Nr. 6 (78)ANUL Xiulie 2013

5 leiFereastra

Revistă editată de Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” MizilEmil PROŞCAN

BLOC NOTESBLOC NOTESZiua de naştere a Poetului

Mă număr printre cei care au avut privilegiul dea-l cunoaşte pe Adrian Păunescu. În ceea ce priveşte re-laţia noastră eu existat două feluri de cunoaştere: Primaprin cărţile sale, Cenaclul Flacăra şi permanenta luptă depromovare a valorilor. Citeam, îl ascultam, îl descope-

ream, mă descopeream... Din ceea ce vedeam şi ştiam, la fel ca mulţi tineridin acele vremuri, am început să înţeleg altfel multe lucruri despre zâmbet,lacrimă, patriotism, dragoste, ură, viaţă... Pentru mine şi prietenii meiAdrian Păunescu însemna o lume, un univers în care descopeream adevăruriesenţiale. Frumoase sau urâte! Poetul era un munte ce reverbera viaţa şi fan-tastica frumuseţe a libertăţii! Se spuneau şi lucruri rele despre Adrian Pău-nescu (detractorii nu ne-au lipsit niciodată!), dar noi îi învăţam pe de rost po-eziile, îi fredonam cântecele şi alergam în întâmpinarea nopţilor albe ale Ce-naclului Flacăra pentru a ne primi porţia de drog a libertăţii. Acesta era pen-tru noi adevăratul Adrian Păunescu.

A doua cunoaşterea a început în momentul când ne-am văzut faţăîn faţă, şi ne-am vorbit. Frânturi din prima cunoaştere se suprapuneau pesteaceasta şi-mi dădeau revelaţia de a descoperi un OM a cărui conştiinţă re-verbera într-o multitudine de oglinzi interioare. Trăiam cu fiecare momental acestei a doua cunoaşteri o revelaţie! De câte ori sunt cu tristeţea sau cusingurătatea mea,am senzaţia că vorbesc cu spiritul său şi că multe gândurivin de acolo, din universul Adrian Păunescu. Întâmplarea, nesperată, de a nefi cunoscut, nu a fost una „de suprafaţă”; şi nu mă refer, când spun asta, doarla multele discuţii telefonice, la faptul că mi-a fost oaspete, că i-am fostoaspete, nici la multele ore şi chiar zile petrecute împreună. Mi-au rămasîn minte, pentru totdeauna, momentele de înaltă vibraţie când maestrul îmirecita, cu glasul său baritonal, tremurat sub străfulgerarea unei lacrimi, de-spre nedreptăţile din viaţa noastră, a oamenilor, dar şi despre speranţe şiidealuri.

Spun toate astea pentru că Adrian Păunescu reprezintă copilăria şiadolescenţa noastră, „dulcea, galbenă lumină” a gutuilor din colind şi mira-colul din „Flacăra” lui.

Plecarea sa, dincolo de faptul că este o mare nedreptate, este şi omare pierdere pentru noi toţi. Multe anotimpuri au rămas netrăite, multecărţi au rămas nescrise, multe cunoaşteri s-au amânat, multe libertăţi sauiubiri s-au risipit...

Pe 20 iulie, noi, cei care îl purtăm în cuflet ne vom strânge într-otavernă a inimii, să încercăm să dăm rost şi zâmbet zilei de naştere a Poet-ului! Îţi mulţumim, Doamne, pentru că a existat şi va exista!

Geneză

La început totul era în fiecare om, ca orice naştere. Pământul nu seîmpărţea nimănui - averea, bogăţia erau în cuprinsul privirilor ce se între-tăiau ca nişte mâini mereu întinse în taina îmbrăţişării. Aşa era dragosteaatunci, ca la orice naştere. Întrepătrunderile se îndrăzneau, nu exista părăsireşi nici întoarcere, dimineţile şi anotimpurile se roteau, oamenii se prindeauîn acest cerc şi prin mâinile lor atingerile alergau de la unul la altul precumflorile şi strigătul culorilor din seminţe. Aşa era la început...

Acum toţii oamenii au un gol în golul din suflet şi-l poartă cu grijalatentă de a nu-l trezi. Lângă el ne-am născut eu, tu, ei… Câmpurile suntpentru ca noi să ne adunăm acolo, să ne părăsim casele şi umbrele precumiarba mărimea de gânduri a copacilor. În ziua în care o să simţim chemareauriaşului trup ce vom fi, mâinile oamenilor se vor ridica spre Cer precumlumina unui cor de lacrimi. Între Dumnezeu şi noi toate lucrurile au im-portanţă. Tu ce mai faci Ioane?

Toţi oamenii au în ei un gol unde speranţa stă la priveghi. Aşa epeste tot… Cerul albastru din mări şi oceane, acelaşi gust sărat precum la-crimile se ascunde în fiecare, minţim cu zâmbet frumos arcuit şi mers cir-cular desenând false plecări şi întoarceri. În fiecare om e un gol precum ogară în care avem libertatea să căutăm un pretext; seara ni-l aşezăm subpernă aşteptând sânzienele.

În fiecare om sunt toate anotimpurile iar cel de afară seamănă cuprivirea ta atunci când te strig...

Precum păsările călătoare e golul din mine!

REMEMBER

Adrian Păunescu

Pag.

3

LECTURI DIN LITERATURAUNIVERSALĂ

Pag.

5

ANTICARIAT

Ana BLANDIANA

POEZIIPag

11

Ovidiu

Genaru

în

FELIX

CLIPA

Pag.

13

Antologie Fereastra

CristinaBÎNDIU

Pag

28

Pag. 2 iulie 2013 Revistă de cultură

Munca este definită ca o activitate fi-zică sau intelectuală, făcută pentru a crea bu-nuri materiale şi spirituale. Exersată din copi-lărie şi mai departe pentru formarea persona-lităţii şi a identităţii adultului, ea ocupă loculcel mai important în viaţa omului. Munca esteo condiţie a existenţei, dar şi o dovadă a sănătă-ţii noastre fizice şi sufleteşti. Rostim rugăciunipentru sănătate, ne dorim sănătate pentru a pu-tea munci. Omul harnic este pregătit în oricemoment pentru muncă. Astfel el ajunge să fiemulţumit şi să se bucure de ceea ce a realizat,iar momentul cel mai fericit este tocmai cel almuncii împlinite. „Plăcerea serviciului aduceperfecţiune muncii”, spunea Aristotel, dupăcum, invers, perfecţiunea muncii aduce mulţu-mire şi plăcere.

Chiar dacă munca pretinde efort, ea nuconstituie o povară a vieţii, fiindcă ea angajeazăomul spre un scop creator, care pe măsură ceeste împlinit, aduce satisfacţia materială dar şipe cea sufletească. Fiind condiţia esenţială avieţii, munca este sfântă ca viaţa însăşi, fiindcăambele au origine divină, iar Dumnezeu bine-cuvântează totdeauna munca cinstită. Ea tre-buie pornită cu entuziasm, făcută cu plăcere, nuîn zadar Confucius medita: „Dacă îţi place ce-ea ce faci, niciodată nu va fi o muncă”, a seînţelege - trudă. Sau, în exprimarea Academi-cianului Grigore C. Moisil: „Munca este o pe-deapsă, numai dacă omul nu se află la loculpotrivit, dacă face altceva decât îi place”.

Efortul fizic sau intelectual făcut în ve-derea atingerii unui scop este virtutea ce dă sensşi bucurie vieţii, pe când lenea este o patimă cedegradează sufletul, considerată a fi un simp-tom al patologiei psihice şi spirituale. Muncaînsă trebuie făcută cu cap, adică fără a ajungela surmenaj, la robotizare; să fie aleasă conformaptitudinilor fiecăruia, să nu ocupe prea multtimp pentru a nu deveni „din subiect obiect”,adică o rutină obositoare; după cum spuneafilozoful şi scriitorul Emil Cioran; să nu ajungila sfârşitul ei obosit în aşa hal încât să nu do-reşti altceva decât să dormi; să existe şi un timpliber pentru a ne pune întrebări, a gândi, a con-templa ceva, a iubi sau a ne îndeletnici cu de-ale artei, a avea timp şi pentru prieteni. Înţe-leptul Aristotel spunea: „Muncim ca să ne câş-tigam timpul nostru liber”.

Emil Cioran, căruia nu toţi îi înţeleg sauîi acceptă integrala analizei sufleteşti, era con-ştient de necesitatea unei părţi a timpului atri-buit ţie însuşi şi exprima părerea sa: „Muncasusţinută şi neîncetată tâmpeşte, trivializeazăşi impersonalizează. Ea deplasează centrul depreocupare şi interes din zona subiectivă într-ozonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad deobiectivitate. Omul nu se interesează atunci dedestinul său personal, de educaţia lui lăuntrică,de intensitatea unor fosforescenţe interne şi derealizarea unei prezenţe iradiante, ci de fapte,

de lucruri. Munca adevărată, care ar fi o acti-vitate de continuă transfigurare, a devenit o ac-tivitate de exteriorizare, de ieşire din centrulfiinţei. Este caracteristic că în lumea modernămunca indică o activitate exclusiv exterioară.De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci rea-lizează.” A se înţelege că munca adevărată arnecesita nu numai munca „exterioară” ci şi ceadin interiorul fiinţei noastre.

Munca nu trebuie să fie monotonă şipentru aceasta trebuie făcută cu capul şi cu ini-ma, deopotrivă. Un exemplu edificator a datcineva cu deţinuţii din romanul lui F.M. Dos-toievski - Amintiri din cartea morţilor - care îşiispăşeau pedeapsa, mutând stereotip, fără niciun rost, nisipul dintr-o parte în alta ... Monoto-nia, constând în executarea unui gest inutil, re-petitiv, fără plăcere, poate ucide fiinţa. Unromancier american spunea: „Feriţi-vă de mo-notonie, este mama tuturor păcatelor mortale”. Cioran mai afirma - şi pe unii i-a speriat formu-larea - că „Munca este un blestem”. Cu ade-vărat, munca este blestemul divinităţii, fiindcăomul ar fi putut trăi şi altfel, fără efortul de a-şiproduce cele necesare; Dumnezeu ar fi pututface ca omul să se hrănească fără să munceas-că, însă a considerat că nu i-ar fi folosit o astfelde viaţă. Dumnezeu, cu judecata Sa, a lăsat cabucuria să vină în urma ostenelii. Canonul pri-mit de Adam de la Dumnezeu, atunci când a că-zut în păcat a fost: „Blestemat va fi pământulpentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din elîn toate zilele vieţii tale” (cf. Facerea 3,17).

Înţeleptul Solomon spune că „cea maiscumpă comoară pentru un om este munca”(cf. Pilde 12, 27), iar hărnicia este socotită ovirtute, fiindcă odată pus în această stare, omultrebuie să se ostenească muncind, fără a ajungela surmenaj. Munca făcută raţional şi cu tragerede inimă nu îmbolnăveşte niciodată, ci din con-tră, mişcare fiind, ea contribuie la sănătateanoastră.

Unii oamenii însă, greşesc neglijândodihna. În Facerea lumii se spune: „... Şi a sfâr-şit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pecare a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnitde toate lucrurile Sale pe care le-a făcut. Şi abinecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfin-ţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lu-crurile Sale pe care le-a făcut şi le-a pus înrânduială”(Facerea 2, 1-3). Alţii se zăpăcesc,mintea li se împrăştie, o iau razna cum se spu-ne, încercând să facă mai multe lucruri deodată,când normal ar fi să termini lucrul început, ast-fel mintea se curăţă, se odihneşte şi omul poateîncepe altceva.

