nulitatea actului juridic

Nulitatea actului juridic civil 5

CAPITOLUL I

NOŢIUNEA ŞI DELIMITAREA NULITĂŢII ACTULUI JURIDIC

CIVIL

SECŢIUNEA I

Noţiunea nulităţii actului juridic civil

1. Definiţie şi terminologie

1.1 Definiţie

Dimensiunea juridică a societăţii este o realitate asupra căreia se apleacă – spre

a-i cerceta legităţile, regularităţile, geneza şi modalităţile de implicare şi determinare

a comportamentului uman – atât dreptul, cât şi alte componente ale sistemului

ştiinţelor sociale (istoria, sociologia, politologia etc.)

Fiind determinat de scopuri care se impun acţiunii, dreptul – ca fenomen

normativ – reprezintă o tentativă de disciplinare, de coordonare a relaţiilor sociale, în

vederea unor valori larg receptate de societate, cum ar fi: proprietatea, siguranţa

juridică şi securitatea libertăţilor individuale, etc.

Solidară cu sine însăşi şi în propriul său interes, societatea îşi organizează un

ansamblu de mijloace – între care şi cele normative – prin care se apără împotriva

activităţilor ce-i tulbură existenţa sau îi periclitează progresul. Norma juridică

reglementează acele relaţii sociale care vizează buna desfăşurare a raporturilor din

societate şi care constituie fundamentul întregii ordini sociale. Sancţiunea este un

element potenţial al normei juridice. Ea apare ca un complex de urmări nefavorabile

– obligarea la dezdăunare, lipsirea unor acte de efectele urmărite, confiscarea unor

bunuri, amenzi – urmări care sunt expresia autoapărării sociale faţă de


comportamentul deviant al membrilor săi1. Deci, o importantă sancţiune juridică o

constituie nulitatea actului juridic – lipsirea unor acte de efectele urmărite, dacă

aceste efecte sunt contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă –

şi de aceea e necesară şi importantă studierea amplă a acestei sancţiuni şi în domeniul

dreptului civil.

În legislaţia noastră civilă nu există o definiţie a nulităţii actului juridic civil.

În această situaţie, în literatura de specialitate s-au formulat mai multe definiţii

ale nulităţii actului juridic civil.

Traian Ionaşcu şi Eugen Barasch defineau nulitatea ca “sancţiunea încălcării

prin act juridic – încălcare la data când actul a fost făcut – a unei dispoziţii a legii.”2

Această definiţie este deficitară, deoarece nu menţionează normele a căror încălcare

se sancţionează cu nulitate, şi anume normele ce reglementează condiţii de validitate.

Precizarea aceasta este necesară deoarece la încheierea actului pot fi încălcate şi alte

dispoziţii legale, sancţiunea nefiind însă nulitatea (spre exemplu, nu se respectă forma

cerută ad probationem sau cea pentru opozabilitate faţă de terţi).

Profesorul O. Căpăţână arată că “Prin nulitate se înţelege o sancţiune de drept

civil care suprimă, în măsura stabilită prin hotărâre judecătorească, efectele actului

juridic, potrivnice scopului urmărit de dispoziţiile legale referitoare la condiţiile sale

de validitate”3. În această definiţie este bine surprinsă esenţa nulităţii; nu trebuia însă

reţinută în definiţie menţiunea “în măsura stabilită prin hotărâre judecătorească” din

două motive: pe de o parte, ea lasă impresia caracterului judiciar al sancţiunii, când,

în realitate, există o sancţiune legală – fiind opera legii – şi pe de altă parte, ea nu

corespunde realităţii în cazul nulităţii relative, neaplicată – judiciar în cadrul

termenului de prescripţie extinctivă; ori şi în această ipoteză, există sancţiunea

nulităţii. În plus, menţiunea la care ne referim pare a exclude – de plano –

1 A se vedea N. Popa, “Teoria generală a dreptului”, Editura Actami, Bucureşti, 1996, pag. 1642 a se vedea Tr. Ionaşcu, E.A. Barasch - Nulitatea actului juridic civil - în ”Tratat de drept civil”, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, pag. 320; idem, “La conception de la nullité des acts juridique, dans le droit civil socialiste roumain, avec une étude de la conception que se fait de nulite, des acts juridiques le droit civil français contemporain”, 1978, pag. 116-1243 O. Căpăţână - Nulitatea actului juridic civil - în “Tratat de drept civil”, vol. I, “Partea generala”, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 212


posibilitatea nulităţii amiabile, ceea ce e în contradicţie atît cu doctrina 4, cât şi

jurisprudenţa5.

