UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

DANIEL SIMEANU

NUTRIŢIE ŞI ALIMENTAŢIE

ANUL III, SEMESTRUL I+II

MATERIAL DE STUDIU I.D.

IAŞI, 2012

1

CUPRINS CAPITOLUL 1. VALOAREA NUTRITIVĂ A NUTREŢURILOR

ŞI RAŢIILOR ……..................................................................... 1.1. Compoziţia chimică a plantelor şi corpului animalelor …... 1.2. Compoziţia chimică brută a nutreţurilor ………………......

1.2.1. Apa …………………………………………………. 1.2.2. Substanţe minerale sau cenuşa brută ……………….. 1.2.3. Substanţele organice ……………………………......

1.2.3.1 Glucidele ……………………………………. 1.2.3.2 Lipidele ……………………………………... 1.2.3.3 Proteinele …………………………………… 1.2.3.4. Vitaminele ………………………………….

1.3 Digestibilitatea substanţelor nutritive din nutreţuri ……….. 1.3.1 Experienţe de digestibilitate „in vivo” (pe animal) …. 1.3.2. Alte metode de stabilire a digestibilităţii

substanţelor nutritive ……………………………….. 1.3.3. Factori care influenţează digestibilitatea

substanţelor nutritive din nutreţuri …………………. 1.4. Efectul productiv al nutreţurilor …………………………...

1.4.1. Metode experimentale directe ……………………… 1.4.2. Bilanţul nutritiv material (sau bilanţul N şi C) …….. 1.4.3. Bilanţul nutritiv energetic …………………………..

1.5. Unităţi de măsură şi exprimare a valorii nutritive a nutreţurilor …………………………………….. 1.5.1. Unităţile bazate pe efectul productiv ………………. 1.5.2. Rolul energetic al nutreţurilor ……………………… 1.5.3. Unităţi bazate pe conţinutul în energie …………….. 1.5.4. Valoarea proteica a nutreţurilor …………………….

CAPITOLUL 2. CERINŢE ŞI NORME DE HRANĂ …………………………. 2.1. Cerinţe pentru întreţinere şi pentru producţie …………….. 2.2. Cerinţe pentru reproducţie ………………………………... 2.3. Cerinţe pentru lactaţie …………………………….............. 2.4. Cerinţe pentru producţia de ouă …………………………...

CAPITOLUL 3. NUTREŢURILE UTILIZATE ÎN ALIMENTAŢIA ANIMALELOR ŞI CARACTERISTICILE LOR NUTRITIVE 3.1. Criterii de clasificare a nutreţurilor ……………………….. 3.2. Nutreţurile de origine vegetală …………………………….

3.2.1. Nutreţurile verzi ……………………………………. 3.2.2. Nutreţurile fibroase ………………………………… 3.2.3. Nutreţuri însilozate …………………………………. 3.2.4. Nutreţuri grosiere …………………………………... 3.2.5. Rădăcinoase şi tuberculifere ……………………….. 3.2.6. Nutreţuri concentrate ………………………………. 3.2.7. Subprodusele industriale ……………………………

3.3. Drojdiile furajere …………………………………………..

4 4 5 5 6

13 13 15 16 23 33 33

36

37 40 40 40 41

42 42 44 51 54

58 60 66 72 75

81 81 81 81 87 89 94 95 96 99

103

2

3.4. Nutreţuri de origine animală ……………………………… 3.5. Substanţe azotate sintetice neproteice (SASN) utilizate în

hrana animalelor pentru echilibrarea balanţei în proteine … 3.6. Nutreţuri combinate ……………………………………….

CAPITOLUL 4. ALIMENTAŢIA RAŢIONALĂ A ANIMALELOR ………… CAPITOLUL 5. SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI TAURINELOR …………….

5.1. Particularităţi ale digestiei ………………………………… 5.2. Alimentaţia vacilor în lactaţie ……………………………..

5.2.1. Cerinţe de hrană ……………………………………. 5.2.2. Regimuri de furajare pentru vaci în lactaţie ………...

5.3. Alimentaţia vacilor în gestaţie avansată …………………... 5.3.1. Cerinţe de hrană în perioada repausului mamar …… 5.3.2. Regimuri de furajare pentru vaci în gestaţie avansată

5.4. Alimentaţia viţeilor ……………………………………….. 5.5. Alimentaţia tineretului femel de reproducţie ……………... 5.6. Alimentaţia taurinelor destinate producţiei de carne ……...

5.6.1. Cerinţe de hrană ……………………………………. 5.6.2. Efectul tratării/preparării nutreţurilor ……………… 5.6.3. Regimuri de furaje pentru tineret …………………...

taurin în creştere/îngrăşare …………………………. 5.6.4. Utilizarea concentratelor la tineretul ………………..

taurin în creştere/îngrăşare …………………………. 5.7. Tulburări metabolice ………………………………………

CAPITOLUL 6. SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI OVINELOR ……………….. 6.1. Particularităţi ale digestiei ………………………………… 6.2. Alimentaţia oilor (oi mame) ……………………………….

6.2.1. Cerinţe de hrană ……………………………………. 6.2.2. Alimentaţia oilor în perioada de pregătire ………….

pentru montă şi montă ……………………………… 6.2.3. Alimentaţia oilor în gestaţie ………………………... 6.2.4. Alimentaţia oilor în lactaţie ………………………...

6.3. Alimentaţia ovinelor pentru carne …………………………

CAPITOLUL 7. SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI CABALINELOR ………….. 7.1. Particularităţi ale digestiei ………………………………… 7.2. Cerinţe de hrană …………………………………………... 7.3. Alimentaţia iepelor ………………………………………... 7.4. Alimentaţia armăsarilor …………………………………… 7.5. Alimentaţia tineretului cabalin ……………………………. 7.6. Alimentaţia cailor de muncă ……………………………… 7.7. Tulburări de origine alimentară ……………………………

CAPITOLUL 8. SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI PORCINELOR ……………. 8.1. Particularităţi ale digestiei ………………………………… 8.2. Cerinţe de hrană …………………………………………... 8.3. Utilizarea aditivilor furajeri la porcine ……………………. 8.4.Tehnici de preparare a nutreţurilor şi metode de hrănire ….. 8.5. Alimentaţia scroafelor …………………………………….. 8.6. Alimentaţia vierilor ……………………………..................

103

107110

127

128128130130134141143143144150152154156

157

160162

164164165165

167168169170

173173174177179180183185

187187188190191193195

3

8.7. Alimentaţia porcilor în creştere ……………………………

CAPITOLUL 9. SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI PĂSĂRILOR ........................ 9.1. Particularităţi ale digestiei .................................................... 9.2. Consumul de hrană ............................................................... 9.3. Tehnici şi metode de hrănire ……………………………… 9.4. Alimentaţia găinilor ……………………………………….

9.4.1. Alimentaţia puicuţelor de înlocuire ………………... 9.4.2. Alimentaţia găinilor în perioada de ouat ....................

9.5. Alimentaţia puilor de carne (broileri) de găină …………… 9.6. Alimentaţia curcilor .............................................................

ANEXE …………………………………………………………………………. Bibliografie ……………………………………………………………………...

196

201 201 202 203 205 205 207 207 211

214 224

4

CAPITOLUL 1

VALOAREA NUTRITIVĂ A NUTREŢURILOR ŞI RAŢIILOR

Prin nutreţ se înţelege orice produs de origine vegetală, animală, minerală sau de sinteză care prin conţinutul său în energie şi substanţe nutritive concură la acoperirea cerinţelor animalelor, fără a influenţa negativ starea de sănătate a acestuia sau a consumatorului de produse animaliere. Raţia de hrană este alcătuită din unul sau mai multe nutreţuri care prin conţinutul lor satisfac cerinţele de întreţinere şi de producţie ale animalului, corespunzător greutăţii corporale, stării fiziologice, pe categorii de vârstă, forme de producţii, niveluri productive, calitatea producţiei etc. Valoarea nutritivă a unui nutreţ este dată pe de o parte de conţinutul acestuia în substanţe nutritive, iar pe de altă parte de capacitatea organismului de a utiliza aceste substanţe, deci valoarea nutritivă este rezultanta interacţiunii „nutreţ – animal”. Valoarea nutritivă (VN) a unei raţii este dată atât de suma valorii parţiale ale substanţelor nutritive conţinute de fiecare nutreţ în parte cât şi de interacţiunea, respectiv complementaritatea acestor substanţe nutritive care pot duce la o creştere sau chiar scădere a VN a nutrienţilor din raţie.

1.1. Compoziţia chimică a plantelor şi corpului animalelor

Din analiza chimică comparativă a corpului animalelor şi a plantelor furajere, s-a constatat că atât în plante cât şi în corpul animalelor intră aceleaşi elemente chimice, cum sunt: C, O, H, U, S, P, I, Fe, Ca, K, Zn, Cu, Mn, Na, Cl iar din acestea, C, O, H şi N, reprezintă cca. 95% (tab. 1.1). Tabelul 1.1. Ponderea elementelor chimice în plante şi corpul animal

Specificare C %

O %

H %

N %

Substanţe minerale %

Plante 45 42 1,5 6,5 5 Animale 63 13,8 5,0 9,4 8,8

În plante predomină substanţe organice ternare (C, O, H), respectiv glucidele, comparativ cu corpul animalelor în care predomină proteinele (C, O, H, N) şi grăsimile. Glucidele au rol atât plastic cât şi de rezervă, comparativ cu corpul animal unde acestea se găsesc în cantităţi foarte mici şi riguros controlate prin sistemul glicemic. Se poate aprecia că organismul animal nu dispune în rezervă decât grăsimi şi proteine. Glucidul de bază este reprezentat de celuloză iar în grăunţe şi seminţe de amidonul, inulina şi alte zaharuri simple; în organismul animal glucidul de rezervă este glicogenul, iar cel circulant glucoza.

5

1.2. Compoziţia chimică brută a nutreţurilor

Cercetările de nutriţie având la bază aprecierea VN după compoziţia chimică brută a nutreţurilor datează de la sfârşitul sec. XVIII şi au continuat, ca metodă unică, până în deceniul al 4-lea al sec. XIX. Schema cadru de analiză a fost propusă de cercetătorii germani Henneberg şi Stochmann, la staţiunea Weende, cunoscută sub numele de schema Weende-ană care, ulterior a fost completată cu o serie de noi analize, necunoscute la vremea respectivă (fig. 1.1).

1.2.1. Apa Conţinutul nutreţurilor în apă este foarte variabil, fiind influenţat de numeroşi factori ca: specia de plante, soiul, faza de vegetaţie, partea de plantă utilizată ca nutreţ, tehnologia de conservare etc. Proporţia de apă variază în nutreţuri între 10-96%, fiind mai ridicată în nutreţurile verzi (75-85%), rădăcinoase şi tuberculifere, (70-90%), în reziduurile industriale apoase, (80-95%) şi mai scăzută în nutreţurile conservate prin uscare, (12-14%) respectiv în grăunţe, seminţe, reziduuri industriale uscate, făinuri animale etc. Notă: * Se deduc prin diferenţă

Fig. 1.1. Schema analizei chimice a nutreţurilor În nutreţuri apa se găseşte sub mai multe forme şi anume:

apa de vegetaţie, care se găseşte în citoplasma celulară;

Nutreţ

Substanţă uscată (SU)

(SU=100-U)

Cenuşă brută (Cen.B)

Substanţă organică (SO)

SO=SU-Cen.B

macroelemente (Ca, P, Na, K, Mg, Ca, S, Si)

microelemente (Fe, Cu, Co, I, Zn, Mn, Mo, F etc.)

Calcinare la 6500C

PB → Metoda Kjeldhal

GB → Metoda Soxhlet

CB → Metoda Sherrer-Krushner sau Weende-ană

SEN* → SEN=SO- (PB+GB+CB)

Vitamine

Apă totală (umiditate)

(U)

Relativă (Ur) → uscare la 600C

Absolută (Ua) → uscare la 1050C

Totală (Ut) → Ut=Ur+100

Ur)-(100 Ua

6

apa de constituţie, care intră în structura peretelui celular (nu poate fi eliminată prin uscare);

apa de imbibiţie sau de higroscopicitate pe care nutreţurile o absorb din mediul înconjurător, cantitatea absorbită fiind în corelaţie cu umiditatea atmosferică;

apa de preparaţie care este introdusă în procesul de preparare a nutreţurilor;

apa tehnologică care este adăugată în procesul de extracţie a unor substanţe nutritive din materia primă ce a servit unor scopuri industriale (reziduuri industriale apoase).

În corpul animal apa se găseşte în proporţii de 45-75%, în funcţie de vârsta animalului, starea de întreţinere, respectiv gradul de îngrăşare. se prezintă sub mai multe forme:

apa de constituţie care intră în structura peretelui celular lipo-proteic; apa circulantă (plasma sangvină, limfă etc.); apa lacunară care se găseşte în citoplasma celulară.

Apa din corpul animal, după provenienţă, poate fi exogenă (din apa de băut şi cea conţinută în nutreţuri) şi apa endogenă provenită în urma arderilor substanţelor nutritive. prin oxidarea a 1 g de proteină rezultă 0,41 g apă, prin oxidarea a 1g glucide rezultă 0,55 g apă, iar prin oxidare a 1 g lipide rezultă 1,07 g apă. Cunoaşterea conţinutului nutreţului în apă are o foarte mare importanţă deoarece valoarea nutritivă a nutreţurilor este direct proporţională cu conţinutul în apă iar conservarea nutreţurilor se face în raport cu conţinutul acestora în apă. Conservarea nutreţurilor prin uscare presupunea pierderea unor cantităţi importante de apă astfel încât acestea să nu conţină mai mult de 15-16% apă iar conservarea în mediu umed se face numai prin procedee fermentative, respectiv prin însilozare în mediu anaerobiotic. 1.2.2. Substanţe minerale sau cenuşa brută Rezidiul uscat rezultat în urma calcinării nutreţurilor sau corpului animal constituie cenuşa brută, care conţine totalitatea substanţelor minerale. cantitatea de cenuşă brută variază în limite mari în nutreţurile vegetale, 1-14% (nutreţuri verzi şi suculente 1-5%, nutreţuri fibroase 5-15%) şi mai puţin în corpul animal, 3-5%. Substanţele minerale se găsesc atât sub formă de săruri minerale propriu-zise, intrând în structura oaselor scheletului şi a dinţilor la animale, sau ca elemente de structură la plante, cât şi sub formă de combinaţii organo-minerale (P, S, Cu, Fe) sau sub formă ionică, în diferite lichide, După ponderea gravimetrică, substanţele minerale se împart în macroelemente – peste 100 mg/kg nutreţ sau 0,04% în organism (Ca, P, Na, K, Mg, Cl, Si, S), microelemente – sub 100 mg/kg nutreţ sau sub 0,04% în organism (Co, Cu, I, Zn, Mg, F, Fe) la care în ultimii ani s-au mai adăugat şi alte elemente (As, Ti, Li, Rb, ş.a.). Conţinutul total de substanţe minerale din nutreţuri şi corpul animal variază în limite destul de mari şi este influenţat: la plante de specia de plante, soiul, partea de plantă, faza de vegetaţie, precum şi condiţiile de mediu (sol, climă, regim de precipitaţii, regim de fertilizare); la animale este influenţat de specia de animale, vârsta, starea de întreţinere etc.

7

Rolul biologic al diferiţilor ioni în organism

Macroelemente

Calciul, fosforul şi magneziul

Între aceste elemente există o serie de interrelaţii foarte importante de aceea stabilirea rolului lor se face de regulă împreună. Sărurile de Ca şi P deţin cca. 65-70% din totalul substanţelor minerale din organism, Ca reprezintă 1,3-1,8% iar P, 0,1-0,8% din greutatea corporală iar sărurile de magneziu reprezintă 0,04-0,5% din greutatea corporală. În corpul unui om de 70 kg se găsesc 1,2 kg Ca, 0,3 kg P şi 0,15 kg Mg. Cea mai mare parte a sărurilor de Ca, P şi Mg (cca. 99%) se găsesc în schelet, adică în oase şi dinţi, iar restul sunt constituenţi ai acizilor nucleici, fosfolipidelor, cazeinei şi a unor coenzime, sau se găsesc sub formă ionică. Raportul Ca/P în oase este de 2/1. În afara rolului plastic pe care-l îndeplinesc aceste elemente, este de remarcat şi rolul biologic activ al acestora în organism. Calciul intervine în coagularea sângelui, activând vitamina K şi trombochinaza, care transformă protrombina în trombină, menţine excitabilitatea normală a sistemului nervos şi muscular. În cazul scăderii cantităţii de Ca din sânge, creşte excitabilitatea nervoasă şi apar contracţii de tip tetanic. Ca şi P au un rol important în producţia de lapte, intrând în structura cazeinei şi a unor enzime eliminându-se zilnic, la 1 kg lapte, cca. 1,2-1,3 g Ca şi 0,9 g P. Utilizarea Ca, P şi Mg pentru sinteza laptelui se face pe de o parte din hrana ingerată, iar o altă parte, din oase. O insuficientă aprovizionare în P are influenţă negativă asupra mobilizării rezervelor de Ca din oase în timp ce insuficienţa aprovizionării prin hrană de Ca, poate declanşa mobilizarea simultană din oase a Ca şi P. Efectele carenţei prelungite în Ca şi P, la vacile de lapte, în timpul gestaţiei, are ca consecinţă manifestarea unei boli nutriţionale numită „febra vituleră”, care apare imediat după fătare şi se caracterizează printr-o hipocalcemie severă, mişcări dezordonate, apariţia de contracţii tetanice, pareze şi paralizii, comă şi chiar moarte. Găinile ouătoare elimină zilnic cantităţi foarte mari de Ca, P, şi Mg prin cochiliile ouălor. Rezervele de Ca în scheletul găinilor sunt mici, de aceea necesarul zilnic trebuie să se asigure prin hrană, în caz contrar apar ouă cu coaja foarte subţire sau fără coajă, scade producţia de ouă sau se poate chiar opri. Fosforul intervine atât ca element de structură în oase şi dinţi dar intră şi în structura unor proteine, a acizilor nucleici, a fosfolipidelor, a ATP-ului, intervenind astfel în procesul de fosforilare şi de transfer a energiei. Alături de Na şi K, P intervine în menţinerea echilibrului acido-bazic şi a presiunii osmotice din organism. Vacile de lapte cu producţii ridicate de lapte ca şi găinile ouătoare, elimină zilnic cantităţii importante de P care trebuie echilibrat prin hrană. Magneziul are rol atât plastic cât şi biocatalitic. Din cantitatea totală de Mg, cca. 70% intră în structura oaselor şi dinţilor iar restul se găseşte fie în stare ionică, fie în combinaţii organo-minerale ale unor sisteme enzimatice, în special care reglează activitatea neuromusculară. Ca şi Mg sunt depresori ai excitabilităţii neuro – musculare.

8

Osteomalacia numită şi rahitismul animalelor adulte apare mai des la vacile de lapte cu producţii ridicate şi la vacile în gestaţie, care au fost hrănite necorespunzător, cu nutreţuri sărace în Ca şi P şi unde organismul a fost obligat să utilizeze o cantitate mare de Ca din oase. Se caracterizează prin apariţia frecventă a fracturilor membrelor, deformări ale oaselor, tetanii etc. Osteofibroza este caracteristică cabalinelor porcinelor şi caprinelor. Ea apare ca urmare a nerespectării raportului Ca/P din organism, în sensul creşterii cantităţii de P în raport cu Ca, dar poate apărea şi în cazul unei hrăniri necorespunzătoare cu proteine. Se caracterizează prin apariţia unui ţesut fibros mineralizat în ţesut osos. Echilibrarea hranei în Ca, P şi Mg se realizează prin utilizarea unor surse minerale, corespunzătoare speciei de animale, categoriei de vârstă şi a naturii deficitului (tab. 1.2). Tabelul 1.2. Surse de materii prime minerale, utilizate pentru

echilibrarea raţiilor în Ca şi P Conţinutul chimic brut %Specificare

Ca P Coeficient de

digestibilitate %Făină de oase 21-26 12-13 55-60 Precipitat de oase 23 17 60 Creta furajeră 39 - 33-40 Fosfat monocalcic 21 18 45-50 Fosfat dicalcic 24 20 45-50 Travertinul 39-40 - 33-40 Făină de coji de ouă 38-39 - 50-55 Făină de cochilii scoici 38-39 - 40

Sodiul, clorul şi potasiul

Aceste elemente se găsesc în organism în cantităţi reduse (0,059% Na, 0,0003% K, 3,6 g Cl/l sânge) dar au importante funcţii biologic active ca: menţinerea echilibrului acido-bazic, menţinerea presiunii osmotice, a permeabilităţii de membrană, intră în structura unor sisteme enzimatice şi intervin în menţinerea tonicităţii musculare, intră în structura acidului clorhidric, stimulează apetitul şi reglează metabolismul proteinelor şi a apei. Na şi Cl se găsesc în cantităţi mici în nutreţuri dar necesarul animalelor este ridicat, de aceea aceste elemente se asigură prin introducerea în hrană a sării de bucătărie. Carenţa în Cl are influenţă negativă asupra sintezei de HCl, cu influenţă asupra pH din stomac, mai ales la animalele monogastrice. La vacile de lapte, carenţa prelungită în Cl, duce la scăderea apetitului, a producţiei de lapte, a greutăţii corporale. La găinile ouătoare carenţa Na şi Cl are influenţă negativă asupra producţiei de ouă şi a calităţii lor de incubaţie, iar la tineretul aviar influenţează negativ apetitul şi viteza de creştere. Deoarece toate nutreţurile, cu excepţia unor nutreţuri de origine animală (făina de peşte oceanic, făina de sânge) sunt sărace în Na şi Cl, se impune suplimentarea raţiilor cu sare de bucătărie. Excesul de NaCl este dăunător, determinând un consum exagerat de apă, care determină accelerarea tranzitului intestinal, apariţia diareelor, ceea ce duce la o mai slabă valorificare a hranei, slăbirea animalelor, apariţia de edeme. Toleranţa faţă de excesul de NaCl este mai mare la rumegătoare şi mai mică la monogastrice, în special la păsări, care sunt foarte sensibile (necesarul nedepăşind 0,35-0,4% din nutreţul combinat sau 0,5% din SU). În cazul în care în

9

nutreţurile combinate pentru porcine şi păsări se introduc cantităţi importante de făină de peşte se va reduce corespunzător cantitatea de sare. La rumegătoare, tratarea nutreţurilor grosiere cu soluţii de saramură, măreşte apetitul şi implicit ingestia de hrană. Potasiul (K) se găseşte în cantităţi suficiente în nutreţurile de origine vegetală şi mai puţin în cele de origine animală. Potasiul îndeplineşte funcţii importante în organism astfel, intervine în procesul de osmoză şi în menţinerea tonicităţii musculare, intervine contracţia miocardului reglând durata diastolei, controlează metabolismul apei şi a unor substanţe minerale, în special Ca. Excesul de potasiu, provoacă o eliminare importantă a Ca şi Mg din organism, fiind în legătură cu apariţia sindromului de „pică”. Nutreţurile bogate în K (sfecla furajeră, frunzele şi coletele de sfeclă) au efect demineralizant la rumegătoare, prin eliminarea unor cantităţi importante de Ca, Mg şi Na, de aceea, la utilizarea acestora, se impune o suplimentare corespunzătoare a raţiei cu cretă furajeră şi sare. Sulful

Se găseşte în organism în combinaţii organo-minerale intrând în structura aminoacizilor sulfuraţi (cistină, cisteină, metionină), a unor enzime, hormoni, vitamine. Este element constituent al cheratinei de aceea se găseşte în cantităţi mari în lână, păr, copite, fanere etc. Sulful are rol important în procesul de creştere şi în formarea ţesutului de susţinere, în formarea penelor şi deci a procesului de împlumare, intervine, prin intermediul sulfaţilor, la neutralizarea unor substanţe toxice ori a unor metale grele, deci în procesul de detoxificarea a organismului. Carenţa în S are influenţă negativă asupra dezvoltării microflorei simbionte, a sintezei cheratinelor din păr, lână, pene, influenţează rezistenţa şi luciul firului de păr şi a lânii iar la masculii de reproducţie influenţează viabilitatea şi vitalitatea spermatozoizilor. Nutreţurile de origine vegetală sunt în general sărace în S, mai bogate fiind nutreţurile de origine animală (făina de peşte, de carne, de sânge). Suplimentarea raţiilor cu sulf nu este necesar decât în cazul utilizării unor cantităţi importante de substanţe azotate neproteice (uree, ape amoniacale) sau în momentul însilozării nutreţurilor cu astfel de produse.

Microelementele Principalele microelemente care au influenţă deosebită asupra unor funcţii în organism sunt: Fe, Cu, Mn, I, Co, Zn, Mo, Se şi Fl. Fierul (Fe)

Se găseşte în cantităţi mari în sânge şi muşchi reprezentând cca. 0,04% din greutatea corporală. În sânge se găseşte în gruparea prostetică a hemului care împreună cu globina formează hemoglobina, care asigură transportul de O2 de la plămâni la ţesuturi şi organe. Fierul hemic constituie forma circulantă, dar fier se mai găseşte şi în rezervă sub formă de feritină, în muşchi şi ficat. Fe intervine în fosforilarea oxidativă de la nivel celular, a transportului de electroni, constituie un element indispensabil al procesului de fotosinteză din plante, deşi nu intră în

10

structura clorofilei (se apreciază că Fe ar neutraliza sărurile de Ca şi ar elibera ionii de Mg, care intră în structura clorofilei). Nutreţurile verzi, în special din familia leguminoaselor, dar şi nutreţurilor fibroase, conţin cantităţi suficiente de Fe, chiar pentru animale cu producţii ridicate de lapte. La animalele în creştere şi în special la viţei şi purcei, după fătare, rezervele de Fe din corp sunt insuficiente pentru acoperirea necesarului zilnic, de aceea, hrana trebuie suplimentată cu Fe. În caz de carenţă de Fe apar anemii, întârzieri în creştere, scăderea apetitului, edeme în regiunea capului, paloarea urechilor şi a pielii etc. Boala este de natură nutriţională şi este mai frecventă la purcei şi viţei, cunoscută sub numele de anemie feriprivă, sau boala celor trei săptămâni. Prin laptele zilnic supt, un purcel îşi asigură cca. 1mg Fe în timp ce necesarul zilnic este de 6-7 mg.

Fe administrat în hrana scroafelor nu duce la o creştere a acestuia în lapte, de aceea pentru a preveni efectele negative ale carenţei se recomandă administrarea direct în hrană sau în apa de băut a purceilor, de preparate pe bază de fier cum ar fi: Fier-Dextran, Miofer, Sulfat de Fe (2,5%) sau chiar preparate pe bază de lut roşu (în sistemul gospodăresc de creştere). În caz de carenţă severă, doza terapeutică este de 100-200mg/kcorp, soluţie injectabilă intra muscular. Efectele carenţei în Fe se pot observa şi la găinile ouătoare, în perioada de vârf de ouat, când pot apărea anemii şi paloarea bărbiţelor. Excesul de fier se poate constata numai în cazul unor utilizări abuzive de preparate pe bază de Fe şi are efecte negative prin interacţiunea pe care o are cu P, formând fosfaţi de Fe insolubili. Cuprul (Cu)

Se găseşte în organism în cantităţi mai mici decât Fe, intrând în structura unor metalo-proteine din enzime, hormoni, cu importante funcţii în hematopoieza, dar şi în sinteza unor proteine din păr, lână şi pene cărora le asigură pigmentarea caracteristică, luciul şi buclajul. Cu este în relaţie sinergică cu Co şi în relaţii antagonice cu Mo. În cazul când solul este bogat în Mo, plantele sunt mai bogate în acest element, dar mai sărace în Cu, ceea ce determină apariţia unei maladii „diareea de turbă”, observată în unele ţări insulare (Anglia, Noua Zeelandă), boală care poate fi prevenită prin adaos de Cu2SO4. Efectele carenţei în Cu se observă în special la rumegătoare, la care poate fi afectată viteza de creştere şi producţia de lapte fiind uneori asociată cu apariţia unor simptome ca: anemie, anorexie, depigmentarea mucoasei ochilor, afectarea articulaţiilor jaretului şi buletului, defecte de aplomb, stare generală alterată. La porcine s-a constatat că, are influenţă pozitivă asupra vitezei de creştere şi a valorificării hranei, fiind utilizat ca biostimulator de creştere (soluţie de Cu2SO4 – 0,1%). Excesul de Cu are efecte dăunătoare la miei şi viţei. Plantele pot conţine o cantitate mai mare de Cu, mai ales dacă provin din vii şi livezi, tratate cu preparate pe bază de Cu sau dacă au fost tratate cu fungicide. Cu are influenţă şi asupra funcţiei de reproducţie, în special la păsări. În caz de carenţă scade fecunditatea şi fertilitatea, scade % de ecloziune, iar puii manifestă o viabilitate şi vitalitate scăzută.

11

Corectarea deficitului în Cu se poate face prin utilizarea unei soluţii de 1‰ Cu2SO4, care se administrează în apa de băut sau se introduce în structura nutreţului combinat, prin premixul vitamino-mineral. Cobaltul (Co)

Rolul Co a fost evidenţiat mai târziu, o dată cu descoperirea vitaminei B12, când s-a constatat că acest element intră în structura vitaminei, fiind fixat printr-o legătură chelatică, deci rolul acestui element este indisolubil legat de rolul vitaminei B12. Co activează o serie de enzime (peptidaze, catalaze) intervenind în procesele de oxidare de la nivelul celular, stimulează multiplicarea bacteriilor rumenale şi sinteza de vitamina B12, influenţează hematopoieza prin intermediul vitaminei B12, stimulează sinteza vitaminelor din complexul B. Ionii Co au acţiune sinergică cu ionii Fe. Carenţa în Co este mai puţin întâlnită în ţara noastră însă a fost descrisă în unele ţări insulare (Australia, Noua Zeelandă), unde produce la rumegătoare şi în special la ovine o boală „marasmul enzootic” sau “boala de coastă”, care se caracterizează prin depigmentarea lânii, dispariţia ondulaţiilor, anemie, mers titubant şi care este datorată carenţei în sol a Co şi implicit în plantele furajere utilizate ca hrană de animale. Carenţa în Co poate fi corectată prin administrarea intravenoasă a unor preparate pe bază de Co ca: Carbonatul de Co, Clorura de Co şi Sulfatul de Co. Zinc (Zn)

Se găseşte în organism sub formă de combinaţii organo-minerale, în special în unele enzime ca anhidraza carbonică, intervenind în reglarea unor procese respiratorii din hematii. Acţionează sinergic cu unii hormoni cum ar fi insulina, de unde şi influenţa acestuia asupra metabolismului glucidelor şi menţinerea glicemiei. Cantităţi mai mari de Zn se găsesc în organism în hipofiză, ficat, glanda tiroidă, în materialul seminal, oase şi creier. Carenţa în Zn are influenţă negativă asupra procesului de creştere, asupra apariţiei maturităţii sexuale, asupra procesului de împlumare la păsări şi de dezvoltare a foliculilor piloşi la animale. Carenţa în Zn provoacă la porcine apariţia paracheratozei. În ţara noastră nu au fost semnalate carenţe în Zn iar pentru porcine şi păsări, crescute în sistem industrial, se utilizează în premixuri vitamino-minerale, preparate pe bază de Zn cum ar fi sulfatul de Zn, carbonatul de Zn şi oxidul de Zn.

Iodul (I)

Rolul biologic al I este legat de activitatea glandei tiroide, acesta intrând în structura hormonilor tiroidieni (tironinele şi tiroxinele). Iodul influenţează pozitiv funcţia de reproducţie mai ales la rumegătoare unde s-a constatat o manifestare mai intensă a căldurilor, influenţează pozitiv producţia de lapte şi % de grăsime din lapte, are influenţă favorabilă asupra creşterii şi dezvoltării la tineretul în creştere, influenţează pozitiv eritropoieza. Carenţa în I produce tulburări tiroidiene prin micşorarea cantităţii de tiroxină sintetizată.

12

Carenţa în I poate fi datorată pe de o parte carenţei sau lipsei I din apă şi sol şi implicit din plantele furajere care cresc pe aceste soluri, sau poate fi cauzată de prezenţa în raţie a unor factori goitrogeni (VTO, ITT, oxazolidona) conţinute de unele nutreţuri din familia crucifere (varza furajeră, rapiţa furajeră, muştar), dar şi din unele leguminoase verzi care pot bloca utilizarea iodului. De asemenea, apariţia guşii endemice poate fi şi consecinţa unei incapacităţi a organismului de a utiliza iodul din hrană şi ca urmare are loc o hipertrofiere a ţesutului glandular. În zonele carenţate în iod, atât la animale cât şi la om se recomandă utilizarea iodurii de Na, sau iodurii de K (sol 1-5‰, în apa de băut), sau sare iodată, în nutreţul combinat. Seleniul (Se)

Este considerat de majoritatea cercetătorilor ca un element toxic pentru organism, chiar în doze foarte mici, respectiv 10-30 ppm. Pragul de toxicitate este la porcine de cca. 0,5 ppm în hrană şi 0,5 ppm în lapte. Totuşi lipsa lui a fost pus în legătură cu apariţia unei boli de „echilibru” observă în Irlanda şi S.U.A.. Se manifestă prin mers titubant, căderea părului, afectarea coarnelor şi copitelor, lâna rugoasă şi fără luciu. Se apreciază că aceasta se datorează faptului că S din tioaminoacizi este înlocuit cu Se şi care duce la manifestarea fenomenelor respective şi la intoxicare. Se are şi influenţă pozitivă, în prevenirea unor miopatii la viţei şi miei, care poate apărea ca urmare a unei carenţe în vitamina E. Seleniului i se atribuie un rol important în respiraţia celulară şi ca element protector al celulelor cu activitate metabolică intensă (celulele hepatice, biliare, fibre musculare), care în caz de carenţă poate provoca unele miodistrofii. Prin administrarea de seleniu se tratează miodistrofia scheletică şi cardiacă, necroza şi atropia pancreasului la păsări. În acest scop se utilizează selenitul de Na 1‰, care, după injectare se asociază cu alfa şi gama globuline, care pot preveni boala muşchilor albi la ovine, necroza ficatului la porcine,sau unele tulburări de reproducţie la bovine şi ovine. Selenitul de Na se poate asocia şi cu Vitamina E cu care are acţiune sinergică. Manganul (Mn)

Se găseşte în organism sub formă de „urme”, în unele glande ca ficat, pancreas, hipofiză, dar şi în sânge şi schelet. Nu este încă suficient de bine precizat rolul Mn în organism, dar se apreciază că acesta este activator al unor enzime ca fosfatazele, influenţează producţia de lapte şi ar interveni în procesul de creştere şi dezvoltare, în special în procesul de osificare. Mn influenţează şi funcţia de reproducţie, în special controlează activitatea ovariană. Carenţa în Mn determină o încetinire a procesului de creştere iar la păsări este incriminat, alături de colină, în procesul de apariţia „perozei” sau „prozisului”, care se caracterizează prin lunecarea tendonului şi deformări ale articulaţiei tibiotarsiene, provocând mari pierderi economice, deoarece puii au dificultăţi în deplasare şi nu-şi pot procura apa şi hrana. În general nutreţurile conţin suficiente cantităţi de Mn iar suplimentarea hranei cu acest element nu se impune decât la păsări.

13

Fluorul (F)

Este considerat un microelement cu rol plastic, care intră în structura oaselor şi dinţilor, prevenind apariţia cariilor dentare. Ionii Fl sunt foarte toxici şi au acţiune antagonică cu I, producând eliminarea acestuia şi favorizând hipertrofierea glandei tiroide. Fluorul este indispensabil procesului de osificare a oaselor, condiţionând metabolismul fosfo-calcic. Creşterea cantitativă a ionilor Fl duce la o scădere a ionilor Ca, pe care îi elimină din organism. În ţara noastră nu au fost evidenţiate carenţe în Fl, existând probabil cazuri de exces de Fl mai ales în zonele unde solul este bogat în acest element. 1.2.3. Substanţele organice Substanţele organice sunt foarte complexe din punct de vedere chimic şi aparţin cantitativ, la trei grupe de substanţe: glucide, lipide şi proteine. În grupa substanţelor organice intră şi alte substanţe care, deşi se găsesc în cantităţi mici, au un rol deosebit de important în organism: vitamine, enzime, hormoni, acizi organici etc. Glucidele şi lipidele conţin elementele C, O, H, iar proteinele conţin în plus şi elementul N, uneori elementul S (aminoacizii sulfuraţi) şi mai rar elementele Fe şi Mg. 1.2.3.1 Glucidele Sunt substanţe organice ternare, foarte răspândite în nutreţurile de origine vegetală în care îndeplinesc atât rol plastic sau de susţinere, cât şi rol de rezervă şi mai puţin biologic activ. În corpul animal, glucidele se găsesc în cantităţi foarte mici, respectiv sub formă de glucoză circulantă şi sub formă de rezervă, în glicogen (fig. 1.2). Din grupa ozelor mai importante sunt pentozele (arabinoza, xiloza, riboza, dezoxiriboza) şi hexozele (glucoza, fructoza, galactoza şi manoza). Hexozele se găsesc fie sub formă liberă (în unele fructe), sau intră în structura unor glucide complexe (amidon, glicogen, celuloză), sau există ca produşii intermediari în procesul de metabolism al ozidelor. Pentozele mai importante sunt: xiloza, care se găseşte în nutreţurile vegetale, în structura glucidelor complexe, formând xilanii, constituie partea lemnoasă a plantelor sau intră în structura unor alge, micelii şi gume vegetale; arabinoza care intră în structura arabanilor; riboza şi dezoxiriboza care intră în structura acizilor nucleici. Dintre hexoze cele mai importante sunt glucoza sau dextroza, foarte răspândită în nutreţuri fie ca atare (fructe coapte) sau ca formă circulantă în corpul animal, sau sub formă de holozide (zaharoza, celuloza, amidon, glicogen); manoza este răspândită în seminţele de leguminoase, în drojdii sub formă de manani; galactoza se găseşte în nutreţurile de origine vegetală sub formă de galactani şi hemiceluloze care în lapte intră în structura lactozei; fructoza se găseşte ca atare în fructe coapte, mere plasma seminală dar şi sub formă complexă, în zaharoză, inulină, levani.

14

Din grupa oligozidelor cele mai importante sunt: zaharoza, lactoza, maltoza şi celobioza.

Fig. 1.2. Schema de clasificare a glucidelor Zaharoza sau zahărul se găseşte în cantităţi mari în sfeclă, frunze şi colete de sfeclă, unele fructe şi chiar frunze. Prin scindare eliberează glucoza şi fructoza. Lactoza sau zahărul animal se găseşte în lapte şi unele derivate ale laptelui (4,8-5% în laptele de vacă). Maltoza sau zahărul din malţ se găseşte ca atare în unele nutreţuri, fie ca produs intermediar rezultat în urma hidrolizei, amidonului şi glicogenului. Celobioza nu se găseşte ca atare în nutreţuri, ci doar ca produs de degradare a celulozei. Din grupa poliozidelor cele mai importante glucide sunt: amidonul, celuloza, hemicelulozele, substanţele pectice. Amidonul este foarte răspândit în nutreţurile concentrate vegetale, în seminţe, grăunţe, fructe, dar în cantităţii mai mici şi în tulpini şi frunze (tab. 1.3);

GLUCIDE

OZE (monoglucide)

- TRIOZE - TETROZE - PENTOZE - HEXOZE

- Riboza - Arabinoza - Xiloza

- Glucoza - Fructoza - Manoza - Galactoza

OZIDE (glucide

complexe)

HOLOSIDE (hologlucide)

- Diholoside - Triholoside - Tetraholoside - Poliholoside

- Zaharoza - Lactoza - Maltoza

- Rafinoza

- Stachinoza

- Omogene - Complexe

- Pentozani (Arabani, Xilani) - Hexozani (Amidon, Glicogen, Inulină, Celuloză pură)

- Hemiceluloza - Gume (clei) - Mucilagii - Lignină

HETEROSIDE (heteroglucide)

- Cu rol în terapeutică (heteroside cardiotonice de genul digitalei etc.) - Cu implicaţii toxicologice (heteroside cianogene din sorg sau heteroside sulfuroase din crucifere)

15

constituie principalul glucid de rezervă din grăunţe şi seminţe, din tuberculi şi unii bulbi. Tabelul 1.3. Conţinutul în amidon din unele nutreţuri

Nutreţul Amidon % Nutreţul Amidon %Cartofi 13-25 Ovăz (grăunţe) 49-63 Fasole(seminţe) 42-43 Porumb (grăunţe) 60-66 Linte(seminţe) 50-68 Secară (grăunţe) 55-56 Grâu(grăunţe) 63-67 Păşune masă verde 0,4-0,5 Orez (grăunţe) 70-80 Trifoi verde 0,4-0,45 Orz (grăunţe) 62-64 Lucernă masă verde 0,55-0,65

Sursa: S. Zinca cit. de Stan Gh. şi col., 2005 Celuloza este foarte răspândită în nutreţurile de origine vegetală,intrând în structura peretelui celular şi în ţesuturile de susţinere ale plantei. Se găseşte în cantităţii mici şi în frunze, rădăcini şi fructe, în învelişul grăunţelor de cereale (2,5-12%). Celuloza este un poliglucid cu un grad de polimerizare mare, are o structură fibrilară şi este hidrolizată de acizi anorganici şi de unele enzime celulozolitice pe care organismul animal nu le produce dar care sunt produse de unele bacterii şi protozoare din rumen sau din alte compartimente ale tubului digestiv. Conţinutul nutreţurilor în celuloză este influenţat de numeroşi factori ca: specia de plantă, soiul, partea de plantă şi mai ales faza de vegetaţie a plantei. Hemicelulozele. Din această grupă de glucide fac parte o serie de poliozide vegetale de asociaţie, care împreună cu celuloza formează complexul celulozic. Prin hidroliza hemicelulozelor rezultă xiloza, arabinoza, manoza şi diferiţi galactani. Hemicelulozele se găsesc în tulpinile plantelor şi au o digestibilitate ridicată, comparativ cu celuloza. Substanţele pectice sunt poliglucide răspândite în unele seminţe dar mai ales în unele fructe şi părţi vegetative ale plantelor, au proprietatea de a forma geluri. Inulina este apropiată ca structură de amidon şi se găseşte în unele rădăcini, cum ar fi topinamburul; prin hidroliza inulinei rezultă fructoza care este uşor asimilată. Glicogenul este principalul poliglucid din corpul animal găsindu-se în ficat şi muşchi, se mai numeşte şi „amidon animal”. Substanţele încrustate (lignina, cutina şi suberina) se găsesc numai în plante şi au un rol de susţinere. Lignina este un glucid cu structură lamelară care, pe măsură ce plantele înaintează în vârstă impregnează substanţele pectice, ducând la lignificarea plantei. Cutina şi suberina se găsesc tot în ţesuturile de susţinere ale plantei. Substanţele încrustate sunt nedigestibile şi cu cât plantele conţin o cantitate mai mare de astfel substanţe cu atât scade digestibilitatea celulozei şi a celorlalte substanţe nutritive. 1.2.3.2 Lipidele Sunt substanţe organice ternare (C, O, H), esteri ai acizilor graşi cu alcooli, în special glicerolul. Principalii acizi graşi sunt: acidul stearic, palmitic şi oleic. După gradul de nesaturare sau saturare a acizilor graşi, grăsimile pot avea o

16

consistenţă mai moale sau mai tare, astfel când predomină acizii stearic şi palmitic grăsimile au o consistenţă mai tare iar când conţinutul este mai ridicat în acid oleic, aceasta este mai moale. Lipidele îndeplinesc în organism importante funcţii, în principal energetice, cu rol de rezervă, dar ele influenţează şi activitatea unor glande, asigură solvirea vitaminelor liposolubile iar unii acizi graşi nesaturaţi (linoleic, linolenic şi arahidonic) sunt indispensabili pentru organism, cu rol relativ apropiat de cel al vitaminelor, de aceea mai sunt cunoscute şi sub numele de vitamina F (fig. 1.3).

Fig. 3. Schema de clasificare a lipidelor Lipidele se găsesc atât în nutreţurile de origine vegetală cât şi în cele de origine animală. In plante, cantitatea de grăsimi este scăzută, excepţie făcând unele seminţe de oleaginoase şi embrionii unor grăunţe, de porumb în special. Nutreţurile de origine animală conţin cantităţi mari de grăsimi şi aceasta depinde de modul de producere a acestora. Conţinutul materiei prime în grăsimi, specia de animale şi gradul de îngrăşare etc. Au conţinut ridicat în grăsimi făina de peşte nedegresată, făina de cadavre (10-15%), jumările rămase de la extracţia grăsimii (15-30%), laptele (3-15%), în funcţie de specie). Gliceridele sunt preponderente în nutreţuri, ele îndeplinesc preponderent rol energetic, ca lipide de rezervă, dar o mică parte intră şi în structura grăsimilor de constituţie, în unele organite celulare şi în peretele lipo–proteic din celula de origine animală. Lipidele complexe se găsesc într-o cantitate mai mică în nutreţurile de origine vegetală. Din această grupă fac parte glicerofosfatidele, lecitinele, cefalinele, inozitolfosfatidele, serinfosfatidele, iar dintre acestea lecitinele şi cefalinele se găsesc în cantităţi mai mari în nutreţurile de origine animală. Grăsimile sunt substanţe sensibile la acţiunea hidrolizantă a apei, hidroliză care poate fi favorizată de temperaturile ridicate, acţiunea unor acizi, baze şi a unor enzime, de aceea pentru ca nutreţurile să poată fi stocate o perioadă mai mare de timp trebuie să conţină puţine grăsimi sau dacă conţin cantităţi mai mari acestea trebuie stabilizate (cu substanţe antioxidante) sau se utilizează în timp scurt în alimentaţie. Lipidele totale conţinute de nutreţ se determină prin metoda Soxhlet; în acest complex, pe lângă lipidele propriu-zise sunt solubilizate şi alte substanţe cum ar fi pigmenţii carotenoizi şi o serie de vitamine liposolubile, acizi graşi etc. 1.2.3.3 Proteinele Sunt substanţe cvaternare, care conţin elementele C, O, H şi N dar şi unele elemente ca S (în aminoacizii sulfuraţi), Fe şi Mg. În alimentaţie, proteina brută se determină după metoda Kjeldhal, în care se determină „N” total, adică toate

LIPIDE

simple

complexe

- gliceride - steride - ceride

- glicofosfatide - sfingolipide

17

substanţele cu „N” în care intră proteinele propriu-zise şi o serie de substanţe cu N, dar care nu sunt proteine (fig. 1.4).

Fig. 1.4. Clasificarea proteinelor şi a substanţelor azotate Azotul participă în structura proteinelor în proporţie de cca. 16%, astfel că 1 g N este corespondent cu 6,25 g proteine (100:16=6,25). După natura aminoacizilor care intră în structura proteinelor, valorile acestui coeficient variază între 5,38-6,38 (5,38 pentru porumb, 5,70 pentru grâu, 5,80 pentru carne, 6,38 pentru cazeina din lapte). Conţinutul nutreţurilor în proteină brută este foarte variabil, fiind influenţat de originea nutreţului (vegetală sau animală), iar la plante, de specia de plante, soiul, partea de plantă care este utilizată ca nutreţ, faza de vegetaţie, tehnica de recoltare şi conservare etc. Rădăcinoasele şi tuberculiferele au un conţinut scăzut în proteine (1-3%), nutreţurile grosiere au de asemenea un conţinut scăzut, respectiv 3-5%, grăunţele de cereale 7-13%, seminţele de leguminoase 20-35%, nutreţurile de origine animală 50-85%. Nutreţurile verzi, din familia leguminoase ca şi fânurile rezultate, au un conţinut ridicat în proteine (3-4% în nutreţurile verzi şi 16-20% în nutreţurile fibroase). Proteinele îndeplinesc în organism în principal funcţii plastice, intrând în structura celulelor animale şi vegetale, a ţesuturilor şi organelor, asigurând procesul de multiplicare celulară, respectiv de creştere a organismului dar îndeplinesc şi funcţii energetice şi funcţii biologic active, intrând în structura enzimelor, hormonilor, a unor vitamine, a acizilor nucleici etc. Funcţia energetică a proteinelor este mai puţin importantă pentru organism deoarece acesta utilizează glucidele şi lipidele pentru energie, proteinele sunt utilizate în scop energetic atunci când aportul de energie al raţiei este nesatisfăcător, sau când raţia este excedentar bogată în proteine.

N total

N proteic

Aminoacizi

Peptide

Proteide

Oligopeptide

Polipeptide

Holoproteide

Heteroproteide

Animale şi vegetale

- Albumine - Globuline

Animale - Albumine - Globuline - Scleroproteine

- Prolamine - Gluteline Vegetale

- Fosfoproteide - Glucoproteide - Lipoproteide - Cromoproteide - Nucleoproteide

N neproteic - Alcaloizi cu N - Baze organice cu N - Glicozizi cu N - Nitriţi, nitraţi, săruri de amoniu, amine, amide

18

Proteinele se împart în holo şi heteroproteide. Holoproteidele pot fi de natură animală şi vegetală. In grupa holo proteidelor de origine animală intră: protaminele, histonele, globulinele, albuminele, fibrinogenul, miozina şi o serie de proteine insolubile ca cheratinele, elastinele şi colagenul. Holoproteinele vegetale mai importante sunt: albuminele, globulinele, glutelinele şi prolaminele. Protaminele şi histonele au o structură apropiată de a polipeptidelor şi se găsesc asociate cu ADN-ul, formând nucleoproteine. Au fost izolate şi în nucleii spermatici ai unor peşti. Albuminele sunt atât de natură vegetală cât şi animală. Unele produse de origine animală conţin cantităţi importante de albumine cum ar fi: oul (ovalbuminele), laptele (lactalbumina), serul sangvin (serumalbuminele). În produsele de origine vegetală albuminele se găsesc în cantităţi mai mari în seminţele de leguminoase, sub formă de legumelină, iar în grăunţele de cereale sub formă de leucozine. Globulinele ca şi albuminele, se găsesc atât în produsele de origine animală cât şi în cele de origine vegetală. Globulinele de origine animală se găsesc în serul sangvin (serumglobuline), în muşchi, în lapte şi sub formă de fibrinogen. Globulinele vegetale sunt cunoscute sub numele de legumine (în seminţele de leguminoase) şi elastine (în grăunţele de cereale). Cheratinele, elastinele şi colagenul sunt tot holoproteide, dar insolubile; se mai numesc şi scleroproteide şi intră în structura cheratinelor din fanere, copite, unghii sau a unor cartilagii, ţesuturi conjunctive (colagenurile). Glutelinele sunt holoproteide ce se găsesc numai în nutreţurile de origine vegetală, mai ales în grăunţele de cereale, sub formă de gluteine. Prolaminele sunt de origine vegetală şi se găsesc în grăunţe şi seminţe: gliadina în grâu, zeina în porumb, hordeina în orz, avenina în ovăz. Heteroproteidele sunt substanţe proteice care pe lângă aminoacizi conţin în molecula lor şi alte grupări, numite şi grupări prostetice. Cele mai importante heteroproteide sunt fosfoproteinele (răspândite în lapte şi ou sub formă de cazeină şi vitamine), glucoproteinele (răspândite în ţesutul conjunctiv, ou, sânge, diferite mucine), lipoproteidele (constituie forma circulantă a lipidelor în organismul animal), nucleoproteinele (în structura acizilor nucleici) şi cromoproteide (hemoglobine, mioglobine). Peptidele sunt substanţe organice formate dintr-un număr limitat de aminoacizi (minimum doi şi cu o masă moleculară de până la 10.000), care există ca atare în organism sau ca produs intermediar de scindare şi de sinteză a proteinelor. Aminoacizii sunt substanţe organice care, din punct de vedere chimic, conţin cel puţin grupările COOH şi NH2, ei reprezentă unităţile structurale ale peptidelor, polipeptidelor şi proteinelor. Se cunosc cca. 20 aminoacizi existenţi în regnul animal şi vegetal şi care au fost clasificaţi de W.C. Rose în aminoacizi esenţiali (indispensabili) şi neesenţiali (neindispensabili). Aminoacizii esenţiali sunt cei pe care organismul nu-i poate sintetiza din alţi aminoacizi sau nu-i poate sintetiza în ritmul necesar organismului, de aceea aceşti aminoacizi trebuie asiguraţi prin proteinele din hrană. In această grupă se includ: lizina, metionina, triptofanul, treonina, fenilalanina, leucina, izoleucina, valina, arginina şi histidina. La mamifere, se consideră esenţiali 10 aminoacizi (citaţi mai sus) iar la păsări, 11 aminoacizi, adăugându-se şi glicocolul, care este neesenţial pentru mamifere. Aminoacizii neesenţiali şi cei pe care organismul poate să-i sintetizeze din anumiţi aminoacizi şi alţi „precursori”; din această grupă fac parte: glicina

19

(cu excepţia păsărilor), serina, prolina, oxiprolina, alanina, norleucina, acidul aspartic,acidul glutamic, acidul hidroxiglutamic, citrulina, tirozina şi cistina. Unii cercetători, consideră că ar exista, şi o a treia categorie de aminoacizi – aminoacizii semiindispensabili sau semiesenţiali – care pot fi sintetizaţi de organism numai din aminoacizi esenţiali. În această grupă ar intra arginina care poate fi sintetizată din lizină, cistina din metionină şi tirozină care se sintetizează din fenilalanină (tab. 1.4). Tabelul 1.4. Clasificarea aminoacizilor

Aminoacizi esenţiali Aminoacizi semiesenţiali Aminoacizi neesenţiali Lizina Arginina Glicocol (Glicina) Metionina Cistină Alanina Triptofan Serina Fenilalanina Tirozină Acidul aspartic Histidina Acidul glutamic Treonina Prolina Valina Oxiprolina

Aminoacizii esenţiali se mai numesc uneori şi aminoacizi „limitanţi” sau „critici”, deoarece dacă unul sau mai mulţi aminoacizi din această grupă se găsesc în cantităţi mai mici la un moment dat în organism, limitează şi utilizarea celorlalţi aminoacizi, care se pot găsi în cantităţi suficiente. Aminoacizii esenţiali ridică deosebite probleme în alimentaţia porcinelor şi păsărilor, de aceea la aceste specii nu este suficient să se precizeze conţinutul în proteine ci şi conţinutul în unii aminoacizi esenţiali, în special în lizină, metionină (sau complexul metionină + cistină), treonină, triptofan şi fenilalanină. In ţara noastră se precizează conţinutul nutreţurilor în lizină şi metionină + cistină. Aminoacizii din raţie, trebuie să fie prezenţi în cantităţi suficiente (corespunzător diferitelor stări fiziologice, niveluri productive, intensităţi de creştere), continuu şi simultan deoarece organismul animal nu-şi poate crea rezerve în aminoacizi decât cu totul limitat. Utilizarea aminoacizilor în organism mai depinde şi de gradul de disponibilizare a acestora, de prezenţa unor factori antinutriţionali (antitriptici sau antienzimatici, saponine, hemaglutinine), care pot limita utilizarea acestora din hrană. După provenienţa lor aminoacizii pot fi exogeni, cei care provin din hrana ingerată, şi endogeni, cei care sunt sintetizaţi în organism de către bacterii şi protozoare sau de organism. Rolul aminoacizilor se confundă de cele mai multe ori cu rolul proteinelor în structura cărora intră, însă au fost identificate şi funcţii specifice. Lizina intră în structura proteinelor din ţesuturi, are influenţă asupra funcţiei de reproducţie, influenţează procesul de multiplicare celulară deci şi de creştere. Este un aminoacid esenţial deosebit de important pentru porcine şi păsări. Se găseşte în cantităţi mari în nutreţurile de origine animală, în făina de peşte în special în făina de carne, în drojdii, dar şi în inele nutreţuri de origine vegetală cum ar fi şroturile de soia. Sunt sărace în lizină grăunţele de cereale în special (grăunţele de porumb, şroturile de floarea soarelui). Triptofanul intervine în funcţia de reproducţie în metabolismul protidelor şi în procesul de creştere, participă la sinteza proteinelor din ou şi la sinteza acidului nicotinic, care este precursor al vitaminei PP. Insuficienţa în triptofan este legată cu apariţia unor afecţiuni oculare, a unor tulburări la nivelul testiculelor şi ovarelor, la apariţia senilităţii şi a unor anemii (legate de sinteza hemoglobinei). Nutreţurile cu un conţinut ridicat în triptofan sunt cele de origine animală (în

20

special laptele), şroturile, tărâţele de grâu şi seminţele de leguminoase. Deosebit de sărace în triptofan sunt grăunţele de cereale, porumbul în special. Metionina şi cistina sunt aminoacizi esenţiali cu S, şi se mai numesc şi tioaminoacizi. Au rol important în creştere, în funcţionarea unor glande endocrine, intervin în procesul de detoxificare a organismului în metabolismul lipidelor, prevenind apariţia ficatului gras. Aminoacizii sulfuraţi intră în structura cheratinei din păr, lână, pene, fanere şi copite, având influenţă deosebită asupra vitezei de împlumare a puilor după ecloziune. Nutreţuri cu un conţinut ridicat în metionină şi cistină sunt cele de origine animală, făină de peşte şi de carne, dar şi unele nutreţuri vegetale, cum ar fi şroturile de floarea soarelui. Histidina este necesară mai ales în procesul de creştere a organismului, intervine în sinteza acidului folic şi a acizilor nucleici, stimulează metabolismul N. Nutreţurile sunt în general bogate în histidină, de aceea nu sunt probleme de echilibru. Leucina şi izoleucina participă la sinteza proteinelor, influenţând creşterea, au influenţă pozitivă asupra activităţii unor glande endocrine şi participă la protecţia activităţii ficatului. Insuficienţa în aceşti aminoacizi determină o eliminare mai mare de azot endogen, scăderi de greutate şi anemii. Nutreţurile utilizate în structura nutreţurilor combinate pentru porcine şi păsări conţin cantităţi suficiente de leucină şi izoleucină, cu o singură excepţie, făina de sânge care are un conţinut foarte scăzut în izoleucină, motiv pentru care, deşi are un conţinut foarte ridicat în proteine, are o valoare biologică (VB) scăzută a proteinelor. Fenilalanina are rol în sinteza adrenalinei şi a tirozinei, influenţează hematopoieza. Carenţa în fenilalanină este în legătură cu apariţia unor tulburări endocrine, a glandelor sexuale, în pigmentaţie şi apariţia anemiilor. Valina participă la sinteza proteinelor şi are influenţă asupra activităţii sistemului nervos; în caz de insuficienţă pot apărea tulburări nervoase şi de echilibru. Nutreţurile au în general un conţinut normal în acest aminoacid. Treonina are funcţii asemănătoare cu a serinei şi izoleucinei. Intră în structura proteinelor şi contribuie la o bună valorificare a proteinelor în corpul animal. Cantităţi mai mari de treonină se găsesc în nutreţurile de origine animală şi în drojdii furajere; cantităţi mai reduse se găsesc în grăunţele de cereale şi şroturi. Arginina are rol important în procesul de creştere la animalele tinere şi în special la puii de carne. Insuficienţa ei din hrană afectează viteza de creştere, pofta de mâncare şi determină consumuri specifice mai ridicate. Metode de apreciere şi exprimare a valorii biologice a proteinelor

Valoarea biologică (VB) a proteinelor este dată de conţinutul lor în aminoacizi esenţiali şi se defineşte ca fiind capacitatea proteinelor din hrană de a forma proteine în corpul animal. Cu cât cantitatea de proteine neoformate este mai mare cu atât VB a proteinei este mai mare. Noţiunea de VB a proteinelor a fost propusă de K. Thommas în 1909. Stabilirea VB a proteinelor se face prin diferite metode care pot fi grupate în: metode biologice, metode chimice, metode microbiologice şi metode indirecte. Metodele biologice - sunt cele mai numeroase dar şi cele mai vechi şi au în vedere fie variaţia greutăţii corporale, fie bilanţul N în organism.

21

P.E.R. (Protein Efficiency Ratio), sau coeficientul de eficacitate proteică (C.E.P.), a fost stabilit de F. Osborne şi L. Mendel în experienţe pe animale în creştere. Se organizează loturi de animale omogene ca vârstă, greutate, stare fiziologică şi se hrănesc cu nutreţuri izoenergetice şi cu un nivel proteic de 10%, dar cu proteine diferite de studiat. Se compară sporul realizat cu cantitatea de proteine ingerate.

PER = ingerate proteine g

realizatespor g .

Metoda este simplă şi rapidă dar rezultatele obţinute nu sunt întotdeauna comparabile cu cele obţinute în experienţele de bilanţ al N. N.P.R. (Net Protein Ratio), se mai numeşte şi coeficientul de eficienţă netă a proteinei. În acest scop se organizează două loturi de animale, A şi B, în care primul lot primeşte un regim sintetic fără proteine (fără N) iar lotul B este hrănit cu nutreţuri cu acelaşi nivel energetic dar cu 10% proteine (din proteina de studiat).

N.P.R.=B lotul de ingerate proteine g

(g)A B loturi între greutate de diferenta − .

Valorile NP.R. obţinute, nu sunt întotdeauna comparabile cu cele obţinute prin C.E.P. G.P.V. (Gross Protein Value), metoda propusă de V. Heiman şi îmbunătăţită de A. Anwar se mai numeşte şi metoda de apreciere a valorii brute a proteinei. În acest scop se organizează două loturi de animale care sunt hrănite cu nutreţuri izoenergetice şi izoproteice dar un lot utilizează proteina de studiat iar celălalt este hrănit cu o proteină de referinţă, respectiv cazeina.

G.P.V.= 100×c

t

AA ;

în care: At= 1 g spor/1g proteină de studiat; Ac= 1g spor/1g cazeină. Metodele care au la bază bilanţul N-ului se organizează pe animale adulte, în echilibrul ponderal şi hrănite la nivel de întreţinere. Experienţele se efectuează în două perioade de control, de 4-7 zile fiecare, între care şi o perioadă de tranziţie de 4 zile. În I-a perioadă, nivelul proteic al raţiei este de 4% iar în a II-a perioadă, de 10%. rezultatele obţinute se exprimă prin: N.P.U. (Net protein Utilisation) sau coeficientul de utilizare a proteinei nete;

N.P.U.= 100A corporal N g

A)lot corporal N gBlot corporal N (gAlot corporal N g×

+− ;

C.U.N. sau coeficientul de utilizare a N din partea digestibilă a hranei;

C.U.N.= 100fecale N gingerat N g

urina) N gfecale N (gingerat N g×

−+− ;

V.B. sau valoarea biologică a proteinelor – se bazează tot pe datele obţinute în experienţele de bilanţ al N, dar se ţine cont şi de N endogen eliminat prin fecale şi N endogen din urină;

V.B.=)N(NN

NNN

FmFi

ueFmB

+−++ ;

în care: NB= valoarea bilanţului azotat (NB=Ni-(NF+Nu); NF= azotul din fecale; Nu= azotul din urină; Ni=azotul ingerat prin hrană; Nfm=azot metabolic din fecale; Nue=azot endogen din urină.

22

P.P.W. (Proteine Productiv Wert), metodă propusă de Nehring în Germania, se mai numeşte şi valoarea productivă a proteinei şi se bazează tot pe experienţele de bilanţ al N:

P.P.W.= 100ingerat N gretinut N g

× .

Metoda este mult mai simplă şi exclude calculul N endogen din fecale şi urină, ceea ce facilitează foarte mult calculul. Metode chimice de apreciere a VB a proteinelor – au la bază determinarea conţinutului proteinelor în aminoacizi şi apoi compararea conţinutului acestora cu aminoacidul corespondent dintr-o proteină cu V.B. ridicată (ou, lapte).

100etalon proteinadin aminoacizi %studiat de proteinadin aminoacizi %

× .

I.B. Oser propune ca la stabilirea valorii biologice a proteinelor, să se utilizeze cei 10 aminoacizi esenţiali stabilind „indexul aminoacizilor esenţiali” (EAA Index). E.A.A.I. se poate calcula cu ajutorul relaţiei:

E.A.A.I.= 100.....10010 ×++×JeJ

beb

aea ;

în care: a, b, c....j, reprezintă cei 10 aminoacizi esenţiali din proteina studiată, iar ae,be,ce...Je, reprezintă aceiaşi aminoacizi esenţiali din proteina etalon (din ou). Metode microbiologice de apreciere a VB a proteinelor. Pentru dezvoltare, microorganismele au nevoie de proteine şi manifestă relativ aceleaşi cerinţe faţă de aminoacizii esenţiali, comparativ cu organismele superioare. Experienţele pe microorganisme au avantajul că sunt mult mai simplu de organizat; intervalul între generaţii este foarte scurt şi nu necesită perioade lungi de control. Datele obţinute în experienţe pe microorganisme, pentru stabilirea VB a proteinelor, au un grad de siguranţă satisfăcător. În acest scop se utilizează diferite microorganisme ca Tetrahymena geleii, T. piriformis, Streptococcus faecalis sau S. zymogenes şi chiar unele larve de Tenebrio molitor, la care se urmăreşte fie viteza de multiplicare, fie diferenţa de greutate, respectiv sporul de greutate realizat.

Metode indirecte de apreciere a VB a proteinelor. Sunt mai puţin utilizate şi mai puţin concludente pentru aprecierea VB a proteinelor. Se bazează pe viteza de refacere a ţesuturilor lezionate, pe viteza de refacere a proteinelor plasmatice şi din ficat, sau pe baza nivelului de aminoacizi liberi din plasma sanguină. Unii cercetători propun aprecierea VB a proteinelor ingerate pe baza dozării ureei din sânge, deoarece între conţinutul acesteia în sânge şi VB a proteinelor există o corelaţie inversă. Dintre numeroasele metode de apreciere a VB a proteinelor cele mai exacte sau dovedit a fi metodele biologice, deoarece rezultatele obţinute provin din experienţe direct pe animal. Rezultate acceptabile se obţin şi prin metode chimice, dar chiar în cadrul aceluiaşi grup de metode se obţin rezultate de multe ori neconcordante. Cunoaşterea VB a proteinelor este de foarte mare importanţă pentru alcătuirea nutreţurilor combinate pentru porcine şi păsări. Pentru rumegătoare, unde în rumen o foarte mare cantitate de proteine este scindată de bacteriile proteolitice în NH3, este de mai mică importanţă, deşi pentru vacile recordiste, specialiştii apreciază că acestea devin deosebit de exigente faţă de unii aminoacizi (lizină, metionină), comparabile cu animalele monogastrice.

23

Posibilităţi de îmbunătăţire a valorii biologice a proteinelor VB a proteinelor este dată pe de o parte de conţinutul acestora în aminoacizi esenţiali şi de gradul de corelare al acestora. Fiecare proteină dintr-un nutreţ are o anumită VB, dacă se amestecă mai multe proteine, cu VB diferite, se obţine un amestec care de cele mai multe ori va avea o VB superioară mediei aritmetice a celor două nutreţuri amestecate (prin punerea în valoare a aminoacizilor necorelaţi din fiecare proteină participantă la amestec). Deci o posibilitate simplă de îmbunătăţire a VB a proteinelor este amestecul mai multor nutreţuri, cât mai variate, ceea ce are drept consecinţă „acţiunea de completare”, sau de complementaritate între aminoacizi. Sunt bine cunoscute deja efectele benefice ale unor tipuri de amestecuri care pun mai bine în valoare aminoacizii esenţiali excedentari din unele nutreţuri de origine animală cum ar fi amestecul de cereale cu făină de peşte, de carne sau lapte praf, sau amestecurile dintre şrotul de soia şi cel de floarea soarelui, unde intervine complementaritatea pentru lizină şi metionină. O altă posibilitate, care a devenit practică în industria nutreţurilor combinate, este utilizarea unor aminoacizi de sinteză, pentru completarea deficitului din reţete şi diferite amestecuri.

În ţara noastră se produce industrial lizina sintetică (Fabrica de Antibiotice de la Iaşi), iar în lume se produc economic, metionina, treonină, triptofan care sunt utilizate în mod sistematic în reţetele de nutreţuri combinate destinate porcinelor şi păsărilor. VB a proteinelor poate fi îmbunătăţită şi prin inactivarea unor factori antiproteici din unele nutreţuri în care în mod obişnuit există aceşti factori antinutriţionali. Se ştie că seminţele de leguminoase (soia, fasolea, bobul şi chiar mazărea) conţin o serie de substanţe antitriptice, hemaglutinate şi saponine, care acţionează asupra enzimelor proteolitice de la nivelul duodenului, diminuând valorificarea proteinelor. Se apreciază că, utilizate ca atare, seminţele de soia sunt valorificate cu 4-5% mai slab decât dacă ar fi tratate termic (şi ar fi inactivaţi aceşti factori antitriptici) de aceea, sunt supuse unor tratamente termice (toastare), care inactivează aceşti factori. VB a unor proteine poate fi îmbunătăţită şi prin drojduire. Acest procedeu este utilizat mai ales în cazul grăunţelor de cereale, care sunt bogate în glucide dar sărace în proteine şi a căror VB este scăzută. Prin drojduire se consumă o mică cantitate de energie, pentru dezvoltarea drojdiilor, dar acestea sintetizează proteine cu VB superioară proteinei din cereale, ducând şi la o creştere cantitativă a acestora. La rumegătoare VB a proteinelor din unele nutreţuri este îmbunătăţită prin intermediul microflorei simbionte. Acestea sunt capabile să utilizeze şi surse de N neproteice (uree, ape amoniacale, IBDU), pe care le transformă în proteine bacteriene, cu VB superioară. Dacă aceste surse neconvenţionale de N, sunt asociate cu o sursă glucidică adecvată, sinteza de proteine bacteriene poate acoperi în mod obişnuit 30-40% din necesarul proteic zilnic. 1.2.3.4. Vitaminele Sunt substanţe organice deosebit de complexe din punct de vedere chimic, care se găsesc în cantităţi mici în organismele animale şi vegetale, de aceea rolul

24

lor este de biocatalizatori. Vitaminele sunt indispensabile, bunei desfăşurări a proceselor metabolice în organism fapt pentru care au şi fost denumite astfel. Organismul animal, organism heterotrof este în bună măsură dependent de existenţa vitaminelor din hrană deoarece puţine vitamine sunt sintetizate de aceasta iar cele sintetizate sunt în majoritatea cazurilor sintetizate de microflora simbiontă, care populează tubul digestiv. Plantele sintetizează cantităţi importante de vitamine, de aceea animalele pot să-şi asigure necesarul zilnic dacă este organizată o alimentaţie ştiinţifică, cu nutreţuri recoltate şi conservate corespunzător. Vitaminele se găsesc în regnul vegetal fie ca atare, fie sub formă de provitamine, care sunt transformate în vitamine în corpul animal. Necesarul animalelor în vitamine este influenţat de o multitudine de factori ca: specia, vârsta, starea fiziologică, intensitatea producţiilor, condiţiile de mediu (starea de stres). Aprovizionarea vitaminică depinde şi de o serie de factori care ţin de plantă sau sursa de nutreţuri utilizată şi care are în vedere: forma de prezentare a vitaminei, gradul de disponibilizare a acesteia, prezenţa unor factori antivitaminici etc. După gradul de satisfacere a necesarului în vitamine se disting mai multe stări de unde mai multe noţiuni ca:

avitaminoza - sau lipsa totală a unei vitamine din hrană, situaţie rar întâlnită în practica alimentaţiei care poate fi doar provocată prin utilizarea unor regimuri sintetice;

hipovitaminoza, sau insuficienţa vitaminică este foarte des întâlnită; hipervitaminoza, constă într-o aprovizionare excedentară în vitamine, mai

rar întâlnită în alimentaţia animalelor şi doar la o utilizare abuzivă a unor preparate vitaminice.

Orice tulburare care afectează aprovizionarea vitaminică este apreciată ca o „vitaminoză”. Utilizarea vitaminelor de către organismul animal depinde şi de o serie de interrelaţii pe care acestea le pot avea între ele şi chiar cu unele microelemente, de gradul de stabilitate a acestora la influenţa unor factori de mediu (lumină, temperatură, pH, acţiunea unor substanţe oxidante etc.). Clasificarea vitaminelor Metoda clasică de clasificare a vitaminelor are în vedere solubilitatea acestora care este utilizată în mare măsură şi astăzi. După solubilitate vitaminele sunt liposolubile (solubile în solvenţi organici) şi hidrosolubile adică solubile în apă. Cea mai bună metodă de clasificare este după structura chimică a acestora însă mai greoaie şi de aceea este mai puţin după structura chimică a acestor, dar este utilizată în practică (fig. 1.5). Vitaminele liposolubile

Din grupa vitaminelor liposolubile fac parte vitaminele A, D, E, K şi F, substanţe solubile în grăsimi care sunt depuse în organismul animal în ţesutul adipos şi ficat. Vitamina A Sunt mai multe substanţe organice cu structuri asemănătoare care au activitate vitaminică, cele mai importante fiind retinolul (axeroftolul) sau vitamina

25

A1, 3 – Dehidroretinolul sau vitamina A2 (retinolul este mai activ decât 3 – Dehidroretinolul). În organismul animal se depune în rezervă în grăsimile corporale şi în ficat; cele mai bogate fiind unele preparate pe bază de ficat de morun sau alţi peşti marini.

Fig. 1.5. Schema de clasificare a vitaminelor, după solubilitate

În plante vitaminele A se găsesc sub formă de provitamine respectiv caroteni, care sunt de mai multe feluri şi au activităţi vitaminice diferite: α, β, γ, caroteni. Dintre caroteni cel mai răspândit este β-carotenul care are şi activitatea vitaminică cea mai ridicată (din scindarea unei molecule de β-caroten rezultă două molecule de vitamina A). Sunt foarte bogate în caroten toate nutreţurile verzi, nutreţurile fibroase uscate sub protecţie, nutreţurile însilozate iar mici cantităţi se găsesc şi în grăunţele de porumb. Carotenii sunt foarte sensibili la temperaturi ridicate şi la lumină, suferind procese de oxidare care le degradează. Transformarea carotenilor în vitamina A se face la nivelul mucoasei intestinale iar o mică parte poate fi transformată şi de ficat. Unitatea de măsură a vitaminei A, a fost la începuturile cercetărilor de vitaminologie - Unitatea Internaţională (UI) sau unitatea de activitate, care a fost definită ca fiind cantitatea minimă de vitamină care produce un efect vizibil în organism. S-a renunţat în general la acest sistem de exprimare preferându-se unităţile ponderale de exprimare, adică mg şi mcg. Corespondenta între aceste unităţi este următoarea: 1 UI vit. A = 0,3 mcg retinol sau 0,344 mcg retinol (acetat sintetic) sau 0,6 mcg caroten; 1 mg vit. A=33 UI iar 1mg caroten=1660 UI Rolul vitaminelor A în organism

- A sau axeroflot: A1 retinol, A2 dehidroretinol - D sau antirahitică: D2 ergocalciferol, D3 colecalciferol - E sau tocoferoli: alfa-tocoferol - K sau antihemoragică: factorul K1, K2, K3 - F sau acizii graşi esenţiali (linoleic, linolenic şi arahidonic)

Vitamine liposolubile (solubile în grăsimi şi

solvenţii acestora)

Vitamine hidrosolubile

(solubile în apă)

VITAMINE

- B1, tiamina sau antinevritică, aneurina, antiberberică; - B2, riboflavina sau lactoflavina, vitamina G; - B3, acidul pantotenic sau vitamina Bx, factorul antidermatitic al puilor, factorul filtrabil; - B4, colina sau factorul lipotrop - B5, nicotinamida sau vitamina PP, acidul nicotinic, niacina, vitamina antipelagroasă, niacinamida; - B6, piridoxina sau adermina; - B7, biotina sau vitamina H, factorul protector X, vitamina M, factorul U, folacin; - B12, ciancobalamina sau factorul antipernicios al ficatului, eritroitina, factorul proteic animal (FPA); - B15, acidul pangamic

Vitaminele complexului B

Vitamina C sau acidul ascorbic, vitamina antiscorbutică, antiifecţioasă Vitamina P sau C2, factorul rezistenţei capilare, bioflavonoide

26

a) Influenţează procesul de creştere şi dezvoltare. În caz de carenţă se constată o încetinire a procesului de creştere chiar în contextul unor raţii echilibrate în ceilalţi principii nutritivi.

b) Vitamina A are rol antiinfecţios, în mod indirect, prin capacitatea acestei vitamine de a proteja epiteliile şi deci de a bloca posibilitatea de penetrare a agenţilor infecţioşi. În caz de carenţă, are loc cheratinizarea epiteliilor în special, dar şi a epidermului şi a foliculilor piloşi, a glandelor sebacee şi sudoripare.

c) Vitamina A intervine în mecanismul vederii. Carenţa în vitamina A produce o serie de tulburări de vedere, în special imposibilitatea acomodării la lumina crepusculară sau hemeralopia, dar şi modificarea şi cheratinizarea epiteliilor conjunctive, fenomen cunoscut sub numele de xeroftalmie, de unde si denumirea vitaminei A, de vitamină antixeroftalmică.

d) Vitamina A are rol important în procesul de refacere a celulelor şi ţesuturilor distruse, în refacerea şi cicatrizarea plăgilor.

e) Vitamina A, fiind protectoare a epiteliilor, acţionează şi asupra funcţionalităţii epiteliului seminifer, controlând astfel spermatogeneza şi spermiogeneza la masculi iar la femele controlează activitatea ovariană respectiv maturarea foliculului iar după dehiscenţă, formarea corpului galben (care este foarte bogat în vitamina A). În caz de carenţă în vitamina A pot avea loc avorturi embrionare, iar viabilitatea şi vitalitatea produşilor, scăzută (mai ales la păsări).

f) Vitamina A intervine în procesele de hematopoieză, în fixarea calciului, influenţează producţia de ouă şi de lapte.

Necesarul zilnic de caroten pentru funcţiile de întreţinere ar fi de 20-25 mg/kg greutate vie la animale mari şi 30-35 mg/kg greutate vie la porcine şi păsări, la care se adaugă necesarul pentru diferitele producţii. Hipovitaminozele în vitamina A sunt mai frecvente spre sfârşitul perioadei de stabulaţie (la rumegătoare) când animalele îşi consumă o bună parte din rezervele vitaminice şi mai ales când hrănirea se face cu nutreţuri în care nu au fost prezervaţi carotenii. Sursele principale de vitamina A sunt în principal nutreţurile verzi, morcovii furajeri, fânurile vitaminice (pentru animalele rumegătoare), iar pentru porcinele şi păsările crescute în sisteme industriale, premixul vitamino-mineral. În caz de carenţă severă, în scop terapeutic, se pot utiliza şi o serie de preparate vitaminice ca: A, D2; A, D3, E, care se introduc fie în nutreţurile combinate, fie parenteral, fie în apa de băut, dacă se utilizează forma hidrosolubilă. Vitaminele D Se mai numesc şi vitamine antirahitice sau calciferol şi sunt substanţe organice cu structură sterolică, care provin din transformarea unor steroli, sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete. Se cunosc mai multe substanţe cu structura apropiată care acţionează sinergic dar care au activităţi vitaminice diferite. Cele mai active sunt ergocalciferolul (vit. D2) şi colecalciferolul (D3), care rezultă din iradierea 7-dehidrocolesterolului. Eficacitatea vitaminică fiind colecalciferol > ergocalciferol > 22 dihidroergocalciferol.

Vitaminele D ca şi provitaminele D sunt absorbite la nivelul intestinului şi depozitate în diferite organe şi ţesuturi (ficat, rinichi, piele) de unde sunt mobilizate corespunzător cerinţelor organismului. Unitatea de măsură a activităţii este UI care este pe cale de a fi înlocuită cu unităţi gravimetrice (mg, mcg). Corespondenţa între unităţile de măsuri este următoarea:

27

1 UI de vit D2 = 0,25 mcg ergosterol iradiat; 1 UI de vit D3 = 0,025 mg de 7 – dehidrocolesterol; 1 mg vit.D3=40000 UI.

Rolul biologic al vitaminelor D. Este unanim acceptat că principalul rol al vit. D constă în reglarea metabolismului Ca şi P în organism, absorbţia acestuia de la nivelul intestinului şi depunerea acestora în oase. Acest lucru se realizează prin:

1. influenţa asupra pH-ului intestinal, determinând scăderea acestuia şi favorizând absorbţia Ca şi P;

2. catalizează transformarea P organic în P anorganic şi formarea complexului fosfo-calcic din sânge necesar mineralizării oaselor;

3. măreşte capacitatea de absorbţie şi de fixare a Ca în cazul unor regimuri cu un conţinut mai scăzut în Ca;

4. influenţează procesul de fosforilare a proteinelor şi de fixare a Fe; 5. influenţează procesul de elaborare a cojii ouălor şi % de ecloziune.

Hipovitaminoza în vit. D are drept consecinţă apariţia rahitismului la animalele tinere şi osteomalaciei la animalele adulte. Sensibilitatea faţă de hipovitaminozele în vit. D este mai mare la animalele crescute în sisteme industriale de creştere, cu producţii ridicate de ouă şi lapte, cu viteza de creştere mare sau private de acţiunea pozitivă a razelor ultraviolete. Nutreţurile în general, sunt foarte sărace în vit. D (cu excepţia unor nutreţuri ca cel de ficat de morun, drojdii iradiate), dar animalele pot să-şi echilibreze balanţa în vit. D prin iradierea colesterolului sub acţiunea razelor ultraviolete, deci printr-un regim de mişcare adecvat sau chiar în padocuri. În scop terapeutic se pot utiliza şi vitamine de sinteză, iar în sistemele industriale de creştere, echilibrarea în vit. D, se face prin introducerea acestora în premixul vitamino-mineral, relaţia între vitamina A şi vitamina D fiind de 8-10/l. Vitamina E Se mai cunoaşte şi sub numele de vitamină antisterilică, vitamina fecundităţii sau vitamina reproducţiei. Se cunosc mai multe substanţe cu activitate vitaminică respectiv: α, β, γ, şi δ tocoferolul, care sunt apreciate ca provitamine şi care sunt transformate în vitamine în organismul animal. Activitatea vitaminică este în ordine: α tocoferol > β tocoferol > γ tocoferol > δ tocoferol. Tocoferolii sunt substanţe rezistente la temperaturi ridicate dar foarte sensibile la substanţe oxidante şi lumină, în special la radiaţiile ultraviolete. Nu se cunoaşte foarte bine modul de acţiune al tocoferolilor, dar se admite că aceştia intervin în procesele de oxidoreducere, având rol antioxidant, (protejând unele substanţe susceptibile de oxidare, cum ar fi retinolul) sau ar fi transportatori de H. Mult timp s-a crezut că rolul principal al vit. E ar fi în sfera reproductivă, deoarece efectul acestei vitamine fusese evidenţiat la şobolan unde, atât la femele cât şi la masculi, influenţează procesele de gametogeneză, nidare, implantare şi dezvoltare embrionară. La această specie, în caz de carenţă, apar degenerescenţe ale epiteliului seminifer şi alteraţii în gametogeneză. Nu aceleaşi efecte ale carenţei au fost semnalate şi la alte specii de animale. La rumegătoare, vit. E, este mai puţin implicată în procesele de reproducţie, în schimb, se pare că, este în legătură cu apariţia unor miopatii. La păsări carenţa în vitamina E poate afecta aparatul locomotor (împreună cu Mg şi

28

colina care este responsabilă de lunecarea tendonului) sau poate duce la apariţia unor tulburări nervoase, producând encefalomalacia de nutriţie. Surse de vitamina E: nutreţurile de origine vegetală sunt destul de bogate în tocoferoli. Se găsesc cantităţi mari de tocoferoli în: plantele verzi, în nutreţurile fibroase (în fânurile de leguminoase) grăunţe şi seminţe, în uleiurile vegetale şi în nutreţurile de origine animală. În mod obişnuit, rumegătoarele şi erbivorele nu ridică probleme de echilibru. Hipovitaminoza este în schimb posibilă în creşterea industrială a porcinelor şi păsărilor, dar la aceste specii premixul vitamino-mineral utilizat trebuie să conţină şi vitamina E. Vitamina K În această grupă intră o serie de substanţe naturale sau de sinteză, care au la bază nuclei ai naftochinonei şi naftalenici care intervin în procesul de coagulare a sângelui. Se cunosc mai multe substanţe naturale şi de sinteză care au acţiune vitaminică: filochinona, farnochinona, menadiona, menadiolul, vitamina K5, vitamina K6 şi ftiocolul. Vitamina K5 şi vitamina K6 sunt solubile în apă iar celelalte în grăsimi. Cu excepţia păsărilor, mamiferele îşi sintetizează necesarul de vitamine K, prin intermediul microflorei simbionte din rumen şi intestinul gros. Păsările au tubul digestiv foarte scurt, şi nu pot sintetiza în cantităţi suficiente această vitamină. Sensibilitatea faţă de această vitamină este mărită în cazul creşterii în bacterii, unde păsările nu pot practica coprofagia, fenomen natural pentru această specie şi care ar permite o echilibrare a balanţei vitaminice, ceea ce se întâmplă de altfel în creşterea de tip gospodăresc. Carenţa în vit. K provoacă la puii de carne hemoragii subcutanate sau intramusculare, iar la porcine apariţia sindromului hemoragic, hemoragii ombilicale prelungite, hemoragii intense la tăierea cozii sau la castrare, ceea ce este în legătură cu scăderea vitezei de coagulare a sângelui. Vit. K favorizează sinteza protrombinei şi transformarea acesteia în trombină. Nutreţurile au un conţinut destul de ridicat în vitamina K, cele mai bogate fiind nutreţurile verzi, fânurile şi unele nutreţuri de origine animală (făina de sânge, carne, făina de peşte). Pentru prevenirea hemoragiilor, a diatezelor hemoragice precum şi a unor insuficienţe hepatice, sau pentru combaterea unor efecte secundare observate în tratamentele prelungite cu sulfamide, se pot utiliza, în scop terapeutic, produse injectabile pe bază de vitamina K3. Se administrează înainte şi după orice intervenţie chirurgicală hemoragică: 0,2-0,3 g/cap la animalele de talie mare; 0,01-0,03 g/cap la animalele mici sau preventiv în caz de carenţă, în structura nutreţurilor combinate sau în apa de băut (vitaminele K5, K6, care sunt hidrosolubile). Vitamina F În acest grup intră o serie de substanţe organice care nu sunt vitamine propriu-zise ci acizi graşi nesaturaţi, respectiv acizii linoleic, linolenic şi arahidonic. Se mai numesc şi acizi graşi indispensabili vieţii şi care au fost incluşi în vitamina F. Acizii linoleic şi linolenic sunt sintetizaţi de plante iar acidul arahidonic de corpul animal. Se atribuie acestor acizi graşi importante funcţii în procesul de creştere şi dezvoltare, fiind denumiţi şi factori neidentificaţi de creştere.

29

Nu se cunoaşte foarte bine modul de acţiune al acestor acizi graşi dar se admite că ei intervin în sinteza unor grăsimi complexe şi acţionează ca protectori ai unor epitelii şi a epidermului. Se găsesc în cantităţi mari în uleiurile vegetale, în germeni de porumb şi de grâu. Vitaminele hidrosolubile – în această categorie intră toate vitaminele solubile în apă şi insolubile în solvenţi organici, respectiv vitaminele din complexul B şi vitaminele C. Vitamina B1

Se mai numeşte tiamina, sau aneurina, sau vitamina antiberiberică, a fost obţinută pentru prima dată din coaja boabelor de orez, de către K. Funk (biochimist american, premiul Nobel, 1912). Această vitamină este sintetizată în mod obişnuit de microflora simbiontă din rumen dar se găseşte şi în nutreţuri în cantităţi importante. Tiamina are importante implicaţii în metabolismul glucidic, în resorbţia grăsimilor, în reglarea activităţii neuronilor şi a glandelor endocrine. Vitamina B1 se mai numeşte antinevritică pentru că, catalizează decarboxilarea acidului piruvic în acid lactic, împiedicând acumularea acidului piruvic în sânge şi deci apariţia polinevritei. Carenţa în vitamina B1 duce la tulburări de apetit , afectează viteza de creştere şi apariţia unor tulburări metabolice, tulburări de locomoţie, mers titubant, pierderea echilibrului iar la păsări apariţia opistotonusului. Sensibilitatea mai mare la carenţa în vitamina B1 o manifestă păsările, porcinele, iepurii de casă şi carnasierele, dar mai ales porcinele şi păsările crescute în sisteme industriale.