Există şi aspectul tragic al zilelor noas-tre. Din cauza lipsei de ocupaţie, adică în lipsamuncii, mulţi ajung să se îmbolnăvească, de-presia fiind una dintre bolile des semnalate.Este situaţia actuală a tinerilor care nu au locuride muncă. Despre „o generaţie pierdută, lipsită

de perspective” vorbeşte un jurnalist, şi înclinsă-i dau dreptate. La ce mai folosesc diplomelede studii superioare când nu te poţi folosi deele?

Mihai Eminescu, la vremea sa, scria:„Munca este legea lumii moderne ... temeiulunui stat e munca ... bogăţia unui popor nu stăîn bani, ci iarăşi în muncă ... .Fiecare, şi mareşi mic, datoreşte un echivalent de muncă soci-etăţii în care trăieşte.” Da, munca a fost şirămâne legea lumii, numai că astăzi ai o diplo-mă, ai mintea, sufletul şi trupul pregătit pentrumuncă, pentru această datorie, dar buzunarelecelor care ar trebui să o primească sunt cusute.Trăim într-o societate care ne îndeamnă să con-sumăm permanent, consumul este evaluat înbani, banii se obţin prin muncă, munca ne hră-neşte, munca ne îmbogăţeşte, munca ne feri-ceşte, ca atare societatea datorează omului po-sibilitatea de a munci. Dar, nici studiile supe-rioare, nici supercalificarea nu le oferă tineriloraceastă posibilitate, nu ajută la reducerea şoma-jului. Unii tineri se angajează pe posturi carenu corespund studiilor făcute, calificării lor,alţii nu găsesc nici astfel de posturi. Cuvântul„Job” s-a internaţionalizat, a ajuns un cuvântpreţios şi este rostit ca o rugăciune de către ti-nerii veşnic în căutarea lui.

Poate ar fi momentul unei reevaluăriserioase şi grabnice a situaţiei şi găsirea tot atâtde grabnică a soluţiei? Societatea modernă asuferit o mare schimbare şi este necesară găsi-rea soluţiilor, cu scopul ajungerii la un viitorumanizat şi a nu lăsa ca timpul să sacrifice ge-neraţii întregi. Sărăcia, dar şi lăcomia creeazăpauze, pauzele duc la degradarea societăţii. Poa-te oamenii adunaţi pe specialităţi vor puteagândi şi găsi soluţii, dacă elitele politice ale lu-mii nu o pot face?

Viaţa tinerilor este prea preţioasă pen-tru a se permite cuiva a o neferici. Timpul estedăruit fiecăruia de Dumnezeu şi timpul risipitîn zadar nu poate fi răscumpărat niciodată. Iatăde ce mă trec fiorii gândind la această „gene-raţia pierdută”. Şi cred că ea va fi cu adevăratpierdută, în cazul în care nu se va găsi o soluţiesalvatoare şi aceasta cât de curând posibil.

Limba română este spaţiul în care mă simt bine. Voi scrie în româneşte pentru că aşa m-am născutşi aşa voi muri, vorbind şi scriind „pe limba sufletului meu”. Şi marii oameni de cultură românicare au trăit departe de ţara în care s-au născut, au scris în limba lor. Emil Cioran a renunţat

la limbă, poate că i-a fost uşor şi poate a gândit că astfel va pătrunde mai repede în literatura universală.A riscat, dar a avut timp şi a reuşit. Şi-apoi, limba română mi se pare atât de cantabilă, expresivă, sepretează foarte bine poeziei, eseului. Limbă romanică. Înainte de a părăsi ţara, nepoţica mea a cântatpe scena şcolii acompaniindu-se la chitară, „Limba noastră”. Şi acum îmi sună în urechi cântecul şi cu-vintele lui Alexei Mateevici: „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată/ Un şirag de piatrărară/ Pe moşie revărsată. (…) Limba noastră-i limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii,/ Care-o plângşi care-o cântă/ Pe la vatra lor ţăranii…”

(Dintr-un interviu realizat de Ionuţ DUŞCĂ)

V

a

v

i

l

a

P

o

p

o

v

i

c

i

”Munca este legea lumii moderne”

Se pot face comenzi la adresa:www.createspace.com/4347993

A apărut „Articole, eseuri” (volumulIII), de Vavila Popovici

Fereastra Anul X, nr. 6 - iulie 2013 Pag. 3

Adrian Păunescu - 70

Sala e goală; pe scenă doar şoapte... Undeva, foarte departe, pe locul cu numărul infinit, Dumnezeu aş-teaptă să înceapă spectacolul. Umbrele alunecă, se preling pe pereţii orbiţi de lumina reflectoarelor, se înclină şi serisipesc. Un afiş besmetic le fură numele: Grigore Vieru, Tatiana Stepa, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu...

Hoţul de Timp râde în culise; se face, dintr-o dată octombrie 2008. Vorbeşte Adrian Păunescu: „Sigur,aveam o mie de treburi importante de făcut, dar când am auzit că astăzi, la Mizil, este o sărbătoare a culturii, nuputeam să nu fim alături de dumneavoastră…”

Trece o clipă... un an... E 2009, tot octombrie. Poetul priveşte peste umăr: „Anul trecut eram mai mulţi,mai ales prin valorile care erau lângă noi, şi nu realizam că sunt lângă noi. Aşa e făcută fiinţa noastră, să înţeleagă

evenimentele abia după ce nu se mai pot repeta. Dar viaţa valorilor este infinită. Şi, poate, asta ar fi una din definiţiile culturii: puterea de asemăna azi şi de a aştepta recolta cine ştie când.”

Cuvintele pâlpâie în ecoul unei mărturisiri: „Sunt nedormit dar, aşa cum mai spuneam, probabil că o să-mi fac toate porţiile de somn şitoate părţile de concediu după moarte.” Rugat să recite, Adrian Păunescu lasă valurile mării să se rostogolească în clepsidra cu nisip a ţărmuluinevăzut: „...Margine-mi este argila,/ lege de-asemenea ea./ Sînt doar metalul în febră,/ magmă terestră, nu stea. // Capăt al osiei lumii!/ Rogu-te,nu osîndi! / Vine cîndva şi odihna// ce ispăşire va fi!// Vine cîndva şi odihna/ ce ispăşire va fi/ anilor, aprigei sete,/ febrei de noapte şi zi.” (LucianBlaga - Noapte la mare). Afară frunzele risipesc cerul peste oraş...

E 2013, sau - cine ştie? - poate este eternitatea. Adrian Păunescu a împlinit 70 de ani. Pe banda magnetică a memoriei lumii, glasul po-etului continuă să recite...

Biet nemuritor la zidul morţii

Numai viteza mă mai ţine viuŞi sclav măreţ aceloraşi proporţii,Să mă opresc, n-am dreptul nici să ştiuCă sunt alergător la zidul morţii.

N-am timp la zidul morţii să m-aşez,Şi combustibil am, de nicăierea,Probabil unii cred că şi trişez,Dacă, de-o viaţă, îmi refuz căderea.

N-am mai dormit de când eram copil,Cu-aceste roţi, cu-această şa sunt una,Iar dacă aş încetini, umil,M-aş prăbuşi din zid, pe totdeauna.

Distanţele pe care mi le-asum,Paradoxal, sunt cele şi rămase,Pe zidul lentei morţi, de-atâta drum,Vehiculul mi s-a urcat în oase.

A mă mai crede liber, nu încerc,În toată cursa asta nebunească,Fiinţei mele, alergând în cerc,Îi este interzis să se oprească.

Şi, vai, în toată tragica belea,Cobor şi urc mereu aceaşi pantăŞi nemurirea e o boală grea,Un fel de plictiseală arogantă.

Destui îşi pot închipui că euAdor această-ntrecere vulgară,Că-mi place tot acest absurd turneuPe zidul morţii unui circ la ţară.

Dar eu alerg, ca să nu mor, cumva,Şi înţeleg cu vrere vinovatăCă nu mai am puterea de-a plecaDe-aici, din zidul morţii, niciodată.

Nu pot trăi, precum nu pot muri,Nu mă opresc, precum m-alungă sorţii,Nu pierd nimic şi nu pot birui,Ca biet nemuritor la zidul morţii.

Poetul

Aş sta, aşa cu faţa-n sus,Lovit pieziş de vremeŞi-ncet ca un izvor supusŢi-aş murmura poeme.

Şi patul de sub şira mea,Podeaua care-l ţine,Cu timpul s-ar dărăpănaŞi-n casă-ar fi ruine

Şi peste molcomul prăpădPeste privirea-mi oarbăCu gura începând să vădEu, năpădit de iarbă,

Din somnul ca un trist magnetCe ştie doar să cheme,Ţi-aş mai încredinţa încetMistere şi poeme.

Albitul firii mele os,Schiloada chipăroasă,Lovit de pietre durerosŞi mărunţit de-o coasă.

Ar face gura şi-ar şoptiDespre ce e şi nu mi-iÎn veacul de schizofreniiPân-la sfârşitul lumii

Şi dacă varul cel nestins,Ce-i una cu folosul,Cu cinic urlet dinadinsMi-ar înghiţi şi osul,

Eu, tainic, blând şi tutelar,Călcând tăceri postume,Din toţi pereţii daţi cu varM-aş reîntoarce-n lume,

Către o casă, unde-acumŞi moartea mai aşteaptă,Până să-nceapă tristul drumDe dincolo de şoaptă.

Să-ţi spun că încă nu-i târziu.Ruina e departe,Iar eu cu inima te ştiuPe viaţă şi pe moarte.

Aş sta aici, pe-acest prundişPe care-mi este bine,Ca vremii, pus hotar pieziş,Să-mbătrânesc de tine.

Să-mi fugă oasele-n pământDe parcă oase-aş plânge,Să fiu doar calcar şi cuvântŞi-un ultim strop de sânge.

Călugăr

Doamne, fă-mă călugărŞi cheamă-mă până la tineSă-ţi spun adevărulDespre marele

dezastru pământesc.Doamne, fă-mă călugăr.

Au fost hăituiţi,Au fost ofensaţi,Dar călugării au totuşiO oarecare liberă trecereLa vămile cerului.

Undeva, la Cheia,Am auzit eu că existăO scară de răşină de bradCare ajunge până la tine, Doamne,Lasă-mă să urc şi să-ţi spun.Voi găsi-o chiar dacăNu e în evidenţa primăriei din MîneciuO voi găsi-o după miros,După mirosul morţilorDupă mirosul viilor,După mirosul de tămâie.

O voi găsi-o şi voi veniSă-ţi spun ce rău e pe pământSă-ţi spun că-n luptele pentru dreptateDreptate a ieşitAtât de zdrobitor victorioasăÎncât a devenit idee,Nu mai are nici o realitate.

Doamne e nedrept totul,Copiii nu mai au decât recreaţii şi examene,Ore de clasă nu mai sunt,Bătrânii sunt puşi la zidSub nişte taloane de pensiiCare sunt trase din tunuriAle binevoinţei generale.

În rest muncim până ne cad mâinile din umeriŞi nu mai ştim pentru cine muncimMai ales că ei ne dau să facemLucruri pe care tot ei le considera inutileŞi ne reproşează nouăCă facem lucruri inutile.

(Continuare în pag. 4)

„Magmă terestră, nu stea”

Pag. 4 iulie 2013 Revistă de cultură

(Urmare din pag.3)

Adrian Păunescu - 70

Dar, în fine Doamne, primeşte-mă în audienţă

Pe mine, călugărul cel mai limbut,Al mânăstirii tale cu cinci continente.Hai, Doamne, fi bun şi primeşte-măCă, altfel, dacă întârzii,Nu mai am pe unde urcaVine omenirea flămândăSă mănânce scara de răşinăCare duce la tine,

Doamne, fă-mă călugăr,Fă-mă şi ascultă-măLa ora când mănăstirea taCu cinci continenteŞi cu patru miliarde de prăpădiţiInstalează ultimele armeÎn clopotniţă!