Doru Cosma în lucrarea “Teoria generală a actului juridic civil” arată că

nulitatea e mijlocul tehnic prevăzut de lege pentru a asigura respectarea condiţiilor de

validitate a actului juridic. În măsura în care un act juridic concret nesocoteşte aceste

condiţii, el este lipsit de efectele sale prin mijlocirea nulităţii. Întrucât însă, ceea ce se

urmăreşte în ultimă analiză prin instituirea nulităţii nu este reprimarea încălcării în

sine a legii, ci asigurarea realizării scopului în considerarea căruia a fost stabilită

condiţia de validitate, nulitatea trebuie să opereze numai când nesocotirea condiţiei

de validitate respective contravine acestui scop. Ca atare, nulitatea este sancţiunea

îndreptată împotriva acelor efecte ale actului juridic care contravin scopului urmărit

prin stabilirea, de către legiuitor sau de către părţi, a condiţiilor de validate a actului

juridic.

1.2 Terminologie

Noţiunea de nulitate primeşte următoarele accepţiuni:

(1) nulitatea – sancţiune. În această accepţiune, nulitatea desemnează calitatea

de sancţiune a măsurii, sancţiunea care intervine în cazul în care actul juridic se

încheie fără respectarea condiţiilor de validitate. Acesta este sensul frecvent folosit de

doctrină şi practică.

S-ar mai putea spune că în această primă accepţiune, nulitatea actului juridic

civil desemnează consecinţele nerespectării condiţiilor esenţiale de validitate ale

actului juridic, cu prilejul încheierii acestuia6.

(2) nulitatea – instituţie juridică. În această accepţiune, nulitatea desemnează

instituţia juridică a nulităţii, adică totalitatea normelor juridice care o reglementează.

Această accepţiune e folosită de obicei atunci când se vorbeşte despre “regimul

juridic al nulităţii”7.

4 D. Cosma, “Teoria generală a actului juridic civil”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pag. 333-3345 A se vedea concluzia ce se desprinde din dec. nr. 583/1987 a Secţiei civile a fostului Trib. Supr., în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1987, pag. 70-726 I. Dogaru, “Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil”, Casa de Editură şi Presă “Şansa”, Bucureşti, 1993, pag. 2237 A. Pop, Gh. Beleiu, “Drept civil. Teoria generală a dreptului civil”, Tipografia Univ. Bucureşti, 1980, pag. 348


Nulitatea actului juridic civil este acea sancţiune care lipseşte actul juridic de

efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Din această

definiţie rezultă trăsăturile caracteristice ale nulităţii, şi anume :

a) nulitatea este o sancţiune a dreptului civil. Această trăsătură precizează ce

este nulitatea actului juridic civil; totodată, prin folosirea expresiei “o

sancţiune” se relevă faptul că nulitatea este numai una din sancţiunile

dreptului civil, care asigură respectarea normelor sale (alături de

rezoluţiune, reziliere, inopozabilitate, revocare, caducitate, reducţiune).

b) sfera de aplicare a nulităţii este circumstanţiată la actele juridice; ea nu

priveşte faptele juridice stricto-sensu;

c) conţinutul acestei sancţiuni constă în lipsirea actului juridic de efectele

contrare legii; se precizează deci în ce constă nulitatea ;

d) nulitatea nu vizează întregul act juridic, ci numai unele efecte ale sale care

contravin legii;

e) nulitatea nu intervine pentru orice încălcare, prin act juridic, a normelor

juridice, ci numai a acelor norme care sunt stabilite de legiuitor pentru

încheierea valabilă a actului;

f) în aprecierea neconcordanţei cu legea a efectelor actului juridic, se apelează

la finalitatea legii, în sensul că efectele de care este lipsit actul juridic civil

sunt numai acelea contrare scopului legii;

g) momentul în raport cu care se apreciază conformitatea cu legea a actului

juridic este acela al încheierii lui.

2. Sediul materiei

De lege lata, nu există o reglementare compactă a nulităţii actului juridic civil.

Normele care alcătuiesc această instituţie se găsesc răspândite în tot Codul civil –

art. 5, 790 alin.1, 803, 822-823, 839, 886, 910 alin.2, 953, 961, 965-966, 1008,

1010, 1067, 1157, 1167-1168, 1190, 1308-1309, 1211, 1689 alin.2, 1712-1716,

1774-1776, 1897, 1900 – precum şi în alte izvoare de drept civil, precum:

Decretul nr. 31/1954 (art.20 şi 34), Legea nr.18/1991.


3. Funcţiile nulităţii

Nulitatea actului juridic civil poate realiza următoarele funcţii:

funcţia preventivă, care constă în efectul inhibitoriu pe care îl execută

asupra subiectelor de drept civil, tentate să încheie actul juridic cu

nerespectarea condiţiilor sale de valabilitate8. Ameninţând cu nimicirea

orice încercare de eludare a reglementărilor în vigoare, nulitatea frânează de

la sine eventualele abuzuri. Practic, ca “sabie a lui Damocles” ea

preîntâmpină în imensa majoritate a cazurilor, prin inhibiţia pe care o

exercită asupra părţilor, tendinţa de a contraveni dispoziţiilor normative la

constituirea actului juridic.