Carenţa în vitamina B poate fi prevenită prin utilizarea unor preparate pe bază de clorhidrat de tiamină care se introduce în premixul nutreţului combinat. În scop terapeutic se utilizează soluţii injectabile intramusculare, subcutanat sau chiar intravenos, în funcţie de gravitatea situaţiei (la animalele de talie mare, doze zilnice de 200-1000 mg , iar la cele de talie mică 25-50 mg/cap/zi).

Vitamina B2

Se mai numeşte şi riboflavina sau lactoflavina şi aparţine grupului flavoproteinelor. Este considerată o vitamină care intervine cu precădere în sistemele de oxio-reducere de la nivel celular, intrând în structura flavoenzimelor. Carenţa în vitamina B2 are influenţa negativă asupra creşterii şi dezvoltării organismului, asupra calităţilor de incubaţie ale ouălor, acţionează asupra procesului de reproducţie, intervine în metabolismul glucidelor şi protidelor iar indirect şi asupra procesului de hematopoieză. Nutreţurile cele mai bogate în vitamina B2 sunt drojdiile furajere, laptele şi subprodusele laptelui, şroturile şi fânurile de bună calitate. Ca şi în cazul vit B1, cele mai sensibile la carenţa în riboflavină sunt animalele monogastrice şi iepurii de casă. Carenţa în riboflavină determină la porcine apariţia tulburărilor nervoase, a diarei şi a dermatitelor, iar la păsări determină pareze, paralizii, deformări ale oaselor, scăderea procentului de ecloziune şi mortalităţi foarte ridicate. În scop terapeutic se utilizează soluţiile injectabile de riboflavină sau pulberile de riboflavină, care se introduc în premixuri.

30

Pentru prevenirea hemoragiilor şi a diatezelor hemoragice a unor insuficienţe hepatice sau pentru combaterea unor efecte secundare, ca enteritele cronice, se recomandă la animalele de talie mare utilizarea a 30-60 mg/cap/zi, 20-30mg/cap/zi la animalele de talie medie şi 10-20 mg/cap/zi la animalele mici, de soluţie injectabilă de vitamina B2. Acidul pantotenic (vitamina B3)

Se mai numeşte şi factorul antidermatitic al puilor de carne. În nutreţuri acidul pantotenic se găseşte sub formă de panteteină, fosfopanteteină şi acetil-CoA. Rolul vitaminic al acidului pantotenic este indisolubil legat de prezenţa acestuia în structura acetil-CoA şi a rolului acestuia în activarea aminoacizilor şi acizilor carboxilici în timpul metabolismului intermediar. Acidul pantotenic influenţează sinteza grăsimilor şi a colesterolului, influenţează procesul de creştere şi reproducţie. Carenţa în acid pantotenic determină la puii de carne întârzieri în creştere, apariţia dermatitelor, scăderea vitezei de împlumare (îmbrăcare cu pene) iar la purcei determină apariţia diareelor, pareze şi paraliziei, stare hipotrepsică. Surse mai importante de acid pantotenic sunt: drojdiile furajere, tărâţele, grăunţele, fânurile de bună calitate şi nutreţurile verzi. Colina (vitamina B4)

Nu este o vitamină propriu-zisă, fiind o bază azotată, simplă care intră în structura unor grăsimi complexe; se mai numeşte şi factorul lipotrop. Colina intervine în sinteza metioninei şi intră în structura acetilcolinei care constituie un important mediator chimic în transmiterea influxului nervos. Colina este de asemenea incriminată, alături de Mn, în apariţia perozisului la tineretul aviar şi în mobilizarea grăsimilor din ficat (funcţia lipotropă), împiedicând apariţia ficatului gras la găinile ouătoare. Surse mai importante de colină sunt: nutreţurile de origine animală, drojdiile, şroturile şi fânurile de bună calitate, dar colina se produce astăzi şi pe cale industrială, pe bază de sinteze, respectiv colina HCl care se introduce în structura nutreţurilor combinate destinate porcinelor şi păsărilor. Acidul nicotinic (vitamina B5)

Se mai numeşte şi vitamina PP sau vitamina atipelagroasă. Din punct de vedere chimic este amida acidului nicotinic, care prin hidroliză formează acid nicotinic şi amoniac. Rolul biologic activ al acidului nicotinic este datorat formării de două nucleotide-NAD şi NADP, cunoscute şi sub numele de coenzimele I şi II, care intervin în sistemul redox (ca transportatori de H). Animalele superioare pot să-şi sintetizeze această vitamină, dacă în raţie există triptofan. Efectele carenţei se observă mai rar la animale dar la om se manifestă prin afecţiuni ale pielii, dermatite şi pelagră. Grăunţele de porumb au un conţinut foarte scăzut de triptofan şi consumate în cantităţi mari şi în lipsa proteinelor de origine animală, produc ulceraţii ale mucoaselor, scăderea apetitului şi apariţia pelagrei care se caracterizează prin diaree, dermatite şi demenţă (boala celor trei D).

31

Vitamina B6

Se mai numeşte şi piridoxină sau adermină. Piridoxina prezintă trei compuşi cu acţiune vitaminică: piridoxolul, piridoxalul şi piridoxamina care se bazează pe acţiunea coenzimatică a fosfatului de piridoxol şi de piridoxamină, care intervin în metabolismul aminoacizilor. Pirididoxina intervine în special în metabolismul triptofanului, de aceea rolul biologic activ al vitaminei B6 este în legătură cu activitatea acidului nicotinic. Se atribuie vitaminei B6 un rol important în sinteza unor acizi graşi indispensabili, ca acidul arahidonic. Carenţa în vitamina B6 afectează în general animalele tinere (purcei, viţei, pui de carne) unde apar tulburări nervoase, inapetenţă şi stare generală alterată. Surse mai importante de vitamina B6 sunt: drojdiile furajere, nutreţurile de origine animală şi tegumentul grăunţelor şi seminţelor. Vitamina B12

Se mai numeşte şi ciancobalamina sau factor antipernicios al ficatului (descoperită de Folkers, Smith şi Rikerts în 1948). constituie o grupă de vitamine cu o structură foarte complexă, care fixează printr-o legătură chelatică elementul cobalt. Vitamina B12- este sintetizată în mare măsură de microflora simbiontă rumenală, cu condiţia ca nutreţurile să conţină cantităţi suficiente de Co, în caz contrar, sinteza este limitată sau încetează, ceea ce poate duce la apariţia “marasmului enzootic”(taurine şi ovine). Vitamina B12 intervine în sinteza metioninei din cistină, în sinteza acizilor nucleici şi deci în procesul de multiplicare celulară şi de creştere a organismului. Vitamina B12 intervine în metabolismul lipidelor din ficat, comportându-se ca factor lipotrop, intervine în procesul de hematopoieză, fiind considerată din acest punct de vedere o vitamină antianemică. Carenţa în Vitamina B12 afectează mai mult animalele tinere şi mai ales porcinele şi păsările, determinând la porcine, tulburări de creştere, hemoragii musculare, tulburări în locomoţie şi lipsa de coordonare a muşchilor, anemii; la puii de carne, tulburări de echilibru, inapetenţă, deformări ale oaselor, anemii, viabilitate şi vitalitate scăzută; la găinile ouătoare, scăderea producţiei de ouă, anemii, paloarea bărbiţelor şi crestei, scăderea % de incubaţie. Vitaminele B12 sunt considerate ca principalul component al factorului proteic animal (APF - animal protein factor), descoperit 1948 şi care are influenţă considerabilă asupra procesului de creştere şi dezvoltare a organismului, de creştere a VB a proteinelor din nutreţuri şi care se găseşte într-o cantitate mai mare în nutreţurile de origine animală. Acidul folic sau pteroil-glutamic sau vitamina Bc

Influenţează în principal unele sisteme enzimatice care intervin în metabolismul intermediar al proteinelor şi aminoacizilor (metionină în special), în hematopoieză. Carenţa în acidul folic este mai rar întâlnită la animale dar poate apărea accidental la tineretul porcin şi aviar, unde este în legătură şi cu alte vitamine care controlează procesul de creştere.

32

Surse importante de acid folic sunt: grăunţele şi seminţele, plantele verzi, drojdiile furajere, însă cantitatea cea mai mare este produsă de microflora simbiontă. Biotina sau vitamina H (vitamina B7)

Are în organism importante funcţii, legate de procesul de dezaminare a aminoacizilor, în metabolismul glucidelor, şi în activarea unor sisteme enzimatice. Carenţa în biotină provoacă la păsări apariţia unor dermatite iar la purcei, leziuni cutanate. Şi biotina este încriminată în apariţia perozisului la păsări. În general nutreţurile conţin cantităţi corespunzătoare de biotină, cele mai bogate fiind nutreţurile de origine animală, drojdiile furajere, grăunţele şi seminţele. Vitamina C sau acidul ascorbic Se mai numeşte şi vitamina antiscorbutică şi antiinfecţioasă. A fost descoperită de medicul şi fiziologul american Szent-Gyorgy, din acidul ascorbic (premiul Nobel 1937). Vitamina C poate fi sintetizată de microflora simbiontă la majoritatea mamiferelor cu excepţia primatelor şi a cobaiului. Specialiştii consideră că această vitamină este mult mai importantă decât s-a crezut până în prezent, de aceea trebuie să i se acorde o mai mare atenţie. Vitamina C poate suplini foarte multe vitamine din complexul B şi chiar unele vitamine din grupa vitaminelor liposolubile (A,D,E). Vitamina C are rol antioxidant, antiinfecţios, intervine în metabolismul glucidelor şi protidelor catalizează unele reacţii de fixare a calciului şi participă la osificarea organismului. Surse – se găseşte în cantităţi importante în nutreţurile verzi, în grăunţele încolţite, varză, sfeclă furajeră, dar şi în ţesuturile unor glande şi organe cu activitate intensă ca: hipofiză, suprarenale, ficat, corp galben, ţesut interstiţial, globule albe. Deosebit de bogate sânt citricele şi fructele de măceşe. Factori care condiţionează echilibrarea alimentaţiei

vitaminice a animalelor Echilibrarea alimentaţiei vitaminice la animalele domestice este condiţionată de o multitudine de factori dintre care foarte importanţi sunt: cantitatea de vitamine şi forma de prezentare a acestora în nutreţ, gradul de disponibilizare şi de sensibilitate a acestora la factorii de mediu, toleranţa animalelor la lipsa sau carenţa de vitamine din raţie, posibilităţile de substituţie şi de compensare a unor vitamine cu alte vitamine, intensitatea producţiilor şi cunoaşterea sensibilităţii animalului faţă de anumite vitamine în funcţie de starea fiziologică în care se manifestă cerinţe mai mari de vitamine. În ceea ce priveşte cantitatea de vitamine din nutreţuri, aceasta depinde de faza de vegetaţie a plantei, familia botanică, soiul, partea de plantă, lucrările agronomice aplicate, modul de recoltare şi conservare, de condiţiile de mediu. La animalele rumegătoare probleme deosebite se pun în special cu vitaminele liposolubile şi în special cu vitamina A. Carotenii sunt deosebit de sensibili la lumină, la substanţe antioxidante, la razele ultraviolete şi temperaturi ridicate. Cantitatea cea mai mare de caroten se află în plantă în fazele vegetative şi tinere iar din momentul recoltării pierderile pot fi mai mici sau mai mari în funcţie

33

de tehnologia de conservare aplicată (uscare sau însilozare) şi de condiţiile de mediu. Pierderile în caroten pot fi de 50% chiar după a doua zi după cosire. Modul de uscare şi conservare pot avea o mare influenţă, de aceea carotenii trebuie prezervaţi de acţiunea îndelungată a luminii, a ploilor şi a pierderilor materiale importante ocazionate de întoarcerile repetate (la uscarea în brazdă), de aceea se impune uscarea artificială, cea mai economică fiind cu curenţii de aer rece (ventilare la rece). Pe timp de vară, la rumegătoare, nu se înregistrează carenţe în vitamina A, în schimb iarna când animalele sunt hrănite cu nutreţuri conservate, cu nutreţuri fibroase şi grosiere, cu nutreţuri însilozate şi sfeclă furajeră, de multe ori nutreţurile fiind sărace în vitamine produc hipovitaminoza. Aceasta este cu atât mai accentuată cu cât nivelul productiv al animalelor este mai ridicat. Se recomandă producerea de fânuri vitaminice, utilizarea pe scară mai largă a morcovilor furajeri iar în caz de necesitate, în scop terapeutic, utilizarea unor preparate vitaminice (AD3E; AD2). La animalele monogastrice alimentaţia vitaminică este mult mai complexă mai ales când creşterea se face în sisteme mari industriale, unde aportul vitaminic depinde de cantitatea de vitamine introdusă în premixul vitamino-mineral (grăunţele, seminţele şi şroturile sunt sărace în vitamine). Premixurile vitaminice trebuie să fie alcătuite pe specii de animale, categorii de vârstă, stări fiziologice care să răspundă corespunzător necesarului animalelor, dar să ţină cont de unele interrelaţii dintre vitamine sau între vitamine şi microelemente, care pot diminua activitatea acestora. 1.3 Digestibilitatea substanţelor nutritive din nutreţuri Cercetările de alimentaţie privind stabilirea VN a nutreţurilor au evoluat cu o etapă superioară celei bazate exclusiv pe baza compoziţiei chimice brute a nutreţurilor şi anume: pe baza digestibilităţii substanţelor nutritive din nutreţuri. Prin această metodă se are în vedere interacţiunea „nutreţ – animal” stabilindu-se cantitatea de principii nutritivi care au fost digeraţi şi reţinuţi de organismul animal. 1.3.1 Experienţe de digestibilitate „in vivo” (pe animal) Principiul metodei – constă în stabilirea cantităţii de substanţe nutritive digestibile, adică a substanţelor nutritive care au fost absorbite în intestin. Pentru aceasta este necesară stabilirea cantităţii de substanţe nutritive ingerate (Ingesta), a cantităţii de substanţe nutritive eliminate prin fecale (Egesta) iar prin diferenţă se calculează cantitatea de substanţe nutritive digerate (Digesta).

I – E = D.

Coeficientul de digestibilitate (%) = I

D 100× ;sau

Coeficientul de digestibilitate (%)= 100IEI×

− .

Raportând cantitatea de substanţe nutritive digerate la cantitatea de substanţe nutritive ingerate, se calculează coeficientul de digestibilitate (CD%), care reprezintă cota procentuală a cantităţii de principii nutritivi reţinută de organism, din fiecare substanţă nutritivă în parte. Însumând valorile parţiale ale

34

substanţelor nutritive digestibile se calculează conţinutul total de substanţe digestibile. Se consideră că un nutreţ este cu atât mai valoros cu cât conţine o cantitate mai mare de substanţe nutritive digestibile. Metoda de lucru, utilizată în experienţele de digestibilitate, are în vedere specificul digestiei la diferitele specii de animale, categoria de animale care se are în vedere şi natura nutreţurilor care vor fi utilizate în hrană, instalaţiile şi utilajele specifice acestui gen de experienţe, culegerea şi interpretarea valorilor obţinute în experienţele de digestibilitate. În funcţie de natura nutreţurilor experienţele pot fi simple şi diferenţiale. Experienţele simple de digestibilitate se organizează în cazul nutreţurilor specifice, adică a acelor nutreţuri care singure, prin conţinutul lor, pot acoperi cerinţele de hrană pe durata experienţei, fără a influenţa negativ starea de sănătate a acestora (grăunţe şi seminţe la porcine şi păsări, nutreţuri verzi, fibroase şi grosiere la rumegătoare). Experienţele diferenţiale se organizează în cazul nutreţurilor nespecifice, adică a acelor nutreţuri care singure nu pot acoperi cerinţele de hrană al animalelor şi utilizate pe o perioadă mai mare de timp ar prejudicia sănătatea animalului (nutreţuri verzi, suculente de iarnă, nutreţuri fibroase pentru porcine şi păsări, concentrate pentru rumegătoare) sau contravin specificului digestiei. Nutreţurile utilizate trebuie să fie cât mai bine caracterizate agro-fitotehnic, tehnologic, chimic, să fie pe cât posibil caracteristice sezonului. De asemenea, nutreţurile utilizate trebuie să întrunească calităţile medii ale nutreţului experimentat, să nu-şi modifice compoziţia chimică pe parcursul experienţelor (cazul nutreţurilor verzi) şi să fie de aceeaşi calitate pe tot parcursul experienţei de aceea necesarul de furaje trebuie calculat astfel încât să satisfacă întreaga perioadă a experienţei. În cazul nutreţurilor verzi, care-şi modifică zilnic compoziţia chimică, experienţele de digestibilitate se vor organiza pe module de control de 6-7 zile, succesive sau se poate recolta întreaga cantitate de masă verde necesară care este stocată în spaţii frigorifice. În scopul evitării risipei de nutreţuri şi a consumului selectiv, la rumegătoare, nutreţurile fibroase şi grosiere se distribuie de regulă tocate. În ceea ce priveşte animalele utilizate, acestea trebuie să fie sănătoase şi omogene sub aspectul greutăţii, vârstei, stării fiziologice, să aparţină aceleaşi rase şi chiar aceleaşi linii, iar în unele experienţe să fie chiar apropiate genetic (semifraţi, semisurori). În privinţa numărului de animale utilizate, aceasta depinde de specia de animale şi talia acestora, dar trebuie să se utilizeze un număr suficient de animale pentru ca rezultatele obţinute să fie asigurate statistic (la porcine 3-4 capete la cele adulte şi 5-6 capete la purcei; la păsări 15-20 capete, la ovine 3-4 capete, bovine 3-4 capete). În scopul organizării experienţelor de digestibilitate se utilizează utilaje şi instalaţii cum ar fi cuştile de digestibilitate şi o serie de harnaşamente pentru administrarea nutreţurilor concentrate şi recoltarea fecalelor (în experienţele organizate pe păşune).Cuştile de digestibilitate sunt incinte special concepute care să limiteze mişcările animalului, să permită administrarea nutreţurilor şi a apei şi recoltarea separată a fecalelor de urină. Cuştile de digestibilitate sunt diferite în funcţie specia de animale, de talia şi greutatea animalelor. Tehnica de lucru este influenţată pe de o parte de specia de animale şi de natura nutreţului utilizat şi comportă mai multe perioade, care durează 25-30 zile

35

în cazul experienţelor simple şi 45-50 zile, în cazul experienţelor de digestibilitate diferenţiale.

1. Perioada preliminară, durează 3-5 zile, perioadă în care se aleg animalele şi se omogenizează sub aspectul greutăţii, vârstei, se procură şi se stochează nutreţurile necesare pe parcursul experienţei; se verifică cuştile de digestibilitate;

2. Perioada pregătitoare sau preexperimentală, durează diferit în funcţie de specie şi de regimul de hrănire. Se urmăresc mai multe obiective şi anume: obişnuirea animalelor cu

cuştile de digestibilitate, cu noul regim de hrănire, se stabileşte cantitatea ingerată (nivelul de hrănire este cel de întreţinere) şi se urmăreşte golirea tubului digestiv de resturile nedigestibile din regimul anterior de hrănire.

În funcţie de viteza de golire a tubului digestiv, durata perioadei pregătitoare este mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de specia şi regimul de hrănire utilizat anterior experienţei.

La bovine şi ovine, la care lungimea tubului digestiv este apreciabilă, viteza tranzitului intestinal este mai mică şi ca urmare durata de golire a tubului digestiv este mai mare. Aceasta poate fi influenţată şi de conţinutul nutreţurilor în celuloză, apă, grăsimi şi săruri.

În cazul hrănirii cu nutreţuri celulozice, perioada de evacuare a resturilor nedigestibile poate fi de 12-13 zile, iar în cazul nutreţurilor verzi, 7-8 zile; la porcine 4-5 zile; la păsări 2-5 zile (tab. 1.5). În caz de necesitate şi dacă sunt informaţii că animalele ar fi parazitate, se poate proceda şi la unele tratamente în vederea deparazitării tubului digestiv.

3. Perioada de control – este perioada propriu-zisă, „experimentală”, în care se culeg datele necesare stabilirii digestibilităţii substanţelor nutritive. În această perioadă hrana se administrează cântărită, zilnic se recoltează resturile neconsumate şi fecalele care se cântăresc şi din care se reţine o probă pentru analize. Perioada de control durează 8-10 zile la rumegătoare, 7-8 zile la porcine şi 6-7zile la carnasiere.

Tabelul 1.5. Durata evacuării tubului digestiv de resturile

nedigestibile, la unele specii de animale

Specia Începutul evacuării în h de la ultima ingestie de

hrană

Evacuarea maximă Evacuarea ultimilor resturi

Carnasiere la 1 tain/zi: 20-24 h la 2 tainuri /zi 12-15 h la 1 zi la 1-2 zile

Cabaline 21-24 h la 1 zi 4-5 zile

Taurine - la 2-3 zile hrănire cu nutreţuri grosiere 12-13 zile hrănire cu nutreţuri verzi 6-7 zile

Ovine 14-19 h la 2 zile idem

Porcine

pentru tain de dimineaţă 12-13 h pentru tain de seară 13-15 h

dimineaţa 12-24 h seara 24-36 h

4-5 zile

Păsări 3-6 h 2-5 zile Sursa: K. Nehring, cit. de Stan Gh. şi col., 2005 În experienţele de digestibilitate diferenţiale se adaugă încă două perioade, o perioadă de tranziţie şi una de control.

Etapele de lucru sunt astfel:

36

a). perioada preliminară identică ca obiective cu cea din experienţele simple;

b). perioada pregătitoare sau preexperimentală; în această perioadă se administrează animalului un amestec dintre nutreţul de bază care reprezintă 70-80% din necesarul zilnic şi 20-30% din nutreţul studiat;

c). I-a perioadă de control care durează 7-8 zile şi în care se utilizează amestecul din perioada pregătitoare; se recoltează datele privitoare la ingesta de hrană, resturile neconsumate, se înregistrează cantitatea de fecale recoltate şi se analizează din punct de vedere chimic; de asemenea, determină coeficienţii de digestibilitate ai amestecului din această perioadă de control;

d). perioada de tranziţie (5-8 zile) – în această perioadă se modifică raportul dintre cele două nutreţuri crescând ponderea nutreţului de studiat la 40-50%.

e). perioada a II-a de control – în această perioadă se administrează 50-70% din amestecul utilizat în prima perioadă de control iar restul de 30-35%, din nutreţul de studiat; se recoltează datele privind cantitatea de hrană administrată şi resturile de hrană, ingesta de hrană, se recoltează fecalele şi se analizează chimic; se determină coeficienţii de digestibilitate ai amestecului din perioada a II-a de control.

Coeficienţii de digestibilitate se vor stabili pe cale indirectă, cu ajutorul coeficienţilor de digestibilitate obţinuţi în cazul amestecului din prima perioadă de control şi a II-a perioada de control. 1.3.2. Alte metode de stabilire a digestibilităţii

substanţelor nutritive Metoda indicatorilor inerţi

Este o metodă indirectă de determinare a digestibilităţii şi se bazează pe constatarea că o serie de substanţe naturale, existente în nutreţuri cum sunt bioxidul de siliciu şi lignina, sau unele adăugate cum ar fi oxidul de crom şi fier, trec prin tubul digestiv fără a fi suferit modificări, deoarece se comportă ca corpi inerţi. Celelalte substanţe nutritive sunt digerate într-o măsură mai mare sau mai mică ceea ce permite stabilirea unor raporturi între cantitatea de substanţă indicatoare nedigerată şi substanţele nutritive digerate. Pe bază de calcul se stabileşte apoi proporţia în care ar fi trebuit să se găsească substanţa nutritivă în fecale, dacă nu ar fi fost digerată şi se scade proporţia în care aceasta s-a găsit, diferenţa obţinută reprezentând partea digerată. Prin raportarea părţii digerate la cantitatea ingerată se calculează apoi coeficienţii de digestibilitate. Recoltarea fecalelor se face la 5-8 zile după administrarea substanţei indicatoare. Coeficienţii de digestibilitate se deduc după relaţia:

CD(%) = 100- 100SIHSNHSIH)(SNF

××× ;

în care: SNF = substanţe nutritive din fecale; SIH= substanţă indicatoare din hrană; SNH=substanţe nutritive din hrană; SIH=substanţe indicatoare din fecale.

Metoda digestiei artificiale Experienţele de digestibilitate „în vivo” sunt destul de laborioase şi durează o perioadă lungă de timp. În foarte multe laboratoare de nutriţie se

37

utilizează şi metode mai rapide de lucru, cum ar fi metoda digestiei artificiale (sau a rumenului artificial) şi metoda săculeţelor de nylon.

Metoda rumenului artificial Această metodă se utilizează în cazul rumegătoarelor. Se fistulizează

animalele pentru a putea recolta sucul rumenal şi se face apoi o digestie „în vitro”. Se macină proba de nutreţ şi se introduce în flacoane de cca. 100 ml peste care se adaugă suc rumenal şi CO2 (pentru a menţine condiţiile anaerobiotice din rumen). Se introduc apoi flacoanele într-un stativ special care este agitat mecanic la temperatura de 390C, timp de 48 H. Se face apoi un tratament cu pepsină pentru a se hidroliza şi proteina. Făcând diferenţa între cantitatea de substanţe nutritive conţinute de nutreţ înainte de digestie şi după digestie, se determină cantitatea de substanţe nutritive care a fost „digerată”.Metoda este foarte rapidă şi permite efectuarea unui număr mare de analize, într-un timp scurt. Gradul de fiabilitate a metodei este comparativ cu rezultatele obţinute în experienţele de digestibilitate „în vitro”, adică de ± 5%. Metoda săculeţelor de nailon

Este apropiată de metoda rumenului artificial. Nutreţul măcinat se introduce în săculeţe de nylon sau din mătase artificială (cu porozitate mare) care sunt introduşi în rumen, dar suspendaţi prin intermediul unui fir la capătul fistulei. Se lasă 48 h şi se procedează ca în cazul rumenului artificial; metoda are avantajul că nutreţul de analizat se introduce direct în rumen, fără a fi nevoie să se recolteze suc rumenal. Pentru determinarea digestibilităţii proteinelor se face tratarea unei probe de nutreţ cu o soluţie de pepsină şi HCl, timp de 5-8 h, la 39oC. Partea de proteină solubilizată se consideră a fi partea digerată. Metoda „detergenţilor”

A fost propusă de Van Soest, în Olanda. Se pleacă de la constatarea că, conţinutul în celuloza a unui nutreţ şi digestibilitatea acesteia influenţează şi digestibilitatea celorlalte componente ale nutreţului. Se mai numeşte şi metoda detergenţilor deoarece proba de nutreţ este tratată cu un detergent acid în urma căruia rezultă un rezidiu (ADR – acid detergent rezidue). Prin ecuaţii de regresie au fost stabilite relaţii de calcul ce permit determinarea digestibilităţii substanţei organice pentru diferite nutreţuri. 1.3.3. Factori care influenţează digestibilitatea

substanţelor nutritive din nutreţuri Digestibilitatea substanţelor nutritive din nutreţuri şi raţii este influenţată de o multitudine de factori care pot fi grupaţi în: factori determinaţi de animal, factori legaţi de natura nutreţului sau raţiei şi factori legaţi de condiţiile de mediu. Factori determinaţi de animal Specia – între diferitele specii de animale există mari deosebiri în ceea ce priveşte capacitatea de digestie a substanţelor nutritive din nutreţuri şi raţii. Pe parcursul evoluţiei speciilor au avut loc transformări importante în morfologia şi fiziologia tubului digestiv şi ca urmare au apărut diferenţieri ale lungimii tubului digestiv, a compartimentării acestuia, a volumului şi a cantităţii de sucuri digestive secretate. Nutreţurile fibroase sunt cel mai bine digerate de rumegătoare, care au o lungime mare a tubului digestiv, deci un tranzit digestiv lent, care favorizează digestia celulozei, component greu digestibil. De asemenea, rumenul este populat

38

cu o microfloră şi microfaună foarte numeroasă şi specifică care conferă acestor animale avantaje în privinţa valorificării nutreţurilor celulozice. Porcinele şi păsările digeră mai slab sau foarte slab celuloza, în schimb digeră foarte bine SEN, grăsimile şi proteinele. Rasa – în cadrul aceleaşi specii, datorită procesului de ameliorare există diferenţieri în privinţa digestiei unor substanţe nutritive. Rasele ameliorate valorifică mai bine nutreţurile cu un conţinut mai scăzut în celuloză şi bogate în SEN iar rasele mai puţin ameliorate valorifică mai bine celuloza decât cele specializate. Vârsta – animalele foarte tinere valorifică mai slab unele substanţe nutritive datorită incompletei dezvoltări a tubului digestiv şi a echipamentului enzimatic insuficient de activ. Animalele bătrâne valorifică mai slab substanţele nutritive datorită scăderii activităţii metabolice în general, a cantităţii de sucuri digestibile şi dentiţiei; cel mai bine valorifică hrana animalele tinere, care au tubul digestiv complet dezvoltat. Individualitatea – datorită unor variaţii genetice individuale, de tip constituţional şi de temperament au fost constate diferenţe de 5-8%; în privinţa digestiei substanţelor nutritive, între indivizii aparţinând aceleaşi rase. Sănătatea şi starea de întreţinere a animalului – animalele bolnave sau în condiţii necorespunzătoare de întreţinere digeră mai slab substanţele nutritive din hrană, comparativ cu animalele sănătoase şi în condiţii bune de întreţinere. Nivelul producţiei – animalele cu producţii ridicate au un tranzit digestiv mărit ceea ce duce la o scădere a digestibilităţii unor componente (în special a celulozei). Animalele care şi-au terminat creşterea şi depun în rezervă numai grăsimi au o digestibilitate mai scăzută a substanţelor nutritive din hrană în timp ce animalele gestante digeră mai bine aceste substanţe ca urmare a anabolismului de gestaţie. Regimul de efort sau de repaus – animalele obosite digeră mai slab substanţele nutritive din raţii de aceea hrana trebuie administrată după o perioadă de odihnă şi niciodată în timpul efortului.

Factori determinaţi de natura nutreţului sau raţiei Volumul raţiei – pentru ca digesta să se desfăşoare în bune condiţii, volumul raţiei trebuie să fie corespunzător capacităţii tubului digestiv. Când volumul raţiei este mai mare apar tulburări de secreţie a sucurilor digestive şi de absorbţie. Structura raţiei – între nutreţurile care alcătuiesc raţia trebuie să existe anumite raporturi care să favorizeze digestia. Nutreţurile cu un conţinut mai ridicat în substanţele nutritive digestibile au influenţă pozitivă şi asupra digestiei celulozei, însă utilizată în cantităţi mari pot avea ca efect o scădere a digestibilităţii celulozei din raţie. Natura nutreţului – nutreţurile de origine animală au o digestibilitate mai ridicată a substanţelor nutritive, comparativ cu a celor de origine vegetală. Digestibilitatea proteinei din lapte este de 95%, a celei din grăunţe şi seminţe de 80-85%, a proteinei din nutreţurile fibroase de 62-75% iar a celor din nutreţurile grosiere de 30-35%. Compoziţia chimică a nutreţului şi raţiei

Conţinutul în celuloză este în relaţie directă cu digestibilitatea astfel, cu cât un nutreţ conţine mai multă celuloză cu atât digestibilitatea substanţei organice este mai scăzută şi invers. Pentru ca digestibilitatea substanţelor nutritive să nu fie afectată, se recomandă recoltarea nutreţurilor în faza optimă şi asocierea lor cât mai convenabil pentru animal.

39

Conţinutul în grăsimi - în general nutreţurile au un conţinut scăzut în grăsimi şi nu influenţează negativ digestibilitatea substanţelor nutritive, însă când se utilizează cantităţi mai mari (în nutreţurile combinate utilizate în alimentaţia păsărilor şi porcilor) se poate activa peristaltismul şi tranzitul intestinal şi ca urmare are loc o scădere a digestibilităţii substanţelor nutritive.

Conţinutul ridicat în proteine influenţează pozitiv digestibilitatea în sensul că, un conţinut scăzut influenţează negativ digestia iar unul echilibrat stimulează multiplicarea microflorei simbionte. Între părţile azotate şi neazotate ale raţiei trebuie să fie un anumit echilibru în funcţie de, nivelul productiv al animalului şi natura proteinelor şi azotului din hrană.

Conţinutul echilibrat în săruri şi în special în sare de bucătărie are influenţă pozitivă asupra digestiei, prin stimularea secreţiei de salivă şi acid clorhidric şi activarea proceselor enzimatice. Cantităţile mai mari de săruri din raţie pot avea influenţă negativă, prin consumul mare de apă şi creşterea tranzitului intestinal.

Conţinutul în acizi organici şi vitamine poate influenţa digestibilitatea într-o măsură importantă. Acidul lactic favorizează digestia şi într-o măsură mai mică acidul acetic; un conţinut mai ridicat de acid butiric duce la scăderea digestibilităţii. Vitaminele, atât liposolubile (A şi D) cât şi cele din complexul B, stimulează digestia.

Tehnologia de producere a nutreţurilor poate avea influenţă asupra digestibilităţii atât prin condiţiile de uscare şi conservare cât şi a lucrărilor agrotehnice utilizate (regim de fertilizare, de umiditate, lucrări ale solului). Prepararea nutreţurilor – prin tocare, măcinare, extrudare, dar şi prin unele tratamente enzimatice sau chimice se măreşte digestibilitatea substanţelor nutritive. Unele metode de preparare, dacă nu sunt riguros controlate (în special temperatura), pot avea influenţă negativă asupra digestibilităţii (exemplu degradarea proteinelor din făina de peşte la temperaturi ridicate). Factorii determinaţi de condiţiile de mediu Altitudinea – trecerea animalelor de la mică altitudine la altitudine înaltă (cazul păşunatului transhumant), trebuie să se facă progresiv, pentru acomodarea animalelor la noile condiţii deoarece aerul rarefiat are influenţă asupra unor constante fiziologice ale sângelui, ceea ce are influenţă negativă asupra digestibilităţii substanţelor nutritive. Nivelul de alimentaţie – exprimă cantitatea de energie şi de substanţe nutritive utilizate pe animal şi zi. În cazul vacilor recordiste, care sunt hrănite la un nivel înalt, au loc modificări de tranzit şi de absorbţie a substanţelor nutritive. Tehnica de alimentaţie influenţează uneori într-o măsură importantă digestia atât prin tipul de alimentaţie (restricţionat, normal, sau la discreţie), prin numărul de tainuri utilizate cât şi prin ordinea de succesiune a nutreţurilor în raţie, care poate duce fie la o creştere a digestibilităţii fie la o scădere a acesteia. Tehnica de alăptare la viţei poate avea influenţă foarte mare asupra digestibilităţii, substanţelor nutritive din lapte deoarece trebuie bine corelată capacitatea de digestie cu cantitatea ingerată. În cazul unei ingestii mai mari de lapte are loc o accelerare a tranzitului intestinal, apar tulburări gastrointestinale şi are loc o scădere a absorbţiei substanţelor nutritive.

40

1.4. Efectul productiv al nutreţurilor Prin conţinutul lor în substanţe nutritive, nutreţurile acoperă cerinţele de întreţinere şi producţie ale animalelor. Se apreciază că un nutreţ este cu atât mai valoros cu cât are un efect productiv mai ridicat. Determinarea efectului productiv al nutreţurilor şi raţiilor se poate face prin metode experimentale directe şi prin metode indirecte, care au la bază bilanţul nutritiv material sau prin metode de bilanţ energetic. 1.4.1. Metode experimentale directe Experienţele directe pe animal sunt foarte mult utilizate în aprecierea valorii nutritive a nutreţurilor. Primele experienţe vizând stabilirea efectului productiv al nutreţurilor au fost făcute de A. Thäer, în Germania, la începutul sec. XIX, când a şi propus o unitate de expresie a VN bazată pe „echivalentul fân”. Dacă la început experienţele pe animale aveau în vedere numai sporul de greutate, ulterior stabilirea efectului productiv al nutreţurilor a fost extins şi în producţia de lapte, muncă şi alte producţii. După tehnica de organizare a experienţelor se disting două metode: metoda grupelor şi metoda perioadelor. Metoda grupelor constă în organizarea a două sau mai multe loturi de animale din care un lot martor şi celelalte experimentale. Animalele trebuie să fie cât mai omogene sub aspectul greutăţii corporale, vârstei, stării fiziologice, să aparţină aceleaşi rase şi chiar apropiate genetic (înrudite). Lotul martor este hrănit cu o raţie de bază iar loturile experimentale primesc aceeaşi raţie de bază la care se adaugă sau, după caz se substituie factorul experimental. Diferenţele de producţie înregistrate între lotul martor şi loturile experimentale reprezintă efectul productiv al factorului studiat. Metoda grupelor de animale este simplă, uşor de aplicat şi urmărit iar rezultatele obţinute sunt conforme cu realitatea. Metoda perioadelor – se utilizează numai în cazul unor situaţii speciale, când numărul animalelor este mai mic şi nu se pot alcătui loturi omogene. Se formează un singur lot de animale la care, pe parcursul experienţei, se utilizează raţii diferite de hrană şi se calculează sporul de producţie comparativ cu perioada martor. Această metodă de lucru are inconvenientul că animalele îşi pot modifica, după caz, fie starea fiziologică, fie necesarul de întreţinere. 1.4.2. Bilanţul nutritiv material (sau bilanţul N şi C) Prin metoda bilanţului N şi C se poate determina în mod indirect cantitatea de carne şi grăsime formate în organism; adică sporul în greutate la un anumit nivel al ingestei de hrană. În urma procesului de metabolism organismul animal depune în spor miozină, grăsimi şi o foarte mică cantitate de glucide necesare pentru menţinerea glicemiei constante. Se poate aprecia că, sporul în greutate se face în principal pe baza miozinei şi grăsimilor. Azotul intră numai în constituţia proteinelor în timp ce carbonul intră atât în structura proteinelor cât şi a grăsimilor. Bilanţul nutritiv al azotului este relativ uşor de realizat deoarece azotul care intră în bilanţ este numai cel introdus prin hrană, cel atmosferic neparticipând

41

la schimburile nutritive. Se calculează cantitatea de azot ingerat prin hrană, cantitatea de azot eliminată prin fecale şi urină iar prin diferenţă se calculează cantitatea de azot reţinut de organism. Azotul participă la formarea miozinei, intrând în structura acesteia, în proporţie de 16,67%, deci dintr-un g N se formează în corp 6,25 g miozină (100:16 = 6,25). Se calculează mai întâi cantitatea de miozină formată şi apoi cantitatea de carne formată ştiind că miozina participă în proporţie de 23%, la formarea cărnii.

În ceea ce priveşte N din diferite producţii (lapte, ouă, lână), acestea se analizează chimic şi se procedează în mod diferit, fie că sunt adăugate la cantitatea de azot reţinută, fie că sunt considerate ca N eliminat atunci, când se urmăreşte stabilirea bilanţului N reţinut în corp. Bilanţul N poate fi pozitiv, echilibrat şi negativ. Bilanţul N este pozitiv atunci când cantitatea de N ingerată de organism este mai mare decât cea eliminată din organism, iar bilanţul este negativ atunci când cantitatea eliminată este mai mare decât cantitatea ingerată. În situaţie de echilibru cantităţile ingerate şi eliminate sunt aproximativ egale. Bilanţul nutritiv al carbonului (C) – este mult mai dificil de efectuat deoarece sursele de C care participă la schimburile din organism sunt atât din hrană cât şi din aerul inspirat. Căile de eliminare a C sunt: fecale, urină şi gaze. Prin gaze se elimină CO2 rezultat atât în urma procesului de respiraţie cât şi CO2 rezultat în urma proceselor de metabolism, de aceea bilanţul C presupune utilizarea unor incinte speciale numite camere respiratorii, care permit dozarea C introdus prin aer şi a C eliminat sub formă de gaze. Ca şi în bilanţul N se calculează cantitatea de C ingerat de animal, cantitatea de C eliminată prin fecale, urină şi gaze iar prin diferenţă se determină cantitatea de C reţinută de organism. Se calculează cantitatea de C care a servit pentru sinteza miozinei ştiind faptul că acesta participă în proporţie de 52,54%. Prin diferenţa între C total reţinut şi C utilizat la formarea miozinei, se determină cantitatea de C disponibil pentru formarea de grăsimi. În grăsimi C participă în proporţie de 76,5%. Se calculează apoi cantitatea de carne şi grăsime formată. Bilanţul C, ca şi cel al azotului, poate fi pozitiv, echilibrat şi negativ. Există şi situaţii când bilanţul nu are acelaşi sens pentru cele două elemente şi care sunt mai greu de interpretat cum ar fi: bilanţ azotat echilibrat iar bilanţul C negativ; bilanţ al N negativ şi al C echilibrat. Experienţele de bilanţ nutritiv material sunt larg răspândite în cercetările de alimentaţie şi oferă date destul de concludente privind efectul productiv al nutreţurilor în corpul animalelor. 1.4.3. Bilanţul nutritiv energetic Ca principiu este foarte asemănător cu bilanţul nutritiv material dar în acest caz se stabileşte cantitatea de energie care a servit pentru elaborarea diferitelor producţii. Se stabileşte cantitatea de energie ingerată, apoi energia eliminată prin fecale, urina, gaze de fermentaţie şi căldură în mediul ambiant iar diferitele producţii sunt analizate şi se stabileşte caloricitatea acestora. Se calculează apoi cantitatea de energie reţinută şi coeficientul de digestibilitate a energiei.

42

1.5. Unităţi de măsură şi exprimare a valorii

nutritive a nutreţurilor Principalele unităţi de exprimare a valorii nutritive a nutreţurilor pot fi grupate în unităţi bazate pe efectul productiv în corp al unor nutreţuri etalon şi unităţi bazate pe conţinutul în energie. 1.5.1. Unităţile bazate pe efectul productiv Pe baza efectului productiv au fost stabilite următoarele unităţi: unitatea nutritivă scandinavă sau unitatea orz (UF), Echivalentul amidon (EA), unitatea nutritivă ovăz (UN) şi unitatea energetică de îngrăşare (NEF). Unitatea nutritivă Scandinavă – a fost propusă pentru prima dată în Danemarca, de Fjörd şi avea la bază efectul de producţie lapte a unui amestec, în părţi egale, de orz, şrot floarea soarelui şi tărâţe de grâu. Cu acest amestec s-a determinat un efect productiv de 3 kg lapte cu 3,4% grăsime. Ulterior Hansson propune ca unitatea de măsură efectul de producţie lapte a 1 kg orz de calitatea medie, unitate care a fost acceptată şi de celelalte ţări scandinave. Sub alte forme, această unitate a fost introdusă şi în Franţa şi în ţările francofone. Echivalentul amidon (EA) a fost propus în Germania, ca urmare a cercetărilor efectuate de O. Kellner, pe boi adulţi supuşi îngrăşării, luând ca etalon efectul de producţie grăsime a amidonului pur digestibil. În acest scop Kellner stabileşte efectul de producţie grăsime a tuturor substanţelor nutritive şi constată că: 1 kg de amidon pur digestibil produce aceleaşi efecte de producţie, grăsime echivalent cu 250 g grăsime, 1 kg de proteină este echivalent cu 235 g grăsime, 1 kg celuloză pură cu 253 g grăsime, 1 kg SEN cu 248 g grăsime iar 1 kg grăsimi produce un efect de producţie grăsime echivalent 474-598 g grăsime, în funcţie de natura grăsimilor. Efectul de producţie grăsime de 1 kg de amidon pur digestibil a fost comparat apoi cu efectul de producţie grăsime al diferitelor nutreţuri, stabilindu-se valoarea nutritivă exprimată în echivalent amidon, raportată la 100 kg nutreţ şi apoi pe kg nutreţ. Deoarece metodologia de calcul utilizată pentru stabilirea valorii, în unităţi nutritive (UN) ovăz a fost preluată din sistemul german, vom prezenta etapele de lucru din acest sistem:

• în prima etapă se stabileşte conţinutul chimic brut al nutreţului după schema Weende-ană de analiză;

• în a doua se stabileşte conţinutul digestibil pentru fiecare substanţă nutritivă din nutreţul de studiat;

• în etapa a treia se determină echivalentul amidon brut (EA brut), făcându-se produsul dintre conţinutul digestibil al fiecărei substanţe nutritive în parte şi coeficientul de echivalare în producţia de grăsime;

• în etapa a patra se determină echivalentul amidon net (EA net), în funcţie de natura nutreţurilor.

Valorile coeficienţilor de echivalare în producţia de grăsime sunt cei prezentaţi în tabelul 1.6, adică: 1, pentru glucide (celuloză şi SEN), 0,94 pentru proteine, şi respectiv, 1,91-2,41, pentru grăsimi. Prin însumarea valorilor parţiale, se determină EA brut.

43

Tabelul 1.6. Efectul de producţie grăsime a unor substanţe pur digestibile şi coeficientul de utilizare a energiei în producţia de grăsime

Taurine (după Kellner) Porcine (după Fingerling)

Specificare Efectul de producţie grăsime

Coef. de echivalare în amid.

pur digest.

Conversia energet. grăsime

Efectul de producţie grăsime

Coef. de echivalare în amid.

pur digest.

Conversia energet. grăsime

Amidon pur digestibil 250 1 57 355 1 88

Celuloză pur digestibilă 250 1 58 248 0,7 58

Zaharoză 250 1 58 281 0,8 64 Grăsimi 474-598 1,91-2,41 50 880 2,48 73 Proteine 235 0,94 55 363 1,02 86 Echivalentul amidon brut (EA brut) exprimă valoarea nutritivă numai în cazul nutreţurilor integral valorificate, ceea ce nu există în realitate, o parte din cantitatea de grăsime care ar trebui să se formeze în corp este pierdută prin muncă de digestie care, este cu atât mai mare, cu cât nutreţurile conţin o cantitate mai mare de celuloză. O. Kellner stabileşte o serie de coeficienţi corespunzători pierderilor de energie amidon, în funcţie de conţinutul nutreţurilor în celuloză, pe care-l numeşte „deficit celulozic”. Tabelul 1.7. Valoarea amidon a deficitului celulozic

% de CB din nutreţ peste l6% 14% 12% 10% 8% 6% 4% Valoarea amidon a deficitului celulozic 58 53 48 43 38 34 28

În cazul nutreţurilor cu conţinut ridicat în celuloză (nutreţuri fibroase, grosiere, nutreţuri verzi, se determină echivalentul amidon al deficitului celulozic (E.a.d.c.). Aceasta reprezintă cantitatea de amidon pur digestibil care se pierde prin metabolizarea a 100 kg nutreţ cu un anumit conţinut de celuloză, după relaţia:

E.a.d.c. = 100

%CB tabelar ulCoeficient × .

Valoarea E.a.d.c. se scade din EA brut şi se determină Echivalentul amidon net (EA net.), după relaţia:

EA net = EA brut – E.a.d.c. În cazul nutreţurilor cu conţinut scăzut în celuloză sau fără celuloză, (nutreţurile de origine animală) echivalentul amidon net se calculează prin aplicarea unor coeficienţi de valorificare (72% pentru rădăcinoase şi tuberculifere, 95% pentru grăunţe şi seminţe, 97% pentru tărâţe şi şroturi) după relaţia:

EA net =100

brutEA are valorificde Coeficient × .

În sistemul german exprimarea valorii nutritive se face atât pe 100 kg nutreţ cât şi pe 1 kg nutreţ. Utilizarea EA, ca unitate de expresie a valorii nutritive a nutreţurilor, a avut o largă răspândire mai ales în ţările cu limbă germană (Germania, Austria, Elveţia) dar şi în Olanda şi Ungaria. Ulterior metodologia de calcul a fost preluată şi în alte ţări în special pentru determinarea UN. Echivalentul amidon, ca unitate de măsură a valorii nutritive a nutreţurilor, prezintă însă şi unele inconveniente şi anume:

o se utilizează ca unitate etalon o substanţă nutritivă pur digestibilă şi nu un nutreţ;

44

o a fost stabilită pe boi adulţi la îngrăşat iar valorile obţinute au fost extrapolate şi la ovine, caprine şi cabaline, care au un comportament nutriţional mai diferit;

o efectul de producţie urmărit a fost cel de grăsime ori se ştie că conversia energiei în această producţie este mult inferioară altor producţii (lapte, carne, gestaţie).

Unitatea nutritivă ovăz (UN)- Utilizarea ca etalon a unui nutreţ, pentru exprimarea valorii nutritive a nutreţurilor datează ca tendinţă încă de la 1805, când cercetătorul german A. Thäer, a utilizat fânul de livadă. Mai târziu cercetătorii scandinavi au făcut acelaşi lucru utilizând ca etalon orzul, în producţia de lapte. În 1923, în URSS, cercetătorii Popov şi Tomme au luat ca etalon efectul de producţie grăsime a 1 kg de ovăz de calitate medie. Această unitate de exprimare a valorii nutritive a fost introdusă şi în ţara noastră, după 1949. În cazul boilor adulţi supuşi îngrăşării, efectul de producţie grăsime a 1 kg de ovăz este de cca. 150 g, adică 0,6 EA. Echivalenţa calorică a UN este de 1414 kcal în producţia de carne - grăsime şi 1650 kcal, în producţia de lapte. Metodologia de lucru în determinarea UN a fost preluată integral din sistemul german fiind completată cu relaţia de transformare a EA net în UN, astfel,

UN = EA net x 1,66; în care 1,66 reprezintă diferenţa de caloricitate dintre efectul de producţie a unui

kg de amidon pur digestibil şi a unui kg de ovăz

kcal 1414kcal 2360sau

grărăsi g 150grărăsi g 250 .

Valoarea nutritivă a nutreţurilor, exprimată în UN ovăz, poate fi calculată şi după ecuaţia lui Breirem astfel:

UN/kg SU=1414

SOND 1,22,36 −

După cel de-al II-lea război mondial, mai precis în anul 1949, unitatea nutritivă ovăz a fost adoptată şi în ţara noastră pentru exprimarea valorii nutritive a nutreţurilor. Această unitate a mai fost preluată şi de alte ţări ca: Polonia, Bulgaria, Albania. Utilizarea UN, ca unitate de exprimare a valorii nutritive a nutreţurilor, se mai face în ţara noastră doar pentru nutreţurile utilizate în hrana bovinelor, ovinelor, caprinelor şi cabalinelor şi într-o mai mică măsură pentru iepurii de casă. De altfel şi la aceste specii UN este pe cale de a fi înlocuită cu UNC şi UNL propuse de IBNA. La porcine şi păsări nu se mai utilizează această unitate de măsură, valoarea nutritivă a nutreţurilor utilizate în hrana acestor specii făcându-se în Kcal EM/kg nutreţ. Ca şi în cazul EA, trebuie admis că UN are o serie de inconveniente:

utilizează ca etalon ovăzul, un nutreţ care este specific doar pentru cabaline şi mai puţin la celelalte specii;

are la bază efectul de producţie grăsime care constituie o producţie mai puţin dorită şi în producţia căreia organismul realizează conversii mai scăzute comparativ cu alte producţii.

1.5.2. Rolul energetic al nutreţurilor Substanţele nutritive din nutreţuri sunt utilizate de către animal pentru satisfacerea necesarului de energie şi substanţe nutritive. Animalele sunt organisme heterotrofe, care transformă energia şi substanţele nutritive din glucide,

45

lipide şi protide, în substanţe proprii organismului. Energia eliberată este utilizată, o parte pentru diferite reacţii din metabolismul bazal şi menţinerea marilor funcţiuni iar o altă parte este utilizată pentru diferite producţii. Transformarea energiei din substanţele nutritive conţinute de nutreţuri poate fi reprezentată sub forma unei scheme a transformărilor energetice. Conform acestei scheme energia conţinută de nutreţuri suferă o serie de transformări până la forma finală, adică energie netă, care este singura formă de energie efectiv utilizată de organism (fig. 1.6). Organismul animal funcţionează după legea conservării energiei, adică întreaga cantitate de energie ingerată prin nutreţuri se regăseşte sub diferite forme în produsele eliminate (fecale, urină, gaze de fermentaţie), în consumul fiziologic necesar satisfacerii marilor funcţiuni (necesar de întreţinere), în căldura radiată la exterior şi în diferitele produse.

Fig. 1.6. Schema transformărilor energetice în orgnismul animal Organismul animal funcţionează după legea conservării energiei, adică întreaga cantitate de energie ingerată prin nutreţuri se regăseşte sub diferite forme în produsele eliminate (fecale, urină, gaze de fermentaţie), în consumul fiziologic necesar satisfacerii marilor funcţiuni (necesar de întreţinere), în căldura radiată la exterior şi în diferitele produse. Energia brută (EB) – constituie energia chimică potenţială pe care un nutreţ o conţine la un moment dat. Această formă de energie nu este utilizată ca unitate de exprimare a valorii nutritive a nutreţurilor deoarece nu caracterizează corespunzător valoarea acestora. Nutreţurile cu un conţinut apropiat de SU dar cu conţinut diferit de substanţe nutritive au valori apropiate ale EB. Determinarea EB se poate face direct prin arderea 1 g de nutreţ în bomba calorimetrică sau indirect, pe baza conţinutului chimic brut şi a caloricităţii fiecărei substanţe nutritive în parte.

Energie urină+gaze (Eu+Egf) 5-15%

Energie brută

Energie digestibilă

Energie metabolizabilă

Energie netă

Energie fecale (Ef)

5-45%

Energie termică (Et) 25-30%

Energie de întreţinere (Eî)

Energie pentru producţie (Ep)

46

Bomba calorimetrică este o incintă specială termoizolată, prevăzută cu pereţi dubli în care se arde 1 g din nutreţ, în prezenţa unei cantităţi cunoscute de O2, la presiunea de 22 atm. Aprinderea se face electric sau electronic. Cantitatea de energie rezultată reprezintă energia brută a nutreţului. În mod indirect EB se poate determina cunoscând conţinutul chimic brut (determinat după schema Weende-ană) şi caloricitatea substanţelor nutritive conţinute de nutreţ. Prin arderea în bomba calorimetrică a substanţelor nutritive rezultă următorii coeficienţii calorici: 4,1 kcal/g glucide (celuloză şi SEN), 5,7 kcal/g proteine şi 8,5-9,5 kcal/g grăsimi (în funcţie de natura acestora). Făcând produsul dintre aceşti coeficienţi şi conţinutul chimic brut, (în g) şi prin însumarea valorilor parţiale, se determină EB conţinută de un nutreţ. Energia digestibilă (ED) - sau energia părţii digerate. Energia brută conţinută de nutreţuri şi ingerată de animal nu este în totalitate pusă la dispoziţia organismului, deoarece o parte este eliminată la exterior prin fecale, reprezentând energia părţii nedigerate. Calculul energiei din fecale se poate face fie prin calorimetrie directă, fie în mod indirect, cunoscând compoziţia chimică a excreţiei solide şi coeficienţii calorici ai substanţelor nutritive conţinute.

ED = EB – Ef Pierderile prin fecale sunt influenţate de numeroşi factori dintre care mai importanţi sunt: conţinutul nutreţului în celuloză, specia, vârsta, starea de întreţinere şi de sănătate, starea fiziologică. În cazul nutreţurilor fibroase şi grosiere pierderile de energie prin fecale, chiar la speciile care au capacitate superioară de valorificare (rumegătoare), sunt de peste 40% din cantitatea de energie ingerată iar la cabaline de 50-55%. În cazul nutreţurilor concentrate pierderile sunt mai mici, respectiv, 5-30% la rumegătoare şi 25-40% cabaline. Energia digestibilă poate constitui unitate de exprimare a valorii energetice a nutreţurilor mai ales la rumegătoare, cabaline şi iepuri de casă. Determinarea energiei digestibile se poate face şi pe baza cunoaşterii conţinutului digestibil (obţinut prin experienţe de digestibilitate) şi o serie de coeficienţi calorici corespunzători substanţelor nutritive digestibile. Cercetătorii de la Institutul de nutriţie a animalelor O. Kellner din Rostock (Germania), prin numeroase experienţe efectuate pe diferite specii de animale au stabilit o serie de echivalenţi energetici pentru substanţele nutritive digestibile conţinute de nutreţuri.

În tabelul 1.8 sunt prezentate coeficienţii calorici pentru determinarea ED la diferite specii de animale. Făcând produsul dintre conţinutul digestibil a fiecărei substanţe nutritive (exprimată în grame) şi coeficienţii calorici, şi apoi prin însumarea valorilor parţiale, se determină ED. Această formă de energie se poate exprima în kcal, în Jouli (1 kcal = 4,18 Jouli), kJ şi MJ, ultima formă de exprimare fiind conformă cu recomandările actuale privitoare la unităţile de măsură ale energiei. Digestibilitatea energiei reprezintă expresia procentuală a raportului între ED şi EB.

dE = 100 EBED

× .

În cazul cunoaşterii digestibilităţii energiei se poate determina ED după relaţia:

ED + EB x dE (%).

47

Tabelul 1.8. Echivalenţi energetici pentru determinarea ED din nutreţuri

Specificare Proteină brută digestibilă

Grăsime brutădigestibilă

Celuloză brutădigestibilă

SEN digestibile

Simbol x1 x2 x3 x4 Echivalenţi energetici pentru: - taurine 5,79 8,15 4,42 4,06 - porcine 5,78 9,42 4,40 4,07 - păsări 5,72 9,50 4,23 4,23 - iepuri de casă 5,25 9,48 4,12 4,16 Relaţia de calcul e.x1 + e.x2 + e.x3 + e.x4+

în care: e = valoarea echivalentului energetic x1...x4 = substanţe nutritive digestibile.

Cercetătorii francezi Andieu şi Demarquilly propun câteva ecuaţii de calcul a digestibilităţii energiei la rumegătoare, pornind de la coeficienţii de digestibilitate ai substanţei organice (x), în funcţie de natura nutreţurilor tabelul 1.9. Tabelul 1.9. Digestibilitatea energiei (dE) în funcţie de natura nutreţurilor

Nutreţul Ecuaţia de calcul a dE r n Graminee şi leguminoase verzi 0,957 x - 00068 ± 0,006 0,995 59 Făinuri de graminee şi leguminoase 0,985 x - 002556 ± 0,006 0,985 31 Silozuri de graminee şi leguminoase 1,0263 x - 005723 ± 0.008 0,991 19 Paie 0,985 x - 002949 ± 0,008 0,996 48 Sursa: Andrieu şi Demarquilly În cazul nutreţurilor concentrate, utilizate în hrana porcinelor, Perez (1990), propune o serie de relaţii de calcul ale digestibilităţii energiei care iau în calcul, fie conţinutul nutreţurilor în celuloza brută, fie în NDF (neutral detergent fiber);

dE (%) = 90,6 - 1,72 CB (%); dE (%) = 95,28 - 1,03 NDF (%).

Energia metabolizabilă (EM) Aşa cum s-a văzut din schema transformărilor energetice, o parte din energia ingerată este pierdută prin fecale, iar o altă parte (5-15%) este pierdută prin urină şi gaze de fermentaţie. Pierderile de energie prin gazele de fermentaţie sunt cu atât mai mari cu cât nutreţurile sunt mai bogate în glucide în general şi în zaharuri uşor fermentescibile în special. Ele sunt mai mari la rumegătoare (5-7%) şi mai mici la cabaline (2-3%) şi monogastrice (< 2%). Prin gazele de fermentaţie se elimină CH4, CO2, H2S etc., dar mai ales metan care o caloricitate de 9,45 kcal/l. Pierderile de energie prin gazele de fermentaţie nu pot fi determinate decât în incinte speciale (camere respiratorii), care permit dozarea volumetrică a acestora. Pierderile de energie prin urină reprezintă în principal proteinele incomplet oxidate sub formă de acid uric, uraţi, uree, NH3; pierderile sunt apreciate la cca. 1,1-1,6 kcal/g proteine absorbite. Energia din urină se poate determina direct, prin ardere în bomba calorimetrică sau în mod indirect, prin conţinutul chimic al acesteia şi o serie de coeficienţi calorici ai substanţelor nutritive conţinute. Pentru determinarea energiei din urină, Blaxter şi col. (1966), au propus următoarea relaţie de calcul:

Eu (kcal) = 1,6 x 0,25 x PB(%).

48

Dacă se aplică corecţia pentru pierderile de energie din urină şi gazele de fermentaţie, atunci EM se poate calcula după relaţiile:

EM = ED - (Eu + Eg) sau EM = EB - (Ef + Eu + Eg). Energia metabolizabilă (EM) constituie o unitate importantă de apreciere şi exprimare a valorii nutritive a nutreţurilor utilizată în special pentru nutreţurile destinate porcinelor şi păsărilor. Există numeroase metode de calcul a EM, diferite de la o ţară la alta sau de la un sistem la altul.

În sistemul O.K.I.T., cercetători germani, au stabilit o serie de echivalenţi energetici pentru fiecare substanţă nutritivă digestibilă în parte şi pentru diferite specii care, înmulţiţi cu conţinutul digestibil şi însumate, permit calculul EM. Valorile echivalenţilor energetici utilizaţi pentru calculul EM din nutreţuri sunt prezentaţi în tabelul 1.10. Tabelul 1.10. Echivalenţii energetici pentru determinarea EM din nutreţuri

Specificare PBD GBD CBD SEND Simbol X1 X2 X3 X4

Echivalenţi energetici pentru: - taurine 4,32 7,73 3,59 3,63 - porcine 5,01 8,93 3,44 4,08 - păsări 4,26 9,51 4,23 2,23 - iepuri de casă 4,30 9,37 3,45 3,18 Relaţia de calcul eX1+ eX2+ eX3+ eX4+ Notă: e = valoarea echivalentului energetic; X1..........X4= substanţele nutritive digestibile (în grame). Sursa:OKIT În sistemul ARC (Anglia), determinarea EM la rumegătoare are în vedere energia digestibilă (ED) şi conversia acesteia în EM, după relaţia: EM= 0,81 x ED (kcal). În sistemul INRA (Franţa): - la rumegătoare: EM(kcal/kgSU)=ED(0,8417-9,9x10-5CB-1,96x10-4PB+0,0265

NA); - la monogastrice: EM (kcal/kg SU) = 36,1 x PB + 76,9 GB + 40,6 x A + 26,1 x 2;

în care: A = amidon; 2 + glucide libere în %. În sistemul francez, determinarea EM se poate face şi după relaţiile: – la rumegătoare: EM (kcal) = 3,65 x g TSD; – la monogastrice: EM (kcal) = 4,1 x g TSD.

Utilizarea EM în corpul animal este în legătură cu valoarea raportului

EBEM care reprezintă indicele de conversie sau digestibilitatea EB în EM, fapt care

ia permis lui Blaxter să propună următoarele relaţii de calcul: EM î = 54,6 + 0,3 x A;

EM g = 3 + 0,81 a; în care: a = EBEM x 100;

EM î = energie metabolizabilă pentru întreţinere; EM g = energie metabolizabilă pentru producţia de grăsime. În funcţie de gradul de utilizare a energiei metabolizabile, pentru întreţinere şi producţie, au fost stabilite şi cerinţele animalelor în această formă de energie. Energia netă din nutreţuri (EN) – energia netă reprezintă singura formă de energie pe care organismul animal o poate utiliza efectiv pentru întreţinere (în prioritate) şi pentru diferite producţii. Energia netă se calculează după următoarea relaţie:

49

EN = EM – Et (Ec). unde: Et = energie termică sau calorică sau extracăldură. Prin munca de digestie şi de transformare a substanţelor nutritive din nutreţuri în principii proprii organismului rezultă şi o cantitate importantă de energie care o parte este reţinută şi utilizată pentru homeostazia termică iar o altă parte este eliminată la exterior. Determinarea Et (Ec) se face prin calorimetrie directă şi indirectă în incinte de tip special (camere respiratorii).

Randamentul transformării EM în EN În producţia animală, cheltuielile de energie pentru întreţinere au o mare importanţă fiindcă ele reprezintă, în unele situaţii, peste 50% din consumurile totale de energie netă pentru o anumită producţie. Astfel, în producţia de carne, la taurine, până la 65-70% din consumurile de EM le reprezintă cele pentru întreţinere (Pond W.G. şi col., 1995).

Eficienţa utilizării EM pentru îngrăşare (kf) Mai mult decât în cazul utilizării EM pentru întreţinere, în cazul îngrăşării

eficienţa utilizării EM este influenţată de calitatea hranei, respectiv concentraţia ei în energie, fapt ce este evidenţiat şi de relaţia propusă de Blaxter K.L (1974) pentru calcularea valorii kf, pentru rumegătoare:

kf = 0,78q + 0,002 astfel, că pentru nutreţurile concentrate în energie (q = 0,70), utilizarea EM se face cu un randament mai ridicat (0,55–0,57), în timp ce pentru nutreţurile mai puţin valoroase (q=0,40), utilizarea EM este mai puţin eficace (0,30–0,32).

Utilizarea EM pentru îngrăşare depinde în mare măsură şi de proporţia de proteină şi cea de grăsime din sporul de greutate; se apreciază (Pond W.G. şi col., 1995) că aceste proporţii variază între 6 – 20 % pentru proteină, respectiv între 10-70 % pentru grăsime, ceea ce determină o variaţie mare a cantităţii de energie pe care o conţine sporul de greutate corporală (2,0–7,0 Mcal/kg); din acest punct de vedere apar diferenţe şi în funcţie de sex (NRC, 1984), la juninci sporul de greutate conţinând mai multă energie (din cauza cantităţii mai mari de grăsimi), comparativ cu tăuraşii. La spor de greutate egal, rata sporului de energie corporală este mai bună la femele decât la masculi.

La animalele monogastrice, EM se utilizează cu un randament mai mare (0,70–0,75) şi mai constant, datorită specificului hranei acestora (mai concentrată în energie).

Eficienţa utilizării EM pentru lactaţie (kl) Energia netă consumată în producţia de lapte (ENL), corespunde cantităţii

de energie pe care o conţine laptele produs. Eficienţa utilizării EM în producţia de lapte este mai mare decât în cazul altor produse animale, datorită specificului sintezei componentelor laptelui.

Astfel, în glanda mamară se sintetizează două dintre componentele principale ale laptelui: lactoza (din glucoză) şi proteina (din aminoacizii din sânge); în ambele cazuri, randamentul de transformare a substanţelor în lactoză şi proteină (cazeină) este ridicat: 80-90% şi respectiv 80%.

Grăsimea din lapte este sintetizată în bună măsură (cca. 40%) în glanda mamară, pe seama acetatului şi beta-hidroxibutiratului; o parte din acizii graşi din hrană se regăsesc nemodificaţi sau puţin modificaţi în grăsimea din lapte (oferind posibilitatea influenţării acesteia prin hrană).

De altfel, la rumegătoare, o mare parte din energia absorbită în tubul digestiv, pentru sinteza grăsimilor, provine din AGV (acetic, propionic şi butiric); în acest caz, s-a dovedit că acetatul este principalul substrat pentru sinteza acizilor graşi (Prior L.A. şi col., 1990). Or, eficienţa utilizării EM în EN, pentru producţia de lapte, este ridicată: 65% pentru acidul acetic şi 75% pentru acidul propionic.

50

Rezultă că pentru toate componentele energetice ale laptelui, eficienţa folosirii EM ca ENL este superioară celei pentru îngrăşare; această eficienţă depinde de natura hranei respectiv calitatea ei, prin prisma raportului q = EM/EB, dar şi de nivelul producţiei, stadiul lactaţiei etc.

Dacă se admite, pentru calcularea valorii kl, relaţia propusă de Van Es (1975):

kl = 0,60 + 0,24 (q – 0,57) eficienţa utilizării EM pentru lactaţie, pentru unele nutreţuri, este următoarea:

Fân natural Siloz porumb Orz boabeEB (Mcal/kg SU) 4,50 4,47 4,43 Digestibilitatea energiei dE (%) 59 68 84 EM (Mcal/kg SU) 2,14 2,55 3,12 q 0,48 0,57 0,70 kl (=0,60+0,24(q-0,57) 0,58 0,60 0,63 În cazul în care se apreciază eficienţa folosirii energiei din hrană, în

producţia de lapte, pe baza energiei laptelui produs (ENL), se constată că această eficienţă este cu atât mai bună cu cât producţia este mai mare; astfel, dacă la o producţie de 5 kg lapte/zi, din energia ingerată se regăseşte în lapte cca. 30% la o producţie de 50 kg lapte/zi această proporţie creşte la cca. 81%.

Utilizarea foarte bună a energiei în producţia de lapte este evidenţiată şi prin următorul ex.: o vacă cu o producţie de 7500 kg lapte/an sintetizează anual o cantitate de substanţe utile (proteină, grăsime, lactoză, minerale...) echivalentă cu cea realizată de cca.21/2 tăuraşi crescuţi şi îngrăşaţi până la greutatea de cca. 480 kg şi în timp de minimum 18 luni; mai mult, producţia de lapte este un proces reproductiv care se reia cu fiecare ciclu de lactaţie în timp ce pentru producţia de carne la sfârşitul ciclului, animalele se sacrifică.

Nivelul de alimentaţie, se pare că nu influenţează eficienţa utilizării energiei metabolizabile în producţia de lapte. La vacile cu producţie mare de lapte, mai ales la începutul lactaţiei, sunt folosite cantităţi importante de grăsimi corporale pentru acoperirea cheltuielilor de energie care sunt mai mari decât capacitatea de ingestie.

Eficienţa utilizării energiei din grăsimile corporale în producţia de lapte este ridicată, respectiv 0,84 (0,80-0,90) la vaci şi cca. 0,70 la oi (Burlacu Gh. 1985); alte lucrări indică valori ceva mai reduse, respectiv 0,7-0,8 (Pond W.G. şi col., 1985), admiţându-se ca valoare de referinţă cea de 0,80.

Se apreciază, că la vacile care se află la fătare într-o stare corporală bună, se pot mobiliza 15-60 kg grăsimi corporale, corespunzătoare unei producţii de lapte de 150-600 kg (Hoden A. şi col., 1988).

La scroafe, EM este folosită în producţia de lapte cu o eficienţă mai redusă (0,50).

Caracteristic sistemului INRA (precum şi a celui IBNA care derivă din el) este faptul că la calculul EN se ţine cont de randamentul transformării EM în diferitele producţii (lapte, creştere) sau pentru întreţinere, iar valoarea energetică este exprimată în unităţi furajere lapte (UFL) sau carne (UFV) în sistemul INRA, respectiv unităţi nutritive lapte (UNL) sau carne (UNC)

În sistemul IBNA, ca etalon pentru unitatea nutritivă (UN) se ia conţinutul în energie netă al ovăzului, în timp ce sistemul INRA foloseşte ca etalon pentru unitatea furajeră, orzul; relaţiile de calcul folosite sunt prezentate în tab. 1.11.

51

Tabelul 1.11 Relaţii folosite pentru calcularea energie nete, la rumegătoare Sistemul INRA – Franţa1 Sistemul IBNA (Burlacu Gh.)2

• ED = EB · dE • ED = dEB · EB • EM = ED ·

EDEM • EM = ED · q0

EDEM =0,8417-9,9-5 · CB0 – 1,96-4 · PB0

+0,0221 NA

q0= EDEM =0,8417-9,9-5·CB0-1,96·10-4

·PB0+0,0221NA q =

EBEM q =

EBEM

Eficineţa EM ca EN • pentru lactaţie: kl = 0,60 + 0,24 (q-

0,57) • pentru întreţinere: km = 0,287q + 0,554 • pentru îngrăşare: kf = 0,78q + 0,006 • pentru întreţinere şi producţia de carne :

kmf = km0,5kf1,5kfkm

×+××

• kl = 0,24q + 0,463 • km = 0,287q + 0,554 • kp = 0,78q + 0,006 • kmf = ( ) km1-NAkf

NAkfkm×+

×× NA = 1,5

Valoarea UFL şi UFC UFL =

1700klEM× ; UFC =

1820kmfEM×

Valoarea UNL şi UNC UNL =

1450klEM× ; UNC =

1474kmfEM×

Sursa : 1 – Vermorel şi col., 1988 ; 2 – Burlacu Gh. şi col., 1999. 1.5.3. Unităţi bazate pe conţinutul în energie Unitatea energetică germană (NEF) – în 1976 cercetătorii de la OKIT - Rostok, din fosta RDG, au propus unitatea furajeră germană (NEF) care nu mai are la bază un nutreţ etalon sau o substanţă pură digestibilă ci conţinutul în energie netă al nutreţului. Prin experienţe de bilanţ energetic sau stabilit coeficienţii calorici pentru fiecare nutreţ şi pe specii de animale, valori care au fost preluate apoi în foarte multe sisteme ca ARC, NRC, INRA. În sistemul DDR, energia netă la taurine se calculează după relaţia:

NEF = 1,71 PBD + 7,52 GBD + 2,01 (CBD + SEND). Valoarea nutritivă energetică a nutreţurilor se exprimă în unităţi furajere (EF) în funcţie de specia de animale respectiv: EFr (pentru rumegătoare), EFs (la porcine), EFh (păsări).

1 EFr = 2,5 kcal NEF 1 EFs = 3,5 kcal NEF 1 EFh = 3,5 kcal NEF

VN(EFr) = 2,5

nutretului a (kcal) NEF - la rumegătoare

VN(EFr) = 3,5

(kcal) NEF - la monogastrice

Unitatea furajeră orz (UF) – a fost elaborată în 1954 de cercetători francezi şi are la bază conţinutul în energie a un kg de orz de calitate medie A.M. Leroy defineşte UN ca fiind conţinutul în EN a unui kg de orz de calitate medie a cărei compoziţie chimică este prezentată în tabelul 1.12. Echivalenţa calorică a UF este, după Leroy de 1883 kcal EN/kg. Energia metabolizabilă a unui nutreţ se calculează după astfel:

- la rumegătoare: EM (kcal) = 3,65 (PBD + 2,25 GBD + CBD + SEND) sau EM (kcal) = 3,65 x g TSD;

- la monogastrice: EM (kcal) = 4,1 x g TSD.

52

Tabelul 1.12. Conţinutul chimic brut şi digestibil al orzului de calitate medie, utilizat ca etalon

Specificare SU Cen.B SO PB GB CB SENCompoziţia chimică brută (g) 872 26 846 89 25 56 676 Coeficient de digestibilitate (%) 85,8 69,6 92 33,9 92 Conţinutul digestibil (g) 726 62 23 19 622

Determinarea EN a unui nutreţ se face scăzând din EM energia

corespunzătoare consumată în timpul digestiei. Cercetătorii francezi stabilesc că pentru digestia unui gram de celuloză organismul animal cheltuieşte cca. 1 kcal, deci

EN = EM – K (g SU); în care: K = 1 kcal/g SU SU= substanţă uscată Valoarea energetică a 1 kg orz de calitate medie a fost apreciată la 1883 Kcal. Pentru determinarea valorii nutritive a unui nutreţ se raportează EN conţinută de nutreţ la EN standard:

VN (UF/kg nutreţ) = 1883

EN(Kcal) .

Corespondenta între UN ovăz şi UF este următoarea: 1 UN = 0,87 UF sau 1 UF = 1,14 UN. Spre deosebire de celelalte unităţi de exprimare a valorii nutritive a nutreţurilor, UF utilizează conţinutul în energie a unui nutreţ etalon. Această unitate a fost utilizată în Franţa şi unele ţări francofone până în anul 1978, când a fost înlocuită cu unitatea furajeră lapte şi carne (UFL şi UFV). Unităţile furajere „lapte” şi „carne” (UFL şi UFV) Şcoala franceză de nutriţie a propus, începând cu anul 1978, un nou sistem de apreciere şi exprimare a valorii nutritive a nutreţurilor bazate pe conţinutul în energie netă a nutreţurilor şi utilizată în două producţii diferite, respectiv lapte şi carne. Această unitate a fost acceptată de FEZ şi apoi a fost introdusă atât în ţările francofone cât şi în alte ţări din CE. Conţinutul în energie netă a unui nutreţ se calculează cunoscând următoarele elemente de calcul: EB, digestibilitatea energiei (dE), raportul între ED şi EM, randamentul de utilizare (K) a EM pentru funcţiile de întreţinere, creştere şi îngrăşare sau lactaţie. În acest sistem metodologia de calcul a diferitelor forme de energie este următoarea: 1. EB (kcal/kg SU + 5,72 PB + 9,5 GB + 4,79 CB +4,17 SEN + D în care: D – coeficient cu valori diferite în funcţie de natura nutreţului; 2. ED = EB x dE în care: dE – digestibilitatea energiei, care este diferită în funcţie de natura nutreţurilor.

3. EM = ED x EDEM .

Determinarea raportului EDEM se face după relaţia:

EM/ED = 0,8417 - 9,9 x 10-5CB -1,96 x 10-4PB + 0,0221 NA în care: CB = celuloză brută exprimată în g/kg SO; PB = proteină brută exprimată în g/Kg SO; NA = nivelul de alimentaţia (cca. 1,7).

4. Concentraţia în EM a nutreţului (K )în care: K = EBEM .

Randamentul de transformare şi utilizare a EM în EN este următorul:

53

Kl (pentru lactaţie) = 0,6 + 0,24 (α - 0,57); Km (pentru întreţinere) = 0,287 q + 0,554; Kf (pentru îngrăşare) = 0,78 q + 0,006;

Kmf (pentru întreţinere + carne) = Km0,5Kf1,5KfKm

×+×× .

5. Determinarea conţinutului ENL şi ENV a nutreţurilor se face după relaţiile: ENL=EM x Ke; ENV=EM x Kv. 6. Stabilirea valorii nutritive a nutreţurilor se face după relaţiile:

UFL = 1700ENL şi respectiv UFV =

1820ENV .

Acest sistem de apreciere şi exprimare a valorii energetice a nutreţurilor a fost completat apoi cu sistemul PDI (proteină digestibilă intestinală), fiind considerat unul dintre cele mai complete sisteme de apreciere a valorii nutritive a nutreţurilor. Unităţile nutritive lapte (UNL) şi carne (UNC) Ca urmare a preocupărilor actuale privind elaborarea unor sisteme de apreciere şi exprimare a valorii nutritive a nutreţurilor, bazate pe conţinutul în energie, în ţara noastră, colectivul de nutriţionişti condus de Gh. Burlacu de la IBNA Bucureşti au elaborat în 1980-1981 unităţile nutritive lapte şi carne. Aceste unităţi au ca metodologie de calcul, în principal, sistemul francez, cu unele modificări. Energia netă conţinută de un nutreţ se raportează la energia netă standard a 1 kg de ovăz care este de cca. 1551 kcal în producţia de carne şi 1763 kcal EN în producţia de lapte. În acest sistem metodologia de calcul este următoarea: 1. ENL (kcal/kg SU)= EM x Kl Kl = 0,6 + 0,24 (q – 0,57) sau Kl = 0,463 + 0,24 q Energia netă lapte (ENL)/kg ovăz, este de 1763 kcal, respectiv 7,368 MJ/kg SU. La un conţinut de 87,4% SU a unui kg de ovăz, cantitatea de energie netă lapte (ENL) este de cca. 1541 Kcal, respectiv 6,448 MJ. Exprimarea valorii nutritive în UNL se face prin raportarea ENL a nutreţului la ENL a 1 kg de ovăz astfel:

VN (UNL) = 1541nutretului a EN

2. ENC (kcal/kg SU) = EM x Kmp în care: Km = 0,287q + 0,554 (pentru întreţinere) Kp = 0,78q + 0006 (pentru creştere şi îngrăşare)

Kmp = 1)Km(NPKp

NpKpKm−+

×× (pentru întreţinere şi producţie de carne)

NP (nivelul proteic) = ENm

ENpENm +

Utilizând un nivel de producţie de 1,5, relaţia de mai sus va fi:

Kmp = Km0,5Kp1,5KpKm

××××

ENC/kg SU ovăz este de cca. 1775 kcal, respectiv 7,425 MJ. La aceiaşi cantitate de SU a 1 kg de ovăz, adică 87,4 %. Cantitatea de ENC este de 1551 kcal respectiv 6,489 MJ.

VN (UNC) = 1551

nutretdin ENC

54

1.5.4. Valoarea proteica a nutreţurilor Datorită funcţiilor plastice pe care le îndeplinesc în organism, proteinele sunt indispensabile vieţii de aceea, cu cât un nutreţ are un conţinut mai ridicat în proteine, cu atât este mai valoros. De altfel şi preţul de cost al nutreţurilor este în legătură în primul rând cu conţinutul în proteine al acestora şi apoi cu conţinutul în energie. La începutul cercetărilor de alimentaţie valoarea proteică a nutreţurilor s-a exprimat prin conţinutul în proteină brută (PB). Ulterior, după efectuarea de experienţe de digestibilitate, s-a trecut în exprimarea în proteină digestibilă (g PD/kg nutreţ sau g PD/SU), exprimare care în multe ţări şi în special la rumegătoare şi cabaline este menţinută şi astăzi. În Franţa s-a propus în anul 1978, un nou sistem de apreciere şi exprimare a conţinutului nutreţurilor în proteine şi anume sistemul proteinei digestibile intestinale, respectiv sistemul PDI. În acest sistem nutriţionişti francezi consideră că proteinele din nutreţuri pot fi exprimate prin două fracţiuni şi anume:

• proteinele digestibile din intestin care sunt de origine alimentară - (PDIA) şi care au fost digerate în rumen;

• proteinele digestibile din intestin care sunt de origine microbiană - (PDIM).

Fiecare nutreţ se caracterizează printr-o valoare a PDIA şi două valori a PDIM:

cea permisă de conţinutul în energie fermentescibilă din rumen (PDIME); cea permisă de conţinutul în azot fermentescibil (PDIMN).

Valorile PDIM ale nutreţurilor sunt în funcţie de conţinutul chimic brut ale acestora dar şi de natura nutreţurilor de asociere, în cadrul raţiilor. Valoarea proteică reală a unui nutreţ poate fi calculată având în vedere două valori şi anume: - conţinutul în SOD: PDIE=PDIA+PDIE: - conţinutul în PD: PDIN=PDIA+PDIMN. Valorile PDIE şi PDIN sunt prezentate în tabele de valoare nutritivă alăturat de PDI. Calculul valorii proteice exprimate în PDI

Valorile PDI se pot calcula având în vedere următoarele elemente de calcul:

conţinutul nutreţurilor în PB; degradabilitatea teoretică a proteinei în rumen (DT); conţinutul rumenului în substanţe organice fermentescibile (SOF); digestibilitatea reală în intestinul subţire a aminoacizilor de origine

alimentară (DR).

1. PDIN (g/kg SU) = PDIA + PDIMN; în care: PDIA = proteină digestibilă intestinală de origine alimentară; PDIMN= proteină digerată în intestin de origine microbiană permisă de conţinutul în azot al nutreţurilor.

PDIA (g/kg SU) = PB (1 - DT) x 1,11 x dr PDIMN (g/kg SU) = PB x [ ] 0,64 0,9 DT) (1 1,111 ××−− ;

în care: PB = proteină brută exprimată în g/kg SU; DT= degradabilitatea teoretică a proteinei în rumen; dr = digestibilitatea reală a aminoacizilor de origine alimentară

în intestin (tab. 1.13).

55

2. PDIE (g/kg SU) = PDIA + PDIME; în care: PDIME = proteina digestibilă intestinală de origine

microbiană permisă de conţinutul de energie al nutreţului; PDIME (g/kg SU) = SOF x 0,145 x 0,8 x 0,8.

Se consideră că microorganismele sintetizează cca. 145 g substanţe proteice/kg SOF, cu 80% conţinut în aminoacizi şi o digestibilitate de cca. 80%. SOF (g/kg SU) = SOD - PB (1 - DT) - GB – PF;

în care: DOD = substanţă organică digestibilă (în g/kg SU); GB = grăsime brută (în g/kg SU); PF = produşi de fermentaţie din silozuri (tab. 1.14).

Fig. 1.7. Utilizarea digestivă a substanţelor azotate la rumegătoare

(Sursa: R. Jarrige)

56

Tabelul 1.13. Degradabilitatea teoretică (DT) a proteinei din rumen şi digestibilitatea reală (dr) a proteinei alimentare în intestinul subţire

Nutreţul DT dr Nutreţul DT dr Ovăz 0,78 0,95 Şrot floarea soarelui 0,77 0,85 Grâu 0,74 0,95 Şrot germeni porumb 0,52 0,85 Porumb 0,42 0,95 Coji de soia 0,54 0,70 Orz 0,74 0,85 Pulpă citrice uscate 0,60 0,80 Triticale 0,76 0,95 Pulpă de struguri 0,15 0,25 Tărâţe de grâu 0,76 0,95 Pulpă de tomate 0,55 0,80 Borhot de porumb 0,50 0,85 Făină de peşte 0,45 0,85 Gluten de porumb 0,69 0,85 Făină de carne 0,50 0,80 Rapiţă (seminţe) 0,90 0,60 Făină de pene 0,20 0,70 Bob 0,86 0,60 Pulpă de sfeclă deshidratată 0,48 0,70 In (seminţe) 0,80 0,60 Lucernă deshidratată 0,60 0,70 Lupin 0,95 0,60 Nutreţuri verzi 0,73 0,75 Mazăre 0,90 0,80 Fân graminee 0,66 0,70 Soia 0,90 0,85 Fân lucernă 0,66 0,75 Soia extrudată 0,49 0,85 Siloz graminee 0,78 0,60 Floarea soarelui 0,90 0,90 Siloz lucernă 0,78 0,60 Şrot arahide 0,73 0,85 Semisiloz graminee 0,75 0,60 Şrot rapiţă 0,71 0,80 Semisiloz lucernă 0,75 0,55 Şrot in 0,62 0,85 Siloz porumb 0,72 0,70 Şrot soia 0,62 0,90 Silozuri cu conservanţi 0,70 0,60 Şrot de bumbac 0,58 0,60 Paie, plevuri 0,60 0,70

Sursa: Jarrige R. şi col. 1995 Tabelul 1.14. Valorile produşilor de fermentaţie (PF) din silozuri

Nutreţul Fără conservanţi Însilozare directă cu conservanţi SemisilozuriDactylis sp. 115 95 80 Pajişti naturale 140 85 80 Raigras englezesc 155 100 80 Raigras italian 165 95 80 Lucernă 155 80 80 Trifoi viabil 140 85 80 Porumb cu: 25%SU 125 - - 30%SU 100 - - >30%SU 80 - - Alte graminee 150 90 80 Sursa: Jarrige R. şi col. Exemplu de calcul al PDI pentru un fân de lucernă coasa I-a recoltat la îmbobocire. 1. PDIN (g/kg SU) + PDIA +PDIMN PDIA (g/kg SU) = PB (1-DT) x 1,11 x dr) = 152 (1-0,66) x 1,11 x 0,75 = 43,58 PDIMN (g/kg SU) = PB [1-1,11 x (1-DT)] x 0,9 x 0,8 x 0,8 = 152[(1-1,11(1-0,66)] x 0,9 x 0,8 = 54,5 PDIN = 43,58 + 54,5 = 98,08 g/kg SU, adică 83,36 g/kg nutreţ cu 85% SU. 2. PDIE (g/kg SU) = PDIA + PDIME PDIME (g/kg SU) = SOF x 0,145 x 0,8 x 0,8 SOF(g/kg SU) = SOD- PB (1-DT) -GB-PF = 551,20- 152 (1-),66)-32,1+ 467,42 PDIME = 467,42 x 0,145 x 0,8 x 0,8 = 43,3 PDIE (g/kg SU)= 43,58 + 43,3 = 86,88 respectiv 73,84 g/kg nutreţ

57

Test de evaluare

1. Definiţi nutreţurile. 3. Reprezentaţi schema Weende-ană. 5. Reprezentaţi şi explicaţi pe scurt schema transformărilor energetice din organismul animal. 7. Ce mineral este necesar pentru sinteza cistinei?

a) P; c) Mn; b) Ca; d) S.

9. Enumeraţi aminoacizii esenţiali. 11. Substanţele goitrogene inhibă utilizarea în organism a:

a) Mn; c) I; b) Ca; d) P.

13. Precizaţi principalele simptome de carenţă în Ca. 15. Ce vitamină mai este denumită antiseroftalmică sau antiinfecţioasă?

a) B12; c) A; b) C; d) U.