Pastel de toamnă

Pe muntele negru de frunza de varăTe chem cu accent brumăriu să te speriiCând spicul de toamnă dă-n spicele veriiŞi cade lumina şi trage să moară.

Şi sunt întrebări prin natură puzderiiŞi sfârâie ploaia dintâi ca o cearăŞi vara ne-nchide în toamnă afarăFemeie, bărbat sub pecetea tăcerii.

Aicea la munte mai poate să spereŞi cel care moare că moartea-i departeŞi noi să fugim şi să scriem o carteÎn ea cuprinzând ale toamnei mistere.

Că suntem în lume pe-acolo prin parteaPe unde întârzie poşta şi moartea.

Adio, vară!

Adio, vara pleacă-n ascunzişuri, Noi suntem gata de-a cădea-ntr-o carte, Şi de-a mai lăcrima către pietrişuri, De dor de tine şi de dor de moarte.

Din fructe coapte picură alcoolul, Nimic nu mai rămâne cum fusese, Ce cosmic iese dintre ramuri golulPenultimelor tragice regrese.

Şi va veni şi ultima rafală, Dar nu-o vom apuca-o, nu e şansă, Când în ninsoarea imaterialăBolnavii lumii vor cădea în transă.

Ci noi atâta am putea decide, Inconştienţi şi trişti ca prima oară, Prin fumurile toamnelor putride, O carte pentru voi: adio, vară!

Bătrânul cerşetor

La colţul străzii e un cerşetorCu mâna-ntinsă, către-o altă lumeDecât aceea unde, fără nume,El ispăşeste râsul tuturor.

Adolescenţii se mai ţin de glumeŞi-i pun în palmă semne de-ale lor,El e bătrân şi înţelegător,Cu noi, cu toţii, dar, cu cei mici, anume.

Şi cineva observă, într-o doară,Că el e-aici din vremuri de demult,Imperturbabil, în acest tumult,El, cerşetorul, a uitat să moară.

Sub zdreanţa lui, minunea se-ntrupează,În el e Dumnezeu, ce stă de paza.

Ediţie

Iarba va ficea mai popularăediţie a mormântului meu.

Pacient la final de veac

Şi află, doctore, c-aici mă doare,Acolo unde geme-un colţ de ţară,Acolo unde plînge fiecareCa naţiunea noastră să nu moară.

Iar dacă e de completat o fişă,Te rog, permite-mi să o scriu cu sînge,Începătura bolii este grijă,Am tricolorul ciuruit pe sînge.

Farmacopeea stă să se răstoarneAsupra mea cu toate ale sale,Dar eu port rana veacului în carneŞi am în splină ţărăneasca jale.

Tăiaţi-mă de-a lungul şi de-a latulŞi dumneata şi ceilalţi doctori, încă,Apoi să-mi iscăliţi certificatulCă nu ştiţi boala care mă mănâncă.

O, doamne, cum vă înşelaţi cu toţiiMi-e capul greu de fiecare vesteŞi nici un minister al sănătăţiiDe folosinţă, astăzi, nu-mi mai este.

Sînt numai un creion care îşi scrieProblema ţării lui, încă o dată,Şi-şi copiază pe curat, târzie,Această dulce ţară zbuciumată.

Deci, doctore, acestea se întâmplă,Acestea să le afle telegraful,Mă trage mâlul veacului de tâmplăDin care nu vreau să se-aleagă praful.

Mai am în mine bucurie multă,Mai am în mine dorul de-a vă spuneCă nu doar voi, ci alţii mă ascultă,Să vadă dacă am cuvinte bune.

Da nici de sanatoriu nu m-apropiiCă n-aveţi voi rezervă pentru mineEu sunt bolnav de soarta EuropeiŞi Pacea doarme-n inimă la mine.

Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripă,Dureri de şale, şoc de şapte arte,Artrită la picior şi la aripăŞi, mai ales, în tot, un pic de moarte.

Pluton

Aştept primăvara:vreau să fiu dus de un pluton suavla primul zid şi împuşcat cu mugurişi când voi muri să-mi înflorească toate rănile,să vină toate albinele la rănile meleşi să mă transporte pe aripicătre tărâmul de polen unde merită să ajungcu flori cu tot, cu tristeţe cu tot,cu primăvară cu tot,acum şi-n veacul vecilor.

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gândMai aude şi-n somn ochii lumii plângândCă am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au locDe atâţia copii şi de-atât nenorocNişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,Care ştiu dureros ce e suta de lei.De sunt tineri sau nu, după actele lor,Nu contează deloc, ei albiră de dorSă le fie copilul c-o treaptă mai domn,Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâniFii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâniDacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,Dacă nu au murit trişti în casele lor...Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fiiNu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plânsÎnsă pentru potop, încă nu-i de ajuns.Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşiSau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,Şi ca nişte stafii, ies arare la porţiDespre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,Cine are părinţi are încă trecut.Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus

până-aci,Unde-avem şi noi înşine ai noştri copii.Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?Ca povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşaŞi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dusPe conştiinţă povara acestui apusŞi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,Se vor împuţina cei ce n-au şi ne cer.Iar apoi vom începe şi noi a simţiCă povară suntem, pentru-ai noştri copii,Şi abia într-un trist şi departe târziu,Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,Vom pricepe de ce fiii uită curând,Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,Deşi lumea în care părinţi am ajunsDe-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Fereastra Anul X, nr. 6 - iulie 2013 Pag. 5

A fost doar un preludiu, acolo unde

cărţileSe ard, sînt arşi, la

urmă, chiar şi oameni.Heinrich Heine, Almansor (1821)

În paginile celebrului roman latino-a-merican Un veac de singurătate de GabrielGarcía Márquez, putem întîlni o afirmaţie cepare ironică şi neserioasă la prima vedere. „Li-teratura este cea mai bună distracţie născocităpentru a-şi bate joc de om” - de aceasta se con-vinge Aureliano din spusele unor entuziaşti aicărţii grupaţi în jurul bătrînului anticar catalan„pentru care toate cunoştinţele nu însemnaunimic dacă cu ajutorul acestora nu putea fi in-ventată o nouă metodă de a pregăti bobul tur-cesc”. În Macondo, oraşul-fantomă, creat deimaginaţia autorului pentru a fi distrus în nu-mele unei posibile renaşteri post-apocaliptice aomenirii, nimeni nu are nevoie de carte. Ex-cepţiile sînt rare şi neconvingătoare: primul Bu-endía, José Arcadio, asemenea lui Adam sauDon Quijote, este ispitit de cunoştinţe şi înne-buneşte, iar ultimul Buendía, tînărul Aurelianostudiază sanscrita pentru a decodifica manus-crisele misterioase ale ţiganului Melchiade ca,în sfîrşit, să afle istoria adevărată a familiei saleşi momentul sfîrşitului său şi al acelei lumi încare i-a fost dat să apară.

Istoria oraşului Macondo ar părea multmai fantastică, dacă n-ar fi atît de reală. Singu-rătatea şi eşecul existenţial al personajelor gar-ciamarqueziene este o urmare a lipsei capaci-tăţii de a iubi şi a comunica, şi nu doar cu cei-lalţi aici şi acum, dar şi cu trecutul propriu, cumemoria colectivă extemporală. Dacă admitemideea filosofului şi filologului canadian M.MacLuhan, conform căreia istoria civilizaţieiumane a trecut cel puţin prin trei etape de co-municare, cea orală - iniţială, cea prin scris -livrească şi acea prin imagine - etapa contem-porană, atunci istoria familiei Buendía nu estealtceva decît o istorie a impotenţei comunica-tive a omului cu prezentul, trecutul şi mai alesviitorul său.

Lipsa comunicării este, la un momentdat, egală cu un exces de cuvinte, imagini, in-formaţii. Există oare un turn mai înalt şi în-drăzneţ decît cel făcut de oamenii din hîrtie, unmauzoleu-monument al civilizaţiei umane maipompos, mai fragil şi mai rezistent timpului de-cît acel din carte? O adevărată bibliotecă Babelborgesiană, imposibilă şi inutilă prin monstru-ozitatea şi imensitatea sa labirintică. Pentru aciti toate cărţile dintr-o asemenea bibliotecă, enevoie de o eternitate. Pentru a citi măcar a ze-cea parte din ceea ce deja s-a scris sau se scrie,omul modern va avea nevoie de cel puţin cîtevavieţi. Aici putem să-l înţelegem pe Elias Canetti,care-şi imagina paradisul după o viaţă de cititorşi scriitor drept o bibliotecă şi o posibilitate dea citi la infinit, pentru că în viaţa de pe pămîntabia-şi prinsese gustul lecturii. Pablo Nerudaajunsese la o altă metaforă, dictată de aceeaşidisperare faţă de turnul Babel al civilizaţiei ti-parului: „Cîte opere de artă... Ele nu vor încapeîn lumea noastră. Trebuie să le atîrnăm dupăfereastră... Cîte cărţi... cîte cărţulii... Cine e ca-

pabil să citească toate acestea? Dacă ar fi elecomestibile... Să-ţi zădări apetitul şi să faci dinele o salată, să mai adaugi nişte condimente,piper... E imposibil să continuăm tot aşa... Sîn-tem sătui de ele pînă în gît... Lumea sescufundă în afluxul lor...”

Soarta fiecărui turn, la vîrful căruiaomul nu va putea ajunge nici măcar într-o viaţă,iar aflarea în care îl va rupe pe om de adevărulprezentului şi esenţa sa, este de a fi părăsit şidistrus. La un moment dat nu nevoia cantităţii,ci calităţii lecturii începe să-şi dicteze drepturilereducînd sumedenia de creaţii umane la o sumăcanonică minimă - un fundament nou pentru unalt turn-bibliotecă, care şi el fără îndoială va fisupus reconstrucţiei nemiloase a timpului. Ase-meni unui copac viu, civilizaţia umană, întîm-plător sau ca o dovadă a unei legităţi istorice,se eliberează de greutatea dictatorială a frun-zişului învechit al gîndirii şi imaginaţiei pentru,drept urmare, a cădea într-o perioadă de amor-ţire culturală. Exemple sunt multiple. Ardereabibliotecii din Alexandria a anunţat declinulcivilizaţiei antice, focul inchiziţiei europene aaccelerat reforma ideologiei religioase institu-ţionalizate într-o formă nouă a credinţei creş-tine, cenuşa cărţilor arse în Germania nazistă adat dovadă de inevitabilitatea unei noi căderi aumanităţii şi a unui nou început al istoriei mo-derne. Focul bibliotecii, să ne amintim de Um-berto Eco, devine o graniţă între ceea ce a fostşi ceea ce va fi, lăsînd loc pentru o reînviere sal-vatoare asemeni unei pasări Phoenix sau pentruo dezumanizare asutodistrugătoare.

Creatorul unei dintre cele mai cunos-cute lumi antiutopice, scriitorul fantast ameri-can, Ray Bradbury, ştie la ce temperatură ardcărţile şi cultura umană. „Fahrenheit 451” - unasemenea titlu are celebrul roman scris în anul1953. Alături de George Orwell sau AldousHuxley, Ray Bradbury apelează la posibilităţileunui fantastic social, pentru a dovedi, încă oda-tă, că „fantasticul e o realitate dusă la absurdi-tatea care poate fi şi o preîntîmpinare făcutăomenirii”.

Eroul central al romanului, Guy Mon-tag, este un pompier, funcţia căruia nu ţine deoprirea incendiilor ci de arderea cărţilor. Soci-etatea în care el trăieşte se pare că întotdeaunaa fost aşa: cei mai mari infractori sînt aici ceicare citesc sau cel puţin posedă cărţi. Loculacestora l-a ocupat televiziunea, sistemul dedistracţie interactivă ce înlocuieşte treptat co-municarea firească între oameni, atrofiază in-teresul faţă de lume.