Finalitatea preventivă poate fi realizată îndeosebi dacă actul îmbracă

haina autentică, deoarece va beneficia astfel de o verificare prealabilă a

legalităţii, efectuată de organul instrumentator, de regulă notarul public9.

Acesta este dator să verifice ca actele pe care le instrumentează să nu

cuprindă clauze contrare legii şi bunelor moravuri, să ceară şi să dea

lămuriri părţilor asupra conţinutului acestor acte iar în cazul în care actul

solicitat este contrar legii, notarul public va refuza întocmirea lui10.

funcţia sancţionatorie. Dacă prima funcţie nu şi-a dovedit eficienţa, intră în

acţiune această a doua funcţie care înseamnă tocmai înlăturarea efectelor

contrare legii. Într-o asemenea situaţie, voinţa individuală este înlăturată,

restabilindu-se raportul optim care trebuie să existe între voinţa individuală

şi cea a colectivităţii. Funcţia sancţionatorie a nulităţii, departe de a conduce

la desfiinţarea globală a actului juridic, se defineşte prin caracterul limitat al

rezultatelor pe care le generează. Ea nu ţinteşte la reprimarea în sine, ci

urmăreşte să asigure realizarea scopului în vederea căruia legea a instituit

condiţia de validitate nesocotită. În consecinţă, nulitatea infirmă acele

efecte ale actului care contravin unei dispoziţii legale imperative, explicite

8 G. Boroi, “Drept civil. Partea generala”, Editura All, Bucuresti, 1998, pag. 235 9 O. Căpăţână, op. cit., vol.I, pag. 212-213

10 a se vedea art.3 din Legea nr.36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale


sau tacite, lăsându-le de regulă în fiinţă, pe cât posibil, pe celelalte. Numai

în situaţii de excepţie nulitatea afectează actul în totalitate. Funcţia nulităţii

constă în a înlătura definitiv unele efecte potrivnice legii, izvorâte direct din

actul juridic, iar nu în a sancţiona calitatea voinţei subiectului de drept în

cauză.

funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii în domeniul actelor

juridice civile. Această funcţie este, în esenţă, sinteza celeilalte. Prin

realizarea celor două funcţii de mai sus, se asigură respectarea normelor de

drept civil care reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic

civil. Totodată, nulitatea apare ca un mijloc juridic de asigurare a respectării

ordinii publice şi bunelor moravuri. Ea intervine pentru a restabili

preeminenţa legii temporar încălcate prin manifestarea de voinţă a

subiectului de drept.

Alţi autori11 privesc din alt unghi de abordare funcţiile nulităţii

distingând între funcţia potenţială a nulităţii şi funcţia operativă. Perioada

interimară, de provizorat, ce începe concomitent cu naşterea operaţiunii

imperfecte este urmată, în mod obişnuit, de intervenţia organului de

jurisdicţie, care dispune anularea. Rezultă astfel că acţiunea nulităţii constă

iniţial în efecte potenţiale; ea produce consecinţe operative, radicale, de-

abia în faza contencioasă.

funcţia potenţială a nulităţii. În perioada interimară, actul juridic imperfect

dăinuie ca titlu executor. Deşi viciat, el produce în fapt efecte normale, care

îi sunt inerente, ca şi cum ar fi pe deplin valabil. Ca atare, nimic nu

împiedică un început de executare sau chiar îndeplinirea integrală de către

părţi a obligaţiilor asumate. Totodată, operaţiunea încheiată se bucură,

media tempora, de prezumţia de validitate – o aparenţă de existenţă legală,

totuşi suficientă pentru a o înscrie, prin materialitatea şi prin consecinţele ei,

în circuitul civil. În faza interimară este cu putinţă ca părţile să procedeze,

din proprie iniţiativă la validarea actului juridic, intrarea subsecventă în

11 O. Căpăţână, op. cit., vol.I, pag.212-213


legalitate, având ca rezultat să preîntâmpine o eventuală nimicire pe care

nulitatea latentă o prevesteşte.

funcţia operativă a nulităţii. Potrivit finalităţii care o defineşte, nulitatea

intervine eficient şi radical în faza judiciară, pentru a stabili preeminenţa

legii temporar încălcate prin manifestarea de voinţă a subiectului de drept.

Acţiunea nulităţii se exercită nemijlocit asupra actului juridic imperfect de

natură civilă, cu specială referire la condiţiile contemporane constituirii

sale; ea constă într-o sancţiune, în principiu limitată, întemeiată pe o

hotărâre judecătorească.

Funcţiile nulităţii constituie, de fapt, însăşi raţiunea de a fi a nulităţii actului

juridic civil, adică fundamentul său.

4. Concepţia despre nulitate

În decursul timpului, concepţia despre nulitatea actului juridic civil a cunoscut

o anumită evoluţie.

