacă a început școala, pentru că au avut treburi mai im­portante; nici orarul nu s­a defini­tivat, dar e bine că gașca a cam rămas aceeași. O categorie aparte de trăiri o au copiii din primul an al fiecărui ciclu, respectiv clasa I, clasa a­V­a și clasa a­IX­a. E fre­nezia sau angoasa unui nou înce­put, adaptarea la un alt grup, une­ori total necunoscut, la solicitări diferite de cele de până acum.

În tabăra părinţilor, sentimen­tele sunt la fel de amestecate. Unii răsuflă ușuraţi că au copiii

activitate și nu­i mai bat la cap. Alţii sunt anxioși de­a dreptul în legătură cu orice detaliu, de la ţi­nută până la rechizite și progra­mul de masă. În altă categorie intră cei îngroziţi de examenele care se anunţă, de nivelul de pre­gătire al odraslelor, dar și al pro­fesorilor. Ei spun uneori că tinerii sunt terorizaţi cu tot felul de teme gigantice sau cu materii care nu își au sensul; alteori, afli cât de loaze sunt mititeii sau cât de ab­surzi sunt profesorii. E anotimpul preferat al clișeelor de tipul: „he­he, nu se mai face școală ca pe vre­mea noastră”, „noi am ieșit oameni din școală, nu ca aiuriţii ăștia”, „noi am avut profesori adevăraţi, impuneau respect, nu erau cari­caturile de acum” etc. etc.

Profesorii au și ei discursu­rile lor. Copiii sunt foarte slab pregătiţi, needucaţi acasă, obraz­nici, impertinenţi, plini de drep­turi și lipsiţi de obligaţii sau

responsabilităţi. În privinţa pă­rinţilor, majoritatea sunt dezinte­resaţi, sistemul este unul haotic, absurd, plin de birocraţie și mai ales precar finanţat, iar merito­craţia este înlocuită de plutocra­ţie și/sau nepotism.

Acestea sunt ideile și dis­cursurile aflate la nivel superfi­cial, subiect de small talk la o cafea. Dar în profunzime ce se ascunde? Poate fragilitatea psi­hică și incapacitatea unor adulţi de a­și gestiona relaţia de cuplu și cea cu propriii copii. Poate ca­renţele majore ale unui sistem de  învăţământ cu multe calităţi, dar și cu marele defect de a nu învăţa și de a nu pregăti copiii pentru viaţa reală cu care se vor confrunta la maturitate. Poate că trăim într­o societate atipică, confuză, lipsită de o ierarhie au­tentică a valorilor.

Cred că fac bine atunci când evit revistele cu știri mondene!

Lavinia Maria PruteanuFoarte, foarte rar sunt interesată de showbiz. Revistelor şi site‑urilor de ştiri mondene

le dau ignore dintr‑o obişnuinţă deja solidificată, mai ales că multe dintre ele sunt şi foarte prost scrise. Viaţa mea e atât de plină cu bune şi cu rele, încât dramele sau fanteziile produse de decolteul ori idila vremelnicelor dive sau a Don Juan‑ilor de toate speţele

nu mă prea înfioară. Totuşi, un drăcuşor neastâmpărat insistă câteodată să mă smulgă din blazare.

nr. 210 www.revistatimpul.ro

AGORA | 23

Amintirile deghizate ale lui Nicolae Manolescu

Nicolae Manolescu, Întâlniri cu Ceaușescu (II),

blogurile Adevărul, http://adevarul.ro/news/

societate/Intalniri­ceausescu­ ii­1_57c99c215ab6550 cb84fd33e/index.html

Într­un text ce relatează ultima dintre cele trei întâlniri ale sale cu Nicolae Ceaușescu, și

anume cea din anul 1981, petre­cută (ca și precedentele) în con­textul unei întrevederi acordate de fostul președinte unei delega­ţii a Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu își amintește astfel conţinutul intervenţiei proprii: „Așa se face că am vorbit toţi: Ioan Alexandru, despre centena­rul Goga, nesărbătorit după păre­rea lui cum s­ar fi cuvenit; Mircea Iorgulescu, despre puţina calitate culturală și puţina cantitate a te­leviziunii naţionale; eu însumi, despre inutilitatea de a mări sa­lariile minerilor, fapt tocmai în­tâmplat pe când mă aflasem la Tescani, sat mineresc, în condi­ţiile în care nu există în majorita­tea satelor decât cârciumă, nici urmă de casă de cultură sau cine­matograf, iar la televizor bieţii oa­meni văd ce v­a spus Iorgulescu, așa că rezultatul va fi că vor fi si­liţi să bea mai mult. Nu ne­am prea ales vorbele. Nici nu te pu­teai aștepta ca Dinescu să  vor­bească la fel ca Stancu la întâlni­rea din 1971. Iar eu nu mai aveam vârsta la care să­mi ţin gura”.