17. Ca etalon pentru exprimarea valorii energetice se folosesc:

a) orzul pentru UFL; b) ovăzul pentru UFL; c) ovăzul pentru UNL; d) orzul pentru UNL.

2. Definiţi valoarea nutritivă. 4. Aranjaţi în ordine crescătoare următoarele măsuri (valori) energetice: EB, EN, EM, ED. 6. Specificaţi precursorii vitaminelor D2 respectiv D3. 8. Rol antioxidant în organism au vitaminele:

a) A; c) D; b) E; d) C.

10. Peroza la păsări este cauzată de carenţa în:

a) Mn; c)P; b) Ca; d) Cu.

12. Minerale sunt împărţite în două grupe în funcţie de: a) importanţa lor în organism; b) activitatea lor în organism; c) cantitatea în care se găsesc în

nutreţuri; d) după structura lor chimică.

14. Clasificaţi glucidele. 16. Ce se înţelege prin digestie? 18. Precizaţi minim 4 funcţii ale lipidelor.

Notă 1. Pentru fiecare problemă se acordă 0,5 puncte 2. Punctaj oficiu 1.00 punct 3. Punctaj total 10.00 puncte

Referate 1. Importanţa alimentaţiei minerale a animalelor. 2. Importanţa alimentaţiei vitaminice a animalelor. 3. Rolul proteinelor în alimentaţia animalelor. 4. Rolul lipidelor în alimentaţia animalelor. 5. Sisteme de apreciere a valorii nutritive a nutreţurilor.

58

CAPITOLUL 2

CERINŢE ŞI NORME DE HRANĂ

În condiţiile în care hrana are ponderea cea mai mare în costurile producţiei

animale, respectiv minimum 50% la rumegătoare (care în mod curent consumă multe nutreţuri de volum) şi peste 60% la nerumegătoare, este obligatorie aplicarea unei alimentaţii corespunzătoare unui consum fără risipă şi care să asigure o utilizare cât mai bună a hranei.

În acest scop, încă de la începutul anilor 1800 s-a încercat elaborarea unor norme de hrană (sau standarde), care după mulţi ani de cercetări continue, efectuate pe animale de fermă, au fost perfecţionate, astfel că astăzi ele reflectă, cu un mare grad de acurateţe, nevoile de energie şi nutrienţi ale animalelor din diferite specii, categorii de producţie şi stări fiziologice.

Cerinţele nete (sau cheltuielile fiziologice), reprezintă cantitatea de energie şi nutrienţi, fixaţi sau secretaţi de un animal sănătos, care sa află în condiţii optime de mediu şi primeşte o raţie echilibrată din toate punctele de vedere (INRA, 1988).

Normele de hrană (standarde, aporturi recomandate), reprezintă cantitatea de energie şi elemente/substanţe nutritive pe care animalul trebuie să le ingere pentru a realiza performanţele dorite, în limitele capacităţii sale de producţie (INRA, 1988).

În general, normele de hrană sunt mai mari decât cerinţele nete; diferenţa rezultă din aplicarea unui aşa-zis coeficient de siguranţă sau factor de corecţie, determinat de numeroşii factori care influenţează aceste cerinţe.

În mod curent, normele de hrană exprimă valorile minime pentru o populaţie de animale dată de specie, vârstă, greutate şi stare fiziologică/productivă. Or, este cunoscut că cerinţele de hrană variază, în limite largi, chiar într-o populaţie relativ uniformă.

O alimentaţie raţională, ştiinţifică, presupune asigurarea nivelului optim de energie şi nutrienţi; atât subalimentaţia (deficitul) cât şi supraalimentaţia (excesul) au efect negativ asupra producţiei şi sănătăţii animalelor (fig. 2.1), excesul unor nutrienţi putând produce intoxicaţii sau chiar moartea animalelor. În acelaşi timp, excesul încarcă nejustificat costurile de producţie şi nu este de dorit.

Factorii majori care influenţează cerinţele de hrană ale animalelor sunt însă, factorii genetici şi alţi factori ce ţin de individualitate.

Estimarea cerinţelor de hrană

Metodele folosite pentru estimarea cerinţelor sunt diverse şi mai mult sau mai puţin specifice nutreţului considerat; în acest sens de remarcat sunt:

• studiile calorimetrice, efectuate în diferite condiţii de mediu sau nivelul de alimentaţie, pentru stabilirea cerinţelor de energie;

• studiile de bilanţ al N sau mineralelor pentru estimarea cerinţelor în proteină şi minerale;

• sacrificările de control, pentru aprecierea cerinţelor de energie şi a utilizării acesteia în corp;

59

• testele de nutriţie, prin aplicarea metodologiei globale sau factoriale, pentru estimarea cerinţelor în proteină, macroelemente etc.

Fig. 2.1. Evoluţia teoretică a performanţelor zootehnice, la o populaţie de

animale, în funcţie de nivelul de asigurare a nutrienţilor în hrană (N1, N2, nutrienţi)

Fiecare din aceste metode are atât avantaje cât şi dezavantaje, determinate

de condiţiile în care se aplică; astfel, rezultatele obţinute prin studiile de calorimetrie efectuate cu animale ţinute în adăpost şi în condiţii de repaus şi post nu corespund pentru animalele întreţinute pe păşune, la care cerinţele de energie cresc datorită activităţii de păşunat.

De asemenea, când se fac teste de nutriţie prin metoda factorială, se folosesc valori medii ale coeficienţilor de utilizare a nutrienţilor respectivi, dar aceşti coeficienţi sunt variabili (după vârstă, forma de producţie, sursă etc). Totuşi, cerinţele normele de hrană stabilite şi recomandate în prezent, pentru toate speciile de animale, sunt suficient de precise, iar aplicarea lor permite exteriorizarea potenţialului genetic al animalelor.

Exprimarea cerinţelor (normelor) de hrană

Ca regulă generală, cerinţele/normele de hrană trebuie să se exprime în acelaşi mod (unităţi de măsură) în care este exprimată şi valoarea nutritivă a nutreţurilor.

Practic în toate ţările din Europa pentru exprimarea cerinţelor în energie se foloseşte:

– energia metabolizabilă (EM), pentru animalele nerumegătoare, – energia netă (EN), diferenţiat pentru lapte şi carne, pentru rumegătoare: EN este folosită ca atare (Mcal, MJ...) sau prin diferite unităţi (furajere, nutritive). În cazul proteinei, exprimarea se face în: – proteină brută (PB), respectiv aminoacizi esenţiali, pentru nerumegătoare, – proteină digestibilă (PD) sau proteină digestibilă în intestin (PDI), pentru rumegătoare. Exprimarea cerinţelor în vitamine se face în unităţi internaţionale (UI)

pentru vitaminele liposolubile, sau în mg (sau mcg) pentru celelalte vitamine.

Deficit Exces

N1

N2

Performanţe zootehnice

Nivelul nutrienţilor din hrană

60

Pentru minerale, exprimarea cerinţelor se face în % din hrană sau în grame, pentru macroelemente şi respectiv mg sau ppm pentru microelemente.

Aprecierea statusului nutriţional al organismului Explicarea unor tulburări determinate de aplicarea unei alimentaţii

necorespunzătoare se poate face, în anumite limite, prin aprecierea statusului nutriţional al animalului, la un moment dat. Determinarea acestui status este însă dificilă, metodele utilizate fiind laborioase şi costisitoare.

Nivelul diferiţilor indicatori determinaţi variază în funcţie de mai mulţi factori, cum sunt: specia, nivelul (faza) şi tipul producţiei, prezenţa unor aşa-zişi stresori etc.

Cel mai uşor mod de apreciere a efectului hranei asupra organismului animal îl constitue urmărirea evoluţiei producţiei; în acest sens se folosesc indicatori precum: greutatea la naştere, la înţărcare, la o anumită vârstă sau după o anumită perioadă de timp. Sporul mediu zilnic este cel mai folosit indicator pentru animalele în creştere şi al îngrăşat; sporul mediu zilnic se determină prin raportarea sporului de greutate dintr-o anumită perioadă de timp, la numărul de zile din perioada respectivă.

perioadădin zileperioadădin greutatespor zilnicmediu Spor =

Spor greutate din perioadă = greutate sfârşit perioadă – greutate început perioadă

Orice deficienţă a hranei este însoţită de reducerea sporului de greutate, în măsură mai mare la animalele tinere, cu creştere rapidă.

Alimentaţia necorespunzătoare influenţează negativ şi alte producţii, respectiv de lapte, ouă, lână, precum şi capacitatea reproductivă (eclozionabilitatea, mortalitatea embrionară, manifestarea estrusului, fecunditatea, resorbţia fetuşilor, viabilitatea fetuşilor ...).

Examenul clinic şi analiza unor ţesuturi pot da indicaţii preţioase asupra statusului nutriţional. Unele deficienţe de alimentaţie sunt însoţite de simptome de carenţă sau intoxicare, specifice. În această categorie intră rahitismul (Ca, P, vit. D), guşa (I), hemoragiile (vit.K), encefalomalacia (vit. A şi E) etc.

Prin analiza chimică a unor ţesuturi (sânge, oase, ficat, păr etc) sau excreţii (fecale şi urină) se pot pune în evidenţă deficienţe de alimentaţie, respectiv: nivelul albuminei şi ureei plasmatice (pentru proteină), nivelul glucozei şi acizilor graşi din sânge (energie), hemoglobina (Fe), cetone în urină (cetoză la vaci) etc.

2.1. Cerinţe pentru întreţinere şi pentru producţie

Mai ales în cazul energiei şi proteinei, cerinţele organismului animal sunt împărţite în cerinţe pentru întreţinere şi respectiv pentru producţie.

Cerinţele pentru întreţinere corespund cheltuielilor de energie şi nutrienţi ale organismului pentru menţinerea funcţiilor vitale (menţinerea integrităţii tisulare, funcţionarea organismului, utilizarea nutrienţilor, menţinerea temperaturii constante ...).

Pe de altă parte, pentru realizarea producţiilor animale (carne -creştere/îngrăşare, gestaţie, lapte, ouă, lână, muncă) se consumă energie şi nutrienţi, concretizate în cerinţe pentru producţie.

61

În practica alimentaţiei normate stabilirea cerinţelor de hrană în funcţie de cheltuielile pentru întreţinere şi pentru producţie se face în special pentru vaci, oi mame şi animalele de muncă.

Cerinţe pentru întreţinere

Starea fiziologică de întreţinere este definită ca situaţia în care animalul îşi

menţine constante greutatea şi compoziţia corporală şi nu produce nimic (spor de greutate, lapte, muncă...) (Vermorel M., 1988).

Cerinţe de energie

Cheltuielile de energie pentru întreţinere sunt generate de: – reînoirea de ansamblu a substanţelor din organism; – cheltuielile fiziologice legate de marile funcţii ale organismului; – cheltuielile corespunzătoare ingestiei şi digestiei hranei. Toate aceste funcţii fiziologice se fac cu un important consum de energie

rezultată din oxidarea totală a nutrienţilor absorbiţi; rezultă şi o cantitate importantă de căldură, care se adăugă la celelalte componente ale extra-căldurii sau energiei calorice.

Din energia cheltuită pentru întreţinere cca. 40-50% este folosită pentru reînoirea ţesuturilor, 50-60% pentru cheltuielile fiziologice şi până la 10% pentru ingestia şi digestia hranei (mai puţin pentru nutreţurile concentrate şi mai mult pentru cele de volum).

Cerinţele minime de energie pentru întreţinere corespund noţiunii de metabolism bazal (MB), noţiune abstractă, care nu poate fi măsurată direct; cu toate acestea, metabolismul bazal se apreciază prin cantitatea de căldură produsă de organismul animal, în anumite condiţii, respectiv:

– stadiului post-absorbativ, – lipsei de activitate, – condiţiilor de neutralitate termică. La animalele rumegătoare, stadiul post-absorbativ este, practic, imposibil de

realizat, dar se consideră că absorbţia digestivă este neglijabilă când QR = 0,7 sau când producţia de CH4 este redusă (sub 1 l/zi la rumegătoarele mici şi sub 2 l/zi la bovine); aceste condiţii se obţin din a treia zi de post.

La monogastrice, condiţiile respective sunt realizate după 2 zile de post la păsări, 1-2 zile la porci şi 2-3 zile la rumegătoare (Blaxter K.L., 1967).

Rata metabolismului bazal (RMB) este diferită în funcţie de ţesut (mai mare în creier decât în oase), iar în corp variază în funcţie de proporţia diferitelor ţesuturi.

Pentru orice grup de animale de acelaşi tip (de ex. mamifere), RMB este proporţională cu greutatea corpului, conform ecuaţiei alometrice. Creşterea alometrică este un model de creştere regulată şi sistematică astfel încât masa sau dimensiunile unui organ sau ale unei părţi din corp se pot exprima prin raportarea lor la masa totală, conform ecuaţiei alometrice:

y = bxα

unde: y = masa organului, x = masa organismului, α = coeficientul de creştere a organismului, iar b = o constantă.

În principiu, RMB este aproximativ constantă dacă se raportează la suprafaţa corporală sau la greutatea metabolică, respectiv greutatea corporală ridicată la puterea 0,75 (G 0,75).

62

Relaţia dintre suprafaţa corporală şi RMB a fost stabilită de Rubner (1883), prin aşa-zisa legea suprafeţei, conform căreia la animalele homeoterme RMB este de 1000 kcal/m2 de suprafaţă corporală; această lege prezintă interes mai ales intraspecific şi mai puţin între specii (tab. 2.1).

Tabelul 2.1. Cantitatea de extra-căldură produsă la diferite specii de animale

kcal pe 24 ore, pe Specia Greutate corporală (kg) kg greutate m2 de suprafaţă

Elefant 3672 13,4 2060 Taur 600 20,0 1890 Cal 440 11,3 948 Porc 128 19,1 1078 Câine 15 51,5 1039 Găină 2 71 943 Soarece 0,02 212 1188 Sursa: Lawrance D.L., 1991, citat de Halga P. şi col., 2005

Dat fiind faptul că suprafaţa corporală a animalelor este greu de stabilit, cel

mai adesea RMB se exprimă la greutatea metabolică, apreciată diferit, în timp, respectiv ca G 0,66, G 0,73, ca în final Kleiber (1947) să propună o relaţie valabilă pentru toate speciile:

MB (kcal) = Q x G 0,75

unde: Q = 70 la toate mamiferele homoterme (dar poate fi 2 la poichiloterme) şi 83 la păsări; G = greutatea corporală exprimată în kg.

Raportată la greutatea metabolică, RMB are valori apropiate, la diferitele specii de animale.

Dacă se raporterază RMB la kg greutate corporală, se constată că aceasta scade pe măsura creşterii greutăţii.

Metabolismul bazal, respectiv cerinţele de energie pentru întreţinere, variază în funcţie de o serie de factori dependenţi de:

– specia, rasa, tipul • animal – vârsta – sexul – individualitatea • alimentaţie – durata postului – felul nutreţului • condiţiile – stabulaţie

de exploatare – păşunat – temperatura ambiantă, climat

Specia, rasa, tipul, influenţează semnificativ cerinţele de energie pentru întreţinere; astfel, la bovine cerinţele sunt mai mari cu 20-30% comparativ cu cele pentru ovine; cerinţele raselor de lapte sunt mai mari cu cca. 13%, faţă de cele ale raselor de carne (Vermorel M., 1988).

O explicaţie a acestui fapt poate fi şi originea acestor două specii, bovinele fiind originare din ţările reci, iar oile din cele calde; un metabolism bazal scăzut este indispensabil pentru a rezista la temperaturi ridicate.

Vârsta este unul dintre factorii cei mai importanţi care influenţează RMB, respectiv cerinţele de energie pentru întreţinere; exprimat în raport cu funcţia Gh, metabolismul bazal, la mamifere, trece printr-un maximum în perioada de tineret, după care scade. De exemplu, RMB = 132 kcal/24 ore/kg 0,75 la miei în vârstă de 1 săptămână şi numai 59 kcal/24 ore/kg 0,75 la oi la vârsta de 4 ani; şi la bovine RMB scade substanţial în funcţie de vârstă, dar scăderea este mai redusă decât la ovine. Explicarea acestor diferenţe în funcţie de vârstă, poate fi găsită şi în

63

proporţia mai mare de grăsimi corporale la animalele adulte şi în activitatea metabolică mai redusă a ţesutului gras; la vârste egale, oile sunt mai grase decât bovinele.

Odată cu înaintarea în vârstă, scade intensitatea oxigenării şi izolaţia ţesuturilor periferice, fapt ce poate explica şi el diferenţele de RMB între specii şi rase.

Sexul influenţează MB, astfel că la animalele castrate, metabolismul bazal este mai scăzut decât la cele necastrate, iar la masculi este mai ridicat decât la femele (diferenţele pot fi de 15-20%).

Individualitatea, prin diferenţele de status hormonal, determină diferenţe ale RMB de ordinul a 6-8%, fapt ce trebuie luat în considerare la stabilirea normelor de hrană.

Durata postului, influenţează MB; astfel, la o oaie de 60 kg, RMB este de 1270 kcal/zi după 4 zile de post şi de doar 1157 kcal/zi, după 11 zile de post (Lawrance D.L., 1991). Această scădere este pusă pe seama reducerii activităţii metabolice; se pare însă, că nu este vorba de o diminuare globală a metabolismului, ci mai ales de o reducere a taliei celulelor cu metabolism ridicat (ficat, intestin, inimă), asociată cu scăderea greutăţii corporale.

Felul nutreţului, în special conţinutul lui în pereţi celulari, gradul de lignificare şi forma de prezentare, influenţează cheltuielile de energie pentru ingestie, care reprezintă din consumurile energetice pentru întreţinere cca. 1% pentru concentrate şi până la 8% pentru fân.

Întreţinerea animalelor legate sau în stabulaţie determină diferenţieri în privinţa cheltuielilor de energie pentru întreţinere. Astfel, în stabulaţie liberă, rumegătoarele cheltuiesc suplimentar energie pentru întreţinere, datorită activităţilor fizice pe care le efectuează (în primul rând mişcare) şi care sunt consumatoare de energie (tab. 2.2).

Tabelul 2.2. Consumurile energetice pentru diferite activităţi fizice,

la rumegătoare

Activitatea Consum de energie pe kg greutate corporală

Poziţia în picioare (comparativ cu poziţia culcat) 2,39 kcal Schimbare poziţie (culcat, în picioare) 0,06 kcal Deplasare – pe teren orizontal 0,62 kcal/km Deplasare – pe teren înclinat 6,69 kcal/km Mâncat (prehensiune, şi mestecare) 0,62 kcal Rumegare 0,48 kcal Sursa: CSIRO, Australia, 1990, cit. de Halga P. şi col., 2005 Animalele la păşune efectuiază o importantă activitate suplimentară,

determinată de deplasarea pentru culegerea hranei; în acest caz consumurile suplimentare de energie depind de producţia de masă verde, înclinaţia solului, palatabilitatea plantelor la păşune (care determină deplasări mai multe sau mai puţine pentru a alege) etc. În cazul întreţinerii animalelor pe păşune, cerinţele de energie pentru întreţinere sunt mai mari cu 20-70% (tab. 2.3).

Temperatura ambiantă şi climatul. Menţinerea temperaturii corporale constante, la animalele homeoterme, presupune o producţie permenentă de căldură care se pierde prin radiaţie, convecţie şi evaporaţie. Acestă pierdere de căldură depinde de diferenţa de temperatură între animal şi mediu.

În condiţiile în care animalele sunt întreţinute în limitele zonei de neutralitate termică (tab. 2.4), nu se înregistrează pierderi de căldură.

64

Tabelul 2.3. Variaţia cerinţelor de energie pentru întreţinere, în funcţie de sistemul de creştere

Specia de animale, greutate Vaci, 600 kg Oi, 60 kg Capre, 60 kg Specificare kcal

ENL/zi (%) kcal ENL/zi (%) kcal

ENL/zi (%)

În stabulaţie (la grajd) 8500 100 1210 100 1380 100 La păşune: - abundenţă, calit. bună 10200 120 1445 119 1650 120 - rară, - îmbunătăţită

11050 11900

130 140

1564 1785

129 147

1785 2040

129 148

Transhumanţă 1870 154 Alpaj 2040 168 Sursa: Vermorel M., 1988

Tabelul 2.4. Zona neutralităţii termice, la diferite specii de animale

Specia Zona de neutralitate trermică Ovine 13-14 0C Porcine 20-22 0C Caprine 20-28 0C Iepuri 27-28 0C Păsări 16-25 0C Cobai 32-33 0C

Sursa: Sauvant D., 1990 Din cele prezentate anterior, referitor la cerinţele de energie pentru

întreţinere, rezultă că producţia de căldură este cu atât mai mai mică (raportată la kg de greutate corporală), cu cât greutatea corporală este mai mare, dat fiind faptul că aceste cheltuieli de energie sunt legate de suprafaţa corporală.

Un animal de talie mică are suprafaţa corporală relativă mai mare decât un animal de talie mare, pierderile de căldură, fiind mai mari în primul caz.

În acest sens, Kleiber (1967) a arătat că dacă un taur ar avea un metabolism la fel de intens ca la şoarece, ar avea o temperatură cutanată peste punctul de fierbere al apei pentru a putea să elimine căldura produsă la o viteză egală cu cea a producţiei sale metabolice. Pe de altă parte, dacă un şoarece ar avea un metabolism egal cu cel al taurului, pentru a-şi menţine temperatura corporală ar trebui să aibă o blană cu grosimea de 20 cm.

În concluzie, se poate spune că activitatea metabolică este o constrângere în faţa măririi taliei animalelor (în special la rumegătoare), deoarece căldura produsă trebuie să fie eliminată rapid, pentru ca temperatura corporală să nu antreneze o denaturare a proteinelor enzimatice.

Determinarea cerinţelor energetice pentru întreţinere

În principiu, la animalele adulte, stabilirea cerinţelor de energie pentru

întreţinere se face în funcţie de greutatea metabolică, conform relaţiei (pentru mamifere):

kcal EN/zi = 70 x G0,75

pe baza căreia au fost formulate mai multe relaţii, pe specii: – pentru vaci:

UFL/zi = 1,4 + 0,6 G:100 (INRA,1988) relaţia, corespunde celor 70 kcal / kg 0,75

de ex. vacă de 600 kg

65

UFL/zi = 1,4 + 0,6 G : 100 1,4 + 0,6 x 600 : 100 = 5,0 UFL kcal ENL/zi = 70 x G 0,75 70 x 121,1 = 8484 kcal ENL 8484 : 1700 = 5,0 UFL 8484 : 1457 = 5,82 UNL – pentru porci:

kcal EM/zi = 109 x G 0,75 (ARC, 1981) – pentru păsări:

kcal EM/zi = 97 x G 0,75 (Johnson şi Farrell, 1986) Pentru animalele în creştere nu se practică calcularea diferenţiată a

cerinţelor de hrană pentru întreţinere şi respectiv, pentru producţie. Cerinţe de proteine

Cerinţele de proteine pentru întreţinere corespund cheltuielilor generate de

reînoirea proteinelor din organism, proces de sinteză şi degradare care are loc chiar şi la animalele aflate în post.

Din acest proces rezultă cantităţi, relativ importante, de substanţe azotate, ce sunt eliminate din organism prin:

– fecale, în principal la rumegătoare, eliminările fiind formate din descuamări ale epiteliului intestinal şi mai ales, azot microbian (din rumen, intestin gros şi cecum);

– urină, mai ales la monogastrice, eliminările de N pe această cale reprezentând cota parte de N rezultat din degradarea proteinelor endogene,

– pe alte căi: descuamări ale pielii, transpiraţie, sebum, fanere, eliminări relativ mici şi deci cu importanţă redusă sub aspect cantitativ.

Atât eliminările de N endogen din fecale, cât şi cele din urină, sunt dificil de stabilit; în cazul eliminărilor prin fecale, ele depind de cantitatea de substanţă uscată ingerată (0,4-0,7 g N/kg SU ingerată).

Eliminările de N endogen urinar sunt relativ constante dacă se raportează la metabolismul bazal şi variabile dacă se raportează la greutatea corporală.

Determinarea cerinţelor de proteină pentru întreţinere

În principiu, cerinţele de proteină pentru întreţinere se stabilesc în funcţie de cheltuielile de proteină raportate la greutatea metabolică. Sub acest aspect, pentru rumegătoare apar diferenţe între diferitele recomandări (tab. 2.5).

Tabelul 2.5. Cerinţe de proteină pentru întreţinere

Specificare Bovine Ovine Caprine g PDI/kg greutate metabolică - Verité R şi col. (INRA,1988) 3,25 2,50 2,30

- Burlacu Gh. şi col., (IBNA,1998) 2,30 3,45 (3,98*) 2,39 */ pentru mioare

Pentru animalele monogastrice, cerinţele de proteină pentru întreţinere se

pot stabili (exprima) şi în aminoacizi, mai ales în cei esenţiali. Pentru aceasta este necesară cunoaşterea conţinutului mediu în aminoacizi a substanţei corporale şi respectiv, turnoverul proteic (Sauvant S., 1990).

66

2.2. Cerinţe pentru reproducţie În producţia animală nu se urmăreşte numai obţinerea unor producţii ridicate

în condiţii de utilizare eficientă a hranei, ci şi o continuă îmbunătăţire a potenţialului de reproducţie.

Producţia şi reproducţia sunt legate între ele, în mod diferit de la specie la specie; cea mai strânsă legătură, sub acest aspect, se înregistrează la vacile de lapte, fapt pentru care în acest caz şi atenţia acordată este mai mare.

În privinţa cerinţelor de hrană pentru funcţia de reproducţie, sunt diferenţe mari între masculi şi femele.

Cerinţe pentru masculii de reproducţie

Producţia ejaculatului constituie un proces metabolic important, care este

asociat cu creşterea metabolismului. Componenţa ejaculatului. În funcţie de specia de animale, ejaculatul conţine

proporţii diferite de apă şi respectiv, substanţă uscată (tab. 2.6); în substanţa uscată, componenta principală este proteina, care reprezintă între 33,3% la berbec şi 74% la vier. Dintre minerale, în cantităţi mai importante se găsesc Na, Cl, şi K.

Având în vedere volumul mediu al ejaculatului şi compoziţia lui, cantitatea de substanţe eliminate de reproducătorii masculi pe această cale este redusă, chiar şi în cazul folosirii intense la montă (2 monte pe zi). Raportată la greutatea corporală, această producţie este foarte mică, situându-se între doar 0,28 g (la berbec) şi 5,62 g (la vier) de substanţă uscată la 100 kg greutate vie şi doar 0,08 g (la berbec) şi 4,16 g (la vier) de proteină la 100 kg greutate vie.

Tabelul 2.6. Compoziţia ejaculatului, la diferite specii de animale

g/100 ml Specia Componente

Vier Armăsar Taur Berbec Apă 95,0 98,0 90,0 85,0 Substanţă uscată 5,0 2,0 10,0 15,0 Proteină brută 3,7 1,0 6,8 5,0 Sodiu 0,65 0,07 0,27 0,19 Potasiu 0,24 0,06 0,14 0,09 Clor 0,33 0,27 0,18 0,08 Acid citric 0,13 0,026 0,72 0,14 Alte: gliceril fosforilcolină, fructoză, inozitol, Ca, Mg, P pH 7,5 7,4 6,9 6,9

Sursa: Gebhardt G., 1981

Apreciată numai prin cantitatea de substanţe eliminate prin ejaculat, activitatea reproducătorilor masculi este puţin însemnată, din acest punct de vedere cel mai puţin solicitaţi fiind berbecii, iar cel mai mult vierii.

Ca urmare, activitatea reproducătorilor masculi trebuie apreciată îndeosebi prin parametrii calitativi ai materialului seminal, care sunt decisivi pentru menţinerea şi perpetuarea speciei (Gebhardt G., 1981).

Influenţa alimentaţiei. Aprecieri mai recente referitoare la influenţa alimentaţiei asupra reproducţiei la masculi consideră că, în timp, aceasta a fost supraapreciată, rezultând unele recomandări, nefundamentate ştiinţific, atât cu privire la normele de hrană, cât mai ales la calitatea proteinelor ce trebuiesc folosite în hrana masculilor de reproducţie.

67

O alimentaţie raţională a masculilor de reproducţie trebuie să ţină cont de câteva aspecte care sunt caracteristice acestei categorii de animale.

O sensibilitate mai mare faţă de alimentaţie se înregistrează la reproducătorii tineri (care încă nu şi-au terminat creşterea), subalimentaţia influenţând atât greutatea, cât mai ales vârsta la pubertate.

La nerumegătoare, influenţa alimentaţiei asupra reproducţiei este mai mare decât la rumegătoare, în special sub aspectul aportului şi calităţii proteinei din hrană.

Aportul de energie influenţează negativ funcţia de reproducţie, îndeosebi când este excedentar şi în mai mică măsură în cazul unui deficit; deficitul de energie are influenţă semnificativă asupra producţiei seminale numai dacă este accentuat şi de mai lungă durată; de exemplu, un aport de energie superior normelor cu până la 30% sau inferior acestora cu până la 50%, nu a influenţat semnificativ cantitatea şi calitatea materialului seminal la berbec, dacă durata pe care s-a practicat nu a depăşit 2-3 luni (Gebhardt G., 1981).

Aportul de proteine, ca şi în cazul energiei, are importanţă asupra reproducătorilor masculi numai dacă devierile faţă de cerinţe sunt mari şi de lungă durată. Astfel, la taurii de reproducţie, efectele diminuării aportului de proteină (cu 25-35% faţă de cerinţe) au influenţat volumul, concentraţia şi alţi parametri ai ejaculatului, numai în situaţia în care durata subalimentaţiei proteice a fost de lungă durată (cca. 1 an) (Gebhardt G., 1981).

Mai sensibili, sub acest aspect, sunt berbecii, armăsarii şi vierii, datorită compoziţiei spermei lor (mai multă plasmă spermatică).

Aportul de vitamine şi minerale, iar la vieri şi de aminoacizi esenţiali, are influenţă mai mare asupra ejaculatului; la vieri şi vieruşi, nivelul lizinei şi al aminoacizilor sulfuraţi din hrană, se pare că are cea mai mare influenţă asupra cantităţii şi calităţii spermei, deoarece aceşti aminoacizi se epuizează primii în procesul de spermiogeneză.

La masculii de reproducţie, efectele negative ale unui aport deficitar de energie şi nutrienţi sunt, în general, reversibile; revenirea la parametrii normali este însă de lungă durată (cca. 2 luni).

Cerinţe de energie Cu toate că cercetările referitoare la cerinţele de hrană pentru reproducătorii

masculi sunt încă insuficiente, se pot formula unele concluzii referitoare la acest aspect.

Astfel, stabilirea cerinţelor numai pe baza energiei şi a substanţelor din ejaculat şi în funcţie de intensitatea folosirii la montă, nu corespunde realităţilor fiziologice ale acestei categorii de animale; pe de altă parte recomandările mai vechi sunt exagerate atât în privinţa nivelului cât şi a calităţii unor nutrienţi (ex. proteină).

Stabilirea cerinţelor de energie ale masculilor de reproducţie trebuie să ţină cont de unele aspecte specifice acestei activităţi, precum:

– performanţa fiziologică ridicată a ţesutului testicular (mai multe miliarde de spermatozoizi/zi, fiecare fiind purtător al codului genetic),

– actul sexual presupune consum de energie, la fel şi reglarea temperaturii în testicul şi epididim (mai mică cu 4-7 0C decât în restul corpului),

– transportul spermatozoizilor prin epididim (30-80m, durând cca. 2 săptămâni) presupune consum suplimentar de energie.

68

Având în vedere aceste aspecte, cerinţele de energie, date de greutatea corporală şi de intensitatea folosirii la montă, sunt superioare cerinţelor de întreţinere cu:

– 10-12% la tauri şi vieri, – 5% la armăsari, – 5-25% la berbeci, la care se au în vedere şi cerinţele pentru creşterea lânii

şi intensitatea folosirii la montă. Astfel calculate, cerinţele corespund cu cele recomandate de INRA pentru

tauri, berbeci şi vieri de reproducţie; pentru armăsarii de reproducţie, normele INRA recomandă un plus de energie, peste nivelul cerinţelor de întreţinere (cca. 1 UF cal/100 kg greutate), de până la 35-40 % la armăsarii din rase uşoare (500-600 kg) şi respectiv de 10-15 % la cei grei (800-900 kg), în condiţiile efectuării unei activităţi intense de montă (minimum 2 monte pe zi).

Cerinţe de proteine Cantitatea de proteină eliminată prin ejaculat este relativ scăzută

reprezintând o proporţie foarte redusă din proteina ingerată (tab 2.7) atât în cazul în care raportarea se face la proteina totală ingerată (0,10-5,9 %), cât şi în cazul raportării numai la cantitatea de proteină administrată peste nivelul cerinţelor de întreţinere (0,22-16,6%). Tabelul 2.7. Randamentul folosirii proteinei în producţia spermatică,

în cazul folosirii intense la montă Specia Specificare

Vier Armăsar Taur BerbecGreutate corporală, kg 200 500 1000 70 Proteină ingerată/zi, g* 300 620 610 120 Proteină eliminată prin ejaculate, g/zi** 16,64 1,60 0,96 0,12 Randamentul global de utilizare al proteinei, % 5,9 0,26 0,16 0,10 Consum proteină pentru întreţinere, g/zi* 200 350 580 65 Aport suplimentar pentru montă, g/zi 100 270 30 55 Randamentul de utilizare al proteinei administrate peste necesarul de întreţinere

16,6

0,60

3,20

0,22

* norme INRA; ** două monte/zi O utilizare mai bună se înregistrează în cazul vierilor, datorită nivelului

relativ scăzut al aportului de proteină, recomandat atât de INRA cât şi de NRC (respectiv, 12-14% PB în nutreţ la un consum zilnic de 2,5 kg nutreţ).

În acelaşi timp, se constată că recomandările privind aportul de proteină pentru masculii de reproducţie folosiţi la montă depăşesc nivelul celor pentru întreţinere, cu circa:

– 5% la tauri şi vieri, – 20-55% la armăsari, – 25-70% la berbeci. La armăsari şi berbeci, în cazul folosirii intense la montă (2 monte/zi şi

peste) se recomandă un aport suplimentar de proteină de până la 55% (la armăsari), respectiv 70% (la berbeci), faţă de necesarul pentru întreţinere.

Dacă pentru erbivore calitatea proteinelor folosite în alimentaţia masculilor de reproducţie prezintă o importanţă mai redusă, la vieri aportul aminoacizilor indispensabili este esenţial pentru buna desfăşurare a activităţii de reproducţie; nivelul lizinei şi al aminoacizilor sulfuraţi în hrana vierilor trebuie să fie de 0,40 % (lizină) şi respectiv 0,27-0,30 % (metiocistina).

69

Cerinţe pentru femelele de reproducţie

Aprecierea efectului nutriţiei asupra performanţelor de reproducţie ale

femelelor este deosebit de dificilă; această dificultate este accentuată de faptul că femelele sunt capabile să acopere deficienţele nutriţionale minore.

Răspunsul pozitiv sau negativ faţă de nutriţie este greu de estimat şi datorită variaţiilor individuale în privinţa cerinţelor de hrană precum şi a numeroşilor factori de mediu care influenţează răspunsul femelelor faţă de nutriţie.

Ca regulă generală se consideră că, în cazul femelelor de reproducţie, influenţa nutriţiei este mai puţin evidentă decât în cazul animalelor în creştere rapidă, dar mult mai evidentă decât în cazul animalelor aflate în starea fiziologică de întreţinere.

Influenţa alimentaţiei în perioada prepubertală, a fost studiată atent, la toate speciile de animale. Concluzia generală este că mai ales subalimentaţia energetică întârzie apariţia pubertăţii şi reduce greutatea corporală, la vârsta respectivă.

Nivelul proteic al hranei, influenţează atât greutatea cât şi vârsta la pubertate; subalimentaţia proteică reduce greutatea şi creşte vârsta la pubertate. În acelaşi timp, s-a înregistrat o scădere a numărului de corpi galbeni (la scrofiţe), fără a fi afectată supravieţuirea embrionilor (Jones R.D. şi col., 1974).

Pe de altă parte, este foarte controversată relaţia dintre sporul ridicat de creştere (la juninci) şi dezvoltarea ţesuturilor secretoare, respectiv producţia de lapte (Sejresen K.J. şi col., 1982); în acest sens, a fost pusă în evidenţă influenţa nefavorabilă a unui spor zilnic de creştere ridicat, în perioada prepubertală, asupra dezvoltării parenchimului din glanda mamară; este neclară, însă, legătura dintre ţesutul parenchimatos şi scăderea producţiei de lapte.

Supralimentaţia (în special cea energetică) până la apariţia maturităţii sexuale, reduce fertilitatea.

Totuşi, se consideră că este posibilă realizarea la juninci în perioada prepubertală, a unui spor mediu zilnic de 900-1000 g, dacă este un echilibru corect între aportul de proteină şi energie.

Influenţa alimentaţiei înaintea estrului, este diferită de la o specie la alta; astfel, la scroafe, o supralimentaţie (în special energetică, numită alimentaţie flushing) prin creşterea cantităţii de nutreţ consumat de la 2 kg la 3-3,5 kg/zi, aplicată pe o perioadă de 11-14 zile înaintea estrului (sau montei), determină o creştere a ratei de ovulaţie (cu cca. 2 ovule mature), şi implicit a numărului purceilor fătaţi. La acest şoc energetic răspund scroafele mai slabe. Continuarea supralimentaţiei după montă, s-a constatat că determină o creştere a mortalităţii embrionare.

La oi, aplicarea unei supralimentaţii energetice (cu 20-30% peste nivelul de întreţinere), cu cca 3-4 săptămâni înainte şi după montă, determină o creştere a ratei ovulaţiei, urmată de creşterea proporţiei fătărilor gemelare (cu 5-20%); la oi, flushing-ul scurt nu are efect, la fel ca şi aplicarea lui în vârful sezonului de montă, sau la oi grase.

O supralimentaţie prelungită, în special ca nivel energetic, influenţează negativ ciclul sexual; îngrăşarea determinată de supralimentaţie este urmată de atenuarea intensităţii estrului, reducând fecunditatea, şi putând duce chiar la aşa-numita sterilitate de obezitate.

Metabolismul femelei gestante. Modificările fiziologice care au loc în corpul femelei, după fecundare şi nidarea embrionului, au ca scop menţinerea vieţii germinative şi depozitarea unor substanţe (N, Ca, P ...) şi a energiei, în scopul dezvoltării normale a fetusului/fetuşilor şi pregătirii producţiei viitoare de lapte.

70

În timpul gestaţiei, domină latura anabolică a metabolismului (anabolismul de gestaţie), foarte intensă în special în ultima treime a perioadei de gestaţie; în această perioadă se realizează peste 70% din greutatea la naştere a fetuşilor.

Pe parcursul gestaţiei consumul de hrană creşte, până la stadiul gestaţiei avansate, când se înregistrează o scădere cu 20-40% (în special la rumegătoare), determinată de reducerea volumului tubului digestiv (ca urmare a creşterii volumului uterului gestant).

Pe timpul gestaţiei creşte absorbţia nutrienţilor, în special a mineralelor şi proteinelor, energia fiind, de asemenea mai bine valorificată.

Pe parcursul gestaţiei, metabolismul energetic are intensităţi diferite, în funcţie de specie; sporul mediu zilnic fetal, raportat la kg greutate corporală a mamei, este de circa: 0,8 g la oaie, cca 0,5 g la scroafă, cca. 0,29 g la vacă şi de cca 0,25 g la iapă (Gebhardt G., 1981).

În cazul în care pe durata gestaţiei hrana este deficitară în energie şi nutrienţi, fătul nu suferă, dacă această deficienţă este de scurtă durată (asigurarea cerinţelor fătului fiind prioritare); dacă perioada de carenţă nutriţională se prelungeşte este afectată atât starea fătului cât şi a mamei.

Cea mai sensibilă la carenţele nutriţionale, în timpul gestaţiei, este oaia (şi într-o oarecare măsură capra); deficitul de energie în ultima parte a gestaţiei determină o carenţă în glucoză, urmată de o mobilizare a lipidelor corporale; acizii graşi din acestea sunt incomplet utilizaţi, se acumulează în ficat (steatoză) sau sunt degradaţi în corpi cetonici care, nefolosiţi complet, se acumulează şi produc cetoze şi toxiemie de gestaţie. Situaţii similare se pot întâlni şi la vaci.

La scroafe, o carenţă severă în proteină pe durata gestaţiei este însoţită de reducerea greutăţii creierului şi ficatului purceilor nou născuţi. Reducerea nivelului energetic al hranei, cu până la 30 % faţă de necesar, în primele 2/3 de gestaţie, se pare că nu influenţează negativ performanţele de reproducţie ale scroafelor. În schimb, sporirea aportului de energie, după a 90-a zi de gestaţie şi până la fătare, determină o creştere a numărului de purcei născuţi vii şi a celor înţărcaţi, precum şi a greutăţii purceilor la înţărcare (Cromwell G.L., 1989).

Prezenţa în hrana femelelor gestante a unor substanţe cum sunt glucosinolaţii, nitraţii, nitriţii, fitoestrogenii, sau a unor minerale în exces (Na, P, Ca, S ...) produce tulburări ale ciclului sexual, afectează fecunditatea, determină mortalitate embrionară, avorturi etc.

Cerinţe de energie

Cerinţele de energie în perioada de gestaţie sunt determinate de: – menţinerea funcţiilor vitale ale organismului matern, – creşterea şi consumurile fiziologice ale fetusului şi placentei, – creşterea învelitorilor şi lichidelor fetale şi al pereţilor uterini, – sinteza substanţelor necesare pentru dezvoltarea mamelei şi a formării

rezervelor corporale de energie (ca grăsimi). Numeroase cercetări efectuate cu privire la eficienţa utilizării EM în

gestaţie, arată că această eficienţă este redusă, atât la rumegătoare (cca. 13%) cât şi la scroafe (cca 10%); în privinţa utilizării globale a EM ca EN pentru gestaţie, la scroafe, Burlacu Gh. (1985) indică valori foarte ridicate (81-91%).

Eficienţa redusă a utilizării EM ca energie pentru gestaţie, se datorează creşterii însemnate a extra-căldurii (cca. 30-40%) în ultima treime a gestaţiei.

Cerinţele de energie pentru gestaţie sunt neînsemnate cantitativ în primele 2/3 ale gestaţiei, perioadă în care fetusul/fetuşii realizează maximum 20-30% din greutatea la naştere; în ultima treime a gestaţiei, cerinţele de energie cresc

71

simţitor, ca urmare a acumulării unor cantităţi mari de energie atât în corpul fetusului, cât şi al mamei.

La vaci, depuneri însemnate de energie în fetus, în ţesuturile uterine şi în glanda mamară au loc după 200 zile de gestaţie şi până la fătare; la oi, depunerile respective cresc după 90-100 zile de gestaţie (tab. 2.8).

Tabelul 2.8. Depuneri zilnice în corpul fetuşilor,

în ultimele săptămâni de gestaţie Oi, cu Specificare Vaci

1 miel 2 miei 3 mieiSpor mediu în greutate, g/zi 500 100 170 215 Proteine, g 122 35 Lipide, g 31 8 Energie, kcal 970 270 Depuneri de energie în ultimele 3 săptămâni de gestaţie (kcal/zi)

2500

Sursa: Vermorel M., 1988 Odată cu instalarea gestaţiei, apetitul femelelor creşte, fapt ce favorizează

ingestia de hrană (energie), dar în ultima parte a gestaţiei apetitul scade, în condiţiile în care cerinţele de energie ale femelelor cresc; aceasta presupune o creştere a concentraţiei energetice a hranei administrate.

O carenţă severă în energie şi în nutrienţi în ultima parte a gestaţiei, atrage după sine o slăbire a organismului mamei, urmată de resorbţia fetusului, avorturi, debilitate etc; colostrul va conţine cantităţi mai mici de nutrienţi, iar laptele produs de mamă va fi insuficient pentru supraveţuirea noului născut.

Având în vedere aceste aspecte, cerinţele de energie pentru femele în perioada de gestaţie sunt apreciate, faţă de cerinţele pentru întreţinere după cum urmează:

primele 2/3 ale gestaţiei ultima 1/3 a gestaţiei – vaci după producţia de lapte plus: 15% L7

30% L8

50% L9 – oi întreţinere plus: 25% L4

75% L5 – scroafe întreţinere plus: 15-20% – iepe întreţinere plus: 10% L 8-9

20% L10 30% L11

La fătare, femelele trebuie să aibă o stare corporală bună, să aibă rezerve corporale suficiente pentru a susţine producţia mare de lapte, din prima parte a lactaţiei.

Cerinţe de proteine

Eficienţa utilizării proteinei în gestaţie este net superioară celei pentru energie, variind între cca. 40-45% (la oi) şi 60% (la vaci şi scroafe).

La rumegătoare, această utilizare a proteinei este puţin dependentă de calitate, dar este influenţată de nivelul de hrănire, utilizarea fiind mai redusă când nivelul este mai ridicat şi invers. La monogastrice, calitatea proteinei, respectiv conţinutul în aminoacizi esenţiali, trebuie luată în considerare.

72

Depunerea de proteină în produşii de concepţie este similară cazului energiei, dar proteina este mai puţin critică pentru dezvoltarea fetuşilor, comparativ cu alţi nutrienţi (Ca, P, vitamine...).

Faţă de cerinţele de proteină pentru întreţinere, cerinţele pentru gestaţie variază astfel: primele 2/3 ale gestaţiei ultima 1/3 a gestaţiei – vaci după producţia de lapte plus: 20% L7

35% L8 50% L9

– oi întreţinere plus: 50-160% după numărul de miei

– scroafe întreţinere plus: 20% 0,45% lizină,

– iepe întreţinere plus: 45% L 9 60% L10 80% L11

În ultimele săptămâni de gestaţie, la rumegătoare, cerinţele suplimentare de proteină este bine să fie satisfăcute prin nutreţuri de volum specifice (fân de leguminoase ...).

2.3. Cerinţe pentru lactaţie

La mamifere, formarea laptelui are loc în glanda mamară, organ specializat care are particularitatea că poate produce lapte numai în timpul lactaţiei. Dezvoltarea glandei mamare se face, la cele mai multe specii de mamifere, în ultima fază a gestaţiei, sub influenţa hormonilor placentari şi a unor stimuli externi.

Pentru producţia de lapte sunt necesari toţi nutrienţii, deoarece componenţii laptelui sunt, unii, luaţi direct din sânge sau hrană (via sânge), iar o mare parte sunt sintetizaţi în glanda mamară, direct din ţesuturile animalului.

Componentul principal şi cel mai critic în susţinerea lactaţiei este apa care reprezintă, în funcţie de specie, între 70 şi 88%; substanţa uscată variază între 10,8% (în laptele de iapă) şi 31,4% (în laptele de iepuroaică).

Pe lângă apă se mai găsesc multe alte substanţe, dizolvate sau emulgate (grăsimi, proteine, hidraţi de carbon, cenuşă), precum şi cantităţi mici de CO2, O2 şi N.

Grăsimea, este cel mai variabil component al laptelui fiind influenţată atât genetic (specie, rasă, stadiul lactaţiei) cât şi prin alimentaţie.

Caloricitatea laptelui este dată, în principal, de conţinutul lui în grăşime, astfel că echivalarea laptelui la un anumit procent de grăsime, ca lapte standard sau lapte corectat în grăsime, trebuie să aibă în vedere caloricitatea laptelui. Pentru a recalcula laptele la 4 % grăsime, se folosesc relaţiile:

kg lapte cu 4 % grăsime = kg lapte x (0,14 x % grăsime în lapte + 0,44) sau

kg lapte cu 4 % grăsime = kg lapte x (0,4 + 0,15 x % de grăsime) considerându-se caloricitatea laptelui de 750 kcal în cazul primei relaţii sau 740 kcal în cazul celei de a doua.

Consumul de energie pentru sinteza grăsimii din lapte este mai mare decât cel pentru sinteza lactozei, respectiv a proteinei; or, cum sursa principală de energie este glucoza, insuficienţa acesteia este factor limitant pentru sinteza grăsimii.

73

Influenţa alimentaţiei asupra compoziţiei laptelui Nutriţia şi alimentaţia sunt factorii cei mai importanţi care pot modifica

compoziţia laptelui. În principiu, cu cât componenţii sunt mai fin şi omogen dispersaţi în lapte

(lactoză, vitaminele hidrosolubile, macroelementele) cu atât sunt mai puţin influenţabili; în schimb, componenţii mai grosieri şi mai puţin uniform dispersaţi (grăsimea, vitaminele liposolubile şi în mai mică măsură proteina) sunt supuşi unei influenţe mai mari.

Cantitatea şi calitatea grăsimii din lapte, (proporţia diferiţilor acizi graşi), sunt dependente de:

– metabolismul rumenal, respectiv cantitatea şi raportul dintre acizii graşi volatili (AGV);

– cantitatea şi felul grăsimii din hrană; – aportul de energie şi proteină din raţie. Factorul principal care poate modifica mersul fermentaţiilor rumenale este

nutriţia şi alimentaţia, intervinnd prin: structura raţiilor, aportul de compuşi structurali şi nestructurali, tehnica de hrănire etc. şi putând care modifica atât cantitatea AGV cât şi proporţia lor în rumen.

Suplimentarea cu grăsimi a raţiilor pentru vacile de lapte, s-a dovedit benefică asupra procentului de grăsime din lapte; influenţă mai bună în acest sens a avut-o suplimentarea cu grăsimi care conţin acizi graşi cu lanţ scurt şi mediu şi mai ales, suplimentarea cu aşa-zisele grăsimi protejate (în special la vacile cu producţii mari). În cazul folosirii adaosului de grăsimi în raţiile vacilor, trebuie limitată proporţia totală a grăsimilor la 5-7% din SU, iar grăsimile adăugate să provină din seminţe oleaginoase sau amestec de grăsimi vegetale şi animale.

Prin suplimentul de grăsimi se poate modifica şi compoziţia în acizi graşi a grăsimilor din lapte.

Conţinutul laptelui în proteină este mai greu de influenţat, comparativ cu cel de grăsime; totuşi, a fost dovedită posibilitatea influenţării, în anumite limite (± 0,3%), a acestui conţinut, mai ales prin nivelul aportului de energie şi proteină din raţie.

Nivelul energiei şi proteinei din hrană influenţează şi conţinutul laptelui în cazeină şi respectiv, în uree.

Conţinutul laptelui în minerale şi vitamine, este în mod diferit dependent de hrană; astfel, conţinutul în macroelemente nu poate fi modificat prin hrană, în schimb conţinutul în microelemente al laptelui reflectă conţinutul a nutreţului în elementele respective.

Vitaminele liposolubile în lapte variază în acelaşi sens cu grăsimile, în timp ce vitaminele hidrosolubile nu sunt dependente de hrană.

Alte însuşiri care caracterizează calitatea laptelui cum sunt mirosul, gustul, conţinutul în germeni butirici şi cel în celule, sunt în măsură mai mare sau mai mică influenţate de alimentaţie.

Cerinţe de energie

Calcularea necesarului de eneregie pentru producţia de lapte se face ţinându-

se cont de: – cantitatea de lapte, – conţinutul laptelui în grăsime, proteină şi lactoză, – randamentul utilizării energiei în producţia de lapte. Astfel, pentru 1 kg lapte de vacă standard, cerinţele de energie sunt de 740

kcal, pe baza calculului:

74

40 g grăsime x 9,0 kcal = 360 kcal 31 g proteină x 5,7 kcal = 178 kcal 740 kcal

48 g lactoză x 4,2 kcal = 202 kcal În funcţie de compoziţia chimică, respectiv de caloricitate, cerinţele de energie

pentru producţia de lapte sunt apreciate, pentru laptele standard, astfel: Felul laptelui UFL/kg lapte UNL/kg lapte

Vacă 0,44 0,47** Oaie 0,65 0,71 Capră 0,39 0,40 Iapă 0,27* ? Scroafă 1538 kcal

* UF cal = 2200 kcal EN; ** lapte cu 3,5 % grăsime

Cerinţele de energie pentru producţia de lapte depind şi de alţi factori decât cantitatea şi compoziţia laptelui; astfel, pentru acelaşi individ, intervin vârsta, stadiul lactaţiei, condiţiile de creştere, sănătatea, alimentaţia.

În acelaşi timp, trebuie avut în vedere faptul, că în primele săptămâni de lactaţie, prin lapte se elimină cantităţi de energie mai mari decât cele pe care animalul şi le poate asigura prin hrană, recurgându-se în acest caz la mobilizarea rezervelor corporale de grăsimi. Această mobilizare (estimată la 15-60 kg, la vacile de lapte) nu trebuie să fie însă, exagerată, deoarece poate antrena tulburări nutriţionale (steatoză, cetoză).

Cerinţe de proteine

Sistemele dezvoltate în ultima perioadă, referitor la nutriţia proteică la

rumegătoare, folosesc o serie de termeni noi, care scot în evidenţă complexitatea metabolismului proteinelor în reticulo-rumen şi importanţa sintezei microbiene; în acelaşi timp, se ia în consideraţie şi cantitatea de aminoacizi care ajunge în intestinul subţire provenind direct din hrana ingerată (PDIA, UIP, AP).

În acest sens, se utilizează o terminologie specifică, în funcţie de sistemul de apreciere:

Sistemul NRC (SUA), 1989 Sistemul INRA (Franţa), 1988 IP (Intake crude protein) =PB ingerată PDIA = Proteină digestibilă în

intestinul subţire, de origine alimentară

DIP (Degraded intake protein rumen) = Proteină ingerată degradată în rumen

PDIM = Proteină digestibilă în intestin, de origine microbiană sintetizată în rumen

UIP (Undegraded intake protein) = Proteină ingerată nedegradabilă

PDIME = Proteină sintetizată în rumen, din energia fermentescibilă

AP (Absorbed protein) = Proteină absorbită

PDIMN = Proteină sintetizată în rumen, din N fermentescibil

SIP (Soluble intake protein) = Proteină ingerată solubilă rapid în rumen (fracţiunea DIP)

PDIE = PDIA+ PDIME

PDIN = PDIA + PDIMN Aceste sisteme au în vedere evaluarea separată a proteinelor din nutreţuri

care sunt degradate în rumen şi respectiv, a celor care nu sunt degradate la acest nivel al TGI, constituind aşa-numita proteina de pasaj (by-pass protein). Mai mult, prin introducerea noţiunii de proteină degradată rapid în rumen (SIP) se pune în evidenţă aportul de N prin uree şi alte surse de azot neproteic.

75

Adoptând sistemul INRA (similar fiind şi sistemul propus pentru România), cerinţele de proteină pentru lapte se stabilesc în funcţie de conţinutul laptelui în proteină şi randamentul utilizării ei în producţia de lapte, după relaţia:

rezultând următoarele cerinţe medii, pe specii:

Specia Conţinut mediu, lapte g/kg Randament utilizare g PDI/kg lapte Vacă 31 0,64 48 Oaie 45-65 0,58 76-110 Capră 29 0,64 45 Iapă 25 0,60 42* Scroafă 55 0,70 110**

* PD cal; ** PB

Cerinţe de minerale

Prin lapte se elimină cantităţi mari de minerale, mai ales de Ca şi P, dar şi K, Na, Cl ş.a.

La fel ca şi în cazul energiei, şi pentru minerale se înregistrează, la începutul perioadei de lactaţie, un bilanţ negativ; aportul prin hrană neputând să echilibreze eliminările de minerale (Ca, P) prin lapte, animalele fac apel la rezervele corporale (oase), de unde pot mobiliza cantităţile necesare pentru a face faţă cerinţelor.

Cerinţele de Ca şi P pentru producţia de lapte se stabilesc în funcţie de conţinutul laptelui în elementele respective şi de randamentul utilizării lor în producţia de lapte:

În funcţie de aceste elemente, cerinţele medii de minerale pentru această

producţie sunt prezentate în tabelul 2.9. Tabelul 2.9. Cerinţele de minerale pentru producţia de lapte

Specia Vacă Oaie Scroafă Minerale

1 2 1 3 2 Ca (g/kg SU) 6,5-7,2 0,65-0,75 7-8 6 39,4

P 3,8-4,0 0,40-0,45 4 5 31,8Mg 0,25-0,30 0,5 2,1 K 1,0-1,5 7 10,6Na 0,20-0,25 2 10,6Cl 0,25-0,30 8,5 S 0,22-0,24

Sursa: 1 - Gueguen L., 1988; 2 - NRC, 1989 (pe animal/zi) 3 - Hoffmann M., 1990 citaţi de Halga P. şi col., 2005

2.4. Cerinţe pentru producţia de ouă

Oul este un aliment deosebit, datorită valorii sale nutriţionale foarte ridicate, digestibilităţii mari a componentelor (peste 95%), conţinutului mare în

76

aminoacizi esenţiali, în fier, fosfor şi vitamine precum şi în acid linoleic şi lecitină. Conţinutul oului este protejat de poluare prin coajă, membrane şi proprietăţile antibiotice ale albuşului. Compoziţia oului

Părţile componente ale oului sunt coaja, albuşul şi gălbenuşul. Proporţia acestor componente la oul de găină şi conţinutul acestuia în substanţe brute sunt prezentate în tabelul 2.10. Tabelul 2.10. Compoziţia medie a oului de găină

Componente Ou cu coajă (%)

Conţinut ou fără coajă (%)

Gălbenuş (%)

Albuş (%)

Coajă şi membrane (%)

Ou întreg 100 - 31,0 58,0 11,0 Apă 65 75,0 48,0 87,0 2,0 Proteină 12 12,0 17,5 11,0 4,5 Grăsime 11 11,0 32,5 0,2 - Glucide 1 0,5 1,0 1,0 - Cenuşă 11 1,5 1,0 0,8 93,5

Sursa: North M.O. şi col., 1990 cit de Halga P. şi col., 2005

Din substanţa uscată a oului, proteina reprezintă 33-35%, grăsimea 30-33%, hidraţii de carbon 2,5-3,0%, iar minerale (cenuşa) cca. 31%. Pe parcursul ouatului, cresc greutatea oului, substanţa uscată şi proporţia gălbenuşului şi descresc proporţia cojii, a albuşului şi substanţa uscată a acestuia.

Influenţa alimentaţiei asupra compoziţiei oului

Calitatea oului este dată atât de unii parametri externi (mărime, aspect,

rezistenţă coajă), cât şi interni (compoziţie chimică, însuşiri de valorificare, gust, miros, culoare gălbenuş ...).

Mărimea (masa) oului, caracterizează producţia de ouă; astfel, la un procent mediu de ouat de 70%, producţia zilnică de masă ou variază în funcţie de greutatea oului: de la 38,8 g la 45,9 g când greutatea oului creşte de la 55,4 g la 65,5 g.

Greutatea oului poate fi influenţată prin alimentaţie, prin conţinutul hranei în proteină şi în special, în acid linoleic.

Influenţa nivelului proteic al hranei asupra greutăţii oului este mai mare la găinile din rasele grele şi mai redusă la cele din rasele uşoare; astfel, la găinile uşoare (pentru ouă de consum) reducerea nivelului proteic al hranei la 12-13 % nu a modificat numărul de ouă, greutatea ouălor scăzând, în medie cu cca. 1 g, în condiţiile în care s-a asigurat un echilibru strict în aminoacizi, în funcţie de tipul regimului de hrană (Leclercq B. şi col., 1989).

Influenţa acidului linoleic este mai mare, astfel că lipsa acestuia din hrană determină o reducere a greutăţii oului cu cca. 10 g.

Calitatea cojii, este apreciată prin grosime, care este strâns legată de rezistenţa la spargere; o rezistenţă suficientă a cojii se înregistrează la o grosime a cojii de 0,32 mm, când coaja rezistă la o presiune de 2,6-3,7 kg.

În coaja unui ou, cu o grosime normală, se găsesc cca. 2 g Ca; din oasele tubulare ale găinii se pot mobiliza rapid, cca. 5-6 g Ca, care este suficient pentru a produce cca 3 ouă. Dar, prin Ca din organism se poate suplini o carenţă a hranei numai pe o durată scurtă de timp, altfel coaja se subţiază continuu.

77

La calcifierea cojii oului contribuie şi vitamina D3, prezenţa Mn şi Zn, precum şi raportul acido-bazic din sânge în timpul formării cojii oului, raport determinat de proporţia Na şi Cl din hrană.

Excesul de fosfor în hrană reduce mobilizarea Ca din oase. Conţinutul intern al oului (proteine, grăsimi, hidraţi de carbon) este puţin

sau deloc influenţat de hrană; nici conţinutul în amonoacizi al proteinei din ou nu este influenţat de hrană.

În privinţa grăsimilor din ou prin hrană se poate influenţa doar structura acizilor graşi din gălbenuş.

Nivelul macroelementelor din ou, nu este influenţat de hrană; în schimb, conţinutul oului în microelemente şi vitamine liposolubile reflectă conţinutul hranei în substanţele respective.

Mirosul şi gustul oului pot fi influenţate extern datorită conţinutului acestuia în grăsimi, care pot fixa substanţele volatile din mediu sau hrană, existând însă şi multe exagerări sub acest aspect. Unele substanţe (ex. insecticide) sau nutreţuri (făina de peşte în cantităţi mari sau alterată) pot denatura gustul şi mirosul oului.

Petele de sânge de pe gălbenuş se pot datora, în primul rând alimentaţiei, respectiv nivelului prea ridicat de proteină din hrană, prezenţei toxinelor fungice, folosirea soiei crude, carenţei în Cl şi vitamina A.

Culoarea gălbenuşului este determinată de pigmenţii carotenoizi care conţin oxigen (xantofile); aceşti pigmenţi, după absorbţia în tubul digestiv, sunt depozitaţi în gălbenuşul de ou şi ţesutul adipos. Dintre xantofile, luteina (din lucerna verde) şi zeaxantina (din porumbul galben) sunt cei mai importanţi pigmenţi pentru colorarea gălbenuşului.

În scopul intensificării culorii gălbenuşului se folosesc şi unii compuşi sintetici ca β-apo-8-carotenalul sau cataxantina, sau naturali cum sunt carotenoizii roşii din boiaua de ardei; aceşti compuşi imprimă însă o nuanţă de oranj-roşu, mai puţin preferată de consumatori.

Cerinţe de energie

Având în vedere toate cheltuielile de energie pentru producerea oului, au

fost elaborate relaţii de calcul pentru stabilirea cerinţelor de energie: – pentru găinile din rase uşoare (Emmans, 1974):

EM (kcal/zi) = (170 – 2,2T)Pm + 5∆P + 2E (găini tip Leghorn) – respectiv pentru găinile din rasele grele(Leclercq B., 1985): EM (kcal/zi) = (140 – 2,0T)Pm + 5∆P + 2E (găini tip Rhode-Island) EM (kcal/zi) = 75,8P + 5,49∆P + 2,35E (la 20 0C) unde: PM sau P = greutatea medie (kg); ∆P = sporul zilnic de greutate (g/zi); E = producţia de ouă; T = temperatura ambiantă (0C).

În funcţie de concentraţia energetică a hranei şi de producţia de ouă se poate stabili cantitatea de hrană care trebuie să fie ingerată zilnic; spre exemplificare, se ia cazul atât a găinilor uşoare, cât şi a celor grele (tab. 2.11).

Asupra cerinţelor de energie şi respectiv, asupra consumului de hrană la găini, o influenţă mare o are temeratura mediului; la găinile uşoare, cerinţele de energie se reduc cu 4 kcal/zi, pentru fiecare grad de temperatură, în intervalul 0 0 – 29 0C, în timp ce la rasele grele, reducerea respectivă este de 6 g/zi (Leclercq B. şi col., 1989).

78

Tabelul 2.11. Modul de stabilire a cantităţii de hrană ingerată Specificare Găini uşoare Găini grele

Greutate corporală, (kg) 1,5 3,5 Spor greutate, (g/zi) 3 6 % de ouat 70 70 Greutate ou, (g) 60 65 Producţie ouă, (g/zi) 42 45,5 EM (kcal/zi)* 303 385 kcal EM/kg hrană 2700 2900 3000 2700 2800 2900Hrană ingerată 112 104 100 144 140 134

* cerinţe stabilite după relaţiile specificate, în condiţiile unei temperaturi ambiante de 20 0C

Cerinţe de proteine

Estimarea cerinţelor de proteină pentru producţia de ouă se face ţinând cont

de cheltuielile pentru întreţinere (2-4 g/pasăre) şi de cele pentru producţia unui ou (10-12 g), avându-se în vedere un randament al utilizării proteinelor în producţia de ouă de cca. 60%.

Pentru realizarea acestui aport se impune corelarea nivelului proteic cu cel energetic, recomandându-se astfel cca. 5,3 g PB/1000 kcal EM la rasele uşoare şi 5,1-5,2 g/1000 kcal EM la rasele grele.

Concomitent cu nivelul proteic trebuie asigurat şi cel al aminoacizilor esenţiali care, la fel, trebuie corelat cu concentraţia energetică a hranei; pentru aceasta, pe 1000 kcal EM trebuie asigurată cantitatea de: 2,1-2,6 g lizină, 2,0-2,2 g aminoacizi sulfuraţi, 1,5-1,75 g treonină.

Ca regulă generală, se consideră că nivelul proteic şi cel al aminoacizilor trebuie să fie puţin mai ridicat decât nivelul cerinţelor, ţinându-se cont de variabilitatea materiilor prime, pentru a evita carenţele.

Cerinţe de minerale

În metabolismul substanţelor minerale, la păsările ouătoare, calciul ocupă un loc primordial, deoarece printr-un ou se elimină 2-2,2 g Ca; pe lângă Ca, un ou mai conţine P - 0,2 g, S - 0,11 g, K - 0,07 g, Na - 0,07 g, Mg - 0,03 g.

Din calciul ingerat, este reţinut în organism cca. 60 % la găinile tinere şi cca. 40 % la cele în vârstă; variaţia Ca din hrană trebuie să ţină cont de:

– procentul de ouat (un procent mai mare presupune un aport mai mare de Ca);

– greutatea păsărilor (păsările mai grele consumă mai multă hrană); – vârsta păsărilor (utilizarea Ca în organism scade după vârsta de 40 de

săptămâni); – conţinutul hranei în EM (nivelul mai ridicat în EM reduce consumul); – temperatura din adăpost (temperatura mai ridicată presupune un consum

mai redus de hrană şi respectiv, un supliment de Ca). În funcţie de toate aceste aspecte, valabile şi pentru alte minerale, aportul de

Ca recomandat este cel specificat în tabelul 2.12. Cerinţele în fosfor sunt mai reduse, dar se are în vedere că P din nutreţurile

vegetale, fiind sub formă de fitaţi, este puţin disponibil pentru păsări (maximum 30-40 %), motiv pentru care recomandările ar trebui făcute pentru P disponibil: se consideră că o cantitate de 400-450 mg P disponibil este suficientă pentru găinile ouătoare.

79

Tabelul 2.12. Recomandări cu privire la proporţia de Ca în hrana găinilor Vârsta găinilor săptămâni

21-40 peste 40 % de ouat

90 80 70 60 80 70 60 50 Hrană ingerată (g/zi)

% Ca în raţie 80 4,7 4,2 3,7 3,2 5,2 4,7 4,1 3,4 90 4,2 3,8 3,3 2,9 4,7 4,2 3,6 3,1

100 3,8 3,4 3,0 2,6 4,5 3,8 3,3 2,8 110 3,5 3,1 2,7 2,3 3,8 3,5 3,0 2,6 120 3,2 2,9 2,5 2,1 3,5 3,2 2,8 2,4 130 3,0 2,7 2,3 1,9 3,3 3,0 2,6 2,2

Pentru alte minerale, în cazul găinilor ouătoare recomandările se referă la un

număr relativ redus de elemente, respectiv Na (0,15%), Mn (110 ppm) şi Zn (50 ppm) (North O. şi col., 1990 cit de Halga P. şi col., 2005).

80

Test de evaluare

1. Definiţi cerinţele de hrană. 3. Dacă coaja unui ou conţine 2 g Ca, iar utilizarea Ca este de 50% cât Ca este necesar pentru sinteza unui ou? 5. Care este necesarul zilnic (întreţinere + producţie – un ou) de proteină al unei găini ouătoare?

a) 2-3 g/pasăre; c) 10-12 g/ou; b) 5-6 g/pasăre; d) 15-17 g/ou.

7. Cerinţele de PDI pentru întreţinere la taurine, exprimate în g/kg0,75, sunt:

a) 3,90; c) 2,50; b) 3,25; d) 2,35.

9. Cerinţele de energie la porci, păsări şi peşti se exprimă mai ales în:

a) EB; c) EM; b) ED; d) EN. 11. Definiţi starea fiziologică de întreţinere. 13. Enumeraţi factorii de influenţă ai ratei metabolismului bazal. 15. Exprimate în EN cerinţele de energie pe kg0,75 sunt mai mari la: a) taurine; c) cabaline; b) nu sunt deosebiri; d) suine. 17. Ponderea mai mare în structura oului o au: a) proteinele; b) lipidele; c) glucidele.

2. Prezentaţi metodele utilizate pentru estimarea cerinţelor de hrană. 4. Cerinţele de energie pentru 1 kg de lapte cu 4% grăsime sunt de: a) 1 UFL; b) 0,44 UFL; c) 740 kcal ENL. 6. Conţinutul cele mai ridicat de SU îl are sperma de:

a) taur; c) berbec; b) armăsar; d) vier.

8. Cerinţele de energie pentru reproducătorii masculi sunt superioare cerinţelor de întreţinere cu:

a) 40% c) 2-25%; b) 40-50%; d) nu sunt diferenţe.

10. Cerinţele de energie la rumegătoare se exprimă în:

a) EB; c) EM; b) ED; d) EN. 12. Prezentaţi legea suprafeţei. 14. Proteina sintetizată în rumen, din N fermentescibil este:

a) PDI; c) PDIN; b) PDIE; d) DIP.

16. Cele mai importante componente ale laptelui sunt: a) proteinele; b) lipidele; c) apa. 18. Cerinţele de proteine pentru 1 kg de lapte sunt de: a) 48 g PDI; b) 56 g PDI; c) 120 g PDI

Notă 4. Pentru fiecare problemă se acordă 0,5 puncte 5. Punctaj oficiu 1.00 punct 6. Punctaj total 10.00 puncte

Referate

1. Importanţa cunoaşterii cerinţelor de hrană ale animalelor. 2. Cerinţele pentru întreţinere şi creştere. 3. Cerinţele pentru producţia de lapte. 4. Cerinţele pentru producţia de ouă.

81

CAPITOLUL 3

NUTREŢURILE UTILIZATE ÎN ALIMENTAŢIA ANIMALELOR ŞI CARACTERISTICILE

LOR NUTRITIVE

Noţiunea de nutreţ este foarte largă, în această categorie intrând produse foarte complexe cum sunt cele de origine animală (laptele, făina de carne) dar şi nutreţuri care au un conţinut destul de limitat în substanţe nutritive cum sunt unele nutreţuri de origine minerală (sarea, creta, fosfat). Tot în categoria de nutreţuri intră şi unele produse de sinteză, ca ureea, aminoacizii de sinteză, vitamine, preparate hormonale, enzime, antioxidanţi, care deşi utilizate în cantităţi mici au importanţă nutriţională deosebită. Totalitatea nutreţurilor care intră în alimentaţia unei specii constituie baza furajeră a acelei specii.

3.1. Criterii de clasificare a nutreţurilor Criteriile de clasificare cele mai des utilizate sunt:

după origine: nutreţuri de origine vegetală, animală, minerală şi de sinteză; după concentraţia energetică a acestora: nutreţuri concentrate, care într-un

volum mic dozează o cantitate mare de energie şi substanţe nutritive (grăunţe, seminţe, reziduuri industriale, concentrate, nutreţuri de origine animală sub formă de făinuri) şi nutreţuri de volum sau voluminoase care au o concentraţie energetică mică pe unitatea de volum (nutreţuri fibroase, grosiere şi diferite suculente);

după conţinutul în apă: nutreţuri cu conţinut ridicat în apă, 85-90% (rădăcinoase, tuberculifere, unele nutreţuri verzi, reziduuri industriale apoase), nutreţuri cu conţinut mai scăzut în apă, 30-40% silozuri, semisilozuri) şi nutreţuri uscate, care au peste 85% SU, respectiv sub 15% apă;

după conţinutul în substanţe nutritive (în proteine, grăsimi, celuloză, extractive neazotate).

3.2. Nutreţurile de origine vegetală

3.2.1. Nutreţurile verzi

În această grupă intră o mare diversitate de nutreţuri, aparţinând la diferite familii botanice, care pot fi produse pe pajişti naturale şi cultivate sau în culturi furajere. Nutreţurile verzi constituie baza alimentaţiei animalelor rumegătoare şi erbivore pe timp de vară, fiind nutreţurile care pot acoperi până la exclusivitate cerinţele de energie şi substanţe nutritive ale animalelor cu producţii medii (12-15 l lapte/cap/zi). De asemenea, porcinele şi păsările, mai ales cele crescute în sistem gospodăresc pot utiliza pe timp de vară cantităţi importante de nutreţuri verzi (20-

82

30% din necesar), fiind o sursă importantă de echilibrare a necesarului proteic, energetic, vitaminic şi mineral. Nutreţurile verzi au un conţinut ridicat în apă (75-85%), au un conţinut ridicat în proteine (mai ales cele din familia leguminoase), sunt bogate în vitamine şi substanţe minerale. Dacă sunt recoltate în fază optimă (18-22% S.U.), nutreţurile verzi au un conţinut moderat în celuloză şi o digestibilitate ridicată a substanţelor nutritive. Utilizate în alimentaţia vacilor de lapte au influenţă pozitivă asupra lactogenezei iar la tineretul de prăsilă asigură o alimentaţie echilibrată şi o dezvoltare armonioasă. Nutreţurile verzi, dacă sunt utilizate prin păşunat, sunt nutreţuri ieftine, ceea ce influenţează pozitiv asupra preţului de cost al produselor animale. Pajiştile naturale Pajiştile naturale sunt asociaţii floristice naturale care se pot utiliza prin păşunat fie prin cosire şi utilizată ca masă verde. În ţara noastră suprafaţa pajiştilor naturale este apreciată la cca. 4,5 milioane ha din care, 2,8-3 milioane hectare utilizate ca păşune şi 1,5 milioane hectare sub formă de fâneaţă. Aceasta reprezintă cca. 20% din suprafaţa agricolă utilă a ţării, manifestându-se o uşoară tendinţă de creştere a acesteia (prin defrişări de păduri, reamenajarea complexului Delta-Dunării reînfiinţarea imaşurilor comunale). Plantele furajere de pe pajiştile naturale aparţin în principal la două familii botanice, graminee şi leguminoase dar pe lângă acestea pot exista şi plante din alte familii botanice, unele cu valoare furajeră ridicată. Valoarea nutritivă şi productivitatea pajiştilor naturale este influenţată de o multitudine de factori dintre care cei mai importanţi sunt: asociaţia floristică, regimul de precipitaţii, condiţiile de sol, clima şi faza de vegetaţie a plantelor în momentul utilizării. Datorită condiţiilor geografice foarte variate din ţara noastră şi pajiştile au o mare diversitate. După zona geografică se împart în: pajişti de câmpie şi podişuri joase, de deal şi podişuri înalte, de munte şi alpine. Pajişti de câmpie şi podişuri joase – sunt dispuse în zona de stepă şi silvostepă, mergând până la altitudini de 250-300 m. Se apreciază că aceste pajişti ar fi de cca. 550.000 ha şi sunt dispuse pe terenurile cele mai slabe, improprii culturilor cerealiere, râpe etc. Aceste pajişti sunt de slabă calitate pe de o parte datorită condiţiilor de sol, de climă, datorită regimului de precipitaţii scăzut şi mai ales datorită asociaţiilor floristice nesatisfăcătoare. Producţiile la ha sunt de 5-10 t masă verde. Pajiştile de dealuri şi podişuri înalte – sunt amplasate în zona pădurilor de foioase (până la 800 m altitudine), şi sunt apreciate la cca. 1,5 milioane ha. Asociaţiile floristice sunt dominate de speciile Festuca şi Medicogo falcata cu producţii de 7-12 t masă verde şi cu o valoare nutritivă de 0,98-1,15 UFL/kg SU, 62-109 g PDIN/kg SU şi 79-88 g PDIE/kg SU. Pajiştile de munte – sunt dispuse pe înălţimi de până la 1500 m şi sunt apreciate la cca. 1,1 milioane ha. Datorită regimului de precipitaţii şi a condiţiilor de sol şi climă, asociaţiile sunt mai bune şi au o valoare nutritivă mai ridicată. Producţiile pot ajunge în zonele favorabile la 20-25 t/ha iar valoarea nutritivă este de 0,61-0,79 UFL/kg SU, 74-90 g PDIN/kg SU şi 59-82 g PDIE/kg SU. Pajiştile alpine – sunt plasate la înălţimi de peste 1600 m pe o suprafaţă de 0,12 milioane ha, depăşind zona pădurilor de conifere. Au o vegetaţie scundă, cu o producţie mică şi cu o valoare nutritivă mai scăzută. Asociaţiile floristice

83

sunt dominate de Agrostis, Festuca şi Nardus iar în unele zone apar şi speciile Carex şi Juncus, care duc la scăderea valorii nutritive a acestora. În afară de pajiştile naturale zonale mai există şi unele pajişti intrazonale cum sunt cele dispuse pe solurile sărăturoase şi nisipoase sau în zonele inundabile (pe lunci şi bălţi) care au mai mică importanţă economică deoarece sunt, fie slab productive, fie că au o valoare nutritivă scăzută. Nutreţurile verzi cultivate Datorită creşterii efectivelor de animale, ca şi a tendinţei de creştere a suprafeţelor agricole afectate culturilor cerealiere şi tehnice, pajiştile naturale nu pot satisface necesarul de furaje, iar în unele zone mai ales în zona de câmpie şi de deal suprafeţele cu păşuni sunt din ce în ce mai mici ceea ce impune producerea furajelor cultivate. Culturile furajere au avantajul utilizării de specii şi soiuri de plante furajere cu productivitate mare şi valoare nutritivă ridicată, ele pot fi astfel eşalonate încât să asigure în mod constant necesarul de nutreţuri pe timpul verii iar excedentul poate fi conservat pentru perioada de stabulaţie. Culturile furajere pentru masa verde, se obţin prin utilizarea de plante furajere anuale şi perene mai ales din familia leguminoaselor şi gramineelor. Leguminoasele perene – aparţin unei familii botanice de foarte mare importanţă, atât prin producţiile mari care se obţin la ha cât şi prin valoarea nutritivă şi mai ales conţinutul în proteine. Datorită capacităţii fixatoare de azot a bacteriilor cu care trăiesc în simbioză, leguminoasele sintetizează o mare cantitate de proteine lăsând totodată în sol cantităţi importante de azot (128-130 kg N/ha), fiind din acest punct de vedere bune premergătoare pentru cultura cerealelor. Leguminoasele au un conţinut ridicat în proteine, (15-25%), sunt bogate în săruri minerale (8-12% din SU) şi în special săruri de Ca (3-4 g/kg masă verde), au un conţinut ridicat în caroten (30-60 mg/kg masă verde) şi în vitaminele A şi C. Lucerna (Medicago sativa) – este una din cele mai importante plante furajere atât prin producţiile mari obţinute la ha cât mai ales prin conţinutul în proteine. Este principalul nutreţ utilizat ca corector de proteină pentru raţiile utilizate în timpul stabulaţiei, iar pe timp de vară, când se asociază cu unele graminee sărace în proteine (porumb masă verde). Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă este diferită, în funcţie de faza de vegetaţie şi partea de plantă utilizată ca nutreţ. Producţia de masă verde este influenţată de condiţiile de sol şi climă dar mai ales de regimul pluviometric. Se apreciază că producţia de masă verde poate fi în condiţii agrotehnice mai slabe de 25-30 t/ha, în condiţii bune de 40-60 t/ha şi în condiţii foarte bune de 60-80 t/ha. Lucerna verde are o digestibilitate ridicată a proteinei (75-80%) şi are un conţinut ridicat în lizină, arginină, treonină şi triptofan ceea ce îi conferă o valoare biologică ridicată comparativ cu proteinele din alte nutreţuri verzi. Lucerna se utilizează aproape la toate speciile de animale dar în principal la rumegătoare, cabaline, iepuri de casă. Datorită conţinutului ridicat în proteine, mult peste necesarul animalelor se recomandă asocierea acesteia cu graminee verzi pe timp de vară iar iarna în asociere cu gramineele însilozate, cu nutreţurile grosiere, şi alte suculente. Pentru a se evita meteorizaţiile (în cazul când lucerna este foarte tânără şi umedă) se recomandă obişnuirea animalelor prin introducerea acesteia progresiv şi în

84

amestec cu nutreţuri de volum sau după o prealabilă pălire. La vacile de lapte se recomandă cantităţi zilnice de 25-35 kg la care se adaugă 20-40 kg graminee verzi; la tineretul taurin 15-25 kg/cap/zi; la ovine 3-5 kg iar la cabaline 20-30 kg. Lucerna masă verde se utilizează şi în alimentaţia porcinelor şi păsărilor crescute în sistem gospodăresc şi semiintensiv. La scroafele în lactaţie se recomandă 8-10 kg/cap/zi, la cele în gestaţie 3-4 kg şi la tineretul porcin de peste 30 kg, cantităţi de 3-5 kg. La găinile ouătoare se recomandă 80-100 g, iar la palmipede 100-150 g/cap/zi. Trifoiul roşu (Trifolium pratense) – este de asemenea o cultură furajeră valoroasă, recomandată în zonele mai puţin prielnice culturii lucernei, mai ales în zonele de deal şi de munte unde regimul de precipitaţii este de peste 1000 mm/an. Producţia de masă verde este mai scăzută comparativ cu a lucernei. Valoarea nutritivă şi modul de utilizare sunt sensibil apropiate de cel al lucernei iar momentul optim de recoltare este la început de înflorire; la această fază de vegetaţie trifoiul are 19-20% SU; 0,75-0,93 UFL/kg SU, 97-154 g PDIN/kg SU şi 84-107 g PDIE/kg SU. Unele soiuri de trifoi au rezistenţă mare la păşunat şi se utilizează în amestecuri cu graminee (Lolium, Poa) la înfiinţarea de pajişti cultivate. Sparceta (Onobrychis sativa) – este o plantă furajeră cultivată pe soluri calcaroase, denivelate şi erodate unde nu se poate cultiva lucerna. Are o compoziţie chimică apropiată de a trifoiului dar cu un conţinut mai ridicat în celuloză. Sparceta este rezistentă la secetă şi condiţiile vitrege de sol şi climă, produce 15-30 t masă verde/ha, pe terenurile degradate, iar în condiţii bune poate produce până la 50 t/ha. Faza optimă de recoltare este la început de înflorire, când are 19-20% SU, 0,84-1,01 UFL, 96-123 g PDIN/kg SU şi 90-96 g/PDIE/kg SU. Ghizdeiul (Lotus corniculatus) – este o plantă furajeră cultivată atât în cultură pură, dar este utilizat mai ales la înfiinţarea pajiştilor cultivate sau la supraînsămânţarea pajiştilor naturale. Este bine valorificat de animale şi nu produce meteorizaţii. In anumite condiţii de sol şi climă, unele soiuri pot sintetiza şi un glicozid cianogenetic, care are influenţă negativă asupra sănătăţii animalelor imprimând totodată şi gust neplăcut laptelui (prin gustul amărui al acestuia). Sulfina (Melilotus albus) – este o leguminoasă frecvent utilizată pentru punerea în valoare a unor soluri degradate, calcaroase, neproductive, fiind rezistentă la ger şi secetă. Se utilizează rar în cultură pură, cel mai frecvent se utilizează la formarea de asociaţii floristice de pe pajiştile degradate din zonele aride. Recoltarea plantelor se face înainte de îmbobocire deoarece se lignifică foarte repede fapt care duce la scăderea digestibilităţii substanţelor nutritive. În fază mai avansată de vegetaţie sintetizează o substanţă toxică hemolizantă-dicumarolul. Leguminoase anuale – dintre leguminoasele anuale cele mai folosite pentru obţinerea de nutreţuri sunt mazărea furajeră, măzărichea, lupinul, soia, bobul iar în asociaţii cu gramineele borceagul. Mazărea furajeră (Pisum arvense) – mai puţin utilizată în cultură pură şi mai mult în asociaţie cu unele graminee, cu porumbul, orzul, ovăzul, secara, iarba de Sudan, cu care formează borceaguri deosebit de valoroase. Se recoltează când mazărea ajunge în fază de păstăi iar gramineele la înspicare, faza în care borceagul are 15-18% SU. Se utilizează la toate speciile de animale dar în mod special la vacile de lapte şi tineretul taurin în creştere, având influenţă pozitivă asupra secreţiei lactate şi asupra creşterii şi dezvoltării.

85

Măzărichea – se disting mai multe specii (Vicia villosa, Vicia panonica şi Vicia sativa) care se utilizează la formarea de borceaguri de toamnă (V. villosa şi V. panonica) şi de primăvară (V. sativa) în asociaţie cu ovăzul, secara şi iarba de Sudan. Borceagurile recoltate în fază optimă au o valoare energetică de 0,76-1,00 UFL/kg SU, 105-142 g PDIN/kg SU şi 89-98 g PDIE/kg SU. Sunt foarte bine utilizate de vacile de lapte şi tineretul taurin în creştere. Lupinul – sunt mai multe specii de lupin dar cel mai des utilizat este lupinul alb (Lupinus albus). Se cultivă pe suprafeţe întinse în ţările mediteraneene dar nu în cultură pură,ci sub formă de borceaguri, în asociaţie cu ovăzul, orzul şi secara. Dă producţii bune la ha (30-40 t) şi este bine echilibrat energo-proteic. Se utilizează şi la supraînsămânţarea pajiştilor naturale. În unele ţări din CE, lupinul se cultivă până la faza de masa verde după care este tocat şi este reîncorporat în sol, pentru îngrăşarea acestuia, fiind bogat în azot şi Ca. Soia (Glycine hispida) – pentru nutreţ verde se cultivă soiurile înalte şi cu aparatul foliar bine dezvoltat. Se cultivă mai rar în cultură pură dar se asociază frecvent cu porumbul, dând producţii mari la ha. Se recoltează în faza de formare a păstăilor când se utilizează ca masă verde sau într-o fază mai avansată (bob în lapte - ceară) când se însilozează. Când se recoltează pentru masă verde are cca. 15-17% SU, fiind un nutreţ valorificat bine de vacile de lapte. Graminee anuale – au o mare productivitate şi sunt bogate în energie, în caroteni dar mai sărace în proteine şi Ca. Cele mai utilizate graminee sunt: porumbul, iarba de Sudan, sorgul furajer, raigrasul, secara, orzul, ovăzul şi uneori grâul, în special genul Triticale. Porumbul furajer (Zea mais) – este o plantă deosebit de valoroasă atât pentru nutreţ verde cât şi pentru însilozare. Porumbul utilizat ca masă verde se cultivă la densităţi mari, 400-600.000 plante/ha şi se recoltează în faza de început de înspicare (60-70 cm) când dă producţii de 20-25 t/ha. Poate fi semănat primăvara şi recoltat pentru masă verde în lunile iulie-august sau se poate semăna după recoltarea păioaselor (orz, grâu, secară) asigurând cantităţii importante de masă verde în lunile septembrie şi octombrie. Datorită conţinutului scăzut în proteine, pentru echilibrarea necesarului proteic, trebuie asociat cu lucerna masă verde sau se utilizează un concentrat proteic. Valoarea nutritivă a porumbului masă verde este de 0,97-1,06 UFL/kg SU, 44-74 g PDIN/kg Su şi 71-74 g PDIE/kg SU. De asemenea, porumbul poate fi semănat în amestec cu soia, când se obţine un nutreţ bine echilibrat.