Astfel, într-o primă etapă, numită “clasică”, nulitatea era concepută ca o “stare

organică”, ca o “calitate intrinsecă a actului juridic”. În fundamentarea acestei

concepţii se pleacă de la asemănarea actului juridic încheiat cu nerespectarea actului

juridic, organismul care este imperfect (bolnav), motiv pentru care acestei concepţii i

s-a spus că este a “actului organism”12.

Consecinţa care se deduce din această concepţie era următoarea: nulitatea

loveşte actul juridic în întregul său, actul nefiind susceptibil de a produce vreun efect

juridic; în această concepţie, nulitatea actului juridic era întotdeauna totală şi

iremediabilă; regula exprimată în adagiul quod nullum est, nulum producit effectum

se aplica până la ultima consecinţă, adică având intensitate maximă13.

În concepţia arătată subzistau reminiscenţe provenite din dreptul roman, care

proclamase regula qui contra legem agit nihil agit cu accentul pe nimicirea totală a

actului juridic (nihil).

Prin opoziţie, cu optica tradiţională, desigur prea rigidă, literatura de

specialitate a învederat cu deplin temei că “nulitatea nu mai este o măsură îndreptată

12 Tr. Ionescu, E.A.Barasch, “Tratat de drept civil”, vol. I, pag. 317-320.13 Gh. Beleiu, “Drept civil. Teoria generală”, Tipografia Universităţii, Bucureşti, 1986, pag. 249.


împotriva actului juridic ca atare, ci este o măsură care tinde ca anumite efecte ale

actului juridic să nu se producă”14. Se suprimă efectele care ar contrazice dispoziţia

legală încălcată – scopul dispoziţiei legale – dar sunt lăsate neatinse celelalte efecte –

care, tocmai pentru că nu sunt în neconcordanţă cu scopul unei dispoziţii legale, nu se

vede totuşi pentru ce ar fi totuşi şi ele înlăturate. “Nulitatea apare nu ca o sancţiune

îndreptată împotriva actului juridic în sine, ci ca o măsură prin care se urmăreşte ca

anumite efecte ale actului juridic, ce contrazic scopul dispoziţiei legale nesocotite, să

nu se producă. Absenţa unor astfel de efecte este de natură a lua nulităţii orice

justificare”15.

În noua concepţie, caracterul represiv al nulităţii suferă, aşadar, în esenţă, o

atenuare, fiindu-i strict limitate consecinţele negative pe care le exercită asupra

actului juridic şi înlesnindu-se în cea mai largă măsură posibilităţile de a-l remedia.

Deci nulitatea, ca sancţiune a actului juridic nu este decât mijlocul juridic prin care se

restabileşte legalitatea încălcată la încheierea actului juridic. S-a formulat astfel teza

proporţionalizării efectelor nulităţii în raport cu finalitatea legii, în această concepţie,

nulitatea este în principiu parţială şi remediabilă.

În literatura de specialitate acestei concepţii i s-a spus chiar că este “noua

concepţie a dreptului civil despre nulitatea actului juridic”, fundamentându-se pe

argumente de text, de cazuistică (soluţii ale practicii judiciare) şi de drept comparat.

Un prim argument de text constă în invocarea art. 1008 C.civ. potrivit căruia

“condiţia imposibilă sau contrarie bunelor moravuri sau prohibită de lege, este nulă şi

desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa”. Înţelegându-se prin “condiţie” “clauză”

textul dobândeşte înţelesul: clauza ilicită şi imorală este nulă şi desfiinţează actul

juridic ce depinde de ea; textului i se dă valoare de prezumţie: clauza nulă trebuie

socotită că nu a fost determinantă la încheierea actului juridic – astfel va fi nulă

numai acea clauză, iar nu întregul act.

Art. 1 alin. final al Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă

dispune: “orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este

14 O. Căpăţână, op. cit., vol. I, pag. 214-215.15 a se vedea Trib. Supr., Sect. civ., dec. nr. 1024/1972 in Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1972


nulă”. Nulitatea afectează deci numai clauza din act, iar nu şi actul care ar cuprinde o

asemenea clauză16.

Argumentul de cazuistică este cel extras din practica judiciară, în sensul că se

au în vedere soluţiile date de instanţe până la formularea concepţiei din punct de

vedere teoretic, dar care au consacrat in terminis principiul nulităţii parţiale.

Din doctrina actuală şi jurisprudenţa din Franţa se poate reţine că, în principiu,

ar trebui să se recurgă la analiza cauzei actului juridic pentru a se constata care este

rolul şi influenţa acelor clauze care încalcă dispoziţiile legale asupra actului respectiv.