Din felul în care relatează, e cât se poate de limpede că domnul Manolescu găsește curajoasă pro­pria interven ţie, în cuprinsul că­reia, așa cum cu o nu prea camu­flată autoadmiraţie spune, nu și­a ţinut gura și nici nu și­a prea ales vorbele. Am citit de două ori pa­sajul; mărturisesc că n­am înţeles ce justifică această autoadmiraţie; dimpo trivă, mi se pare lipsit de decenţă (și sunt delicat spunând aceasta) să critici mărirea sala­rială a unor oameni care munceau în condiţii infernale doar pentru că ei se făceau vinovaţi, în ochii lui Nicolae Manolescu cel din 1981 (dar reconfirmat în admira­ţie de Nicolae Manolescu cel din 2016), de a nu fi avut în satul lor casă de cultură și cinematograf. Am găsit logica aceasta și șchioa­pă, și cinică; și mi­am spus că, dacă domnul Manolescu a spus într­adevăr acest lucru în faţa lui Nicolae Ceaușescu, rău a făcut; iar dacă și­l mai și amintește cu mândrie, face de două ori rău. Și am sperat, de dragul vechiului Nicolae Manolescu, pentru care admiraţia mea e încă intactă, că memoria acestui nou Nicolae Manolescu (diferit de cel vechi, până la a nu mai avea nimic în comun) e deficitară și infidelă.

Mai riguros și mai sursolog decât mine, Mihai Iovănel nu s­a mulţumit cu jocul acestor „dacă” și s­a dus la sursă, adică la docu­mentele din Arhiva Comitetului Executiv al CC al PCR, așa cum au fost ele reproduse în cartea lui Marin Radu Mocanu, Cenzura a murit, trăiască cenzorii (Euro­press, 2008). Aici e de găsit ste­nograma respectivei întâlniri din 1981 dintre Nicolae Ceaușescu și delegaţia USR. Ei bine, documen­tul de arhivă arată că am avut dreptate în bănuiala mea: me­moria noului domn Manolescu e într­adevăr deficitară și infidelă – și încă în asemenea grad încât nimic din ce pretinde că a spus nu se regăsește în stenogramă. Avem de­a face, cu o formulă a lui Ovid S. Crohmălniceanu, cu

amintiri deghizate. Nicolae Ma­nolescu, din fericire, n­a spus ni­mic despre mineri, nici măcar un cuvinţel (a făcut­o, în cadrul ace­lei întâlniri, Augustin Buzura, dar într­un cu totul alt sens). Din pă­cate, însă, tonul și stilistica in­tervenţiei proprii de atunci sunt întru totul lipsite de curajul și li­bertăţile pe care și le arogă acum. Reproduc un fragment ilustrativ pentru incredibila slugărnicie a tonului, impregnat până la ultima literă de voinţa de a­l linguși pe Ceaușescu, de a­l felicita pentru instaurarea legalităţii (!), de a re­vărsa peste creștetul  dictatorului comunist superlative de o gene­rozitate enormă, întru totul neo­bișnuite pentru stilistica uzuală a textelor manolesciene: „De obicei, se leagă valoarea literară de  li­bertatea acestei literaturi. Și eu, tovarășe secretar general, am să merg mai departe cu această va­loare a literaturii, spunând că ea se leagă de legalitatea restaurată de 15 ani încoace, de când Dom­nia Voastră aţi instaurat această legalitate, făcând să se cunoască operele unui popor prea adesea încercat și lipsit în istoria sa de acest cadru firesc. Cea mai gran­dioasă legătură care se poate face între dezvoltare și literatură în acești 15 ani și acest cadru legal se face datorită și graţie efortu­rilor Domniei Voastre. Poate că nu mai este cazul s­o spunem, dar este un lucru clocotitor afirmarea acestei legalităţi. Ţin la această expresie, pentru că mi se pare că numai în acest cadru legal cul­tura se poate dezvolta firesc (…). Domnia Voastră aţi instaurat le­galitatea, dar aţi lichidat și un anumit monopol care a existat până în anii ’50, și nu numai până atunci, și care tindea să împartă pe scriitori în două, cei care erau cu literatura și cei care erau îm­potriva partidului. Ceea ce aș numi eu «Politica Ceaușescu» a fost tocmai lichidarea acestor «drepturi» de obicei ale unor uzurpatori, a unora, foarte puţini, de a se erija ca adevăraţi iubitori