Viaţa lui Montag se schimbă într-oseară, odată ce întîlneşte o tînără cu numeleClarisse ce-i scoate masca fericirii false de pefaţa optimistă al unui cetăţean din megapolisulfuturist. Simpla bucurie de faptul că existăploaia sau stelele, interesul deschis faţă de in-dividualitatea umană îl scoate pe Montag dinmodul obişnuit de viaţă lipsită de gust, din ob-scuritatea cotidianului mecanizat. Încercînd săafle ce dispare împreună cu arderea cărţilor, eldevine un infractor, aducînd cărţile acasă, citinddin ele cu sete inexplicabilă, devenind astfel unaliat al cuvîntului scris şi gîndit. Paradoxal este,însă, că el devine un străin nu doar celorlalţi dinjur dar şi propriei sale soţii, zombate de o cul-

tură de masă agresivă şi lipsită de sentimentulpasiunii umane. Montag fuge din casa proprieîncendiată de el însuşi, găseşte un prieten înpersoana unui fost profesor de limbă şi lite-ratură şi ajunge în societatea marginală a oame-nilor fără adăpost. Aceştia prezintă un grup defoşti profesori universitari fiecare dintre ei şti-ind pe de rost o oarecare operă literară. Montagse alătură acestora şi, împreună cu ei, speră laun sfîrşit al civilizaţiei totalitariste.

Rezumatul sec al subiectului nu redă,însă, acel grad de profeţie imaginară de care afost capabil autorul american. „Daţi-mi dimi-neaţa o mînă de fapte şi la ceaiul de seară euvă voi întoarce un coş cu teorii”, spune el. Maimulte lucruri din romanul lui Ray Bradbury, laurma urmei, s-au realizat: televiziunea inter-activă şi căştile pentru radio, pereţii-televizor,educaţia autoritară şi, cel mai teribil, omul lipsitde necesitatea căutărilor sinelui într-o societatetehnocrată dispersată.

La mijlocul secolului trecut, Bradburya simţit nevoia de a scrie despre omul care s-acontopit cu invenţiile sale proprii şi e distrus deele. Astfel, el devine un scriitor al „ideilor” deordin politic, filosofic sau estetic, idei actualeîntr-o societate industrială sau postindustrială,actuale pentru noi azi şi aici. Fantasticul estepentru el o posibilitate de a descoperi într-o for-mă simbolică anumite resorturi care stau la ba-za existenţei noastre.

Voland din „Maestrul şi Magareta” deM. Bulgakov spunea că manuscrisele nu ard.De ce ard acestea la R. Bradbury? Citez: „Tre-buie să înţelegeţi cît e de imensă civilizaţianoastră: ea e atît de mare încît noi nu putem săadmitem conflictele între grupările mai mici ceo constituie. Întrebaţi-vă: ce ne dorim noi celmai mult? Să fim fericiţi, nu-i aşa? Toată viaţaanume aceasta şi auzim. Noi vrem să fim fe-riciţi spun oamenii. [...] Negrilor nu le placecartea Micul negru Sambo. S-o ardem. Albiicomplexează citind Căsuţa unchiului Tom. Şiasta s-o ardem. Cineva a scris o carte desprefaptul că fumatul predispune la cancer. Fabri-cile de tutun sînt în panică. Avem nevoie de pla-ciditate, Montag, calmul. Să ardem tot ce aducegriji. În foc!” [...] „Ce este focul? O taină. Oenigmă! [...] Cel mai mare miracol al focului eîntr-aceea că el distruge responsabilitatea şiurmările. [...] Comod. Igienic. Estetic”. Şi unalt citat din roman: „Nu de cărţi avem nevoie,ci de ceea ce a fost în ele cîndva [...], aceeaşiatenţie la detalii, aceeaşi sensibilitate şi con-ştiinţă ar putea educa şi emisiunile noaste deradio şi de televiziune, dar acestea din păcatenu o fac. Nu, nu, cărţile nu vă vor prezenta deo-dată tot ce doriţi. Căutaţi aceasta singuri pre-tutindeni, unde este posibil - în discuri de gra-mofon, în filme vechi, în prietenii vechi. Căutaţi

(Continuare în pag. 6)

LECTURI DIN LITERATURA UNIVERSALĂIvan Pilchin

La ce temperatură ard cărţile sau 451 de pagini despre barbarie civilizată

Pag. 6 iulie 2013 Revistă de cultură

(urmare din pag. 5)

La ce temperatură ard cărţile

aceasta în natură ce vă înconjoară, chiarîn voi înşivă. Cărţile sînt doar unul dintrerezervoarele în care păstrăm ceea ce netemem să uităm. Ele nu au nici o taină,nici un miracol. Miracolul e în ceea cespun, în felul cum leagă părţile desprinseale Universului într-un tot întreg”.

Într-un interviu R. Bradbury spu-nea că vocaţia sa e aceea de a fi învăţător.„Nu sînt un scriitor fantast, nu scriu istoriidespre rachete şi planete, sînt un învăţă-tor. Vă predau viaţa. Vă predau dragostea”.

Scriitorul american Ray Bradbu-ry (1920-2012) se bucură de o faimă mon-dială ca autor al cîtorva sute de povestiriştiinţifico-fantastice şi romane, printrecare, celebrele „Cronici marsiene” şi „Vi-nul din păpădii”. Lucrările sale sînt ecra-nizate, editate în milioane de exemplare şitraduse în zeci de limbi. Mai puţini scrii-tori contemporani au atîtea decernări saupremii ca Ray Bradbury, şi totuşi nu astaconta pentru el. „Premiul adevărat e altul,- menţiona scriitorul. - În 2002, în pri-măria din Los Angeles, se spunea un dis-curs în cinstea mea, mi-au decernat unoarecare premiu, publicul aplauda. Şi iatăatunci cînd m-am pornit în căruciorulmeu spre ieşire, un oarecare tînăr m-aluat de mînă şi mi-a suflat în faţă: «Mi-aţischimbat viaţa». Asta e mai mult decîtfaimă, înţelegeţi?”

Alexandru Jurcan

Cuiele lui IsusCuiele lui IsusCu siguranţă, lumea de-acum aparţine

celor care nu citesc semnele stelare. Care chefu-iesc. Poate că astăzi eu văd partea goală a paha-rului. Scuze! E cald… Am sărbătorit Învierea.Magazinele au fost luate cu asalt. Nu au oameniibani? Unii împrumută, ca s-o poată face… lată.Dacă au venit Paştele, e musai să sărbătoreşti.Portbagaje larg deschise, în care se amestecă duş-mănoase sticle cu bere, suc, dar şi pui congelaţi,legume, franzele. O disperare nejustificată a apro-vizionării, în vederea unui taifun imaginar al bur-ţilor pline cu orice preţ. O femeie în vârstă ducepământ negru în plasă pentru plantele din aparta-ment. În parc aleargă copiii cu îngheţate colorateîn mâini, iar tinerii consumă zgomotos seminţe,exhibându-şi tatuajele bronzate. E secolul muş-chilor, al pectoralilor afişaţi ostentativ, al alun-gării oricărui romantism. Al metrosexualilor - casă folosim un termen la modă. Nu se mai citeşte,astfel că adolescenta complexată ascunde carteasub bluza transpirată. O maşină frânează brusc,Coboară patru cocălari, în sunet de manele. Unuldin ei izbeşte cu piciorul în câinele flămând de lauşa magazinului. Pubelele răsturnate nu mai de-ranjează pe nimeni. Pe o bancă, fumează un omde la ţară. Jos, un miel viu, cu picioarele legatecu sârmă. Botul animalului stă în praf. Peste elcade scrumul tăcut de ţigară.

Isus?? Să fim serioşi! Dacă nu-i pasă desuferinţa mielului, atunci nu-l dor nici cuiele luiIsus.

Pauză de reflecţie. Cine e vinovat? Un-de e adevărul? Cine poate arunca piatra? „Fieca-re om are propria sa tragedie”- scria Henry Mi-ller. „Fiecare are propriul său alcool”- zicea Fer-nando Pessoa. Ce ştiu eu despre viaţa omului cumielul? Ce înţeleg din omenirea care îşi iese dinmatcă? Unde să mă opresc? La care biserică slu-jesc adevăraţii preoţi? Mai există credinţă ne-

întinată ori falşii profeţi ţin în mână trei telefoaneportabile şi cheile unor vile somptuoase? Nu cum-va cuiele lui Isus au devenit o legendă profita-bilă? Stelele tac şi clopotele au aceeaşi unduireseculară, inefabilă, misterioasă.

Plânsetul greierilor alungaţiPlânsetul greierilor alungaţi

Ierburi înalte, mii de turme, soarele pecreştet, acoperişuri albastre, ţigle roşii - un sim-bolism impresionist şi impresionant, cu tuşe po-etice ireproşabile. Astfel este noul volum deversuri al poetului Iulian Dămăcuş (Ţara mea,Editura Eikon, Cluj, 2013). Autorul e plin deafecţiune şi nostalgie, însă există o cumpănă carenu permite vreo alunecare spre patetism facil.Ironia şi suflul sacru asigură, deopotrivă, un re-alism al amintirii. I. Dămăcuş nu caută timpulpierdut (le temps perdu?), deoarece totul este în-magazinat în sine însuşi. Nimic nu a dispărut, to-tul are forţa primară a începuturilor. Îngemănareauniversurilor e primordială şi conţine osmozasupremă, deoarece stelele rătăcesc printre omă-turi, stelele ating ţărâna, vântul spulberă turmastelară, iar tristeţea amurgului devine liant.Citind volumul lui I.Dămăcuş reconsideri sin-tagma „ţara mea”, atât de uzată de guri nedemne.Poetul caută urmele ascunse, le revigorează (şi)nu vrea să le ştie căzute în uitare sub colb sauomăt. Cirezile din trei sate sunt acompaniate desâsâit de şarpe, dar şi de „plânsetul greierilor alun-gaţi”. Un izvor s-a lăsat ademenit într-o ţeavă,curgând spre blocuri citadine, anoste. Înapoi spreparadisul rustic, spre apa rece din trunchiul uneirăchite! Cătina înseamnă un teritoriu marque-zian, dar nu cu sute de ani de singurătate, ci cusute de ecouri sau inimi adunate.

Trebuie spus acum că Dămăcuş ar fi me-ritat un premiu pentru acest volum. Da, a fostnominalizat…, poate că atât s-a putut face… înfaţa „obligaţiilor” multiple ale juriului. Cum poţiescamota o voce a durerilor ecourilor rustice?

Al. Cistelecan semnează un cuvânt îna-inte extrem de pertinent, subliniind ironia tandră,dar şi „religiozitatea amintirii”. Cu siguranţă, I.Dămăcuş semnează un volum unitar, inefabil, in-citant, răscolitor.