Porumbul masă verde este utilizat cu precădere în hrana vacilor de lapte, în cantităţi de 20-40 kg/cap şi în alimentaţia tineretului taurin suspus îngrăşării, 20-30 kg. Iarba de Sudan (Sorghum Sudanense) – este o plantă furajeră de cultură utilizată mai ales în zonele cu un regim de precipitaţii mai scăzut, recomandată în zonele sudice şi sud-estice ale ţării. Valoarea nutritivă este apropiată de a porumbului masă verde dar are o capacitate de regenerare mare putându-se obţine 2-3 coase/an. Înainte de înspicare are cca. 20% SU; 0,68-1,03 UFL, 31-101 g PDIN/kg SU şi 58-83 g PDIE/kg SU. Se utilizează în alimentaţia vacilor de lapte şi a tineretului taurin supus îngrăşării. Iarba de Sudan poate fi utilizată şi pentru însilozare, în cultură pură sau în amestec cu mazărea, măzărichea sau soia. Sorgul zaharat sau gaoleanul (Sorghum Sacharatum) – se cultivă ca plantă de nutreţ verde în zonele secetoase, unde cultura porumbului este mai puţin favorabilă, fără irigaţii. Este bogat în glucide dar sărac în proteine. Se cultivă fie în cultură pură, fie asociat cu iarba de Sudan sau cu unele leguminoase. În fază vegetativă, sorgul

86

zaharat poate sintetiza nitroglicozizi care prin hidroliză provoacă intoxicaţii cu acid cianhidric. Se recomandă utilizarea acestuia după o prealabilă pălire. Raigrasul italian (Lolium multiflorum) – este o graminee furajeră anuală sau bienală, care este foarte mult utilizată în ţările mediteraneene. Dă producţii de 60-80 t/ha în condiţii normale iar în condiţii de irigare, de 80-100 t/ha. Se utilizează atât sub formă de masă verde cosită cât şi însilozat sau sub formă de fân. Se cultivă atât în cultură pură cât şi în asociaţie cu unele leguminoase cum ar fi măzărichea şi mazărea furajeră. Este bine valorificat de vacile de lapte, în cantităţi de 40-50 kg/cap/zi. Secara (Secale cereale) – se poate utiliza pentru furaj verde fie în cultură pură sau în amestec cu o leguminoasă. Ca masă verde se poate utiliza până la înspicare, după această fază se lignifică, scade digestibilitatea substanţelor nutritive şi corespunzător scade cantitatea ingerată. Se utilizează la vacile de lapte în cantităţi de 40-50 kg ,în funcţie de faza de vegetaţie. Ovăzul (Hordeum vulgare) – se utilizează ca atare sau în amestec cu măzărichea sau mazărea, dând borceaguri deosebit de valoroase. Mai sunt şi alte specii de graminee anuale care pot fi utilizate ocazional pentru obţinerea de masă verde, cum ar fi ovăzul, grâul şi specia Triticale. Graminee perene – cele mai valoroase graminee perene sunt: raigrasul (Lolium perene), festuca sau păiuşul de livezi (Festuca pratensis), golomăţul (Dactylis glomerata) şi timoftica (Phleum pratense). Se cultivă în cultură pură mai ales raigrasul şi golomăţul însă rezultate foarte bune se obţin când se asociază cu leguminoasele perene pentru înfiinţarea de pajişti permanente sau la supraînsămânţarea celor existente. Valoarea nutritivă este sensibil apropiată de a gramineelor anuale fiind influenţată de faza de vegetaţie şi de proporţia dintre graminee şi leguminoase. Faza optimă de recoltare este înainte de înspicare şi început de înspicare, deoarece după această fază are loc un proces rapid de lignificare, în special la golomăţ şi raigras. Alte surse de nutreţuri verzi - pe lângă plantele furajere din familia leguminoase şi graminee mai sunt şi alte specii de plante, aparţinând la alte familii botanice, care sunt deosebit de valoroase cum ar fi: rapiţa furajeră, varza furajeră, floarea soarelui şi o serie de produse secundare ca: frunzele şi coletele de sfeclă, frunzele de varză şi morcov. Rapiţa furajeră - este o cultură foarte mult utilizată în unele ţări ca Franţa, Germania, Polonia, atât ca nutreţ verde cât şi pentru seminţe. Este o plantă cu viteză de creştere foarte rapidă, fiind nutreţul verde cel mai timpuriu recoltat, culturile cu rapiţă masă verde eliberează devreme terenurile cultivate, ceea ce practic nu afectează cultura porumbului. Este rezistentă la îngheţ şi asigură producţii de 25-35 t/ha.

Faza optimă de recoltare este înainte de înflorire, când are 12-13% SU, 1,05-1,11 UFL/kg SU, 130-140 g PDIN/kg SU şi 89-92 g PDIE/kg SU. După această fază are loc un proces intens de lignificare şi acumulare a unor substanţe cu gust amar, care afectează şi compoziţia chimică, respectiv valoarea nutritivă şi ingestibilitatea. Deoarece consumul de masă verde nu poate fi prelungit din cauza evoluţiei rapide a ciclului de vegetaţie, surplusul de masă verde recoltat se poate însiloza în amestec cu grosiere tocate. Cantităţile utilizate sunt de 20-25 kg/cap şi zi la vacile de lapte şi 15-20 kg la tineretul taurin. Rapiţa poate sintetiza o serie de substanţe antitiroidiene (VTO, ITT, oxazolidonă), când plantele sunt avansate ca fază de vegetaţie. Floarea soarelui – se cultivă pentru nutreţ verde mai ales în zonele secetoase şi nu în cultură pură, ci în amestec cu porumbul, sorgul şi soia. Dă

87

producţii mari la hectar (30-50 t) şi se utilizează ca nutreţ verde numai până la formarea capitulilor, deoarece după această fază se lignifică. Se administrează sub formă tocată la vacile de lapte 20-30 kg/cap/zi şi la tineretul taurin la îngrăşat 15-25 kg/cap/zi. Frunzele şi coletele de sfeclă – constituie un subprodus vegetal de la cultura sfeclei de zahăr, ce reprezintă 30-40% din greutatea rădăcinilor. Sunt bogate în apă şi glucide având influenţă pozitivă asupra producţiei de lapte. Dacă sunt utilizate în cantităţi mari pot provoca accelerarea tranzitului intestinal de aceea se recomandă utilizarea a 20-30 kg/cap/zi la vacile de lapte şi în amestec cu fibroase sau grosiere tocate. Frunzele sunt deosebit de bogate în acid oxalic şi săruri de K care au efect laxativ şi demineralizat, de aceea se recomandă utilizarea suplimentară de carbonat de calciu (creta furajeră). Frunzele de varză şi de morcov – pot fi folosite toamna rezultând din grădinile de legume, dar trebuiesc curăţate şi spălate de impurităţi. Cantităţile utilizate sunt de 15-25 kg/cap/zi la vacile de lapte şi 15-20 kg/cap/zi la tineret taurin; utilizate în cantităţi mai mari pot influenţa negativ gustul şi culoarea laptelui. 3.2.2. Nutreţurile fibroase Sunt nutreţuri celulozice care provin din nutreţuri verzi, după ce au fost uscate. Fânurile uscate şi conservate corespunzător trebuie să păstreze caracteristicile plantelor din care au provenit, culoarea verde, aromă plăcută, să se facă cu pierderi cât mai mici şi să nu conţină praf, impurităţi sau mucegaiuri. Valoarea nutritivă a fânurilor este influenţată pe de o parte de familia botanică sau compoziţia floristică a plantelor şi de faza de vegetaţie în momentul recoltării, sistemul de uscare şi păstrare a acestuia. Momentul optim de recoltare pentru leguminoase este în general la faza de îmbobocire iar pentru graminee faza de început de înflorire. Trifolienele se recoltează când cca. 50% din plante sunt înflorite, sparceta înainte de înflorire iar ghizdeiul în plină înflorire. Uscarea fânurilor se face în mod diferit, în funcţie de zonă, regim de precipitaţii, dotare tehnică etc. Se practică două sisteme de uscare: uscarea naturală şi uscarea artificială. Uscarea naturală este aplicată pe scară largă în unităţile zootehnice mai mici şi dispuse în zona de câmpie şi deal. Se practică uscarea în brazdă, în valuri şi în căpiţe, iar în zonele cu regim pluviometric mai ridicat se practică uscarea pe suporturi (prepeleaci, garduri sau paliere). Uscarea naturală trebuie să se facă într-un timp cât mai scurt şi în absenţa precipitaţiilor, în caz contrar pierderile materiale şi de substanţe nutritive sunt foarte mari. Tabelul 3.1. Pierderile de substanţe nutritive prin uscarea naturală

Uscat pe timp favorabil Uscat pe timp nefavorabil Specificare în

căpiţe în

valuri în brazdă întoarsă

brazdă reîntoarsă căpiţe în

brazdă suporturi

Pierderi de SU (%) 10,9 12,8 18,3 20,3 19,0 29,2 18,8 Pierderi de proteină (%) 13,6 13,8 26,8 30,1 27,3 37,9 19,0

Reducerea valorii nutritive (%) 12-15 14-16 15-20 25-30 15-18 35-50 20-22

Sursa: Stan Gh. şi Simeanu D., 2005

88

Uscarea artificială este practicată în tot mai multe unităţi şi permite obţinerea unor fânuri de calitate superioară, cu pierderi mici materiale şi de substanţe nutritive. Uscarea se realizează prin ventilaţie, cu ajutorul curenţilor de aer rece sau cald, curenţi ce pot fi produşi de ventilatoare sau instalaţii speciale de uscare. Se practică mai mult uscarea cu curenţi de aer rece, deoarece este mai puţin consumatoare de energie, comparativ cu uscarea la cald. Prin uscarea artificială plantele îşi menţin frunzele, se prezervă carotenii, iar pierderile materiale şi în substanţe nutritive sunt sub 8% (fig. 3.1).

Fig. 3.1. Pierderile ce se înregistrează în tehnologia de obţinere şi

utilizarea a fânului (% din SU) Fânul natural - obţinut de pajiştile naturale deţine o pondere importantă în ţara noastră, mai ales în zonele de deal şi de munte. Se distinge o mare varietate de tipuri şi subtipuri, în funcţie de zona geografică şi asociaţia floristică. După criteriile zonale fânurile naturale sunt de: baltă, luncă, stepă, câmpie, deal şi munte. Fânurile naturale se utilizează în alimentaţia bovinelor, ovinelor, cabalinelor în cantităţi de 3-10 kg, în funcţie de specia de animale, categoria de vârstă, nivelul productiv al acestora şi în funcţie de structura raţiei, respectiv ponderea altor nutreţuri în raţia de hrană. Fânurile obţinute din plante cultivate – în scopul obţinerii de fânuri, ca plante de cultură, se utilizează specii din familia leguminoase şi graminee, anuale sau perene, în cultură pură sau în amestec. Cele mai valoroase plante cultivate aparţin familiei leguminoase, în special cele perene, care sunt foarte bogate în proteine, substanţe minerale şi vitamine. Fânul de lucernă - este cel mai valoros nutreţ fibros şi se obţine din cultura lucernei. Fânul de lucernă este bogat în proteine (101-114 g PDIN/kg SU şi 83-94 g PDIE/kg SU), în substanţe minerale, în special în Ca, (12-16 g/kg) iar dacă este uscat şi conservat corespunzător, este bogat în caroten (100-150 mg/kg). Datorită conţinutului ridicat în proteină, fânul de lucernă constituie principalul nutreţ proteic şi corector al deficitului de proteine în raţiile pe timp de iarnă. De asemenea, dacă este recoltat în faza vegetativă şi uscat artificial, fânul de lucernă poate fi măcinat şi utilizat sub formă de făină de fân de lucernă în structura nutreţurilor combinate destinate porcinelor şi păsărilor (5-8%). La vacile

89

de lapte se utilizează în cantităţi de 4-7 kg, în funcţie de nivelul productiv al acestora şi de aportul în proteine a celorlalte nutreţuri din raţie, la taurii de reproducţie 5-8 kg, la tineretul taurin 3-5 kg, la ovine 0,5-1,5 kg iar la cabaline 6-10 kg. Fânul de trifoi – are caracteristici nutritive şi mod de utilizare apropiat de a fânului de lucernă. Se produce în zonele de deal, unde nu se poate cultiva lucerna. Dă producţii de 6-8 t/ha, în 2-3 coase. Recoltarea plantelor pentru fân se recomandă la faza de înflorire, deoarece recoltat înainte de această fază are un conţinut ridicat în apă şi este mai greu de uscat. În zonele de deal, unde se produc cantităţi mai mici de nutreţuri suculente de iarnă, ponderea fânului de trifoi este mai mare în raţie astfel, la vacile de lapte se utilizează 8-10 kg , la tineretul taurin 5-7 kg, la cabaline de muncă 10-12 kg. Fânul de sparcetă – se obţine din cultura sparcetei sau a sparcetei cu alte plante furajere. Este o plantă furajeră valoroasă, rezistentă la secetă şi condiţiile de microclimat. Se obţin producţii de 6-10 t/ha şi cu valoarea nutritivă apropiată de a fânului de lucernă. Sparceta valorifică foarte bine solurile mai puţin fertile, solurile calcaroase şi bogate în Ca. Fânul de sparcetă are un gust plăcut şi o digestibilitate ridicată a substanţelor nutritive. Se utilizează în hrana rumegătoarelor şi a cabalinelor în cantităţi apropiate de a fânului de lucernă. Fânul de borceaguri – se obţine din cultura borceagurilor, respectiv a amestecului de graminee anuale (orz de toamnă, secară, ovăz) cu leguminoase anuale (mazărea şi măzărichea). Se obţin fânuri de bună calitate, bine echilibrate în energie şi proteine la care se îmbină capacitatea productivă a gramineelor şi conţinutul ridicat al leguminoaselor în proteine. Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a fânurilor de borceaguri depinde de raportul dintre leguminoase şi graminee, de faza de vegetaţie în momentul recoltării, de modul de uscare şi conservare a acestora. Ponderea gramineelor faţă de leguminoase, în amestecurile pentru fânul de borceag este de 60-70/30-40%. Cantităţile de fân de borceag utilizate la diferite specii de animale sunt de 4-6 kg/cap la vacile de lapte, 3-5 kg/cap la tineretul taurin, 7-8 kg/cap la cabaline, 1-2 kg/cap la ovine. Fânurile de graminee cultivate – în scopul obţinerii de fânuri se utilizează atât gramineele anuale dar mai ales gramineele perene cultivate. Dintre gramineele perene cultivate cele mai utilizate sunt raigrasul englezesc, raigrasul aristat (Lolium multiflorum), golomăţul (Dactylis glomerata), păiuşul de livadă, timoftica iar dintre gramineele anuale cultivate, iarba de Sudan. Sunt nutreţuri bogate în energie, dar cu un conţinut mai scăzut în proteine şi cu un conţinut moderat în Ca şi P. Dacă sunt recoltate în fază optimă şi uscate corespunzător, au un conţinut de 50-60 mg caroten. Gramineele se lignifică rapid de aceea trebuie respectată cu stricteţe faza optimă de recoltare. 3.2.3. Nutreţuri însilozate Conservarea nutreţurilor prin însilozare sau murare constituie o tehnologie utilizată în toate ţările lumii şi mai ales în cele dispuse în emisfera nordică, unde condiţiile de producere a fânurilor sunt mai dificile. Acest procedeu de conservare prezintă multe avantaje comparativ cu conservarea prin uscare şi anume:

conservarea se face în mediu umed menţinând suculenţa plantelor, ceea ce are influenţă pozitivă asupra lactogenezei;

90

pierderile materiale şi de substanţe nutritive sunt mai mici comparativ cu conservarea prin uscare;

la însilozare se utilizează plante furajere care dau producţii foarte mari, sunt ieftine şi se pot conserva în momentul cel mai potrivit;

conservarea nutreţurilor prin însilozare este o soluţie alternativă mai ales când condiţiile atmosferice nu permit uscarea unor plante pentru fân;

în momentul însilozării se pot introduce în masa de nutreţ substanţe azotate neproteice (uree), sau se pot utiliza în amestec, cu nutreţuri proteice (lucernă, trifoi) care duc la o creştere a conţinutului în proteine.

În alimentaţia vacilor de lapte şi a taurinelor supuse îngrăşării, ponderea nutreţurilor însilozate poate fi de 50-60% din valoarea energetică a raţiei. Prin însilozare se pot conserva nutreţuri simple, amestecuri de nutreţuri, sau amestecuri de nutreţuri cu reziduuri industriale apoase, rădăcinoase, tuberculi şi chiar nutreţuri concentrate. Însilozarea porumbului

Porumbul pentru siloz constituie o cultură deosebit de importantă pentru ţara noastră deoarece dă producţii mari la ha, are un conţinut ridicat în zaharuri uşor fermentescibile şi se însilozează uşor. Se cultivă primăvara şi se recoltează în faza lapte-ceară şi ceară, adică atunci când plantele au 27-30% SU, şi au un important conţinut în amidon în boabe. La această fază şi la densităţi de 60-80.000 plante se obţin producţii de 60-80 t/ha cu o valoare nutritivă de 0,9 UFL/kg SU şi 0,8 UFC/kg SU, 50-53 g PDIN/kg SU şi 64-68 g PDIE/kg SU. Se poate practica şi amestecul între porumb şi o plantă leguminoasă (soia şi mazărea) însă datorită nesincronizării fazelor optime de vegetaţie în momentul recoltării, se preferă cultura pură. Pentru creşterea conţinutului în proteine, se recomandă introducerea în momentul însilozării a unei soluţii de uree 5‰ (5 kg uree/t porumb). Porumbul pentru siloz se poate cultiva şi după cultura borceagului de toamnă sau după culturile de păioase (orz, grâu, secară). Datorită condiţiilor favorabile din ţara noastră, chiar la însămânţare în mirişte (după păioase) se obţin producţii deosebit de ridicate, ceea ce conferă acestei culturi o importanţă deosebită în balanţa furajeră a rumegătoarelor.

Însilozarea gramineelor perene şi altor graminee anuale Gramineele perene şi anuale se pretează bine la însilozare deoarece sunt suficient de bogate în zaharuri uşor fermentescibile şi au cantităţi corespunzătoare de proteine. Se recomandă recoltarea în fază optimă, deoarece după această fază are loc un proces intens de lignificare care duce la scăderea valorii nutritive. În cazul când plantele au în momentul recoltării un conţinut ridicat în apă se recomandă după caz pălirea în brazdă timp de 6-8 ore şi apoi tocarea lor, fie însilozarea în amestec cu grosiere tocate. Însilozarea leguminoaselor şi borceagurilor – se face mai ales în cazul când uscarea pentru fân este perturbată de un regim pluviometric intens. Leguminoasele (lucerna, trifoiul, sparceta, ghizdeiul) sunt bogate în proteine dar au un conţinut relativ scăzut în zaharuri uşor fermentescibile de aceea se însilozează mai greu.

Pentru reuşita murării leguminoaselor se recomandă mai multe metode şi anume:

pălirea în brazdă timp de 24-48 ore, pentru a creşte cantitatea de substanţă uscată şi implicit a cantităţii de zaharuri uşor fermentescibile, care asigură

91

acel minimum de zahăr necesar pentru buna desfăşurare a proceselor de fermentaţie;

amestecul de graminee cu leguminoase în părţi egale; adaosul de glucide uşor fermentescibile, ca melasa (1-2%); adaosul de acizi anorganici sau organici, care să ducă la scăderea pH-lui

(A.I.V., acid formic 5%, foraform, amasil); adaosul de aditivi furajeri (lactosil, celulaze, hemicelulaze); amestecul de leguminoase (lucernă, trifoi) cu făinuri de cereale (bogate în

amidon), în proporţii diferite în funcţie de specia de animale cărora le este destinat nutreţul murat.

Borceagurile fiind asociaţii de leguminoase cu graminee, au suficiente cantităţi de zaharuri uşor fermentescibile şi deci nu ridică probleme în privinţa însilozării. Însilozarea rapiţei masă verde - rapiţa utilizată ca masă verde este una din cele mai timpurii culturi furajere iar în momentul recoltării (înainte de înflorire) are 12-13% SU. După înflorire are lor o lignificare rapidă şi capătă gust amar ceea ce face ca utilizarea acesteia pentru masă verde este posibilă doar o perioadă foarte scurtă, de aceea surplusul de biomasă este însilozat. Pentru însilozare plantele trebuie să aibă un conţinut mai ridicat în SU, în caz contrar au loc pierderi importante de substanţe nutritive şi virări de fermentaţie. Pentru însilozare se recomandă fie o prealabilă pălire de una două zile, fie amestecul cu nutreţuri grosiere tocate. Semisilozul - se mai cunoaşte şi sub numele de semifân şi se utilizează pentru conservarea leguminoaselor, gramineelor sau amestecului acestora astfel încât conţinutul în apă să nu depăşească 45-50%. Acest procedeu se practică pe scară largă în alte ţări dar şi în ţara noastră; are avantajul unei mai mari concentraţii energetice şi este mai bogat în substanţe nutritive, are un conţinut mai scăzut în acizi organici şi creează posibilitatea utilizării acestuia chiar şi în ultima perioadă a gestaţiei, la vacile de lapte. Tehnologia de producere este asemănătoare cu a nutreţurilor verzi utilizate la însilozare cu deosebirea că, cantitatea de SU este mai mare. Pentru creşterea cantităţii de SU, plantele se lasă în brazdă 24-48 ore, după care sunt adunate, tocate şi tasate în silozuri de suprafaţă care permit o bună mecanizare a lucrărilor de încărcare, tasare şi acoperire. In alte ţări se utilizează şi însilozarea în silozuri turn, tip Harwerstore. Acestea sunt confecţionate din tablă de aluminiu, de formă circulară, cu capacităţi de 100-600 t, la care încărcarea se face pneumatic, sau cu elevatoare pe la partea superioară a silozului, iar descărcarea se face cu o freză şi transportor cu şnec. În ultima perioadă, în foarte multe ţări, semifânul se obţine prin cosirea plantelor, în special a celor de lucernă şi conservarea lor în foii de polietilenă sau P.V.C., cu ajutorul unor maşini prevăzute cu dispozitive speciale. Pierderi înregistrate în timpul însilozării

În procesul de însilozare au loc pierderi de substanţe nutritive, în special de glucide (3-10 %) şi de proteine (8-12%). Ca o consecinţă a pierderilor produse de procesele de fermentaţie, are loc şi o scădere a valorii nutritive cu 7-12%, comparativ cu a plantelor din care au provenit. În cazul când însilozarea se face corespunzător pierderile de energie şi substanţe nutritive, dar mai ales pierderile materiale, sunt mult sub pierderile înregistrate la conservarea prin uscare a plantelor.

92

Fig. 3.2. Pierderile survenite în diferite sisteme

de conservare a nutreţurilor Aprecierea calităţii nutreţului murat Aprecierea calităţii nutreţului murat se realizează organoleptic şi chimic. Aprecierea organoleptică are în vedere culoarea şi mirosul nutreţului murat. În privinţa culorii, un nutreţ murat de bună calitate trebuie să-şi păstreze pe cât posibil culoarea plantelor din care au provenit, cu mici modificări datorate mediului acid în care are loc fermentarea, adică să fie de culoare verde-gălbuie.

Culoarea galbenă intensă poate fi consecinţa unei acidităţi ridicate iar culoarea brună, a unor temperaturi ridicate, care sau format în timpul însilozării, ca urmare a unei tasări necorespunzătoare, neacoperirii adecvate şi a virării fermentaţiilor. În mod normal temperaturile în masa de nutreţ însilozat nu trebuie să depăşească 30-350C; la această temperatură atât culoarea cât şi mirosul nutreţului sunt normale. Mirosul nutreţului murat trebuie să fie de pâine proaspătă dospită sau de fructe uscate. În cazul când, pH-ul silozului nu este corespunzător pot avea loc virări de fermentaţii, cu acumularea de acid acetic, de alcooli, acid butiric sau pot avea loc procese de putrefacţie. Acestea imprimă nutreţului însilozat un gust şi un miros neplăcut, care are influenţă deosebită asupra ingestibilităţii, adică asupra cantităţii ingerate. Aprecierea calităţii nutreţului murat numai pe baza criteriilor organoleptice este de multe ori subiectivă, de aceea ea trebuie completată cu analize chimice, în vederea stabilirii acidităţii totale şi fracţionate a nutreţului murat. Se apreciază ca un nutreţ însilozat de bună calitate trebuie să aibă un conţinut total de acizi liberi de 2-2,5%, iar aciditatea totală să nu depăşească 3,7%. În tabelul 3.3 sunt prezentate criteriile de apreciere chimice a nutreţurilor însilozate. Utilizarea nutreţului murat in hrana animalelor Nutreţul murat constituie nutreţul de bază pentru hrana rumegătoarelor, putând acoperi 50-60% din necesarul energetic zilnic la vacile cu lapte şi de 50-70% la taurinele supuse îngrăşării. Se introduc treptat în hrana acestora iar după 10-15 zile se poate consuma cantitatea maximă.

93

Tabelul 3.2. Aprecierea calităţii nutreţului murat pe bază de criterii organoleptice şi pH

pH-ul Culoarea indicatorului Nota 4,2 şi sub roşu 5 4,2-4,6 roşu oranj 4 4,6-5,1 oranj 3 5,1-6,1 galben 2 6,1-6,4 galben-verzui 1 6,4-7,2 verde 0 7,2-7,6 verde-albastru 0 Mirosul - aromat de fructe ,de pâine dospită 4 - slab aromat, de oţet , de castraveţi acri 3 - acru, înţepător, de acid lactic 2 - puternic de acid butiric 1 - negru 0 Culoarea - verde 3 - galben verzui 2 - negru verzui, maro 1 - negru 0 Calitatea - foarte bună 11-12 - bună 9-10 - mijlocie 7-8 - inferioară 4-6 - improprie consumului <3

Tabelul 3.3. Aprecierea după criterii chimice a nutreţului murat N amoniacal % din total

Nr. de puncte până la 20

Acid acetic g/kg nutreţ

Nr. de puncte până la 20

Acid butiric g/kg nutreţ

Nr. de puncte până la 20

până la 10 10,1-15 15,1-20 20,1-25 25,1-30 30,1-35

5 4 3 2 1 0

până la 5 5,1-6 6,1-7 7,1-8 8,1-9 9,1-10 10,1-11

5 4,5 3 2 1 0

0,0-1,0 1,1-2 2,1-3 3,1-4 4,1-5 5,1-6 6,1-7 7,1-8 8,1-9 9,1-10 10,1-11

10 9 8 7 6 5 4 3 2 1 0

Note negative Note negative Note negative 35,1-40 40,1-45 45,1-50 50,1-55 55,1-60

-1 -2 -3 -4 -5

11,1-15 15,1-20 20,1-25 25,1-30 30,1-35

-1 -2 -3 -4 -5

11,1-13 13,1-15 15,1-17 17,1-19 19,1-21 21,1-23 23,1-25 25,1-27 27,1-29 29,1-30

-1 -2 -3 -4 -5 -6 -7 -8 -9 -10

Interpretare: de la 20-18 siloz foarte bun; de la 17-15 siloz bun; de la 14-12 siloz satisfăcător; de la 11-8 siloz mediocru; < 8 siloz nesatisfăcător Sursa: Zelter cit. de Teuşan V. şi Simeanu D., 2001

94

În raţiile obişnuite nutreţurile însilozate sunt asociate cu nutreţuri fibroase. Deoarece are miros persistent care poate impregna laptelui miros specific, se recomandă introducerea în hrana vacilor de lapte după efectuarea mulsorii. Cu 2-3 săptămâni înainte de fătare se recomandă excluderea nutreţurilor însilozate din raţie iar când se utilizează cantităţi importante se recomandă suplimentarea acestuia cu cretă furajeră (2-3 g/kg nutreţ însilozat) şi sulf. Cantităţile de nutreţuri însilozate recomandate pe cap şi zi sunt: 20-30 kg la vacile de lapte; 25-35 kg la taurinele supuse îngrăşării; 10-20 kg la tineretul taurin şi diferite vârste; 7-8 kg la taurii de reproducţie; 2-3 kg la ovinele în lactaţie; 3-4 kg la ovinele supuse îngrăşării; 7-8 kg la cabalinele de muncă; La porcine şi păsări se recomandă mai ales în creşterea de tip gospodăresc, pasta de porumb sau pasta de porumb şi lucernă însilozată, 2-3 kg la scroafele în lactaţie; 0,5-2 kg la tineretul suin; la palmipede 50-150 g, iar la găinile ouătoare 50-80 g. 3.2.4. Nutreţuri grosiere Sunt subproduse de origine vegetală, rezultate din cultura cerealelor pentru grăunţe şi seminţe, sau din cultura leguminoaselor pentru seminţe. Cele mai importante nutreţuri grosiere sunt: cocenii de porumb, paiele şi pleava de cereale, vrejii de leguminoase, ciocălăii de porumb, capitulii de floarea soarelui. Cocenii de porumb – reprezintă nutreţul grosier obţinut în cantităţile cele mai mari în ţara noastră (35-40 milioane tone). Are o valoare energetică de 0,60-0,73 UFL/kg SU, 30-62 g PDIN/kg SU şi 60-68 g PDIE/kg SU; este bogat în celuloză şi sărac în proteine. Cocenii pot fi utilizaţi în hrana rumegătoarelor în cantităţi de 3-5 kg, dar numai în asociaţie cu nutreţuri de bună calitate, în caz contrar, datorită concentraţiei energetice scăzute şi ingestibilităţii scăzute (1,3-1,5 kg SU/100 greutate vie), animalele nu-şi pot acoperi cerinţele de hrană, producţiile sunt mici iar la consumul exclusiv de coceni, animalele nu-şi pot acoperi nici cerinţele de întreţinere. Vrejii de leguminoase – rezultă din cultura leguminoaselor pentru boabe (soia, mazăre, fasole, bob). Au un conţinut ridicat în celuloză şi o valoare nutritivă de 0,60-0,76 UFL/kg SU dar cu un conţinut mai ridicat în proteine, 41-65 g PDIN/kg SU şi 59-62 g PDIE/kg SU. Se recomandă mai ales în alimentaţia ovinelor, 1-2 kg/cap/zi. Paiele de cereale – sunt subproduse vegetale rezultate de la cultura cerealelor, respectiv a grâului, orzului, secarei şi ovăzului. Au un conţinut ridicat în celuloză şi redus în proteine (3-4%), din care sub 1% proteine digestibile. Datorită conţinutului ridicat în celuloză, şi redus în proteine se utilizează într-o măsură mai mică în alimentaţia animalelor; o ingestibilitate este foarte redusă (0,5-0,8 kg SU/100 greutate vie). Paiele nu se utilizează decât în amestec cu nutreţuri de bună calitate, pentru a asigura sursa de „lest” sau „balast” în raţiile bogate în nutreţuri suculente, de exemplu în amestec cu sfecla furajeră, cu tăieţei proaspeţi de la industria zahărului, în amestec cu rapiţa masă verde, borceagul masă verde şi porumbul masă verde. În partea a doua a verii se recomandă amestecul acestora cu lucerna masa verde pentru a echilibra balanţa proteică excedentară, în cazul utilizării exclusive a acesteia.

95

3.2.5. Rădăcinoase şi tuberculifere Din grupa nutreţurilor rădăcinoase fac parte sfecla furajeră, sfecla semizaharată, sfecla de zahăr, guliile furajere şi morcovul furajer; din grupa tuberculiferelor: cartoful şi topinamburul. Sunt nutreţuri cu un conţinut ridicat în apă (75-93%), bogate în glucide, au un conţinut scăzut în celuloză (< 1%) ceea ce le conferă o digestibilitate ridicată. Valoarea nutritivă, exprimată pe kg SU, este apropiată de a nutreţurilor concentrate iar conţinutul în proteină este de 1-2%. Au însuşiri gustative plăcute şi influenţează pozitiv lactogeneza şi îngrăşarea; pot fi utilizate în cantităţi mari îmbunătăţind ingestibilitatea unor nutreţuri grosiere faţă de care animalele manifestă un apetit scăzut. Rădăcinoasele Sfecla furajeră este o plantă furajeră care se caracterizează prin producţii mari la ha, 100-150 t, în funcţie de soiul cultivat, condiţiile de sol, lucrările agrotehnice şi regimul de precipitaţii şi fertilizare. In condiţii favorabile se pot obţine 10000-15000 UN/ha şi 900-1200 kg proteine/ha, fiind din acest punct de vedere o cultură foarte performantă. Se administrează tocată în următoarele cantităţi: 25-30 kg la vacile de lapte, 15-30 kg la tineretul taurin la îngrăşat, 2-5 kg la tineretul ovin, 10-20 kg la cabalinele de muncă, 8-12 kg la tauri de reproducţie, 4-6 kg la scroafele în lactaţie, la găini 50-150 g iar la palmipede 150-250 g. Sfecla de zahăr – are un conţinut mai ridicat în SU şi o valoare nutritivă mai mare comparativ cu a sfeclei furajere. Este mai puţin utilizată în hrana animalelor şi doar sfecla de zahăr care nu are calităţile cerute de fabricile de zahăr. În hrana vacilor de lapte are influenţă pozitivă asupra lactogenezei şi se administrează în cantităţi de 15-20 kg. La celelalte specii se poate utiliza ca şi în cazul sfeclei furajere, dar în cantităţi mai mici cu 30-40%. Guliile furajere – sunt cultivate în zonele, unde nu se poate cultiva sfecla furajeră. Sunt plante bianuale care dau producţii ridicate la hectar şi au valoare nutritivă ridicată, sunt plăcute la gust şi pot fi utilizate în amestec cu nutreţurile grosiere. În hrana vacilor de lapte se utilizează, în cantităţi de 15-20 kg/zi, la taurinele supuse îngrăşării 10-20 kg/zi, iar la ovinele în lactaţie, 2-3 kg/zi. Tuberculifere Din această grupă de nutreţuri mai importante sunt cartoful şi topinamburul. Sunt nutreţuri cu un conţinut ridicat în apă (75-78%), bogate în glucide uşor fermentescibile (amidon) şi sărace în proteine, celuloză şi grăsimi. Cartoful conţine 22-23% SU şi este deosebit de bogat în amidon (17-18%) dar sărac în proteine (1,9-2%), grăsimi (0,01%) şi celuloză (0,6%). Este foarte bine valorificat de porcine şi păsări la care digestibilitatea este de 90% în cazul porcinelor şi 87% în cazul păsărilor. Cartoful poate conţine un glicozid toxic – solanina – care în mod obişnuit se găseşte sub 0,01%, dar care poate creşte la peste 0,5%, în cazul cartofilor imaturi, verzi, sau care sunt expuşi o perioadă mai mare de timp la soare sau sunt încolţiţi. Solanina este termolabilă şi este inactivată prin fierberea cartofilor: apa de fierbere trebuie îndepărtată.

96

Cartofii se utilizează în special în alimentaţia porcinelor respectiv 4-6 kg/zi la scroafele în gestaţie, 8-10 kg la scroafele în lactaţie, 2-3 kg la tineretul suin de diferite vârste. Cartofii se fierb şi se amestecă cu nutreţuri concentrate. La păsări se administrează fierţi, în cantităţi de 150-250 g, în funcţie de specie. Se pot utiliza şi la rumegătoare mai ales în zonele de producere a cartofului. 3.2.6. Nutreţuri concentrate Din această categorie de nutreţuri fac parte: grăunţele de cereale, seminţele de leguminoase şi de oleaginoase şi fructele unor plante utilizate în hrana animalelor. Boabele de cereale Constituie principala sursă de nutreţuri concentrate utilizate în alimentaţia animalelor monogastrice şi de completare a raţiei de bază, la rumegătoare. Grăunţele au un conţinut ridicat în zaharuri uşor fermentabile, în special în amidon (70%), un conţinut scăzut în celuloză (2,5-12%) şi grăsimi (2,5 - 3%), cu excepţia porumbului (4-5%) şi un conţinut de 7-12% PB Substanţele azotate se dispun mai ales în învelişul grăunţelor iar grăsimile în embrion. Porumbul – ocupă suprafeţe întinse în ţara noastră (peste 3 milioane ha), unde sunt condiţii deosebit de bune pentru această cultură. Se obţin producţii ridicate mai ales în zona de câmpie şi în zonele de deal cu înălţimi mai mici de 800 m (5-15 t/ha). Porumbul are un conţinut ridicat în amidon (peste 70%) un conţinut scăzut în celuloză, (2,5%), şi proteine (7-9%). Proteinele din porumb au valoare biologică scăzută datorită conţinutului scăzut în unii aminoacizi esenţiali ca: lizină, metionină şi triptofanul.

Există preocupări, atât în alte ţări cât şi în ţara noastră de ameliorare a conţinutului în proteină şi chiar au fost create câteva soiuri cu conţinut mai ridicat în proteine (Opaque-1, Opaque-2, Fleury) şi respectiv în lizină dar care dau producţii mult mai mici la ha, ceea ce a dus la renunţarea utilizării lor. În prezent se utilizează hibrizi foarte productivi, care dau în mod obişnuit producţii de 7-8 t/ha iar în condiţii bune de fertilizare, irigare şi de întreţinere a culturilor, se obţin producţii de 15-16 t ştiuleţi la ha, ceea ce face ca porumbul să fie una din cele mai performante culturi, sub aspectul producţiei de energie la ha. Conţinutul în grăsimi este de 4-5% şi sunt formate din grăsimi nesaturate, ce conţin acizii oleic şi linoleic, care le conferă fluiditate şi digestibilitate ridicată. Cenuşa din grăunţele de porumb are un conţinut mai ridicat în săruri de fosfor (0,2-0,3%) şi mai scăzute în Ca. Porumbul are un conţinut scăzut în vitamine liposolubile 2-4 mg caroten şi 20-25 UI vit. E), dar ceva mai ridicat în vit. din complexul B, respectiv în riboflamină şi niacină. Valoarea nutritivă a boabelor de porumb, din soiurile utilizate în ţara noastră, este de 3300 kcal EM/kg şi 8-9% PB/kg. Se utilizează în hrana porcinelor şi păsărilor, întrând în structura nutreţurilor combinate şi ca nutreţuri de completare a raţiei de bază la rumegătoare. Porumbul participă în structura nutreţurilor combinate, în proporţii foarte diferite (50-80%), în funcţie de categoria de vârstă şi de nivelul proteic cerut de aceste categorii de animale. La rumegătoare se utilizează pentru completarea raţiei de bază a animalelor cu niveluri productive ridicate, simple sau în amestec cu alte nutreţuri concentrate, în amestecuri „tip fermă”, sau în structura nutreţurilor

97

combinate. Porumbul, utilizat în cantităţi mari spre sfârşitul perioadei de îngrăşare. În hrana porcinelor are influenţă negativă asupra calităţii grăsimilor, dându-le o consistenţă slabă Orzul – constituie un nutreţ valoros atât în privinţa producţiilor la ha cât şi în privinţa valorii nutritive. În ţara noastră se cultivă pe cca. 1 milion ha, iar producţiile, în condiţii normale, sunt de 4-5 t/ha. În ţările nordice dar şi în Franţa şi Germania producţiile sunt de peste 7 t/ha, ceea ce situează orzul la concurenţă cu producţiile de la porumb. Orzul are avantajul că eliberează terenul mai repede decât porumbul, iar după orz se poate cultiva porumbul pentru masa verde sau siloz. Semănându-se toamna, beneficiază de regimul pluviometric abundent din perioada de iarnă şi este mai puţin afectat de regimul secetos din timpul verii. Orzul este bogat în substanţe extractive neazotate, au un conţinut de 4-6% celuloză brută şi de 8-10% PB, fiind din acest punct de vedere mai bogat în proteine decât porumbul şi mai bine echilibrat în aminoacizi. Valoarea nutritivă este 2900-3000 kcal EM/kg. Se utilizează în hrana tuturor speciilor de animale, intrând în structura nutreţurilor combinate pentru porcine şi păsări (30-50%) sau în structura unor amestecuri destinate rumegătoarelor.

În lipsa porumbului, orzul poate fi utilizat în cantităţi mari, inclusiv la categoriile inferioare de vârstă (purcei, pui de carne), dar se recomandă decorticarea sau cernerea acestuia, deoarece învelişul celulozic şi aristele pot avea influenţă negativă asupra mucoasei tubului digestiv, favorizând apariţia tulburărilor gastrointestinale. Ovăzul pentru boabe este cultivat pe suprafeţe restrânse în ţara noastră de aceea este utilizat în alimentaţia cabalinelor în general şi cabalinelor pentru sport în special, la care este un nutreţ specific. Micile cantităţi care mai rămân pot fi utilizate şi în hrana celorlalte specii de animale, intrând de regulă în structura nutreţurilor combinate destinate reproducătorilor masculi cum ar fi a vierilor, taurilor şi berbecilor de reproducţie (20-30% din structura nutreţului combinat). Ca şi celelalte grăunţe de cereale, ovăzul, este bogat în SEN, dar şi în celuloză (11-13% CB), are un conţinut mai ridicat în proteine (11-12% PB) şi în grăsimi, comparativ cu orzul. Grâul. În alimentaţia animalelor se utilizează numai boabele care nu au calităţi de panificaţie, seminţele de grâu sparte, şiştave sau care rezultă în urma selectării grâului de sămânţă. În ultimul timp au fost create şi soiuri de grâu furajere, de la care se obţin producţii foarte ridicate (7-8 t/ha) şi chiar genuri noi, cum ar fi Triticale, care este utilizat atât pentru masa verde cât şi pentru grăunţe. Grâul este indicat mai mult în alimentaţia păsărilor şi porcinelor, intrând în structura nutreţurilor combinate în proporţie de 10-15%. Secara - este utilizată într-o măsură mai mică în ţara noastră deoarece şi suprafeţele afectate acestei culturi sunt nesemnificative. Valoarea nutritivă a boabelor de secară este apropiată de a grâului furajer şi poate fi utilizată în hrana tuturor speciilor de animale, intrând în structura nutreţurilor combinate iar în sistem gospodăresc, utilizate ca tare, în alimentaţia păsărilor. Boabele imature pot provoca tulburări digestive şi inapetenţă la porcine şi păsări de aceea, ele trebuie să fie recoltate la maturitate deplină, bine uscate şi mai ales să nu fie atacate de cornul secarei (Claviceps purpurea), care pot provoca intoxicaţii deosebit se grave. Meiul - este utilizat în cantităţi mici în ţara noastră şi doar în zonele mai secetoase (Dobrogea) dar se poate cultiva şi în cultură succesivă, după cultura păioaselor de vară (în mirişte), dând producţii de 2,5-3 t/ha. Meiul se utilizează în hrana tuturor speciilor dar mai ales în hrana reproducătorilor masculi, la care favorizează spermato şi spermiogeneza. Învelişul

98

grăunţelor de mei este mai bogat în celuloză şi lignină, de aceea nu se va administra în hrana animalelor decât măcinat. Seminţele de leguminoase Cele mai utilizate seminţe de leguminoase, în alimentaţia animalelor sunt: mazărea, soia, bobul, fasolea, lupinul şi lintea furajeră. Seminţele de leguminoase au un conţinut ridicat în proteine (22-39% PB), un conţinut relativ scăzut în celuloză (5-8%) şi un conţinut mai ridicat în substanţe minerale, comparativ cu a grăunţelor de cereale, fiind mai bogate în Ca şi P. Unele seminţe de leguminoase (fasolea, soia) conţin şi unele substanţe antinutriţionale care pot avea influenţă negativă asupra valorificării proteinelor, grăsimilor şi implicit asupra procesului de creştere şi dezvoltare. In seminţele de fasole şi soia au fost identificate o serie de substanţe antienzimatice (antitriptice) care reduc activitatea tripsinei la nivelul duodenului, determinând reducerea absorbţiei proteinelor şi unor glucide: Aceşti factori pot fi inactivaţi prin tratamente termice (umede sau uscate) în instalaţiile de toastare a fabricilor de ulei (seminţele de soia) sau prin fierbere. Mazărea – seminţele de mazăre nu conţin factori antinutriţionali şi constituie un nutreţ foarte valoros pentru echilibrarea necesarului proteic în nutreţurile combinate destinate porcinelor şi păsărilor, dar pot fi utilizate şi în alimentaţia vacilor de lapte, a tineretului taurin în creştere şi a berbecilor de reproducţie. Mazărea conţine 22-25% PB, 1-2% GB, 4-5% CB şi are o valoare nutritivă de 3200-3300 kcal EM/kg. Se introduc în structura nutreţurilor combinate în cantităţi de 5-15%, în funcţie de specie, categoria de animale şi cantităţile disponibile. In alimentaţia vacilor de lapte se utilizează în cantităţi de 1,5-3 kg, în funcţie de nivelul productiv şi natura nutreţurilor care intră în alcătuirea raţiei de bază. La berbecii de reproducţie, în sezonul de însămânţări, se recomandă 0,4-0,6 kg/cap/zi, în amestec cu alte grăunţe de cereale. Soia - seminţele de soia sunt deosebit de valoroase având conţinutul cel mai ridicat de proteine (32-34%) comparativ cu a celorlalte seminţe de leguminoase. Au un conţinut ridicat în grăsimi (17-22%) ceea ce le conferă o valoare nutritivă ridicată. Datorită conţinutului ridicat în grăsimi, seminţele de soia sunt deosebit de bogate în energie, respectiv 4000-4100 kcal EM/kg. Datorită prezenţei în seminţele de soia a unor factori antitriptici, nu se recomandă utilizarea lor ca atare, de aceea trebuie tratate termic pentru inactivarea acestor factori. În mod obişnuit seminţele de soia nu se utilizează ca atare decât în sistemul gospodăresc de creştere, sub formă măcinată însă cea mai mare cantitate de seminţe de soia este supusă procesului de extracţie a grăsimilor, în fabricile de ulei, cu care ocazie sunt tratate şi termic, rezultând şroturile de soia, care au o largă utilizare în hrana animalelor. Fasolea. Seminţele de fasole au o utilizare limitată, mai ales în sistemul gospodăresc de creştere, utilizându-se seminţele sparte, zoana sau cele care nu au capacitate germinativă. Se utilizează sub formă măcinată şi fiartă în alimentaţia porcinelor şi păsărilor sau ca atare în alimentaţia ovinelor şi în special în alimentaţia berbecilor de reproducţie. Bobul. Există mai multe varietăţi de bob (cu seminţe mari - Vicia faba maior, cu seminţe mijlocii, Vicia faba equină şi cu seminţe mici - Vicia faba minor) care au un conţinut ridicat în proteine şi cu o valoare biologică bună. Se

99

utilizează sub formă măcinată, în amestecuri cu grăunţele de cereale, în alimentaţia vacilor de lapte, a porcinelor şi ovinelor. Lupinul. Seminţele de lupin se utilizează pe scară redusă în alimentaţia animalelor. Se cultivă trei varietăţi; lupinul alb, lupinul galben şi lupinul albastru, din care cel mai utilizat este lupinul alb, fiind lipsit de substanţe toxice. Poate intra în structura nutreţurilor combinate utilizate în hrana taurinelor, porcinelor şi animalelor de muncă, în cantităţi de 10-25%. Lintea. Seminţele de linte au un conţinut ridicat de proteine (24-25%), dar cantităţile produse în ţara noastră sunt deosebit de scăzute şi nu au importanţă decât locală. Pot fi utilizate în cantităţi asemănătoare şi la aceleaşi specii ca şi fasolea. Măzărichea. – se cultivă mai multe varietăţi (Vicia sativa, Vicia vilosa panonica) pentru seminţe, dar cantităţile obţinute sunt foarte reduse şi se utilizează mai ales la formarea culturilor de borceaguri şi pentru seminţe. De asemenea, utilizarea în cantităţi mai mari, poate provoca constipaţii şi dermatite la porcine, iar la cabaline, simptome de intoxicare asemănătoare „latirismului”, datorate acidului prusic rezultat în urma scindării unor glicozizi cianogeni. Seminţele de oleaginoase Seminţele plantelor oleaginoase aparţin la diferite familii botanice având o caracteristică comună, conţinutul ridicat în grăsimi (25-40%) şi proteine (20-25%). Aceste seminţe au un conţinut ridicat în substanţe minerale, fiind mai bogate în Ca şi P, comparativ cu grăunţele de cereale. Seminţele de in – sunt mai puţin utilizate ca atare în alimentaţia animalelor; conţin 33-34% grăsimi, şi au un conţinut ridicat în proteine (22-24%). Se utilizează în scopuri dietetice deoarece substanţele pectice care se găsesc în aceste seminţe, prin înmuiere, formează un mucilagiu utilizat în cazul unor tulburări gastrointestinale. De asemenea, seminţele de in se utilizează timp de 2-3 săptămâni în alimentaţia tineretului taurin şi ovin pregătit pentru expoziţii, deoarece influenţează pozitiv luciul părului şi a lânii. Seminţele de floarea soarelui, de rapiţă, bumbac, de mac şi ricin – nu se utilizează direct în alimentaţia animalelor, ele fiind mai întâi supuse procesului de extracţie a uleiului în fabrici, cu care ocazie sunt supuse şi unor tratamente termice pentru inactivarea unor principii toxici şi a unor alcaloizi, ce se găsesc în seminţele de rapiţă, bumbac, mac şi ricin. Se utilizează mai ales în alimentaţia porcinelor şi păsărilor, intrând în structura reţetelor de nutreţuri combinate, sub formă de şroturi. Cele mai importante şroturi sunt de floarea soarelui, atât în privinţa cantităţilor obţinute în ţara noastră cât şi din punct de vedere nutritiv. 3.2.7. Subprodusele industriale Foarte multe ramuri ale industriei alimentare şi chimice utilizează materii prime agricole, în urma cărora rezultă o serie de subproduse deosebit de valoroase şi care trebuie să fie utilizate în alimentaţia animalelor. De multe ori subprodusele sau reziduul industrial rezultat are o valoare nutritivă mai ridicată decât a materiei prime din care a provenit. Subproduse de la industria morăritului În urma extragerii făinii din grăunţele de cereale rezultă o serie de reziduuri ca: tărâţele, praful de moară şi gozurile.

100

Tărâţele – sunt formate din învelişul celulozic al boabelor, o mică cantitate din endosperm şi embrion. Cu cât gradul de extragere a făinii este mai mare cu atât tărâţele au un conţinut mai ridicat în celuloză şi au o valoare nutritivă mai scăzută. Ele reprezintă cca. 20-25% din greutatea boabelor. Cele mai valoroase tărâţe sunt cele de grâu şi secară care sunt bogate în proteine (14-15% PB) şi în săruri minerale, în special în fosfor (9-10 g/kg). Tărâţele sunt sărace în calciu dar sunt mai bogate în vitamine din complexul B, în special în tiamină, riboflavină, acid nicotinic şi pantotenic. Tărâţele de grâu sunt consumate cu plăcere de toate animalele dar sunt utilizate mai ales în hrana vacilor de lapte, pentru completarea raţiei de bază pe timp de iarnă, în cantităţi de 2-4 kg/cap, în funcţie de nivelul productiv al animalelor. Tărâţele de grâu şi secară se utilizează la alcătuirea nutreţurilor combinate utilizate în alimentaţia porcinelor şi păsărilor, în cantităţi de 7-10% din structura acestora şi mai ales la categoriile superioare de vârstă. Gozurile – este alcătuită din seminţe sparte sau seci, seminţe de buruieni, resturi de pleavă şi paie, ceea ce face ca acest subprodus să aibă o valoare nutritivă foarte variabilă. De multe ori zoana poate conţine şi seminţe de buruieni toxice şi pământ, ceea ce impune o mare atenţie în utilizarea lor. Se utilizează în alimentaţia animalelor supuse îngrăşării şi în alimentaţia păsărilor, în sistemul gospodăresc de creştere, care au posibilitatea de a alege grăunţele comestibile. Subprodusele de la industria uleiurilor vegetale În urma extragerii uleiurilor vegetale din seminţele de oleaginoase rezultă subproduse deosebit de valoroase, bogate în proteine şi săruri minerale cum sunt turtele şi şroturile. Turtele se obţin la extragerea prin presiune a grăsimilor iar şroturile se obţin în fabricile de ulei, unde extragerea uleiului se face atât prin presare cât şi cu solvenţi organici. Turtele au un conţinut mai ridicat în grăsimi iar pentru a se evita oxidarea acestora se recomandă utilizarea lor într-o perioadă scurtă de timp. Şroturile au cantităţi scăzute de grăsimi de aceea pot fi stocate şi utilizate o perioadă îndelungată de timp, fără a se degrada. Şroturile de soia – seminţele de soia au un conţinut ridicat în grăsimi de aceea constituie o materie primă deosebit de importantă pentru industria uleiurilor vegetale. În urma procesului de extracţie rezultă şrotul de soia, unul din cele mai importante nutreţuri proteice de origine vegetală şi care astăzi este aproape de neînlocuit, în nutreţurile combinate utilizate în hrana porcinelor şi păsărilor. Şroturile de soia au un conţinut ridicat în proteine (38-50%), iar valoarea biologică a acestora este deosebit de ridicată, având un conţinut ridicat în lizină şi ceva mai scăzut în aminoacizi sulfuraţi. Se utilizează în hrana tuturor speciilor de animale, dar intră mai ales în structura nutreţurilor combinate pentru porcine şi păsări, în cantităţi de 15-25% şi de preferat în asociaţie cu şroturile de floarea soarelui când se realizează şi complementaritatea între aminoacizii lizină şi metionină. Şroturile de floarea soarelui – se produc în cantităţi mari în România, Bulgaria şi Rusia, în urma extragerii uleiului din seminţele de floarea-soarelui. Dacă se prezintă sub formă de turte şi nu sunt decorticate, au un conţinut mai ridicat în celuloză şi grăsimi şi se recomandă mai mult în hrana vacilor de lapte, a taurinelor supuse îngrăşării şi a porcinelor la îngrăşat.

Şroturile parţial decorticate sunt utilizate în alcătuirea nutreţurilor combinate, utilizate în hrana porcinelor şi păsărilor, în cantităţi variabile în funcţie de categoria de animale de nivelul proteic al nutreţului combinat.

101

Şroturile de rapiţă – sunt mai puţin utilizate în ţara noastră, dar foarte utilizate în Franţa, Germania, Polonia şi ţările nordice. Dacă se prezintă sub formă de şroturi în general nu conţin glicoizi toxici şi factori goitrogeni (sinigrina, sinalbina, VTO, TTT. şi oxazolidona), deoarece acestea sunt în mare măsură inactivate prin toastare, în procesul de extracţie a grăsimilor, în schimb sub formă de turte conţin aceşti glicozizi toxici, ceea ce limitează utilizarea lor. Au fost create şi soiuri de rapiţă care au un conţinut foarte scăzut în principii toxici.

Şroturile de rapiţă se pot utiliza în structura nutreţurilor combinate, pentru porcine şi păsări (5-15%), iar dacă sunt sub formă de turte, se vor utiliza în alimentaţia tineretului taurin la îngrăşat, evitându-se animalele tinere, vacile gestante şi în lactaţie. Şroturile de arahide – sunt foarte valoroase sub aspect nutritiv dar mai puţin utilizate în ţara noastră deoarece sunt importate din ţările producătoare de arahide. Nu conţin principii toxici şi se utilizează mai ales în alcătuirea nutreţurilor combinate destinate porcinelor şi păsărilor (15-30%). Se utilizează şi în hrana celorlalte specii, cum ar fi vacile de lapte, în cantităţi de 1,5-2 kg, în funcţie de natura raţiei de bază şi necesarul proteic al raţiei.

Subproduse de la industria zaharului În urma procesului de extragere a zahărului din sfecla de zahăr rezultă o serie de subproduse deosebit de valoroase care sunt utilizate în hrana animalelor şi anume: zahărul furajer, tăieţei de sfeclă şi melasă. Zahărul furajer – constituie un produs care are un grad de purificare mai scăzut, o culoare mai închisă şi care nu poate fi comercializat în alimentaţia omului. Se utilizează mai ales în hrana tineretului suin, intrând în structura nutreţurilor combinate ale acestora, în cantităţi de 1-2%, cărora le măreşte consumul. Tăiţeii de sfeclă – reprezintă subprodusul care rezultă în urma extragerii zahărului din sfecla de zahăr. Acesta conţine cantităţi mici de zahăr dar aproape întreaga cantitate de proteine, grăsimi, celuloză şi săruri minerale. Deoarece în procesul de extracţie se utilizează vapori de apă, conţinutul tăieţeilor în SU este doar de 7-8%, ceea ce influenţează valoarea nutritivă a produsului. Dacă sunt lăsaţi să decanteze, creşte cantitatea de SU la 14-15%, crescând totodată şi valoarea nutritivă.

Tăieţeii de sfeclă se utilizează atât sub formă proaspătă, cât şi însilozaţi, direct sau în amestec cu nutreţuri grosiere, sau pot fi uscaţi. Au un gust plăcut şi sunt utilizaţi în cantităţi mari în alimentaţia vacilor de lapte, (favorizând lactogeneza) şi în alimentaţia tineretului ovin şi bovin la îngrăşat. În alimentaţia vacilor de lapte se utilizează cantităţi de 25-35 kg, la taurinele la îngrăşat, 50-60 kg, iar la tineretul ovin la îngrăşat, 2-3 kg.

Datorită conţinutul ridicat în apă sunt mai greu de transportat la distanţe mari de aceea, pe lângă fabricile de zahăr au fost amplasate îngrăşătorii de bovine şi ovine care pun în valoare acest subprodus, transportul făcându-se direct în adăpostul animalelor. Deoarece prelucrarea sfeclei de zahăr se face sezonier rezultă cantităţi mari de tăieţei proaspeţi, care nu pot fi consumaţi imediat de animale, de aceea se recomandă însilozarea lor. Tăieţeii proaspeţi se însilozează mai greu pe de o parte datorită conţinutului foarte ridicat în apă dar şi a conţinutului foarte ridicat în glucide, care poate favoriza în aceste condiţii virări ale fermentaţiilor, favorizând pe cea alcoolică şi acetică, de aceea se recomandă însilozarea lor în amestec cu

102

nutreţuri grosiere tocate (coceni, paie de orz, ciocălăi de porumb) la care se recomandă adaosul de 5-6‰ uree. Melasa – constituie un subprodus valoros, cu gust dulce şi apetisant care conţine 20-22% apă. Din cantitatea totală de proteine, peste 40% este reprezentată de substanţe azotate neproteice (amide, amine şi nitraţi) iar din cantitatea totală de SEN, 50% o reprezintă zaharoza. Cenuşa conţine săruri de K, Se, Zn, Cu, ceea ce-i conferă şi calităţi laxative (când este utilizată în cantităţi mai mari). Melasa se utilizează mai ales în alimentaţia rumegătoarelor, la umectarea nutreţurilor grosiere cărora le ameliorează ingestibilitatea. De asemenea, melasa poate fi utilizată la granularea nutreţurilor combinate utilizate în hrana taurinelor, şi ovinelor supuse îngrăşării sau la însilozarea nutreţurilor greu însilozabile (leguminoase verzi). În hrana vacilor de lapte se utilizează 1,5-2 kg, la vacile în gestaţie 1-1,5 kg, la taurinele la îngrăşat cca. 10-12% din valoarea energetică a raţiei, respectiv 0,6-1 kg/cap, la taurinele cu greutăţi de 150-250 kg şi 2-3 kg/cap pentru tăuraşi de 350-450 kg. La cabaline de muncă se poate utiliza în cantităţi de 0,8-1,5 kg, la porcine 0,3-0,8 kg, iar la ovinele supuse îngrăşării 0,15-0,2 kg. Subproduse de la industria berii

În procesele fermentative pentru obţinerea berii se utilizează ca materii prime orzul sau orzoaica şi hameiul. În urma fermentării rezultă borhotul de bere sau sedimentul de bere şi drojdia de bere. Borhotul de bere – constituie un subprodus deosebit de valoros, raportat la SU este mai valoros chiar decât materiile prime din care a provenit. Borhotul de bere este indicat în mod deosebit în alimentaţia vacilor de lapte, în cantităţi de 10-15 kg, în funcţie de natura raţiei de bază şi a nivelului productiv al acestora. Se recomandă de asemenea în alimentaţia taurinelor şi ovinelor supuse îngrăşării, 5-10 kg la taurine la îngrăşat şi 1-2 kg, la ovinele supuse îngrăşării. Atunci când cantităţile de borhot de bere sunt mai mari decât capacitatea de consum a animalelor se recomandă după caz însilozarea lor sau uscarea. Borhotul uscat are o valoare nutritivă apropiată de a nutreţurilor concentrate, dar cu un conţinut mai ridicat în proteine. Subproduse de la industria spirtului Pentru obţinerea industrială a alcoolilor se utilizează surse de materii prime bogate în zaharuri uşor fermentescibile ca porumbul şi cartoful. În urma extragerii alcoolului rezultă borhoturile, care pot fi utilizate în hrana animalelor. Borhotul de cartofi – are un conţinut de 93-95% apă, dar dacă este decantat creşte cantitatea de SU la 15-16%. Are un conţinut scăzut în proteine (1,2-1,5%), în grăsimi (0,1%) şi celuloza (0,6%), însă are un conţinut ridicat în SEN (în special în amidon). Se recomandă utilizarea în stare proaspătă cât şi sub formă însilozată sau uscată. În stare proaspătă se utilizează mai ales în alimentaţia vacilor de lapte, 20-40 kg/cap, a tineretului taurin supus îngrăşării, 40-60 kg şi a ovinelor adulte, 3-4 kg. Când cantităţile sunt mari, se recomandă însilozarea în amestec cu nutreţuri grosiere tocate (coceni, paie, pleavă, vreji tocaţi şi ciocălăi tocaţi). Borhotul de porumb – are valoare nutritivă mai ridicată comparativ cu a borhotului de cartofi, conţine 15-16% SU. Are un conţinut scăzut în Ca şi P însă este bogat în zaharuri, din care peste 50% o reprezintă amidonul. Se utilizează în

103

mod asemănător cu borhotul de cartofi însă este mai valoros decât acesta, atât prin valoarea nutritivă mai mare cât şi prin faptul că nu provoacă „bolile borhotului”, atunci când este utilizat în cantităţi mari. Se utilizează atât sub formă proaspătă cât şi însilozat, fie ca atare, fie în amestec cu fibroase şi grosiere.

3.3. Drojdiile furajere Drojdiile furajere constituie nutreţuri proteice obţinute prin cultura organismelor unicelulare, pe substraturi energetice, mai utilizate fiind cele din genurile Torula, Candida şi Saccharomyces. Se caracterizează printr-un conţinut ridicat în proteine, 42-45%, în vitamine din complexul B, hormoni şi alte substanţe biostimulatoare. Dacă sunt iradiate, cu ajutorul razelor ultraviolete, erogosterolul conţinut de drojdii se transformă în vitamina D2 (2000-5000 UI/gram), care are influenţă pozitivă asupra metabolismului fosfo-calcic. Pentru producerea drojdiilor furajere se utilizează diferite surse energetice ca: amidonul din cereale, hidrolizate de paie, coceni, rumeguş de lemn, leşii bisulfitice, dejecţii de porc şi pasăre iar în unele ţări şi n. parafine, obţinute din distilarea petrolului. În ţara noastră a fost construită o fabrică de drojdii cu o capacitate de 60.000 t anual care utilizează ca substrat, normal parafinele (la Curtea de Argeş în cooperare cu Japonia). Drojdiile furajere sunt nutreţuri cu un conţinut ridicat în proteine, fiind din acest punct de vedere apropiate ca conţinut de nutreţurile de origine animală. Sunt foarte bogate în lizină însă au un conţinut mai scăzut în amino-acizi sulfuraţi (metionina în special). Se utilizează la alcătuirea nutreţurilor combinate destinate porcinelor şi păsărilor, în proporţii de 2-5%. Drojdiile furajere pot fi produse şi în unităţile de producţie, prin însămânţarea unor substraturi glucidice (cereale, dejecţii de porc şi pasăre) care apoi sunt utilizate în hrana rumegătoarelor, în amestec cu nutreţuri grosiere tocate. Prin acest procedeu creşte atât conţinutul în azot al nutreţurilor cât şi valoarea biologică a proteinei. 3.4. Nutreţuri de origine animală Sunt produse şi subproduse obţinute de la diferite industrii prelucrătoare de produse animale cum sunt cele de prelucrarea laptelui, a cărnii, a peştelui, a serviciilor de ecarisaj, dar pot fi obţinute şi prin prelucrarea în totalitate a produselor animale cum este cazul făinii de peşte şi a laptelui. Nutreţurile de origine animală au un conţinut ridicat în proteine şi cu o valoare biologică mare, au un conţinut ridicat în substanţe minerale şi vitamine. Sunt nutreţuri foarte valoroase atât sub aspect energetic şi proteic cât şi în privinţa echilibrului în aminoacizi, proteinele fiind apropiate ca structură de proteinele corpului animal, ceea ce le asigură o valoare biologică ridicată. Laptele şi subprodusele lactate Laptele este produsul de secreţie al glandei mamare declanşat de actul fătării. Este indispensabil vieţii la toate mamiferele, în special în primele luni de

104

viaţă când puii acestora nu pot consuma alte nutreţuri. În primele zile de după fătare glanda mamară secretă un produs special „colostrul” care este deosebit de valoros atât prin conţinutul ridicat în substanţe nutritive, cât şi prin conţinutul în imunoglobuline, care induc la unele mamifere fenomenul de imunitate. Compoziţia chimică a colostrului se modifică de la o oră la alta astfel încât, după 3-5 zile, se apropie de compoziţia laptelui normal. Imunoglobulinele sunt proteine cu masa moleculară mare, care nu pot trece bariera intestinală decât în primele zile de viaţă, când permeabilitatea mucoasei intestinale este mai mare şi când animalele nu dispun de un echipament enzimatic proteolitic deosebit de activ, care să scindeze aceste proteine, de aceea, administrarea colostrului trebuie să se facă imediat după fătare. Laptele integral – se utilizează în hrană în timpul perioadei de alăptare, după terminarea perioadei colostrale, la toate speciile de mamifere. La viţei laptele integral poate fi substituit parţial sau total cu substituenţi de lapte (inlavit) sau cu lapte degresat, în funcţie de schema de alimentaţie şi obiectivele urmărite. Laptele tras sau smântânit – constituie un produs obţinut prin degresarea laptelui integral. Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă este variabilă, în funcţie de gradul de extracţie a grăsimilor. După extragerea grăsimilor se menţin toate celelalte componente adică, lactoza, proteinele, substanţele minerale dar şi o mică cantitate de grăsime (0,1-0,5%). Caloricitatea unui kg de lapte tras este de cca. 300-350 kcal şi este echivalent cu 0,5 kg lapte integral. Se introduce treptat în hrana viţeilor, până la un consum de 10-12 kg/cap/zi, situaţie în care laptele integral este înlocuit în totalitate cu laptele tras. Laptele tras este bogat în vitaminele B2 şi B12, dar este sărac în vitaminele A şi D, care sunt extrase odată cu grăsimile. Laptele acidofil – se obţine din laptele tras prin fermentaţia lactică. Are aceeaşi valoare nutritivă dar are calităţi dietetice, fiind utilizat în scop profilactic, mai ales în prevenirea unor afecţiuni gastrointestinale, împiedicând dezvoltarea bacteriilor de putrefacţie. Zara – constituie un subprodus obţinut de la fabricarea untului. Poate fi utilizată proaspătă sau fermentată lactic. Are o valoare nutritivă apropiată de a laptelui smântânit. Se utilizează atât în alimentaţia tineretului bovin cât şi a celui suin. Zerul – constituie un subprodus valoros, care rezultă de la industria brânzeturilor. Conţine o cantitate mai mare de lactoză şi mici cantităţi de proteine, grăsimi şi substanţe minerale. Se recomandă mai ales în alimentaţia tineretului suin, în amestec cu nutreţuri concentrate, cărora le îmbunătăţeşte valoarea biologică a proteinelor. Produse şi subproduse de la industrializarea peştelui De la industrializarea peştelui rezultă făina de peşte şi solubilizatul de peşte (fish solubil), nutreţuri care au o importanţă deosebită în echilibrarea necesarului proteic şi în aminoacizi esenţiali a nutreţurilor combinate utilizate în hrana porcinelor şi păsărilor. Făina de peşte se poate obţine prin industrializarea în totalitate a unor specii de peşti (Anchois, Morun, Balenă, Sardină, Hering) şi crustacee (Krill), sau se obţine din resturile rămase de la conservele de peşte, obţinându-se o făină cu un conţinut mai scăzut în proteină şi mai ridicat în substanţe minerale. Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a făinii de peşte este variabilă, în funcţie de specia şi partea de peşte utilizată, gradul de prospeţime şi de degresare a acesteia, de conţinutul în substanţe minerale.

105

Pentru a putea fi conservată o perioadă mai lungă de timp, făina de peşte nu trebuie să conţină o cantitate mai mare de 3% grăsimi, iar atunci când conţine 7-10% grăsimi, se adaugă fie substanţe antioxidante sau se utilizează în consum imediat după fabricare. Calitatea făinii de peşte poate fi influenţată de o multitudine de factori care ţin atât de calitatea materiei prime utilizate cât şi de factori tehnologici de fabricaţie, cum ar fi: gradul de prospeţime a materiei prime, tehnologia de producere utilizată, în special temperatura utilizată şi timpul de prăjire, gradul de degresare etc. Condiţiile minimale pe care trebuie să le îndeplinească făina de peşte de bună calitate sunt:

conţinut în apă maximum 12%; conţinut în proteină brută minimum 60%; conţinut în grăsimi maximum 6%; conţinut în săruri maximum 6%; conţinut în fosfaţi de calciu maximum 25%.

Datorită conţinutului ridicat în proteine, dar mai ales a valorii biologice a acestora, făina de peşte este un nutreţ indispensabil creşterii porcinelor şi păsărilor, intrând în structura nutreţurilor combinate, în proporţie de 5-6% la categoriile inferioare de vârstă şi de 4-5%, la tineretul porcin de până la 30 kg şi a puilor pentru carne în perioada de vârstă, 15-28 zile. Făina de peşte se utilizează şi în alimentaţia găinilor ouătoare a căror ouă sunt utilizate la reproducţie, în cantităţi de 3-5%, însă nu este utilizată la alcătuirea nutreţurilor combinate destinate găinilor ouătoare ouă consum, deoarece imprimă un gust şi miros specific, în acest caz fiind înlocuită cu făina de carne, laptele praf, drojdii furajere etc. În cantitate de 150-200 g se poate utiliza şi în alimentaţia taurilor de reproducţie, cu valoare biologică deosebită, deoarece făina de peşte, are influenţă pozitivă asupra calităţii materialului seminal. Se recomandă ca făina de peşte să fie protejată, pentru a se evita degradarea microbiană de la nivelul rumenului şi de a fi scindată enzimatic la nivelul duodenului. Produse şi subproduse din carne Sunt produse de valoare nutritivă ridicată, cunoscute şi sub numele de făinuri proteice animale. Rezultă ca subproduse de la abatoare şi servicii de ecarisaj, cele mai importante fiind făina de carne, făina de carne-oase, făina de sânge, iar de la abatorizarea păsărilor, făina de deşeuri de abator şi făina de pene. Ca subproduse de la abatorizarea animalelor mai pot fi obţinute jumările furajere, grăsimile furajere, iar de la industria pielii resturile colagene şi făina de piele. Valoarea nutritivă a subproduselor de la industria cărnii este foarte variabilă, în funcţie de calitatea materiei prime utilizate şi de factorii tehnologici de producţie, (în special temperatura) şi de conţinutul în substanţe minerale şi grăsimi. Făina de carne - se produce din resturi de carne care nu au calităţi comerciale, carcase degradate, confiscate de abator etc. Materia primă este mai întâi sterilizată în autoclave sub presiune apoi uscată şi măcinată. Compoziţia chimică este variabilă dar făina de carne de bună calitate se caracterizează prin: 8-12% SU, 60-65% PB, 5-8% grăsimi, 4-10% cenuşă şi o valoare energetică de 2900-3200 kcal EM/kg. Făina de carne este utilizată la alcătuirea nutreţurilor combinate, în cantităţi de 3-6%, în funcţie de disponibil şi mai ales în structurile nutreţurilor

106

combinate utilizate în alimentaţia porcinelor şi păsărilor, la categoriile inferioare de vârstă. Făina de carne-oase – se obţine din cadavrele animalelor de la ecarisaj, confiscate din carne şi resturi de abator. Materia primă este fiartă la temperaturi de 130-1350C, în autoclave sub presiune, uscată şi măcinată. Datorită conţinutului ridicat de substanţe minerale are o valoare nutritivă mai scăzută comparativ cu făina de carne. Digestibilitatea şi valoarea biologică a proteinei poate fi afectată de temperaturile ridicate la care este supusă materia primă, fapt care afectează şi unele calităţi organoleptice cum ar fi gustul şi mirosul, care sunt mai puţin plăcute. Se utilizează la alcătuirea nutreţurilor combinate destinate puilor pentru carne şi purceilor, în cantităţi de 3-6%. În unele unităţi crescătoare de animale fluxul tehnologic de producere a făinii de carne-oase se rezumă la fierberea cadavrelor şi administrarea lor sub formă de supe, în amestec cu nutreţurile combinate. Făina de sânge – se obţine din sângele rezultat în urma sacrificării animalelor în abatoare. Volumul sângelui variază de la o specie la alta în limita 1/12-1/13 din greutatea vie, dar se recoltează 3-5% din greutatea vie a animalului, de aceea cantităţile rezultate sunt mici. După coagulare, sângele se usucă prin atomizare în instalaţii speciale, la temperaturi de 700C şi apoi este măcinat. Făina de sânge are cel mai ridicat conţinut în proteină, (83-85% PB), dar valoarea biologică este afectată de conţinutul scăzut în izoleucină şi metionină, de aceea se impune echilibrarea lor prin utilizarea de aminoacizi de sinteză, fie prin amestecuri cu făina de carne sau de peşte, când se realizează complementaritatea aminoacizilor limitanţi. Se utilizează la alcătuirea nutreţurilor combinate destinate porcinelor şi păsărilor, în proporţie de 2-5%, în funcţie şi de disponibil. Făina de pene – se obţine din abatorizarea păsărilor unde, de cele mai multe ori, penele sunt amestecate cu intestine şi gheare. Penele au un conţinut ridicat în azot dar proteinele conţinute sunt cheratine, adică scleroproteine foarte greu digestibile, fapt care impune utilizarea unor tehnologii specifice care să permită hidroliza acestor proteine. Tehnologiile actuale constau în tratarea penelor cu vapori sub presiune la 3-4 atmosfere urmată de uscarea şi măcinarea lor însă produsul obţinut este de valoare nutritivă scăzută, deoarece hidroliza se realizează într-o măsură limitată. Se impune utilizarea unor procedee chimice de hidroliză, prin utilizarea unor acizi puternici. În urma acestor tratamente rezultă un hidrolizat de pene care are un grad mai ridicat de disponibilizare a azotului din cheratine. Valoarea biologică a cheratinei este afectată de conţinutul scăzut în lizină şi histidină dar este foarte ridicat în cistină, arginină, glicină şi leucină. Compoziţia chimică a făinii de pene este în medie de 8-10% SU, 81-83% PB, 2,5-3,2 cenuşă, 2-4% grăsimi , are un conţinut ridicat în sulf (2,6-2,7%). Se utilizează la alcătuirea nutreţurilor combinate, în cantităţi de 2-3%, iar hidrolizatele obţinute prin procedee chimice sunt recomandate în alimentaţia taurinelor la îngrăşat, la care sunt mai bine puse în valoare. Grăsimile de uz furajer – se utilizează în mod obişnuit pentru ridicarea nivelului energetic a nutreţurilor combinate destinate porcinelor şi păsărilor. Grăsimile au o concentraţie energetică ridicată, 8500-9500 kcal/kg şi o digestibilitate de 88-92%, în funcţie de natura grăsimilor şi de gradul de saturare al acizilor graşi. În ţara noastră disponibilităţile sunt mici de aceea se utilizează în cantităţi de 1-2% din structura nutreţurilor combinate destinate porcinelor şi păsărilor. În ţările cu o zootehnie dezvoltată se introduc 5-7%, realizându-se

107

concentraţii energetice de 3200-3300 kcal/kg, ceea ce are influenţă pozitivă asupra consumului specific de hrană. Grăsimile sunt mai întâi topite şi apoi pulverizate pe particulele de nutreţ combinat. În cazul când sunt stocate o perioadă mai mare de timp se impune stabilizarea acestora cu antioxidanţi.

3.5. Substanţe azotate sintetice neproteice (SASN) utilizate în hrana animalelor pentru echilibrarea balanţei în proteine

Încă în prima jumătate a secolului XIX (1828) Wöhler a sintetizat ureea, substanţa organică care a fost mai târziu izolată în sucul rumenal la rumegătoare. Ulterior s-a emis ipoteza că bacteriile, care populează rumenul, scindează o parte din proteine în aminoacizi şi amoniac care serveşte drept hrană pentru sinteza proteinelor bacteriene (fig. 3.3).

Fig. 3.3. Digestia proteinelor şi a substanţelor azotate neproteice la rumegătoare (Sursa: Craplet şi Thibier)

Zunz şi Hageman aduc numeroase precizări în acest sens şi admit că o

parte din proteinele din hrană pot fi substituite cu surse neproteice, bacteriile utilizând sursele neconvenţionale de N pentru sinteza proteinelor. Cercetătorii germani obţin rezultate remarcabile în timpul primului război mondial când, datorită blocadei economice, fiind în imposibilitatea de a-şi asigura resursele proteice, recurg la utilizarea ureei ca sursă de N la rumegătoare. Cercetările lui Wattson şi Virtanen, privind dinamica azotului din hrană, utilizând azot marcat (N15), au arătat că peste 60% din totalul azotului proteic din

Uree

NH3

Aminoacizi

Nutreţ

Rumen

Proteine Azot neproteic Uree

Proteine Azot neproteic Peptide Aminoacizi HN3 Proteine microbiene

Proteine tisulare

N proteic NH3

Aminoacizi

Cheag şi intestin

Fecale N alimentar N fecal nedigerat endogen

N neproteic endogen (uree, ac.

uric Ţesuturi

Salivă

108

raţie este transformat în NH3 la nivelul rumenului care este utilizat ulterior pentru sinteza proteinelor bacteriene. Nutriţionistul finlandez, A.I.Virtanen, reuşeşte să substituie în totalitate azotul proteic din hrană, cu azot neproteic, într-o experienţă pe vaci de lapte cu producţia de 4000 l lapte, utilizând un regim sintetic pe bază de glucide (amidon, grăsimi, uree şi substanţe minerale).Pentru aceste cercetări, ca şi pentru precizarea reacţiilor biochimice care au loc în procesul însilozării, acesta a fost recompensat cu premiul Nobel. În general este unanim acceptat că substituirea azotului proteic cu azot neproteic se poate face, fără a influenţa negativ procesele de digestie, până la 30-40 % din necesarul zilnic de proteine. Pentru a se realiza o biosinteză normală, bacteriile şi protozoarele au nevoie de o sursă glucidică uşor fermentescibilă, de substanţe minerale (în special sulf) şi de azot proteic sau neproteic. În 24 ore, în rumenul unei vaci de lapte se sintetizează o biomasă de 1-1,5 kg de microsimbionti, din care 1/3, adică 400-600 g, pot fi sintetizate pe baza azotului neproteic. Cele mai importante substanţe azotate sintetice neproteice utilizate ca sursă de azot sunt: ureea, izobutilidendiureea (IBDU), apele amoniacale, bicarbonatul de amoniu şi amoniacul. Utilizarea ureei ca sursă de azot pentru

sinteza proteinelor microbiene la rumegătoare Ureea sau diamida acidului carbonic (carbodiamida) este prima substanţă organică care a fost sintetizată de chimistul german Wöhler în 1828. Este o substanţă de culoare albă cristalină cu gust sărat-amărui, obţinută industrial din NH3 şi CO2, în prezenţa unor catalizatori; conţine 44-46% N. Sub acţiunea ureazei, produsă de microbionţii ruminali, aceasta este scindată la nivelul rumenului, în NH3 şi CO2. Utilizarea NH3, pentru sinteza proteinelor bacteriene este legată de disponibilitatea raţiei în glucide uşor fermentescibile (glucide uşor solubile), de echilibrul raţiei în vitamine (D şi E) şi în săruri minerale (Ca, P, Co şi S). Ureea se introduce în hrana rumegătoarelor numai după vârsta de 6 luni, vârstă la care activitatea microorganismelor dar mai ales dezvoltarea rumenului permite o activitate funcţională normală. Pentru a se evita unele accidente legate de utilizarea ureei este necesară respectarea unor condiţii şi anume:

introducerea în hrană a ureei trebuie să se facă progresiv, pentru a se stimula dezvoltarea unei microflore specifice, care să poată fixa NH3 format în urma hidrolizei;

perioada de obişnuire este 8-10 zile, timp în care creşte cantitatea de uree până la 30 g/100 kg greutate vie;

ureea se va utiliza numai în raţiile deficitare în proteine şi în contextul unor raţii bogate în zaharuri uşor fermetescibile (cereale, melasă);

orice pauză în administrarea ureei (chiar şi de 24 ore), impune reluarea perioadei de obişnuire de la început, în caz contrar există riscul intoxicaţiei animalului;

raţiile trebuie să fie echilibrate corespunzător în vitamine şi substanţe minerale.

Ureea poate fi administrată atât sub formă solidă, în asociere cu nutreţurile concentrate sau combinate, cât şi sub formă lichidă, în asociere cu nutreţurile grosiere tocate şi măcinate sau în momentul însilozării nutreţurilor verzi.

109

Când se utilizează sub formă lichidă se prepară o soluţie de 10 kg uree + 90 kg melasă + 100 l apă. Un kg soluţie conţine 50 g uree şi 450 g melasă cu care se pot umecta nutreţurile grosiere tocate şi măcinate, cărora le măreşte atât gradul de consumabilitate cât şi valoarea energetică şi azotată. Utilizarea ureei la însilozarea porumbului murat constituie o formă foarte indicată deoarece se poate face chiar în momentul tocării plantei, prin utilizarea unei soluţii de uree care este pulverizată pe particulele de nutreţ. Se recomandă o soluţie de concentraţie 5‰, adică 5 g uree/kg porumb însilozat ceea ce duce la o creştere a valorii azotate cu cca. 10 g PBD/kg nutreţ însilozat. Când se utilizează sub formă uscată se asociază cu nutreţurile concentrate, în funcţie de necesarul zilnic, cca. 2-3%. Tehnologii de retardare a ureei;

produse retardate utilizate Deoarece ureea după ce este ingerată de animal suferă un proces rapid de hidroliză în urma căruia se formează NH3, există riscul ca într-un timp foarte scurt să se formeze o cantitate mare de NH3, care în condiţiile unei asocieri neadecvate (lipsa unor glucide uşor fermentescibile), sau în condiţiile neadaptării animalelor, să producă intoxicarea animalelor, Pentru a întârzia procesul de hidroliză, nutriţioniştii au elaborat produse care să evite aceste inconveniente. Aceste produse pot fi retardate prin tratamente fizice şi chimice, în prezenţa unor surse glucidice cum sunt amidonul, melasa, tăieţeii de sfeclă sau prin înglobarea granulelor de uree cu unele produse ca acetilceluloza, aldehida formică, ceruri, prafină sau unele geluri. Uroprotul realizat în 1982, reprezintă un produs care înglobează un concentrat energo-proteino-vitamino-mineral realizat din uree retardată, amidon gelatinizat, un complex vitamino-mineral şi un substrat format din nutreţuri celulozice. Prezintă avantajul unei asocieri adecvate cu o sursă glucidică uşor fermentescibilă şi uree retardată, care hidrolizează mai lent. TUM 30, realizat la Timişoara, este un produs pe bază de tăieţei de sfeclă uscaţi, uree şi melasă. Prezintă aceleaşi avantaje ca uroprotul. Starea (Starch-ureea), produs elaborat la Universitatea din Kansas, pe bază de amidon şi uree, la temperaturi controlate. Conţine 22-44% PB şi este utilizat mai ales în alimentaţia tineretului taurin la îngrăşat şi în alimentaţia vacilor de lapte. IBDU (izobutilidendiureea) – este o substanţă azotată neproteică, numită şi uree retardată care conţine cca. 32% N. Prezintă avantajul că NH3 se eliberează mai lent, evitând acumularea unei cantităţi mari de NH3 care ar putea duce la intoxicare. Izobutilidendiureea se prezintă sub formă de pulbere sau poate fi granulată, de culoare albă, fără miros, nu este higroscopică, are mare stabilitate şi are un pH 5,2. Se poate utiliza fie în amestec cu concentratele utilizate în hrana suplimentară a rumegătoarelor, fie se introduce în structura nutreţurilor combinate (5-8%). Deoarece este retardată şi conţine mai puţin N, comparativ cu ureea, dozele de utilizare pot creşte la 40-45 g IBDU/100 kg greutate vie, în funcţie de categoria de animale şi deficitul proteic din raţie. Nerespectarea dozei de utilizare a ureei ca şi utilizarea ei în asociere cu nutreţuri sărace în glucide uşor solubile, neomogenizarea, nerespectarea perioadei de obişnuire sau întreruperea utilizării ei fără să fie urmată de o nouă perioadă de obişnuire, atrage după sine intoxicarea, care pot merge până la moartea animalelor.

110

Fig. 3.4. Dinamica NH3 la IBDU şi uree la taurine

(Sursa: Stoica I., 1999) Intoxicaţiile pot apărea şi în cazul când ureea se asociază cu nutreţuri bogate în amine şi amide (nutreţurile verzi), sau bogate în nitriţi şi nitraţi (rădăcinoasele, frunzele şi coletele de sfeclă), care pot duce la creşterea cantităţii de NH3 din rumen. Simptomele intoxicaţiei sunt caracteristice: salivaţie abundentă, timpanism, animalele sunt neliniştite, manifestă micţiuni frecvente, iar dacă excesul de NH3 este mare, acesta creşte în sânge producând tulburări nervoase, transpiraţie, mers titubant, puls scăzut şi care, în cazuri grave, poate duce la blocarea diafragmei şi moarte. Specialiştii apreciază că fenomenul de intoxicare apare la o creştere a concentraţiei amoniacului mai mare de 1,4 mg/100 cm3 sânge.

3.6. Nutreţuri combinate

Creşterea intensivă a animalelor nu poate fi concepută, în momentul de faţă, fără utilizarea nutreţurilor combinate, în mod special la suine şi păsări. Progresele genetice înregistrate în domeniul productivităţii şi al valorificării hranei, în ultimii ani, nu s-ar putea manifesta fără nutreţuri combinate pe măsura acestui potenţial genetic. O importantă constatare este aceea că industria producătoare de nutreţuri combinate a valorificat mare parte din cunoştinţele de nutriţie şi alimentaţie, acumulate în paralel cu cercetările de genetică (P. Halga şi col., 2002).

În anul 2004, producţia mondială de nutreţuri combinate a înregistrat o creştere medie de 0,3% comparativ cu anul 2003, ceea ce a însemnat aproximativ 614 milioane tone de nutreţuri combinate (FAO, 2005).

Ponderea cea mai mare au avut-o nutreţurile combinate destinate păsărilor (37%), urmează apoi nutreţurile destinate suinelor (32%), şi cu ponderi din ce în ce mai mici nutreţurile combinate pentru vacile de lapte (17%), taurine pentru carne (8%), acvacultură (3%), alte specii (3%).

În topul celor mai mari 10 ţări producătoare de nutreţuri combinate, în anul 2004, se află următoarele state:

milioane tone- SUA 147,0; - China 63,1;

111

- Brazilia 43,4; - Japonia 23,9; - Mexic 23,8; - Canada 22,1; - Franţa 21,8; - Spania 19,2; - Germania 19,0; - Rusia 16,5.

În România, producţia totală de nutreţuri combinate în anul 2004 a fost de aproximativ 2,9 milioane tone, ceea ce reprezintă aproximativ 0,5% din producţia mondială a acelui an.

Se estimează că peste 57% din nutreţul combinat produs la noi în ţară a fost destinat păsărilor, iar cealaltă parte revenind creşterii suinelor. Din nefericire se produce foarte puţin sau aproape deloc nutreţ combinat pentru vaci de lapte, taurine pentru carne, piscicultură şi hrană pentru animale de companie.

În ceea ce priveşte distribuţia pe zone geografice a producţiei de nutreţuri combinate, se poate aprecia că în Muntenia s-a fabricat 32,38% din producţia totală a anului 2004, în timp ce în Moldova s-a produs 20,96%, în Transilvania 15,78%, în Banat 9,65%, în Oltenia 8,33%, în Maramureş 4,99%, în Dobrogea 4,29% şi în Crişana 3,62% (Samoilă şi col., 2005).