Dacă este vorba de o clauză care reprezintă cauza impulsivă şi determinantă a actului

juridic, acesta va fi în întregime nul, deoarece nu s-ar putea susţine că menţinerea în

vigoare a unui asemenea act ar corespunde intenţiei pe care au avut-o părţile la

încheierea lui. Dacă se constată că o clauză este nulă şi ea nu este esenţială, poate fi

considerată nescrisă, restul actului juridic rămânând neatins.17

Dar, în general, instanţele franceze preferă anularea în întregime a actului

juridic civil, invocând de pildă, motivul că o clauză nulă – contrară ordinii publice –

este fie cauza impulsivă şi determinantă a actului juridic, fie condiţia care a

determinat părţile să încheie acel act.18

Problema concepţiei despre nulitatea actului juridic civil este de actualitate şi

după Revoluţia română din decembrie 1989; mai precis, problema s-a pus în termenii

următori: pot fi socotite valabile actele juridice încheiate anterior lui decembrie 1989,

care potrivit legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 (art. 44 – 45) – abrogate în decembrie

1989 – erau lovite de nulitate absolută? Au fost “validate” asemenea acte prin

abrogarea normelor care instituiau cauzele lor de nulitate?

În doctrină, problema a primit deja două rezolvări diametral opuse.

Într-o teză – întemeiată pe concepţia caracterului remediabil al nulităţii – se

consideră că asemenea acte au devenit valabile prin asanarea nulităţii prevăzută, illo

tempore, ca o consecinţă a abrogării acestor legi şi a celor ulterioare care prevăzuseră

inadmisibilitatea transmiterii între vii a terenurilor pentru că nulităţile prevăzute în

legile abrogate nu mai corespund şi nu apără noile relaţii sociale stabilite după 16 G. Boroi, op. cit., pag. 236.17 P.M. Cosmovici “Introducere în dreptul civil”, Editura All, Bucureşti, 1996, pag. 138.18 J. Carbonnier, “Droit civil, 4, Les obligations”, Presses Universitaires de France, Paris, 1969, pag. 160.


Revoluţie. Suntem deci nu în faţa unui act juridic nul, ci a unui act juridic valabil,

întrucât ordinea de drept actuală nu este cu nimic lezată, ci, dimpotrivă, oferă un

cadru juridic prielnic de validare a unor asemenea raporturi juridice19.

Într-o altă opinie, dimpotrivă, se arată că autorul studiului precedent răspunde

la întrebarea privind valabilitatea acestor acte juridice încheiate sub imperiul

dispoziţiilor legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 exclusiv prin perspectiva acelei

concepţii despre nulitate care îndreaptă această sancţiune împotriva efectelor ilicite

ale actului juridic şi nu chiar împotriva actului juridic; nefiind o stare organică a

actului juridic, nulitatea este asanată dacă o lege nouă înlătură cerinţa prevăzută ad

validitatem de legea veche. Aşa fiind, actele juridice care erau nule în raport cu

exigenţele legilor nr. 58/1974 şi 59/1974 au devenit valide după abrogarea acestor

dispoziţii legale.

Răspunsul la o asemenea întrebare poate şi trebuie să fie dat însă şi din

perspectiva principiilor ce cârmuiesc aplicarea legii civile în timp.

Principala normă conflictuală a dreptului intertemporal este înscrisă chiar în

art. 1 din Codul civil şi art. 15 alin. 2 din Constituţia României: “Legea dispune

numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă”. Regula neretroactivităţii legii este

imperativă, deci interpretul dispoziţiei legale nu are dreptul să se abată de la ea.

În general, se admite că nulitatea actului juridic civil este cârmuită de legea în

vigoare la data întocmirii sale, ceea ce se explică atât prin faptul că, de regulă,

efectele nulităţii coboară în trecut până la acea dată, cât şi prin faptul că sancţiunea

nulităţii este dictată tocmai de încălcarea unei dispoziţii legale în fiinţă la epoca

naşterii actului. Ca urmare, noul act normativ nu poate, fără a fi retroactiv, să

cârmuiască regimul nulităţii actelor juridice definitiv constituite, modificate sau

stinse înainte de intrarea ei în vigoare, fie că ar suprima vechile cauze de nevaliditate,

fie că ar introduce altele suplimentare.

Autorii care susţin că în asemenea ipoteze, actul juridic nul potrivit legii vechi

devine valid când legea nouă înlătură cauza de nulitate, îşi întemeiază soluţia pe ideea

că a dispărut neconcordanţa dintre act şi lege.

19 I.C. Vurdea, “Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor” I în “Dreptul” nr. 6/1990, pag. 44 – 45.


Această demonstraţie porneşte de la o premisă greşită. Nulitatea, ca sancţiune

civilă, se aplică pentru încălcarea unei anumite legi, în vigoare la data constituirii

actului şi pentru ignorarea scopului acelei legi. Neconcordanţa există între act şi

scopul legii sub imperiul căreia a fost întocmit. Chiar dacă legea respectivă şi scopul

ei sunt înlocuite de o lege nouă şi un scop nou, concordanţa nu mai poate fi restabilită

pentru că ea s-ar raporta la o altă lege decât aceea care a cârmuit actul la data naşterii

sale. A afirma că actul juridic devine valid prin concordanţa efectelor sale cu legea

nouă şi scopul acestuia înseamnă a recunoaşte că legea nouă îşi întinde puterea asupra

trecutului până la data întocmirii actului, deci că legea nouă retroactivează, fără ca

legiuitorul s-o spună expres. Ori, faţă de prevederile imperative ale art. 15 alin. 2

Constituţia României, retroactivitatea nu este posibilă20.