Remember

Alexandru Muşina

Poetul, profesorul, publicistul, edi-torul şi omul de aleasă cultură, ca-re a fost Alexandru Muşina, a în-cetat din viaţă miercuri, 19 iunie,cu numai două săptămâni înaintede a împlini 59 de ani. Dumnezeusă-l odihnească în pace!

poezia în pijama roz

poezia în pijama rozcreşte napi în spatele caseica nişte urechi lunguieţe verzicu zahărul incert rafinabil totuşiavem bunici cu stare civilă sigură

şi părinţi cu trecutul nepătatdin păcate noaptea poeziaiese în pijama să plantezenapi în grădina dinspatele casei

poezia în pijama rozcălătoreşte la orele dimineţiiîn troleibuzele supraaglomerateciudat bărbaţii nu o înghesuiedeşisânii ei mici lovesc mereu cunasulmaterialul moale şi subţiredoar doar o să răzbească

în mirosulde usturoi şi transpiraţie de-afară

poezia în pijama roz cumpărădoarconserve cu etichetaudată de ploi doaraşa simte cănatura încă există sau mâinineîndemânatice ea încămai crede că marfa e obucată de timp sau un

început de speranţă

poezia în pijama roz iubeştegemul de mure şicaracterul deschis alcelor din jurea nu îşicunoaşte încă destinul darştie că ursuleţii nusunt decât nişte bietedesene imprimate aşasă distreze copiii

poezia în pijama roz admirăcantinele publice şi scenelede gen dar nuprinde nicicând începutulşi nici nu cunoaşte pe nimeniea doarpriveşte mirată la farfuriilesparte şi calcăcu grijă să nu îşirănească picioarele desculţe şifoarte subţiri

poezia în roz cine ardepinde de ea sau numai depijama ar fi desigur cu

mult mai frumos ea este chiarîn aceste fibre deseară chiar în lemnul fărăvopsea de care se sprijinăspinarea subţire şinici nu începe aici ci doaraici se îmbracă

poezia în pijama roz nuajunge niciodată la semnalulde alarmă din tren ea nupoate crea evenimente feroviareeapoate doar flutura batista de lafereastră deşinimeni nu a rămas în gară

(Din vol. Strada Castelului 104,1984)

UL

TR

AS

CU

RT

E

Fereastra Anul X, nr. 6 - iulie 2013 Pag. 7

Melania Cuc

Nimicuri

Notez în agendă problemele nerezolvate de o mie de ani

Între timpAcvariul s-a umplut cu anotimpurile

lui Vivaldi.Peşte langă peşte şi miliarde de pâiniHrănesc săracii planetei.Nimicuri-mari şi-n hăuTremură acul de busoală ca fluturele prins.În planul opus, noi numărăm fişicuri

cu galbeni. Iona este o jumătatea de cruceUitată în burta balenei.

Rutina

Uite, cum se întinde cărarea pe ochi cu albeaţă.Brusc s-a transformat tot oraşulÎntr-un geam de spital.Dincolo de lumina sticloasă,Infirmierele oarbe îmi oblojesc rănile.Halate pătate cu coajă de nucăAleargă încolo şi-ncoacePe sub candelabrele de Murano.Fast şi puroi pe sub pielea manechinului

de expoziţie.Din rutină scriu despre durere ca despreAbecedarul dintr-o întâia primară,Scriu cu litere frânte-n silabele Că dorm într-un penarCu grijile viitoare.Sunt la marginea distanţei de undeNu se aud aparatele de tortură.Doar eu şi o faţă de pernă trasă prin clorPeste respiraţia ascuţită ca un creion HB.Instrument fără eroare umană;Umbra-mi alunecă pe pereţiCa o paiaţă pe faţa unui monument funerar.

Dependenţă

Din noaptea cealaltăTot beau la stele şi nu mă mai satur.Am ceaşca ciobită pe masaCu litografii din zaţ de cafea.Oh, câte tabieturi şi mofturi inofensive,Găselniţe perisabile ca margaretele din brazda De unde greierii-mi cântă despre Pâinea şi vinul ce-mi hrănesc pereptuu iluzia,Sorb cu linguriţa de argint a copilului

ascuns printre riduri.Sunt încă fetiţa care citeşte norocul

în palma păpuşii.Câte vieţi şi câte numere de jonglerie Am încorporat în aceste cârpe vopsite în casă?Tot steaguri fără steme stau între mine

şi restul planetei.De ce aş fi tristă?În colţuri de paralele şi meridiane

perfect haşuratePăianjenul ţese saliva În funii strânse pentru ceea ceA mai rămas întreg din patul

sinucigaşilor tineri.Revoluţia dragostei nu mai există.Doar draperii de fum se interpun

între ochelarii meiŞi imaginile pe care le ciupesc dinGoana trenului de jucărie.E vară!

Anotimp opulent şi nărăvaş ca armăsarul sălbatic.

Simt sarea scurgându-se din jugulară Şi iarăşi las sandalele libere,Doar urme fără tălpi de picioare,Să se culcuşească ele în ochiul de mare.

La noapte voi întinde singură cearşafuri Şi cu nisip voi astupa lumânările.Voi ciocni până la cântatul cocoşilorPorţelanul ce-a pleznitCa un vis frumos şi extrem de subţire.

Revoluţii

Săptămâna-i fără de DuminicăÎn calendare.Îmi joc norocul cu hoţii şi vardiştiiÎn noaptea înflorind patruzeci şi patru

de arginţi.Credinţei ce s-a scurs în pământ.Prea mulţi fără de minte şi vise suntemCât să ridicăm în piaţăBaricade la care alt RobesspiereVa bea victoria din palmele mele.Un tărâm de cruci cultivat cu bumbac Şi cu arbori de pâineEste bucătăria în care Sarea din sânge se vinde pe uncii de aur.Sunt singură în faţa plitei de fier,Stăpână pe doveziŞi pe sacul de carne Iar veştile cresc în burtă,Prind ochi, dau din mâini şi picioare.– Nu ai de ce să te temi!Îmi repeţi de pe banda stricatăŞi ştiu euŞi ştii tuCă între noi doi este numai blestemul Pe care-l exersăm cu viaţa pre moarte.

Pe sub podul palmei

În cohorte mărşăluiesc păsări-amfibii.De ieriSe retrag pe sub muşchi, pe sub pieleDurerile naşterii mele.Trec şi eu, după ele, aşa cum se deşiră aţaPrintr-un şireag de mărgele.Pe sub podul palmei tale lucrătoareCurge timpul numai bun

pentru a ctitori catedrale.Cine mai are nevoie de Ana?Întrebarea-i retorică.– Ridică-te şi umblă! Îi poruncesc cuvântului Care stă cu pălăria în mânăLa capătul podului.Tu-mi sufli doar replici fără rezonanţă În cutia toracică.Pe sub podul palmelor nostreApa ploii trece spre agheasmă.

Am cunoscut un telal

Deţin un artefact ieftin şi nemotivatSă iau în răspăr tot colbul igrasiosDe muzeu.Drumul lui Alexandru din Macedonia

s-a surpat.Turcoaze, covoare orientale şi câtevaPoeme scrise la lumina de lună, Iată portretul reconstituit din memorie Şi în careDumnezeu încărunţeşte la tâmple

pe sub turbane.Ca un copil diagnosticat cu leucemie sunt,Privitorule.Nu am milă,

Nu am silă de ziua ce vine pedalând pe şenile,Nu am bani nici pentru istoria artelor Şi nici cerneală bună Pentru a înflori pagina cărţii de rugăciune.Am cunoscut odată un telal de dumincăŞi un inorogul ce lovea din potcoave Pe pardoseala cu sute de caiele electrice.S-a făcut, pentru o clipă, lumină!

Ca într-un film

Omuleţii verzi şi cu ochi foarte negri.Uriaşii din centrul punctului alb peste careTrag linii de fugă.Aşa începe nebunia spectacolului.Nu promit şi nu aştept nimic la schimb;Sunt doar un detaliu din ceea ce se joacăCu casa închisă de veacuri.Întemietorul a dat şi a luat

din portretul personajuluiPentru care destinul este doarUn cavaler decupat din cartea de joc.Regizorul stă cu obrazul în palmeLa masă.Nici beat,Nici obosit .Doar nefolositor ca un dinte spart

în sâmbure tare.Altă mână de cărţi sunt aruncat pe masa de joc.Norocul cherăie prin buzunarele dublate

cu mătase.O da, actorul a intrat din nou

în perechea de papuci găuriţi,Poate face turul oraşului,Poate bea, iubi şi înjura În birja cu miros de trabuc cubanez şi rom de contrabandă.

Gresii şi licheni

Veştile intră ca la vecernieÎn urechea de piatră.Statuia aproape că mă aude cum o mintCum îi spun căIarba este numai bună de coasă...Închis în pumnul tău Inelul logodnei mai poartă povara Fetei de împărat tunsă la zero.Aurul pentru perucă este adunat în tezaur.Ce lung şi îngust este drumul poveştilorPe fâşia asta de panglică decolorată Peste care prind cu gumă arabică,Ghimpi de măceş...Agăţat în ac de siguranţăStă aerul pe cornişa meşteruluiMort la datorie,,Un erou” scriu ziarele dar eu ştiu Că alt bărbat va face cartul Pe corbaia părăsită de Noe.În pijama cu ecuson şi parolă fictivăStatuia smereniei mătură parcul.E miezul nopţii în cetatea acoperită Cu peluză sintetică.De-a lungul mahalalei sacagiilorMergem şi noi,Mână în mână Într-un cortegiu din alămuri

lustruite cu praf de magneziu.

P O E M E

Pag. 8 iulie 2013 Revistă de cultură

Primul meu profesor de muzică dinşcoala generală a fost domnul P. Îl simpatizampe domnul profesor pentru că era foarte priete-nos cu mine şi chiar îmi zâmbea cu îngăduinţăcând mă asculta solfegiind gama Do major, ce-ea ce pentru mine reprezenta un mister, deoa-rece eram cu desăvârşire afon, cântam toate no-tele cu trei semitonuri pe lângă. Ulterior, cândm-am făcut mare, m-am mai întâlnit ocazionalcu el; profesorul devenise dirijorul celebru al uneiorchestre simfonice care făcea turnee în toatăEuropa. Şi acum când ne întâlnim pe stradă îmizâmbeşte la fel de prietenos, şi tot nu înţeleg dece...

Mie chiar îmi pare sincer rău că n-amreuşit să mă integrez în cor, pe când eram înşcoala generală; mai târziu când am vrut să cântdin gură la strană la biserica din sat a fost cuneputinţă: pe lângă faptul că suna oribil, maicontractam şi o rino-laringită severă ce mă ţin-tuia câte o săptămână la pat cu febră. Pe profe-sorul P... l-am mai întâlnit întâmplător, dupăaceea, şi la sectorul de nudişti de la Techir-ghiol, şi i-am zis cu ocazia respectivă ce multregret că n-am putut învăţa să cânt; mi-a răs-puns că nu-i deloc timpul pierdut, şi că mă aş-teaptă oricând la el acasă să-mi predea lecţii decanto. Mă ungeam cu nămol pe mâini şi pe pi-cioare, stăteam câteva minute până mi se făceaprea cald şi apoi intram în apa aceea mizerabilă,păşind cu scârbă pe fundul cleios al lacului, pâ-nă ce îmi ajungea apa sub bărbie. Nişte răcuşoriciudaţ, roşii, se zbenguiau în jurul meu şi aveamimpresia că vor să mă ciupească de părţile moiîndată ce stăteam mai mult într-un loc.

– N-ar trebui să intri în apă aşa de re-pede, zise domnul Profesor. La intrare e afişatun regulament, trebuie stat treizeci de minuteminim cu nămolul pe corp înainte de a intra înapă. Între orele unsprezece şi paispezece scăl-datul este strict interzis.

– Ei, şi ăştia cu regulamentele lor, zic,fac exces de reglementare, ca să-şi justifice şiei un salariu!

– Nu-i aşa, zise cu o umbră de iritareîn glas domnul profesor. Ce s-ar întâmpla dacădeodată nu s-ar mai respecta toate regulamen-tele? Nu cred că suntem noi în măsură să le ju-decăm, cine le-a pus acolo a ştiut el de ce le-apus. În viaţă e ca şi la cor: fiecare individ tre-buie să asculte de indicaţiile unui Dirijor, altfelse strică armonia Universului. Pe chip îi înfloriîndată un zâmbet şi mă privi cu simpatie. Spercă m-ai înţeles ce vreau să spun!