Nutreţul combinat este un amestec complex, echilibrat ce se obţine prin asocierea mai multor materii prime (ingrediente) de origine vegetală, animală, minerală şi de sinteză, în diferite proporţii sau doze, cu scopul de a satisface cerinţele animalelor în energie şi substanţe nutritive, cerinţe ce au fost stabilite pe baza unor criterii ştiinţifice.

Utilizarea nutreţurilor combinate prezintă o serie de avantaje, cum ar fi: realizarea unor performanţe optime, fapt ce se datorează, în primul rând, echilibrării conţinutului nutreţurilor combinate în substanţe nutritive, corelat cu categoria de vârstă sau starea fiziologică, a animalelor;

prevenirea îmbolnăvirilor şi menţinerea unei stări bune de sănătate a animalelor, ceea ce duce la scăderea pierderilor din efectiv;

uşurinţa administrării cu ajutorul sistemelor mecanice; asigurarea unui grad ridicat de digestibilitate datorită valorii nutritive complete;

creşterea eficienţei economice a creşterii animalelor datorită reducerii cheltuielilor cu hrănirea în condiţiile sporirii producţiei. Având în vedere importanţa nutreţurilor combinate în alimentaţia animalelor

domestice putem aprecia că în momentul de faţă nu se poate concepe creşterea intensivă a animalelor fără acestea, în special în cazul păsărilor şi a suinelor. Progresele genetice înregistrate în domeniul producţiei şi al valorificării hranei, în ultimii ani, nu s-ar putea manifesta fără nutreţuri combinate adecvate acestui potenţial genetic.

De asemenea, importanţa nutreţurilor combinate a determinat formarea unei puternice industrii de profil.

Nutreţurile combinate după gradul de satisfacere a cerinţelor nutriţionale ale animalelor în:

nutreţuri combinate complete; nutreţuri combinate de completare, unde pot fi incluse:

- concentratele proteino–vitamino–minerale sau nuclee; - premixuri vitamino-minerale; - suplimente de intervenţie; - nutreţuri combinate medicamentate.

112

Nutreţurile combinate complete sunt nutreţuri adecvate sub aspect nutriţional pentru diferite specii şi categorii de animale pentru care sunt preparate. Acest tip de nutreţuri sunt formate după anumite reţete specifice, astfel încât să poată constitui singure raţia, să asigure întreţinerea animalului şi realizarea producţiei, fără alte produse adiţionale, cu excepţia apei.

Concentratele proteino – vitamino – minerale (P.V.M.), denumite pe scurt „nuclee”, sunt produse constituite din nutreţuri proteice de origine vegetală, animală sau microorganică, nutreţuri minerale şi diferiţi aditivi furajeri. Nucleele se caracterizează printr-o valoare proteică ridicată şi sunt astfel alcătuite încât prin amestecare cu cereale (porumb, orz, grâu) să poată forma un nutreţ combinat complet; aceste P.V.M. - uri pot fi adăugate într-o proporţie constantă (10%, 20%, 30%, 35% …). Aceste preparate furajere nu se pot administra singure, fiindcă pot prezenta un pericol pentru sănătatea animalelor.

Premixurile vitamino-minerale sunt amestecuri de vitamine, microelemente minerale şi alţi aditivi furajeri, dozate într-un amestec omogen şi diluat într-un suport. Acest tip de preparat furajer participă la formarea nutreţurilor combinate complete în diferite proporţii (0,1-1%), în scopul completării valorii nutritive a acestora în vitamine şi microelemente. De asemenea, premixurile se utilizează la producerea concentratelor proteino–vitamino–minerale.

Premixurile se compun din două părţi principale, şi anume: - suportul furajer, în care se înglobează substanţele biologice active şi care

este reprezentat, de regulă, de şroturi de soia, drojdie furajeră, tărâţe de grâu, făină de porumb, lapte praf;

- ingredientele active, reprezentate de vitamine, microelemente şi alţi aditivi furajeri ce se pot asocia în premixuri (enzime, tranchilizante, antioxidanţi …). Premixurile vitamino-minerale mai poartă denumirea şi de zooforturi. Suplimentele de intervenţie sunt amestecuri de antibiotice, vitamine,

minerale etc. care se folosesc în diferite situaţii specifice creşterii animalelor (lotizări, cântăriri de control, transport …) şi au ca principal scop diminuarea efectului stresant al acţiunilor zootehnice enunţate.

Nutreţurile combinate medicamentate sunt acele nutreţuri ce conţin un medicament ce a fost introdus cu scop curativ sau pentru prevenirea unor boli la animale sau care conţin un ingredient medicamentos care are rolul de îmbunătăţi ritmul de creştere şi consumul specific.

Astfel, antibioticele introduse ca stimulatori de creştere sau pentru creşterea eficienţei hranei sau orice nutreţ combinat ce conţine antibiotice sunt considerate nutreţuri medicamentate (FDA, SUA).

În procesul de fabricare al nutreţurilor combinate se disting două mari etape de lucru:

elaborarea recepturii de fabricaţie; pregătirea materiilor prime şi producerea propriu-zisă a nutreţului combinat. Elaborarea recepturii de fabricaţie a nutreţurilor combinate este o

activitate de bază şi de mare importanţă în industria nutreţurilor combinate, respectiv pentru alimentaţia animalelor; această operaţiune este efectuată, de regulă, de nutriţionistul unităţii de fabricare. Etapele de lucru pentru formularea unei raţii/reţete, indiferent de specia pentru care se elaborează receptura sunt:

stabilirea cerinţelor de hrană; stabilirea şi caracterizarea ingredientelor (materiilor prime); stabilirea obiectivelor formulării; formularea/optimizarea propriu-zisă a recepturii.

113

Cerinţele de hrană se stabilesc experimental şi sunt exprimate sub forma unor recomandări standard. Normele de hrană se revizuiesc periodic, de diferite organisme de specialitate (ştiinţifice şi guvernamentale), şi se modifică o dată cu îmbunătăţirea fondului genetic al animalelor ca potenţial de producţie şi de valorificare a hranei.

Alegerea ingredientelor sau a materiilor prime ce vor forma nutreţul combinat este o operaţiune definitorie atât pentru structura nutreţului combinat, cât mai ales pentru metoda de formulare aplicată. Multe dintre ingrediente prezintă o mare variabilitate a compoziţiei chimice, fapt ce recomandă efectuarea determinărilor pentru fiecare lot de materie primă în parte, mai ales pentru nutreţurile proteice vegetale şi animale, subproduse de la diferite industrii (în special şroturi).

Laboratoarele de specialitate ale instituţiilor de cercetare în domeniul Nutriţiei şi Alimentaţiei Animalelor Domestice, inclusiv cele de la fabricile de nutreţuri combinate, fac determinări a compoziţiei chimice a nutreţurilor şi a valorii nutritive a acestora şi publică aceste rezultate, care pot fi orientative.

Proporţia de înglobare a unor materii prime în structura nutreţurilor combinate este limitată fie digestibilităţii mai reduse, fie prezenţei unor factori antinutritivi sau cu un efect similar. O altă posibilitate de limitare a proporţiei de participare a unor materii prime ar putea fi contaminarea acestora cu microorganisme patogene sau mucegaiuri.

Formularea (optimizarea) Obiectivele formulării. La elaborarea recepturii se ţine cont de faptul că nu

există o aşa-zisă hrană universală; fiecare formulă de nutreţ combinat trebuie să fie în concordanţă cu scopul urmărit în creşterea animalelor. Prin formula de nutreţ combinat complet sau de completare se poate orienta producţia (ex. carne, ouă ...), în anumite privinţe cum ar fi: greutatea carcasei, proporţia de grăsime în carcasă, calitatea grăsimii (structura acizilor graşi), intensitatea culorii carcaselor la pui sau a gălbenuşului la ou etc.

Formularea propriu-zisă (optimizarea) trebuie să satisfacă, cel puţin, două condiţii fundamentale: realizarea optimului nutriţional şi respectiv a optimului economic.

Optimul nutriţional este satisfăcut atunci când cerinţele de hrană sunt asigurate integral prin consumul unei cantităţi de nutreţ corespunzătoare capacităţii de ingestie a animalului. În aceste condiţii, una din problemele majore puse în formulare este plasarea soluţiei care satisface cerinţele de hrană sub valoarea de maxim a capacităţii de ingestie a animalului.

Optimul economic este condiţia prin care se urmăreşte obţinerea celui mai mic cost posibil pentru o reţetă de hrană în condiţiile îndeplinirii cerinţelor nutriţionale; acest deziderat este esenţial în operaţiunea de optimizare. Dar, raţionamentul de bază este acela că cea mai economică soluţie este cea care determină cel mai redus cost al hranei pe unitatea de produs (producţie) şi nu neapărat cel mai redus cost a unui kg de nutreţ (P. Halga şi col., 2002).

Literatura de specialitate, mai veche, recomandă testarea biologică şi omologarea recepturii de fabricaţie a nutreţurilor combinate; această testare ar trebui să fie în două trepte, respectiv microtest şi macrotest.

Condiţiile actuale fac inoperabilă această testare, dacă se au în vedere câteva considerente:

extinderea aşa-zisei recepturi „personalizate”, respectiv specifică fiecărui exploataţii în funcţie de „tipul” de animal crescut, destinaţia producţiei, sistemul de creştere, chiar preferinţele crescătorului pentru anumite ingrediente etc.;

114

firmele producătoare de material biologic testează, în permanenţă, potenţialul acestui material şi indică crescătorului condiţiile specifice de hrănire pentru animalele respective; receptura de fabricaţie a nutreţurilor combinate trebuie să ţină cont de aceste condiţii;

materiile prime care intră în structura nutreţurilor combinate variază, chiar de la un lot la altul (ex. nivelul proteic condiţionează nivelul aminoacizilor esenţiali), astfel, că în formulare trebuie să se ia în calcul aceste variaţii care pot modifica caracteristicile nutriţionale al unei reţete de bază (chiar dacă aceasta a fost testată anterior);

actualele programe de optimizare pe calculator sunt foarte performante şi asigură, în condiţii standardizate de creştere, obţinerea rezultatelor de producţie scontate; în acelaşi timp, formularea şi optimizarea pe calculator a recepturii face posibilă intervenţia rapidă asupra reţetelor şi operarea oricăror modificări care vizează îmbunătăţirea lor;

la toate acestea se adaugă permanentul circuit al informaţiei, cel puţin dintre producătorul şi utilizatorul de nutreţuri combinate.

Producerea nutreţurilor combinate În producerea nutreţurilor combinate sunt două etape caracteristice: asigurarea şi pregătirea ingredientelor (materiilor prime) necesare; producerea propriu-zisă a nutreţurilor combinate.

Ingredientele care se folosesc la producerea nutreţurilor combinate sunt extrem de variate (curent cca. 400) şi sunt componente a cca. 800 tipuri de nutreţuri combinate complete sau de completare.

Sursele de energie şi proteină au un accentuat specific zonal, în funcţie de condiţiile climatice, care determină cultivarea unui anumit sortiment de cereale, leguminoase sau oleaginoase, dar în bună măsură aceste surse depind şi de specificul alimentaţiei umane care la rândul ei influenţează sortimentul şi calitatea subproduselor de la industria alimentară.

În România, principala sursă de energie pentru nutreţurile combinate o constituie seminţele cerealelor, în primul rând grăunţele de porumb; în mai mică măsură se folosesc cele de orz (mai ales pentru porci şi rumegătoare) şi grâu. Folosirea altor seminţe de cereale (ovăz, sorg, mei …) este extrem de limitată.

Pentru sporirea concentraţiei în energie se mai folosesc grăsimile animale şi uleiurile vegetale.

Ca surse de proteină, se folosesc şroturile de soia şi floarea soarelui şi mai rar unele seminţe de leguminoase (în special de mazăre); dintre sursele de proteine de origine animală mai folosite sunt făina de carne sau carne-oase, de peşte, de resturi de la abatoarele de păsări, laptele praf. La acestea se mai adaugă proteine de origine microorganică şi altele în cantităţi mici.

Apariţia unor boli la animale (ex. BSE sau „boala vacii nebune”) potenţial transmisibile prin nutreţurile de origine animală (în special făinurile de carne, carne-oase, de sânge, proteinele plasmatice …), a determinat o scădere simţitoare a ponderii acestor nutreţuri în hrana animalelor, ajungându-se chiar la interzicerea folosirii lor.

Sursele de minerale se asigură prin compuşi minerali specifici (carbonaţi, fosfaţi, oxizi, sulfaţi, etc.), în funcţie de biodisponibilitatea elementului considerat, dar şi de preţul sursei respective.

Pentru a asigura aportul corespunzător de vitamine se folosesc produse obţinute prin sinteză sau biosinteză.

Practic, echilibrarea minerală şi vitaminică a nutreţurilor combinate se realizează prin premixurile mineralo-vitaminice, al căror conţinut este astfel

115

stabilit încât să corespundă cerinţelor animalelor cărora le sunt destinate, independent de conţinutul ingredientelor de bază (cereale, proteice …) în microelemente şi vitamine.

Pe lângă aceste materii prime, în nutreţurile combinate intră numeroşi aditivi (nutriţionali, tehnologici etc.), care le îmbunătăţesc calitatea şi respectiv efectul în producţie (P. Halga şi col., 2002).

Ponderea diferitelor materii prime care au intrat în componenţa nutreţurilor combinate, produse în UE-15 în anul 2000, arată că cerealele furajere, subprodusele lor şi făinurile proteice reprezintă peste 80% din total:

Materiile prime % din total Cereale furajere 40,0 Subproduse industrie alimentară 14,0 Făinuri proteice vegetale 26,0 Făinuri animale 2,0 Nutreţuri de volum uscate 3,0 Uleiuri, grăsimi 2,0 Tapioca 3,0 Minerale, vitamine, aditivi 3,0 Produse lactate 1,0 Altele 6,0 Sursa: Ziggers, 2001

Producerea nutreţurilor combinate complete Fabricarea nutreţurilor combinate se efectuează în două etape principale, una

legată de materiile prime (ingrediente) şi alta de fabricarea propriu-zisă a acestor nutreţuri; în cadrul celor două etape se efectuează operaţii tehnologice specifice, în conformitate cu cele prezentate în figura 3.5.

Notă: * în această categorie intră toate ingredientele rezultate dintr-un proces industrial. Fig. 3.5. Operaţiuni specifice legate de recepţia şi pregătirea materiilor

prime folosite la producerea nutreţurilor combinate (Sursa: P. Halga şi col. 2002)

Recepţia şi pregătirea materiilor prime (ingredientelor)

Recepţia cantitativă, prelevare probe, recepţia calitativă

(însuşiri fizice)

Cereale

Curăţire

Uscare

Depozitare

Industriale*

Curăţire

Condiţionare

Depozitare

Măcinarea materiilor primei

116

Recepţia şi pregătirea materiilor prime, presupune în primul rând o recepţie

cantitativă şi calitativă specifică fiecărei categorii de materii prime. Recepţia cantitativă are ca scop stabilirea cantităţii de materii prime furajere

ce intră în unitatea de lucru şi care poate fi utilizată în procesul tehnologic de producere a nutreţurilor combinate, la momentul potrivit.

Recepţionarea şi depozitarea materiilor prime constituie verigi deosebit de importante în tehnologia producerii nutreţurilor combinate, întrucât de aceasta depinde într-o foarte mare măsură calitatea produsului finit.

În acelaşi timp cu recepţia cantitativă se recoltează şi probe necesare stabilirii însuşirilor fizice ale nutreţurilor dar şi, după caz, a compoziţiei chimice a acestora.

Recepţia calitativă are scopul de a stabili calitatea nutreţurilor ce sunt recepţionate; cu acest prilej se verifică dacă calitatea produselor corespunde cu indicii prevăzuţi în actele normative de calitate sau cu condiţiile tehnice de calitate.

În momentul efectuării recepţiei calitative se parcurg mai multe etape, cum ar fi:

aprecierea organoleptică (aspect, culoare gust, miros, formă etc.); determinarea însuşirilor fizice (umiditate, greutate hectolitrică, corpuri

străine inerte, infestarea cu dăunători etc.); determinarea compoziţiei chimice (substanţe brute: proteine, grăsimi,

celuloză, cenuşă; alţi indicatori specifici materiilor prime: cloruri, indicele de aciditate a grăsimilor, N neproteic, indicele ureazic, încărcătura microbiologică etc.). În cadrul laboratoarelor uzinale se pot determina majoritatea parametrilor

menţionaţi mai sus, acestea dispunând de dotare şi de personal calificat; periodic se apelează la laboratoare de specialitate pentru determinări mai complexe (aminoacizi, vitamine, microelemente, coccidiostatice, enzime etc.).

La finalul recepţiei calitative, în funcţie de rezultatele obţinute după analize, se fac recomandări pentru condiţionarea, depozitarea, măcinarea sau folosirea materiilor prime.

Curăţirea este o operaţiune ce are ca scop eliminarea corpurilor străine, din masa nutreţului, pentru creşterea conservabilităţii, a valorii nutritive şi a realizării unei cât mai bune omogenizări.

Curăţirea se realizează după ce s-a făcut în prealabil o analiză a caracteristicilor fizico-mecanice ale produsului, în vederea stabilirii tehnologiei adecvate de lucru. De regulă, tehnologia are la bază forma şi dimensiunea particulelor, proprietăţile aerodinamice şi permeabilitatea magnetică a materiei prime. Curăţirea se face cu maşini adecvate însuşirilor fizice ale produsului.

Uscarea. De cele mai multe ori la recepţia materiilor prime se constată că umiditatea acestora este mai ridicată decât prevederile STAS pentru depozitarea acestora, fapt pentru care se impune reducerea artificială a conţinutului în apă a nutreţurilor.

Uscarea materiilor prime se poate face prin contactul materiilor prime cu suprafeţe încălzite sau prin introducerea în masa de nutreţ a unui agent de uscare, care prin contact direct sau indirect preia umiditatea din produsele umede. Principalul agent de uscare poate fi aerul cald, care poate acţiona indirect, sau gazele fierbinţi rezultate prin arderea combustibilului, amestecat cu aer rece, care acţionează ca agent direct.

Depozitarea materiilor prime necesare producerii nutreţurilor combinate se face în silozuri, depozite sau chiar magazii.

117

Pe timpul depozitării unele produse, cum sunt cerealele şi boabele de leguminoase, îşi pot continua activitatea biologică cu o intensitate care depinde de factorii de mediu, ceea ce poate duce la deprecierea calităţii produselor depozitate. Din această cauză, unele materii prime trebuie supuse acţiunii de conservare prin diferite mijloace tehnice ce ţin cont de respiraţie, umiditate, temperatură, microflora şi unele fenomene biochimice desfăşurate în masa de produs. Pentru conservare se folosesc următoarele metode:

conservarea în stare uscată – cea mai ieftină şi răspândită metodă; conservarea la temperatură scăzută – se poate aplica la materiile prime

ce care depăşesc umiditatea critică de conservare; temperatura scăzută permite reducerea activităţii vitale din bob, împiedică autoîncălzirea, încingerea, dezvoltarea florei etc.;

conservarea prin aerare – constă în schimbarea periodică a aerului dintre boabe, asigurându-se reducerea temperaturii care determină o încetinire a proceselor biochimice, împiedică dezvoltarea dăunătorilor, previne procesul de autoaprindere şi diminuează pierderile de substanţe nutritive; în mod practic se realizează prin vânturări frecvente;

conservarea chimică – se bazează pe proprietatea conservanţilor chimici de a proteja substanţele organice şi de a distruge microflora ce ar provoca degradarea prin mucegăire, auto-încingere etc.; pentru conservare se utilizează acidul propionic, acidul formic, acidul acetic, dieteratul, metabisulfitul etc.; cele mai bune rezultate s-au obţinut prin utilizarea acidului propionic, îndeosebi la conservarea porumbului cu umiditate ridicată;

conservarea anaerobă – presupune scăderea conţinutului de oxigen în spaţiile dintre particulele materiei prim; se poate folosi dioxidul de carbon (chiar şi cel rezultat din respiraţia boabelor) sau gazul metan (pericol de explozie); cu ajutorul acestora se reduc respiraţia şi procesele biochimice din masa de nutreţ şi se inactivează microflora anaerobă (Stoica I., 1997 şi 2001).

Măcinarea are ca scop transformarea materiilor prime cu ajutorul mijloacelor mecanice în particule cu fineţe şi uniformitate dorită.

Măcinarea ingredientelor componentelor ce vor forma un nutreţ combinat este foarte importantă din mai multe motive, cum ar fi:

măreşte suprafaţa de contact a nutreţurilor cu sucurile digestive; reduce activitatea de masticaţie, astfel animalul va cheltuiască mai puţină

energie; scade activitatea stomacului muscular, ceea ce duce la cheltuieli mici de

energie; asigură o mai bună omogenizare a componentelor nutreţului combinat.

Deşi măcinarea este de departe cea mai simplă şi mai des utilizată metodă de prelucrare a nutreţurilor, ea are o mare influenţă asupra producţiei de nutreţuri combinate.

Utilajele folosite la mărunţirea materiilor prime se aleg în funcţie de capacitatea cerută, repartizarea granulaţiei şi nu în ultimul rând de dezvoltarea pe diverse pieţe, astăzi se utilizează diferite utilaje pentru procesul de măcinare: moara cu ciocănele, moara cu discuri crenelate şi valţul de măcinare.

Transportul materiilor prime într-o unitate de producerea nutreţurilor combinate se face mecanic sau pneumatic.

Transportul mecanic se poate efectua numai vertical şi orizontal (elevatoare, şnecuri) şi are dezavantajul unei uzuri rapide ceea ce duce la defecţiuni frecvente.

118

Transportul pneumatic poate asigura transportul în toate planurile, în special a produselor măcinate, sporeşte randamentul morilor prin eliminarea rapidă a măcinişului, evită pierderile, asigură răcirea produsului mărunţit, utilajul este uşor de montat, cheltuielile de exploatare sunt minime.

Sistemul de transport pneumatic, în funcţie de principiul pe care se bazează, poate fi:

prin aspirare (exhaustare); prin refulare (suflare).

Cel mai de utilizat sistem de transport pneumatic este cel prin refulare; acesta este prevăzut cu o suflantă şi un ventilator echipat cu un motor electric cu o turaţie de 3000 rotaţii/minut. Viteza de deplasare a aerului este de cca. 30 m/s, iar puterea instalată de 30 kw. Productivitatea unui astfel de sistem este de 6-8 t/h pentru o înălţime de 35 m (Toma D. şi col., 1993).

Fabricarea propriu-zisă a nutreţurilor combinate După elaborarea reţetelor de nutreţuri combinate, pe baza acestora, se trece

la fabricarea nutreţurilor combinate, avându-se în vedere stocul de materii prime existent la acel moment în unitatea de lucru (fig. 3.6 şi 3.7).

Fig. 3.6. Operaţiuni specifice legate de fabricarea propriu-zisă a nutreţurilor combinate

(Sursa: P. Halga şi col., 2002)

Fabricarea propriu-zisă a nutreţurilor combinate

Elaborarea reţetei

Dozarea macroingredientelor

Dozarea microingredientelor

Omogenizare preliminară

Omogenizare

Depozitare

Livrare vrac

Însăcuire

Depozitare

Livrare

Granulare

Răcire

Zdrobire

Depozitare

Livrare

119

Fig. 3.7. Schema generală a unei fabrici de nutreţuri combinate 1- zona de recepţie a materiilor prime; 2 – desprăfuirea şi curăţirea materiilor prime; 3 – silozuri de depozitare a materiilor prime înainte de măcinare; 4 – utilaje de măcinare; 5 –silozuri de depozitare a materiilor prime; 6 – microdozare; 7 – macrodozare; 8 – omogenizator pentru toate ingredientele reţetei; 9 – celule de aşteptare a nutreţurilor combinate înainte de granulare; 10 – granulatoare; 11 – răcitor granule; 12 – celule de depozitare a produselor finitee înainte de însăcuire; 13 – celule de

depozitare a produselor finite înainte de livrare vrac; 14 – însăcuire şi livrare; 15 – livrare vrac.

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

13

14

15

120

În procesul de fabricaţie al nutreţurilor combinate, un rol deosebit de important pentru calitatea produsului finit îl au două etape, dozarea şi omogenizarea.

Dozarea materiilor prime reprezintă procesul de măsurare a diferitelor ingrediente ce vor forma nutreţul combinat prin cântărire gravimetrică sau volumetrică (în situaţii speciale); prin dozare se asigură, de asemenea, participarea ingredientelor în proporţii bine definite, corespunzătoare formulei înainte stabilite.

Calitatea şi precizia dozării este de o importanţă crucială pentru a evita, pe de o parte, erorile de subdozare a unor componente în măsură să provoace carenţe parţiale în anumiţi nutrienţi indispensabili cât şi, pe de altă parte, excesele care aduc mai ales prejudicii economice.

Precizia de dozare este invers proporţională cu procentul de participare a fiecărui ingredient. Se recomandă ca ingredientele care participă în cantitate mai mică (sub 1%) să fie supuse unei microdozări şi unei omogenizări preliminare, formându-se astfel un preamestec. De asemenea, granulaţia unui component trebuie să fie cu atât mai fină cu cât participarea este mai mică şi activitatea biologică mai ridicată.

În practică este obligatorie folosirea de cântare a căror precizie este corespunzătoare cantităţilor ce se dozează. În general se utilizează trei tipuri de echipamente: bascule mecanice cu indicaţii pe cadran, aparate electrice cu afişaj şi sisteme mixte.

În cadrul procesului de fabricarea a nutreţurilor combinate se pot întâlni mai multe metode de dozare.

Dozarea cu sacul, prin cântărire manuală – este o metodă ce se aplică în unităţile mici de fabricare a nutreţurilor combinate. Prezintă următoarele dezavantaje: necesită spaţiu mare de depozitare, prezintă riscuri de erori, necesită un număr mare de muncitori.

Dozarea cu sacul, folosind bena de cântărire – este o metodă uşor îmbunătăţită faţă de precedenta, reuşindu-se mărirea ritmului de lucru şi o ameliorare a controlului dozării; prezintă dezavantajul că nu se asigură o alimentare regulată a balanţei.

Dozarea semiautmată. Buncărul cântarului este amplasat sub buncărele cu materii prime pregătite pentru fabricaţie, iar extragerea acestora se face prin cădere (la cereale) sau mecanic (sistem şnec). Cadranul cântarului indică masa ingredientelor primită în buncăr, afluirea produsului oprindu-se la cantitatea prestabilită, în conformitate cu reţeta. Acest sistem prezintă un dezavantaj major deoarece, în momentul închiderii gurilor de evacuare din buncăre continuă să se scurgă cantităţi de materii prime aflate pe tubulatură.

Dozarea automată se efectuează prin comandă de la distanţă prin intermediul unor circuite programate de la un pupitru sau un sistem programator automat de extragere şi cântărire. Astfel de instalaţii sunt prevăzute cu cel puţin două cântare automate: unul pentru macrocomponente (cereale, şroturi, tărâţe) şi altul pentru mediocomponente (nutreţuri de origine animală, drojdie furajeră, nutreţuri minerale etc.). microcomponentele (vitamine, aminoacizi etc.) se dozează manual cu balanţe de mare precizie.

Omogenizarea are ca scop distribuirea cât mai uniformă cu putinţă a tuturor ingredientelor care formează nutreţul combinat. Omogenizarea o importanţă practică deosebită în asigurarea unui nutreţ combinat bine echilibrat, deoarece calitatea şi respectiv valoarea nutritivă a nutreţului combinat este dată de suma valorilor parţiale aduse de fiecare component al reţetei.

Procesul de omogenizare este influenţat de mai mulţi factori, dintre care: granulaţia materiilor prime, densitatea (greutatea specifică), forma particulelor,

121

coeficientul de frecare, electricitatea statică, higroscopicitatea, numărul ingredientelor şi ponderea participării, timpul de omogenizare ş.a.

Granulaţia reprezintă gradul de fineţe al măcinişului. Pentru a încorpora în mod omogen o anumită materie primă într-un nutreţ combinat, aceasta trebuie să aibă o granulaţie corespunzătoare cu gradul de participare. Astfel, dacă se doreşte o încorporare pe tona de nutreţ complet a 10 mg, a 1 kg sau a 5 kg, s-a calculat că diametrul particulelor nu trebuie să depăşească 5, 44 sau 726 microni (Larbier şi Leclercq, 1994).

Densitatea materiilor prime este diferită, fapt ce poate contribui la separarea componentelor, mai ales în timpul omogenizării şi transporturi nutreţului combinat; componentele cele mai grele au tendinţa să se sedimenteze în timp ce cele mai uşoare urcă la suprafaţă. În vederea realizării uni bune omogenizări se recomandă introducerea ingredientelor în omogenizator în ordinea crescândă a densităţii.

Forma particulelor diferă foarte mult în funcţie de natura materiilor prime, dar şi de acţiunile de condiţionare la care acestea au fost supuse (uscare, măcinare, cernere etc.). Diversitatea cea mai mare de forme se poate întâlni la nutreţurile de natură vegetală şi animală. Cel mai greu de omogenizat sunt particulele de formă aciculară, datorită tendinţei lor de migrare spre baza amestecului supus omogenizării.

Coeficientul de frecare este o caracteristică proprie fiecărui ingredient în parte, ce poate fi folosit în industria nutreţurilor combinate. Acest coeficient influenţează mişcarea particulelor prin generarea fenomenelor de „localizare” şi de „aderenţă” la metale. Cu cât acest coeficient este mai mare, cu atât omogenizarea se face mai greu (ca în cazul melasei). Efectul asupra acestei caracteristici a omogenizării se poate diminua prin utilizarea unor utilaje ce funcţionează cu aer comprimat sau prin adăugarea unor procente reduse de grăsimi, în cazul sistemului clasic.

Electricitatea statică se dezvoltă în momentul frecării particulelor cu suprafeţele metalice (utilaje, conducte, buncăre etc.), ceea ce atrage după sine „localizări” sau „aderenţe”; acest fenomen se poate preveni prin legarea la pământ a instalaţiilor.

Higroscopicitatea determină schimbări ale fenomenelor de suprafaţă sub influenţa variaţiilor aerului înconjurător şi modifică compactarea produselor. Acest fenomen se evită prin asigurarea unei umidităţi relative scăzute a aerului pe timpul depozitării, până la omogenizare.

Numărul ingredientelor şi ponderea participării. Numărul materiilor prime ce pot fi înglobate într-un nutreţ combinat este foarte variabil, fapt ce influenţează foarte mult procesul de omogenizare, datorită caracteristicilor lor diferite. Numărul de ingrediente şi ponderea lor de participare sunt invers proporţionale cu gradul de omogenizare.

Timpul de omogenizare este influenţat de foarte mulţi factori; în medie, acest timp este de 4 minute, iar prelungirea lui duce la dezomogenizare.

Controlul procesului de omogenizare se face prin mai multe metode, variabile de la o ţară la alta.

La noi în ţară se foloseşte indicele de omogenizare elaborat de IBNA Baloteşti, indice care se bazează pe următorii indicatori:

masa volumetrică (g/l); compoziţia granulemetrică (%); raportul volumetric de deversare (formula Bruggermann); conţinutul în apă (%); conţinutul în substanţe minerale (%);

122

conţinutul în celuloză brută (%); cloruri totale (%).

Rezultatele analizelor sunt interpretate statistic, calculând coeficientul de variaţie (Cve) pentru fiecare indicator.

La fiecare indicator i se administrează un coeficient de variaţie (Cvo) ca limită de toleranţă, iar prin raportarea lor se calculează indicele de omogenizare cu ajutorul formulei:

∑=

=

=ni

1i0 Cvo

Cve n1 I

în care: I0 – indicele de omogenizare; n – numărul indicatorilor analizaţi; Cve – coeficientul de variaţie experimental al indicatorilor; Cvo – coeficientul de variaţie admis pentru fiecare indicator.

Valoarea matematică a lui I0 trebuie să fie cuprinsă într-un interval de la 0 la 1, adică: 0<I0<1.

Se consideră că stabilirea indicelui de omogenizare trebuie să aibă la bază minimum 5 indicatori (Stoica I, 1997 şi 2001).

În Franţa există cel puţin două metode simple care permit controlarea omogenităţi nutreţurilor combinate; acestea sunt: determinarea inilor metalici şi marcarea nutreţurilor cu fluoresceină.

Determinarea ionilor metalici. Nutreţurile combinate conţin microelemente adăugate sub formă de premixuri. Se poate determina o bună repartiţii a fierului şi cuprului prin examinarea unei probe de produs finit pe o folie ce a fost în prealabil umectată cu o soluţie de 10% fericianură de potasiu (K3Fe(CN)6) sau ferocianură de potasiu (K4Fe(CN)6).

În primul caz, prezenţa fierului va face să apară pete albastre ale sărurilor de fier, iar în cel de al doilea caz, prezenţa cuprului va determina apariţia petelor brune ale sărurilor de cupru.

Marcarea cu fluoresceină. Această metodă constă în adăugarea a 2-3 g de fluoresceină la tona de nutreţ combinat înainte de omogenizare. La finalul acestei operaţii tehnologice, o probă de nutreţ combinat se va examina cu o lampă de ultraviolete şi cu un ecran tip Wood.

Utilajele folosite pentru omogenizare (amestecătoare, malaxor sau omogenizatoare) se împart în două mari grupe: orizontale şi verticale, iar după organul activ de omogenizare acestea pot fi: cu palete, cu spire, o combinaţie între acestea două şi alte forme.

La noi în ţară se folosesc, cu preponderenţă, omogenizatoare orizontale cu acţiune în şarje şi organul activ uni sau biaxial (cu spiră dublă), omogenizator care, pe baza indicelui de omogenizare, s-a dovedit a fi cel mai bun.

Încorporarea fluidelor Nutreţurile combinate pot să conţină şi materii prime ce nu se află sub formă

solidă, aşa cum sunt melasa şi grăsimile. Cele două materii prime pot fi sub formă vâscoasă sau chiar solidă. De aceea este necesară încălzirea la 60-70oC, atât pentru grăsimi cât şi pentru melasă, înainte de a fi amestecate cu restul componentelor.

În general, în acest scop se utilizează recipiente cu pereţi dubli între care circulă un agent de încălzire (apă sau aburi). Acesta permite să se evite supraîncălzirea şi în consecinţă, alterarea locală a materiilor prime.

Dozarea fluidelor în făinuri se asigură prin două sisteme:

123

volumetric, prin aparate contor dozare, într-un circuit de curgere determinat în timp şi

gravimetric, prin dozare pe cântar. Ambele sisteme de dozare au posibilitatea de integrare atât în flux continuu

cât şi în şarje. Dozarea fluidelor volumetric se realizează în recipiente gradate din care

produsul se descarcă în omogenizator într-o cantitate egală cu procentul de participare specificat în reţetă.

Dozarea gravimetrică se face cu ajutorul recipientelor prevăzute cu sistem de cântărire. Introducerea în făinuri se face prin intermediul unor conducte ce sunt introduse în malaxor, iar la capăt sunt prevăzute cu duze.

Pentru dozarea melasei se foloseşte un dozator care dă posibilitatea de reglare a debitului pe unitate de timp.

După omogenizare, nutreţul combinat poate urma una din următoarele căi: depozitarea în buncărele pentru produse finite, când livrarea se face în

vrac; însăcuirea şi stocarea sacilor în depozite adecvate, până la livrare; granularea şi depozitarea granulelor în buncăre (livrare în vrac) sau

însăcuire şi depozitarea sacilor în magazii, până la livrare. Granularea este un proces mecanic de compactare şi aglomerare a

nutreţurilor combinate în particule cu forme şi dimensiuni variabile, în funcţie de specia şi categoria de animale pentru care au fost produse.

Granularea nutreţurilor combinate prezintă mai multe avantaje de ordin nutriţional dar şi tehnologic.

Astfel, sub aspect nutriţional, granularea: evită dezomogenizarea şi consul selectiv al unor ingrediente ceea ce

atrage după sine o scădere a risipei de hrană; îmbunătăţeşte valorificarea hranei, în primul rând prin creşterea

digestibilităţii unor nutrienţi, sub influenţa căldurii ce a fost folosită la granulare;

determină o creştere a cantităţii de hrană ingerată (în primul rând de energie), densitatea energetică a nutreţurilor granulate fiind mai mare decât a făinurilor;

poate satisface preferinţele fiecărei specii şi categorii de animale, mărind palatabilitatea nutreţului;creşte gradul de valorificare a hranei, printr-o mai bună convertire în produse, de aici rezultând şi consumuri specifice mai reduse;

măreşte durata de folosire, procesele de oxido-reducere fiind mai lente, de aproximativ 4 ori comparativ cu făinurile.

Din punct de vedere tehnologic, granularea: asigură o igienizare a nutreţurilor, ca rezultat al utilizării căldurii în

procesul de fabricare; scade volumul prin compactarea amestecului, ceea ce duce la utilizarea

unui spaţiu de depozitare mai redus; se pretează foarte bine pentru administrare mecanizată; scade timpul de consum; transportul şi manipularea se fac mai uşor, datorită gradului de scurgere

mai bun şi a lipsei de praf, evitându-se astfel risipa. Granularea presupune însă şi o serie de operaţiuni suplimentare

consumatoare de energie (tab. 3.4), care ridică preţul pe unitatea de produs finit; cel mai ridicat consum de energie se înregistrează la nutreţurile pentru păsări, urmate de cele pentru iepuri (tab. 3.5).

124

Tabelul 3.4. Consumurile de energie generate de granularea nutreţurilor combinate

Electrică* Abur* Energie consumatăkWh/t % USD kWh/t % USD

Pre-ganulare 13,0 28 0,89 - - - Granulare 26,8 60 1,83 26,1 83 0,63 După granulare 5,7 12 0,39 54,0 17 0,13 Total 45,5 100 3,11 31,5 100 0,76

Notă: * datele reprezintă media rezultatelor din 21 de fabrici de nutreţuri combinate din Franţa. Sursa: Clayton, 1998.

Tabelul 3.5. Energia consumată pentru granularea nutreţurilor

destinate diferitelor specii de animale Energie (kWh/t) Iepuri Taurine Porci Păsări

Electrică 28,3 22,7 18,5 18,4 Vapori 19,5 20,4 35,0 35,0 Alta 6,3 6,3 6,3 6,3

Total 54,1 49,4 48,2 59,7 Sursa: Clayton, 1998.

Costurile suplimentare provocate de procesul de granulare se pot recupera

prin sporul de producţie şi mai ales prin reducerea consumurilor specifice de hrană; la speciile la care utilizarea nutreţurilor combinate granulate nu este însoţită de aceste deziderate sau la care determină anumite neajunsuri (ex. îngrăşarea şi canibalismul la găini) nutreţurile combinate se folosesc ca făinuri.

Cel mai des sunt folosite nutreţurile combinate granulate pentru hrănirea porcilor la îngrăşat şi a puilor pentru carne.

Procesul de granulare are loc imediat ce nutreţul combinat a ieşit, bine omogenizat, din malaxor; în acest scop se utilizează granulatoare cu matriţe plate sau circulare. Nutreţul combinat este forţat să tracă prin orificiile matriţei cu ajutorul unor role ce presează produsul. Din granulator vor ieşi mici cilindri cu diametre variabile în funcţie de mărimea orificiilor matriţei; lungimea granulelor este determinată de cuţitul rotitor.

Mărimea granulelor (lungime şi diametru) este specifică speciei şi categoriei de animale pentru care sunt fabricate.

Granularea poate avea loc fără injectarea de aburi (granulare uscată) sau prin injectarea de vapori în scopul facilitării trecerii prin matriţă şi a creşterii compactităţii granulei.

Este de dorit ca granulele obţinute să aibă o rezistenţă ridicată la sfărâmare pentru a rezista manipulărilor atât în cadrul fabricii cât şi în fermă. Prezenţa zaharurilor şi amidonului este deosebit de favorabilă întrucât aceste ingrediente împreună cu apa realizează legături foarte strânse. Umiditatea totală în granulă trebuie să fie cuprinsă între 15-18% pentru a asigura rezultate optime. Porumbul şi şrotul de soia pot, de asemenea servi drept lianţi. În schimb materiile prime bogate în hemiceluloză diminuează duritatea granulei şi duc la încălzirea materialului în cursul trecerii prin matriţă. Grăsimile şi substanţele grase au şi ele tendinţa de a fragiliza granulele ceea ce poate limita nivelul de participare în structura reţetelor.

Duritatea granulelor poate fi îmbunătăţită prin utilizarea unor lianţi ca: lignosulfonaţii, bentonita şi montmorillonita, perlita, silicaţii, amidonul gelatinizat, fără a uita melasa care reprezintă în acelaşi timp o sursă economică de energie şi un excelent liant.

125

La ieşirea din matriţă granulele au o temperatură de aproximativ 70-80oC. Este necesară o răcire a granulelor pentru a preveni creşterea ulterioară a umidităţii pe timpul păstrării. În acest scop se asigură trecerea unui curent de aer la temperatura mediului ambiant peste granulele dispuse pe o bandă în mişcare. În condiţiile de climă temperată se consideră timpul de 7 minute suficient pentru a răci corespunzător granulele cu diametrul de 5 mm.

Granulele destinate puilor broiler de găină aflaţi în prima perioadă de vârstă se vor „sparge” cu ajutorul unui zdrobitor cu tambur obţinându-se aşa-zisa brizură.

După fabricare, din şarjele de nutreţuri combinate, se recoltează probe în vederea determinării calităţii lor, care se certifică prin buletinul de analiză, iar unele date, caracteristice fiecărui produs finit în parte, se înscriu pe eticheta ce se ataşează ambalajului.

Producerea nutreţurilor combinate de completare Din această grupă de nutreţuri cele mai folosite sunt suplimentele

concentrate (PVM-uri; concentrate proteino-vitamino-minerale) şi premixurile vitamino-minerale.

Suplimentele concentrate (PVM-uri) sunt amestecuri formate din mai multe ingrediente, respectiv: surse proteice (vegetale şi animală), surse vitaminice şi minerale, diverşi aditivi furajeri, uneori şi grăsimi (vegetale sau animale).

Aceste amestecuri, folosite în proporţii mai ridicate (25-35%) în amestec cu cereale (porumb, orz …), formează nutreţuri complete.

Folosirea acestor suplimente concentrate s-a extins în ultimul timp mai ales în exploataţiile mai mici de porcine şi păsări; PVM-urile tip 30 sau 35, adăugate în proporţie de 30% respectiv 35% la o cereală (de obicei porumb) permit realizarea unor nutreţuri combinate complete capabile să susţină potenţialul de producţie ridicat al noilor rase şi hibrizi, din speciile respective.

Formularea reţetelor pentru PVM-uri are în vedere cerinţele speciei şi categoriei de animale la care se folosesc, precum şi cerealele la care se adaugă, astfel că amestecul rezultat în final să fie echilibrat din toate punctele de vedere.

La producerea suplimentelor concentrate se parcurg, în principiu, aceleaşi etape ca şi în cazul nutreţurilor combinate complete; de obicei, pentru producerea PVM-urilor se folosesc linii tehnologice separate şi utilaje mai complexe. Se folosesc mai multe trepte de dozare şi omogenizare, în funcţie de sortimentul de macro şi microingrediente.

Livrarea PVM-urilor se face, aproape în totalitate, în saci, în scopul evitării pierderilor şi mai ales a evitării dezomogenizării.

Premixurile mineralo-vitaminice sunt amestecuri de surse vitaminice şi de microelemente destinate acoperirii cerinţele animalelor în aceşti nutrienţi. Formulele de premixuri sunt astfel stabilite încât adăugate în PVM-uri sau în nutreţurile combinate complete în proporţii reduse (0,5%; 1% sau 2%) să asigure echilibrarea raţiilor în nutrienţii respectivi.

Atât formularea reţetelor de premixuri, cât şi producerea propriu-zisă a lor presupune atenţie deosebită, utilaje speciale şi mare responsabilitate; în principiu, procurarea acestor premixuri trebuie să se facă numai de la firme specializate şi care în timp au dovedit seriozitate. Preţul lor este relativ ridicat datorită ingredientelor pe care le conţin, dar costurile suplimentare generate de folosirea lor sau mult mai reduse decât pierderile care s-ar putea înregistra în cazul neutilizării lor în hrana animalelor.

Suplimentele (premixurile) de intervenţie, se folosesc pentru prevenirea sau combaterea unor carenţe nutriţionale, prevenirea stresului sau combaterea efectului acestuia etc. Ele se produc şi folosesc numai la sfatul specialistului.

126

Test de evaluare 1. Clasificaţi nutreţurile în funcţie de concentraţia energetică. 3. La murarea nutreţurilor verzi agentul conservant, îl constituie acidul:

a) acetic; c) lactic; b) butiric; d) toţi.

5. Reducerea valorii nutritive a fânurilor se datorează: a) respiraţiei plantelor; b) pierderilor mecanice; c) proceselor de fermentaţie; d) reducerii digestibilităţii SO.

7. La care dintre următoarele cereale, plantă întreagă, conţinutul în energie nu scade cu înaintarea în vârstă:

a) orz; c) porumb; b) ovăz; d) secară.

9. Enumeraţi leguminoasele care consumate în stare verde pot produce, la rumegătoare, timpanism. 11. Comparativ cu seminţele de leguminoase sau oleaginoase din care provin, şroturile sunt:

a) mai sărace în grăsimi; b) mai bogate în grăsimi; c) mai sărace în proteină; d) mai bogate în proteină.

13. Conţinutul cel mai ridicat în proteină îl are: a) făina de carne; c) făina de sânge; b) făina de peşte; 15. Enumeraţi etapele fabricării propriu-zise a nutreţurilor combinate. 17. Prezentaţi pe scurt importanţa granulării nutreţurilor combinate.

2. Clasificaţi nutreţurile în funcţie de conţinutul lor în apă. 4. Dintre subprodusele cerealelor mai valoroase nutritiv sunt tărâţele de: a) porumb; c) orz; b) grâu; d) orez. 6. Valoarea nutritivă a nutreţurilor celulozice poate fi îmbunătăţită prin: a) măcinare; b) înmuiere; c) tratare cu uree, amoniac. 8. Care dintre următoarele seminţe are cel mai ridicat conţinut în energie:

a) grâu; c) porumb; b) orz; d) secară.

10. În ce scop se utilizează zahărul în alimentaţia purceilor? 12. Şroturile de soia, comparativ cu cele de floarea soarelui, sunt mai valoroase nutritiv datorită:

a) conţinutului mai mare în lizină; b) conţinutului mai mare în

grăsimi; c) conţinutului mai redus în

celuloză; d) conţinutului mai mare în AA

sulfuraţi. 14. Definiţi nutreţurile combinate. 16. Enumeraţi avantajele utilizării nutreţurilor combinate în alimentaţia animalelor. 18. Enumeraţi etapele pentru formularea unui nutreţ combinat.

Notă 1. Pentru fiecare problemă se acordă 0,5 puncte 2. Punctaj oficiu 1.00 punct 3. Punctaj total 10.00 puncte

Referate

1. Caracterizaţi nutreţurile fibroase. 2. Caracterizaţi nutreţurile concentrate proteice de origine vegetală. 3. Caracterizaţi nutreţurile concentrate proteice de origine animală. 4. Caracterizaţi nutreţurile concentrate energetice. 5. Caracterizaţi nutreţurile grosiere.

127

CAPITOLUL 4

ALIMENTAŢIA RAŢIONALĂ A ANIMALELOR

Eficienţa economică în producţia zootehnică este determinată în principal de doi factori: nivelul producţiei pe animal şi respectiv, consumul de hrană pe unitatea de produs - cunoscut fiind faptul că în costul produselor animaliere costul hranei este de minimum 55-60% (în unele cazuri putându-se ajunge până la 80%).

Pentru a realiza producţii mari şi consumuri cât mai mici de hrană este necesară aplicarea unei alimentaţii raţionale, sau cum se mai spune frecvent, alimentaţie normată sau alimentaţie standard.

Alimentaţia raţională (normată) presupune administrarea zilnică a unor raţii de hrană care să corespundă/satisfacă integral cerinţele animalului.

Cerinţele de hrană, exprimate prin normele de hrană sau prin aşa-zisele “aporturi recomandate”, sunt revizuite periodic pentru a fi în concordanţă cu noile “tipuri” de animale şi cu rezultatele cercetării ştiinţifice; această revizuire se face sub egida unor organisme de specialitate, între care mai cunoscute şi apreciate în lume, sunt:

NRC (National Research Council) din SUA; ARC (Agricultural Research Council) din Marea Britanie INRA (Institut National de la Recherche Agronomique) din Franţa Iar în Romania: IBNA (Institutul de Biologie şi Nutriţie Animală) În mai multe ţări există organisme similare, care elaborează norme proprii

sau adaptează alte norme la condiţiile specifice ţării respective. Pe lângă aportul de nutrienţi, în normle de hrană se fac precizări şi cu privire

la capacitatea de ingestie, în special în cazul animalelor erbivore, la care se folosesc în hrană cantităţi mari de nutreţuri de volum, exprimată fie în kg SU fie în altă unitate de măsură,.

Alimentaţia raţională (normată) presupune cunoaşterea şi exprimarea valorii nutritive a nutreţurilor în aceeaşi manieră în care sunt exprimate şi normele de hrană.

Materializarea alimentaţiei raţionale se face prin raţia de hrană, definită prin: ”cantitatea de nutreţuri administrată unui animal în timp de 24 h, pentru a-i acoperi cerinţele de întreţinere şi producţie în acelaşi interval de timp (corespunzător normelor de hrană)”.

În cazul erbivorelor, raţia este formată din raţia de bază, alcătuită din nutreţuri de volum, cu o concentraţie energetică mai redusă şi raţia suplimentară, formată din nutreţuri concentrate (energetice, proteice) şi premixuri mineralo-vitaminice.

Operaţiunea de raţiere (formularea raţiilor) are drept scop alegerea nutreţurilor specifice şi stabilirea cantităţilor pentru fiecare, astfel încât raţia să fie completă, echilibrată, săţioasă, igienică şi cu cel mai scăzut preţ posibil.

Raţia poate fi administrată “la discreţie” (ad libitum) sau porţionată în mai multe reprize (tainuri); nutreţurile din raţie pot fi date într-un amestec omogen (ca raţie completă) sau separat, într-o anumită ordine şi la diferite intervale de timp (determinate de viteza de ingestie, specifică nutreţurilor).

Dominanţa în raţie a unui anumit fel de nutreţ (verde, păşune, suculent, fibros, concentrat), administrarea raţiei la discreţie sau restricţionat, folosirea raţiilor complete (amestecuri unice) sau administrarea secvenţială a nutreţurilor etc. definesc regimul de furajare şi respectiv, modul de furajare.

128

CAPITOLUL 5

SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI TAURINELOR

Alimentaţia taurinelor, ca şi altor animale rumegătoare (poligastrice), are un anumit specific determinat de particularităţile de digestie şi valorificare a hranei.

5.1. Particularităţi ale digestiei Taurinele îşi acoperă minim 60% din cerinţele lor în energie prin acizii graşi

volatili (AGV) formaţi în rumen ca rezultat al proceselor microbiene care au loc la acest nivel al tubului digestiv.

Bacteriile şi protozoarele care ajung, cu bolul alimentar, în intestinul subţire şi sunt supuse procesului de digestie, asigură minimum 50% din necesarul de proteină/aminoacizi al animalului; microorganismele din rumen descompun, parţial sau total, substanţele azotate din hrană până la NH3 care apoi este metabolizat.

În această situaţie, regimurile de furajare ale taurinelor trebuie să asigure, pe cât posibil, exploatarea cât mai completă a sistemului microbian din prestomace, pentru realizarea fermentaţiei şi a sintezei şi valorificarea integrală a produşilor metabolismului microbian; de aici şi constatarea că la rumegătoare “se hrănesc bacteriile din rumen şi nu animalul care le găzduieşte”.

Datorită microflorei simbionte din tubul digestiv, taurinele sunt adaptate perfect consumului/transformării nutreţurilor de volum. O alimentaţie raţională a lor presupune folosirea la maximum a nutreţurilor de volum, prin îmbunătăţirea consumabilităţii lor şi ameliorarea metabolismului simbionţilor. În acest proces, microflora este factorul esenţial, fiindcă bacteriile au cel mai important rol în digestia celulozei.

Asupra populaţiei microbiene din rumen trebuie acţionat în sensul determinării unei maxime degradări a pereţilor celulari ai nutreţurilor şi unei minime degradări a conţinutului celular.

Orice modificare a populaţiei microbiene cât şi a mediului nutritiv din rumen determină perturbări ale echilibrului biologic, respectiv a proceselor de fermentaţie şi sinteză.

Digestia în reticulo-rumen (care este un sistem de fermentaţie anaerob, cu un pH uşor acid, 6-7) este influenţată de o serie de factori, dintre care mai importanţi sunt (Hoffmann, 1990): • motilitatea rumenală; • constanţa componentei şi calităţii raţiei; • structura fizică a nutreţurilor; • dimensiunea particulelor nutreţurilor; • durata de furajare; • succesiunea administrării nutreţurilor.

Motilitatea rumenală este declanşată de baroreceptorii din peretele rumenului, prin acţiunea fizică a celulozei lignificate; datorită motilităţii rumenului, se asigură omogenizarea conţinutului rumenal, stratificarea componentelor (după dimensiunea lor), deplasarea componentelor mărunţite spre

129

segmentele superioare ale tubului digestiv, se elimină gazele rezultate din fermentaţie (CO2, CH4, H2…).

Constanţa componenţei şi calităţii raţiei este esenţială pentru o activitate microbiană optimă în rumen; această constanţă se asigură prin menţinerea, pe timp îndelungat, a structurii raţiei şi a calităţii (compoziţie chimică) nutreţurilor.

În condiţiile unor raţii constante şi optimizate, rumenul funcţionează la parametrii normali şi asigură atât procesele de fermentaţie cât şi cele de sinteză.

Este cunoscut faptul că în special bacteriile (populaţia cea mai complexă şi mai activă din rumen) este "specializată" pentru prelucrarea diverselor substanţe din nutreţuri, echilibru dintre speciile de bacterii depinde de compoziţia raţiei şi pH-ul conţinutului rumenal. Stabilizarea unui anumit "echilibru" bacterian favorabil fermentaţiei pereţilor celulari ai nutreţurilor se realizează în timp (10-15 zile), orice variaţie calitativă a raţiei având influenţă negativă asupra acestui echilibru (fig. 5.1), care se reface în cca 10-15 zile.

Fig. 5.1. Efectul schimbării frecvente a nutreţurilor asupra

microorganismelor din rumen

În aceste condiţii, recomandările de schimbare periodică a nutreţurilor la taurine pentru a stimula consumul (şi producţia) sunt în contradicţie cu fiziologia rumenului şi dăunătoare pentru animal.

Structura fizică a nutreţurilor, prin conţinutul de celuloză brută şi dimensiunile nutreţurilor fibroase mărunţite, stimulează: baroreceptorii rumenali, rumegarea şi secreţia de salivă (care este uşor alcalină pH = 8,2, bogată în substanţe tampon, contribuind la variaţia - în limite reduse: 6,2:6,5 - a pH-ului rumenal). Aşa-zisul efect structural depinde de felul nutreţului şi de dimensiunile de mărunţire/tocare:

Felul nutreţului Efect structural

- fân întreg 100 - nutreţ verde: întreg tocat (2-4 cm)

50 25

- siloz porumb (1-4 cm) 100 - paie tocate (2-4 cm) 150 - sfeclă 0 - concentrate 0

Frecvenţa (număr tainuri) şi durata furajării (timpul de acces la hrană) influenţează viaţa, activitatea şi producţia simbionţilor rumenali, respectiv producţia de AGV, proteine şi vitamine. În acest sens, se consideră că fragmentarea raţiei în mai multe tainuri, respectiv un timp mai lung de acces al

130

animalelor la hrană, sunt favorabile digestiei în rumen. Astfel, este favorabilă fragmentarea cantităţii concentratelor la maximum 1-1,5 kg/tain, pentru a împedica scăderea bruscă a valorii pH-ului din rumen.

Referitor la durata de furajare, se consideră că timpul de acces la hrană ar trebui să fie zilnic de 12 h pentru vaci în lactaţie şi cca 16 h pentru vaci în gestaţie avansată (Hoffmann, 1990).

Succesiunea administrării nutreţurilor merită o discuţie mai detaliată. Astfel, multe din lucrările de specialitate, chiar recente, recomandă în cazul vacilor de lapte, administrarea concentratelor la muls, înaintea administrării fânului sau silozului, pentru a nu fi influenţată negativ calitatea laptelui (în special mirosul), aspect parţial adevărat, dacă mulsul nu se face centralizat sau pe “conductă”.

Dacă se are în vedere, aşa cum ar fi normal, specificul fiziologiei rumenului, respectiv influenţa concentratelor asupra pH-ului rumenal (fig. 5.2) atunci practica administrării concentratelor (adesea în cantităţi mari) ca prim tain apare ca nefondată ştiinţific, recomandabilă fiind următoarea succesiune (tab. 5.1).

Fig. 5.2. Influenţa succesiunii nutreţurilor asupra valorii pH-ului rumenal

Tabelul 5.1. Succesiunea normală de administrare a nutreţurilor

Sezon Iarnă Vară

1 Nutreţuri de volum uscate 2 Siloz de porumb Nutreţ verde 3 Concentrate 4 Paie de cereale

5.2. Alimentaţia vacilor în lactaţie

5.2.1. Cerinţe de hrană Substanţa uscată ingerată Sub aspect nutriţional, cantitatea de substanţă uscată ingerată (SUI), este de

cea mai mare importanţă, fiindcă de ea depinde cantitatea de nutrienţi pe care o poate folosi organismul pentru întreţinere şi producţia de lapte.

131

În acelaşi timp, având în vedere caracteristicile nutreţurilor care se folosesc în hrana vacilor de lapte, pentru formularea raţiilor este esenţială estimarea cantităţii de SUI în dependenţă cu felul nutreţurilor şi calitatea lor.

Factorii care influenţează cantitatea de SUI sunt numeroşi, la fel ca şi teoriile pe baza cărora s-au propus diversele modalităţi de evaluare a ei; este unanim acceptată constatarea că influenţă hotărâtoare au digestibilitatea nutreţurilor şi animalul (greutatea, starea fiziologică a vacilor, respectiv stadiul lactaţiei, stadiul gestaţiei …).

Pentru estimarea cantităţii de SUI s-au propus mai multe modalităţi de calcul, care ţin cont de o serie de caracteristici ale nutreţului sau animalului; astfel, după INRA (1988):

KgSUsauUSUEKgSUCIzikgSUI

/)()()/( = unde:

CI = capacitatea de ingestie; UE(US) = unităţi de încărcare (unităţi de saţietate). Astfel, se poate spune că, în principiu, capacitatea de ingestie cea mai

ridicată (2,5-3,5 kg SU/100 kg GV) se înregistrează în perioada 10-20 săptămâni de lactaţie, după care se reduce continuu, atingând valoarea minimă (1,8-2,0 kg SU/100 kg GV) la fătare.

Cerinţe de energie

În cazul vacilor de lapte cerinţele de energie sunt determinate de:

- cerinţele pentru întreţinere; - cerinţele pentru producţia de lapte; - alte cerinţe: gestaţie (învelitori fetale, creştere fetus, acumulări grăsimi rezervă, spor greutate la primipare, muncă/deplasare).

Pentru întreţinere, cerinţele de energie se stabilesc în funcţie de greutatea metabolică (G0.75), respectiv greutatea corporală ridicată la puterea 0,75 (sau 3/4); pe kg greutate metabolică cerinţele de energie sunt estimate la 70 kcal (INRA, 1988), respectiv 80 kcal (NRC, 2001), pentru vaci din rasa Holstein şi Jersey, deci o diferenţă de cca 15% în favoarea normelor NRC.

Exprimate în unităţi furajere lapte (UFL), aceste cerinţe se pot stabili după relaţia:

1006.04.1/ GCziUFL ×

+= ; unde GC= greutate corp (kg).

Cerinţele pentru producţia de lapte sunt determinate de compoziţia chimică a laptelui şi de caloricitatea diferitelor lui componente; dacă se acceptă că laptele de vacă "standard" conţine: 4,0% grăsimi, 3,1% proteine şi 4,8% lactoză, atunci caloricitatea unui kg lapte este de 740 kcal (sau 0,44UFL).

Cerinţele de energie pentru gestaţie sunt stabilite pe baza cantităţii de energie fixată în uter şi corpul mamei; deoarece în primele 2/3 ale gestaţiei aceste acumulări sunt reduse, cerinţele respective sunt satisfăcute dacă alimentaţia energetică se face în funcţie de producţia de lapte. Un aport suplimentar de energie se impune în gestaţie avansată.

Energia consumată de vacile în lactaţie pentru diferitele activităţi (deplasare, păşunat…) este determinată de sistemul de exploatare (stabulaţie permanentă cu sau fără centru de muls, păşunat etc); în cerinţele pentru întreţinere sunt incluse şi cheltuielile de energie pentru activităţile voluntare (cca 10% din cerinţele de întreţinere), dar la păşunat vacile cheltuiesc energie pentru deplasare, cheltuieli influenţate de: distanţa parcursă, topografia terenului, calitatea păşunii, greutatea corporală. În medie, aceste cheltuieli energetice sunt estimate la 0,45 kcal ENL/km parcurs (Coulon şi col., 1998).

132

Cu toate că, în special în zonele cu climat rece, temperatura mediului influenţează cerinţele de energie pentru întreţinere (care cresc cu 7-25% în condiţii de stress sever de temperatură), datele existente până în prezent, referitor la acest aspect, nu permit o estimare precisă a acestor cheltuieli energetice.

Referitor la nutriţia energetică a vacilor de lapte, trebuie avut în vedere specificul formării şi mobilizării rezervelor de energie (sub formă de grăsimi) din organism; astfel, se înregistrează, în diferite faze ale lactaţiei, un decalaj important între capacitatea de ingestie a animalului şi cheltuielile zilnice de energie (fig. 5.3); în primele zile de după fătare capacitatea de ingestie reprezintă 70-75% din cea maximă, ajunge la cca 95% în săptămânile 6-7 de lactaţie şi apoi la maximum în săptămânile 10-20 de lactaţie, după care scade continuu.

În perioada când ingesta de energie este mai mică decât pentru cheltuielile determinate de producţia de lapte, se recurge la consum de energie din rezervele corporale, formate în ultima parte a lactaţiei şi respectiv în gestaţie avansată (repaus mamar); această mobilizare de grăsimi (15-60 kg) asigură cantitatea de energie necesară pentru 150-600 kg lapte (Hoden şi col., 1988).

Fig. 5.3. Relaţia dintre energia ingerată, energia consumată şi evoluţia greutăţii corporale a vacilor Friză

(Sursa: Zinzen, 1976 cit de Halga P. şi col., 2005)

Formarea rezervelor corporale de energie la vaci trebuie dirijată prin alimentaţie, cu foarte multă grijă, fiindcă vacile prea grase sunt expuse riscului unor tulburări metabolice şi boli cu influenţă negativă asupra producţiei de lapte, fecundităţii, parturiţiei etc.

Cerinţe de proteină Sistemul elaborat în Franţa şi adoptat şi de România cuprinde conceptul

proteinei digestibile în intestinul subţire (PDI), concept ce ţine cont de specificul digestiei proteinei în rumen: fermentaţia digestivă în reticulo-rumen, digestia hidrolitică/enzimatică în intestin şi eliminarea proteinelor nedigestibile prin fecale, precum şi de separaea cerinţelor de N ale microorganismelor de cele ale animalului gazdă.

Cerinţele efective de proteină pentru vacile de lapte sunt formate, în sistemul INRA, din:

- cerinţe pentru întreţinere (cca 3,25 g PDI/kg0,75);

133

- cerinţe pentru producţia de lapte (48 g PDI/kg lapte cu 4% grăsime); - alte cerinţe (200 g PDI/ zi, în ultimele 2-3 luni de gestaţie) (tab. 5.2).

Tabelul 5.2. Normele de hrană şi capacitatea de ingestie la vacile de lapte

Vacă de 600 kg UFL PDI (g)

Ca (g)

P (g)

SUI (kg) UIL

Vaci gestante: - pâna la 7 luni de gestaţie 5,0 395 36 27 15 15,5 - luna 7 de gestaţie 5,9 470 45 30 - luna 8 de gestaţie 6,6 530 52 32 - luna 9 de gestaţie 7,6 600 61 35 11 11,5 Vaci în producţie

Cantitatea de grăsime g/kg 32 36 40 44 3,0 2,5 2,5 2,5 6,1 515 47 30 11 11,5 5,5 5,5 5,0 4,5 7,2 635 57 35 8,5 8,0 7,5 7,0 8,3 755 67 40 15 15,5 11,5 10,5 10,0 9,5 9,4 875 78 45 13,4 15,3 14,0 13,5 12,5 12,0 10,5 995 89 50 14,2 15,6 17,0 16,0 15,0 14,0 11,6 1115 100 54 15,1 15,9 20,0 18,5 17,5 16,5 12,7 1235 108 58 15,9 16,2 22,5 21,5 20,0 19,0 13,8 1355 115 62 16,7 16,5 kg 25,5 24,0 22,5 21,0 14,9 1475 123 66 17,6 16,7 lapte 28,5 26,5 25,0 23,5 16,0 1595 130 71 18,4 17,0 31,5 29,5 27,5 26,0 17,1 1715 135 73 19,2 17,2 34,0 32,0 30,0 28,5 18,2 1835 140 75 20,1 17,5 37,0 34,5 32,5 30,5 19,3 1955 145 77 20,9 17,7 40,0 37,0 35,0 33,0 20,4 2075 150 80 21,7 17,9 42,5 40,0 37,5 35,5 21,5 2195 155 82 22,5 18,1 45,5 42,5 40,0 37,5 22,6 2315 160 85 23,4 18,3 48,0 45,5 42,5 40,0 23,7 2435 165 88 18,5 51,0 48,0 45,0 42,5 24,8 2555 170 91 18,7 Corecţia pentru variaţia greutăţii corporale cu + 100 kg 0,6 50 6 5 1,2 1,0

Sursa: INRA, 1988 Referitor la cerinţele în aminoacizi esenţiali, se consideră că aminoacizii

limitanţi pentru producţia de lapte sunt: leucina, histidina şi treonina. Cerinţele efective de aminoacizi esenţiali pentru producţia de lapte, sunt estimate la următoarele valori:

Aminoacizi % din PDIE Metionina 2,5 Lizina 7,3 Histidina 2,5-3,2 Leucina 8,8 Valina 5,3 Izoleucina 5,0 Fenialanina 4,0-5,0 Treonina 4,0 Arginina 4,3

Folosirea aminoacizilor protejaţi se justifică numai la producţii zilnice de lapte de peste 25-30 kg, situaţie în care producţia de lapte creşte (cu 1-3 kg/zi), crescând şi conţinutul în proteină a laptelui.

134

Cerinţe de minerale

Prin lapte şi fetuşi se elimină din corpul vacilor cantităţi importante de minerale, în special de macroelemente (Ca, P, M, Na, Cl, S); astfel, corpul unui viţel conţine 550-650 g Ca şi 300-400 g P, în timp ce la o producţie medie zilnică de lapte de 25 kg/vacă se elimină cantităţi mai mari decât sunt în organism:

Eliminări zilnice prin lapte (g)

Eliminări în 305 zile lactaţie (kg)

Existent în organismul unei vaci (kg)

Ca P Mg K Na Cl

30.0 22.5 3.0 37.5 11.2 27.5

9.15 6.86 0.91 11.44 3.43 8.38

8.00 5.00 0.25 1.50 0.75 0.75

Prin lapte se elimină şi o importantă cantitate de microelemente (Zn, I, Se, Cu, Fe, Mn).

Dată fiind capacitatea organismului de a-şi echilibra, în caz de carenţă a raţiei, cerinţele minerale, prin mărirea absorbţiei intestinale şi alte mecanisme, compoziţia laptelui în macroelemente nu este influenţată, pe durată scurtă, de aportul acestor minerale prin raţie.

Cerinţe de apă

Apa este nutrientul necesar la vacile de lapte în cea mai mare cantitate,

laptele conţinând cca 87% apă; în organismul vacilor, apa reprezintă 56-81% din greutatea corpului (Murphy, 1992).

În organism apa provine din: apă "băută liber" (ABL), apa existentă în nutreţuri şi apa rezultată din metabolism (care cantitativ este neînsemnată).

Pentru determinarea cantităţii de ABL (y) au fost formulate mai multe ecuaţii, pentru vaci în lactaţie: y = 14,3 + (1,28 x kg lapte/zi) + (0,32 x % SU în raţie ) (1) y = 15,99 + (1,58 x SUI) + (0,90 x kg lapte/zi) + (0,05 x g Na/zi) + 1,20 x T) (2) y = - 9,37 + (2,30 x SUI) + (0,053 x %SU în raţie) (3) (unde y = kg apă/zi; SU = substanţă uscată; SUI = kgSU ingerată/zi; T = temperatura minimă în 0C).

Cantitatea de apă ABL a fost estimată, pe baza a numeroase cercetări, la 2,6-3,0 kg/kg lapte produs, în cazul vacilor cu producţii mai reduse (sub 25 kg/zi), respectiv 3,3 - 4,2 kg/kg lapte produs, la vacile cu producţii mari (peste 30-35 kg/zi).

Consumul de apă creşte în cazul temperaturilor ridicate; astfel, la o creştere a temperaturii mediului de la 180C la 300C, consumul de apă a sporit cca 30%.

5.2.2. Regimuri de furajare pentru vaci în lactaţie

Un regim de furajare (alimentaţie) poate fi caracterizat pe baza mai multor indicatori, printre care şi proporţia diferitelor categorii de nutreţuri în substanţa uscată a raţiei; din acest punct de vedere, la vacile de lapte, în funcţie de sezon, principalele regimuri de furajare sunt: cu nutreţuri de volum cu umiditate ridicată (suculente) şi respectiv, cu nutreţuri de volum uscate (tab. 5.3); acestea constituie aşa zisele raţii de bază, definite în literatura de specialitate ca fiind raţiile formate din nutreţurile de volum (umede sau uscate), inclusiv rădăcinile şi tuberculii

135

furajeri, precum şi unele subproduse din industria alimentară, care au concentraţie energetică redusă.

Raţiile de bază, calculate în funcţie de capacitatea de ingestie a vacilor, pot asigura un anumit nivel de producţie, corespunzător sortimentului de nutreţuri şi calităţii acestora; datorită variaţiei sortimentului şi calităţii nutreţurilor, aceste raţii sunt foarte variabile ca şi conţinut în nutrienţi, unii componenţi putând fi în exces, iar alţii în deficit.

Tabelul 5.3. Regimuri de furajare pentru vaci de lapte

şi unele caracteristici ale raţiilor Regimuri de furajare cu:

Nutreţuri de volum cu umiditate ridicată (suculente) Nutreţuri de volum uscate

Vara Iarna Iarna

Raţ

ia d

e ba

ză ♦ nutreţuri verzi:

- păşune - cosite, date “la

iesle” • siloz de porumb • nutreţuri de volum uscate

♦ nutreţuri murate: - siloz de porumb - siloz de lucernă - siloz deierburi - rădăcini şi tuberculi furajeri • nutreţuri de volum uscate

♦ fânuri: - naturale - cultivate • suculente: - sfeclă, - bostani - borhoturi

( I )

♦ celulozice: - coceni porumb - paie cereale - vreji • suculente: - sfeclă, bostani - borhoturi

( II )

Raţ

ie su

plim

enta

ră

• Concentrate: cereale, leguminoase, tărâţe, şroturi, tăiţei de sfeclă uscaţi, melasă, etc. • Surse de N neproteic • Premixuri mineralo-vitaminice • Aditivi furajeri pentru stimularea producţiei de lapte

• Concentrate: în special cereale şi nutreţuri proteice • Surse de N neproteic • Premixuri mineralo-vitaminice

Caracteristici ale raţiei totale: Structura (% din SU):

Caracteristici ale raţiei totale: Structura (% din SU)

- nutreţuri verzi, suculente 50-100 % - voluminoase uscate 15-20 % - concentrate 20-30 %

Concentraţia energetică (CE) : 0,75 – 0,90 UFL/kg SU

Producţie potenţială de lapte (PPL): 15 – 30 kg/zi

I - fânuri 60-100% - celulozice 10-20% - suculente 15-20% - concentrate 15-20%

Concentraţia energetică (CE):

0,65 – 0,75 UFL/kgSU

Producţie potenţială

de lapte (PPL): 10 – 15 kg/zi

II - celulozice 30-50% - fânuri 15-35% - suculente 15-20% - concentrate 10-15%

Concentraţia energetică (CE) :

0,60 – 0,65 UFL/kgSU

Producţie potenţială de lapte (PPL): 5 – 10 kg/zi

♦ nutreţuri dominante în SU a raţiei • nutreţuri folosite pentru completatre şi echilibrare

Raţiile de bază se pot echilibra pentru ca toţi componenţii lor să asigure acelaşi nivel de producţie de lapte (minimum 10-12 kg lapte) şi se distribuie uniform la întregul efectiv de vaci în lactaţie.

136

Cerinţele vacilor care depăşesc nivelul producţiei pe care îl pot asigura raţiile de bază se satisfac prin aşa zisele raţii suplimentare alcătuite, de obicei, din nutreţuri concentrate, minerale, vitamine, aditivi furajeri.

Raţiile suplimentare se administrează individual, în funcţie de nivelul producţiei de lapte a fiecărei vaci.

În funcţie de componenţa sa, 1 kg SU din raţia suplimentară acoperă cerinţele (energie/nutrienţi) pentru 2-2,5 kg lapte, peste nivelul asigurat de raţia de bază.

Alimentaţia individuală se poate aplica în exploataţiile mici şi unde se urmăreşte, periodic, evoluţia producţiei zilnice de lapte; în exploataţiile mari, acest mod de administrare a raţiilor suplimentare se practică acolo unde există sistem automatizat (informatizat) de furajare cu concentrate, care se distribuie în sala de muls.

Regimuri de furajare cu nutreţuri verzi

Nutreţurile verzi se folosesc de primăvara până toamna, fie prin păşunat, fie cosite şi administrate la iesle.

Aceste regimuri de furajare prezintă multe avantaje (sunt ieftine, au digestibilitate ridicată, sunt surse bune de vitamine şi unele minerale, sunt dietetice…) dar şi unele dezavantaje (conţinut mare în apă, variaţia valorii nutritive cu stadiul de vegetaţie, conţinut mai redus în celuloză brută…), mai ales pentru vacile cu producţii mari de lapte.

Ingesta nutreţurilor verzi pe păşune este mai ridicată (cu cca 30%) decât în cazul administrării "la iesle", datorită fazei de vegetaţie a plantelor pe păşune (de obicei, în stadiul de frunze), a posibilităţii alegerii plantelor în funcţie de palatabilitate (de unde şi un coeficient mai redus de folosire 75-85%), şi a frecvenţei mai ridicate de furajare.

Nutreţul verde proaspăt este consumat mai bine decât cel pălit, la fel nutreţ întreg faţă de cel tocat mărunt; depozitarea intermediară (între cosire şi administrare) reduce consumul şi valoarea nutritivă.

Cantitatea de SU ingerată şi valoarea nutritivă a acestor nutreţuri depind de stadiu de vegetaţie în momentul folosirii (tab. 5.4).

Consumul exclusiv de nutreţuri verzi, mai ales când plantele sunt tinere, poate provoca tulburări digestive datorită conţinutului mare în apă, redus în celuloză brută (care determină şi scăderea procentului de grăsime în lapte) şi excesului de proteină. Nutreţurile verzi sunt sărace în Ca, P şi Na, fiind necesară echilibrarea corespunzătoare a raţiilor; prin folosirea în raţii a nutreţurilor celulozice se pot evita unele din aceste neajunsuri.

Tabelul 5.4. Evoluţia valorii nutritive, a cantităţii de SUI şi producţiei de

lapte, în funcţie de stadiul de vegetaţie la golomăţ Stadiul de vegetaţie UFL/kg SU kg SU ingerată* kg lapte/zi

Vegetativ, numai frunze 0,98 16,5 27,0 O săptămână înaintea înspicării 0,91 17,9 29,0 Înspicare 0,83 15,4 20,0 Înflorire 0,65 14,4 15,0 După înflorire 0,63 13,7 9,8 * vaci cu greutatea de 500 kg Alimentaţia vacilor numai cu nutreţuri verzi (tab. 5.5), permite, la începutul

sezonului de păşunat, obţinerea unor producţii de până la 18-25 kg, iar apoi de 10-15 kg lapte/zi, în funcţie de calitatea păşunii şi cantitatea de iarbă care poate fi

137

consumată; în primul caz, suplimentele de concentrate sunt puţin eficace (cu excepţia vacilor performante), dar în al doilea caz aceste suplimentări se justifică, efectul marginal al concentratelor fiind de 2-3 kg lapte/kg concentrate.

Tabelul 5.5. Tipuri de raţii de bază cu nutreţuri verzi, pentru vaci*

şi producţia potenţială de lapte Ingesta de SU (kg/zi) Specificare

1 1’ 2 3 4 5 6 Păşune de deal 13,4 15,1 - - - - - Păşune de şes - - 13,1 - - - 8,8 Păşune de munte - - - 12,9 - - - Ierburi cultivate, amestec - - - - 13,9 - - Lucernă - - - - - 14,5 3,3 Paie cereale - - - - - - 1,5 Total SU ingerată (kg/zi) 13,4 15,4 13,1 12,9 13,9 14,5 13,6 Aport zilnic: UIDL ** 14,5 14,5 14,5 14,5 14,5 14,5 14,6

UFL 10,6 15,0 11,6 9,9 11,0 10,6 10,8 PDIN, g 938 1993 1100 955 1125 1624 1042 PDIE, g 1032 1600 1113 993 1085 1232 1094

Producţie potenţială de lapte (kg/zi) 12,5 24,0 16,0 13,0 15,0 14,0 15,0 */ s-a considerat o capacitate de ingestie de cca 14,5 UIDL, corespunzătoare unei greutăţi corporale de 500 kg şi unei producţii de lapte de 10-12 kg/zi */ UIDL = unităţi de încărcare digestivă pentru vaci

Regimuri de furajare cu silozuri (nutreţuri murate)

Folosirea silozurilor s-a impus datorită efectului lor favorabil asupra performanţelor de producţie a vacilor, folosirii mai raţionale a nutreţurilor verzi (inclusiv a păşunii), precum şi asupra eficienţei economice a exploataţiilor de vaci de lapte.

În ultimul timp se ia în considerare, din ce în ce mai mult, contribuţia regimului de furajare bazat pe siloz de porumb, la reducerea poluării mediului, (în special cu azot); eliminările anuale de N/vacă se reduc odată cu sporirea cantităţii de siloz de porumb în alimentaţia vacilor datorită conţinutului mai redus în N a dejecţiilor.

Asociat cu păşunea tânără, silozul de porumb echilibrează aportul de N al raţiei şi în consecinţă reduce eliminările de N pe păşune. De altfel, o alimentaţie a vacilor bazată pe siloz de porumb determină un bilanţ echilibrat al azotului (şi alte minerale) în sol.

Regimuri de furajare cu silozuri şi nutreţuri verzi

Folosirea silozurilor (de porumb sau ierburi), în raţiile de bază cu nutreţuri verzi, stabilizează consumul de substanţă uscată şi prin aceasta şi aportul de energie şi nutrienţi; în perioada de tranziţie de la regimul de stabulaţie la cel cu nutreţuri verzi, folosirea silozului atenuează efectele negative ale schimbării tipului de regim de furajare; în acelaşi timp, se diminuează efectul schimbării stadiului de vegetaţie al plantelor verzi (tab. 5.6)

Raţiile formate din nutreţuri verzi şi siloz de porumb asigură, faţă de raţiile numai cu nutreţuri verzi, un consum mai mare de SU şi o cantitate mai mare de grăsime şi proteină în lapte (tab. 5.7); proporţia de siloz de porumb nu trebuie să depăşească 30-40% din SU a raţiei.

138

Tabelul 5.6. Tipuri de raţii de bază cu nutreţuri verzi şi siloz de porumb, pentru vaci* şi producţia potenţială de lapte

Ingesta de SU (kg/zi) Specificare 1 2 3 4

Păşune de şes 9.6 - - - Păşune de deal - 10.0 - - Ierburi cultivate, amestec - - -9.2 - Lucernă - - - 9.6 Siloz porumb 4.0 4.0 4.0 4.0 Total SU ingerată (kg/zi) % siloz porumb în SU

13.6 29

14.0 28

13.2 30

14.6 27

Aport zilnic: UIDL ** 14.6 14.5 14.5 14.5 UFL 12.1 13.2 10.6 12.3 PDIN, g 1018 1250 957 1287 PDIE, g 1062 1116 974 1072

Producţie potenţială de lapte (kg/zi) 14.0 16.0 13.0 15.0 * s-a considerat o capacitate de ingestie de cca 14,5 UIDL, corespunzătoare unei greutăţi corporale de 500 kg şi unei producţii de lapte de 10-12 kg/zi ** UIDL = unităţi de încărcare digestivă pentru vaci

Tabelul 5.7. Efectul proporţiei de siloz de porumb în raţiile pe bază

de ierburi, asupra producţiei de lapte, la vaci Raţii mixte

(% siloz de porumb în SU) Specificare Raţie din

nutreţ verde (ierburi) 25 50 75

SU ingerată (kg/zi)* Producţia de lapte (kg/zi)

% grăsime % proteină Substanţe utile (g/zi)

7.8 23.8 3.86 2.99 1630

8.2 24.7 3.93 3.05 1724

8.5 24.9 3.79 3.06 1705

9.6 26.4 3.76 3.03 1792

Sursa: Chenais, 1997 * suplimentar la toate raţiile 6,5 kg concentrate

La acest tip de raţii raportul proteină/energie este mai echilibrat reducându-se risipă de energie sau proteină, fără a influenţa negativ producţia potenţială de lapte (PPL):

Raport g PDI/UFL raţii echivalente din: Nutreţuri verzi Nutreţuri verzi şi siloz

93 95 101 153

90 86 91 96

PPL medie 14.25 PPL medie 14.50

Regimuri cu silozuri şi nutreţuri de volum uscate

Aceste regimuri de alimentaţie ale vacilor de lapte, sunt specifice sezonului de stabulaţie de iarnă.

Structura raţiilor este foarte variată dar dintre nutreţurile de volum, dominante sunt silozurile (de porumb, lucernă, ierburi) şi fânurile (de lucernă, naturale, ierburile cultivate …); cea mai bună combinaţie s-a dovedit cea formată din siloz de porumb şi fân de lucernă (eventual siloz de lucernă) (tab. 5.8).

139

Tabelul 5.8. Tipuri de raţii de bază cu silozuri şi nutreţuri de volum uscate, pentru vaci* şi producţia potenţială de lapte

Ingesta de SU (kg/zi) Specificare 1 2 3 4 5 6

Siloz de porumb 7.8 6.0 8.0 3.0 2.0 - Siloz de lucernă 2.2 - - - 4.0 - Sfeclă furajeră - -2.0 - 3.0 3.0 4.0 Fân de lucernă 3.5 - 5.0 3.0 - 2.0 Fân natural - 6.0 - 5.0 6.0 6.0 Tăiţei de sfeclă - - - - - 2.0 Total SU ingerată (kg/zi) 13.5 14.0 13.0 14.0 14.0 14.0 Aport zilnic: UIDL ** 15.0 15.0 14.9 14.0 14.6 14.1

UFL 11.4 12.3 11.4 12.0 12.6 12.5 PDIN, g 1057 898 984 1064 1216 1064 PDIE, g 1037 1054 982 1147 1166 1242

Producţie potenţială de lapte (kg/zi) 15.0 12.0 13.0 15.0 17.5 15.0 * s-a considerat o capacitate de ingestie de cca 14,5 UIDL, corespunzătoare unei greutăţi corporale de 500 kg şi unei producţii de lapte de 10-12 kg/zi ** UIDL = unităţi de încărcare digestivă pentru vaci

Lucerna, prin conţinutul în proteină, echilibrează raţia în acest nutrient şi asigură o

mai bună utilizare în producţia de lapte a energiei pe care o conţine silozul de pormb. Silozul de porumb poate fi asociat şi cu sfecla furajeră (sau tăiţei de sfeclă),

caz în care se înregistrează o creştere a conţinutului laptelui în grăsime (cu 4,2 g/kg) şi proteină (cu 0,6 g/kg).

Experienţele efectuate timp de 5 ani la INRA-Theix (Franţa) demonstrează posibilitatea obţinerii unor producţii ridicate de lapte, pe baza unor raţii formate din 75 % siloz de porumb (plantă intreagă), suplimentat cu uree, fân de lucernă şi minerale; aceste raţii au permis obţinerea unor producţii de lapte, pe lactaţie, de 4500-5000 kg/ vacă. Acest tip de raţii a fost folosit tot timpul anului, 5 ani consecutiv; suplimentul de concentrate (1 kg/2,5 kg lapte) a fost necesar numai la producţii zilnice de peste 16-18 kg lapte.

Regimuri cu nutreţuri de volum uscate

În perioada de iarnă, acest tip de alimentaţie a vacilor este cel mai răspândit în micile explataţii private; în multe cazuri, nutreţurile de bază sunt celulozicele (coceni de porumb, paie, vreji de leguminoase) (tab. 5.9).

O caracteristică importantă a acestor regimuri de furajare o constituie aportul lor mai redus în energie şi nutrienţi; în multe cazuri, conţin cantităţi mari de celuloză (favorabilă doar pentru procentul de grăsime din lapte), au palatabilitate şi ingestibilitate reduse şi valoare de încărcare digestivă ridicată, ceea ce reduce cantitatea de SU ingerată.

Din aceste motive, administrate singure, aceste nutreţuri nu pot susţine producţii mari de lapte, capacitatea de ingestie a vacilor fiind limitată; or, cantitatea de SU ingerată depinde în foarte mare măsură de conţinutul raţiilor de celuloză brută.

Raţia suplimentară, în funcţie de scopul pe care îl urmăreşte, poate fi: - un amestec din diferite ingrediente necesar pentru echilibrarea raţiei de bază;

sau, - un amestec echilibrat din diferite nutreţuri combinate, minerale, viamine şi

aditivi furajeri, care se administrează ca supliment la raţia de bază pentru a

140

asigura cerinţele corespunzătoare unui anumit nivel al producţiei de lapte (raţia suplimentară propriu-zisă).

Tabelul 5.9. Tipuri de raţii de bază cu nutreţuri de volum uscate,

pentru vaci* şi producţia potenţială de lapte Ingesta de SU (kg/zi) Specificare

1 2 3 4 5 Paie (grâu, orz) 4.0 - - - - Coceni de porumb - 5.5 4.0 2.5 3.5 Vreji de mazăre 2.0 1.0 - - - Fân natural 5.0 - 4.5 5.0 2.5 Fân de lucernă - 5.0 3.0 5.0 5.0 Sfeclă furajeră - - - - 2.5 Total SU ingerată (kg/zi) 11.0 11.5 11.5 12.5 12.5 Aport zilnic: UIDL ** 14.4 14.2 14.2 14.6 14.4

UFL 6.5 7.3 7.8 8.6 10.2 PDIN, g 552 767 798 1015 1010 PDIE, g 711 860 896 1035 1092

Producţie potenţială de lapte (kg/zi) 5.0 7.0 8.0 10.0 13.0 * s-a considerat o capacitate de ingestie de cca 14,5 UIDL, corespunzătoare unei greutăţi corporale de 500 kg şi unei producţii de lapte de 10-12 kg/zi ** UIDL = unităţi de încărcare digestivă pentru vaci

În primul caz se are în vedere că, raţiile de bază pot asigura cerinţele pentru

niveluri diferite de producţie, în funcţie de aportul de energie şi nutrienţi (tab. 5.10).