Sintetizând, concepţia dreptului nostru civil asupra nulităţii actului juridic se

exprimă în următoarele idei:

- nulitatea actului juridic civil este o sancţiune care priveşte efectele

actului juridic, iar nu actul în întregul său ;

- principiul în reprezintă nulitatea parţială, iar excepţia nulitatea totală ;

- în principiu, nulitatea este remediabilă, numai prin excepţie fiind

iremediabilă.

SECŢIUNEA A II – A

Delimitarea nulităţii faţă de alte instituţii de drept civil20 C. Bârsan, V. Stoica, “Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor”, II, în “Dreptul” nr. 6/1990, pag. 49-51


1. Precizări prealabile

Mai buna înţelegere a nulităţii presupune şi operaţiunea delimitării ei faţă de

alte cauze de

ineficacitate a actului juridic civil. Înţeleasă în sens larg, ineficacitatea subsumează

toate acele cazuri în care, din diferite cauze, un act juridic nu îşi poate produce

efectele în vederea cărora a fost încheiat, total sau parţial, definitiv ori vremelnic21.

Nu numai nulitatea este cea care conduce la lipsirea actului juridic de efecte, ci şi alte

cauze, posterioare încheierii lui, precum: rezoluţiunea, rezilierea, caducitatea,

revocarea, inopozabilitatea, reducţiunea22.

Delimitarea nulităţii faţă de aceste cauze de ineficienţă a actului juridic este de

natură a servi atât la mai buna configurare a conceptului de “nulitatea actului juridic

civil, cât şi la preîntâmpinarea confundării lor.

2. Delimitarea nulităţii faţă de rezoluţiune

Delimitarea presupune cunoaşterea, mai întâi a conceptelor în cauză şi apoi

semnalarea asemănărilor şi deosebirilor de regim juridic dintre ele.

Dacă nulitatea este lipsirea de efecte a unui act juridic încheiat cu

nerespectarea normelor privind condiţiile sale de validitate, rezoluţiunea constă în

desfiinţarea unui contact sinalagmatic, cu executare uno ictu, pentru neexecutarea

culpabilă a obligaţiilor de către una dintre părţi 23.

Asemănările dintre nulitate şi rezoluţiune sunt următoarele :

- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil ;

- ambele produc efecte retroactive (ex tunc) ;

- ambele sunt (în principiu) judiciare (presupunând o hotărâre a

organului de jurisdicţie competent)24.

21 D. Cosma, op. cit., pag. 41522 Gh. Beleiu “Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele de drept civil”, pag. 18023 Gh. Beleiu, op. cit. pag. 180-18124 Astfel art. 961 Cod. civ. prevede:”Convenţia făcută prin eroare, violenţă sau dol nu este nulă de drept, ci dă loc numai acţiunii de nulitate”, iar potrivit art. 1020-1021 Cod. civ. “Condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său” şi “într-acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia contractul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea cu daune-interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate”.


Deosebirile dintre nulitate şi rezoluţiune sunt, în principal următoarele :

- o deosebire de ipoteză : dacă nulitatea presupune un act nevalabil,

rezoluţiunea presupune un act valabil încheiat ;

- o deosebire de domeniu sau sferă de aplicare; dacă nulitatea se aplică

oricărui act juridic civil, rezoluţiunea priveşte doar contractele

sinalagmatice cu executare uno ictu;

- o deosebire privind data cauzelor: dacă la nulitate cauzele sunt

contemporane momentului încheierii actului, la rezoluţiune cauza –

neexecutarea culpabilă de către una dintre părţi – este ulterioară

momentului încheierii ;

- prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite, în ce priveşte

începutul ei, în cele două cazuri. Astfel, acţiunii în nulitate relativă i

se aplică regula şi specială prevăzută în art. 9 din Decretul nr.

167/1958 iar acţiunea în constatarea nulităţii absolute este

imprescriptibilă, pe când acţiunii în rezoluţiune i se aplică regula

generală privind începutul prescripţiei extinctive, prevăzută în art. 7

alin. 1 din Decretul nr.167/1958 25.