– Apropo de cor, ştiţi ce rău îmi parecă n-am insistat mai mult cu muzica la şcoală?Acum aş vrea eu să pot să cânt, dar nu mai pot.Nu am voce şi nici ureche muzicală.

– Se pote remedia, dragă Andrei. Trecidin toamnă pe la mine, îţi trebuie numai câtevaore de îndrumare de specialitate, şi vei putea săcânţi tot ce îţi place. Vino negreşit, te aştept!

Am neglijat după aceea preocupărilemuzicale, din cauza valurilor zbuciumate alevieţii, până în ziua în care am găsit la Carrefourun pian electronic la ofertă specială, care mi s-apărut că ar arăta foarte interesant la mine in li-ving, între şemineu şi plasma tv. Am căutat peinternet referinţe şi user-review-uri despre mar-ca cu pricina, o marcă franţuzească. Lăsând lao parte că era made in China, ca şi televizorul,maşina de spălat vase şi combina frigorifică, pecare le am de mulţi ani şi care nu m-au deza-măgit până acum, comentariile erau destul de

elogioase pentru un pian aşa de ieftin, practicla jumătate de preţ fata de o marcă consacrată,tot made in China desigur. E drept, cineva seplângea că i s-a ars siguranţa în primele 10 orede folosire. L-am adus acasă şi l-am asamblat cumâna mea, folosind un patent, o tubulară de 10şi un imbus de 5. Apoi am descărcat sheeturi cupiano music de pe internet, între altele desigurFür Elise si O, Tannen Baum, şi am început săînvăţ notele muzicale, solfegiile şi gamele.

Cu toate degetele mele nu mai sunt lafel de agile ca pe vremea când împleteam, laora de lucru manual, ştergătoare de picioare dinfrunze de porumb, tot am reuşit să interpretezprima pagină din Für Elise în faţa invitaţilor deCrăciun, asta însemnând vreo şapte portativecu ambele mâin, şi stânga şi dreapta simultan(a se nota faptul că majoritatea persoanelor cares-au apropiat de pian cu aerul că ştiu să cânte,au făcut doar primul portativ din Für Elise cu unsingur deget, cel mijlociul de la mâna dreaptă).

*

În condiţiile astea, când l-am revăzutpe prof. P. la magazinul de bricolaj - tocmai îmiluasem un copăcel tuia în cărucior şi mă apro-piam de casa de marcat - i-am spus:

– Domnule profesor, mă chinuieşte răutalentul muzical, care încearcă să ajungă la su-prafaţă şi nu poate. Am învăţat notele muzicale,mi-am descărcat o aplicaţie pe smartphone careîmi dă nota La şi m-am înregistrat cântând ga-ma Do Major din gură. Trebuie să vă spun căîmi vine să arunc telefonul cât colo, toate sune-tele care îmi ies din gură sunt decalate cu o terţămică mai jos decât portativul. Nu mă pot punela unison cu nici un instrument.

- Dragă Andrei, zice domnul profesor,îmi amintesc de deficienţa ta de auz muzical,pe care o manifestai încă de pe băncile şcolii.Nu trebuie să-ţi faci griji, dacă vii la mine acasăo să te fac să scoţi sunetele cu o terţă majorămai sus. Te aştept cu mare drag.

– Minoră, domnule profesor. – Majoră, zise profesorul cu un rictus,

ştiu eu mai bine cum este. Nu după multe zile de la această întâl-

nire, intram în holul destul de lung şi întunecosal profesorului Petrache, în capătul căruia se ză-rea o luminiţă. Era o lumânare feng-shui carerăspândea un fuior de fum albăstrui cu arome desantal. Pe o latură a camerei era un mare acva-riu iluminat cu un spot, în care plutea un singurpeşte imens, un fel de crap. Felurite instrumen-te muzicale erau expuse pe pereţi sau zăceauaruncate într-o dezordine studiată primprejur.

– Păstrăv somonizat, zice răzând, vă-zând că mă uit la peşte. Mie îmi place să-i zicpăstrăv sodomizat. Îţi place peştele?

– Da, păstrăvul sodo... somonizat e unpeşte cu carne roşie şi icre negre. Chiar îmiplace.

– Perfect, o să-l gătim. Icre nu cred căo sa aibă, că e băiat.

– Domnule profesor, lăsaţi vă rogpeştele în pace, haideţi să revenim la chintamică. Ah, adică la terţa mare.

– Deci, cum era? Scoţi sunetele maisus sau mai jos decât pianul? Dacă sunt maisus, trebuie să-ţi dau palme în creştetul capului.

– Mai jos, domnule Petrache, mai joscu trei semitonuri, zic, apreciind gluma.

– În cazul ăsta, remediul sunt palmelela fund. Nu te speria, am mănuşi albe de dirijor.

Petrache aşeză taburetul în faţa pianu-lui, reglându-i meticulos înălţimea, dându-l maiîn faţă şi mai în spate de câteva ori până ce i sepăru că se află la distanţa potrivită, apoi îmi zise:

– Şezi. Nu, nu la pian, ci pe canapea. Profesorul îşi trosni degetele mâinilor,

parcurse apoi toată claviatura de la stânga ladreapta pe gamele acromatice, ridicând şi aşe-zând cu graţie mâinile alternativ una în faţa ce-leilalte.

– Repetă după mine nota asta. Petra-che execută un La major dintr-un arpegiu depatru clape: la, do, mi, la. Ceea ce ieşi din guramea nu suportă însă hârtia ca să descriu.

– Da, e grav. E mai grav decât am bă-nuit. Dimineaţa când te scoli, faci zece minutede gimnastică de înviorare?

– Da, cu regularitate, m-am obişnuitdin copilărie.

– Faci şi flotări?– Nu, flotări nu fac. Dar ridic o halteră.

De ce? Nu e bine?– Nu e bine. Haltera dezvoltă muşchii

deltoizi şi sternocleidomastoidieni, în timp cenoi, cei care suntem dedicaţi cântatului din gu-ră, avem nevoie de pectorali puternici. Întin-de-te pe canapea. Nu, nu aşa, ci cu faţa în jos.

M-am conformat. Profesorul se ridicăşi se îndreptă spre mine. În trecere se opri o cli-pă în dreptul acvariului şi tachină peştele cio-cănind în geam. Păstrăvul se întoarse subit cuspatele la el şi purcese a-şi flutura ostentativcoada într-un ritm frenetic. Chipul profesoruluiluă instantaneu o mină crispată şi murmurăprintre dinţi:

– Într-o zi tot o să te prăjesc eu! nu tepune tu cu mine! Cu fundul în sus, aproape căţipă după aceea la mine. Ia să vedem ce putemface. Zi dupa mine: do, mi, sol, do!

– Do, mi, sol, do! Ştiu că nu e preabine, dar nu trebuie să vă supăraţi.

– Fals! Fals! profesorul îmi dădu douăpalme peste fund: jap! jap! Încă odata: do, mi,sol, do!

– Do, mi, sol, do. – Fals! Fals! Fals! Petrache aproape ca

urla. Începu să-mi care palme cu nemiluita lafund. Jap, jap, jap, jap...

– Domnule profesor, lăsaţi, renunţ, vinaltă dată.

– Fals, fals, deja mă ustură palmele, osă folosesc cu tine bagheta de dirijor, aşa cevan-am mai întâlnit. Acum ori niciodată. Descen-dent: do, sol, mi, do.

– Do, sol, mi, do, îngăimai. E mai greuaşa.

– Dă-ti jos pantalonii, trebuie luate mă-suri radicale cu tine. La fundul gol, ca la injecţie.

– Domnule, să încetăm, nu mai vreausă cânt!

– Canalie, crezi că nu ştiu că îţi baţijoc de arta muzicală, că te doare în cot de Rach-maninov şi de Shostakovich şi de Paderewski,sau Pederawski, sau cum l-o fi chemând? eştimai rău decat Sandu, şi Sandu nu-i decât un peş-

(Continuare în pag. 9)

Florin Giurcă

Lecţia de muzică

Fereastra Anul X, nr. 6 - iulie 2013 Pag. 9

(Urmare din pag. 8)

Lecţia de muzică

te surd şi mut. Şi tot o să-l trag în ţeapă. Chi-loţii, şi chiloţii, te rog. Nu vă puneţi voi cu mi-ne, eu sunt profesorul Petrache! zise Petrache,cu degetul arătător al mâinii stângi ridicat în sus,ca şi când l-ar fi arătat pe Petrache sus pe fir-mament, în timp ce cu dreapta vântura către mi-ne o baghetă de dirijor, întocmai ca un spada-sin. În clipa următoare simţii pe buci usturimealoviturii. M-am ridicat dintr-o săritură şi m-amrepezit spre uşă ţinându-mi cu o mână chiloţii şiblugii căzuţi în vine, când profesorul îmi aplicăo piedică. M-am dezechilibrat şi am căzut cucapul până la urechi între corzile unui instru-ment asemănător cu un pian, dar mai mic, carescoase un zăngănit lugubru şi dezorganizat.

– Clavecinul meu! clavecinul meu, erabine temperat! ţipă Petrache. Ce-ai făcut cu el?!Apucă în grabă un instrument subţire şi prelungde metal şi începu să mă croiască peste spinare.

– Ţine, ia de colea flautul meu, e fer-mecat! Na! Na! Mai vrei muzică?!

– Nu, nu, iertaţi-mă vă rog, n-o să maiîndrăznesc.

– Ştii cine sunt eu?! Eu am dirijat fi-larmonicile din Schoenbrunn şi din Brucken-thall si din Sardanapal şi Assurbanipal!!Petrache îşi trecu degetele răşchirate princoama le-onina şi privi în tavan. Al cărei ţări ecapitala Sardanapal?

– Nu ştiu, iertaţi-mă, Înălţimea voastră!– Al Sardaneliei! dacă nu ştii nici un

lucru aşa elementar, ce să mai zic de alte cu-noştinţe, cum ar fi: care sunt cele patru picioaredorice ale ritmului corintic, şi ce înseamnă ison,oligon, epistrof ?

– Nu ştiu, iertaţi, stăpâne!– Dar a cappela, ad libitum, impromp-

tu?– Iertare, luminăţia vostră, e prea dificil!– O să-ţi bag eu în cap învăţătura, fie

că vrei, fie că nu vrei. Mă luă de păr şi mă trasepână la buza acvariului şi încercă, în ciudaopoziţiei mele din ce în ce mai anemice, să măbage cu capul în apă. Cu cât mă zbăteam maimult însă, puterile mele slăbeau şi deveneamtot mai neputincios în mâinile lui.

– Arpegiile conduc la aritmetică şi arit-metica la filologie şi filologia la crimă! Totul

este armonie în univers! Totul este pământ, aer,apă şi foc! Apă şi Foc! Apă! Foc! Do, mi, sol,do!

– Mi… sol… dooo, bolborosii eu cucapul în acvariu, cu ultimele bule de aer dinplămâni. Înainte de a mi se lăsa întunericul de-plin peste conştiinţă, zării ochii sticloşi ai peş-telui şi gura lui larg deschisă rânjind sardoniccătre mine.

*

– Tii, ce dezastru-i aici! zise ofiţerul depoliţie dându-şi cascheta jos. Scoase un telefonmobil şi după ce formă un număr raportă: aicia fost o adevarată revoluţie muzicală! o victimăzace cu capul, mâinile şi organele genitale în-curcate între corzile rupte ale unui instrumentcu coarde, cred ca e vorba de o harpă... paresufocat… are părul ud… cealaltă victimă areun contrabas spart în jurul trunchiului şi pri-veşte fix... şi... ăăă, are o baghetă de dirijor rup-tă înfiptă în orificiul anal... şi are spume la gurăşi zice ceva fără şir, stai puţin... sanda... na-palm... sanda... napalm... indivdul din harpă pa-re că mişcă, cred că încă mai respiră, cheamăiute o ambulanţă. Dar oare cine o fi format 112?