Tabelul 5.10. Producţia potenţială de lapte în funcţie de aportul

raţiei de bază în energie şi PDI

Raţia de bază Producţia potenţială de lapte după aportul în: Tipul regimului

Tabelul Raţie Energie PDIN PDIE

Nutreţuri verzi 13.19 1 5

14.1 14.0*

12.3** 26.6

14.3 18.5

Nutreţuri verzi + siloz 13.20 1 2 4

17.5 20.0

12.3*

14.0** 18.9 19.6

14.9** 16.0** 15.0

Siloz +nutreţuri voluminoase uscate 13.22

1 2 3 4

15.9 17.9 15.9 18.4

14.8* 11.5** 13.2** 15.0**

14.3** 14.8** 13.2** 18.3

Nutreţuri voliminoase uscate 13.23 4 9.5 13.8 13.9 * echilibrarea trebuie făcută pentru energie ** echilibrarea trebuie făcută pentru proteină

Din datele prezentate în tabelul 5.10 se constată că, în funcţie de structura

lor, raţiile de bază sunt deficitare fie în energie fie, cel mai adesea, în proteină, impunându-se suplimentarea acestora cu surse corespunzătoare de energie (grăunţe de cereale) sau de proteină (şroturi, tărâţe, azot neproteic), astfel ca să nu se facă risipă de nutrienţi. Dacă excesul de energie se poate regăsi în rezervele de grăsime care se fac în organism, excesul de proteină este eliminat prin dejecţii, fapt neeconomic şi mijloc de poluare a mediului.

141

Raţiile suplimentare propriu-zise sunt astfel echilibrate încât să corespundă cerinţelor pentru producţia de lapte, considerându-se că 1 UFL asigură necesarul de energie pentru cca 2,5 kg de lapte cu 4 % grăsime (1:0,44 = 2,5) ceea ce înseamnă că aportul de proteină (PDIN, PDIE) trebuie să fie cca 120 g/UFL.

Folosirea raţiilor suplimentare trebuie să se facă în funcţie de evoluţia curbei de lactaţie; imediat după fătare, nivelul producţiei de lapte este de cca 70% din nivelul maxim, dar el creşte treptat în următoarele 5-10 săptămâni şi se menţine o perioadă la nivel maxim, după care începe să scadă.

În funcţie de această evoluţie, cantitatea de concentrate din raţia suplimentară se ajustează, în trepte, corespunzător unei producţii de 2,3-2,5 kg lapte (fig. 5.4) echivalentă cu aportul de nutrienţi printr-un kg de concentrate; dacă după administrarea unui kg de concentrate, suplimentar, producţia de lapte creşte cu 2-2,5 kg, raţia suplimentară este mărită cu încă 1 kg/zi; când curba de lactaţie este descendentă se procedează la reducerea raţiei suplimentare cu 1 kg/zi, la ficare scădere a producţiei de lapte cu 2-2,5 kg, zilnic.

Fig. 5.4. Evoluţia cerinţelor de energie şi nutrienţi la vaci şi modul de

acoperire a lor

5.3. Alimentaţia vacilor în gestaţie avansată

Perioada gestaţiei avansate este o etapă cheie şi obligatorie în viaţa productivă a unei vaci; importante în această perioadă sunt alimentaţia şi igiena.

Gestaţia avansată corespunde, teoretic, ultimei treimi a gestaţiei, când fetusul realizează cca 70-75% din greutatea la naştere; dat fiind faptul că în luna a şaptea de gestaţie hrănirea vacilor se face, încă, în funcţie de producţia de lapte, din punct de vedere nutriţional şi al specificului alimentaţiei gestaţia avansată corespunde ultimelor două luni de gestaţie când vacile nu se mai mulg (fiind în aşa-zisa perioadă “uscată”, “dry cow”) respectiv când sunt “înţărcate” sau în “repaus mamar”.

Denumirea de repaus mamar este improprie, fiindcă în această perioadă glanda mamară nu este în repaus, la acest nivel având loc modificări extrem de importante mai ales în “statusul endocrin”, modificări care pregătesc vaca pentru fătare şi lactogeneză. De altfel, chiar şi în perioada considerată de repaus propriu-

142

zis (situată între a treia şi a cincea săptămână), în glanda mamară au loc modificări semnificative.

Modificările statusului endocrin atrag după sine şi schimbări ale stării corporale şi ingestei de hrană; sub aspectul stării corporale, caracteristice sunt: depunerile de substanţe de rezervă, în primul rând de energie (sub formă de grăsimi) datorită aşa-zisului anabolism de gestaţie (fig. 5.5). Aceste rezerve de grăsimi corporale, care se mobilizează în primele săptămâni după fătare, pot asigura energia necesară pentru sinteza a 150-600 kg de lapte.

Ingesta de substanţă uscată se reduce treptat, atingând cel mai scăzut nivel în momentul fătării (tab. 5.11); dacă raţia nu asigură cerinţele de energie (sporite, datorită sporului zilnic de greutate al fetusului), se recurge la mobilizarea grăsimilor corporale şi a glicogenului din ficat.

Fig. 5.5. Anabolismul de gestaţie la vaci, comparativ cu cel de la scroafe

Reducerea ingestiei de SU şi creşterea cerinţelor de energie în ultimile

săptămâni de gestaţie, presupune o sporire a concentraţiei energetice a raţiilor.

Tabelul 5.11. Capacitatea de ingestie a vacilor în gestaţie avansată Stadiul gestaţiei (zile) Capacitate de ingestie (%)*

215 87.2 220 86.4 227 85.5 234 84.5 241 82.8 248 80.2 255 77.4 262 73.5 269 69.0

* faţă de ingestia maximă (100 %) înregistrată între 44-140 zile de lactaţie

Factorii care determină ingesta de SU, în perioada gestaţiei avansate, nu sunt bine definiţi; unele cercetări (Hayiril şi col.,1998) arată că reducerea cantităţii de SU ingerată este cu atât mai accentuată cu cât starea corporală a vacilor înainte de înţărcare este mai bună. Pe de altă parte, compoziţia raţiei şi conţinutul în nutrienţi influenţează SUI; astfel, o raţie mai concentrată în energie şi proteină înainte de înţărcare, stimulează ingesta de SU şi energie în repausul mamar.

143

5.3.1. Cerinţe de hrană în perioada repausului mamar

Referitor la recomandările privind cerinţele de hrană ale vacilor în perioada repausului mamar, există deosebiri, uneori importante, între diferitele sisteme de normare (INRA, NRC, ARC); în principiu însă, se are în vedere creşterea cerinţelor de hrană, în special în ultimele 2 săptămâni de gestaţie şi reducerea cantităţii de SUI.

Ingesta de SU în această perioadă, este estimată (pe 100 kg GV) la 2,3 - 2,5 kg la începutul lunii a opta de gestaţie şi 1,9-1,8 kg în ultimele săptămâni de gestaţie.

În aceste condiţii, se apreciază că cerinţele de energie zilnice (kcal ENL/100 kg GV) cresc de la 1870 în luna a opta de gestaţie, la 2125 în luna a noua; exprimate în UFL acestea sunt de 1,1 respectiv 1,25. Având în vedere reducerea cantităţii de SUI, se impune o creştere treptată a concentraţiei energetice a raţiei până la 0,95 UFL/kg SU (respectiv 1620 kcal ENL/kg SU); pentru juninci (la prima fătare), această concentraţie trebuie să fie mai ridicată cu 10-15 % pentru a asigura şi necesarul de energie pentru creştere.

Cerinţele de proteină se modifică şi ele în funcţie de stadiul de gestaţie şi sunt acoperite printr-un aport de cca 80 g PDI/UFL sau 12 % proteină brută în SU a raţiei de hrană; aceste cerinţe cresc cu cca 20 % în ultimile zile de gestaţie, în vederea pregătirii glandei mamare pentru lactaţie.

Cerinţele de minerale, în special Ca şi P, pentru gestaţie sunt nesemnificative în primele 2/3 ale gestaţiei, ele crescând în ultima 1/3 (după 190 zile de gestaţie), când are loc osificarea scheletului fetusului; cerinţele de Ca şi P sunt asigurate printr-un aport de cca 8 g Ca şi 5 g P/UFL; în ultimele 10 zile de gestaţie, aportul de Ca trebuie să fie foarte redus (15 g/zi), pentru a preveni febra vituleră. Celelalte minerale se asigură prin NaCl şi premixurile minerale.

Cerinţele de vitamine se manifestă în perioada de gestaţie avansată în special pentru vitaminele A, D şi E, care au legătură directă cu reproducţia (A, E) sau cu metabolismul Ca şi P (vitamina D); carenţa în vitamina A sporeşte incidenţa retenţiei învelitorilor fetale, a morbidităţii şi mortalităţii viţeilor (respectiv fetuşilor). Cerinţele în aceste vitamine sunt estimate, pe kg greutate corporală la: 110 UI vitamina A, 16 UI vitamina D şi 1,6 UI vitamina E.

5.3.2. Regimuri de furajare pentru vaci în gestaţie avansată

O conduită normală în privinţa alimentaţiei vacilor în gestaţie avansată, care determină şi regimul de furajare, are în vedere: • menţinerea şi în această perioadă a unui regim de furajare (ca structură a

raţiilor) care s-a folosit anterior şi care se va folosi şi după fătare; • în stabilirea nivelului aportului de energie şi nutrienţi se ţine cont de starea de

întreţinere (notă corporală); • prin alimentaţie (cantitate şi calitate) trebuie să se prevină tuilburările

metabolice şi digestive specifice gestaţiei avansate şi primei părţi a lactaţiei; • în perioada de tranziţie de la gestaţie la lactaţie, statusul imunologic al

organismului este practic compromis. Regimul de furajare al vacilor în gestaţie avansată trebuie astfel dirijat încât să

menţină un volum cât mai mare a rumenului, pentru stimularea ingestei în perioada de după fătare; pentru aceasta, se asigură acces permanent la nutreţurile de volum, indispensabile în această perioadă. Nutreţurile de volum trebuie să

144

asigure minimum 50 % fibre lungi în raţie; accesul la aceste nutreţuri trebuie asigurat chiar şi pentru vacile care păşunează.

Raţia de fibroase trebuie completată cu nutreţuri uşor fermentescibile, generatoare de acid propionic, pentru a evita un regres prea accentuat al papilelor rumenale (zona de absorbţie); în acest scop, se foloseşte şi în repausul mamar acelaşi tip de amestec concentrat care se foloseşte şi în perioada de lactaţie, dar în cantitatea recomandată perioadei respective. În ultimile 3 săptămâni de gestaţie, în concentrate se introduc (1/3 din SU) şi fibroase măcinate grosier.

Pentru exemplificare, în tabelu 5.12 se prezintă structura a două raţii pentru juninci şi vaci în gestaţie avansată, care îndeplinesc condiţiile privitoare la hidraţii de carbon, dar şi pentru alţi indicatori specifici. Tabelul 5.12. Structura unor raţii administrate în perioada

gestaţiei avansate (% din SU) Nutreţuri Juninci Vaci

Siloz de porumb 43.00 41.00 Fân de graminee 23.00 18.20 Şroturi de soia 10.00 5.80 Porumb boabe 10.88 15.35 Tăiţei de sfeclă, uscaţi 9.00 15.80 Sare de bucătărie 0.02 0.20 Premix mineralo-vitaminic 3.70 3.20 Fosfat dicalcic 0.02 0.15 Oxid de magneziu 0.38 0.30

Sursa: NRC, 2001

Dacă raţia care se administrează în timpul repausului mamar este mult diferită de cea din timpul lactaţiei, creşterea cantităţii de concentrate, în primele zile de lactaţie se face treptat şi în cantităţi reduse (cca 1 kg/zi)

O atenţie deosebită trebuie acordată suplimentării raţiilor cu microelemente care au legătură cu funcţia de reproducţie (Cu, Zn, Mn), sănătatea viţelului (vitamina A, Se) şi a glandei mamare (vitamina E şi Se) etc.

Dacă aportul de Ca şi P, prin nutreţurile de bază, este mare este necesar ca raţia suplimentară să fie acidogenă, asigurând un raport anion/cation, negativ, pentru a evita febra vituleră.

5.4. Alimentaţia viţeilor

În categoria “viţei” intră tineretul taurin de la naştere şi până la vârsta de cca 6 luni; datorită specificul digestiei şi utilizării nutreţurilor, la această categorie de taurine se disting două perioade specifice sub aspectul alimentaţiei: perioada de alăptare (hrănire cu lapte) şi perioada de după înţărcare (suprimarea laptelui) până la vârsta de cca 6 luni.

Perioada de alăptare. La naştere viţelul este un animal monogastric, singurul compartiment al prestomacelor care produce secreţii gastrice (suc gastric), fiind cheagul, care reprezintă cca 50% din volumul stomacului (tab. 5.13); această situaţie durează până la vârsta de cca 4 săptămâni, când volumul reticulo-rumenului depăşeşte deja 50% din volumul prestomacelor.

Sucul gastric din cheag este format din HCl şi pepsină care acţionează asupra chimozinei din cheag. La viţelul nou-născut laptele ajunge direct în cheag (ocolind rumenul), datorită specificului funcţionării jgheabului esofagian: se

145

închide la trecerea laptelui (aceasta ajungând în cheag), respectiv rămâne deschis când trec nutreţuri solide (care ajung în rumen). Tabelul 5.13. Evoluţia capacităţii compartimentelor gastrice la viţei

Vârsta (săptămâna) Compartiment 0 4 8 16

Reticulo-rumen (%) Foios (%) Cheag (%)

38 13 49

52 12 36

60 13 27

67 18 15

Sursa: Mornet şi col., 1977

Proteinele din lapte sunt digerate în cheag şi intestinul subţire sub acţiunea enzimelor proteolitice (chimozină, presură şi pepsină, în cheag, respectiv tripsina pancreatică, în intestinul subţire); digestibilitatea proteinelor din lapte este foarte ridicată (97%).

Digestibilitatea proteinelor la viţei depinde de vârsta acestora şi de natura proteinelor; digestibilitatea este ridicată în cazul alimentaţiei exclusive cu lapte, scade odată cu introducerea în hrană a nutreţurilor solide, ca apoi să crească uşor pe măsura obişnuirii cu aceste nutreţuri.

Digestia glucidelor depinde (ca şi a proteinelor) de vârsta viţelului şi sursa de glucide; astfel, la naştere, echipamentul enzimatic glicolitic este redus, dar creşte cu vârsta şi pe măsura introducerii în hrană a nutreţurilor solide bogate în zaharuri şi amidon.

Digestia lipidelor este dependentă, în primul rând, de natura lor; ca regulă generală, digestibilitatea lipidelor este cu atât mai redusă cu cât conţin cantităţi mai mari de acizi graşi cu lanţ lung şi saturaţi. Digestia lipidelor din lapte, formate preponderent din acizi graşi cu lanţ scurt, este ridicată (peste 97%). Folosirea substanţelor emulsionante îmbunătăţeşte digestia lipidelor.

Digestibilitatea energiei, la viţei, este în general ridicată pentru lapte şi substituenţi (peste 95%), dar depinde de natura grăsimilor şi a glucidelor, în cazul substituenţilor.

Din punctul de vedere al specificului alimentaţiei, perioada de alăptare se poate împărţi în 2 subperioade: colostrală şi de alăptare propriu-zisă.

Perioada colostrală durează cca 3 zile, dar este de o extremă importanţă pentru viaţa şi sănătatea animalului.

Colostrul este un lichid gălbui, vâscos, produs de glanda mamară în preajma fătării. Spre deosebire de lapte, colostrul este mai bogat în substanţă uscată, grăsimi, proteine, minerale şi vitamine; astfel, comparativ cu laptele, colostrul este de peste 2 ori mai bogat în SU, Ca, P, Fe, Se, vitamina D; pentru alţi nutrienţi: proteine, Zn, vitamine A şi E, diferenţele în favoarea colostrului sunt mai mari.

Colostrul este foarte bogat în proteine solubile (albumine şi globuline), între care imunoglobulinele (Ig) au importanţă capitală pentru viţel.

Imunoglobulinele au rol cheie în protecţia viţelului din primele ore şi în primele săptămâni din viaţă; Ig se transferă în sângele viţelului în primele ore de viaţă, iar la cca 27 ore după naştere nici o imunolobulină nu mai străbate peretele intestinal, fenomen cunoscut sub denumirea de "închiderea intestinului".

Imunoglobulinele asigură o protecţie locală în lumenul intestinal, împedicând fixarea bacteriilor dăunătoare pe peretele intestinal şi colonizarea lui cu bacterii banale; imunitatea, prin Ig din colostru, este transmisă eficace imediat după fătare, iar efectul ei se manifestă, în timp, asupra sănătăţii viţelului, creşterea junincilor şi producţia de lapte a viitoarelor vaci.

146

Pe lângă imunoglobuline, colostrul mai conţine şi alte substanţe cu efect benefic asupra organismului viţelului. Astfel, colostru conţine lizozim, care acţionează asupra unor agenţi patogeni (streptococi şi stafilococi, iar în asociaţie cu imunoglobuline şi asupra coliformilor).

Colostrul conţine, comparativ cu laptele, de 10-100 ori mai multe lactoferine care, blocând Fe, împedică multiplicarea E. coli; lactoserumul din colostru conţine un număr mare de celule (peste 1 milion/ml), care contribuie la transferul de imunitate de la vacă la viţel.

Pentru a beneficia de importantele funcţii benefice ale colostrului acesta trebuie administrat în primele 2 ore după naşterea viţelului, în cantitate de 1,5 litri; în prima zi se mai administrează apoi încă 2 litri de colostru. Colostrul se administrează încă 3 zile: 3-4 tainuri/zi şi 1,5-2 kg colostru/tain.

Perioada hrănirii cu lapte diferă ca durată, de la 2 la 4 (chiar 6) luni, alăptarea făcându-se cu lapte integral, lapte integral şi lapte smântânit sau cu substituenţi.

Alimentaţia viţeilor în această perioadă, se face pe baza unor scheme alcătuite în funcţie de destinaţia ulterioară a tineretului taurin: reproducţie sau producţia de carne.

Dacă destinaţia este reproducţia (în special pentru viţele), schemele de alimentaţie au în vedere vârsta primei monte şi greutatea la vârsta respectivă, precum şi la fătare, care determină sporul zilnic de greutate în diferite perioade.

Din acest punct de vedere sunt evidente două practici şi anume: prima montă la vârsta de 14-15 luni (aplicată în ţările dezvoltate), respectiv prima montă la minimum 18 luni (practicată în alte ţări, între care şi România).

În primul caz, se are în vedere costul ridicat al creşterii junincilor, estimat la cca 50 $/lună (în ţările dezvoltate), precum şi constatarea că vârsta optimă la prima fătare, pentru a obţine o cantitate maximă de lapte pe perioada productivă, este de 22,5-23,5 luni (Gill şi col., 1976). În aceste condiţii, evoluţia greutăţii corporale a viţelelor trebuie să se încadreze în limitele prevăzute în (tab. 5.14).

Dacă se preferă o vârstă mai înaintată la prima montă, sporul de greutate, pe diferite perioade de vârstă, are altă evoluţie (tab. 5.15).

Tabelul 5.14. Sporul zilnic de creştere recomandat, pentru juninci

tip Holstein-Friză, când monta se face la 14-15 luni Vârsta (luni)

Sporul zilnic de greutate (g)

Greutatea corporală la sfârşitul perioadei (kg)

0-2 3-8

9-15* 16-22 23-24

550-600 800-850 675-725 600-650 300-350

74-77 220-230 365-385 495-530

510-550**

Sursa: Veepro Holland, 1999 *vârsta la prima montă; **greutatea după fătare Tabelul 5.15. Sporul zilnic de creştere recomandat, pentru juninci tip

Holstein-Friză, când monta se face la 18 luni Vârsta (luni)

Sporul zilnic de greutate (g)

Greutatea corporală la sfârşitul perioadei (kg)

0-2 3-6

6-12 12-18 19-26 27-28

500-550 550-600 650-700 550-600 500-550 300-350

70-75 140-145 260-265 360-375 480-510 500-530

147

În cazul în care nu există posibilitatea urmăririi evoluţiei greutăţii corporale prin cântărire, această evoluţie poate fi estimată pe baza relaţiei existente între greutatea corporală şi perimetrul toracic (tab. 5.16).

Tabelul 5.16. Relaţia dintre perimetrul toracic şi greutatea corporală,

la jununci, tip Holstein-Friză Perimetrul toracic

(cm) Greutate corporală

(kg) Perimetrul toracic

(cm) Greutate

corporală (kg) 70 34 140 228 80 49 150 275 90 68 160 329

100 90 170 389 110 117 180 455 120 149 190 528 130 186 200 609

Sursa: Veepro Holland, 1999

Alimentaţia cu lapte integral sau lapte integral şi smântânit. În primele 2 luni după naştere, baza alimentaţiei viţeilor o constituie laptele sau substituenţii din lapte; cantitatea de lapte administrată este, în funcţie de sporul zilnic de greutate urmărit, de 4-6 kg/zi sau 8-10% din greutatea viţelului la naştere; administrarea se face, de obicei, în două tainuri, după muls. Dacă înţărcarea se face la vârsta de 2 luni, cantitatea totală de lapte este de minimum 240-250 kg (la un consum zilnic de 4 kg), respectiv 360 kg (la un consum zilnic de 6 kg).

Dacă se practică hrănirea viţeilor cu lapte integral şi lapte smântânit, substituirea parţială a laptelui integral începe din săptămâna a treia de alăptare, cantitatea de lapte smântânit crescând treptat până înlocuieşte total laptele integral (după vârsta 6-8 săptămâni). La administrarea laptelui smântânit se are în vedere conţinutul mai redus în energie al acestuia şi necesitatea folosirii altor nutreţuri energetice.

În acest timp, o alimentaţie raţională a viţeilor în perioada de alăptare trebuie să ţină cont de necesitatea trecerii treptate a viţelului de la regimul de alimentaţie de tip lactat, la un regim specific animalelor erbivore (respectiv rumegătoare); se urmăreşte asigurarea unei dezvoltări armonioase a tubului digestiv, care se realizează prin introducerea de timpuriu în hrană a nutreţurilor solide (fânuri, concentrate).

De la vârsta de 3 săptămâni se dau fânuri de foarte bună calitate, de lucernă sau naturale (otăvuri), care stimulează creşterea în greutate şi volum a prestomacelor (în special a rumenului); cantităţile consumate sunt mici la început şi cresc treptat până la 1,5-2 kg/zi la vârsta de cca 4 luni; ca nutreţuri de volum se pot folosi şi nutreţurile verzi sau nutreţul murat de porumb (de foarte bună calitate).

Un rol deosebit în alimentaţia viţeilor îl au concentratele bogate în energie, respectiv în glucide fermentescibile, care asigură producţia de acizi graşi volatili (AGV) şi amoniac. AGV sunt esenţiali pentru dezvoltarea peretelui intern al rumenului, în special a papilelor acestuia, care la rândul lor condiţionează absorbţia AGV.

În acest scop se recomandă formularea unor amestecuri de concentrate alcătuite din cereale şi subprodusele lor (75-80 %), surse proteice vegetale (şroturi, boabe de leguminoase…), chiar uree, precum şi premixuri mineralo-vitaminice; amestecul concentrat trebuie să fie cu un conţinut ridicat de energie (0,9-1,0 UFL/kg) şi proteină (cca 100 g PDI/kg) iar cantitatea de PDIN şi PDIE să fie echilibrată. Până la vârsta de 3 săptămâni, consumul de concentrate este scăzut,

148

creşte treptat ajungând la cca 1 kg/zi la vârsta de 6 săptămâni şi apoi la 1,0-1,5 kg/zi la înţărcare.

Dacă din prima zi se administrează cantităţi mari de concentrate, rămân resturi neconsumate în jgheab, care se alterează şi devin inapetabile, producând chiar tulburări digestive; nu se pun niciodată concentrate proaspete peste altele vechi.

Înţărcarea viţeilor se face după vârsta de 2-2,5 luni, când aceştia ar trebui să aibă greutatea de 70-75 kg şi să consume zilnic minimum 1 kg de concentrate; în vederea înţărcării, în săptămâna care o precede, se reduce cantitatea de lapte, care poate fi administrată o singură dată pe zi. Dacă este posibil, concentratele folosite la înţărcare se înlocuiesc cu nutreţuri granulate (cu 14-15 % PDI), iar cantitatea administrată este majorată până la cca 2 kg/zi. Se asigură, în continuare, nutreţuri de volum de foarte bună calitate.

Cantitatea de lapte şi de concentrate care se administrează zilnic (în primele 8-10 săptămâni) condiţionează sporul de greutate:

Spor greutate (g/zi) kg lapte/zi kg concentrat/zi 600 700 800

4.0 5.0 7.0

1.0 1.2 1.5

Cantitatea de nutreţuri solide nu trebuie să depăşească, până la vârsta de 3 luni, 2,5-3 kg/zi; cantitatea prea mare de concentrate poate produce diaree alimentară, o înţărcare dificilă şi o îngrăşare accentuată a viţeilor.

După înţărcare, până la vârsta de 6 luni, nutreţurile de bază sunt concentratele şi nutreţurile de volum de foarte bună calitate. Cerinţele de hrană, în această perioadă, sunt determinate de sporul zilnic de greutate care se doreşte a se obţine (tab. 5.17); o caracteristică a acestei perioade este capacitatea relativ redusă de ingestie şi cerinţele ridicate de energie şi proteină. Aceasta presupune administrarea unor raţii concentrate în nutrienţi (0,9-0,1 UFL/kgSU şi cca 130 g PDI/UFL). Tabelul 5.17. Cerinţele de hrană ale viţeilor (cca 100 kg greutate vie)

în funcţie de sporul zilnic de greutate Cerinţe zilnice Capacitate ingestie Spor zilnic de

greutate (g) UFL PDI (g)

Ca (g)

P (g)

SU (kg) UIDB

500 600 700 800

1.8 2.0 2.1 2.3

230 240 260 285

15 15 20 20

9 9

11 11

2.0 2.3 2.3 2.3

2.2 2.5 2.5 2.5

Având în vedere că nutreţurile de volum, chiar de cea mai bună calitate, au

concentraţii mai reduse în energie şi proteină, de ex. Nutreţul UFL/kgSU g PDIN;PDIE/UFL

Pajişti naturale tinere Lucernă, îmbobocire Fân natural, foarte bunSiloz porumb

0.99 0.83 0.75 0.90

130;105 155;115 100;108 58;71

pentru a asigura o raţie care să satisfacă cerinţele viţeilor în nutrienţi este necesară folosirea nutreţurilor concentrate, în limita consumului permis de capacitatea de ingestie. Cantitatea de concentrate este în funcţie de calitatea nutreţurilor de volum şi sporul zilnic de greutate dorit.

Alimentaţia cu substituenţi de lapte. În scopul reducerii consumului de lapte integral, în multe ţări este generalizată hrănirea viţeilor în perioada de

149

alăptare cu aşa-zişii substituienţi de lapte, definiţi ca fiind “un nutreţ uscat care, după diluarea cu apă, dă un înlocuitor de lapte”.

Substituenţii de lapte sunt astfel alcătuiţi încât, după reconstituire să fie cât mai apropiaţi de compoziţia laptelui integral; pentru aceasta, în componenţa lor intră în principal, subproduse de lapte (peste 70%), grăsimi vegetale şi animale (20%), glucide foarte digestibile (4-5%), minerale, vitamine şi aditivi, rezultând un produs care are 20-24% proteină brută, minimum 10% grăsimi (de obicei 20-22%) şi un nivel energetic de cca 3000-3200 kcal ENL/kg.

Formulele după care sunt fabricaţi substituenţii de lapte pentru viţei sunt variate, în funcţie de vârsta şi destinaţia viţeilor, dar au şi o anumită specificitate a firmei producătoare. Prin substituenţi se pot ingera cantităţi mai mari de energie, comparativ cu hrănirea cu lapte integral, în special la viţeii mai mari, crescuţi pentru “carne albă”.

Înainte de administrare, substituenţii de lapte se reconstituie cu apă caldă (la 40-450C), obţinându-se un excelent înlocuitor de lapte; raportul substituent:apă este variabil, depinzând de sporul de greutate dorit.

În cazul unor substituenţi care au un conţinut în energie de cca 3000 kcal/kg, un raport de 1:9 (cum erau recomandările pentru Inlavit), asigură 300 kcal/kg substituent reconstituit, valoare mult inferioară celei a laptelui integral (740 kcal/kg); rezultă că, pentru realizarea unui spor zilnic de greutate de 600 g, la viţei cu greutatea de 50-60 kg ar fi necesar un consum zilnic de substituent reconstituit de 7,5 - 8,5 kg.

Având în vedere capacitatea redusă a cheagului, în primele săptămâni de viaţă este necesar un raport substituent: apă de cel puţin 2:8 (respectiv 200 g substituent pulbere + 800 g apă), pentru a obţine un kg substituent reconstituit mai apropiat, sub aspect energetic, de laptele integral; în orice caz, dat fiind conţinutul mai redus în grăsimi a substituentului, acesta trebuie administrat în cantităţi mai mari decât laptele.

Pe lângă substituenţi, viţeilor li se mai administrează, după vârstă, nutreţuri de volum şi concentrate.

Administrarea laptelui sau a substituenţilor reconstituiţi se poate face la biberon, la găleată sau cu distribuitoare automate (mai ales pentru substituenţi).

Hrănirea viţeilor la biberon prezintă avantajele imitării suptului şi a prelungirii timpului de consum, acestea stimulând digestia şi ulterior absorbţia nutrienţilor. Metoda presupune o atenţie deosebită acordată igienei tetinei de cauciuc şi a vasului la care acesta se ataşează; în lipsa unei igiene corespunzătoare, riscurile contaminării cu diferiţi agenţi patogeni şi a îmbolnăvirii viţeilor sunt foarte mari.

Hrănirea la găleată este mai practică pentru crescător, deoarece găleata poate fi curăţată mai uşor şi poate fi folosită şi pentru administrarea apei; consumul laptelui este mai rapid, însă o parte din laptele înghiţit poate ajunge în rumen şi se pot produce tulburări digestive, uneori grave.

Folosirea distribuitoarelor automate simplifică mult hrănirea viţeilor în perioada de alăptare, iar automatizarea acestora oferă posibilitatea stabilirii individuale a consumului de lapte/substituent, prin ataşarea la gâtul viţeilor a unor plăcuţe de identificare şi care pot declanşa furnizarea laptelui, dar nu mai mult decât este stabilit cu ajutorul unui computer, ataşat distribuitorului. În aceste distribuitoare se pune o cantitate suficientă de substituent pulbere, care este reconstituit automat în momentul consumului.

150

Indiferent care este modul de distribuire a laptelui/substituentului, temperatura lor trebuie să fie apropiată de cea a corpului viţelului, iar curăţirea vaselor să se facă cu multă grijă, după fiecare folosire.

Apa prezintă o importanţă deosebită pentru viţei; pe măsură ce scade consumul de lapte, creşte consumul de apă; de obicei, apa se dă la discreţie dar de multe ori administrarea se face şi la găleată. În ambele situaţii se recomandă suprimarea apei cu o oră înaintea administrării laptelui şi apoi restabilirea accesului la apă la cca două ore după consumul laptelui, în scopul stimulării consumului de nutreţuri uscate.

5.5. Alimentaţia tineretului femel de reproducţie

Înlocuirea permanentă a vacilor cu juninci cu potenţial genetic superior este hotărâtoare pentru asigurarea progresului genetic în exploataţiile de vaci de lapte; în acest scop se acţionează, pe de o parte, prin folosirea la montă a taurilor testaţi amelioratori, iar pe de altă parte, prin optimizarea creşterii junincilor (ca număr şi dezvoltare).

Alimentaţia junincilor destinate reproducţiei trebuie astfel dirijată încât să răspundă unor deziderate specifice acestei categorii de animale: • vârsta la care se face prima montă, respectiv vârsta la prima fătare; • greutatea la prima montă de minimum 65-70% din greutatea de adult; • greutatea la 6 luni, minimum 1/4 din greutatea de adult; • necesitatea stimulării creşterii scheletului şi musculaturii; • evitarea unei îngrăşări excesive care este dăunătoare dezvoltării glandei

mamare; • folosirea preponderentă a nutreţurilor de volum (păşune, nutreţuri verzi cosite,

fânuri, celulozice) şi mai puţine nutreţuri concentrate. La stabilirea sortimentului şi a cantităţii de nutreţuri, pentru junincile de

reproducţie, se au în vedere cerinţele de nutrienţi şi capacitatea de ingestie, în funcţie de vârstă şi greutatea corporală (tab. 5.18, 5.19).

Tabelul 5.18. Capacitatea de ingestie şi cerinţele de hrană pentru juninci

de reproducţie, în funcţie de vârsta şi greutatea corporală Vârsta (luni) Specificare

3-6 7-12 13-18 19-22 23-28 Greutate corporală la sfârşitul perioadei (kg)

130-140 260-270 360-375 400-415 500-530

Substanţă uscată ingerată: - kg/100 kg GV - kg/zi

2.9

3.0-4.0

2.7

5.5-7.0

2.5

8.0-9.5

2.3

9.5-10.5

2.1

10.5-11.0 Cerinţe / zi*

- energie (UFL) - PDI (g) - Ca (g) - P (g)

2.7 286 18 11

4.1 380 26 16

5.3 460 33 23

5.7 500 36 27

6.4 550 43 3.0

* Cerinţele corespund, pe perioade, realizării greutăţii la fătare de 500-530 kg Ca principiu, peste vârsta de un an, dacă nutreţurile de volum sunt de bună

calitate acestea pot asigura singure cerinţele de întreţinere şi pentru creştere, dar trebuie administrate suplimente mineralo-vitaminice. De altfel, s-a constat, în ultimii ani, că junincile au o conformaţie mai bună dacă sunt hrănite numai cu nutreţuri de volum (în special uscate: fân, paie) administrate întregi sau tocate la dimensiuni mari, comparativ cu situaţia în care se administrează şi concentrate

151

(porumb); consumul nelimitat de siloz de porumb determină o stare de îngrăşare excesivă a junincilor. Tabelul 5.19. Norme de hrană pentru tineret taurin femel pentru reproducţie

Aporturi zilnice Greutate vie (kg)

Spor în greutate

(g/zi) UFL PDI (g)

Ca (g)

P (g)

Capacitatea de ingestie (UIB)

Densitate energetic a raţiei

(DER) 400 3,0 282 17 10 5,0 0,60 600 3,4 329 21 12 5,0 0,68 800 3,9 373 25 14 5,0 0,77 200

1000 4,4 412 30 16 5,0 0,87 400 3,5 319 19 13 6,0 0,58 600 3,9 367 24 15 6,0 0,65 800 4,4 410 29 17 6,0 0,74 250

1000 5,0 448 34 19 6,0 0,83 400 3,9 355 22 16 6,8 0,58 600 4,4 404 27 18 6,8 0,65 800 5,0 446 32 20 6,8 0,73 300

1000 5,6 483 37 22 6,8 0,83 400 4,4 391 25 19 7,6 0,58 600 4,9 441 30 22 7,6 0,64 800 5,5 482 35 24 7,6 0,73 350

1000 6,2 516 41 37 7,6 0,82 400 4,8 428 28 23 8,5 0,56 600 5,4 479 33 26 8,5 0,63 800 6,1 518 39 28 8,5 0,72 400

1000 6,9 548 45 31 8,5 0,81 400 5,2 465 32 25 9,3 0,56 600 5,9 515 38 28 9,3 0,63 800 6,7 550 44 30 9,3 0,72 450

1000 7,5 572 50 33 9,3 0,81 400 5,6 505 36 28 10,1 0,56 600 6,4 553 43 30 10,1 0,63 800 7,3 583 49 33 10,1 0,72 500

1000 8,3 595 55 35 10,1 0,81 200 5,4 478 33 27 10,9 0,50 400 6,1 552 39 29 10,9 0,56 600 6,9 598 45 32 10,9 0,63 800 7,9 623 51 34 10,9 0,72

550

1000 9,0 623 57 36 10,9 0,81 Sursa: Jarrige, 1988

Pe de altă parte, rezultatele din ultimii 2-3 ani obţinute în mai multe ţări

europene, semnalează o încetinire a creşterii junincilor în cazul unor raţii fără sau foarte sărace în concentrate sau substanţe organice fermentescibile, bogate în fibre nedigestibile (mai ales la junincile sub 6 luni), din cauza unei balonări a părţii inferioare a rumenului (formă de "pară" când este privit din faţă); urmarea acestei deformări este reducerea digestiei celulozei, din cauza necolonizării nutreţurilor de către bacteriile celulozolitice şi a scăderii motricităţii rumenului, care îşi reduce funcţionarea. Situaţii similare se întâlnesc şi în cazul lipsei apei sau competiţiei prea mari la iesle (front de furajare insuficient).

Hrănirea junincilor pe păşune, în perioada de vară, asigură o dezvoltare bună şi armonioasă a lor şi chiar permite recuperarea unor rămâneri în urmă la greutate, din timpul iernii; cele mai bune sporuri de greutate se realizează când există iarbă din abundenţă şi cu valoare nutritivă ridicată (respectiv, la începutul şi în prima parte a sezonului de păşunat). În perioadele când producţia de iarbă pe păşuni este mai redusă, se impune suplimentarea cu alte nutreţuri de volum

152

(nutreţuri verzi cosite, fânuri, nutreţuri murate) sau concentrate, în cantităţi care asigură o completare a raţiilor până la nivelul cerinţelor prevăzute de normele de alimentaţie.

Rezultate bune s-au obţinut şi în cazul junincilor la care raţiile s-au administrat sub formă de amestecuri unice (raţii complete), mai ales însezonul de stabulaţie; cu astfel de raţii sporul de greutate este mai mare cu până 10%, iar conformaţia junincilor mai bună.

5.6. Alimentaţia taurinelor destinate producţiei de carne

Producţia de carne de taurine este rezultatul creşterii şi îngrăşării în special a tineretului mascul şi în mai mică măsură a celui femel care nu este reţinut pentru reproducţie, precum şi a recondiţionării animalelor adulte reformate (vaci de lapte, mai puţin tauri şi boi).

Alimentaţia tineretului în creştere/îngrăşare

Procesul de creştere este rezultatul a două mecanisme fundamentale respectiv creşterea propriu-zisă, ca proces cantitativ şi dezvoltarea, ca proces calitativ; creşterea este estimată prin sporirea greutăţii şi a dimensiunilor corporale, iar dezvoltarea pe baza modificărilor morfologice (proporţii, compoziţie corporală etc).

Alimentaţia influenţează creşterea/îngrăşarea prin nivelul său (aportul de energie) şi aportul unor nutrienţi; nivelul de alimentaţie este determinant pentru compoziţia tisulară, în timp ce aportul de nutrienţi (proteină, minerale...) determină viteza de creştere. Un nivel de alimentaţie constant ridicat este însoţit de o sporire a proporţiei de grăsimi în sporul de creştere, iar alternanţa nivelului de alimentaţie (ridicat/scăzut, scăzut/ridicat) acţionează asupra diferitelor ţesuturi în funcţie de ordinea de prioritate a dezvoltării lor, în momentul când intervine alternanţa.

Reducerea creşterii într-o anumită perioadă, poate fi compensată integral în cursul perioadei următoare, dacă nivelul de alimentaţie este corespunzător (ridicat), fenomen cunoscut sub denumirea de creştere compensatorie (Bernanger, 1983)

La taurine, la fel ca şi la alte specii de animale, ingesta de SU este determinată de calitatea nutreţurilor de volum consumate, respectiv de digestibilitatea substanţei organice (DSO) sau a energiei; cu cât DSO este mai redusă, cu atât ingesta de SU este mai mică (tab. 5.20); mai sunt şi alţi factori care influenţează ingesta de SU la tineretul taurin: vârsta/stadiul de îngrăşare, rasa, temperatura mediului, prepararea nutreţurilor, aportul de aditivi furajeri etc.

Vârsta, respectiv greutatea corporală, influenţează ingesta de SU, în sensul că la tineret cantitatea de SUI, raportată la greutatea corporală, este mai mare decât la animalele adulte; astfel, la 100 kg GV viţeii Holstein consumă 3,2-3,4 kg SU la vârsta de 2 luni, faţă de 3,0 kg la vârsta de 6 luni sau 2,6-2,7 kg, la vârsta de 12 luni.

La tineretul taurin cantitatea de substanţă uscată ingerată scade continuu, pe măsură ce avansează stadiul de creştere/îngrăşare (tab. 5.21), deoarece ea depinde, în mare măsură, de greutatea metabolică respectiv cerinţele de energie pentru întreţinere, care proporţional scad, odată cu creşterea greutăţii corporale.

153

Tabelul 5.20. Influenţa calităţii nutreţurilor de volum asupra cantităţii de SUI, la tineret taurin

Nutreţuri DSO (%) dE* kg SUI/100 kg GVVerzi: - păşune, înainte de înspicare - golomăţ, înainte de înspicare - lucernă, început de înflorire

80 76 63

76 72 60

2.5 2.3 2.1

Uscate: - fân lucernă, început înflorire - fân natural - coceni porumb - paie ovăz - paie grâu

56 62 57 48 42

53 57 53 45 38

2.0 1.8 1.6 1.3 1.2

Sursa: prelucrare după Andrieu, 1988, * digestibilitatea energiei brute

Pe baza greutăţii metabolice (GV0,75) şi a aportului de energie netă de întreţinere pe kg de raţie (ENm - Mcal), se poate folosi următoarea relaţie pentru calcularea cantităţii de SU ingerată (NRC, 2001):

m

mm

ENENEN

GVzikgSUI11280466.02435.0

)/(2

75.0 −−×=

calculată după această relaţie, cantitatea de SUI este foarte apropiată de cea indicată de recomandările INRA (1988), pentru tineret taurin în creştere/îngrăşare.

Tabelul 5.21. Evoluţia ingestei de substanţă uscată din fânul de lucernă,

la tăuraşi în creştere/îngrăşare Substanţa uscată ingerată Greutate corporală (kg)

kg/zi % din greutatea corporală 150 3.6 2.40 200 4.7 2.35 300 6.8 2.27 350 7.7 2.20 400 8.7 2.17 450 9.8 2.17 500 10.7 2.14 550 11.6 2.11 600 12.6 2.10 650 13.6 2.09

Sursa: prelucrare după INRA, 1988 Dată fiind variaţia, relativ mare, a valorii de încărcare (UIDB) sau saţietatea

nutreţurilor de volum, în funcţie de calitatea lor (în special de conţinutul în pereţi celulari), se impune ca raţiile de hrană ale tineretului taurin să aibă o anumită concentraţie energetică minimă (DERm), exprimată prin raportul dintre cerinţele în energie (exprimate în UFC) şi valoarea de încărcare a nutreţurilor/raţiilor:

UIDBUFCDERm =

fiind necesară o creştere a DERm o dată cu sporirea cerinţelor de energie ale animalelor (determinate de viteza de creştere).

154

5.6.1. Cerinţe de hrană Cerinţe de energie Cerinţele de energie pentru tineretul taurin destinat producţiei de carne sunt

determinate de cerinţele pentru întreţinere (care variază după greutatea animalelor) şi de cele pentru creştere (spor de greutate), care depind de mărimea sporului zilnic şi compoziţia lui chimică. Pe unitatea de spor, cerinţele de energie sunt determinate de compoziţia chimică a sporului.

Diferitele ţesuturi cresc după un ritm propriu şi într-o ordine precisă, astfel: - proporţia ţesutului muscular creşte uşor după naştere, apoi descreşte continuu; - proporţia ţesutului osos se reduce o dată cu creşterea; - proporţia ţesutului adipos creşte mult şi continuu, odată cu vârsta/greutatea.

Evoluţia compoziţiei anatomice şi tisulare a animalului antrenează şi modificarea compoziţiei chimice a sporului de creştere, astfel:

- conţinutul în apă scade accentuat de la naştere la adult; - conţinutul în proteine descreşte uşor; - conţinutul în lipide creşte continuu şi accentuat. Creşterea proporţiei de lipide în sporul de greutate, asociată cu diminuarea

proporţiei de apă, determină o sporire a valorii calorice a sporului şi respectiv, a cerinţelor de energie pe kg spor de greutate.

La acelaşi spor de greutate se înregistrează diferenţe de cerinţe de energie/kg, în funcţie de rasă (tab. 5.22); cerinţele sunt mai mari pentru tineretul provenit din rasele de lapte, comparativ cu cel din rasele de carne:

Cerinţe UFC/zi Greutate vie (kg) Spor zilnic greutate (g) Rase lapte Rase carne 250 350 450 550

1400 1400 1400 1400

5.2 6.4 7.7 9.3

5.0 6.0 7.0 8.1

La aceeaşi rasă şi la aceeaşi greutate, cerinţele de energie pe kg spor de greutate scad pe măsură ce intensitatea creşterii este mai mare, concomitent crescând şi eficienţa creşterii/îngrăşării tineretului taurin.

Sursele de energie sunt reprezentate de hidraţi de carbon şi lipide; dintre hidraţii de carbon, polizaharidele (amidonul, celuloza, glicogenul) reprezintă sursele de energie de bază pentru creştere/îngrăşare; monozaharidele (glucoza, fructoza, galactoza) şi dizaharidele (sucroză, maltoză, lactoză) sunt puţin reprezentate, cantitativ, în principalele nutreţuri folosite în alimentaţia taurinelor.

Produsl final al metabolismului hidraţilor de carbon în rumen îl reprezintă acizii graşi volatili (AGV), respectiv acizi graşi cu lanţ scurt (acetic, propionic, butiric) care, după absorbţie, constituie principala sursă de energie pentru organism; acidul propionic, este transformat la nivelul ficatului în glicogen, servind ulterior la sinteza grăsimilor corporale, în timp ce acidul acetic este metabolizat imediat după absorbţie şi nu poate fi pus în rezervă, ca glicogen, la nivelul ficatului; în acelaşi timp, eficienţa energetică a transformării glucozei (care este cheia transformării hidraţilor de carbon în AGV) este mai ridicată în cazul acidului propionic, comparativ cu acidul acetic sau butiric.

În aceste condiţii, prin hrană trebuie dirijate fermentaţiile din rumen în direcţia creşterii ponderii acidului propionic în totalul AGV; aceasta ce se poate realiza prin creşterea ponderii concentratelor în raţie (în special a cerealelor bogate în amidon) sau a nutreţurilor bogate în sucroză (sfeclă, melasă…).

155

Tabelul 5.22. Norme de hrană pentru tineret taurin la îngrăşat Tipuri de lapte Tipuri de carne

Cantitatea totală/zi Cantitatea totală/ziGreutate (kg)

SMZ (g) UFC PDI UIB DER UFC PDI UIB DER

1000 3,2 380 0,78 150 1200 3,6 425 4,2 0,86 1000 3,8 425 0,77 1200 4,2 470 0,85 1400 4,6 510 0,93 200

1600 5,0 555

4,9

1,02 1000 4,3 465 0,77 4,3 465 0,75 1200 4,7 510 0,84 4,7 510 0,83 1400 5,2 555 0,92 5,2 555 0,91 250

1600 5,7 595

5,6

1,01

5,7

1000 4,8 505 0,77 4,8 505 0,76 1200 5,3 550 0,84 5,3 550 0,93 1400 5,8 590 0,92 5,8 590 0,91 300

1600 6,3 630

6,3

1,01 6,3 630

6,3

0,99 1000 5,3 540 0,77 5,3 540 0,76 1200 5,9 585 0,85 5,8 585 0,84 1400 6,4 625 0,93 6,4 625 0,91 1600 7,0 665 1,02 6,9 665 1,00

350

1800 7,6 695

6,9

1,11 7,5 700

7,0

1,08 1000 5,9 580 0,78 5,8 575 0,77 1200 6,4 620 0,86 6,4 620 0,85 1400 7,1 660 0,94 7,0 660 0,93 1600 7,7 695 1,03 7,6 695 1,01

400

1800

7,5

8,3 725

7,5

1,10 1000 6,4 615 0,80 6,3 615 0,78 1200 7,0 655 0,88 7,0 655 0,86 1400 7,7 690 0,96 7,6 690 0,94 450

1600 8,5 720

8,0

1,06 8,4 720

8,1

1,03 1000 6,9 650 0,81 6,9 650 0,80 1200 7,7 685 0,90 7,6 685 0,88 1400 8,5 715 0,99 8,3 720 0,97 500

1600 9,3 735

8,6

1,09 9,2 740

8,6

1,06 1000 7,6 685 0,83 7,5 685 0,82 1200 8,4 715 0,93 8,3 715 0,91 550 1400 9,3 730

9,1 1,03 9,2 735

9,1 1,00

800 7,4 685 0,77 7,3 680 0,76 1000 8,3 710 0,87 8,2 710 0,85 1200 9,2 725 0,97 9,1 730 0,95 600

1400

9,5

10,1 730

9,6

1,05 800 8,1 710 0,81 8,0 710 0,79 650 1000 9,1 710 10,0 0,91 9,0 715 10,1 0,89

Sursa: Jarrige, 1988

În acelaşi sens acţionează şi unele metode de tratare/preparare a nutreţurilor concentrate sau a nutreţurilor de volum.

Unii aditivi furajeri, cum sunt antibioticele ionofore (ex. Monensin), determină o creştere a proporţiei acidului propionic în rumen, reducând proporţia de acid acetic şi butiric; ca urmare, se îmbunătăţeşte utilizarea hranei în sporul de creştere, cu 5-12%.

156

Fermentaţiile bacteriene în rumen pot fi dirijate în sensul creşterii ponderii acidului propionic în amestecul de AGV şi cu ajutorul altor aditivi furajeri: culturi de bacterii, drojdii, lactobacili etc.

Lipidele sunt cele mai bune surse de energie, dar în hrana obişnuită a tineretului taurin pentru carne ele reprezintă numai 3-5% din raţie; suplimentarea raţiilor cu 1% lipide echivalează, ca aport de energie, cu 2,25 g hidraţi de carbon digestibili; cu toate acestea, suplimentarea raţiilor taurinelor la îngrăşat cu grăsimi este puţin folosită, fiindcă sporirea aportului de grăsimi are efecte negative asupra digestibilităţii post ruminale a acizilor graşi, precum şi asupra digestibilităţii Ca şi Mg. O proporţie de lipide, în raţie, de peste 6-7% reduce cantitatea de substanţă uscată ingerată.

Cerinţe de proteine

Cerinţele de proteine pentru tineretul taurin în creştere/îngrăşare sunt

compuse din cheltuielile pentru întreţinere (3,25 g PDI/kg0,75) şi cele necesare pentru sporul de greutate (200-150 g PDI/kg spor); la stabilirea cerinţelor de proteine pentru sporul de creştere se are în vedere faptul că o dată cu înaintarea în vârstă scade atât conţinutul în proteină al acestuia, cât şi randamentul utilizării N în sporul de creştere.

Ca principiu, cerinţele de proteină sunt influenţate de vârsta şi greutatea animalelor şi de sporul de greutate dorit a se obţine; pe lângă aceşti factori, proporţia de proteină în hrană trebuie să fie corelată şi cu concentraţia raţiei în energie. Dacă raţiile conţin cantităţi mari de concentrate, consumul de SU scade, astfel că raţiile trebuie să conţină mai multă proteină (dar şi alţi nutrienţi).

Sursa de proteină (naturală sau N neproteic, degradabilă sau mai puţin degradabilă în rumen), influenţează atât creşterea în greutate cât şi eficienţa hranei (tab. 5.23); sursele de proteină naturală şi respectiv, cele care sunt mai puţin solubile în rumen, influenţează favorabil creşterea şi eficienţa hranei, comparativ cu sursele de N neproteic (uree) sau cu proteină uşor degradabilă în rumen (şrot soia).

Tabelul 5.23. Influenţa sursei de proteină asupra creşterii/îngrăşării

tineretului taurin* Sursa de proteină **

Specificare Uree Şrot soia Lucernă

deshidratată Borhot distilerie,

uscat Spor zilnic de greutate (kg) 0,630 0,676 0,765 0,738 Eficienţa hranei (kg hrană/kg spor) 4,12 3,80 3,44 3,58

Sursa: Perry, 1980 * greutate iniţială cca 200 kg ** 11,5 % echivalent proteină brută

5.6.2. Efectul tratării/preparării nutreţurilor Mai mult decât pentru alte categorii de taurine, pentru tineretul destinat

producţiei de carne se aplică o serie de metode de tratare/preparare a nutreţurilor, în scopul stimulării creşterii şi utilizării mai eficiente a hranei.

Metodele de tratare a grăunţelor de cereale sunt numeroase: măcinarea, umezirea, extrudarea, gelatinizarea, micronizarea, expandarea, prăjirea, aplatizarea, fulguirea etc, efectul lor fiind diferit în funcţie de materia primă tratată şi de metodă.

157

Măcinarea nu determină o creştere a valorii nutritive a grăunţelor, pentru tineretul taurin de carne, dar este necesară pentru asigurarea omogenităţii amestecurilor de concentrate şi evitarea eliminării prin fecale a grăunţelor nedigerate; măcinarea prea fină şi lipsa nutreţurilor de volum duce la creşterea incidenţei paracheratozelor rumenului. Folosirea grăunţelor umezite (grăunţe cu umiditate ridicată) se practică pe scară largă în multe ţări şi de mult timp; numeroase cercetări arată că umiditatea maximă pentru grăunţele de porumb este de 30-35%, rezultatele fiind comparabile cu cele înregistrate când s-au folosit grăunţe de porumb cu umiditate scăzută (12-15%); sporul de greutate şi eficienţa hranei sunt influenţate în mică măsură de umiditatea la însilozare (Perry, 1980):

Umiditate (%) Spor zilnic de greutate (kg) Eficienţă hrană (kg/kg spor) 24.0 26.0 29.0 30.0 32.0

1.26 1.31 1.32 1.16 1.51

5.55 5.85 4.09 4.30 4.59

Aceleaşi experimente au dovedit că în cazul când raţiile conţin proporţii mari de fân (65% din SU), folosirea grăunţelor de porumb cu umiditate ridicată determină un spor de greutate şi o eficienţă a hranei mai mari cu 8% şi respectiv 7%.

Extrudarea are influenţă favorabilă atât asupra digestibilităţii cât şi asupra performanţelor zootehnice; la porumbul extrudat digestibilitatea SU, PB şi CB creşte cu cca 9%, respectiv 27%, şi 23% comparativ cu situaţia în care porumbul a fost folosit ca atare.

Alte metode de tratare: expandarea, aplatizarea, fulguirea influenţează creşterea şi eficienţa hranei prin creşterea proporţiei acidului propionic în amestecul de acizi graşi volatili (AGV) (Riggs şi col., 1970):

Mei AGV Aplatizat ExpandatAcid: acetic (%) propionic (%) butiric (%)

54.9 30.2 8.8

41.9 47.6 7.8

Tratarea/prepararea nutreţurilor de volum se recomandă doar în cazul în care cheltuielile generate de metoda folosită sunt recuperate prin sporul de greutate şi/sau o eficienţă mai bună a hranei. Ca principiu, metodele folosite curent sunt: măcinarea, granularea, deshidratarea etc; acestea nu contribuie la creşterea valorii nutritive. În această situaţie, se recomandă măcinarea cocenilor de porumb (pentru sporirea cantităţii consumate şi reducerea refuzului), granularea unor nutreţuri cu palatabilitate mai redusă, deshidratarea plantelor cu mare valoare nutritivă (ex. lucerna) etc. Efect favorabil asupra valorii nutritive au tratamentele chimice (cu hidroxid de sodiu, amoniac, uree..) aplicate nutreţurilor celulozice.

5.6.3. Regimuri de furaje pentru tineret taurin în creştere/îngrăşare

Regimurile de furajare pentru această categorie de taurine trebuie să aibă în vedere câteva aspecte specifice (tab. 5.24): • hrana reprezintă peste 70-75% din costul de producţie; • eficienţa hranei este cu atât mai mare cu cât sporul de greutate este mai ridicat;

158

• capacitatea de ingestie este mai redusă şi scade pe măsura creşterii greutăţii corporale;

• valoarea de încărcare a nutreţurilor de volum, la acelaşi stadiu de vegetaţie, este mai mare decât la vacile de lapte, ceea ce presupune o concentraţie energetică a raţiilor mai ridicată;

• potenţialul cel mai ridicat de creştere se înregistrează până la vârsta de cca 1 an;

• necesitatea valorificării cât mai eficiente a unor subproduse agricole şi din industria alimentară.

Tabelul 5.24. Regimuri de furajare pentru tineret taurin şi unele

caracteristici ale raţiilor Regimuri de furajare cu:

Nutreţuri de volum cu umiditate ridicată (suculente) Nutreţuri de volum uscate Vara Iarna Iarna

Raţ

ia d

e ba

ză ♦ nutreţuri verzi:

- păşune - cosite, date “la iesle” • siloz de porumb • nutreţuri de volum uscate

♦ nutreţuri murate: - siloz de porumb - siloz de lucernă sau ierburi - rădăcinoase • nutreţuri de volum uscate

♦ fânuri: - naturale - cultivate • suculente: - silozuri - sfeclă - borhoturi

Raţ

ie

supl

imen

tară

• Concentrate: cereale, leguminoase, şroturi, tăiţei de sfeclă, melasă, etc. • Premixuri mineralo-vitaminice

• Concentrate: în special cereale şi nutreţuri proteice • Surse de N neproteic • Premixuri mineralo-vitaminice

Caracteristici ale raţiei totale: Structura (% din SU):

Caracteristici ale raţiei totale:

Structura (% din SU) - nutreţuri verzi, suculente 50-100% - voluminoase uscate 15-20% - concentrate 20-30%

- fânuri 60-100% - celulozice 10-20% - suculente 15-20% - concentrate 20-50%

♦ nutreţuri dominante în SU a raţiei • nutreţuri folosite pentru completatre şi echilibrare

Regimul de furajare lactat. Acest regim de hrănire se aplică pentru viţeii care

se sacrifică la vârste şi greutăţi reduse (2-5 luni, respectiv până la 250 kg), aşa-numiţi viţei de măcelărie sau viţei pentru carne albă.

Creşterea acestor viţei este foarte intensivă (cca 1000 kg spor zilnic, pe întreaga perioadă) iar hrana este formată exclusiv din lapte sau substituenţi, ceea ce limitează dezvoltarea compartimentelor gastrice (cheagul fiind singurul funcţional, volumului lui limitează şi ingesta), astfel că randamentul la sacrificare este ridicat (cca 60%).

Pentru susţinerea unui ritm ridicat de creştere, viţeii trebuie să consume cantităţi mari de lapte (de la 4-6 kg/zi la greutatea de 50 kg până la 20-23 kg/zi, la greutatea de peste 200 kg); când se folosesc substituenţi de lapte, cantitatea consumată zilnic creşte treptat de la 0,5-1 kg la 3-3,5 kg (substituent pulbere). Cantitatea de energie ingerată prin substituenţi poate fi mai ridicată decât la consumul de lapte, la reconstituirea cu apă a substituentului folosindu-se 140-225 g substituent pulbere (concentraţia crescâd o dată cu vârsta).

159

Cantitatea de substituent pulbere consumată pe întreaga perioadă se ridică la 220-225 kg, dar este justificată prin eficienţă (cca 1,22 kg substituent pulbere/kg spor de greutate).

Regimuri de furajare cu nutreţuri verzi. Nutreţurile verzi pot fi consumate direct pe păşune sau după cosire, la grajd.

Hrănirea tineretului taurin în creştere/îngrăşare în exclusivitate pe păşune, fără alte suplimente de hrană, nu poate asigura ritmuri ridicate de creştere decât pe păşuni de foarte bună calitate şi dacă iarba este din abundenţă.

Cantitatea de iarbă consumată, dependentă de capacitatea de ingestie, este diferită în funcţie de stadiul de vegetaţie în momentul folosirii, care determină atât valoarea nutritivă cât şi valorea de încărcare digestivă; acestea evoluează în sens invers una faţă de alta pe măsura înaintării în vegetaţie.

În cazul când se cultivă graminee şi se administrează la iesle, sporul de greutate depinde deasemenea de stadiul de vegetaţie, care influenţează aportul de energie şi alţi nutrienţi; astfel, la golomăţ densitatea energică permite sporuri zilnice de greutate de 1 kg şi peste numai până în stadiul de vegetaţie “înainte de înspicare”.

Pe măsură ce se reduce valoarea energetică şi creşte valoarea de încărcare a nutreţurilor verzi, pentru realizarea unor sporuri de greutate mai ridicate se impune suplimentarea raţiilor cu nutreţuri concentrate atât pentru aportul de energie cât şi pentru echilibrare, în special în proteină.

Regimuri de furajare cu fânuri. Aceste regimuri de furajare se folosesc în special în timpul iernii; în multe ţări care practică îngrăşarea intensivă se utilizează fân şi în situaţia întreţinerii animalelor pe păşune, fânul asigură efectul structural al raţiei, păşunea având (mai ales la începutul sezonului), conţinut redus în celuloză.

La folosirea acestor regimuri de furajare trebuie avut în vedere că valoarea de încărcare digestivă a fânurilor este mai ridicată iar concentraţia în energie mai scăzută, comparativ cu nutreţul verde recoltat în acelaşi stadiu de vegetaţie:

pe kg SU Nutreţ Verde Fân Lucernă: -îmbobocire: UFC UIDB DERm - înflorire: UFC UIDB DERm

0.69 0.98 0.70 0.59 1.02 0.58

0.58 1.04 0.55 0.52 1.05 0.49

Acest fapt impune consumul unei cantităţi mai mari de SU pentru acelaşi aport de energie; dar, cu cât densitatea energetică este mai redusă cu atât ingesta de SU este mai mică, la fel şi aportul de energie (ex. pentru tăuraşi de 300 kg greutate):

Lucernă la îmbobocire

Lucernă la înflorire

kg SU ingerată Aport UFC Necesar energie (UFC) pentru 1 kg spor

6.5 3.8 5.0

6.3 3.3 5.0

Deficit UFC 2.2 2.7 În cazul când se foloseşte ca nutreţ de volum numai fân, este necesară

suplimentarea raţiilor cu nutreţuri concentrate (grăunţe de cereale), pentru a asigura cerinţele de energie.

160

Amestecurile de graminee şi leguminoase sunt mai bine echilibrate energo/proteic; un amestec de golomăţ şi trifoi are cca 16% PB şi o digestibilitate a SO de 60-65% şi poate asigura performanţe mai bune decât atunci când sunt utilizate numai graminee sau leguminoase singure.

Rezultate mai bune se pot obţine dacă nutreţurile verzi se conservă ca semifân; astfel, tăuraşii hrăniţi cu semifân de ovăz (48,4% SU) au avut un spor zilnic de greutate de 1,033 kg, faţă de 0,806 kg cât s-a obţinut dacă s-a folosit fânul de ovăz.

Regimuri de furajare cu siloz. Pentru taurinele la îngrăşat, folosirea silozurilor (în special de porumb), este cea mai eficientă formă de hrănire, ţinând cont de câteva aspecte:

- pierderile la recoltare şi conservare sunt cele mai reduse; - în cazul silozurilor de porumb se obţine cea mai mare producţie de

energie/ha de cultură; - rezultă un nutreţ care îşi menţine calitatea o perioadă lungă de timp; - se poate asigura un grad ridicat de mecanizare a lucrărilor; - terenul este eliberat timpuriu şi se pot efectua lucrări pentru însămânţările

de toamnă. Pentru folosirea în hrana tineretului taurin la îngrăşat, porumbul trebuie

recoltat la un stadiu ceva mai avansat de vegetaţie (bob ceară-sticlos), când are un conţinut de SU de 30-35%.

Raţiile pe bază de siloz de porumb trebuie să fie echilibrate în primul rând în proteină, mai ales de origine vegetală; rezultate bune se obţin şi în cazul utilizării ureei la însilozarea porumbului. O atenţie deosebită trebuie acordată asigurării vitaminei A (dată fie prin concentrate, fie injectabil) şi respectiv a vitaminei D. Mineralele care trebuie date suuplimentar sunt Ca, P, Co, Zn, şi NaCl.

Silozul de porumb, administrat chiar în proporţii ridicate, determină sporuri bune de creştere şi o utilizare eficientă a hranei (tab. 5.25). Tabelul 5.25. Influenţa proporţiei silozului de porumb în raţii,

asupra creşterii şi eficienţei hranei la tineretul taurin * % SU din siloz de porumb în SU totală a raţieiSpecificare

10 20 30 40 50 60 70 80 Compoziţia raţiei (kg SU):

- siloz porumb - grăunţe porumb - supliment (PVM)

0,685,840,40

1,405,300,40

2,204,660,40

2,903,990,40

3,70 3,26 0,40

4,35 2,49 0,40

4,94 1,72 0,40

5,480,950,40

Total SU (kg) 6,92 7,10 7,26 7,29 7,36 7,24 7,06 6,83Kg siloz porumb (35 % SU) 1,95 4,03 6,21 8,30 10,50 12,4 14,1 15,6Spor mediu zilnic (kg) 1,14 1,13 1,10 1,07 1,03 0,98 0,93 0,86Eficienţa hranei (kg SU/kg spor) 2,74 2,86 2,98 3,09 3,22 3,33 3,45 3,57

Sursa: Perry, 1980 * greutatea iniţială 225 kg

5.6.4. Utilizarea concentratelor la tineretul taurin în creştere/îngrăşare În hrana tineretului taurin destinat producţiei de carne concentratele se

folosesc pentru echilibrarea raţiilor în energie şi proteină. Ca surse de energie se folosesc mai ales grăunţele de cereale: porumb şi orz

şi în mai mică măsură grâu, secară, ovăz; la acestea se mai adaugă, cu utilizare limitată, melasa şi uneori grăsimile.

Grăunţele de cereale au conţinut ridicat în energie (mai ales porumbul) şi redus în proteină, aminoacizi esenţiali (lizină, triptofan), calciu şi caroten; sunt

161

însă surse bune de fosfor. Datorită conţinutului ridicat în amidon, digestibilităţii ridicate a acestuia şi utilizării cu o eficienţă globală mai ridicată a energiei pentru producţia de carne, valoarea energetică este mai ridicată pentru această producţie, comparativ cu cea pentru lapte:

kcal/kgSU Grăunţe ENL ENC

Valoare relativă (porumb=100) creştere/îngrăşare

Ovăz 1751 1784 76 Grâu 2023 2184 93 Porumb 2159 2347 100 Orz 1904 2020 86 Secară 2006 2166 82 Melasă sfeclă 1751 1893 81 Ca urmare, este eficientă folosirea acestor surse de energie, în hrana

tineretului taurin în creştere/îngrăşare. Unele metode specifice de tratare/procesare au influenţă favorabilă asupra

performanţelor animalelor: Orz Neprocesat Aplatizat la cald Fulguit la cald

Greutate tăuraşi (kg) - iniţială - finală

262 439

262 457

261 471

Spor zilnic greutate (kg) 1.18 1.30 1.40 Eficienţă hrană (kg/kg spor) 3.43 3.27 3.31

Melasa poate fi folosită ca sursă de energie, putând înlocui porumbul în proporţie de până la 25%; melasa de sfeclă are o valoare energetică mai mare (cu cca 10-13%), comparativ cu melasa de trestie. La fel, melasa de sfeclă conţine mai multă proteină brută (14,6% faţă de 5,6%); conţinutul în zaharuri este similar, la cele două tipuri de melasă. Rezultate bune se obţin şi când melasa este asociată cu unele grosiere (coceni, ciocălăi de porumb) sau cu surse de N neproteic. La tineret taurin în greutate de 300-450 kg se pot folosi până la 1,5-2,0 kg melasă/zi.

Grăsimile sunt cele mai energetice surse, comparativ cu alte substanţe (proteine, hidraţi de carbon) şi pot fi folosite în hrana tineretului taurin în scopul sporirii concentraţieie energetice a raţiilor; suplimentarea hranei cu 4-5% grăsimi (nivel considerat optim) determină un spor suplimentar de creştere de 10-15% şi o mai eficientă folosire a hranei (cu 5-8%).

Concentratele proteice cel mai folosite, la noi, sunt reprezentate de şroturile de floarea soarelui şi soia, gluten de porumb, tărâţe de grâu etc.

Şroturile sunt surse de proteină naturală necesară pentru o bună utilizare a azotului; cu toate că la taurine se utilizează bine şi N neproteic, nu se recomandă ca acesta să reprezinte mai mult de 1/3 din necesarul total de azot. Ureea este mai bine utilizată la tineretul în creştere/îngrăşare, comparativ cu vacile de lapte, probabil datorită conţinutului mai ridicat în concentrate (cereale) a raţiilor; cu toate acestea, când se foloseşte numai N neproteic, sporurile de creştere sunt mai reduse, comparativ cu situaţia în care se folosesc şi proteine naturale (tab. 5.26).

Cantităţile de concentrate administrate zilnic depind de sistemul de creştere/îngrăşare practicat: extensiv, semiintensiv sau intensiv.

Astfel, în sistemul extensiv alimentaţia se bazează, în principal, pe nutreţuri verzi (păşune, nutreţuri cultivate) în timpul verii sau fânuri, sfeclă etc în timpul iernii; în acest caz, cantitatea de concentrate este redusă, 1-2 kg/zi. În funcţie de calitatea nutreţurilor de volum, sporurile zilnice de creştere variază în limite destul de largi (250-750 g).

162

Tabelul 5.26. Efectul suplimentării unor raţii pe bază de siloz de porumb cu diferite surse de azot, asupra performanţelor tineretului taurin în creştere/îngrăşare

Tipul raţiei Spor mediu zilnic (kg)

Eficienţa hranei (kg/kg spor)

1. Siloz porumb 0.598 4.24 2. Siloz porumb + şrot soia 1.336 2.40 3. Siloz porumb + uree 0.978 3.35 4. Siloz porumb + NH3, la însilozare 1.114 2.94

Sursa: Perry, 1980

În sistemul semintensiv de creştere/îngrăşare a tineretului taurin, cantitatea de concentrate administrată zilnic este de până la 1,5-2,5 kg, respectiv 30-35% din aportul energetic al raţiei.

Cantitatea cea mai mare de concentrate se foloseşte în sistemul intensiv, unde pe întreaga perioadă de creştere/îngrăşare cantitatea de concentrate nu scade sub 50% din SU a raţiei; de altfel, în acest tip de îngrăşare sporurile zilnice de creştere trebuie să fie mari (în general peste 1 kg), fapt ce impune folosirea unor raţii concentrate în energie.

5.7. Tulburări metabolice

Acidoza este principala tulburare metabolică, cu origine nutriţională, la

tineretul taurin creştere/îngrăşare. Simptomele sunt: scăderea apetitului, diaree, mucus în fecale, deshidratare, necoordonarea mişcărilor, moarte.

În principiu, acizdoza este determinată de consumul unei cantităţi mari de hidraţi de carbon fermentescibili; astfel, acidoza se declanşează în toate cazurile în care raţiile conţin peste 85-90% grăunţe de cereale. Alte cauze sunt: schimbarea frecventă a raţiilor, folosirea raţiilor concentrate în energie, sezon (acidozele sunt mai frecvente iarna), rasa animalului.

Efectele fiziologice ale acidozei sunt: reducerea motilităţii rumenului, diaree şi deshidratare, acidoză sistemică. În cazul în care pH-ul din rumen scade sub 5 contracţiile rumenului se reduc şi chiar se opresc; la animalele cu acidoză conţinutul în apă a corpului se reduce cu până la 8%, umiditatea fecalelor scade. Acidoza sistemică este rezultatul consumului excesiv de hidraţi de carbon fermentescibili; în timpul acidozei, bacteriile şi protozoarele îşi reduc activitatea celulozolitică.

Acidoza lactică este la originea poliencefalomalaciei manifestată prin tremurături şi comă.

163

Test de evaluare 1. Definiţi raţia de hrană. 2. Definiţi regimul de furajare. 3. La vacile de lapte ingestia de energie în primele 8-10 săptămâni de lactaţie este faţă de necesar: a) mai mare; b) mai mică; c) suficientă. 4. În ultimele 2-3 săptămâni de gestaţie, capacitatea de ingestie la vaci este, comparativ cu perioada anterioară:

a) mai mare; c) cea mai redusă; b) mai redusă; d) nu se modifică.

5. Evoluţia compoziţiei sporului de greutate la tineretul taurin variază cu vârsta astfel:

a) scade conţinutul în apă; b) descreşte conţinutul în proteine; c) creşte conţinutul în lipide.

6. Necesarul de energie pentru un litru de lapte de vacă cu 4% grăsime este de:

a) 0,50 UFL; c) 0,65 UFL; b) 0,44 UFL; d) 0,48 UFL.

7. Precizaţi care sunt regimurile de furajare pentru vacile de lapte. 8. Tulburările metabolice şi digestive legate de alimentaţie, la vaci sunt:

a) cetoza; b) paralizia postpartum; c) deplasarea abomasumului.

9. Enumeraţi factorii ce influenţează digestia în reticulo-rumen.

10. Prezentaţi pe scurt succesiunea administrării nutreţurilor la taurine. 11. Prezentaţi rolul raţiei suplimentare în alimentaţia vacilor pentru lapte. 12. Cât durează perioada colostrală?

a) 7 zile; b) 3 zile; c) 14 zile; d) 1 zi.

13. Alimentaţia tineretului femel pentru reproducţie se face în funcţie de: a) greutatea la sacrificare; b) greutatea la vârsta de 6 luni; c) vârsta primei monte; d) greutate la data montei. 14. Definiţi creşterea compensatorie. 15. Cerinţele de PDI/kg spor la taurinele pentru carne sunt de: a) 200-150 g; b) 250-200 g; c) 300-250 g d) 150-100 g. 16. Valoarea nutritivă a nutreţurilor celulozice poate fi îmbunătăţită prin:

a) măcinare; b) înmuiere; c) tratare cu uree, amoniac.

17. Prezentaţi regimurile de furajare pentru tineretul taurin pentru carne. 18. Care este cantitate de SU/100 kg GV ingerată de vacile de lapte în perioada 10-20 săptămâni de lactaţie? a) 1,5-2,5 kg; b) 2,5-3,5 kg; c) 3-4 kg; d) 1-2 kg.

Notă

1. Pentru fiecare problemă se acordă 0,5 puncte 2. Punctaj oficiu 1.00 punct 3. Punctaj total 10.00 puncte

Referate

1. Particularităţile digestie la taurine. 2. Cerinţele de hrană ale vacilor pentru lapte. 3. Regimurile de furajare ale vacilor în perioada de lactaţie. 4. Regimurile de furajare ale vacilor în perioada de gestaţie avansată. 5. Regimurile de furajare ale tineretului taurin pentru carne.

164

CAPITOLUL 6

SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI OVINELOR

Ovinele (ca şi caprinele) se diferenţiază faţă de alte specii de animale domestice prin faptul că depun un efort mai mare pentru procurarea hranei; se apreciază că cca 90% din hrana consumată de către ovine este reprezentată de vegetaţia existentă pe pajişti permanente (unori inaccesibilă altor specii), de subproduse agricole şi surse ocazionale, mai puţin de 10% fiind nutreţuri concentrate. Cu toate acestea, producţiile obţinute de la ovine sunt numeroase şi importante: carne, lapte, lână, gunoi.

6.1. Particularităţi ale digestiei

Ca animale poligastrice, cu stomac cu patru compartimente (rumen, reţea, foios şi cheag) (fig. 6.1) ovinele sunt adaptate digestiei nutreţurilor de volum (inclusiv celulozice), care de altfel constituie baza alimentaţiei lor.

Fig. 6.1. Structura tubului digestiv la ovine, în diferite perioade

La ovine, reţeaua este proporţional mai mare şi bine separată de rumen, fapt

ce încetineşte refluxul particulelor mici din sacul ventral al rumenului către sacul cranial şi reţea; rolul foiosului, ca pompă aspiro-refulantă pentru transferul digestei, este mai important decât la bovine.

Fiind animale rustice şi mai puţin pretenţioase faţă de hrană, ovinelor le sunt destinate nutreţurile de calitate inferioară, cu toate că ele digeră mai slab substanţele organice şi în special celuloza brută din nutreţurile de volum, comparativ cu bovinele; din contra, digeră mai bine decât bovinele, componentele nutreţurilor concentrate (tab. 6.1), fapt explicabil în parte prin eliminarea unor cantităţi mai reduse de produse endogene, faţă de bovine.

165

Tabelul 6.1. Digestibilitatea substanţei organice (dSO) şi a celulozei brute (dCB), la ovine şi bovine

dSO dCB Nutreţul Ovine Bovine Ovine Bovine

Concentrate 79,1 76,8 46,4 39,8 Siloz de porumb 72,4 70,8 60,9 64,8 Nutreţ verde 60,3 62,8 Fân 59,0 62,7 59,7 64,0 Siloz ierburi 71,6 73,4 72,9 76,0 Celulozice 46,8 51,8 49,2 56,0 Sursa:Dulphy şi col., 1995

Cu toate că reticulo-rumenul are la ovine o capacitate relativă mai mare,

ingestibilitatea nutreţurilor, raportată pe kg0,75, este mai redusă (cu până 35%) faţă de bovine.

Ovinele au un intestin subţire cu o lungime relativă mai mare (de cca. 27 ori lungimea trunchiului), fapt ce asigură o bună absorbţie a nutrienţilor; prin mucoasa intestinului gros se absorb cantităţi mari de apă, ca urmare la ovine fecalele au formă şi consistenţă specifice.

6.2. Alimentaţia oilor (oi mame)

Specificul alimentaţiei oilor este dat de stările fiziologice prin care trec ele în timpul unui an; din acest punct de vedere se remarcă următoarele perioade caracteristice: pregătirea pentru montă şi monta, gestaţia, lactaţia şi o perioadă de repaus. Faţă de perioada de repaus (cu durată variabilă după rasă şi crescător) cerinţele de hrană variază în raport de la 1:3 pentru energie până la 1:4 pentru proteine, iar capacitatea de ingestie în raport de cca 1:2 (Bocquier şi col., 1988). Capacitatea de ingestie este mai mare la oile care au o condiţie corporală mai slabă, comparativ cu cele cu o condiţie corporală mai bună.

6.2.1. Cerinţe de hrană

Cerinţe de energie La oi, nutrientul limitativ este în general energia. Având în vedere acest

aspect, se consideră că succesul unei alimentaţii raţionale a oilor depinde de modul de gestionare a rezervelor corporale de grăsimi, în scopul acoperirii cerinţelor variabile de energie în funcţie de starea fiziologică.

Cerinţe mai mari de energie se înregistrează în perioada pregătiri pentru montă şi montă (cca. 1 lună), în gestaţie avansată (ultimele 8-6 săptămâni înaintea fătării) şi în lactaţie (2-3 luni); nivelul de alimentaţie aplicat urmăreşte menţinerea oilor, tot timpul anului, într-o condiţie corporală corespunzătoare, avându-se în vedere că atât insuficienţa cât şi excesul de energie sunt dăunătoare funcţiei de reproducţie.

Evoluţia greutăţii corporale a oilor este în legătură cu starea fiziologică; greutatea corporală scade (uneori drastic) imediat după fătare şi apoi în continuare în primele 2-3 luni de lactaţie, după care greutatea corporală trebuie să crească continuu (pentru refacere şi rezerve) până la fătarea următoare (fig. 5.2).

În aceste condiţii, cerinţele de energie cele mai ridicate se înregistrează în primele 2 luni de lactaţie, datorită producţiei mari de lapte (0,5-2 kg/zi, în funcţie de numărul de miei şi rasa oilor) şi respectiv, în ultimile 4-2 săptămâni de gestaţie

166

(fig. 5.3); cerinţele minime de energie corespund perioadelor de repaus mamar şi respectiv, primelor 3 luni de gestaţie, când aportul de energie este la nivelul cerinţelor de întreţinere.

Cerinţe de proteine Pentru sinteza proteinei bacteriene în rumen este folosit atât N din proteine

cât şi cel din surse neproteice; datorită costului ridicat al surselor naturale de proteine, în multe ţări se folosesc şi la ovine surse de N neproteic.

În cazul folosirii ureei trebuie respectate câteva reguli: - ureea reprezintă 1% din raţie sau maximum 3% din concentrate, iar N neproteic

nu trebuie să depăşească 1/3 din azotul total din raţie; - ureea nu se foloseşte la miei; - ureea se introduce în hrană treptat, perioada de adaptare a oilor fiind de 2-3

săptămâni;

Mod

ific

area

gre

ut�

�ii

corp

oral

e a

oii (

kg)

-10

-5

0

5

10

12 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 1 2

F�tare F�tare

Mont�

În��rcare miei

Sc�derea greut��i dup� f�tare

Luna

Lacta�ie

Fig. 5.2. Evoluţia normală a greutăţii corporale a oilor în funcţie de starea fiziologică

0.3

0.5

0.7

0.9

1.1

1.3

1.5

1.7

12 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 1 2

Cerin�e energie (UFL/zi)

Gesta�ie II Al�ptare Lacta�ie Gesta�ie I Gesta�ie II

F�tare

Fig. 5.3. Evoluţia cerinţelor de energie a oilor (50 kg greutate, 2 miei) în funcţie de starea fiziologică

167

- se acordă atenţie deosebită omogenizării ureei pentru a evita ingesta unor cantităţi prea mari, care pot deveni toxice.

Cerinţele de proteină, în funcţie de starea fiziologică a oilor, evoluează astfel: sunt reduse în perioada de repaus mamar şi primele 3 luni de gestaţie (cca 80 g PDI/UFL), cresc în ultima parte a gestaţiei (100-110 g PDI/UFL), fiind cel mai ridicate (110-120 g PDI/UFL) în perioada de lactaţie.

La începutul sezonului de păşunat, când plantele sunt în stadiu vegetativ, aportul de proteină asigurat prin păşune acoperă cerinţele oilor, chiar dacă sunt în perioada de lactaţie.

6.2.2. Alimentaţia oilor în perioada de pregătire pentru montă şi montă

Nivelul de alimentaţie aplicat oilor în preajma montei trebuie să fie în

concordanţă cu starea/condiţia corporală a lor; astfel, dacă condiţia corporală este corespunzătoare unei note de până la 2,5 se impune sporirea nivelului de alimentaţie pentru îmbunătăţirea acestei condiţii, până la montă.

Creşterea aportului de nutrienţi înaintea perioadei de montă, practică numită flushing (hrănire din belşug, abundentă) are ca rezultat creşterea ratei ovulaţiei şi a fecundităţii. Acest tip de stimulare este eficient dacă se aplică înaintea estrului în care se face însămânţarea/monta (fig. 6.4).

La oaie, creşterea ratei de ovulaţie în urma aplicării flushing-ului este urmarea creşterii greutăţii corporale (ca efect static) şi a surplusului de nutrienţi, (ca efect dinamic); s-a constatat că proporţia de fătări gemelare se măreşte cu până 20% pentru o greutate suplimentară a oii de 5 kg.

Rata de ovulaţie şi prolificitatea cresc cu 10-20%, în urma aplicării flushing-ului, evidenţiindu-se interacţiunea dintre condiţia/greutatea corporală şi procesul de reproducţie.

Durata de alimentaţie flushing trebuie să fie, la oi, echivalentă cel puţin, cu durata unui ciclu sexual înaintea montei (optim 3-4 săptămâni) şi să continue o săptămână după montă; flushing-ul de scurtă durată nu are eficienţă (Allen şi col., 1981).

Efectul favorabil este mai evident dacă flushing-ul se aplică în afara perioadei de maximă intrare în călduri a oilor.

Fig. 6.4. Influenţa nivelului de alimentaţie (condiţiei corporale) asupra ratei ovula]iei la oi (Sursa: Hoffmann, 1990)

Nivel de alimenta�ie

Rata ovula�iei

Nivel alimenta�ie: între�inere flushing sc�zut

168

Alimentaţia flushing se realizează prin creşterea aportului de energie cu cca 30% şi a celui de proteină cu cca 15%, peste necesarul de întreţinere; aceasta se poate realiza prin diverse căi:

• mutarea oilor pe o păşune mai bună; • administrarea suplimentelor de nutreţuri verzi, cosite (1-1,5 kg/zi); • administrarea unui supliment de concentrate (100-150 kg/zi); • tratamente antihelmintice pentru reducerea parazitismului intestinal sau

tunsul oilor înaintea montei.

6.2.3. Alimentaţia oilor în gestaţie

Nivelul şi tipul alimentaţiei oilor gestante sunt determinate de cerinţele specifice perioadei de gestaţie. Pe parcursul celor 147-150 zile de gestaţie, sporul de greutate al oii este determinat de creşterea fetusului/fetuşilor şi a învelitorilor fetale şi depunerea de substanţe de rezervă în corpul mamei; cheltuielile energetice şi de nutrienţi pentru sporul de greutate sunt reduse în primele 90 zile de gestaţie şi cresc constant în perioada următoare; astfel, cheltuielile de energie ale oii gestante sunt mai mari cu numai 20% în ziua a 90-a şi cu peste 125% în preajma fătării; comparativ cu începutul gestaţiei, creşterea cea mai accentuată înregistrându-se în ultimile 40 zile de gestaţie.

Din această cauză gestaţia la oi este împărţită, sub aspectul cerinţelor de hrană şi alimentaţiei, în două perioade, respectiv gestaţie I (cu durata de cca. 3,5 luni) şi gestaţie II (cu durata de 1,5 luni).

În prima lună de gestaţie, când embrionul se dezvoltă liber în uter, până în ziua a 16-a (INRA 1988) sau a 40-a (NRC 1989) când se fixează pe peretele uterin, este necesar ca alimentaţia să fie cât mai apropiată, atât cantitativ cât şi calitativ, de cea dinaintea montei, pentru a evita mortalitatea embrionară.

În următoarele 2 luni de gestaţie dezvoltarea fetusului/fetuşilor este redusă, la vârsta de 90 de zile greutatea lor reprezintând până la 15% din greutatea la naştere. Se apreciază, pe această bază, că nivelul de alimentaţie corespunzător cerinţelor de întreţinere este suficient pentru această perioadă.

În acest caz, alimentaţia pe păşune poate asigura integral cerinţele oilor, dacă acestea pot consuma 3-3,5 kg SU/100 kg GV; de obicei, în această perioadă a anului oile folosesc multe resurse ocazionale de nutreţuri cum sunt: lucerniere, ciocălăişti, mirişti, samuraslă etc, care sunt formate din plante tinere şi chiar resturi de seminţe rămase după recoltare, pe care oile le pot alege şi consuma.

În afara perioadei de păşunat, oile aflate în prima parte a gestaţiei sunt hrănite cu fânuri naturale, vreji de leguminoase, sfeclă furajeră, siloz de porumb, în cantităţi care să satisfacă cerinţele de întreţinere, în limita capacităţii de ingestie.

Alimentaţia în prima parte a gestaţiei trebuie astfel dirijată încât să nu fie o depunere pronunţată de grăsimi, fiindcă la animalele grase se reduce capacitatea de ingestie, cu efect negativ asupra bilanţului energiei în perioada gestaţiei avansate şi a lactaţiei.

Reducerea capacităţii de ingestie presupune un consum mai mic de nutreţuri de volum şi sporirea aportului de concentrate, dar şi mobilizarea de grăsimi corporale care declanşează cetoza/toxiemia de gestaţie.

În ultimile 6 săptămâni de gestaţie, fetusul/fetuşii realizează 75-80% din greutatea lor la naştere, acumulându-se în acelaşi timp şi importante rezerve (de energie, proteine, minerale) în corpul mamei; în aceste condiţii, cerinţele de hrană sporesc substanţial pe măsură ce avansează gestaţia;

169

concomitent se reduce capacitatea de ingestie, ceea ce determină necesitatea creşterii densităţii energetice a raţiilor, astfel încât printr-o cantitate mai redusă de SU ingerată să se asigure un aport mai ridicat de energie.

Semnificativ este faptul că reducerea capacităţii de ingestie este mai accentuată la oile cu mai mulţi fetuşi.

În ultima parte a gestaţiei cresc şi cerinţele de proteină, minerale şi vitamine; astfel, cerinţele de proteină sunt, în această perioadă, de 140-145 g PDI/UFL, faţă de 80-110 g PDI/UFL în prima parte a gestaţiei.

Insuficienţa energiei şi a altor nutrienţi în preajma fătării influenţează negativ: cantitatea şi calitatea lânii la oaia mamă; dezvoltarea fetusului/fetuşilor; greutatea fetuşilor la naştere, în special la fătări duble, triple; dezvoltarea corporală a mielului în timpul alăptării, datorită producţiei mai mici de lapte; producţia de lână a urmaşilor pe timp mai lung dat fiind faptul că formarea foliculilor are loc, preponderent, în ultima parte a perioadei intrauterine şi începutul perioadei de alăptare.