- o deosebire privind rolul atribuit instanţei. Nulitatea o dată reţinută,

trebuie să ducă la desfiinţarea actului juridic, instanţa neavând

posibilitatea de a aprecia gravitatea culpei părţii împotriva căreia se

pronunţă şi de a refuza aplicarea ei; în cazul rezoluţiunii, judecătorii

au o atare putere de apreciere, fiind îndrituiţi să acorde debitorului

deficient un termen de graţie pentru îndeplinirea obligaţiilor (art.

1021 Cod. civ.)

- o deosebire cât priveşte natura răspunderii pe care o atrage în caz de

desfiinţare a actului. Când se pronunţă nulitatea, răspunderea părţilor,

dacă există, este supusă regulilor responsabilităţii delictuale, iar

pentru restituirea prestaţiilor, normelor aplicabile plăţii lucrului 25 Art.7 alin.1 din Decretul 167/1958 prevede că:”Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul de acţiune sau dreptul de a cere executarea silită”, iar art.9:”Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să curgă de la data când acesta a încetat. În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.”


nedatorat ; când contractul este rezolvit pentru neexecutarea

obligaţiilor, răspunderea părţii deficiente are caracter contractual,

deoarece în acest caz a existat contract valabil26.

3. Delimitarea nulităţii faţă de reziliere

Rezilierea este încetarea-desfacerea – unui contract sinalagmatic, cu executare

succesivă, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.

Între nulitate şi reziliere există, în esenţă, aceleaşi asemănări şi deosebiri ca şi

în cazul nulitate – rezoluţiune, cu menţiunea că efectele, de data aceasta, nu sunt

retroactive, ci numai pentru viitor – ex nunc27.

Trebuie menţionat că nici nulitatea nu operează retroactiv (ex tunc) în cazul

contractelor cu prestaţii succesive, a căror executare a avut loc, în tot sau în parte şi

restabilirea în natură a situaţiei de dinaintea încheierii lui nu este posibilă , ci numai

pentru viitor (ex nunc) deci ca o reziliere28.

4. Delimitarea nulităţii faţă de caducitate

Caducitatea este cauza de ineficacitate constând în lipsirea actului juridic civil

de orice efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale şi independent

de voinţa autorului actului. De exemplu, neacceptarea ofertei de către destinatarul ei

sau predecesul legatarului sau pieirea bunului ce formează obiectul legatului cu titlu

particular determină caducitatea ofertei, respectiv a legatului29.

Nulitatea şi caducitatea se aseamănă prin aceea că sunt cauze de ineficacitate,

dar se deosebesc prin :

- ipotezele pe care le presupun: nulitatea presupune un act nevalabil, pe

când caducitatea presupune un act valabil încheiat ;

- modul de a opera: nulitatea operează ex tunc (cu excepţiile arătate),

caducitatea operează doar ex nunc (pentru viitor), întrucât pentru

trecut nu s-au produs nici un fel de efecte ale actului ;26 D. Cosma, op. cit., pag. 41527 Spre ex., încheierea contractului de închiriere prin violenţă-viciu de consimţământ-atrage anulalilitatea contractului, pe când neplata chiriei de către chiriaş poate conduce la rezilierea contractului.28 A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., pag. 41329 Gh. Beleiu, op. cit., pag. 181


- data cauzelor ce le determină: cauzele de nulitate sunt anterioare ori

concomitente momentului încheierii actului, pe când cauzele ce atrag

caducitatea sunt întotdeauna ulterioare încheierii actului ;

- raportul, cu voinţa autorului actului, a cauzei de ineficacitate: pe când

în cazul nulităţii, cauza de nulitate este dependentă sau nu de voinţa

(intenţia) autorului (părţii) actului (în cazul dolului, violenţei, fraudei,

cauza de nulitate chiar presupune intervenţia), în cazul caducităţii

întotdeauna cauza de ineficacitate este independentă de voinţa

autorului (iar nu de cea a beneficiarului actului)30.

5. Delimitarea nulităţii faţă de revocare

Cuvântul “revocare” este poate cel mai indefinit termen din dreptul civil. În

legislaţie, doctrină şi practică, termenul “revocare” primeşte cele mai diferite sensuri:

retractare (act unilateral voluntar); revocare (pauliană) – acţiune în inopozabilitate;

revocare (judecătorească) – sancţiune pentru nerespectarea anumitor obligaţii faţă de

gratificant ale gratificatului; revocat (de drept) – rezoluţiune legală (ex vi legis);

denunţare (unilaterală ori bilaterală – mutuus disensus); reziliere, etc.

Aici prin revocare desemnăm acea sancţiune civilă care constă în înlăturarea

efectelor actului juridic datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile

a sarcinii.

Între nulitate şi revocare există asemănarea de a fi – ambele – cauze de

ineficacitate a actului juridic, dar există şi deosebiri, precum :

- cea de ipoteze: pe când nulitatea presupune un act nevalabil,

revocarea presupune un act valabil încheiat ;

- cea de dată a cauzelor: dacă nulitatea presupune cauze contemporane

momentului încheierii actului, revocarea presupune cauze ulterioare

încheierii actului ;

- cea de domeniu: dacă nulitatea se aplică oricărui act juridic civil,

revocarea se aplică, în principiu, actelor cu titlu gratuit (liberalităţi) ;

30 A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., pag. 414


- cea privind prescripţia extinctivă a acţiunilor (supuse unor reguli

diferite).