În acvariul din faţa mea, somonul penume Sandu plutea calm şi privea inexpresiv latoată scena. Deodată se ridică la suprafaţă, luăaer in branhii, se scufundă şi bolborosi într-otonalitate perfectă de tenor-bariton, privindu-mămustrator în ochi:

– Do, mi, sol, doooooo!!!

Ehei...

în fiecare primăvarăcam în jurul zilei mele de naştereprecum şarpele / pieleaprecum cerbul / coarneleprecum lupul / blanaîmi schimb celulele trupului.

cele obosite de strescotidian îmi cad în oase -din cauza asta păşesc tot maigreu...

îmi alunecă în vene -probabil asta explicăde ce agreezmai nou lenea la soare...

mi se adaugă riduri -ideograme groteşticare dau vestea falsăcă aş fi devenit înţelept

şi că suficient preparatde toate celepe care mi le-aţi rezervatsunt gata să aprob şi să plec.ehei... şarpele cerbul...!ehei, lupul!

Când aţi ascultat

când aţi ascultatultima dată foşnetul brazilor

ca pe o rugăciune de noapte?

alergaţi de colo-coloînnebuniţi de zgomote de maşinide trenuri / de avioane...!

frisonaţi de competiţii neînsemnate

vă evitaţi inutil / oricum vă veţi întâlni -măcar ca duşmani!

lacomi culegeţi grăunţelebinelui vostrudin răul ce semănaţi / din lacrimi

extrageţi pepitede bucurie dirijată fără scrupulcoruri de gemete -în acest secolgeamătul e zgomotul de fondal browniadei voastre

sărmanii de voi!e ca şi cum aţi căutalumină în întuneric.

... puteţi înţelege că trecerea unui chip de copilde la lacrimă la zâmbeteste egală cu un Big - Bang?...

Agenda

tot mai rar îmi scot pălăriape străzile oraşului meu tot

mai puţini cunoscuţiîntâlnesc.

Voi rămâne singurcu amintirileca într-un teatru de umbre?

şi prin alte locuri din ţară audcă de golul neîndurătorce îi împresoarăcunoiscuţii mei se plictisesc.

am veşti că tot mai grăbiţise retrag la margini de oraşe şi căîn tăcere se odihnesc.

vechea agendă cu telefoaneleprietenilor mi-a devenitjurnalul exact al creşterii golului.

jurnalul acesta mă seacă de lacrimiDoamne! nu mai rezist... nu mă

obligasă-l citesc până la capăt!...

Strigăt (8)

!Adun cuvintelepe ales.cu grijă le cioplescle lustruiesc - înţeles / neînţelesdar când să le îmbin

precum sepiileprintre pietre în adânc de gânddupă emoţii se-ascundle pierd!

Strigăt (5)

!cu mâna întinsă merg printre voi:„daţi-mi o fărâmăde iubire

vă rog...”

în fiecare searămă întorc acasăcu buzunarele plinede înjurăturiuimitor de frumoase!

Strigăt (7)

!iată: vă întorc spatele.trageţi!şi ca să fiţi sigurică aţi scăpat definitivincineraţi-mă!

mă voi numi cenuşăşi voi fităcut!

Aria scoruşei

sâmbureintrând delicatîn carnea pământuluice orgie tăcută ce orgie tăcutăar fi ar fi fost!mai dulce tot mai dulcee timpul în fibrele melenimeni nu mai culege...

cei buni nu găsesc îndurare

Sâmbur I

fructul adevăratmoareîncolţind

Sâmbur II

pomulse mângâie singurîn zborul păsărilorde zi şi de noapte

Viorel SAVIN

Evangheliaeretică

Pag. 10 iulie 2013 Revistă de cultură

Numai ce întin-sese mâna după ceaiul deverbină care se răcorise,când, năvalnic şi insis-tent - parcă dau turcii, îşispusese Arina - soneriainterfonului începuse săzbârnâie. Luă o gură de

ceai şi se ridică să deschidă. În faţa uşii, parcăadusă de vântul ce se pornise pe afară, stăteaDana.

– Ufff - respiră ea precipitat - am reuşitîn sfârşit să ajung şi aici, că de azi-dimineaţăalerg ca nebuna peste tot, ca să termin ce am defăcut, pentru că o să plec la Bucureşti, în se-siune, până la sfârşitul lunii şi n-aş vrea să fievreo problemă. Iată, aveţi aici facturierul - mâi-nile ei zorite, scotociseră prin sacoşă cât timpvorbise fără întrerupere - iar actele acestea, tre-buie semnate şi ştampilate, haideţi dacă vreţi săvă ajut, ca să meargă treaba mai repede.

Şi aşezându-se, se şi apucase să punăpe acte ştampila, apărută în mâna ei ca şi cumar făcut un act de prestidigitaţie.

– Gaaata! - se alintă vocea ei şi se ri-dică de pe scaun făcând câţiva paşi spre uşă,însă nu înainte de a apuca să spună, turuind, da-ta la care credea că va reuşi să se întoarcă, cândanume o va mai suna pe Arina, ce ar fi trebuitsă facă aceasta dacă apărea vreo problemă ur-gentă, întrucât ea, urma să se ducă şi până însatul bunicii pe care tocmai o externase din re-animare şi pe care mama sa, doar cu o zi în ur-mă, o dusese şi o lăsase acolo, singură.

– Noroc că mai vin două vecine să ai-bă grijă de ea, atunci când treburile gospodă-reşti le permit... şi-n timp ce potopul de vorbenu mai contenea, privirile îi rătăceau neliniştiteprin încăpere, de parcă ar fi fost în căutareaunui sprijin, ce nu se zărea.

– Ce bine că mai există şi persoaneomenoase pe lumea asta, se auzi Arina re-plicând, mai degrabă în încercarea de a stăvilihemoragia verbală la care asista.

– Ei, daa... credeţi că din omenie seduc? Au mai fost şi altădată şi pe urmă am con-statat că bunica nu mai avea nici hainele pregă-tite pentru înmormântare... Dar, până la urmă,dă-le încolo de haine, nu ele sunt importante...Şi uite, acum, numai ce m-au sunat ca să-mispună că mama a lăsat-o pe bunica acolo şi aplecat, iar la câteva ore după aceea, au găsit-ocăzută pe jos...

Dana se ridicase în picioare, dar încănu era hotărâtă să plece.

– Şi mama asta... N-aveţi ceva s-ootrăvesc? - adăugă ea dintr-o dată, cu un tonaparent glumeţ, cu care păru că ar vrea să punăpunct torentului său de vorbe, în timp ce cu mâ-na apucase clanţa uşii.

– Şi tu... chiar aşa?!? - nu-şi mai găsiArina cuvintele.

– Nici eu nu ştiu ce să mai cred şi cesă mai spun... că doar acum câteva zile am in-ternat-o pe bunica cu infarct - a adus-o sora meacu maşina, că se simţea tare rău, dar mama, totinsista cu părerea ei, că nu are nimic. Şi părerileei, de când o ştiu, sunt lege! Nu s-a gândit căbunica are optzeci şi opt de ani şi că ar trebuiîngrijită... Că dacă nu aveam şi copii şi servici-ile şi examenele astea, mă ocupam eu... doarbunica a fost cea care m-a luat să mă creascăde când s-a născut sora mea; că mama a spuscă ea nu se poate descurca cu doi copii... Tata,ca de obicei n-a avut nimic de obiectat. Am

avut noroc, totuşi, pentru că bunica m-a iubittare mult... ca o mamă adevărată. Şi acum, ui-te... când am internat-o, avea oxigenarea de 50la sută şi nu te puteai înţelege cu ea; îmi spuneatot mie, că am internat-o şi am lăsat-o acolo sin-gură, ca pe un câine, deşi i-am explicat de atâ-tea ori, că trec şi eu mai pe seară, pentru că amprogramul tare încărcat.

– Ştii bine că i-a fost afectat în condi-ţiile astea şi creierul şi apoi, la vârsta ei... putemspune că nu vorbea ea - îi spuse cu compătimireîn glas, Arina.

– Ştiu, ştiu, dar... Dana tăcu, părândfrământată de ceva.

– Şi cum, mama ta chiar nu a venit săse ocupe de bătrână, când a aflat? - încercă Ari-na să o ajute, reluând discuţia.

– Ba da, de venit, a venit până la urmăcu maşina, cu tata - el este mereu gata să-i în-deplinească dorinţele, însă nu are niciun cuvântde spus în faţa ei - şi cum ea se plictiseşte re-pede, a făcut ce a făcut şi dacă a observat căbunicii nu-i place să stea în spital, a convins-osă ceară, mai repede decât trebuia, externarea.Întâi, am adus-o la mine acasă şi am rugat-o pemama să-i facă o baie, dar ea, ştiţi ce mi-aspus?... A spus că bunica nu vrea. Cred şi eu,că dacă îi spune aşa cum ştiu că obişnuieşte easă se exprime - hai treci să te speli că te-ai îm-puţit - bunica o să se încăpăţâneze şi o să re-fuze. Dar eu am luat-o cu binişorul şi i-am spuscă în spital sunt mulţi microbi şi ar fi bine săscăpăm de ei şi apoi o să se şi răcorească şi osă-i fie mai bine, şi bunica a fost de acord. I-amcerut atunci mamei, să o ajute să se spele pânăîi pregătesc eu patul, dar mama mi-a răspuns căea nu ştie, că nu se poate descurca cu bunica,aşa că degeaba m-am uitat lung la ea; am pusmâna şi i-am făcut eu baie bunicii. Apoi, amrugat-o să-i pună un pampers, dar a sărit cafriptă şi a refuzat; a spus că nu se pricepe. Îmivenea să-i dau una, dar ce era să fac, am luat şiam îmbrăcat-o eu. Pe urmă, am întrebat-o pebunica ce i-ar plăcea să mănânce şi ea a cerut ociorbiţă acră, aşa că m-am apucat să gătesc şifireşte că mi-a luat ceva timp. Ce credeţi? În tottimpul ăsta, mama i-a spus bunicii că în pam-pers poate să facă fără nicio grijă, că nimic nuva da pe dinafară şi nu a dus-o nici măcar o datăla veceu. Aşa că seara... abia adormisem şi eu,cred că era pe la ora unu, când am auzit gemetedinspre patul bunicii şi când m-am sculat, mi-aspus că nu poate să se mai ţină... şi era toată,leoarcă. Du-o la veceu, spal-o, că ştiţi, urina debătrân îţi întoarce nasul, nu alta... şi schimbăpatul şi ea săraca începuse să plângă că se ru-şina, dar am liniştit-o eu, i-am spus că nu-i ni-mic, mămăiţă, se mai întâmplă, trece şi asta, şiiar ne-am culcat, dar pe la trei iar a început săgeamă şi m-a trezit. Spunea că o doare burta şidupă ce i-am făcut un masaj uşor, a spus că odoare şi piciorul şi... uuufff! Cred că era pe laora patru, când am readormit. Însă pe la oraşase, cine credeţi că bubuia în uşă? Mama! Şiîmi şi reproşa, că nu sunt în stare să o pregătescpe bunica la timp, că uite, ei au venit deja cumaşina - se gândise să se întoarcă la Bucureştişi îşi făcuse planul că ar fi mai bine să facă doarun drum, nu să vină înapoi şi să o ia şi pe bu-nica atunci când ar fi fost mai pregătită să su-porte transportul. Şi când îşi face ea un plan,nimeni nu-i mai poate sta în cale...