6.2.4. Alimentaţia oilor în lactaţie

Producţia de lapte la oi este foarte variabilă, depinzând de rasă, de numărul de miei alăptaţi şi de alimentaţie; chiar pentru oile care nu sunt specializate pentru producţia de lapte, producţia zilnică poate să ajungă, în cazul alăptării a 2-3 miei până la 2 litri şi peste. La oile care alăptează 2 miei, producţia de lapte este mai mare cu 25-50% faţă de oile cu un singur miel.

Imediat după fătare producţia de lapte este redusă, dar creşte zilnic atingând un maximum după 3-4 săptămâni de lactaţie; se apreciază că aproximativ 70% din producţia totală de lapte se realizează în primele 8 săptămâni de lactaţie a oilor. Pe parcursul lactaţiei se modifică şi compoziţia chimică a laptelui, în sensul creşterii continue a conţinutului în grăsime (de la cca 4-4,5% la începutul lactaţiei, până la 9% la sfârşitul ei); nivelul proteinei din lapte se stabilizează la cca 6% după câteva luni de lactaţie.

Pentru estimarea cerinţelor de energie pentru laptele de oaie se are în vedere o compoziţie standard a acestuia (Vermorel, 1988):

Lapte de: Grăsimi (g/kg)

Proteine (g/kg)

Lactoză (g/kg)

Energie (kcal/kg)

Oaie 67 47 51 1100 Pe baza caloricităţii componentelor laptelui şi a randamentului

transformării subsrtanţelor (proteine, minerale) din hrană în substanţe din lapte, cerinţele pentru lapte, cu o compoziţie standard, sunt estimate (pe litru) la:

0.65 UFL 81 g PDI

6.5 g Ca 2.5 g P

Dacă se ţine cont de variaţia compoziţiei laptelui pe parcursul lactaţiei, cerinţele de hrană/litru variază în limite destul de largi (ex. pentru proteină: 76-110 g PDI).

Regimuri de furajare pentru oi în lactaţie În sistemul tradiţional din România, cu fătări la sfârşitul iernii, perioadele

critice ale alimentaţiei oilor (respectiv când cerinţele de hrană sunt cele mai ridicate) corespund sezonului de stabulaţie, când sunt plasate periodele de gestaţie avansată şi de alăptare a mieilor.

170

Pentru aceste perioade raţiile sunt compuse din nutreţuri de volum conservate şi concentrate. Fânurile naturale, de graminee cultivate sau de leguminoase se administrează în cantităţi moderate (1,0-1,5 kg SU) fiindcă au valoare de încărcare mare şi o concentraţie energetică mai redusă.

Suculentele, în special sfecla, se foloseşte cu foarte bune rezultate în hrana oilor, mai ales în perioada de lactaţie (0,3-0,5 kg SU); ele sunt consumate cu plăcere, au digestibilitate ridicată şi valoare redusă de încărcare digestivă.

Nutreţurile concentrate (grăunţe de cereale, şroturi de soia şi de floarea soarelui, tărâţe, gozuri etc) se folosesc pentru echilibrarea energetică şi proteică a raţiilor. Tipul de concentrate folosite depinde de structura raţiilor de bază; dacă se folosesc fânuri de graminee, sfeclă, silozuri de porumb, suplimentele de concentrate trebuie să conţină proporţii mai ridicate de proteine (şroturi, tărâţe); în cazul folosirii fânului de leguminoase, suplimentele de concentrate conţin preponderent grăunţe de cereale.

Cantitatea de concentrate administrată zilnic poate fi de 0,3-0,8 kg (în funcţie de producţia de lapte); în cazul în care nu se folosesc blocuri/brichete mineralo-vitaminice, pentru lins, în amestecul de concentrate se introduc minerale (cretă furajeră, fosfaţi, sare de bucătărie) şi vitamine liposolubile, conform normelor de alimentaţie.

O parte importantă din perioada de lactaţie (mai ales cea în care oile se mulg) se derulează în sezonul de păşunat. Aportul de nutrienţi depinde de speciile de plante existente pe păşune, stadiul de vegetaţie al plantelor, palatabilitatea lor, fertilizare, încărcarea păşunii cu animale, condiţii atmosferice. În principiu, la începutul sezonului de păşunat plantele fiind tinere, conţin mai puţină celuloză, au digestibilitate mai ridicată, iar conţinutul redus în pereţi celulari le face mai ingestibile. Cantitatea de SU ingerată este mai variabilă la primul ciclu de păşunat, în funcţie de stadiul de vegetaţie (3,5 – 2,0 kg SU/100 kg GV) şi mai constantă în ciclurile următoare (2,6 - 2,0 kg SU/100 kg GV).

La scoaterea la păşune trebuie să se ţină cont că aceasta este foarte bogată în apă, săracă în celuloză şi unele minerale (ex. Mg, Na), astfel că se pot înregistra tulburări digestive dacă oile nu sunt pregătite (10-15 zile) pentru trecerea de la alimentaţia cu nutreţuri uscate la cea cu păşune; în acest sens, este bine ca pe lângă păşune oile să aibă acces şi la unele nutreţuri uscate (fân, celulozice) precum şi la un supliment mineral (sare bulgări sau brichete cu sare şi alte minerale).

6.3. Alimentaţia ovinelor pentru carne

Îngrăşarea mieilor (cruzi, de lapte sau de 100 de zile) se bazează în mare parte pe lapte supt de la mame, înţărcarea făcându-se cel mai devreme la vârsta de 4 săptămâni astfel că mielul consumă, în afară de lapte, cantităţi mai mici de fânuri (în special de lucernă) şi mai mari de concentrate. Pentru a se înregistra sporuri mai mari de creştere, amestecul de concentrate folosit la îngrăşarea mieilor trebuie să fie cu o concentraţie energetică şi proteică ridicate (peste 1,0 UFL/kg, respectiv 130 g PDI/kg) În amestecul de concentrate se introduc minerale şi vitamine, precum şi aditivi furajeri (stimulatori de creştere, probiotice, antibiotice …). Concentratele se administrează la discreţie.

Hrănirea şi adăparea mieilor se face la discreţie, acordându-se o atenţie deosebită stării lor de sănătate, pentru a asigura o bună valorificare a hranei.

171

Îngrăşarea tineretului ovin se poate realiza în sistem intensiv sau semintensiv; creşterea în sistem extensiv (când se realizează sporuri de greutate de până la 100 g) considerăm că nu pote fi considerată un “sistem de îngrăşare”.

În sistemul intensiv de îngrăşare, alimentaţia mieilor după înţărcare se bazează mai ales pe nutreţuri concentrate, care reprezintă peste 50% din SU a raţiei. Cantitatea de hrană administrată şi structura ei sunt în funcţie de ritmul de creştere, de care depinde calitatea carcasei (mai ales conţinutul în grăsime).

Deoarece acest tip de îngrăşare se face în unităţi specializate, în condiţii de stabulaţie, mieii trec prin mai multe faze, respectiv de: acomodare (10-14 zile), creştere/îngrăşare (80-90 zile) şi finisare (30 zile).

Faza de acomodare este necesară fiindcă mieii provin din mai multe crescătorii, fiind transportaţi în alt loc şi supuşi altui regim de furajare; pe lângă aplicarea unui regim antistres, în această fază se face trecerea treptată la noul regim de furajare, în care scop se introduc în hrană cantităţi din ce în ce mai mari din raţia care se va folosi în faza următoare.

Se aplică şi unele tratamente cum ar fi cele antiparazitare. În raţie domină fânul de bună calitate (70-80% din SU) de preferinţă întreg

sau tocat la dimensiuni mai mari (peste 3 cm); dacă mieii au fost hrăniţi anterior pe păşune este preferabil nutreţul verde pălit. Suplimentul de concentrate îmbogăţit în vitamine A şi D (câte 45000 UI) şi cu adaos de antibiotice reduce stresul de acomodare.

Faza de creştere/îngrăşare este cea mai lungă ca durată, şi urmăreşte obţinerea unor sporuri cât mai mari de creştere şi o cât mai ridicată eficienţă a hranei. În această fază se administrează amestecuri unice (complete) de hrană, cu o concentraţie mare în energie şi proteine (0,9 UFL/kg şi 13-14% PDI.

În faza de finisare se urmăreşte îmbunătăţirea însuşirilor organoleptice şi gustative ale cărnii, mai ales prin depunerea grăsimii intramiscular (marmorare). Amestecurile de hrană sunt alcătuite în principal din concentrate energetice (peste 65-70%, mai ales cereale) şi proporţii reduse de fân (pentru efect structural), care se suplimentează cu minerale şi vitamine.

În perioada de finisare sporul de greutate este mai mic iar consumul de hrană mai mare, comparativ cu faza de creştere/îngrăşare.

În sistemul semiintensiv se folosesc cantităţi mai reduse de nutreţuri concentrate, crescând corespunzător ponderea nutreţurilor de volum; sporul de greutate este mai redus (150-200 g/zi), ca urmare se prelungeşte durata de creştere/îngrăşare până la 200 zile, în funcţie de greutatea mieilor la intrarea în îngrăşătorie, care poate fi de:

• cca. 20 kg, durata creşterii/îngrăşării fiind de 140-150 zile; • cca. 12 kg, durata creşterii/îngrăşării fiind de 200 zile; Îngrăşarea se poate face atât în adăpost, cât şi în sistem mixt: păşune şi

adăpost; în ambele cazuri finisarea se face în adăpost, timp de 30-40 zile, în funcţie de starea de îngrăşare a mieilor.

În acest tip de îngrăşare se folosesc cantităţi importante de subproduse agricole sau industriale (tăiţei de sfeclă, gozuri, tărâţe) dar şi nutreţuri murate (siloz de porumb sau de ierburi), nutreţuri verzi cosite precum şi dejecţii (în special de pasăre), corzi de viţă de vie, capitule de floarea soarelui, făină de tescovină etc.

Un obiectiv major în îngrăşarea semiintensivă este economisirea concentratelor, nutreţurile de volum reprezentând 60-65% din substanţa uscată consumată.

Creşterea în sistem extensiv se bazează aproape în exclusivitate pe folosirea păşunii şi a subproduselor agricole; când se folosesc concentrate, acestea se dau în

172

cantităţi reduse şi mai ales în scopul finisării mieilor. Dată fiind capacitatea redusă de ingestie, aportul de energie prin nutreţurile de volum ingerate este redus (0,5-0,6 UFL/zi) şi nu asigură sporuri de greutate zilnice mai mari de cca 100g.

Mieii sunt finisaţi pe mirişti, ciocălăişti sau mai bine în stabulaţie; în amestecul de hrană concentratele reprezintă, în acest caz, până la 30-40%.

Acest tip de îngrăşare nu este economic şi duce la obţinerea unor caracase de calitate scăzută.

Test de evaluare 1. La ovine digestibilitatea celulozei brute este, comparativ cu bovinele:

a) mai mare; b) mai redusă; c) nu se modifică.

2. Cerinţele de proteină pentru oile lactante sunt:

a) 80 g PDI/UFL; b) 100-110 g PDI/UFL; c) 110-120 g PDI/UFL.

3. Cerinţele de energie cele mai ridicate ale ovinelor sunt în perioada:

a) repaus mamar; b) primele 3 luni de gestaţie; c) primele 2 luni de lactaţie.

4. Care este rolul hrănirii stimulative de tip flushing? 5. Definiţi raţia suplimentară. 6. Cerinţele de energie pentru ul litru de lapte de oaie cu 6,7% grăsime sunt: a) 0,5 UFL b) 0,6 UFL c) 0,65 UFL d) 1,0 UFL 7. Prezentaţi tipul de alimentaţia aplicat mieilor de 100 zile. 8. Cum este tehnica de pregătire a ovinelor pentru montă? 9. Definiţi regimul de furajare. 10. Prezentaţi tipul de alimentaţia aplicat tineretului ovin îngrăşat în sistem intensiv.

Notă 1. Pentru fiecare problemă se acordă 0,9 puncte 2. Punctaj oficiu 1.00 punct 3. Punctaj total 10.00 puncte

Referate

1. Particularităţile digestie la ovine. 2. Cerinţele de hrană ale oilor mame. 3. Regimurile de furajare ale oilor mame. 4. Alimentaţia tineretului ovin pentru carne.

173

CAPITOLUL 7

SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI CABALINELOR

Cu toate că domesticirea cailor s-a făcut în urmă cu milenii, doar în ultimii 30-40 de ani s-au strâns suficiente informaţii ştiinţifice referitoare la formularea raţiilor pentru diferite categorii de cabaline; cercetările efectuate în această direcţie evidenţiază necesitatea hrănirii cailor în funcţie de specificul anatomico-funcţional al tubului digestiv.

7.1. Particularităţi ale digestiei

Caii sunt animale nerumegătoare, erbivore, la care în intestinul gros (cecum şi colon) fermentaţiile bacteriene sunt foarte intense, ceea ce face posibilă valorificarea nutreţurilor fibroase.

Tractusul digestiv se caracterizează printr-un stomac puţin voluminos (15-18 l) şi un intestin dezvoltat; intestinul subţire este lung (16-24 m), iar intestinul gros are un volum foarte mare (180-220 l) şi îndeplineşte un rol similar rumenului de la poligastrice.

Procesele de digestie au loc la trei nivele diferite ale tubului digestiv: stomac (digestie gastrică), intestin subţire (digestie enzimatică) şi intestin gros (digestie microbiană).

Cu toate că are capacitate redusă, stomacul nu se umple niciodată; el se goleşte pe măsura consumului hranei; în momentul când se termină consumul de hrană, stomacul se închide complet, fapt ce face imposibil vomismentul, de unde frecventele tulburări digestive (colici) dacă ingestia este rapidă, dacă nutreţurile sunt prea reci etc.

Procesele de digestie în stomac sunt relativ reduse, fiindcă la acest nivel rămân mai mult timp numai ultimele cantităţi consumate dintr-un tain şi suferă procese mai intense de digestie; stomacul are un rol mai important în mărunţirea hranei. Celuloza suferă un început de digestie în urma căreia, în unele cazuri, rezultă cantităţi importante de gaze care pot provoca "meteorismul stomacului". Un început de digestie suferă şi proteinele, care apoi sunt hidrolizate în intestinul subţire. În stomac practic nu se digeră mineralele, iar glucidele sunt foarte puţin descompuse la acest nivel.

În intestinul subţire sub influenţa enzimelor pancreatice şi intestinale, procesele de digestie pentru zaharuri, amidon, grăsimi şi proteine sunt foarte intense; produşii finali sunt glucoza şi acizii graşi cu lanţ lung (care sunt surse de energie) şi respectiv aminoacizii; intensitatea digestiei la acest nivel al tubului digestiv este cu atât mai mare cu cât raţiile conţin cantităţi mai mari de concentrate (cereale, şroturi…). Nutrienţii eliberaţi şi absorbiţi în intestinul subţire furnizează 30-60% din energia totală absorbită şi 30-80% din azotul (aminoacizii) absorbit.

Substanţele minerale (exceptând fosforul) sunt absorbite în intestinul subţire la diferite niveluri, în funcţie de element.

Intestinul gros este populat cu o mare cantitate de microorganisme (bacterii, protozoare, fungi) asemănătoare cu cele din rumen; părţile de nutreţuri nedigerate

174

în stomac şi intestinul subţire ajung în intestinul gros unde suferă o fermentaţie microbiană care are ca rezultat producţia de dioxid de carbon, metan şi acizi graşi volatili (AGV, în special acetat, propionat şi butirat); prin metan se elimină până la 3% din energia ingerată.

În funcţie de tipul regimului de furajare, prin AGV absorbiţi în intestinul gros se asigură 30-60% din energia absorbită; valorile mai mari sunt specifice raţiilor formate preponderent, din fânuri şi celulozice. Propionatul este precursor pentru glucoză, acetatul şi butiratul nu sunt glucogenetice.

Din activitatea bacteriilor în intestinul gros rezultă proteine şi vitamine din complexul B, dar caii folosesc în mică măsură aceste substanţe, fiindcă absorbţia la acest nivel este redusă (NRC, 1989). Sursele de N neproteic sunt mai slab utilizate la cai decât la rumegătoare; în acelaşi timp, caii sunt mai puţin sensibili la intoxicaţia cu uree (nivelul de toleranţă este de cca 2 g/kg greutate vie), fiind mai sensibili la intoxicaţia cu amoniac şi săruri de amoniu.

Şi la cai tipul nutreţului/raţiei influenţează fermentaţiile microbiene; nutreţurile bogate în amidon (grăunţele de cereale) determină formarea unor cantităţi mai mari de propionat şi mai scăzute în acetat şi butirat.

Schimbările frecvente şi brutale ale raţiilor ( îndeosebi ca structură) au influenţă negativă asupra fermentaţiilor microbiene, fiindcă determină modificări ale populaţiilor de microorganisme (prin moartea unor tipuri de bacterii) şi schimbarea pH-ului intestinal. Pentru menţinerea unei activităţi optime în intestinul gros se recomandă ca în hrana cailor să se asigure minimum 1 kg fân /100 kgGV, iar nutreţurile concentrate să se administreze după cele de volum (fibroase).

7.2. Cerinţe de hrană

Pentru întreţinere şi producţie (creştere, lapte, muncă) caii au nevoie de energie şi nutrienţi specifici (aminoacizi, minerale, vitamine).

Substanţa uscată ingerată (SUI) asigură energia şi nutrienţii necesari animalului pentru realizarea performanţelor dorite.

Cantitatea de SU ingerată (tab. 7.1) depinde de mai mulţi factori: • felul nutreţului: stadiul de vegetaţie la recoltare, specia plantelor, modul de

conservare; • caracteristicile animalului: greutate corporală, stare fiziologică (gestaţie,

lactaţie, creştere), efort de muncă. Nutreţurile verzi sunt ingerate în cantităţi mai mari decât cele conservate;

cantitatea de SU ingerată din nutreţurile murate creşte odată cu conţinutul lor în substanţă uscată; leguminoasele sunt ingerate în cantităţi mai mari decât gramineele.

Iepele în gestaţie avansată ingeră cantităţi mai mici de SU decât în prima parte a gestaţiei sau a lactaţiei; caii care efectuează munci grele ingeră cantităţi mai mici de SU, comparativ cu cei care fac un efort mai redus.

Cerinţe de energie

Cerinţele de energie la cabaline sunt exprimate fie în energie digestibilă (ED) (NRC, 1989), fie în energie netă (EN, respectiv unităţi furajere UF) (INRA, 1990).

Ca şi la alte specii de animale şi la cabaline cerinţele totale de energie reprezintă suma cerinţelor pentru întreţinere şi a celor pentru producţie.

175

Tabelul 7.1. Cantitatea de SU ingetată de caii adulţi, la întreţinere Nutreţuri SU ingerată (kg/100 kg GV)

Nutreţuri verzi, păşune 1.8-2.1 Fân natural sau graminee 1.7-2.1 Fân leguminoase 2.1-2.3

0.9-1.2 Siloz porumb, bun:

- 25% SU - 30% SU 1.2-1.6

1.2-1.5 Siloz ierburi (pajişti permanente):

- 25% SU - 35% SU 1.4-1.7

Sursa: Martin-Rosset, 1990 Cerinţele de energie pentru întreţinere sunt determinate de greutatea

corporală (GV), care în cazul când nu poate fi determinată prin cântărire (cele mai întâlnite situaţii) poate fi estimată pe baza unor dimensiuni corporale, cum ar fi perimetrul toracic (PT) şi înălţimea la greabăn (IG), după următoarele relaţii de calcul (Martin-Rosset şi col.,1990):

• iepe: GV (kg)= 5,2PT + 2,6IG-855 (±25 kg) • tineret în creştere: GV (kg)= 4,5PT - 370 (±23 kg) • cai de muncă: GV (kg)= 4,3PT+3,0IG - 785 (±26 kg) • rase grele (toate categoriile): GV (kg)= 7,3PT- 800 (±27 kg)

În funcţie de greutatea corporală (kg) se utilizează următoarele relaţii de calcul (NRC, 1989) pentru estimarea cerinţelor de ED pentru întreţinere:

• Pentru cai cu GV<600 kg: ED (Mcal/zi)=1,4 + 0,03 GV

• Pentru cai cu GV>600kg: ED (Mcal/zi)=1,82 + 0,0383 GV - 0,000015GV2

Cerinţele de energie pentru întreţinere calculate după aceste relaţii (tab.15.2), se reduc pe măsura creşterii greutăţii corporale dacă sunt raportate la 100 kg GV.

Tabelul 7.2. Cerinţele de energie digestibilă pentru întreţinere la cai

(calculate după relaţiile NRC) Mcal Greutate corporală (kg)

pe zi pe 100 kg GV 200 7.4 3.70 300 10.4 3.46 400 13.4 3.35 500 16.4 3.28 600 19.4 3.23 700 21.3 3.04 800 22.9 2.86 900 24.1 2.68

Sistemul INRA exprimă cerinţele de energie la cabaline în energie netă, care

este echivalată în Unităţi Furajere cal (UFc) prin raportarea la 2200 kcal, valoare care reprezintă cantitatea de energie netă pentru întreţinere a unui kg de orz de referinţă (cu 87% SU) la cai.

Exprimate în acest fel, cerinţele de energie pentru întreţinere sunt de cca 0,70-0,80 UFc/100 kg GV; se remarcă o variaţie mai mare a acestor cerinţe la cai în funcţie de sex, rasă, individualitate şi temperament, comparativ cu alte specii de animale (tab. 7.3).

176

Tabelul 7.3. Cerinţe zilnice de energie pentru întreţinere, la cai adulţi Cerinţe EN Categoria Greutate (kg)

Mcal UFc 450 7.7 3.5 500 8.4 3.8 550 9.0 4.1 Iepe, rase uşoare

600 9.5 4.3 500 12.8 5.8 600 13.4 6.1 800 14.7 6.7 Armăsari repaus*

900 16.0 7.3 700 11.4 5.2 800 12.5 5.7 Cai de muncă 900 13.6 6.2

Sursa: INRA, 1990 * se are în vedere necesitatea unui efort uşor Cerinţele de energie pentru producţie sunt determinate de felul şi mărimea

acesteia (efort, creştere fetus, producţie de lapte, creştere-îngrăşare), precum şi de alţi factori cum ar fi temperatura mediului.

Cerinţe de proteină

Modul de exprimare a cerinţelor de proteine variază în funcţie de sistemul de normare; astfel, în sistemul NRC cerinţele de proteine pentru întreţinere sunt estimate la minimum 7,2% PB în raţie (NRC, 1989).

Sistemul INRA apreciază cerinţele de proteine şi respectiv conţinutul nutreţurilor în Proteină Brută Digestibilă cal (PBDc); se consideră în acest caz că 100 g PBDc, furnizează în tubul digestiv, la cal:

• 100 g PBDc (aminoacizi) în cazul nutreţurilor concentrate, prin digestia în intestinul subţire;

• 70-90 g PBDc (aminoacizi) în cazul nutreţurilor de volum, cantitate rezultată atât din digestia în intestinul subţire cât şi din digestia microbiană din intestinul gros. Cerinţele de proteine pentru întreţinere la caii adulţi sunt apreciate, în

sistemul INRA, la 50-55 g PBDc/100 kgGV. Cerinţele pentru producţie sunt variabile, după felul producţiei.

Cerinţe de apă

Cantitatea de apă consumată depinde de temperatura mediului, cantitatea de

SU ingerată, felul nutreţurilor consumate etc. Astfel, dacă se consumă fân de lucernă, cantitatea de apă băută este mai mare decât la consumul fânului de graminee. Se estimează un consum zilnic de apă de 2-3 l/kg SU ingerată (NRC, 1989); alte estimări sunt de 30 ml apă/kg GV.

La cai, insuficeinţa apei reduce cantitatea de SU ingerată şi favorizează apariţia colicilor; reducerea conţinutului corpului în apă cu 5-7% din GV este considerată o deshidratare moderată, cca de 8-10% accentuată, iar peste 10 % este considerată fatală.

177

7.3. Alimentaţia iepelor

Marea varietate a sistemelor de creştere/exploatare a iepelor face dificilă

stabilirea unui singur tip de alimentaţie pentru această categorie de cabaline. Pentru iepele din herghelii, întreţinute în cea mai mare parte a anului în aer liber

(pe pajişti), se aplică un regim de furajare cât mai economic, bazat vara pe nutreţuri verzi (păşune) iar iarna pe fânuri naturale.

Pentru iepele ţinute tot timpul anului în adăpost se aplică un regim de furajare mai concentrat.

Mai dificilă este caracterizarea regimurilor de alimentaţie pentru iepele de muncă, la care hrănirea corespunde şi efortului de muncă.

În principiu, în perioada premergătoare montei, cantitatea de energie ingerată şi condiţia corporală sunt factorii cei mai importanţi care influenţează rata de concepţie; se admite că o condiţie corporală mai bună (stare moderată de întreţinere: nota 5 pe o scară de la 1 la 9) este favorabilă reproducţiei. Mai mult, o uşoară creştere în greutate înaintea montei măreşte rata ovulaţiei la iepe; la aceasta mai contribuie şi sporirea aportului de proteină, minerale şi vitamine (în special A şi E) înaintea montei.

În perioada gestaţiei, cerinţele de hrană depind de stadiul acesteia. Deoarece în primele 7 luni de gestaţie creşterea fetusului este redusă, aportul de nutrienţi poate fi la nivelul de întreţinere (sau corespunzător efortului la iepele de muncă), recomandându-se o sporire a cantităţii de hrană ingerată şi a greutăţii corporale după luna a 6-a de gestaţie.

În ultimile 3 luni de gestaţie, creşterea fetusului este accentuată, respectiv 40-45 kg, faţă de 10 kg cât cântăreşte fetusul la vârsta de 7 luni; până la naştere, un mânz de 55 kg a acumulat cca 9 kg proteină, 1,4 kg grăsime, 3 kg cenuşă (substanţe minerale), 1 kg glucide (Gebhardt, 1981). Pe lângă, aceasta în cele 336 zile de gestaţie, uterul iepelor creşte simţitor (de la 0,5-kg în starea de repaus, la 6-12 kg la sfârşitul gestaţiei).

Sporul total de greutate al iepelor pe durata gestaţiei echivalează cu 8-10% (Martin-Rosset şi col.1990), sau chiar 18% (Meyer,1992) din greutatea lor după fătare.

În unele cazuri această creştere în greutate se realizează fără un aport suplimentar de energie şi proteine pentru spor. Uneori, ingesta de fân scade spre sfârşitul gestaţiei pentru că se reduce capacitatea abdominală din cauza creşterii fetusului.

Se recomandă (NRC, 1989) ca hrana iepelor în ultima parte a gestaţiei să fie formată, pe 100 kg GV din 1-1,5 kg nutreţuri de volum (în special fânuri) şi 0,5-1 kg concentrate; raţia totală trebuie să asigure, raportat la SU:

10-11% PB 0,45% Ca 0,34% P

40 mg Zn 10 mg Cu 0,1 mg Se

Proteina, Ca şi P sunt necesare pentru dezvoltarea musculaturii şi scheletului fetusului, iar Se pentru prevenirea bolii muşchiului alb.

Normele de hrană recomandate de INRA pentru iepe în ultima parte a gestaţiei (tab. 7.4), sunt rezultatul a numeroase experienţe de alimentaţie efectuate pe iepele din rasele uşoare sau grele; în privinţa energiei, aceste recomandări prevăd două nivele de hrănire (scăzut sau ridicat) în funcţie de starea corporală a animalelor (tab. 7.5), considerându-se că starea corporală şi greutatea sunt cele două criterii pe baza cărora se stabileşte nivelul aportului de energie şi nutrienţi

178

pentru iepe. În acest sens, se apreciază că toamna starea corporală trebuie să fie bună (nota 3,5) iar la fătare nota pentru această stare să fie de minimum 2,5.

Tabelul 7.4. Norme de hrană pentru iepe, în ultimele 4 luni de gestaţie

UFc Greutate corporală/ luna de gestaţie NS* NR**

PBDc (g)

Ca (g)

P (g)

Mg (g)

Na (g)

SU (kg)

3.8 4.6 315 27 16 6.8-8.5 4.3 5.2 425 35 23 6.5-9.5

450 kg : luna 8-9 luna 10 luna 11 4.4 5.3 445 36 25

6 11 7.0-10.0

4.1 5.0 340 29 18 6.5-9.0 4.7 5.7 460 38 26 7.0-10.5

500 kg : luna 8-9 luna 10 luna 11 4.8 5.8 485 39 28

7 12 7.5-11.0

4.4 5.4 3.70 31 20 7.0-10.0 5.0 6.1 500 41 29 8.0-11.0

550 kg : luna 8-9 luna 10 luna 11 5.1 6.3 530 42 31

7 14 8.0-11.0

4.7 5.7 395 35 22 7.0-10.5 5.4 6.6 535 46 32 8.5-12.0

600 kg : luna 8-9 luna 10 luna 11 5.5 6.7 565 47 34

8 15 8.5-12.0

4.5 5.6 445 41 26 7.0-10.0 5.2 6.5 610 53 37 8.0-12.0

700 kg : luna 8-9 luna 10 luna 11 5.3 6.7 645 55 40

9 17 8.0-12.0

Sursa: Martin-Rosset şi col., 1990 * nivel scăzut ** nivel ridicat

Tabelul 7.5. Scara de notare a stării corporale a cailor, după maniamente* Nota Scara de îngrăşare Observaţii

0 1.0 1.5 2.0

Emaciere foarte slab

slab insuficient

2.5 Stare normală iepe la sfârşitul gestaţiei; cai de competiţie, la sfârşitul sezonului

3.0 Cai de competiţie în perioada de pregătire; început sezon probe; armăsari în repaus sau la sfârşitul sezonului de montă

3.5

optimă în funcţie de tipul calului

Iepe înţărcate; armăsari înaintea sezonului de montă; tineret la îngrăşat

4.0 4.5 5.0

Gras foarte gras

obez

* NRC, 1989; INRA, 1990

În perioada de lactaţie se înregistrează cele mai ridicate cerinţe pentru iepe, care depăşesc de cel puţin două ori cerinţele de întreţienere.

Producţia de lapte a iepelor este de cca 2,5 kg/100kg GV pe perioada de lactaţie; laptele de iapă este mai sărac în grăsime (1,5%) şi proteine (2,0%) dar are un conţinut mai mare în lactoză (6,0%). Ca urmare, acest lapte are o valoare calorică mai redusă (475 kcal/l), comparativ cu laptele de vacă sau de oaie (740 şi respectiv 1100 kcal/l). Producţia maximă este atinsă între luna a doua şi a treia de lactaţie.

Laptele de iapă este o sursă foarte bună de proteină şi Ca, astfel că raţia iepelor în lactaţie trebuie să conţină, în substanţa uscată, minimum 13% proteină, 0,5% Ca şi 0,34% P. Dintre microelemente se au în vedere Cu şi Zn, necesare pentru osificarea scheletului la mânji; laptele este sărac în aceste microelemnte iar suplimentarea raţiei iepelor nu duce la o sporire a conţintului laptelui în elementele respective, fiind mai eficientă suplimentarea raţiei mânjilor.

179

Cantitatea de substanţă uscată ingerată creşte după fătare până în luna a treia de lactaţie, când ajunge până la 3 kg/100 kg GV; raţiile sunt formate în părţi egale din nutreţuri de volum (fânuri naturale, de lucernă, nutreţuri verzi) şi concentrate (orz, porumb, ovăz, tărâţe), la care se adaugă un supliment mineral corespunzător.

Vara, hrănirea se poate face pe păşune, iepele fiind întreţinute împreună cu mânjii lor.

Deoarece iepele au tendinţa de a consuma mai mult decât este necesar pentru acoperirea cerinţelor lor, se impune aplicarea unei alimentaţii raţionale; în acest scop, raţiile trebuie să se încadreze în limitele de SU ingerată recomandate de norme (tab. 7.6), care în multe cazuri sunt inferioare capacităţii de ingestie. Cantitatea de SU ingerată depinde de natura nutreţurilor (proporţia nutreţurilor de volum şi concentrate); cantităţile maxime indicate în norme sunt pentru raţiile formate preponderent din nutreţuri voluminoase, fără (sau puţine) concentrate. Tabelul 7.6. Norme de hrană pentru iepe în lactaţie, după INRA

UFc Greutate corporală/ luna de gestaţie NS* NR**

PBDc (g)

Ca (g)

P (g)

Mg (g)

Na (g)

SU (kg)

8.2 9.2 865 59 52 9 16 11.0-14.0 7.0 8.4 700 47 38 8 16 9.5-14.0

450 kg : luna 1 luna 2-3 a 4a şi peste 5.6 6.9 600 40 31 8 15 7.5-11.5

8.9 10.7 950 61 55 10 15 12.0-15.0 7.6 9.5 770 47 40 9 14 10.0-15.0

500 kg : luna 1 luna 2-3

a 4a şi peste 6.1 7.5 660 39 32 8 13 8.0-12.5 9.7 11.6 1040 67 61 10 17 13.0-16.5 8.3 9.9 840 52 43 9 16 11.0-16.5

550 kg : luna 1 luna 2-3 a 4a şi peste 6.6 8.1 720 42 35 8 15 9.0-13.5

10.5 12.6 1125 73 67 11 18 14.0-17.5 8.9 10.7 910 57 48 10 17 12.0-17.5

600 kg : luna 1 luna 2-3 a 4a şi peste 7.1 8.7 780 47 38 9 16 9.5-14.5

10.7 13.0 1295 85 78 13 21 14.5-21.5 9.0 11.0 1045 66 56 11 20 12.0-18.5

700 kg : luna 1 luna 2-3 a 4a şi peste 7.1 8.9 890 55 45 10 19 9.5-15.0

Sursa: Martin-Rosset şi col., 1990 * nivel scăzut ** nivel ridicat Notă: pentru iepele care efectuează şi muncă se măresc normele, corespunzător efortului

7.4. Alimentaţia armăsarilor

Dat fiind faptul că la iepe monta este în general sezonieră, o mare parte din an (august-ianuarie) armăsarii sunt în repaus sexual; ca urmare, cerinţele de hrană, ale acestora, sunt uşor superioare (cu 10-20%) celor de întreţinere. Se are în vedere menţinerea armăsarilor, în permanenţă, în condiţie de reproducţie (nota pentru condiţie corporală 2,5-3,0). În perioada de montă, cerinţele de hrană sporesc în funcţie de intensitatea folosirii la montă (tab. 7.7), corespunzător cheltuielilor pentru actul sexual şi producţia spermatică.

Se apreciază, ca principiu, că aporturile de energie şi alţi nutrienţi pentru armăsari trebuie să corespundă unei activităţi moderate astfel încât la sfârşitul sezonului de montă nota pentru condiţia corporală să nu fie mai mică de 2,5.

Intensitatea montei se apreciază după numărul de monte efectuate într-o perioadă de timp:

• uşoară: o montă la două zile; • moderată: o montă/zi; • intensă: două monte şi peste, pe zi.

180

Tabelul 7.7. Norme de hrană pentru armăsari, după INRA Greutate corporală/

activitate Ufc PBDc (g)

Ca (g)

P (g)

Mg (g)

Na (g)

SU (kg)

500 kg, repaus montă: • uşoară • moderată • intensă

5.8 6.6 7.3 8.0

400 480 550 620

25

30

15

18

10

10

16

24

8.0-10.0 9.5-11.0

10.5-12.5 11.5-13.0

600 kg, repaus montă: • uşoară • moderată • intensă

6.1 6.9 7.5 8.3

420 500 570 640

30

36

18

21

12

12

19

27

9.0-11.0 10.5-12.0 11.5-13.5 12.5-14.0

800 kg, repaus montă: • uşoară • moderată • intensă

6.7 7.1 7.3 7.7

470 500 530 590

40

48

24

28

14

14

22

28

11.0-13.0 12.0-14.0 13.0-15.5 14.0-16.0

900 kg, repaus montă: • uşoară • moderată • intensă

7.3 7.7 7.9 8.3

510 550 570 630

45

54

27

32

16

16

25

31

12.0-14.0 13.0-15.0 14.0-16.5 15.0-17.0

Sursa: Martin-Rosset şi col., 1990 Raţiile de hrană administrate nu trebuie să depăşească, ca aport de energie şi

nutrienţi, prevederile din norme, pentru a evita îngrăşarea armăsarilor. Nutreţurile specifice pentru armăsari sunt păşunile naturale-vara, respectiv

nutreţurile de volum-iarna; acestea reprezintă 2/3-3/4 din cantitatea de SU ingerată, la care se adugă nutreţurile concentrate (1/4-2/3 din SU) şi suplimentul mineral (Ca, P şi K).

În perioada de iarnă armăsarilor li se administrează, de preferinţă, fânuri naturale, ei completându-şi necesarul de SU prin consumul de paie din aşternut. Concentratele sunt reprezentate în primul rând de cereale (ovăz, orz, porumb).

În perioada de repaus se pot folosi în exclusivitate nutreţuri de volum (nutreţuri verzi, fânuri naturale), dacă acestea sunt suficiente cantitativ şi de bună calitate; dacă este necesară folosirea concentratelor, ele se dau în cantităţi mai reduse (2-3 kg/zi)

Raţia este împărţită pe tainuri (cel puţin 2), iar ordinea de administrarea a nutreţurilor este: nutreţuri de volum, apoi concentrate şi eventual celulozice, mai ales în tainul de seară.

Administrarea apei în cantităţi mai mici este favorabilă pentru evitarea colicilor.

7.5. Alimentaţia tineretului cabalin La naştere, mânjii au o greutate care reprezintă 8-12% din greutatea mamei,

respectiv 45-55 kg pentru rasele uşoare (de călărie) şi 65-80 kg pentru rasele grele.

O caracteristică a procesului de creştere a mânjilor este marea sa intensitate, ceea ce face ca mânjii să-şi dubleze greutatea în prima lună după naştere, iar la înţărcare să aibă o greutate de cca 5 ori mai mare decât cea de la naştere (220-260 kg pentru rasele uşoare şi 300-400 kg pentru rasele grele); sporul zilnic de greutate, este în prima lună în funcţie de grupa de rase, de 1500 g respectiv 2000 g (Martin-Rosset şi col., 1990). De altfel, creşterea zilnică în greutate este mare pe

181

toată perioada de alăptare în medie de 900-1000 g şi respectiv 1300-1600 g (după rasă).

Ritmul de creştere se reduce semnificativ după vârsta de un an (la 150-300 g spor mediu zilnic), până la stadiul de adult. Până la vârsta de un an prioritară este dezvoltarea scheletului şi în special a oaselor lungi, ceea ce explică şi faptul că la vârsta de 6 luni mânjii au realizat deja peste 80% din înălţimea la grebăn, dar mai puţin de 50% din greutate, faţă de valorile atinse la stadiul de adult (fig. 7.1).

Creşterea şi dezvoltarea tineretului cabalin sunt influenţate de o serie de factori precum: rasa, sexul, alimentaţia, condiţiile de creştere etc; în ceea ce priveste alimentaţia, influenţa ei se manifestă prin cantitate şi calitate.

Fig. 7.1. Evoluţia greutăţii corporale şi a înălţimii la greabăn în funcţie de vârstă (Sursa: Martin-Rosset, 1990)

Alimentaţia mânjilor

Prima hrană a mânjilor este reprezentată de colostru care la iapă, ca şi alte specii, îşi schimbă foarte repede compoziţia:

Imediat după fătare La 12 ore La 8 zile La 4 luni SU(%) Proteină (%) Grăsime (%) Lactoză (%) Cenuşă (%)

25.2 19.1 0.7 4.6 0.72

11.5 3.8 2.4 4.8 0.50

11.5 3.1 2.0 5.9 0.55

10.0 2.0 1.3 6.5 0.60

Acest fapt impune consumul lui de către mânz în primele 3-4 ore după naştere, pentru a-şi asigura imunoglobulinele de care are nevoie în primele săptămâni de viaţă; colostrul este bogat în proteine şi lactoză.

În perioada colostrală mânjii sug foarte des (cca 90 de ori/zi); ritmul suptului se reduce treptat, ajungând la cca 12 ori/zi la vârsta de 6 luni. O bună perioadă de timp (cca 3 luni) hrana de bază a mânjilor o constituie laptele matern, care este consumat în cantităţi din ce în ce mai mari, pe măsura creşterii producţiei de lapte (până la vârsta de cca 3 luni). Cantitatea de lapte consumată zilnic poate să ajungă până la 14-18 l (rase grele) respectiv 10-15 l lapte (rase uşoare) pentru un kg spor de greutate.

Mânjii orfani pot fi hrăniţi cu un înlocuitor alcătuit din: • 0,75 l lapte de vacă

010

20304050

607080

90100

1 6 12 24 48010

20304050

607080

90100

Înaltime lagreabanGreutatecorpolala

Vârsta (luni)

% din greutatea la adult

% din înălţimea la greabăn la adult

182

• 0,25 l apă • 30 g zahăr • supliment mineral şi vitaminic După vârsta de 1-2 luni, mânjilor li se asigură şi nutreţuri uscate, în special

concentrate dar şi fânuri de foarte bună calitate. Amestecul de concentrate trebuie să fie bogat în proteine (peste 14% PB) şi minerale. Cercetări din ultimii ani arată că este recomandabil ca amestecul de concentrate administrat în perioada de alăptare să fie similar cu cel ce va fi folosit după înţărcare (minimum 14% PB, 0,68% Ca, 0,38% P), în care asigurarea lizinei la un nivel corespunzător (0,6%) este prioritară.

Cerealele (ovăz, orz, porumb) folosite în perioada de alăptare trebuie să fie măcinate sau aplatizate, deoarece dinţii mânjilor sugari nu pot mărunţi aceste grăunţe întregi.

Cerinţele mânjilor în aminoacizi esenţiali (în special lizina) fiind ridicate, este bine ca în amestecul de concentrate să se folosească proteine cu valoare biologică ridicată (şrot soia, lapte praf, făină peşte) pentru a susţine ritmul de creştere.

Pe de altă parte, consumul de concentrate “la discreţie” nu este recomandat pentru a nu determina ritmuri prea ridicate de creştere, care sunt asociate cu anomalii la nivelul scheletului (epifizite, tendinite…); unii autori (Lewis, 1982) recomandă limitarea cantităţilor de concentrate ingerate zilnic la 0,5-0,75% din greutea corporală. Practic, consumul zilnic trebuie să crească în fiecare lună cu cca 0,450 kg astfel încât la vârsta de 3 luni să fie de cca 1,3-1,4 kg.

O perioadă critică în viaţa mânzului este înţărcarea, care are loc la vârsta de cca 6 luni. Această perioadă este asociată cu o mineralizare defectuoasă a oaselor; de aceea este deosebit de importantă menţinerea cât mai constantă a nivelului Ca din sânge: scăderea nivelului Ca din sânge determină o mobilizare a Ca din oase şi ca urmare o serie de osteopatii (între care şi stenoza canalului vertebral, care produce ataxie). Se recomandă ca raportul Ca:P să fie mai larg de 1:1, fiind acceptat ca optim un raport de 1,5:1.

Tulburările de mineralizare a oaselor sunt asociate cu: ritmul de creştere prea ridicat, ingesta de energie (în special de concentrate), nutriţia minerală defectuaosă, particularităţi genetice, unele aspecte endocrine.

În acest sens, NRC (1989) recomandă pentru mânjii în vârstă de 6 luni un ritm de creştere moderat (0,65 kg/zi) şi nu rapid (0,85 kg/zi); în primul caz, raţia trebuie să asigure un aport zilnic de:

750 g proteină 32 g lizină

20 g calciu 30-50 ppm cupru 16 g fosfor

Legătură cu tulburările de mineralizare a oaselor se pare că are şi frecvenţa de furajare în perioada de înţărcare, datorită unor interacţiuni hormonale; astfel, o frecvenţă mare de furajare scade secreţia de insulină, care reduce secreţia de tiroxină, din care cauză întârzie maturizarea scheletului.

Alimentaţia mânjilor până la vârsta de 1 an

Aşa cum s-a arătat, potenţialul de creştere al mânjilor este cel mai ridicat până la vârsta de 1 an, vârstă până la care se realizează cca 70% din greutatea animalului adult şi până la 90% din înălţimea la greabăn, caracteristice rasei.

În aceste condiţii se menţine şi după înţărcare un ritm de creştere relativ ridicat, fără a forţa însă organismul. Se are în vedere că mânzul se află o bună perioadă de timp în “criza de înţărcare”, astfel că se impune o atenţie sporită faţă de regimul de furajare; la aceasta se adugă şi faptul că respectiva perioadă se

183

derulează în mare parte în sezonul de iarnă, reuşita alimentaţiei depinzând de calitatea nutreţurilor conservate.

O atenţie deosebită trebuie acordată schimbărilor regimurilor de furajare, prin folosirea regimurilor de tranziţie, timp de 2-3 săptămâni; în regimurile de tranziţie se foloseşte cu precădere fânul.

În perioada de vară, rezultate bune se obţin dacă se folosesc regimurile bazate pe păşune care, în funcţie de producţia de iarbă şi de calitatea ei, poate asigura chiar singură cerinţele de hrană (dacă se are în vedere pentru această vârstă o capacitate de ingestie de până la 2,5 kg SU/100 kg GV). Dacă păşunea nu asigură integral cerinţele, se folosesc suplimente de concentrate (cereale şi suplimente proteice, în cantitate de 1,5-2 kg/zi).

Iarna, alimentaţia se bazează tot pe nutreţuri de volum (fânuri, nutreţuri murate, mai puţin celulozice) şi după caz, nutreţuri concentrate (de obicei în cantităţi mai mari decât în perioada de vară-respectiv 2-3 kg/zi).

Raţiile, atât vara cât şi iarna, trebuie adaptate greutăţii corporale şi ritmului de creştere scontat, fiind necesară cunoaşterea evoluţiei greutăţii corporale (prin cântăriri periodice sau pe baza evoluţiei unor dimensiuni corporale). O atenţie deosebită se acordă unui aport optim de minerale şi vitamine (în special iarna) şi accesului permanent la apă proaspătă, potabilă.

7.6. Alimentaţia cailor de muncă

Efortul depus determină sporirea cerinţelor de hrană, în primul rând de energie, ca rezultat al creşterii activităţii muşchilor scheletici şi în mai mică măsură datorită intensificării circulaţiei şi respiraţiei.

Forţa de tracţiune a cailor scade dacă viteza de deplasare creşte. Astfel, la o viteză de 3-4 km/h forţa de tracţiune este de 10-13% din greutatea vie dar scade la numai 3-4% la o viteză de 25 km/h; intensitatea efortului poate fi mult mai mare (80-100% din greutatea corporală) dacă este de foarte scurtă durată (câteva secunde) (Martin-Rosset şi col., 1990).

Cheltuielile de proteine în timpul efortului sunt mai reduse comparativ cu cele de energie şi se datoresc mai ales sporirii eliminărilor de N prin urină; la fel, creşterea cheltuielilor de proteine în funcţie de efort este mai redusă decât în cazul energiei.

Se apreciază în consecinţă, că pentru efort energia este factorul esenţial, cheltuielile energetice fiind în funcţie de intensitatea efortului (greutatea care trebuie deplasată) şi durata acestuia (tab. 7.8).

Tabelul 7.8. Cheltuielile de energie la efort (muncă)

Activitatea kcal / h / kg GVDeplasare 0.5 Uşoară (trap uşor.....) 5.1 Moderată (trap vioi, unele sărituri) 12.5 Intensă (galop, sărituri) 24.0 Foarte intensă (efort mare) 39.0

Sursa: Hinz, 1992 Influenţa alimentaţiei asupra performanţelor la efort este mai dificil de pus

în evidenţă datorită faptului că acestea sunt sub influenţa multor factori, între care: antrenamentul, individualitatea, abilitatea conducătorului de atelaj (jocheu), climat etc.

184

Efortul pe care caii îl depun în timpul muncii a fost împărţit, atât de NRC (1989) cât şi de INRA (1990), în trei categorii:

- uşor: brăzdare teren uşor, purtat cositoare uşoare, trap uşor … - moderat: munci în fermă, arătură teren uşor, grăpat teren uşor, sărituri … - greu: arătură în teren greu, tracţiune grea pe terenuri/drumuri accdidentale,

polo … Ca principiu, cerinţele de energie sporesc în funcţie de aceste categorii de

efort, cu 25%; 50% şi respectiv la 100% faţă de cele pentru întreţinere (tab. 7.9).

Tabelul 7.9. Cerinţe zilnice de hrană pentru caii care efectuează diferite munci, după INRA

Specificare UFc PBDc (g) Ca (g) P(g) Mg (g) Na (g) SU (kg) Greutate corporală: 700 kg

5.2 380 35 21 9 17 9.0-10.0 7.3 500 42 25 10 35 11.5-13.0 8.0 550 49 26 13 42 12.5-15.0

Repaus muncă*: uşoară

moderată grea 9.5 645 49 26 13 57 13.5-16.0

Greutate corporală: 800 kg 5.7 420 40 24 10 20 10.0-11.0 7.8 540 48 28 11 38 12.5-14.0 8.5 580 56 30 14 45 13.5-16.0

Repaus muncă*: uşoară

moderată grea 10.0 680 56 30 14 60 14.5-17.0

Greutate corporală: 900 kg 6.2 470 45 27 11 22 11.0-12.0 8.3 570 54 32 12 41 13.5-15.0 9.0 620 63 33 14 48 14.5-17.0

Repaus muncă*: uşoară

moderată grea 10.5 715 69 33 15 63 15.5-18.0

Sursa: Martin-Rosset şi col., 1990 * durata muncii, în funcţie de efort este: 6,5 şi respectiv 4 ore Sursele de energie pentru cai sunt variate, fiind reprezentate atât prin

nutreţurile de volum cât şi prin concentrate. Din fermentaţia celulozei, în intestinul gros, rezultă AGV, care parţial sunt

folosiţi ca sursă de energie; în cazul efectuării unor eforturi mai mari, folosirea numai a nutreţurilor de volum nu acoperă cerinţele de energie deoarece capacitatea de ingestie nu creşte în aceeaşi măsură cu cheltuielile de energie.

Concentratele reprezintă o sursă de glucide solubile care contribuie la asigurarea rezervelor de glicogen, astfel că folosirea lor se impune mai ales la caii care fac efort mai mare. Se consideră, că în cazul muncilor moderate şi grele raportul nutreţuri de volum: nutreţuri concentrate ar trebui să fie de 1:1 respectiv 1:2 (NRC, 1989)

Concentratele sunt reprezentate în special de cereale (orz, porumb ovăz), dar şi de unele subproduse.

Ca nutreţuri de volum se folosesc fânurile, în special cele naturale sau de graminee (în cantitate de 1-1,5 kg/100 kg GV), dar şi nutreţurile celulozice (paie).

Vara se pot folosi nutreţuri verzi, prin păşunat sau cosite, la iesle; cantităţile de nutreţ verde sunt în concordanţă cu capacitatea de ingestie şi conţinutul lor în substanţă uscată. Ca principiu, se administrează 2,0-2,5 kg SU/100 kg GV. Dacă munca efectuată pretinde un efort intens, cca 40-50% din raţie trebuie să fie formată din concentrate. Cerinţele de proteine în cazul cailor de muncă sunt acoperite, în general, prin nutreţurile obişnuite, odată cu creşterea cantităţii lor în funcţie de intensitatea muncii; de astfel se consideră că raţiile care conţin cca 10% PB acoperă cheltuielile de proteină (NRC, 1989).

La efort cresc şi cerinţele de minerale şi vitamine, în primul rând de Ca, P, Na, Fe şi respectiv vitamina E. Raportul Ca:P în raţii este asemănător celui pentru întreţinere (1,7-2:1), dar aportul acestor elemente trebuie să crească în funcţie de

185

greutatea corporală şi intensitatea muncii. Sodiul se asigură prin suplimentul mineral sub formă de NaCl; pe măsura creşterii efortului sporeşte şi eliminarea de Na din organism, în primul rând prin transpiraţie, care este mai abundentă vara.

Vitamina E prezintă interes deosebit la animalele care fac efort susţinut fiindcă cresc nevoile de antioxidanţi faţă de radicalii liberi formaţi în ficat şi muşchi ca urmare a mobilizării masive a grăsimilor corporale, care servesc ca sursă de energie în timpul efortului; se apreciază că nivelul vitaminei E trebuie să fie de cca 80 UI/kg raţie (NRC, 1989).

În perioada de lucru, hrana se administrează în cel puţin 3 tainuri: dimineaţa înaintea ieşirii la muncă, în pauza de la prânz şi respectiv, după terminarea programului de lucru. În tainul de dimineaţă se dau mai ales concentratele şi fânul, la prânz concentrate, iar seara în special nutreţuri de volum (inclusiv celulozice). Pentru evitarea colicilor, nutreţurile şi apa se administrează în ordinea fân-apă-concentrate sau fân-apă-concentrate-fân.

Atât înainte cât şi după consumul hranei se asigură perioada de odihnă de 0,5 ore respectiv 1,5-2 ore.

7.7. Tulburări de origine alimentară

Aceste tulburări sunt numeroase: colici, furbură, osteofibroză, rahitism, osteomalacie, alterarea gustului, boala muşchiului alb etc. şi se datoresc atât dezechilibrelor alimentare cât şi greşelilor de tehnică de alimentaţie (Martin-Rosset şi col., 1990).

Colicile, sunt determinate de un spasm intestinal sau o dilatare anormală a stomacului; în cazul când se complică cu ocluzii intestinale, moartea animalului survine rapid. Cauzele de natură alimentară (dar sunt şi altele) sunt numeroase, printre care: excesul sau deficitul de celuloză (lest), excesul de proteine, consumul excesiv şi rapid de grăunţe, distribuirea neregulată a tainurilor, adăparea neregulată/insufucientă, consum rapid de apă rece şi multă, apă cu pământ/nisip.

Furbura, este o afecţiune gravă manifestată prin congestia ţesutului podofilos, deasupra copitei, care în stare acută provoacă dureri puternice, împedicând mişcarea animalului; cauze: exces alimentar permanent, exces de proteine, consum excesiv şi rapid de grăunţe, consum de apă rece în cantităţi mari.

Osteofibroza, se manifestă printr-o proliferare anarhică a ţesutului fibros (metaplazie fibroasă), producând o deformare locală a oaselor şi fragilitatea lor; cauze: carenţă în Ca asociată cu exces de P datorită raţiilor bogate în cereale, folosirea abuzivă a maşurilor din tărâţe de grâu, folosirea nutreţurilor de volum de slabă calitate, suplimentarea minerală incorectă.

Rahitismul, este un complex de tulburări în dezvoltarea şi creşterea oaselor manifestate prin deformări ale oaselor; cauze: aport dezechilibrat de Ca şi P şi carenţa în vitamina D. Se întâlneşte frecvent la tineret.

Osteomalacia, este asemănătoare rahitismului dar afectează mai ales animalele adulte.

Alterarea gustului, datorită carenţei în Na se manifestă prin consum de pământ, lemn etc.

Boala muşchiului alb, datorată carenţei în Se, este destul de frecventă la mânji imediat după naştere până la vârsta de cca un an. Se manifestă prin degenerescenţă la nivelul muşchilor scheletici sau a inimii (care provoacă moartea rapidă).

186

Test de evaluare 1. Volumul stomacului la cabaline este de aproximativ: a) 60-70 l; b) 50-60 l; c) 15-18 l; d) 180-200 l. 2. Prezentaţi pe scurt (1/2 pagini) alimentaţia iepelor înainte de montă. 3. Care este componeţa înlocuitorului de lapte cu care pot fi hrăniţi mânjii orfani? 4. Cerinţele de proteine pentru întreţinere la cabaline (g PBDc/100 kg GV) sunt de: a) 100-110; b) 80-90; c) 50-55; d) 60-70. 5. Prezentaţi pe scurt (1/2 pagini) alimentaţia cabalinelor pentru mulcă. 6. Care sunt nutreţurile specifice alimentaţiei armăsarilor?

7. AGV, la cal, se produc la nivelul: a) stomacului; b) intestinului subţire; c) intestinului gros; d) cavităţii bucale. 8. Cerinţele de energie pentru intreţinere (UFc/100 kg GV) la cabaline sunt de: a) 0,7-0,8; b) 1,0-1,2; c) 0,5-0,6; d)1,5-1,6. 9. Consumul de apă la cabaline se estimează a fi de: a) 2-3 l/kg SUI; b) 3-5 l/kg SUI; c) 1-2 l/kg SUI; d) 4-5 l/kg SUI. 10. Enumeraţi tulburările d origine alimentară ce pot apărea la cabaline.

Notă 4. Pentru fiecare problemă se acordă 0,9 puncte 5. Punctaj oficiu 1.00 punct 6. Punctaj total 10.00 puncte

Referate

5. Particularităţile digestie cabaline. 6. Cerinţele de hrană (întreţinere şi efort) pentru cabaline. 7. Alimentaţia iepelor. 8. Alimentaţia tineretului cabalin. 9. Alimentaţia cailor de sport.

187

CAPITOLUL 8

SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI PORCINELOR

8.1. Particularităţi ale digestiei

Porcinele sunt animale monogastrice, omnivore, cu masticaţie şi salivaţie

foarte active. Sub aspectul conformaţiei şi funcţionării tubului digestiv, există o mare asemănare între om şi porc; de altfel, porcii sunt folosiţi ca model experimental în cercetările de nutriţie şi alimentaţie umană.

Digestia la porc se desfăşoară în 2 etape: I. Digestia în stomac şi intestinul subţire, unde sub acţiunea enzimelor

proprii are loc o descopunere a componentelor nutreţurilor până la nutrienţi care pot fi absorbiţi: glucoză, aminoacizi, acizi graşi, minerale, vitamine; astfel se eliberează 1/2 până la 2/3 din nutrienţii pe care îi conţin nutreţurile ingerate;

II. Digestia în intestinul gros se face sub acţiunea enzimelor bacteriene, prin procese de fermentaţie din care rezultă atât produşi care pot fi utilizaţi de animal: acizi organici cu lanţ scurt (acid acetic, propionic, butiric, lactic), vitamine etc., cât şi produşi nefolositori (metan, CO2, H2, căldură de fermentaţie, aminoacizi etc.).

Tubul digestiv la porci este populat pe toată lungimea sa cu o imensă cantitate de microorganisme, al căror număr este de cca. 10 ori mai mare decât numărul total de celule ale animalului gazdă. Aceste microorganisme sunt fie fixate de papilele intestinale (flora parietală), fie plutesc în chim (flora luminală).

Sub acţiunea florei intestinale, componentele nutreţurilor sunt supuse unor intense procese de fermentaţie. Astfel, în urma fermentării unei părţi din hidraţii de carbon rezultă acizi graşi volatili (acetic, propionic, butiric) şi acid lactic; AGV sunt absorbiţi (mai ales la nivelul cecumului şi colonului) şi furnizează o parte din energia necesară organismului pentru întreţinere: cca 30% la porci în creştere şi până la 40 % la scroafele în gestaţie. Ca structură, amestecul de acizi graşi este diferit (Rodecki şi col., 1991), atât în funcţie de felul hranei (conţinutul în celuloză şi nivelul ingestiei), cât şi de segmentul tubului digestiv:

AGV (%) Stomac, Intestin gros Intestin subţire

Acizi: acetic propionic butiric

50 40 10

90 10 -

În general, fermentaţiile din colon sunt limitate de cantitatea mai redusă de hidraţi de carbon disponibili, la acest nivel.

Din fermentarea proteinelor de către bacteriile intestinale rezultă peptide, amine, fenoli etc. (produşi folosiţi pentru resinteza proteinei bacteriene) şi alţi compuşi. Aminoacizii din proteina bacteriană sintetizată în colon, pe baza ureei, sunt folosiţi de porci pentru sinteza proteinelor corporale.

Din degradarea aminoacizilor de către bacterii rezultă metaboliţi fenolici volatili (fenol, p-cresol, scatol etc) care dau mirosul caracteristic dejecţiilor.

Microorganismele din tubul digestiv au rol limitat în digestia lipidelor, dar ele influenţează negativ absorbţia acestora fiindcă degradează acizii biliari, necesari pentru o bună absorbţie a lipidelor.

188

De asemenea, bateriile intestinale au influenţă negativă asupra disponibilităţii mineralelor (ex. Fe), pe care le blochează.

Cu toate că bacteriile, mai ales din intestinul gros, sintetizează vitaminele din complexul B şi vitamina K, organismul porcului beneficiază relativ puţin de această sinteză fiindcă absorbţia vitaminelor la acest nivel al tubului digestiv este neînsemnată.

8.2. Cerinţe de hrană

Cerinţe de energie Cerinţele pentru întreţinere cuprind toate cheltuielile de energie pentru

funcţiile organismului şi o activitate moderată şi sunt exprimate, în cele mai multe cazuri, faţă de greutatea metabolică (GV0,75; kg0,75).

Exprimate în acest fel, cerinţele zilnice de energie pentru întreţinere variază în limite destul de mari, de la autor la autor, respectiv 92-160 kcal EM/kg0.75, fiind reţinute, ca mai apropiate de adevăr următoarele valori, în funcţie de starea fiziologică (NRC, 1998): - 106 kcal EM/kg0,75 la scroafe gestante, lactante şi la porci în creştere; - 112 kcal EM/kg0,75 la tineret suin şi vieri adulţi.

Cerinţele globale de energie sunt compuse din cerinţele pentru întreţinere, la care se adugă cele pentru producţie (creştere, gestaţie, lactaţie, activitatea sexuală a vierilor).

Cerinţele pentru creştere sunt calculate pe baza cheltuielilor de energie pentru sinteza de proteine şi grăsimi.

Eficienţa utilizării energiei pentru depunerea de proteine este mai mare decât pentru cea de grăsimi; astfel, depunerea a 1 g de proteină este însoţită de depunerea de 4 g de apă (în total 5 g), pentru care se consumă 1,12 kcal, în timp ce depunerea a 1 g de grăsimi este însoţită de o depunere de apă de numai de 0,2 g, înregistrându-se în această situaţie, un consum de energie de 7,83 kcal (Ewan, 1991). Rezultă o cheltuială de energie mult mai mică pentru producţia de ţesut muscular, comparativ cu depunerea de grăsimi.

Cheltuielile de energie pentru gestaţie, corespund sporului de greutate al scroafei şi dezvoltării fetuşilor şi ţesuturilor fetale; aceste sporuri sunt apreciate, în total, la cca 45 kg, din care 20 kg pentru produşii de concepţie şi învelitorile fetale (Noblet şi col, 1990). Eficienţa utilizării energiei în timpul gestaţiei este apreciată la 0,69-0,88, valoarea mai mare fiind pentru depunerea de ţesut maternal (Close şi col., 1985).

Pe baza acestor considerente se apreciază că necesarul de enrgie pentru gestaţie este de 358 kcal EM/zi (Noblet şi col., 1987).

Cerinţele de energie pentru lactaţie reprezintă suma cerinţelor pentru întreţinere şi a celor pentru producţia de lapte; conţinutul laptelui de scroafă în energie se poate stabili pe baza sporului zilnic de creştere al purceilor (SZP - g/zi) şi numărul de purcei (NP), după relaţia:

Energie lapte (kcal) = (4,92 x SZP x NP) - (125 x NP) (NRC, 1998). Considerându-se o eficienţă a energiei în producţia de lapte, la scroafe, de

0,72, necesarul zilnic este estimat astfel: EM pentru lapte (kcal/zi) = (6,83 x SZP x NP) - (125 x NP) (NRC, 1998).

189

Cerinţe de proteine

La porcine, aceste cerinţe sunt exprimate, în cele mai multe cazuri, în proteină brută (g N x 6,25). Pe baza constatării că în multe cazuri creşterea şi reproducţia sunt deficitare chiar dacă nivelul proteinelor în hrană era teoretic corespunzător, s-a emis ideea că nu proteina este elementul esenţial ci conţinutul ei în aminoacizi.

Astfel, cei 20 de aminoacizi din proteinele naturale au fost împărţiţi şi pentru porcine în 2 grupe: aminoacizi esenţiali (indispensabili) şi neesenţiali (neindispensabili).

Ca principiu, trebuie asigurat un anumit nivel de proteină pentru fiecare categorie de porcine pentru a realiza ingesta necesară de aminoacizi; acest nivel proteic depinde şi de felul nutreţurilor folosite în raţii, respectiv conţinutul lor în aminoacizi şi disponibilitatea acestora.

În acelaşi sens, dacă cerinţele de aminoacizi sunt exprimate ca procent din hrană, se impune o creştere a nivelului aminoacizilor o dată cu mărirea nivelului energetic al hranei, fiindcă ingesta de hrană este influenţată de concentraţia ei în EM; când concentraţia energetică este scăzută, porcii consumă mai mult şi invers.

O utilizare a aminoacizilor cu eficienţă maximă se realizează în cazul în care hrana asigură un aport echilibrat al aminoacizilor esenţiali; acest concept este cunoscut sub denumirea de proteină ideală, care defineşte un amestec echilibrat de aminoacizi specific fiecărei producţii şi categorii de porcine (tab. 8.1).

Tabelul 8.1. Compoziţia ideală a amestecului de aminoacizi pentru diferite

producţii, la porcine (lizina = 100%)

Aminoacizi Întreţinere Sinteză de proteine

Sinteza laptelui

Sinteză ţesuturi corporale

Lizină 100 100 100 100 Arginină 200 48 66 105 Histidină 32 32 40 45 Izoleucină 75 54 55 50 Leucină 70 102 115 109 Metionină 28 27 26 27 Metionină + Cistină 123 55 45 45 Fenilalanină 50 60 55 60 Fenilalanină+ Tirozină 121 93 112 103 Treonină 151 60 58 58 Triptofan 26 18 18 10 Valină 67 68 85 69

Sursa: diferiţi autori, citaţi NRC, 1998 Pentru echilibrarea raţiilor porcilor în unii aminoacizi esenţiali se folosesc

aşa-zişii aminoacizi cristalini (aminoazici de sinteză) cu următoarea concentraţie în substanţă activă (aminoacid pur):

L-lizină -HCl (98,5% puritate) L-treonină L-triptofan DL-metionină DL-metionină hidroxi analog (lichid)

78,8% lizină 98,5% treonină 98,5% triptofan 99,0% metionină 88,0% metionină

Cerinţele de aminoacizi ale diferitelor categorii de porcine sunt influenţate de mai mulţi factori, între care: vârstă (greutate corporală), sex, producţie, scop urmărit (proporţie maximă de carne în carcasă, spor de creştere maxim, eficienţă maximă a hranei), potenţialul genetic de sinteză a proteinei etc.

190

Pe baza rezultatelor a numeroase cercetări se pot face următoarele estimări, ca niveluri optime pentru aminoacizi limitanţi, la porcine în creştere/îngrăşare (NRC, 1998):

Aminoacizi (% din raţie) Greutate (kg) Lizină Triptofan Treonină Metionină + cistină Până la 5 5-10 10-20 20-50 50-100

1.45 1.25 1.15 1.05 0.75

0.23 0.23 0.16 0.15 0.14

0.66 0.66 0.66 0.66 0.47

0.63 0.63 0.63 0.54 0.48

Aceste valori corespund în general, recomandărilor diferitelor organisme de specialitate cu privire la cerinţele porcilor în aminoacizi esenţiali.

8.3. Utilizarea aditivilor furajeri la porcine

La porcine, se foloseşte o gamă variată de aditivi furajeri în scopul creşterii palatabilităţii nutreţurilor, îmbunătăţirii creşterii şi a eficienţei hranei, prevenirea tulburărilor digestive controlul viermilor intestinali etc.

Substanţele antimicrobiene se folosesc pentru inhibarea agenţilor patogeni; în acest scop se utilizează: antibiotice şi substanţe chimice de sinteză (chimioterapeutice). Efectul lor se concretizează în stimularea creşterii în greutate, îmbunătăţirea eficienţei hranei, reducerea mortalităţii, creşterea performanţelor de reproducţie. Aceste produse se administrează în doze subterapeutice specifice fiecărei substanţe.

Culturile vii de microorganisme (Lactobacillus acidophilus, Strepococcus faecium, Saccharomyces cerevisiae), au ca scop stimularea dezvoltării florei intestinale benefice organismului; efecte mai bune se înregistrează la tineretul porcin. Aceste culturi de microorganisme (care de altfel populează în mod natural tubul digestiv al porcilor) reprezintă o alternativă la folosirea antibioticelor.

Oligozaharidele (mananoligozaharide, fructoligozaharide…), împedică proliferarea agenţilor patogeni prin stimularea secreţiei de IgA, contribuie la stabilizarea florei intestinale normale, stimulează secreţia mucinei (cu rol de barieră) şi peristaltismul intetsinal.

În principiu, aceste produse acţionează asupra pH-ului intestinal (reducerea acestuia este nefavorabilă proliferării germenilor patogeni), stimulează formarea acizilor graşi volatili (care inhibă dezvoltarea unor agenţi patogeni, de ex. E. coli), favorizează secreţia glicoproteinelor de către epiteliul intestinal, mucinele astfel formate constituind o bariereă de protecţie faţă de proliferarea E. coli etc. (Mathew A.G., 2001).

Enzimele se folosesc, în primul rând, pentru creşterea digestibilităţii hidraţilor de carbon şi a proteinelor; efectul lor este mai favorabil în regimurile de furajare bazate pe orz, secară; în ultimul timp, se folosesc pe scară tot mai largă fitazele.

Substanţele acidifiante (acizi: citric, fumaric, formic şi chiar unii anorganici: fosforic, clorhidric …) sunt benefice asupra performanţelor purceilor în creştere.

Alţi aditivi folosiţi la porcine: • corectori de gust (îndulcitori, arome naturale sau sintetice …) sau de miros

(extrase din plante Yucca shidigera, zeoliţi) pentru creşterea palatabilităţii nutreţurilor, reducerea mirosurilor neplăcute din adăposturi (dejecţii);

• antioxidanţi;

191

• suplimente minerale cu efect promotor de creştere (sulfat de cupru, oxid de zinc…);

• β-agonişti, pentru sporirea proporţiei de carne în carcasă; • aminoacizi sintetici, vitamine.

8.4.Tehnici de preparare a nutreţurilor şi metode de hrănire

Utilizarea hranei la porcine este un element hotărâtor el eficienţei producţiei acestei specii, deoarece costul hranei depăşeşte 60% în costul total al cărnii. Pentru creşterea utilizării hranei în organism se practică atât tehnici specifice de preparare/procesare a nutreţurilor cât şi de hrănire.

Tehnicile de preparare/procesare urmăresc modificarea formei fizice sau a proprietăţilor chimice ale nutreţurilor, aspecte realizabile pe cale mecanică, chimică, termică sau biologică.

Efectul acestor metode se poate manifesta (Liptrap şi col., 1991), prin: • creşterea digestibilităţii nutrienţilor (inclusiv a energiei); • sporirea biodisponibilităţii aminoacizilor, vitaminelor şi a altor nutrienţi; • îmbunătăţirea palatabilităţii; • distrugerea toxinelor.

Măcinarea, este necesară deoarece porcii nu pot mărunţi suficient unele seminţe; se realizează o reducere a dimensiunilor particulelor de hrană şi creşterea suprafeţei de contact cu enzimele digestive, ca urmare, eficienţa hranei se îmbunătăţeşte cu cât particulele de hrană sunt mai mici.

O fineţe prea mare a măcinişului determină o creştere a incidenţei ulcerelor gastrice; în acelaşi timp, o fineţe prea mare a măcinişului determină şi o cantitate mai mare de praf în nutreţ şi în adăpost. Se recomandă, în consecinţă, o granulaţie medie (site 6-8 mm)

La scroafe gestante, mărunţirea nutreţurilor fibroase (în special lucernă) determină o creştere a utilizării substanţei uscate şi a energiei digestibile.

Purceii, în prima perioadă de vârstă, utilizează mai bine nutreţurile care sunt fin mărunţite; în acest caz, creşte digestibilitatea SU, a amidonului, energiei brute şi a proteinei.

Granularea este utilizată pe scară largă pentru nutreţurile destinate porcilor. Avantajele granulării sunt multiple (reducerea prafului, a spaţiului de depozitare şi a risipei, înlăturarea posibilităţii de separare a componentelor creşterea vitezei de tranzit a hranei în tubul digestiv). În general, efectul favorabil al granulării se manifestă asupra sporului de greutate şi eficienţei hranei.

Tehnicile de preparare/procesare care presupun tratamente termice (prăjire, fulguire cu abur, extrudare) sau de altă natură (micronizare) nu stimulează creşterea în greutate sau utilizarea mai bună a hranei.

Uscarea cerealelor cu aer cald, în scopul conservării, nu are influenţă negativă asupra valorii nutritive şi a performanţelor de producţie a porcilor; dacă însă temperatura este prea ridicată (peste 65-700C), scade palatabilitatea grăunţelor de porumb, la porcii în finisare (Liptrap şi col., 1991). Încălzirea excesivă (mai ales umedă), reduce digestibilitatea hidraţilor de carbon (ex. glucoză), care se combină cu aminoacizi, rezultând compuşi rezistenţi enzimatic.

Metodele de hrănire privesc cantitatea de hrană administrată şi modul de prezentare a componentelor, forma de prezentare, modul de administrare şi programul de furajare.

Hrana se poate administra “la discreţie” (ad libitum) sau restricţionat; hrănirea la discreţie se poate face cu nutreţuri combinate complete sau cu nutreţuri separate la "liberă alegere".

192

În creşterea porcilor, hrănirea “la discreţie” este metoda cea mai utilizată, la cele mai multe categorii de porcine. Hrănirea prin această metodă, cu nutreţuri combinate complete, prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje:

Avantaje Dezavantaje • reduce timpul de furajare • necesită puţină forţă de muncă • se obţin sporuri de greutate mai mari • posibilităţi de mecanizare şi

automatizare • scurtarea duratei de îngrăşare

• indici de consum mai mari; • carcasă cu proporţii mai mari

de grăsime

Această metodă de hrănire se practică pentru purcei sugari, tineret porcin până la 20-25 kg, scroafe în lactaţie, porci la îngrăşat specializaţi pentru carne, porci la îngrăşat în perioada de creştere.

Hrănirea la “liberă alegere” presupune administrarea separată a diferitelor componenete ale raţiei (grăunţe, suplimente proteino-vitamino-minerale), porcii având posibilitatea de consum, după dorinţă, din fiecare component; rezultatele înregistrate, când s-a aplicat această metodă de hrănire, indică o îmbunătăţire a conversiei hranei (cu cca. 3%) comparativ cu situaţia în care hrănirea se face la discreţie cu nutreţuri combinate complete; în acest ultim caz, porcii au avut şi o cantitate mai mare de grăsime în carcasă (cu 4-8%). Hrănirea la liberă alegere se aplică mai ales la micii crescători.

Hrănirea restricţionată se practică pe scară largă în ţările mari crescătoare de porcine; această metodă de hrănire se recomandă pentru scroafe în repaus şi prima parte de gestaţie, scrofiţe de reproducţie peste 30 kg până la pubertate, vierii de reproducţie şi porcii la îngrăşat, în perioada de finisare; avantajele şi dezavantajele metodei sunt următoarele:

Avantaje Dezavantaje • indici de consum mai

redusi; • carcasă de calitate mai

bună.

• se obţin sporuri de greutate mai reduse; • se lungeşte perioada de îngrăşare; • loturile de animale trebuie să fie mai mici; • trebuie asigurat front de furajare

corespunzător. Restricţionarea se face prin reducerea cantităţii de hrană administrată fie la

nivelul cerinţelor de întreţinere (ex. la scroafe şi vieri) fie la cca. 85-95% din consumul ad libitum.

Ca formă de prezentare, nutreţurile pot fi făinuri sau granule; făinurile se pot administra uscate, ca pastă sau ca nutreţ lichid.

Avantajele folosirii hranei sub formă granulată au fost prezentate anterior, dar granularea presupune costuri suplimentare care, însă, sunt rascumpărate prin sporul de greutate suplimentar şi consumul mai redus.

Administrarea hranei sub formă de pastă (1,1-1,5:1 proporţie apă:nutreţ) asigură sporuri de greutate mai mari cu 10-15%, la porcii în creştere/finisare, comparativ cu hrana uscată.

Hrănirea cu nutreţ sub formă lichidă presupune un amestec de apă şi nutreţ complet (cel mai adesea în limitele 2-2,5:1), administrat la discreţie sau restricţionat; acest tip de hrănire se poate aplica la toate categoriile de porcine şi are influenţă favorabilă atât asupra creşterii cât şi a eficienţei hranei.

Dintre mai multe programe de furajare care s-au aplicat la porcine rezultate mai bune s-au înregistrat când hrana a fost distribuită de 2 ori/zi, în condiţiile în care porcii nu aveau acces la hrană tot timpul.

193

Administrarea hranei în jgheaburi sau alt tip de hrănitoare este preferabilă împrăştierii ei pe pardosea (evită risipa).

8.5. Alimentaţia scroafelor

Alimentaţia scroafelor are ca principal obiectiv obţinerea unor performanţe maxime de reproducţie, inclusiv o bună producţie de lapte.

Durata unui ciclu de reproducţie la scroafe este de cca 23-25 săptămâni (16 săptămâni şi 3 zile gestaţia, 5-6 săptămâni lactaţia şi 6-27 zile repaus), ceea ce oferă posibilitatea obţinerii a două fătări pe an.

Specificul alimentaţiei scroafelor este determinat de nivelul cerinţelor acestora pe parcursul unui ciclu de reproducţie.

În perioada pregătirii pentru montă, o creştere a nivelului de alimentaţie, în special a aportului de energie, influenţează favorabil rata de ovulaţie; astfel, Cox şi col. (1987), citaţi de Libal (1991), constată un plus de 2,4 corpi galbeni la scroafele la care timp de 11 zile înaintea montei aportul zilnic de EM a fost de 9,96 Mcal faţă de cele care au primit doar 5,77 Mcal EM/zi. Alte cercetări constată că furajarea "ad libitum" timp de 14 zile înaintea estrului a dus la un plus de 1,9 corpi galbeni.

Alimentaţia flushing aplicată pe durată scurtă (10-14 zile), înaintea montei sporeşte rata ovulaţiei cu 1,5-2,5 ovule fecundabile şi creşterea numărului de purcei fătaţi cu cca. 1 purcel/fătare. Rezultate mai bune la aplicarea alimentaţiei stimulative se obţin la scroafe la prima montă şi la scroafe cu o stare de întreţinere mai slabă la înţărcare. După montă, nivelul de alimentaţie mai ridicat se menţine încă 2-3 zile; prelungirea acestei durate determină o creştere a mortalităţii embrioanre.

În perioada de gestaţie, cerinţele de hrană sunt date de cheltuielile de întreţinere (care sunt predominante, peste 60% din cheltuielile totale de energie) şi cele pentru dezvoltarea fetuşilor. În prima parte a gestaţiei (cca. 10 săptămâni) cheltuielile de energie şi substanţe pentru creşterea fetuşilor sunt mici (cca. 60-120 kcal energie fixată), ele crescând simţitor (450-500 kcal) în ultima parte a gestaţiei, când sporul de greutate al fetuşilor este până la 1200 g/zi (faţă de cca 200 g/zi la mijlocul gestaţiei).

Se apreciază că în timpul gestaţiei scroafele adulte ar trebuie să câştige în greutate cca 45 kg, din care fetuşii şi învelitorile fetale ating cca 20 kg; cea mai mare parte a acestui spor de greutate se realizează în ultimile 40-45 zile de gestaţie. Aceasta ar presupune o sporire a aportului de nutrienţi în perioada gestaţiei avansate (după a 70-a zi), dar s-a constatat că sporul de greutate din timpul gestaţiei depinde mai ales de cantitatea de hrană consumată pe întreaga perioadă de gestaţie (Henry şi col., 1989) şi în mai mică măsură de aportul de hrană crescut din această perioadă.

De altfel, normele de hrană pentru scroafe în gestaţie (tab. 8.2) nu diferenţiază cerinţele pe cele 2 perioade de gestaţie. În practică se obişnuieşte suplimentarea hranei în ultima parte a gestaţiei cu 15-25% faţă de perioada anterioară; conduita care trebuie aplicată în această situaţie trebuie să ţină cont, în primul rând, de starea corporală a scroafei în momentul respectiv.

În acelaşi timp, numeroase cercetări arată că o cantitate suplimentară de hrană (1,0-1,3 kg), dată începând cu a 90-a zi de gestaţie, contribuie la mărirea numărului de purcei care supravieţuiesc (inclusiv după înţărcare), iar scroafa pierde mai puţin în greutate, în timpul lactaţiei. Interesantă este constatarea că

194

suplimentarea cu grăsimi nu are acelaşi efect ca atunci când se foloseşte amidonul de porumb.

Tabelul 8.2. Cerinţe de energie şi proteine pentru scroafe

Starea fiziologică Specificare Gestaţie Lactaţie

Norme INRA, 1989 Energie digestibilă (kcal/zi) 7500 14000-17000 Energie metabolizabilă (kcal/zi) 7125 13300-16150 kcal EM/kg nutreţ 2850 2950 kg nutreţ/zi 2.5 4.5-5.5 Proteină brută (%) 12.0 14.0 Norme NRC, 1998 Energie digestibilă (kcal/zi) 6290 17850 Energie metabolizabilă (kcal/zi) 6040 17135 kcal EM/kg nutreţ 3265 3265 kg nutreţ/zi 1.85 5.25 Proteină brută (%) 12.0 13.0

Pe toată perioada de gestaţie raţia trebuie să asigure starea de săţietate

pentru ca animalul să nu fie neliniştit; în sistemul gospodăresc, aceasta se poate realiza prin administrarea de nutreţuri verzi sau suculente (sfeclă, cartofi fierţi) sau făină de lucernă (care poate fi încorporată şi în nutreţurile combinate granulate).

Perioada de lactaţie este perioada cu cele mai ridicate cerinţe de hrană pe durata unui ciclu de producţie la scroafe; aceste cerinţe sunt determinate de cheltuielile pentru întreţinere la care se adaugă cele pentru producţia de lapte.

Laptele de scroafă se caracterizează printr-un conţinut ridicat de substanţă uscată: 19,4% (cu variaţii între 17,1-25,8%), grăsime: 7,2% (3,5-10,5%), proteină: 6,1% (4,4-9,7%) şi moderat în lactoză: 4,8% (2,0-6,0%); de asemenea, conţine cantităţi importante de minerale şi vitamine (Pond, 1995).

Un litru de lapte de scroafă are 1300 kcal, iar producţia zilnică de lapte ajunge, în vârf de lactaţie (săptămâna 4-5) la 6-9 l, în funcţie de numărul de purcei alăptaţi. Cantitatea de energie şi substanţe eliminate prin lapte, în timp de 5 săptămâni, depăşeşte pe cea depusă în timpul gestaţiei (114 zile) în fetuşi şi învelitorile fetale.

Aplicarea unei alimentaţii corecte scroafelor în timpul lactaţiei trebuie să ţină cont de unele aspecte specifice acestei perioade: • cele mai mari efecte asupra producţiei de laptele are cantitatea de energie

ingerată; • pentru sinteza laptelui este utilizată prioritar energia ingerată, dependenţa de

grăsimile corporale fiind, în acest caz, mai redusă; • eficienţa utilizării energiei din hrană în producţia de lapte depinde de nivelul de

alimentaţie din perioada de gestaţie; un obiectiv urmărit în acest sens este reducerea la minimum a mobilizării de grăsimi corporale în timpul lactaţiei;

• insuficienţa proteinei/aminoacizilor din raţie are influenţă negativă asupra producţiei de lapte.

Cantitatea de hrană consumată depinde de nivelul energetic al raţiei/nutreţului combinat, care trebuie să fie corelat şi cu nivelul celorlalţi nutrienţi ai raţiei; nivelul proteic al hranei este mai puţin important faţă de cel al aminoacizilor esenţiali.

Referitor la cantiatea de hrană consumată în timpul lactaţiei, cercetări mai recente arată că estimarea necesarului pe baza numărului de purcei (0,4-0,5

195

kg/purcel alăpatat) duce la o sublimentaţie a scroafelor, energia ingerată în acest caz, fiind insuficientă, mai ales dacă nivelul energetic al raţiei/nutreţului combinat este sub 3000 kcal EM/kg.

Suplimentarea raţiilor scroafelor (cu 5 zile înaintea fătării) cu grăsimi, are ca efect creşterea cantităţii de grăsime în lapte şi a nivelului acidului linolenic din corpul purceilor la naştere, nivel care se menţine până la greutatea de sacrificare, fără a influenţa performanţele porcilor la îngrăşat sau calitatea carcasei (Libal, 1991).

Carenţa hranei în minerale (ca de altfel şi în vitamine) are influenţă mai ales asupra producţiei totale de lapte şi mai puţin asupra compoziţiei laptelui; în orice caz această influenţă este mai redusă decât în cazul carenţei în energie şi proteină.

Nivelul Zn din hrana scroafelor nu influenţează numărul şi greutatea purceilor la naştere, dar carenţa sporeşte numărul purceilor născuţi cu anomalii. Transferul Fe din hrană în laptele de sroafă este redus, astfel că un supliment de Fe în hrana scroafelor în gestaţie şi lactaţie nu influenţează semnificativ conţinutul laptelui în Fe. Se apreciază că cel mai adecvat raport Ca:P pentru scroafe în gestaţie şi lactaţie este de 1,3:1.

Cerinţele de vitamine pentru gestaţie şi lactaţie la scroafe sunt mai puţin cunoscute, dar este demonstrat faptul că atât corpul purceilor la naştere cât şi colostrul (respectiv laptele) conţin mai multe vitamine, dacă acestea se găsesc la niveluri mai ridicate în hrană.

O atenţie deosebită trebuie acordată asigurării apei atât în timpul gestaţiei (2,3-2,5 l/kg SU ingerată), cât şi în timpul lactaţiei (4,0-4,5 l/kg SU ingerată).

În sistemul gospodăresc de creştere, hrana scroafelor în lactaţie cuprinde vara, nutreţuri verzi (în special păşune) iar iarna nutreţuri suculente (sfeclă, cartofi, făină de lucernă…), la care se adugă 2-3 kg concentrate (în care domină cerealele); cantitatea de nutreţ verde consumată zilnic este de 8-12 kg, iar cea de suculente de 5-10 kg.

Folosirea nutreţurilor verzi şi a făinii de lucernă satisface cerinţele sroafelor în minerale şi vitamine şi nu mai este necesară utilizarea premixurilor mineralo-vitaminice; calitatea nutreţurilor trebuie să fie foarte bună pentru a nu produce tulburări digestive sau să schimbe compoziţia laptelui, ceea ce ar putea afecta sănătatea şi creşterea purceilor.

8.6. Alimentaţia vierilor

Comparativ cu alţi reproducători masculi, vierii au cea mai mare capacitate reproductivă, fiindcă sunt folosiţi la montă tot timpul anului şi produc o mare cantitate de material seminal/ejaculat (150-30 ml, cu 30-75 x 109 spermatozoizi); folosiţi intens la montă, vierii elimină zilnic, prin ejaculat, cca 5,6 g proteină cu mare valoare biologică, respectiv 5,6 g SU, valori mult mai ridicate decât la masculii altor specii (ex. pentru proteine: 0,42 g la armăsar, 0,24 g la tauri, 0,60 g la berbeci etc).

Stabilirea cerinţelor de hrană ale vierilor numai pe baza cantităţii de substanţe eliminate prin ejaculat nu corespunde cheltuielilor metabolice necasare sintezei şi eliminării lor. În acest sens, se estimează o cheltuială de energie pentru producerea unui ejaculat de cca. 99 kcal EM, avându-se în vedere conţinutul de energie al ejaculatului (cca 60 kcal EM) şi utilizarea energiei în această producţie (60%); cantitatea de energie consumată de vier în timpul unei monte este de cca 4,1 kcal EM/kg0,75 (NRC,1998).

196

Cerinţele de proteine sunt satisfăcute la un nivel al lor în raţii de cca 13%, dacă aportul de lizină, aminoacizi sulfuraţi şi alţi aminoacizi esenţiali este coresunzător cerinţelor; se are în vedere faptul că la vieri SU ingerată este limitată pentru a nu se produce o îngrăşare a lor (tab. 8.3). Se estimează că aportul zilnic de lizină şi aminoacizi suluraţi trebuie să fie de 12 g, respectiv 8,4 g (NRC, 1998).