6. Delimitarea nulităţii faţă de inopozabilitate

Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii unor cerinţe de

publicitate faţă de terţi sau a lipsei ori depăşirii puterii de a reprezenta.

Deosebirile dintre nulitate şi inopozabilitate sunt, în principal următoarele :

- de ipoteze: nulitatea presupune un act nevalabil, pe când

inopozabilitatea presupune un act valabil încheiat. Pe când nulitatea

priveşte nerespectarea unor condiţii de valabilitate a actului,

inopozabilitatea nu presupune încălcarea unor norme ce

reglementează valabilitatea actului, ci numai posibilitatea opunerii lui

terţilor ;

- de domeniu de aplicare: nulitatea vizează toate actele juridice, pe

când inopozabilitatea prezintă interes şi se pune problema ei doar în

cazul acelor acte juridice pentru care legea prevede anumite măsuri

de publicitate ;

- de efecte: dacă în caz de nulitate efectele privesc atât părţile, cât şi

terţii, în caz de inopozabilitate efectele actului se produc faţă de părţi,

dar nu se produc faţă de terţi ;

- de cauze: la nulitate, cauzele sunt contemporane încheierii actului, pe

când inopozabilitatea presupune neîndeplinirea unor formalităţi

ulterioare (de regulă) ;

- modalităţi de remediere: nulitatea relativă poate fi “confirmată”, pe

când inopozabilitatea poate fi înlăturată prin “ratificare” (în

consecinţă, termenii “confirmare” şi “ratificare” nu sunt sinonimi,

astfel că fiecare trebuie folosit la locul şi cu interesul lui).

7. Delimitarea nulităţii faţă de reducţiune


Reducţiunea este sancţiunea actelor încheiate prin nesocotirea unor interdicţii

stabilite de lege pentru ocrotirea anumitor interese, cum ar fi cele ale moştenitorilor

rezervatari sau pentru asigurarea unui echilibru al prestaţiilor în contractele cu titlu

oneros. Dreptul civil cunoaşte următoarele cazuri de aplicare a acestei sancţiuni:

- reducţiunea liberalităţilor (legate şi donaţii) excesive, adică a actelor

cu titlu gratuit ce încalcă dreptul la rezervă a moştenitorilor legali

rezervatari; în acest caz, reducţiunea este singura sancţiune care se

aplică pentru actele încheiate cu nesocotirea dreptului la rezervă ;

- reducerea prestaţiei exagerate, dintr-un contract cu titlu oneros

încheiat prin viciul de consimţământ care este leziunea; în acest caz,

reducţiunea este o sancţiune ce funcţionează alternativ cu

anulabilitatea (nulitatea relativă);

- reducţiunea penalităţii convenţionale, dacă este vădit

disproporţionată, în raport cu paguba suferită de creditor ;

- reducţiunea în materia asigurării facultative31.

Excepţie făcând al doilea caz, în toate celelalte cazuri există o deosebire

esenţială între nulitate şi reducţiune, în sensul că numai în cazul nulităţii este vorba de

ineficacitatea unui act nevalabil încheiat, pe când în celelalte cazuri actele în cauză

(ori clauze din ele) au fost încheiate în mod valabil, numai că, ulterior, datorită unor

împrejurări specifice fiecărui caz, intervine ineficacitatea – totală sau parţială – a

actului.

Nulitatea trebuie deosebită şi de condiţie – ca modalitate a actului juridic civil.

Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa

(naşterea ori desfiinţarea) actului juridic civil32. Într-o decizie33 a Curţii Supreme de

Justiţie se arată că: “În calitatea sa de coindivizar, pârâtul şi-a vândut cota sa

succesorală dintr-un imobil. Nici o dispoziţie legală nu interzice vânzarea cote

succesorale, cumpărătorul subrogându-se în drepturile coindivizarului vânzător.

Aşadar, vânzarea cotei succesorale dintr-un bun aflat în indiviziune, de către

coindivizar unui terţ, nu atrage nulitatea actului de înstrăinare, ci supune dreptul 31un caz particular de reductiune este prevazut de art. 2 din legea nr. 54/1998 32 Gh. Beleiu, op. cit., pag. 15633 a se vedea C.S.J., Secţ. Civ., dec. nr. 1199/1992 în “Dreptul” nr. 1/1992


dobândit de cumpărător unei condiţii rezolutorii, a cărei îndeplinire are loc dacă

bunul nu a fost atribuit, la ieşirea din îndiviziune coindivizarului care a înstrăinat cota

sa”.

nulitatea actului juridic

Documents