de ţară, a iubirii de partid. Aceș­tia, foarte puţini, uită că scriito­rul adevărat, sau mai bine­zis, este scriitor adevărat cu condiţia să fie un scriitor adevărat!”.

Chiar dacă primul impuls în faţa acestui text descalificant e acela de a ricana, de a face ironii pe seama me moriei actuale a lui Nicolae Manolescu, autoeroizan­tă și falsificatoare, ironia în cau­ză e de tot amară. Stilistica frag­mentului de mai sus, cât se poate de plauzibilă și de uzuală în con­textul frazeologiei comuniste de circumstanţă, e cât se poate de implauzibilă în contextul scrisu­lui uzual al lui Nicolae  Mano­lescu. Tocmai de aceea mă în­cearcă o tristeţe enormă citind frazele anterioare: prin tot ce a fă­cut vreme de trei decenii, Nicolae Manolescu a salvat ceva din dem­nitatea noastră sub comunism. Faptul că un critic a putut tra­versa acel eon al dejecţiei și al imposturii curat și demn e o pa­gină preţioasă a istoriei demni­tăţii noastre. Firește că un dis­curs nefericit, chiar jalnic precum acesta, ţinut în faţa lui Ceau­șescu, nu poate anula ceea ce au  construit vreme de câteva decenii scrisul și atitudinea lui Nicolae Manolescu. Însă e trist că până și el a putut să coboare într­atât. În fond, e un episod care vorbește despre forţa enor­mă, irezistibilă a dejecţiei făcută de sistem – atât de precis, atât de bine organizată, încât nimic și nimeni nu­i scăpa. Nici măcar Nicolae Manolescu.

În rezumat: dacă memoria falsificatoare și autoeroizantă îl pune în ridicol pe Nicolae Mano­lescu cel de acum, văd căderea de atunci, strict episodică, a lui Nicolae Manolescu cu o îngădu­inţă amară. Nici măcar el n­a pu­tut scăpa, e adevărat; dar tocmai aceasta ne arată mai bine ce a avut de înfruntat vreme de trei decenii. Și ce a reușit, de fapt, cu toate bătăliile pierdute pe par­curs, să înfrângă.

(Faptul că Nicolae Manolescu cel de azi a reușit să­l înfrângă pe Nicolae Manolescu cel de atunci – asta e, de asemenea, adevărat. Dar e cu totul altă discuţie.)

Ioana Vintilă în finala PEN International New Voices Award

http://www.pen­inter national.org/pen­international

new­voices­award

Iată o veste excelentă: foarte tânăra poetă Ioana Vintilă a ajuns printre cei trei finaliști

ai concursului Pen Internatio­nal  New Voices 2016, alături de Julian Amankwaa (Germania) și Laura Legge (Canada). Câștigă­torul va fi anunţat pe 28 sep­tembrie, la Congresul PEN din Ourense (Spania). Ne mândrim că am publicat­o și noi cu o pa­gină de poezie într­unul dintre nu­merele recente și îi ţinem pumnii. În orice caz, indiferent de rezul­tatul final, să fii în Top 3­ul unui astfel de concurs (din al cărui juriu fac parte, printre alţii, Mircea Cărtărescu și Andrei Kurkov) e un premiu important în sine.

Presa Timpului

Radu Vancu

www.revistatimpul.ro septembrie 2016

24 |

Revista de cultură contemporană Timpul este disponibilă și prin serviciul de abonamente.Solicitările pot fi trimise pe www.revistatimpul.ro/abonament.