Tabelul 8.3. Cerinţe de energie şi proteine pentru vierii de reproducţie

Specificare INRA, 1989 NRC, 1998 Energie digestibilă (kcal/zi) 7500-8000 6800 Energie metabolizabilă (kcal/zi) 7125-7600 6530 kcal EM/kg nutreţ 2850 3265 kg nutreţ/zi 2.5-2.7 2.0 Proteină brută (%) 12.0 13.0

Pentru vierii din rasele (hibrizii) foarte performante şi specializate pentru

producţia de carne se prevăd norme mai ridicate, considerându-se că producţia de spermă este determinată de consumul de hrană şi calitatea acesteia; astfel, pentru vierii în greutate de 160-340 kg cerinţele de EM sunt estimate la 7200-11200 kcal/zi, care pot fi satisfăcute printr-un consum zilnic de 2,3-3,5 kg nutreţ combinat cu 3200 kcal EM/kg. Nivelul proteic este estimat la 16% PB, iar cel al lizinei şi al aminoacizilor sulfuraţi la 0,75 respectiv 0,53% (PIC România, 2002).

Cercetările din ultimii ani evidenţiază că în hrana vierilor nu este necesară administrarea unor nutreţuri de origine animală (lapte, ouă…) ce conţin proteine cu mare valoare biologică.

Cerinţele vierilor în minerale şi vitamine sunt insuficient cunoscute, ele fiind estimate la nivelul celor recomandate pentru scroafe în gestaţie/lactaţie.

8.7. Alimentaţia porcilor în creştere Specificul alimentaţiei porcilor în creştere este dat de vârstă/greutate corporală şi destinaţie; din aceste puncte de vedere se deosebesc următoarele categorii de porci: • Purcei sugari (până la vârsta de înţărcare şi greutatea de până la 10 kg, după

vârstă); • Purcei înţărcaţi (până la greutatea de 20 - 25 kg); • Porci la îngrăşat, cu cel puţin două subperioade: - creştere (20/25 - 50/60 kg); - finisare (50/60 - sacrificare); • Scrofiţe şi vieruşi pentru reproducţie (de la 20/25 kg până la montă).

Alimentaţia purceilor sugari. Laptele supt de la mamă poate satisface cerinţele de nutrienţi (cu excepţia fierului) până la vârsta de 2-3 săptămâni. După această perioadă, atât din cauza scăderii producţiei de lapte cât şi datorită ritmului mare de creştere al purceilor, este necesară hrana suplimentară.

Cu toate că cerinţele purceilor, în această perioadă, sunt foarte ridicate (tab. 8.4), consumul de hrană suplimentară, solidă, este relativ redus, crescând semnificativ după înţărcare. Nutreţurile trebuie să corespundă evoluţiei anatomice şi funcţionale a tubului digestiv al purceilor.

O importanţă deosebită pentru purcei prezintă consumul de colostru, la cel mult 1-2 ore după naştere; la vârsta de 1-1,5 zile capacitatea de absorbţie a intestinului pentru anticorpi scade foarte mult.

197

Nutreţurile pentru purcei până la înţărcare nu trebuie să conţină proporţii mai ridicate de 10% lapte praf şi 5% grăsimi, dar trebuie să fie foarte concentrate în energie (peste 3200-3300 kcal EM/kg nutreţ), cu un conţinut ridicat în proteină brută (24-18%) şi aminoacizi esenţiali (în special lizină, metionină, triptofan, treonină…) minerale şi vitamine, care să susţină, împreună cu laptele matern ritmul ridicat de creştere al purceilor. Pe lângă aceasta, nutreţurile conţin aditivi furajeri care stimulează consumul hranei (arome, îndulcitori, odoranţi…) şi sunt procesate prin diferite metode. Tabelul 8.4. Cerinţe de energie şi proteină pentru purcei

Greutatea corporală (kg) Specificare 3-5 5-10 10-20

Norme INRA, 1989 Energie digestibilă (kcal/zi) 1295 2900 Energie metabolizabilă (kcal/zi) 1230 2760 kcal EM/kg nutreţ 3325 3325 kg nutreţ/zi 0.370 0.830 Proteină brută, minim (%) 20.0 18.0 Norme NRC, 1998 Energie digestibilă (kcal/zi) 855 1690 3400 Energie metabolizabilă (kcal/zi) 820 1620 3265 kcal EM/kg nutreţ 3265 3265 3265 kg nutreţ/zi 0.250 0.500 1.00 Proteină brută, minim (%) 24.0 20.0 18.0

Hrănirea purceilor se face la discreţie, în general cu nutreţuri granulate, de

tip prestarter; pentru aprovizionarea organismului cu Fe, la vârsta de 3 zile se administrează intramuscular diferite preprate cu Fe (în doze specifice fiecărui preprat). Înţărcarea se face la vârste diferite (28, 35, 42 zile sau chiar peste 42 zile la creştrea în sistemul gospodăresc); la înţărcare purceii trebuie să consume cantităţi suficinete de hrană solidă (nutreţ combinat).

Alimentaţia purceilor înţărcaţi. În sistemele intensive de creştere a porcilor, înţărcare se face în prezent, la vârsta de 28 de zile (înţărcare timpurie) sau la 40-45 de zile (la greutatea de cca. 10 kg).

Supravieţuirea şi dezvoltarea purceilor după înţărcare depind în primul rând, de mediul din adăpost, care trebuie să asigure: căldura (în funcţie de vârsta purceilor), aer fără praf şi cu umiditate corespunzătoare; aceste condiţii fac posibilă o bună valorificare a nutreţului de tip starter care se foloseşte în această perioadă (până la greutatea de 20-25 kg).

Cerinţele de hrană ale purceilor în această perioadă sunt ridicate atât faţă de energie cât şi pentru alţi nutrienţi; concentraţia energetică a nutreţului combinat este de peste 3200-3300 kcal EM/kg, fapt ce presupune adăugarea de grăsime în compoziţia lui.

Fiindcă şi în această perioadă cerinţele în aminoacizi esenţiali sunt ridicate, o atenţie deosebită trebuie acordată aminoacizilor potenţiali limitanţi (lizină ca aminoacid limitant primar şi treonină, triptofan iar uneori şi metionina); dacă sursele de proteină sunt de bună calitate şi se folosesc aminoacizi sintetici, un nivel de cca 18% proteina brută asigură aportul necesar şi echilibrat de aminoacizi.

Nutreţurile de tip starter trebuie suplimentate corect cu minerale (Ca, P, Na, Cl, Fe, Zn, Cu, Se, I şi Mn); la fel, este necesară suplimentarea corectă cu vitamine lipo şi hidorsolubile.

198

Componentele de bază ale nutreţului combinat starter sunt porumbul şi grăsimile animale şi vegetale (până la 10%), ca surse de energie, respectiv şrotul de soia, laptele smântânit praf, alte subproduse de lapte (zer, zară) şi făină de peşte, ca surse de proteine. La acestea se mai adugă aditivi furajeri (antibiotice, probiotice, acizi organici, Cu, corectori de gust etc) ca stimulatori de creştere sau pentru reglarea florei intestinale. Tabelul 8.5. Caracteristici ale nutreţului pentru purcei

cu ritm foarte ridicat de creştere Greutatea corporală a purceilor Specificare

3.5-5.2 kg* 5.2-7.0 kg 7.0-11.0 kgEnergie metabolizabilă (kcal/kg nutreţ) 3500 3500 3460 Proteină brută, maximum (%) 25.0 23.5 22.5 Lizină, total (%) 1.70 1.50 1.35 Metionină+cistină,total (%) 0.97 0.85 0.77 Treonină, total (%) 1.05 0.93 0.84 Triptofan, total (%) 0.31 0.27 0.24 Calciu (%) 1.0-1.05 0.95-1.00 0.88-0.93 Fosfor disponibil (%) 0.55 0.52 0.47 Grăsime, total (%) 6-8 4-7 3-6 kg nutreţ consumat/zi 0.15 0.30 0.45 Spor mediu zilnic estimat (g) 145 190 360 Indice de consum (kg hrană/kg spor) 1.05 1.18 1.32 Sursa: PIC, Romnia, 2002 * înţărcare timpurie

Alimentaţia în această perioadă se face la discreţie, cu nutreţuri combinate

complete, granulate (cel mai bine) sau cu făinuri. Se acordă o atenţie deosebită evoluţiei consumului de hrană şi a sporului de greutate, care dau indicaţii asupra calităţii nutreţului şi a eficienţei lui.

O problemă deosebită pentru această perioadă o reprezintă diarea nutriţională (produsă de E. coli); cauzele sunt: o alimentaţie necorespunzătoare asociată cu umiditate ridicată şi lipsă de ventilaţie în adăpost.

Cercetări recente arată că introducerea ovăzului în nutreţul combinat are efect protector, limitând acumularea de fluide în intestin (Cline, 1991).

Alimentaţia porcilor la îngrăşat. Obiectivele urmărite la această categorie de porcine sunt: spor maxim de creştere în greutate (conform potenţialului genetic), eficienţa cât mai bună a hranei şi o carcasă de calitate (proporţie mare de carne şi redusă de grăsime).

În această categorie intră porcii destinaţi producţiei de carne, în limite de greutate de la 20/25 kg până la sacrificare (90-120 kg). În funcţie de specificul cerinţelor de hrană determinate de rata de creştere şi compoziţia corpului, proporţia de grăsime în carcasă creşte rapid, în detrimentul apei, în timp ce conţinutul de proteină se modifică puţin. În aceste condiţii, raportul calorii:proteină din sporul de greutate creşte treptat pe măsura apropierii de greutatea de sacrificare; în acelaşi sens evoluează şi raportul calorii:aminoacizi sau alţi nutrienţi (NRC, 1998):

Raport Greutate corporală (kg) Calorii:proteină (kcal/%) Calorii:lizină(kcal/g)20-50 50-80 80-120

181 211 247

344 435 544

În funcţie de aceste modificări, porcii la îngrăşat parcurg 2-3 faze caracteristice; în faza de creştere are loc o sporire mai accentuată a masei

199

musculare (acumularea de proteine), iar în faza de finisare sporul de greutate conţine mai multă grăsime.

Cerinţele de energie pentru porci la îngrăşat nu sunt suficient de bine precizate; concentraţiile de energie estimate ca optime de NRC (3265 kcal EM/kg sau de INRA (3040 kcal EM/kg) au fost stabilite cu raţii pe bază de porumb/şrot soia, respectiv orz/şrot soia. În acelaşi timp, s-a constatat că o concentraţie energetică mai mare de 3300 kcal EM/kg nu determină o îmbunătăţire a ritmului de creştere în greutate (tab. 8.6).

Tabelul 8.6. Cerinţe de energie şi proteină pentru porci la îngrăşat

Greutatea corporală (kg) Specificare 20-50 50-80 80-120

Norme INRA, 1989 Energie digestibilă (kcal/zi) 6000* 9120** Energie metabolizabilă (kcal/zi) 5700* 8700** kcal EM/kg nutreţ 3040* 3040** kg nutreţ/zi 1.870* 2.850**Proteină brută, minim (%) 15.0* 13.0** Norme NRC, 1998 Energie digestibilă (kcal/zi) 6305 8760 10450 Energie metabolizabilă (kcal/zi) 6050 8410 10300 kcal EM/kg nutreţ 3265 3265 3265 kg nutreţ/zi 1.855 2.575 3.075 Proteină brută, minim (%) 18.0 15.5 13.2 Notă: * pentru greutate de 25-60 kg ** pentru greutate de 60-100 kg

Cerinţele de proteine şi de aminoacizi în perioada de creştere/finisare sunt

influenţate de capacitatea genetică de a depune proteină în corp. Se constată că în ultimii 10-15 ani recomandările privind nivelul proteic şi al aminoacizilor (în special lizina) s-au modificat în sensul sporirii concentraţiilor raţiilor în proteină (aminoacizi), dar şi alţi nutrienţi. Astfel, dacă normele NRC (1988) recomandau pentru faza de creştere (20-50 kg) un nivel proteic de 15%, respectiv de 0,75% pentru lizină, în recomadările din 1998 aceste niveluri au crescut la 18% şi respectiv 0,95%; aceste modificări se datoresc caracteristicilor tipului de porc contemporan (potenţial genetic crescut, rezistenţă la înbolnăviri, sisteme de creştere intensive etc), la care se urmăreşte obţinerea unor cantităti cât mai ridicate în carne în carcasă.

Tipurile moderne de porci, specializate pentru carne, necesită un aport crescut de minerale şi vitamine; mineralizarea scheletului presupune o creştere a aportului de Ca şi P prin raţie, precum şi a altor minerale.

Pentru stimularea creşterii şi o eficienţă mai bună a hranei porcilor la îngrăşat se folosesc aditivi furajeri (antibiotice, probiotice, Cu etc); în ultimii ani multe ţări au limitat gama antibioticelor care se pot folosi la porci; cuprul, în doze crescute (100-250 ppm) este o alternativă la antibiotice.

Tipul de alimentaţie aplicat porcilor influenţează compoziţia (calitatea) carcasei. De altfel, sistemul de alimentaţie trebuie să corespundă potenţialului genetic al animalului. Astfel, dacă la porcii specializaţi pentru carne hrana se poate administra la discreţie, la rasele şi tipurile comune de porci trebuie aplicată o restricţie alimentară pentru a obţine carcase mai puţin grase.

Ca principiu, reducerea cantităţii de energie ingerată, prin restricţie alimentară (90-95% din consumul la discreţie, la femele, respectiv 70-80% la

200

masculi), sau prin diluarea raţiei (cu nutreţuri bogate în fibre) reduce proporţia de grăsime şi măreşte proporţia de carne (Henry şi col 1989; Tribbet, 1991).

În acest sens, se propune (Henry şi col., 1989) o schemă de alimentaţie pentru tipurile de porci comuni, care să stimuleze producţia de carne (tab. 8.7).

Tabelul 8.7. Cantitatea de nutreţ* recomandată pentru porci la îngrăşat

(creştere-finisare), în funcţie de greutate Greutate vie (kg) 25 30 40 50 60 70 80 90 100-110EM (kcal/zi) 4000 4750 5700 6650 7600 8360 8750 9120 9500 kg nutreţ/zi 1.30 1.55 1.90 2.20 2.50 2.75 2.90 3.00 3.10

* nutreţ combinat complet (87% SU) cu 3040 kcal EM/zi Pentru dezvoltarea corespunzătoare a musculaturii, aportul de proteină

trebuie să corespundă tipului de porc (potenţial genetic); un deficit de proteină determină o îngrăşare mai pronunţată şi mai multă grăsime intramusculară. Test de evaluare 1. AGV la suine sunt produşi la nivelul: a) intestinului subţire; b) gurii; c) intestinului gros; d) rectului. 2. Alimentaţia suinelor crescute în sistem intensiv se face cu nutreţuri combinate:

a) complete; b) de completare. 3. Numiţi acizii grasi volatili. 4. Cerinţele energetice ale suinelor sunt exprimate în: a) kcal EM; b) MJ EM; c) UFL; d) UNL. 5. Care sunt stările fiziologice în care hrănirea scroafelor se face la nivel scăzut? 6. Numiţi aminoacizii de sinteză utilizaţi în alimentaţia suinelor. 7. Prezentaţi importanţa granulării nutreţurilor combinate destinate suinelor. 8. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele hrănii ad libitum a suinelor. 9. Cantitatea de apă (l/kg SUI) consumată de o scroafă în timplu lactaţiei este de: a) 2-2,5; b) 4-4,5; c) 1-2; d) 1,5-2,5.

10. Care sunt efectele preparării nutreţurilor pentru suine? 11.Care sunt proporţii de apă/nutreţ combinat utilizate în cazu utilizării hranei lichide? a) 2-2,5/1; b) 1,5-2/1; c)3-4,5/1; d) 4-5/1. 12. Alimentaţia de tip flushing se aplică pe o perioadă de: a) 2-3 zile; b) 10-14 zile; c) 15-20 zile; d) 20-30zile. 13. Prin ce metode de hrănire se poate stimula prolificitatea scroafelor? 14. În ce scop se utilizează zahărul în alimentaţia purceilor? 15. Conceptul de „proteină ideală” se aplică în alimentaţia: a) bovinelor; c) suinelor; b) ovinelor; d) păsărilor. 16. Prezentaţi avanatajele şi dezavantajele hrănirii restricţionate a suinelor. 17. Enumeraţi aditivii furajeri utilizaţi în alimentaţia suinelor. 18 Definiţi nutreţrile combinate.

Notă 1. Pentru fiecare problemă se acordă 0,5 puncte 2. Punctaj oficiu 1.00 punct 3. Punctaj total 10.00 puncte

Referate

1. Particularităţile digestie la suine. 2. Alimentaţia scroafelor în perioada de pregătire pentru montă şi gestaţie. 3. Alimentaţia scroafelor lactante. 4. Alimentaţia vierilor. 5. Alimentaţia suinelor pentru carne.

201

CAPITOLUL 9

SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI PĂSĂRILOR

Avicultura modernă este o activitate cu caracter industrial, ce se face în unităţi mari, este specializată, mecanizată şi automatizată. Hrana păsărilor se prezintă ca nutreţ combinat complet (granulat sau ca făinuri), fabricat după reţete specifice tipului de pasăre.

Dintre numeroasele specii de păsări se vor face referiri, privind alimentaţia, la unele granivore (găini şi curci) şi palmipede (gâşte şi raţe).

9.1. Particularităţi ale digestiei

Aparatul digestiv al păsărilor este scurt, puţin voluminos şi adaptat folosirii nutreţurilor concentrate în energie, sărace în celuloză şi uşor digestibile (fig. 9.1).

La păsările granivore este specifică prezenţa guşii şi a stomacului format din

două formaţiuni distincte: una glandulară (proventricul, ventricul succenturiat) şi una musculoasă (stomac muscular, pipotă) foarte dezvoltată atât la granivore cât şi la palmipede; la palmipede lipseşte guşa, care este substituită prin posibilitatea dilatării esofagului care astfel poate depozita cantităţi importante de nutreţuri (permite alimentaţia forţată-îndoparea).

Guşa este o dilatare (extensibilă) a esofagului, unde se pot depozita cantităţi importante de nutreţuri (chiar peste 200 g, după mărimea păsării), care aici sunt umectate şi înmuiate; guşa permite şi o reglare a tranzitului digestiv, în funcţie de

Fig. 9.1 Structura tubului digetiv la păsări

Guşă

Proventricul

Pipotă

Pancreas

Duoden Cecum Cecum

Colon

Cloacă

Intestin subţire

202

plenitudinea stomacului muscular şi forma de prezentare a nutreţurilor (făinuri, grăunţe, granule). În guşă au loc unele procese de digestie, declanşate de enzimele proprii din nutreţuri, mai ales pentru amidon (din care rezultă zahăr ce poate fi absorbit sau folosit de bacterii şi transformat în alcool etilic şi mai ales acid lactic şi acetic care, după absorbţie, sunt surse de energie); acizii formaţi reduc pH-ul din tubul digestiv.

În stomacul glandular nutreţurile nu staţionează decât puţin (maximum o oră); aici ele se îmbibă cu sucuri gastrice (acid clorhidric, pepsină), care ulterior acţionează asupra componentelor nutreţurilor.

Stomacul muscular, prin contracţiile regulate şi puternice, asigură mărunţirea nutreţurilor; în acest proces prezenţa pietricelelor nu este indispensabilă dar ea ajută această mărunţire, în special când hrana este sub formă de grăunţe sau seminţe. În cazul în care pietricelele lipsesc o anumită perioadă, pasărea încearcă să şi le procure, de unde şi practica (mai veche) de a distribui aceste pietricele (grit).

Particulele alimentare grosiere nedigerate, rămân “blocate” în pipotă şi apoi sunt eliminate pe gură sub formă de cocoloaşe (de către unele păsări).

Din pipotă chimul alimentar (acidifiat) trece în duoden, unde are loc neutralizarea acidităţii de către secreţiile pancreatice. Digestia în intestinul subţire este rapidă (câteva ore), iar absorbţia nutrienţilor este foarte intensă. O parte a digestiei continuă în cele două cecumuri unde au loc procese de fermentaţie, dar de produşii rezultaţi aici păsările beneficiază puţin.

Colonul la păsări este foarte scurt şi puţin voluminos, dar are funcţii foarte importante; aici ajung resturile nedigerate din intestinul subţire şi intermitent din cecum. În intestinul gros se absorb apa şi unele săruri din digestă, parţial din urină şi alte produse endogene. În ultima parte a intestinului gros (cloacă) se amestecă urina cu resturile nedigerate, formând excreta; energia din excretă este folosită în relaţia pentru determinarea conţinutului nutreţurilor în energie şi respectiv a cerinţelor păsărilor în energie, exprimate în energie metabolizabilă (EM).

9.2. Consumul de hrană

Reglarea consumului de hrană la păsări se face în mai mică măsură pe cale fizică, hotărâtoare fiind concentraţia energetică a nutreţului, respectiv reglarea metabolică; la păsări este evidentă aşa-zisa “reglare spontană” a consumului de energie, în virtutea căreia o sporire a concentraţiei energetice determină o reducere a cantităţii de nutreţ ingerată. Această reglare a ingestiei de energie nu este absolută, astfel că se constată o uşoară creştere a aportului de energie metabolizabilă o dată cu sporirea concentraţiei energetice (în special la găinile din rasele grele); producţia de ouă este puţin influenţată de un aport suplimentar de energie, constatându-se însă o uşoară creştere a greutăţii oului şi mai ales a greutăţii găinilor.

Reglarea consumului de hrană la păsări, în funcţie de concentraţia energetică a ei, impune echilibrarea conţinutului nutreţului în nutrienţi în funcţie de conţinutul în energie, motiv pentru care proporţia/conţinutul nutrienţilor se exprimă şi prin raportarea la 1000 kcal EM din nutreţ. În aceeaşi idee, normele de hrană din ultimii ani prevăd atât nivelul nutrienţilor exprimat în % din nutreţ cât şi aportul zilnic necesar (în g, mg), respectiv nivelul nutrienţilor în funcţie de cantitatea de nutreţ consumat.

203

În acelaşi timp, trebuie avut în vedre că cerinţele păsărilor în energie (deci şi cantitatea de hrană consumată) depind, mai ales de greutatea corporală, nivelul producţiei şi temperatura mediului:

EM ingerată (kcal/zi) = (170-2,2T) GM + 5 x Sp + 2 x GO (Leghorn) EM ingerată (kcal/zi) = (140-2T) GM + 5 x Sp + 2 x GO (Rhode-Island) EM ingerată (kcal/zi) = GM0.75 (173-1,95T) + 5 x Sp + 2,07 x GO

unde: GM = greutatea corporală medie (kg); Sp = spor zilnic de greutate (g); GO = cantitatea de ouă produsă (g/zi); T = temperatura mediului (0C).

De exemplu, dacă necesarul zilnic de energie pentru o găină este de 300 kcal EM, iar nutreţul conţine 3000 kcal EM/kg, consumul zilnic este de:

300 kcal : 3000 kcal EM/kg = 0,1 kg respectiv 100g, cantitate în care trebuie să se regăsească toţi nutrienţii în cantităţile necesare zilnic.

La fel, la un necesar zilnic de lizină de 690 mg, iar de Ca de 3,25 g , concentraţia nutreţului în aceşti nutrienţi trebuie să fie :

0,690 g lizină : 0,100 g nutreţ = 6,9 g lizină/ kg nutreţ 3,25 Ca : 0,100 g nutreţ = 32,5 g Ca/kg nutreţ

exprimate ca procente din nutreţ, aceste valori reprezintă 0,69 % respectiv, 3,25%.

9.3. Tehnici şi metode de hrănire

Identificarea hranei (nutreţurilor) de către păsări este o însuşire dobândită prin obişnuire (Picard, 1997) şi care le permite să asocieze unele criterii de diferenţiere senzoriale (formă, culoare, miros, savoare, proprietăţi tactile...), cu unele caracteristici nutriţionale deja “gustate” (Noirot, 1998). Pe această bază se pot practica mai multe tehnici de distribuire, avându-se în vedere că hrana păsărilor este alcătuită în principiu, de trei surse majore de nutreţuri: energetice în special cereale, proteice (fânuri proteice de origine vegetală şi animală) şi suplimente de minerale, vitamine şi alţi aditivi furajeri.

Cea mai răspândită tehnică de hrănire a tuturor categoriilor de păsări este cea cu nutreţ combinat complet, sub formă de făinuri (pentru păsările adulte) sau granule pentru producţia de carne. În exploataţiile mai mici şi chiar în micile gospodării private se extinde tehnica de hrănire cu un amestec de cereale măcinate (produse în gospodărie) şi concentrate proteino-vitamino-minerale, (concentrate PVM), produse în unităţi specializate; rezultatele obţinute, la toate categoriile de păsări, sunt superioare hrănirii numai cu cereale.

În ultimul timp se studiază şi posibilitatea administrării (cel puţin pentru producţia de carne şi tineretul de înlocuire) a grăunţelor de cereale întregi, pe această cale realizându-se şi economii cu procesarea (mărunţirea) acestora (Noirot, 1998).

Tehnicile de distribuire a cerealelor întregi şi a unui amestec complementar, concentrat proteino-vitamino-minerale (CPVM), sunt în principiu următoarele: • Distribuirea separată, în spaţiu; • Distribuirea în amestec a grăunţelor cu CPVM; • Distribuirea secvenţială în timp a grăunţelor şi a CPVM.

Distribuirea separată, în spaţiu, permite alegerea liberă a celor două tipuri de nutreţuri: grăunţele de cereale întregi (3) şi a concentratului proteino-vitamino-mineral (h) menit să echilibreze în nutrienţi hrana consumată:

204

Păsările pot consuma, la alegere, cantităţile dorite din fiecare component, rezultând, cel puţin teoretic, raţii individualizate în conformitate cu condiţiile de mediu şi potenţialul individual de creştere; folosind această tehnică, rezultatele înregistrate sunt cel puţin egale cu cele obţinute la hrănirea cu nutreţuri complete. Se constată totuşi că în funcţie de raportul de energie/proteină al hranei consumate efectiv se înregistrează diferenţe în privinţa calităţii carcasei puilor.

Distribuirea în amestec a grăunţelor întregi şi a concentratului permite un control al ingestiei prin modificarea proporţiei celor două componente, în funcţie de vârsta puilor.

Performanţele de creştere nu se deosebesc de cele obţinute în cazul folosirii nutreţurilor combinate complete. Operaţiunea de dozare şi amestecare a celor două componente presupune existenţa unor utilaje suplimentare, care ridică costurile.

Distribuirea secvenţială, în timp, se poate realiza prin administrarea pe aceleaşi linii de furajare a celor două componente (grăunţe şi concentrat PVM) la intervale diferite de timp ( egale sau nu ca durata). Orele 800 Orele 1600 Orele 2400 Orele 800

Secvenţe alternative, în timp

Cele mai bune rezultate s-au obţinut când intervalele între secvenţe au fost egale (cca 8 ore); la intervale prea lungi nu se consumă grăunţele întregi, iar la intervale prea scurte nu se consumă cantităţi suficiente din concentratul PVM, apărând simptome de carenţă în diferiţi nutrienţi.

Programul secvenţial trebuie corelat şi cu programul de iluminare din halele de pui de carne.

Metodele de furajare a păsărilor sunt diferenţiate în funcţie de vârsta şi producţia acestora; astfel, la păsările crescute pentru carne furajarea se face la discreţie (ad libitum) urmărindu-se, în acest caz, obţinerea unor performanţe de producţie cât mai ridicate, în acord cu potenţialul genetic.

La păsările adulte crescute pentru producţia de ouă (mai ales la rasele grele) se practică furajarea restricţionată; această metodă de furajare se practică şi la tineretul de înlocuire (după o anumită vârstă, în funcţie de specie) pentru a evita decalajul prea mare intre maturitatea sexuală şi greutatea corporală, la vârsta respectivă.

Restricţionarea se poate face atât cantitativ (forma cea mai des aplicată) cât şi calitativ; restricţionarea cantitativă se face prin limitarea cantităţii de hrană ingerată zilnic (în funcţie de categoria de păsări) sau reducându-se timpul de acces al păsărilor la hrană. În ambele cazuri trebuie asigurat un front de furajare adecvat, pentru ca toate păsările să aibă acces la hrană în acelaşi timp.

205

Mai rar se aplică restricţionarea calitativă, caz în care se recurge la diluarea concentraţiei energetice prin folosirea unor nutreţuri mai bogate în celuloză (ex. tărâţe de grâu).

Metoda de hrănire skip-a-day (“sari o zi”, respectiv din 2 în 2 zile) nu este practic o metodă de restricţionare, ea stânjeneşte creşterea în greutate (în special a puicuţelor) prin faptul că într-o zi se administrează cantitatea de hrană care ar trebui consumată în 2 zile, făcându-se pauze de hrănire de câte o zi.

Ca formă, nutreţurile combinate complete folosite în alimentaţia păsărilor se pot prezenta ca făinuri sau granule; din cantitatea totală de nutreţuri produse pentru păsări cca 40% se prezintă ca făinuri şi respectiv 60% sub formă de granule. Avantajele granulării au fost discutate anterior şi ele se păstrează şi în cazul nutreţurilor pentru păsări; folosirea sub această formă (care presupune cheltuieli suplimentare) este justificată în măsura în care aceste costuri suplimentare sunt acoperite prin producţii mai mari şi o eficienţă mai bună a hranei, aşa cum este cazul păsărilor de carne.

La găinile ouătoare folosirea granulelor nu stimulează nici producţia de ouă şi nici o mai bună valorificare a hranei; mai mult, consumul hranei sub această formă favorizează îngrăşarea păsărilor (mai ales cele din rasele grele) fapt nedorit. În această situaţie, la găinile ouătoare nutreţurile combinate se prezintă sub formă de făinuri.

9.4. Alimentaţia găinilor

Producţia comercială de ouă se realizează, în prezent, prin creşterea/exploatarea a două tipuri de găini, respectiv: • găini producătoare de ouă consum, ouă destinate consumului uman şi care

provin de la găini care produc ouă cu coaja albă (hibrizi tip Leghorn) sau cu coaja colorată (hibrizi de tip Rhode-Island); în vorbirea curentă aceste găini sunt considerate “rase uşoare”;

• găini producătoare de ouă pentru reproducţie (hibrizi consideraţi "rase grele"), ouăle fiind destinate incubaţiei în scopul producerii puilor broiler (pentru carne).

Se consideră, la modul general, că cerinţele de hrană ale găinilor pentru ouă de consum şi a celor pentru ouă de reproducţie nu diferă prea mult; la găinile de reproducţie se înregistrează cerinţe ceva mai mari pentru vitamine şi minerale necesare pentru dezvoltarea embrionilor în perioada de incubaţie (Pond şi col. 1995).

9.4.1. Alimentaţia puicuţelor de înlocuire Cerinţele de hrană pentru aceste păsări nu sunt suficient de bine precizate

atât din cauza relativ puţinelor cercetări efectuate în acest sens, cât în special constatării că alimentaţia puicuţelor în perioada de creştere are influenţă mai redusă asupra producţiei viitoare de ouă (Leclercq şi col, 1989; Larbier şi col., 1992; NRC,1994).

În aceste condiţii, se apreciază că este inutilă o hrănire abundentă care să asigure o creştere rapidă atâta timp cât maturitatea sexuală se instalează în jurul vârstei de cca 5 luni; această vârstă depinde în primul rând de caracteristicile genetice ale păsărilor, de condiţiile de mediu (în special durata zilei-lumină) şi apoi de alimentaţie.

206

Alimentaţia prezintă totuşi, o importanţă mare în perioada creşterii şi dezvoltării mai intense (cca 0-6 săptămâni), când şi ritmul de creştere este mai ridicat (tab. 9.1), puicuţele mărindu-şi greutatea de cca 12 ori în această perioadă, după care ritmul de creştere scade continuu o dată cu înaintarea în vârstă.

În acest caz, în perioada de vârstă 0-6 săptămâni cerinţele de hrană sunt mai ridicate, în special pentru proteină (respectiv AA esenţiali), ca apoi acestea să fie mai reduse până la vârsta de cca 18 săptămâni, vârstă de la care puicuţele se pregătesc pentru ouat. S-a constatat că niveluri mai reduse de proteină şi lizină în perioada 0-6 săptămâni, influenţează negativ creşterea, inclusiv greutatea la maturitate şi respectiv, producţia de ouă.

Tabelul 9.1. Evoluţia greutăţii corporale şi a consumului

de hrană la puicuţe de înlocuire Tip Leghorn Tip Rhode-Island Vârsta

(săptămâni) Greutate* corporală (g)

Consum hrană (g/săpt.)

Greutate* corporală (g)

Consum hrană (g/săpt.)

0 35 50 37 70 2 100 140 120 160 4 260 260 325 280 6 450 340 500 350 8 660 360 750 380

10 750 380 900 400 12 980 400 1100 420 14 1100 420 1240 450 16 1220 430 1380 470 18 1375 450 1500 500 20 1475 500 1600 550

Total perioadă X 7.500 x 8.060 Sursa: NRC, 1994; *potenţial genetic, la consum “ad libitum”

În ultimii ani se consideră că şi la puicuţele uşoare (ouă consum), în multe

situaţii energia devine factor limitant al creşterii şi că optim ar fi un consum de energie (pe perioada 1-20 săptămâni) de cca 21-22 Mkcal EM; această energie corespunde unei cantităţi de cca 7,5 kg nutreţ pentru puicuţele de tip Leghorn, respectiv cca 8 kg la cele de tip Rhode-Island, dacă concentraţia energetică a nutreţurlui este de 2850 kcal EM, respectiv 2800 kcal EM. S-a constatat în acest sens, că în prima perioadă de creştere puicuţele sunt mai sensibile la aportul de proteină/aminoacizi, dar spre maturitate sensibilitate mai ridicată se manifestă faţă de aportul de energie (Lesson şi col., 1989).

În aceste condiţii, pentru puicuţele de tip uşor nutreţul se poate administra "la discreţie" pe întreaga perioadă de creştere (0-20 săptămâni); pentru puicuţele de tip greu (destinate producerii ouălor de reproducţie) consumul de hrană trebuie restricţionat, fie prin limitarea cantităţii zilnice, fie prin administrarea după metoda "skip-a-day".

Nutreţurile pentru puicuţele de înlocuire trebuie să asigure o bună dezvoltare a scheletului, care altfel poate fi un factor limitant al dezvoltării corporale; în acest scop, se acordă o atenţie deosebită aportului de Ca, P şi vitamina D3.

Cu două săptămâni înaintea depunerii primului ou trebuie stimulată ingesta, în special de energie (prin sporirea frecvenţei furajării, hrănirea în perioadele mai reci ale zilei, mărirea duratei zilei lumină …); la fel, este necesară sporirea aportului şi ingestiei de Ca şi vitamina D, în vederea depozitării calciului în oasele lungi.

207

9.4.2. Alimentaţia găinilor în perioada de ouat

Tipurile comerciale de găini ouătoare care se cresc în prezent sunt deosebit

de productive, realizând producţii medii anual, de peste 280 ouă consum, respectiv peste 150-160 ouă pentru reproducţie.

Principalul obiectiv al nutriţiei şi alimentaţiei acestor păsări este reducerea consumului de energie şi nutrienţi pentru întreţinere, aspect realizabil printr-o temperatură optimă în adăpost, selecţia genetică în direcţia unui consum mai redus pentru întreţinere şi reducerea greutăţii corporale (fără scăderea producţiei de ouă).

Cerinţele de energie pentru întreţinere la găini, sunt estimate la 100 kcal EM/kg greutate corporală (Pesti şi col., 1990).

După începerea ouatului producţia creşte repede, atingând nivelul maxim după cca 8 săptămâni; concomitent creşte şi greutatea ouălor.

Cerinţele de energie pentru producţia de ouă sunt determinate de cheltuielile necesare pentru cantitatea de ouă produsă zilnic (% ouat x greutatea medie a ouălor), la care se adaugă cheltuieli de energie pentru sporul de greutate şi pentru întreţinere; calculate în acest fel, cerinţele de energie si consumul de hrană variază în cursul perioadei de ouat, în funcţie de greutatea păsărilor, temperatura mediului, procentual de ouat şi greutatea ouălor şi respectiv, de sporul zilnic de greutate al găinilor; cantitatea de hrană consumată zilnic depinde de concentraţia nutreţului în energie metabolizabilă.

Greutatea ouălor creşte pe măsura sporirii greutăţii corporale a găinilor, influenţa alimentaţiei în acest caz fiind mai redusă; dintre nutrienţi, influenţa mai mare asupra greutăţii ouălor are acidul linoleic, a cărui lipsa poate reduce această greutate cu până la 10 g. La fel, suplimentarea hranei cu grăsimi (3-6%) în prima parte a ciclului de ouat, determină o creştere a greutăţii oului, prin creşterea greutăţii gălbenuşului.

9.5. Alimentaţia puilor de carne (broileri) de găină

Din cantitatea totală de carne de pasăre produsă în lume, peste 90% provine

de la găini, aşa-numiţii pui de carne sau broileri mai corect ar fi broileri de găină, fiindcă denumirea de broileri se foloseşte în cazul tuturor speciilor de păsări, pentru hibrizii destinaţi producţiei comerciale de carne.

Vârsta de sacrificare este diferită, începând de la cca 5 săptămâni şi până la 8-10 săptămâni în funcţie de destinaţie, respectiv comercializarea ca pui întreg (carcasă) caz în care sacrificarea se face la vârsta de 5-6 săptămâni (preferându-se carcase de 1,5-2 kg), sau comercializare după tranşare, ca piept, copane etc. când vârsta de sacrificare este mai înaintată (8-9 săptămâni).

Caracteristice broilerilor de găină “moderni” sunt viteza mare de creştere, consumul redus de hrană (tab. 9.2), o proporţie ridicată de muşchi pectorali şi pe membre şi o depunere mai redusă de grasime. Aceste carcateristici au fost şi sunt posibile datorită preocupărilor continue în domeniul geneticii, nutriţiei, controlul bolilor, mediului de creştere etc.

Atât viteza de creştere, cât mai ales indicii de consum depind de concentraţia energetică a nutreţului combinat; se apreciază că reducerea concentraţiei energetice sub 3200 kcal EM/kg pentru puii până la 4 săptămâni respectiv sub 3000 kcal EM/kg la cei peste 4 săptămâni este însoţită de scăderea

208

greutăţii corporale, la vârsta de 8 săptămâni, cu 30 g pentru fiecare 100 kcal EM/kg sub limitele respective (Leclercq şi col., 1989).

Tabelul 9.2. Evoluţia tipică a creşterii şi consumului de

hrană la puii de carne (ambele sexe) Vârsta (săptămâni) Specificare

1 2 3 4 5 6 7 8 9 280 570 965 1360 1785 2205 2630 3060

90 230 465 735 845 1063 1045 1150 1225 90 320 785 1520 2365 3430 4475 5625 6850

INRA, 1989 Greutate corporală (g) Consum de hrană (g): - pe săptămână - cumulat IC*, cumulat 1.14 1.38 1.57 1.74 1.92 2.03 2.14 2.24

148 360 652 1025 1460 1915 2362 2792 31969

133 281 466 673 849 1071 1181 1298 1411 133 414 880 1553 2402 2473 4654 5953 7364

NRC, 1994 Greutate corporală (g) Consum de hrană (g): - pe săptămână - cumulat IC*, cumulat 0.89 1.15 1.35 1.48 1.64 1.81 1.97 2.13 2.30

175 440 795 1250 1770 2355 2940 - -

- - 149 322 575 764 1011 1313 1512 - - 149 471 986 1750 2761 4074 5586 - -

ARBOR ACRES, 2000 Greutate corporală (g) Consum de hrană (g): - pe săptămână - cumulat IC*, cumulat 0.85 1.07 1.24 1.40 1.56 1.73 1.90 - -

Notă: * - indicele de concum

Nivelele energetice ridicate ale nutreţului se asigură prin folosirea unor proporţii mai mari de grăsimi, care pot mări semnificativ costul nutreţului. Pe lângă aceasta, utilizarea unor nivele ridicate de grăsimi, măreşte timpul de staţionare a nutreţului şi cel necesar digestiei şi absorbţiei constituenţilor nelipidici ("efect extracaloric"); pe de altă parte, cantitatea şi felul grăsimilor din hrană influenţează conţinutul grăsimilor corporale în acizi graşi. Se preferă în această situaţie folosirea uleiurilor vegetale, bogate în acizi graşi nesaturaţi, sau amestecul grăsimi animale/grăsimi vegetale.

În general, nivelul energetic al nutreţurilor pentru broilerii de găină este de peste 3000 kcal EM/kg; importantă este corelarea nivelului energetic cu nivelul celorlalţi nutrienţi necesari pentru pui, dat fiind faptul că ingesta de nutreţ este determinată de cerinţele în energie ale broilerilor, de concentraţia în energie a nutreţului şi temperatura mediului de creştere. Cu cât nivelul energetic şi/sau temperatura sunt mai ridicate, consumul de nutreţ se reduce; invers o concentraţie energetică/temperatură mai scăzute determină o creştere a consumului, cerinţele cantitative de nutrienţi rămânând nemodificate.

În aceste condiţii cerinţele de proteine/aminoacizi esenţiali şi alţi nutrienţi se exprimă în relaţie cu cerinţele/concentraţia în energie, în scopul asigurării unei ingestii optime pentru toţi nutrienţii.

Cerinţele de proteine ale broilerilor sunt mari, sporul lor de greutate (la vârsta de 6 săptămâni depăşeşte de 50-55 ori greutatea la ecloziune) fiind format, în cea mai mare parte, din proteine, aportul optim de aminoacizi fiind hotărâtor.

La puii de carne limitanţi sunt, în cele mai multe cazuri, aminoacizii sulfuraţi (metionină şi cistină), atât datorită estimării mai dificile a cerinţelor în aceşti aminoacizi, ele fiind influenţate de conţinutul nutreţului în colină sau sulfaţi şi de efectul negativ al sulfatului de cupru (NRC, 1994), cât şi datorită folosirii în cantităţi mari a şroturilor de soia (deficitare în aceşti aminoacizi).

209

Cerinţe mari se manifesrtă în lizină, mai ales în prima perioadă de creştere (3,9 g/1000 kcal EM), reducându-se spre sfârşitul creşterii; în utimul timp s-a renunţat la ideea antagonismului dintre lizină şi arginină.

Cerinţele în alţi aminoacizi esenţiali (triptofan, treonină, izoleucină, leucină, serină, glicină…) pentru broilerii de găină sunt mai bine precizate pentru prima perioadă de vârstă (0-3 săptămâni).

Cerinţele de minerale sunt mai precis estimate pentru Ca şi P şi mai puţin precis pentru microelemente. Calciul, fosforul şi vitamina D sunt nutrienţi care pot determina, în caz de carenţă, discondroplazii, anomalii în dezvoltarea oaselor lungi care sunt urmate de distorsiuni tibio-tarsiene/tarso-metatarsiene; aceste distrofii sunt favorizate de nutreţurile bogate în unii anioni (fosfat, clor, sulfat) (Pond, 1995); se constată în ultimul timp o creştere a nivelului sodiului şi clorului în prima periadă de vârstă (0-3 săptămâni) şi reducerea lui pe măsura creşterii puilor.

Valorile reţinute ca cerinţe optime pentru minerale sunt rezultate din cercetări care au folosit hrană semipurificată, estimându-se ca nivele optime cele la care s-au obţinut ritmuri de creştere mai ridicate.

În privinţa vitaminelor, se consideră că valorile recomandate nu prezintă nivelul cerinţelor ci cantităţile care trebuie adăugate suplimentar, peste cele existente în materiile prime folosite la producerea nutreţurilor combinate. Şi în cazul vitaminelor, ca şi în cel al mineralelor, se are în vedre creşterea broilerilor în spaţii închise, fără acces la alte surse naturale de vitamine sau minerale.

Referitor la cerinţele broilerilor de găină în diferiţi nutrienţi, se impune precizarea că valorile indicate de literartura de specialitate sunt doar orientative, ele depinzând de caracteristricile tipului de hibrid, condiţiile de creştere, destinaţia puilor etc., motiv pentru care firmele ce produc aceşti hibrizi recomandă în cele mai multe cazuri şi normele de hrană specifice tipului respectiv de broiler.

La formularea recepturii de nutreţuri trebuie să se ţină cont, pe lângă cerinţele de hrană şi de alţi factori legaţi de materiile prime folosite pentru nutreţurile combinate (cantităţi disponibile, preţ, calitate) sau de condiţiile de creştere (temperatura mediului, greutate la sacrificare, preferinţele consumatorilor faţă de culoarea carcasei etc).

Costul nutreţului este elementul cheie care determină eficienţa creşterii broilerilor de găină, atât timp cât el reprezintă chiar peste 70% din costurile de producţie ale respectivului sector.

Calitatea materiilor prime este, în general, variabilă atât în cazul cerealelor, cât mai ales în cel al concentratelor proteice; formularea nutreţurilor ar trebui să se facă pe baza conţinutului real de nutrienţi, cel puţin în privinţa umidităţii, conţinutului în proteine/aminoacizi, grăsimi etc.

La fel, trebuie avută în vedere posibilitatea prezenţei în cereale şi şroturi a unor micotoxine, a unor tratamente termice incorecte aplicate şroturilor sau făinurilor animale, a contaminării făinurilor animale cu Salmonella etc.

Nivelul tuturor nutrienţilor din nutreţurile combinate trebuie să fie corelat cu nivelul energetic al acestora; o atenţie mai mare trebuie acordată raportului calorii: proteină şi respectiv calorii: aminoacizi.

Formularea trebuie să ţină cont de programele de furajare aplicate; ca principiu, la broilerii de găină se aplică un program de furajare cu trei faze: demaraj (starter), creştere şi finisare, diferenţele constând în durata fiecărei faze, fiind posibile mai multe variante, în funcţie de hibrid, greutatea la livrare, preferinţele crescătorului etc:

210

Demaraj Creştere Finisare 0-7 zile 0-14 zile 0-21 zile

8-21 zile 15-21 zile

22-30/37 zile

21 zile -sacrificare 22/29 zile- sacrificare 31/38 zile sacrificare

Se consideră, în cazul creşterii hibrizilor moderni, că vârsta optimă de livrare/sacrificare se situează între 42-45 zile când se urmăreşte obţinerea unor pui cu greutate de până la 2,5 kg şi respectiv 56-58 zile pentru greutăţi mari (peste 3 kg); trebuie avut în vedere că pe măsura creşterii vârstei/greutăţii se reduce ritmul de creştere, scazând eficienţa hranei şi supravieţuirea puilor (fig. 9.2)

Hrănirea puilor de carne se face în general “la discreţie”, de la ecloziune

până la sacrificare; puii trebuie să consume hrană imediat după introducerea în hală, respectiv după ce toţi puii au băut apă, dar nu mai târziu de două ore de la populare. La început hrănitorile trebuie să fie la nivelul pardoselei şi să asigure front de furajare pentru toţi puii.

Hrana se poate prezenta sub formă de făină, brizură (granule mărunţite) sau granule; rezultate mai bune se obţin când nutreţul se prezintă sub formă de brizură în prima perioadă de vârstă şi sub formă de granule în continuare.

Nutreţul granulat/brizurat prezintă unele avantaje: consumul de nutrienţi este mai ridicat, în timpul granulării se realizează o gelatinizare a amidonului crescând digestibilitatea, se face o "igienizare" a nutreţului (sunt distruse bacteriile, inclusiv Salmonella), cantitatea de dejecţii este mai redusă (din cauza creşterii conversiei hranei)

Pentru creşterea performanţelor se folosesc aditivi furajeri specifici: • coccidostatice, pentru controlul coccidiozei; pentru evitarea instalării

"rezistenţei" la cocidostatic, se practică rotaţia acestora; gama de substanţe autorizate a se folosi la broileri de găină este destul de largă;

• promotori de creştere: antibiotice (tendinţa este de reducere a folosirii lor), probiotice (Lacbacilli şi Streptococcus faecium, în special), prebiotice (acizi: propionic, lactic, fumaric, citric, sorbic, benzoic…) care se folosesc în scopul stimulării florei benefice din tubul digestiv, a reducerii pH intestinal (care determină îmbunătăţirea conversiei pepsinogenului în pepsină şi inhibarea

010

20304050

607080

90100

1 2 4 6 8010

20304050

607080

90100

Vârsta (saptămâni)

Creştere relativă g spor/zi/kg viu

Eficien�a hranei

Fig. 9.2. Evoluţia creşterii relative şi a eficienţei hranei la broilerii de găină, în funcţie de vârstă

Creştere relativă

Eficienţa hranei

211

proliferării E. coli etc); acizii organici acţionează şi ca agenţi de chelatare a mineralelor îmbunătăţind absorbţia acestora;

• enzime, pentru îmbunătăţirea digestiei nutreţurilor, respectiv xilanaze, β-glucanaze, fitaze, proteaze, lipaze, amilaze.

9.6. Alimentaţia curcilor

Caracteristic cărnii de curcă este conţinutul mai redus în grăsime, comparativ cu carnea altor specii de păsări crescute pentru carne; în carcasă, proporţia de piept este foarte ridicată, ceea ce măreşte valoarea comercială a cărnii de curcă.

Creştere curcilor se face cu un consum zilnic de energie ridicat (tab. 9.3), de altfel, sensibilitatea la concentraţia energetică a nutreţului este mai mare la puii de curcă comparativ cu alte specii. Caracteristic alimentaţiei puilor de curcă este şi nivelul foarte ridicat de proteină/aminoacizi ce trebuie asigurat până la vârsta de cca 8 săptămâni (tab. 9.4), ceea ce face ca raportul calorii:proteină să fie, în această perioadă, mult mai strâns decât la broilerii de găină (datorită proporţiei ridicate de proteină în carcasă).

Tabelul 9.3. Evoluţia consumului de EM la curci, în funcţie de vârstă

Consum săptămânal (Mcal EM) Consum săptămânal (Mcal EM) Vârsta (săpt.) Masculi Femele

Vârsta (săpt.) Masculi Femele

1 0.28 0.28 13 9.9 7.6 2 0.53 0.50 14 10.8 8.4 3 1.0 1.0 15 11.6 9.0 4 2.0 1.7 16 12.3 9.6 5 2.5 1.9 17 13.1 10.1 6 3.2 2.3 18 13.8 10.5 7 4.1 2.8 19 14.5 10.9 8 5.0 3.5 20 15.2 11.2 9 6.0 4.3 21 15.9 ?

10 7.0 5.1 22 16.5 ? 11 8.0 5.9 23 17.1 ? 13 9.0 6.8 24 17.4 ?

Sursa: NRC, 1994 Tabelul 9.4. Caracteristici ale nutreţurilor pentru curci, în funcţie de vârstă

Vârsta (săptămâni) Specificare 0-4 4-8 8-12 12-16 16-20

2800 2900 3000 3100 3200 28.0 26.0 22.0 19.0 16.5

Energie (kcal EM/kg) Proteină brută (%) Raport calorii : proteină 100 111 136 163 194

5.7 5.2 4.3 3.2 2.5 3.7 3.3 2.7 2.1 1.7 3.6 3.3 2.7 2.4 1.9

g/1000 kcal EM* : Lizină Metionină+cistină Treonină Triptofan 0.9 0.9 0.7 0.6 0.5

1.20 1.00 0.85 0.75 0.65 Calciu (%) Fosfor disponibil (%) 0.60 0.50 0.42 0.38 0.32 Acid linoleic (%) 1.00 1.00 0.80 0.80 0.80

* pe kg nutreţ complet: mii kcal x cantitatea de aminoacid; exemplu pentru lizină, la 2800 kcal EM/kg : 2.8 x 5.7 = 15.96 g/kg nutreţ

212

O dată cu înaintarea în vârstă, ritmul de creştere se reduce simţitor, eficienţa hranei fiind afectată însă în mai mică măsură (fig. 9.3).

Cerinţele de minerale, vitamine şi acid linoleic la broilerii de curcă sunt

asemănătoare celor de găină.

0

20

40

60

80

100

120

2 4 8 12 16 20 24010

20304050

607080

90100

Vârsta (saptămâni)

Creştere relativă g spor/zi/kg viu

Eficien�a hranei

Fig. 9.4. Evoluţia creşterii relative şi a eficienţei hranie la curci (tip greu), în funcţie de vârstă

Cre�tere relativ�

Eficien�a hranei

213

Test de evaluare 1. În ce porţiune a tubului digestiv la păsări se formează AGV care după absorbţie pot fi sursă de energie? 2. Prezentaţi procesele de digestie ce au loc în guşă. 3. Prezentaţi importanţa granulării nutreţurilor combinate. 4. Concentraţia cea mai mare de energie în nutreţurile combinate trebuie asigurată pentru:

a) găini ouătoare; b) găini rase grele; c) pui broiler de găină.

5. Cea mai importanta cale de a regla consumul de hrană la păsări este: a) fizică; b) forma nutreţurilor; c) concentraţia energetică a hranei; 6. Cerinţele energetice ale păsărilor sunt exprimate în: a) kcal EM; b) MJ EM; c) UFL; d) UNL. 7. La păsări hrănirea „la discreţie” se recomandă pentru: a) puii broiler de găină; b) găinile rase grele; c) puicuţele de înlocuire peste 6-8

săptămâni; d) găinile ouă consum.

8. Care este rolul stomacului glandular în digestia păsărilor? 9. Hrănirea păsărilor pentru carne se face: a) restricţionat; b) la discreţie; c) în funcţie de sporul realizat.

10. Descrieţi metoda de hrănire „skip-a day”. 11. Definiţi nutreţurile combinate. 12. La puii broiler de găină crescuţi în sistem intensiv se administrează nutreţuri combinate:

a)complete; b) de completare. 13. Cerinţele de energie (kcal EM/kg GV) pentru găinile ouătoare sunt de: a) 50; b) 100; c) 150; c) 200. 14. Enumeraţi promotorii de creştere ce pot fi utilizaţi în alimentaţia broilerilor de găină. 15. Conceptul de „proteină ideală” se aplică în alimentaţia:

c) bovinelor; d) ovinelor; e) suinelor; f) păsărilor.

16. Care este nivelu de proteină necesar puilor de curcă în perioada 0-4 săptămâni? a) 22%; b) 28%; c) 25%; d) 32%. 17. Care este principala caracteristică a alimentaţiei puilor de curcă: a) nivel foarte ridicat de energie; b) nivel foarte ridicat de proteină/aminoacizi; c) nivel foarte ridicat de minerale. 18. Care este scopul utilizării enzimelor în hrana păsărilor?

Notă

1. Pentru fiecare problemă se acordă 0,5 puncte 2. Punctaj oficiu 1.00 punct 3. Punctaj total 10.00 puncte

Referate

1. Particularităţile digestiei la păsări. 2. Alimentaţia găinilor ouătoare. 3. Alimentaţia puilor pentru carne. 4. Alimentaţia curcilor.

214

ANEXE

Norme de hrană pentru viţei de la naştere până la greutatea de 150 kg (rase de lapte)

Aporturi zilnice UFL PDI g

Capacitatea de ingestie Greutate

vie (kg)

Spor în greutate

(g/zi) înainte de înţărcare

după înţărcare

înainte de înţărcare

după înţărcare

Ca (g)

P (g) SUI

kg UIB

600 1,3 184 0,9 50 800 1,5 220 0,9 1000 1,7 258 0,9 600 1,5 203 1,2 60 800 1,7 242 1,2 1000 2,0 283 1,2 600 1,6 222 1,5 70 800 1,9 263 1,5 1000 2,3 306 1,5 600 1,8 240 222 14 8 1,7 1,9 80 800 2,1 1,7 283 265 19 10 1,7 1,9 1000 2,5 2,0 328 600 2,0 1,8 257 232 15 9 2,0 2,2 90 800 2,3 2,2 302 275 20 11 2,0 2,2 1000 2,7 2,5 349 316 24 13 2,0 2,2 600 2,1 2,0 273 242 15 9 2,3 2,5 100 800 2,5 2,3 320 285 20 11 2,3 2,5 1000 2,9 2,7 369 326 24 13 2,3 2,5 600 2,4 266 16 10 3,0 3,3 125 800 2,8 308 21 12 3,0 3,3 1000 3,2 351 25 14 3,0 3,3 600 2,7 286 18 11 3,6 4,1 150 800 3,2 329 22 13 3,6 4,1 1000 3,7 372 27 15 3,6 4,1

Norme de hrană recomandate şi capacitatea de ingestie pentru taurii reproducători Greutate Rase de lapte Rase de carne

vie Cantitate/zi Cantitate/zi (kg) UFL PDI UEB UFL PDI UIB

700 6,3 460 13,4 800 7,0 510 14,5 7,0 510 12,9 900 7,6 560 15,6 7,6 560 13,9 1000 8,2 610 16,6 8,2 610 14,8 1100 8,9 650 17,6 8,9 650 15,7 1200 9,5 695 18,5 9,5 695 16,5 1300 10,0 740 19,4 10,0 740 17,3

215

Normele de hrană şi capacitatea de ingestie pentru oi în repaus mamar,

călduri şi începutul gestaţiei Necesar pentru întreţinere

Cerinţe zilnice Capacitatea de ingestie (UEM) UFL PDI Ca P Note pentru starea oilor Vârsta

Greutate vie (kg) (/zi) (g/zi) (g/zi) (g/zi) 2-2,5 3-3,5 3,5-4,5 40 0,52 42 3,0 2,0 1,4 1,3 1,2 50 0,62 50 3,5 2,5 1,7 1,5 1,4 60 0,71 57 4,0 3,0 1,9 1,7 1,6 70 0,80 64 4,5 3,5 2,2 2,0 1,8

Adulte

80 0,88 71 5,0 4,0 2,4 2,2 2,0 30 0,44 34 2,5 2,0 - - 1,2 Miei 40 0,54 42 3,0 2,5 - - 1,4

Necesar pentru reconstituirea rezervelor (adulte) sau creştere (miei) Variaţia Oi adulte Miei greutăţii

(g/zi) UFL (/zi)

PDI (g/zi)

Ca (g/zi)

P (g/zi)

UFL (/zi)

PDI (g/zi)

Ca (g/zi)

P (g/zi)

+50 0,28 11 - - 0,13 11 0,7 0,2 +100 0,56 22 - - 0,26 22 1,4 0,4 +150 0,84 33 - - 0,39 33 2,1 0,6

Norme de hrană recomandate pentru oi în a doua parte a gestaţiei

Greutatea oilor (kg)

Greutatea produşilor (kg)

UFL (/zi) PDI (g/zi) Ca (g/zi) P (g/zi) UEM

6-5 săptămâni înainte de fătare 55 4 (1)

5 (2) 7 (2)

0,74 0,75 0,77

74 79 89

5,7 6,2 7,2

3,2 3,3 3,6

1,29 1,16 1,29

60 5 (2) 6 (2) 7 (2) 8 (2)

0,80 0,81 0,82 0,83

83 88 93 98

6,4 6,9 7,4 7,9

3,6 3,7 3,8 3,9

1,26 1,32 1,40 1,45

70 5 (1) 7 (2) 9 (2)

11 (3)

0,88 0,90 0,93 0,96

90 100 111 121

7,0 8,0 9,0

10,0

4,1 4,4 4,7 4,9

1,64 1,58 1,71 1,65

4-3 săptămâni înainte de fătare 55 4 (1)

5 (2) 7 (2)

0,84 0,89 0,97

93 103 113

6,9 7,7 9,1

3,5 3,7 4,1

1,29 1,16 1,29

60 5 (2) 6 (2) 7 (2) 8 (2)

0,93 0,97 1,02 1,07

107 112 117 122

7,9 8,6 9,3

10,0

4,0 4,2 4,4 4,6

1,26 1,32 1,40 1,45

70 5 (1) 7 (2) 9 (2)

11 (3)

1,02 1,09 1,14 1,24

114 133 146 169

8,5 10,1 11,7 13,3

4,5 4,9 5,3 5,7

1,64 1,58 1,71 1,65

2-1 săptămâni înainte de fătare 55 4 (1)

5 (2) 7 (2)

0,99 1,09 1,24

107 118 139

9,0 10,3 13,0

4,0 4,4 5,0

1,29 1,16 1,29

60 5 (2) 6 (2) 7 (2) 8 (2)

1,13 1,21 1,30 1,38

121 132 143 154

10,5 11,8 13,2 14,5

4,6 4,9 5,3 5,7

1,26 1,32 1,40 1,45

70 5 (1) 7 (2) 9 (2)

11 (3)

1,22 1,37 1,50 1,63

129 150 172 188

11,1 13,8 16,5 19,1

5,2 5,8 6,5 7,1

1,64 1,58 1,71 1,65

216

Norme de hrană recomandate pentru oile în lactaţie Necesarul pentru producerea unui kg de lapte

Compoziţia laptelui Necesarul pentru 1 kg lapte Luni înainte de înţărcare Grăsime

(g/kg) Proteine (g/kg)

UFL (/zi)

PDI (g/zi)

Ca (g/zi)

P (g/zi)

58 49 0,59 74 6,4 2,5 1-2 62 53 0,62 80 6,4 2,5 65 55 0,64 83 6,4 2,5 3-4 75 60 0,72 90 6,4 2,5 80 62 0,75 93 7,0 2,8 5-6 90 62 0,80 93 7,0 2,8

Necesarul în funcţie de greutatea corporală, stadiul de lactaţie şi producţia de lapte a oilor

Producţia de lapte şi stadiul de lactaţie Greutatea vie

(kg) Început (kg/zi)

Mijloc (kg/zi)

Sfârşit (kg/zi)

UFL (/zi)

PDI (g/zi)

Ca (g/zi)

P (g/zi) UEM

2,5 2,08 233 18,5 7,8 2,7 2,0 1,86 207 15,3 6,5 2,6 50 1,6 1,5 1,58 172 1,29 5,6 2,5 1,0 0,9 1,34 137 8,8 4,0 2,3 0,5 0,98 93 6,0 3,0 2,2 0,1 0,71 57 3,2 2,8 2,1 3,0 2,57 285 22,7 10,0 3,3 2,5 2,26 245 19,5 8,8 3,1 70 2,0 2,03 220 16,3 7,5 3,0 1,6 1,5 1,75 185 13,9 6,6 2,8 1,0 0,9 1,51 150 9,8 5,0 2,7 0,5 1,16 106 7,0 4,0 2,6 0,1 0,87 69 4,2 3,8 2,4

217

Norme de hrană recomandate pentru tinetetul ovin în creştere şi îngrăşare Moderat Înalt Potenţial de creştere

Masculi Femele Masculi Femele Săruri minerale

Greutate (kg)

SMZ (g/zi)

UFV(/zi)

PDI (g/zi)

UFV (/zi)

PDI(g/zi)

UFV(/zi)

PDI(g/zi)

UFV(/zi)

PDI(g/zi)

Ca (g/zi)

P (g/zi)

150 0,57 65 0,68 62 - - - - 4,2 1,7 15 200 0,58 78 0,69 75 - - - - 5,3 2,1 250 0,59 92 0,71 87 - - - - 6,4 2,5 300 0,60 108 - - - - - - 7,5 2,9 150 0,72 69 0,80 65 0,63 71 0,73 67 4,6 1,9 20 200 0,75 82 0,84 78 0,67 85 0,77 80 5,7 2,3 250 0,79 96 0,89 90 0,71 99 0,80 93 6,8 2,7 300 0,60 110 0,91 103 0,75 113 0,82 106 8,0 3,0 150 0,87 71 0,92 68 0,75 73 0,82 69 5,2 2,2 25 200 0,93 84 0,98 80 0,77 86 0,85 82 6,4 2,6 250 1,00 97 1,06 91 0,80 100 0,89 94 7,6 3,0 300 1,03 110 1,10 103 0,82 114 0,92 107 8,9 3,3 350 1,05 123 - - 0,85 127 0,95 119 10,3 3,7 150 1,01 73 1,04 70 0,87 75 0,91 72 5,8 2,4 200 1,09 86 1,13 81 0,91 88 0,96 84 7,1 2,8 30 250 1,19 98 1,23 93 0,96 101 1,01 95 8,5 3,2 300 1,25 111 1,25 104 0,98 114 1,04 107 9,7 3,6 350 1,29 123 - - 1,00 127 1,07 119 11,1 4,0 400 1,33 136 - - 1,03 142 - - 12,6 4,4 150 - - - - 0,99 76 1,01 73 6,5 2,8 200 1,27 87 - - 1,05 89 1,07 84 8,0 3,2 35 250 1,38 99 - - 1,11 101 1,15 96 9,5 3,6 300 1,47 110 - - 1,14 114 1,18 107 10,9 4,0 350 1,57 122 - - 1,16 126 1,21 118 12,4 4,4 400 1,60 134 - - 1,18 139 1,23 130 13,9 4,8 450 - - - - 1,20 150 - - 15,4 5,2 200 - - - - 1,18 90 1,21 76 9,0 3,5 250 - - - - 1,27 102 1,31 87 1,05 3,9 40 300 - - - - 1,32 115 1,36 99 12,0 4,4 350 - - - - 1,37 127 1,40 100 13,6 4,8 400 - - - - 1,39 140 1,43 121 15,3 5,2 450 - - - - 1,42 153 - - 16,8 5,6

Norme de hrană recomandate pentru porci în creştere, îngrăşare şi finisare Categoria 5-10 kg 10-25 kg 25-60 kg 60-100 kg Caracteristici: SU, % 90 90 87 87 EM kcal/kg 3300 3300 3000 3000 PB, % 20-22 18-19 15-17 13-15 Lizină, % 1,40 1,20 0,80 0,70 Metionină+cistină, % 0,80 0,65 0,50 0,42 Triptofan, % 0,25 0,20 0,15 0,13 Treonină, % 0,80 0,65 0,50 0,42 Leucină, % 1,00 0,80 0,60 0,50 Izoleucină, % 0,80 0,65 0,50 0,42 Valină, % 0,90 0,70 0,55 0,50 Histidină, % 0,34 0,29 0,20 0,18 Arginină, % 0,36 0,32 0,25 0,20 Fenilalanină+tirozină, % 1,30 1,00 0,80 0,70 Calciu, % 1,30 1,05 0,95 0,85 Fosfor, % 0,90 0,75 0,60 0,50

218

Norme de hrană recomandate pentru porci în creştere, îngrăşare şi finisare

Categoria Scroafe gestante şi vieri Scroafe în lactaţie Caracteristici: SU, % 90 90 EM kcal/kg 3000 3100 PB, % 12 14 Lizină, % 0,40 0,60 Metionină+cistină, % 0,27 0,33 Triptofan, % 0,07 0,12 Treonină, % 0,34 0,42 Leucină, % 0,30 0,69 Izoleucină, % 0,34 0,42 Valină, % 0,43 0,42 Histidină, % 0,12 0,23 Arginină, % - 0,40 Fenilalanină+tirozină, % 0,31 0,69 Calciu, % 1,00 0,80 Fosfor, % 0,55 0,55

Norme de hrană recomandate pentru pui broiler de găină (demaraj, de la 0 la 2 săptămâni)

Concentraţie energetică EM kcal/kg 2900 3000 3100 3200

PB, % 21,5 22,2 23,0 23,7 Lizină, % 1,12 1,16 1,20 1,24 Metionină, % 0,47 0,48 0,50 0,52 Metionină+cistină, % 0,84 0,87 0,90 0,93 Triptofan, % 0,20 0,21 0,22 0,23 Treonină, % 0,77 0,80 0,83 0,86 Glicină + serină, % 1,87 1,94 2,00 2,06 Leucină, % 1,40 1,45 1,50 1,55 Izoleucină, % 0,80 0,83 0,86 0,89 Valină, % 1,02 1,06 1,10 1,14 Histidină, % 0,45 0,46 0,48 0,50 Arginină, % 1,21 1,26 1,30 1,34 Fenilalanină+tirozină, % 1,50 1,55 1,60 1,65 Calciu, % 1,00 1,03 1,06 1,10 Fosfor total, % 0,67 0,68 0,69 0,70 Fosfor disponibil, % 0,42 0,43 0,44 0,45

Norme de hrană recomandate pentru pui broiler de găină (creştere, de la 2 la 3 săptămâni) Concentraţie energetică

EM kcal/kg 2900 3000 3100

PB, % 18,7 19,4 20,0 Lizină, % 0,94 0,97 1,00 Metionină, % 0,41 0,43 0,44 Metionină+cistină, % 0,71 0,74 0,76 Triptofan, % 0,19 0,19 0,20 Treonină, % 0,65 0,67 0,69 Glicină + serină, % 1,56 1,62 1,67 Leucină, % 1,17 1,21 1,25 Izoleucină, % 0,68 0,70 0,72 Valină, % 0,86 0,89 0,92 Histidină, % 0,37 0,39 0,40 Arginină, % 1,04 1,08 1,12 Fenilalanină+tirozină, % 1,24 1,24 1,33 Calciu, % 0,90 0,93 0,97 Fosfor total, % 0,63 0,64 0,65 Fosfor disponibil, % 0,38 0,39 0,40

219

Norme de hrană recomandate pentru pui broiler de găină

(finisare, de la 3 săptămâni până la sacrificare) Concentraţie energetică

EM kcal/kg 2900 3000 3100 3200

PB, % 18,2 18,9 19,5 20,1 Lizină, % 0,84 0,87 0,90 0,93 Metionină, % 0,38 0,39 0,40 0,41 Metionină+cistină, % 0,69 0,71 0,73 0,75 Triptofan, % 0,16 0,16 0,17 0,18 Treonină, % 0,58 0,60 0,62 0,64 Glicină + serină, % 1,33 1,37 1,42 1,47 Leucină, % 1,04 1,08 1,12 1,16 Izoleucină, % 0,63 0,65 0,67 0,69 Valină, % 0,77 0,80 0,83 0,86 Histidină, % 0,34 0,35 0,36 0,37 Arginină, % 0,94 0,97 1,00 1,03 Fenilalanină+tirozină, % 1,09 1,13 1,17 1,21 Calciu, % 0,80 0,83 0,87 0,90 Fosfor total, % 0,60 0,61 0,62 0,64 Fosfor disponibil, % 0,35 0,36 0,37 0,38

Norme de hrană recomandate pentru găini ouătoare

Specificare Rase uşoare Rase grele EM kcal/kg 2600 2800 2600 2800 PB, % 14,0 15,0 12,0 13,0 Lizină, % 0,63 0,68 0,51 0,55 Metionină, % 0,28 0,30 0,24 0,26 Calciu, % 3,4 3,6 2,8 3,0 Fosfor total, % 0,53 0,55 0,51 0,54 Fosfor disponibil, % 0,28 0,30 0,26 0,29 Acid linoleic 0,8 0,9 0,6 0,7 Xantofile, ppm 23 23

220

Valoarea nutritivă a materiilor prime utilizate în hrana animalelor monogastice (cereale)

Caracteristicile (%) Ovăz Grâu Porumb Orz Sorg Triticale Secară Substanţă uscată 86 86 86 86 86 86 86 Energie brută 4010 3790 3860 3770 3820 3770 3720 Extractive neazotate 57.8 68.8 69.0 67.9 69.0 68.3 70.8 Grăsime brută 5.3 1.9 4.2 1.9 3.0 1.6 1.6 Celuloză brută 10.2 2.3 2.2 4.8 2.5 3.7 2.4 ADF 13.0 3.3 3.0 5.6 3.8 4.4 NDF 26.0 10.5 9.0 15.4 9.0 11.5 Proteină brută 10.0 11.3 9.0 9.2 10.0 11.6 9.5 - Lizină 0.40 0.32 0.25 0.35 0.23 0.39 0.36 - Metionină 0.16 0.19 0.19 0.16 0.16 0.20 0.17 - Metionină+cistină 0.50 0.47 0.39 0.41 0.33 0.46 0.38 - Triptofan 0.12 0.13 0.06 0.10 0.09 0.11 0.10 Cenuşă brută 2.70 1.65 1.35 2.30 1.45 1.80 1.72 - Calciu 0.08 0.06 0.01 0.05 0.03 0.04 0.06 - Fosfor total 0.34 0.33 0.27 0.36 0.30 0.40 0.34 Porcine ED (kcal/kg) 2730 3310 3400 2970 3290 3200 3150 EM (kcal/kg) 2650 3210 3315 2890 3210 3105 3070 Păsări EM (kcal/kg) - pui 2850 3200 2300 - găini ouătoare 2560 3050 3300 2745 3180 3025 2785 - cocoşi adulţi 2520 2995 3250 2695 3140 2975 2750 Fosfor disponibil 0.08 0.18 0.05 0.17 0.05 0.22 0.17

Valoarea nutritivă a materiilor prime utilizate în hrana animalelor monogastice ( subproduse cerealiere)

Caracteristicile (%) Făină grâu

Tărâţe grâu

Germeni porumb

Gluten feed Gluten 40 Gluten 60

Substanţă uscată 88 87 89 90 90 90 Energie brută 3970 3940 4830 4050 4540 4820 Extractive neazotate 67.0 51.9 40.1 52.3 37.7 21.7 Grăsime brută 2.7 4.0 20.7 3.0 2.8 2.7 Celuloză brută 1.4 10.6 5.9 8.3 4.0 1.7 ADF 1.7 13.9 10.0 5.0 2.1 NDF 6.2 46.1 30.1 14.4 6.1 Proteină brută 14.9 14.7 15.4 21.0 42.7 61.9 - Lizină 0.50 0.55 0.71 0.69 0.77 1.00 - Metionină 0.21 0.20 0.28 0.39 1.02 1.63 - Metionină+cistină 0.46 0.49 0.60 0.97 1.65 2.92 - Triptofan 0.20 0.24 0.15 0.16 0.21 0.31 Cenuşă brută 2.00 5.80 6.92 7.1 2.79 1.93 - Calciu 0.07 0.14 0.28 0.15 0.02 - Fosfor total 0.45 1.30 0.70 0.43 0.37 Porcine ED (kcal/kg) 3550 2300 3770 2600 3700 4250 EM (kcal/kg) 3420 2210 3645 2455 3395 3490 Păsări EM (kcal/kg) - pui 3920 - găini ouătoare 3200 1500 3845 - cocoşi adulţi 3150 1440 2720 1890 3610 Fosfor disponibil 0.18 0.60 0.23 0.12

221

Valoarea nutritivă a materiilor prime utilizate în hrana animalelor monogastice (surse

proteice de origine vegetală şi microbiană) Caracteristicile

(%) Mazăre Soia Şrot de soia

44 Şrot de soia

48 ŞFS

nedecort. Drojdii furajere

Substanţă uscată 86 89 88 88 90 92 Energie brută 3800 5000 4150 4180 4100 4295 Extractive neazotate 53.5 22.2 30.3 28.3 26.0 33.1 Grăsime brută 1.6 18.0 1.8 2.0 1.8 2.0 Celuloză brută 5.5 6.0 7.4 5.6 26.5 1.8 ADF 8.5 8.4 9.6 8.2 32.0 NDF 11.0 12.0 13.5 12.3 45.0 Proteină brută 22.0 37.0 42.5 45.8 29.5 47.8 - Lizină 1.60 2.35 2.70 2.91 1.07 3.74 - Metionină 0.25 0.52 0.59 0.63 0.73 0.70 - Metionină+cistină 0.59 1.15 1.27 1.37 1.26 1.14 - Triptofan 0.20 0.48 0.57 0.62 0.38 0.50 Cenuşă brută 3.40 4.45 6.00 6.30 6.22 .31 - Calciu 0.08 0.25 0.30 0.30 0.35 0.55 - Fosfor total 0.45 0.57 0.62 0.69 0.90 1.50 Porcine ED (kcal/kg) 3430 4200 3430 3500 2030 3435 EM (kcal/kg) 3260 3945 3135 3185 1850 3115 Păsări EM (kcal/kg) - pui 3900 2250 2420 1825 - găini ouătoare 2600 3850 2270 2440 1975 - cocoşi adulţi 2530 3750 2100 2260 1860 Fosfor disponibil 0.14 0.11 0.10 0.10 0.15 1.00

Valoarea nutritivă a materiilor prime utilizate în hrana animalelor monogastice (surse proteice de origine animală)

Caracteristicile (%)

Făină peşte 65

Făină peşte 72

Făină carne

Făină sânge

Făină carne oase

Lapte praf degres.

Substanţă uscată 92 92 93 90 93 95 Energie brută 4780 4300 3815 4950 3160 4120 Extractive neazotate 51.7 Grăsime brută 9.6 1.8 10.0 1.1 7.2 0.8 Celuloză brută ADF NDF Proteină brută 66.2 71.3 50.5 84.0 42.7 34.9 - Lizină 5.03 5.42 2.83 7.62 2.11 2.81 - Metionină 1.92 2.7 0.71 0.93 0.53 0.85 - Metionină+cistină 2.52 2.71 1.21 1.68 0.91 1.25 - Triptofan 0.70 0.75 0.29 1.06 0.21 0.44 Cenuşă brută 15.6 16.8 30.3 4.45 41.1 7.60 - Calciu 3.90 4.20 9.30 0.30 12.90 1.30 - Fosfor total 2.55 2.75 4.50 0.25 6.10 1.00 Porcine ED (kcal/kg) 3850 3800 2550 4150 3900 EM (kcal/kg) 3415 3295 2250 3680 3630 Păsări EM (kcal/kg) - pui 3535 3280 2790 3190 1975 3300 - găini ouătoare 3460 3135 2755 3150 1930 3260 - cocoşi adulţi 3235 2930 2560 2820 1820 3130 Fosfor disponibil 2.20 2.35 3.60 0.22 4.90

222

Valoarea nutritivă a materiilor prime utilizate în hrana animalelor monogastice (alte surse) Caracteristicile

(%) L lizină HCl DL

MetioninăGrăsimi animale

Grăsimi vegetale

Zahăr furajer

Substanţă uscată 98 100 99 0.03 99 Energie brută 4970 5750 9370 19.4 4020 Extractive neazotate 99.0 Grăsime brută 98.4 98.7 Celuloză brută ADF NDF Proteină brută 95.6 58.7 - Lizină 78.4 - Metionină 99 - Metionină+cistină 99 - Triptofan Cenuşă brută 0.5 0.2 - Calciu 0.04 0.02 - Fosfor total Porcine ED (kcal/kg) 4970 5750 7900 3920 EM (kcal/kg) 4250 5280 7900 3920 Păsări EM (kcal/kg) - pui 3990 5020 8450 9200 3900 - găini ouătoare 3870 4950 8500 9250 3900 - cocoşi adulţi 3510 4730 8530 9250 3900 Fosfor disponibil

Valoarea nutritivă a nutreţurilor utilizate în hrana animalelor poligastrice

Valoare energetică/kg

SU

Valoare azotată/kg SU

Valoare de încărcare digestivă

Constituenţi minerali Nutreţuri SU

g/kg UFL UFC PDIN PDIE UIO UIL UIB Ca P

Nutreţuri verzi Pajişte de şes, debut înflorire

1000 172

0.89 0.15

0.83 0.14

84 14

85 15

1.05 0.18

1.02 0.18

1.4 0.18

6.5 3.5

Pajişte de deal, debut înflorire

1000 176

0.89 0.14

0.83 0.13

94 15

89 14

1.12 0.18

1.05 0.17

1.09 0.18

7.5 4.0

Secară 1000 171

0.84 0.14

0.78 0.13

84 14

84 14

1.72 0.29

3.0 4.0

Lucernă, început înflorire

1000 189

0.73 0.14

0.65 0.12

112 21

85 16

1.00 0.19

1.00 0.19

1.00 0.19

16.5 3.0

Trifoi alb, început înflorire

1000 110

1.03 0.11

1.00 0.11

144 16

109 12

0.83 0.09

0.92 0.10

0.87 0.10

13.0 2.5

Trifoi roşu, început înflorire

1000 153

0.81 0.12

0.74 0.11

104 16

87 13

1.01 0.15

1.01 0.15

1.01 0.15

13.0 2.5

Rapită 1000 123

0.85 0.10

0.81 0.10

122 15

95 12

1.45 0.18

1.16 0.14

1.31 0.16

16.0 4.0

Nutreţuri însilozate Siloz de ierburi 1000

191 0.88 0.17

0.81 0.15

80 15

76 16

2.17 0.41

1.31 0.25

1.55 0.30

6.5 3.5

Siloz porumb, (30 % SU)

1000 300

0.90 0.23

0.80 0.24

52 16

66 20

1.32 0.40

1.13 0.34

1.13 0.34

3.5 2.5

Siloz lucernă 1000 187

0.82 0.15

0.74 0.14

111 21

79 15

1.24 0.23

1.08 0.20

1.12 0.21

16.0 3.0

Nutreţuri rădăcinoase şi subprodusele lor Sfeclă furajeră 1000

130 1.15 0.15

1.16 0.15

92 8

86 11

0.91 0.12

0.60 0.70 2.5 1.5

Cartofi furajeri 1000 200

1.20 0.24

1.22 0.24

63 13

103 21

2.0 0.5

Frunze şi colete de sfeclă

1000 130

0.87 0.11

0.85 0.11

100 13

87 11

0.75 0.10

13.0 2.5

223

Valoarea nutritivă a nutreţurilor utilizate în hrana animalelor poligastrice (continuare) Valoare

energetică/kg SU

Valoare azotată/kg SU

Valoare de încărcare digestivă

Constituenţi minerali Nutreţuri SU

g/kg UFL UFC PDIN PDIE UIO UIL UIB Ca P

Tăiţei de sfeclă proaspeţi

1000 220

1.01 0.22

0.99 0.22

60 13

84 14

1.63 1.05 1.05 13.0 1.0

Melasă 1000 761

1.03 0.78

1.04 0.79

84 64

71 54

3.5 0.5

Nutreţuri fibroase şi celulozice Fân natural 1000

850 0.73 0.62

0.65 0.55

67 57

68 66

1.49 1.27

9.5 3.0

Fân lucernă 1000 850

0.67 0.57

0.58 0.49

112 95

94 80

1.20 1.02

1.03 0.88

1.04 0.88

15.5 2.5

Paie ovăz 1000 880

0.50 0.44

0.39 0.34

20 18

48 42

2.30 2.02

1.55 1.70 3.5 1.0

Paie grâu 1000 880

0.42 0.37

0.31 0.27

22 19

44 39

2.41 2.12

1.60 1.80 2.0 1.0

Coceni 1000 524

0.60 0.31

0.51 0.27

30 16

60 31

2.07 1.08

1.30 1.5 1.0

Nutreţuri concentrate Ovăz 1000

874 1.03 0.90

0.98 0.86

74 65

84 73

- - - 4.0 1.0

Porumb 1000 860

1.27 1.10

1.29 1.11

82 71

120 103

- - - 3.5 0.3

Orz 1000 865

1.12 0.97

1.11 0.96

80 69

101 87

- - - 3.2 0.4

Tărâţe de grâu 1000 868

0.90 0.78

0.84 0.73

114 99

96 84

- - - 1.5 12.8

Soia extrudată 1000 880

1.24 0.19

1.20 1.10

294 259

226 199

- - - 2.8 6.4

Floarea soarelui 1000 933

1.17 1.09

1.05 0.98

106 99

28 26

- - - 1.8 4.8

Şrot de soia 1000 872

1.14 0.99

1.12 0.98

348 303

241 210

- - - 3.4 7.0

Şrot de floarea soarelui

100 895

0.81 0.73

0.72 0.64

245 219

128 115

- - - 3.1 10.3

Alte materii prime Uree 1000

980 - - 1427

1443 - - - - - -

Fosfat dicalcic 1000 950

- - - - -

- - 240 185

Cretă furajeră 1000 980

- - - - -

- - 390 -

224

Bibliografie

Băia Gh. – Alimentaţia animalelor domestice. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti 1972. Burlacu Gh. – Potenţialul productiv al nutreţurilor şi utilizarea lor. Editura Ceres, Bucureşti, 2002. Clayton G. – More power in pelleting. Feed International, Martie, 1998. Dumitru Mihai – Boli de nutriţie şi metabolism la animale. Editura Ceres. Bucureşti, 1984. Halga P. şi col., - Nutriţie animală. Editura Dosoftei, Iaşi, 2000. Halga P. şi col., - Alimentaţie animală. Editura Dosoftei, Iaşi, 2002. Haţieganu V. şi col., - Bazele nutriţiei animalelor şi controlul sanitar veterinar al furajelor. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978. Jarrige R. şi col., - Alimentation des bovins, ovins et caprins. INRA, Paris, 1988. Jouany J.P. - Rumen microbial metabolism and ruminant digestion INRA, Paris, 1991. Larbier M., Leclerq B. - Nutriţia şi alimentaţia păsărilor. Editura Alutus-D, Bucureşti, 1994. Manole I. – Alimentaţia cabalinelor. Editura Terra Nova, Iaşi, 2001 Martin-Rossett W. şi col., - L’ alimentation des chevaux. INRA, Paris, 1990. Martinet Jack, L.-M., Houbedine - Biologie de la lactation. INSERM - INRA, Paris, 1993. Miloş M. şi col., - Probleme speciale de preparare şi controlul calităţii nutreţurilor. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983. Multon J.,L., - Analyse des constituents alimentaires 2 e edition, Lavoisier-Tec -Doc., Paris 1991. Pop I.M. – Aditivi furajeri. Editura TipoMoldova, Iaşi, 2006 Pop I.M. şi col. – Nutriţia şi alimentaţia animalelor, vol. I, II şi III. Editura TipoMoldova, Iaşi, 2006 Samoilă Marinela, Chihaia I.A. – Situaţia industriei de nutreţuri combinate la nivel global şi naţional în 2004. Revista NutriCom, nr. 1, Martie, 2005. Sauvant D. - Nutrition et alimentation animale, INA, Paris- Grignon, 1990. Sauveur Bernard - Reproduction des valailles et production d’oeufs, INRA, Paris 1990. Share S. - Ghidul bolilor la păsări. Editura Ceres, Bucureşti, 2002 Simeanu D. – Biostimulatori în alimentaţia păsărilor. Editura Alfa, Iaşi, 2004. Simeanu D. şi col. – Prepararea furajelor şi producerea nutreţurilor combinate. Editura Alfa, Iaşi, 2006 Stan Gh., Pop I.M. – Alimentaţia şi nutriţia animalelor. Editura Junimea, Iaşi, 1997. Stan Gh. şi Simeanu D. – Alimentaţia păsărilor. Editura Alfa, Iaşi, 2005 Stan Gh. şi Simeanu D. – Nutriţia animală. Editura Alfa, Iaşi, 2005 Stoica I. - Nutriţia şi alimentaţia animalelor. Editura Coral Sanivet, Bucureşti 1997. Stoica I., Stoica Liliana – Bazele nutriţiei şi alimentaţiei animalelor. Editura Coral Sanivet, Bucureşti, 2001. Teuşan V., Simeanu D. – Controlul calităţii furajelor şi a produselor de origine animală. Editura Vasiliana’98, Iaşi, 2001. Vacaru-Opriş I., Stan Gh. ş.a. – Tratat de Avicultură, vol. II. Editura Ceres, Bucureşti, 2002 Vermorel M. - Nutriţia energetica. In Jarrige - Alimentation des bovins, ovins&caprins, INRA.Paris, 1988 Wolter R. - Rationnement pratique de la vache laitiére, de la chévre et des ovins. Vigot Freres, Paris, 1971. Wolter R. - L’ alimentation du cheval, Vigot Freres, Paris, 1974. *** INRA, 1989 - L'alimentation des animaux monogastrique. Paris. *** INRA, 1989 - L'alimentation des animaux monogastriques: porc, lapin, volailles, 2e. ed.Paris. *** NRC, 1989 - Nutrient Requirements of Dairy Cattle. Sixth revised Edition. *** NRC, 1989 - Nutrient Requirements of Horses. Fifth revised Edition. *** NRC, 1994 - Nutrient Requirements of Poultry. *** NRC, 1994 - Nutrient Requirements of Poultry. Ninth revised Edition. *** NRC, 1998 - Nutrient Requirements of Swine. *** NRC, 1998 - Nutrient Requirements of Swine. Tenth Revised Edition. *** NRC, 2001 - Nutrient Requirements of Dairy Cattle. Seventh Revised Edition.