Degeaba i-am răspuns eu: „Femeia lu’Dumnezeu, nu vezi că acum doarme, cum vreisă o trezesc acum, după ce nu a dormit toată

noaptea, vrei să i se facă rău pe drum?!” - cătot cum a vrut ea, a trebuit să facem. I-am spussă o aşeze în faţă, dar mi-a răspuns că acolo stăea, aşa că a înghesuit-o în spate şi i-a pus şi osticlă cu apă rece de la frigider, la picioare, casă o aibă atunci când i-o fi sete... Nu ştiu ce sămai cred; le face pe toate în aşa fel, de parcă ardori să o vadă cât mai repede moartă... Aşa căacum, nu ştiu cum să mă mai împart şi cum sămai fac faţă situaţiei. Cam aşa stau lucrurile...

– Da, neplăcută situaţie... dar tu... n-aiputut să-i spui vreodată mamei că o să-i vină şiei rândul şi atunci s-ar putea să procedezi totaşa cum ţi-a arătat ea, prin ceea ce face?

– Ei, nu, eu n-aş putea să fac asta... nu,niciodată - vocea Danei, părea că se apără, în-soţită de un zâmbet stingherit, pupilele i se dila-taseră a uluire şi pe chip i se aşternuse o paloareuşoară.

Şi dintr-o dată, ca nişte mici piese depuzzle - scurtele povestiri despre viaţa şi relaţiasa cu mama, pe care din când în când i le mairelata Dana - se rearanjară în mintea Arinei în-tr-o imagine a unui drum lung, abrupt şi fără deizbândă, pe care aceasta pornise de ani de zile,în încercarea de a cuceri imposibilul; iubireamamei sale. Un gust amar şi cunoscut îi invadăgura încleştată într-un surâs fad şi Arina întinseimediat mâna după ceaşca de ceai. Deja se ră-cise şi avea un gust ce-i părea leşios. Înghiţi cunoduri.

– Îmi cer scuze, v-am răpit atâta timp!- măcar am putut şi eu să spun cuiva, toate astea- reauzi tonul acela aparent vesel, cu care Danase grăbi să încheie discuţia.

– Ei, lasă, că până la urmă o să reuşeştitu şi, aşa cum te ştiu, o să fie totul bine, îi răs-punse Arina, cu încurajarea în care nici ea nucredea.

– Da, să dea Domul... La revedere; nemai auzim la telefon!”

Ca un meteor, Dana ieşi pe uşă. În li-niştea ce învăluise odaia, Arina rămase nemiş-cată, privind prin fereastră cum norii începuserăsă se îngrămădească pe cer, vestind apropiereaploii ce se lăsase atâta vreme aşteptată. Un ful-ger despică dintr-o dată de sus până jos vineţiulcerului, făcând-o să tresară. Strălucirea fulgu-rantă îi strânse inima... cândva... şi simţi cumiar i se răsuceşte în piept, zvâcnetul acela scurtşi rece, precum odinioară, când observase scli-pirea metalică din ochii mătuşii sale, în mo-mentul în care râsese de spaima ei. Şi cum omai privise îndelung, aşa cum se priveşte la mi-croscop o amoebă, pentru a nu scăpa cumvavreuna din reacţiile Arinei, la gluma răutăcioasăpe care o făcuse atunci pe seama ei. Îi spusese,nici mai mult nici mai puţin, că ea nu ar fi fostfiica mamei sale, ci fiica unei ţigănci, care întrecere, o lăsase în grija familiei sale, ce se mi-lostivise de ea şi o acceptase. „Păi, nu vezi ceneagră eşti tu şi ce piele albă au părinţii tăi?” –îşi întinsese ea într-un zâmbet slinos buzelevineţii - suferea de inimă - ţintuind-o cu priviri-le îngheţate, precum îşi fixează şarpele, vic-tima, în timp ce maică-sa, prefăcându-se că nuobservă nimic, râdea... Arina se simţea epui-zată; împinse cu zgomot ceaşca de ceai goalădin faţă şi fără a mai face ordine, se ridică săplece către casă. Nu-şi mai dorea decât să doar-mă; un somn adânc şi fără vise.

Tatiana NICOLESCU

Gustul amar al iubirii

Fereastra Anul X, nr. 6 - iulie 2013 Pag. 11

În anul 1976, când apărea, la EdituraCartea Românească, volumul antologic Poeziial Anei Blandiana (ce cuprinde, pe lângă ver-suri din cărţile anterioare, şi 13 poeme inedite)poeta era deja un nume în literatura română,nume a cărui „poveste” ţine de avatarurile epo-cii comuniste.

Ana Blandiana, pe numele său ade-vărat Otila-Valeria Coman, s-a născut la Timi-şoara (25 marte1942), fiind fiica preotului or-todox Gheorghe Coman şi a Otiliei Coman.Datorită originii „nesănătoase” (tatăl fusesearestat ca „duşman al poporului”) va trebui săaştepte patru ani până când i se permite să seînscrie la Facultatea de Filologie. Nu are locnici în... poezie (în urma unor denunţuri fiindu-iinterzis să publice) chiar dacă îşi „schimbă” nu-mele, alegând drept pseudonim denumirea sa-tului de obârşia al mamei sale, Blandiana. Vamărturisi, mai târziu: „Am fost cunoscută capoet interzis înainte de a fi cunoscută ca poet”.Debutează, totuşi, în revista clujeană Tribuna(1959), semnând, pentru prima dată, Ana Blan-diana şi redebutează, după patru ani de inter-dicţie, în revista Contemporanul. În 1964 pu-blică şi primul volum de versuri - Persoanaîntâi plural -, urmat de Călcâiul vulnerabil(1966), A treia taină (1969), 50 de poeme(1970), Octombrie, Noiembrie, Decembrie(1972) ş.a.m.d.

Despre poetă, Alex Ştefănescu nota,într-un articol din România literară (Nr. 11/-2002): „Personajul liric din poezia Anei Blan-diana este o fată îmbrăcată în alb, fără po-doabe, desculţă, care vorbeşte simplu şi cu unfel de resemnare tragică.” Simplu, precum înacest poem, din antologia pe care o comentăm:„Îţi aduci aminte de plaja/ Acoperită cu cioburiamare/ Pe care/ Nu puteam merge desculţi,/Felul în care/ Te uitai la mare/ Şi spuneai că m-asculţi?” (Îţi aduci aminte de plaja).

Apropiată, structural, de lumea vege-tală a Magdei Isanos („Este destul să-ţi plimbiîn somn/ Pe mine mâna/ Că frunze-mi cresccântând/ Din trunchi (...) /Simt că te-apropii în-totdeauna/ După zăpăceala mestecenilor/ Ca-re-ncep să se-agite/ Şi să foşnească-n neştire./După felul nesigur/ În care alunecă luna”) şide contemplaţia blagiană, poeta îşi conturează,în limitele lunecătoare dintre Eros şi Thanatos,universul liric, al cărui centru este devenirea în-tru fiinţă (C. Noica), în jurul acestuia gravitândstelele transfigurate ale realităţii: pădurea, ploa-ia, păsările, umbra sau absenţa umbrei: „Um-brei mele i-e frică/ De umbrele păsărilor/ Maimult decât/ Mi-e frică mie de păsări - / Păsăriletrec pe deasupra mea/ Şi nu mă ating/ Dar um-bra mea se chirceşte,/ Se rostogoleşte rănită/De ciocul lunecat al unei umbre./ Umbra meaeste lipsită de apărare./ Ea nu are rădăcini/ Caumbrele arborilor/ Şi nu ştie/ Ca umbra pă-sărilor să zboare./ Ea a fost adusă pe pământ/Să mă urmeze/ Cu întuneric sângerând./ Să seprefacă în noapte în cele din urmă/ Şi eu nu ştiude când/ Înaintez fără umbră/ Cântând.” (Um-brei mele i-e frică). Dintre elementele simboli-

ce enumerate mai sus un rol aparte îl are ochiul,în ipostaza sa de vârtej ce absoarbe lumina, in-teriorizând-o. Chiar dacă nu este inclusă în an-tologie, poezia Ochiul închis(volumul A treiataină - 1969) este edificatoare în acest sens:„Nu îndrăznesc să-nchid o clipă ochii/ de tea-mă/ să nu zdrobesc între pleoape lumea,/ să n-oaud sfărmându-se cu zgomot/ ca o alună întredinţi./ Cât timp voi mai putea fura din somn?/Cât timp o voi mai ţine-n viaţă?/ Privesc cu dis-perare/ şi mi-e câineşte milă/ de universul fărăapărare/ ce va pieri în ochiul meu închis.”

Iată alte câteva ipostaze ale ochiului,din volumul Poezii: ochiul ca atribut al divini-tăţii: „Acolo te-aşteaptă/ Zeul bătrân -/ Din or-bita lui dreaptă/ Norii se scurg,/ Din orbita luistângă/ Se face amurg (Balada vămilor); ochiiarborilor: „Caut zadarnic ochii arborilor acum,/Poate nu-i văd/ Pentru că arbore nu mai sunt,/Sau poate-au coborât pe rădăcini în pământ”(Cândva arborii aveau ochi); ochiul închis însomn: „Adorm, adormi,/ Cum stăm cu ochii-nchişi/ Părem întinşi alături/ Doi tineri morţiegali.” (Adorm, adormi).

Lumina şi întunericul sunt, şi ele, o du-alitate a vederii: „Lasă-mă să m-aprind de în-tunericul tău/ În lumina feroce (...) O beznătandră/ În care am muri oricând am vrea,/ Unîntuneric în care/ N-am mai fi frumoşi, nicibuni,/ Ci doar singuri/ Şi, nemaitrebuind să pri-vim,/ Închizând ochii am putea vedea” (Înva-ţă-mă să ard în întuneric).

Polaritatea este, de fapt, o constantă apoeziei Anei Blandiana, un joc ce reconstituieîntregul şi trecerea: „Stăm spate în spate,/ Oa-sele noastre s-au unit de mult... (...) Orice paseste o luptă pe viaţă şi pe moarte./ Suntemegali?/ Vom muri deodată sau unul va purta,/Încă o vreme/ cadavrul celuilalt lipit de el/molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte? (...)/ Şidacă unul dintre noi s-ar smulge,/ Jertfindu-sepentru o singură privire,/ Ar vedea numai spa-tele din care s-a smuls/ Însângerat, înfrigurat,/Al celuilalt.” (Cuplu)

În acelaşi timp există şi o dialectică avalenţelor multiple, ce leagă sau destramă con-trariile, întemeind altele: iubire - moarte („Tul-burea fugă de moarte/ Ascunsă în rut; Mori,/Mori, dragul meu,/ Va fi atât de bine,/ Vei ră-mâne numai cu mine (...) Iubita mea cu frunzede octombrie/ Cuprinsă ca-n icoane/ De nimbrotund de moarte/ Mori,/ Lasă-ţi culorile înflori,/ Pletele lungi cărărilor/ Şi ochii luciulmărilor...” - Dacă ne-am ucide unul pe altul);zbor - răstignire („Amar mi-e trupul şi otră-vitor/ Cu soarele prelins la subsuori, Cu fluturibeţi de mine, răscoliţi/ Din larvele sfărmate dedorinţi/ Pe care nu pot să le-ncapă. Fugi/ Debraţele profanatoarei cruci/ În care, fericită,mă urăsc./ Nu-mi respira miasma-mbătătoare,/Când sufletul mă părăseşte-n soare/ Ca să teprind şi să te răstignesc.” (Trup amar); uter -mormânt („Mamă, întâiul meu mormânt./ Bez-nă fierbinte,/ Cu-atâta nerăbdare prosteascăpărăsită/ În timp ce fiecare bulgăr/ Al ţărâneisale/ Se-mpotrivea plecării fără rost,/ Îmi vei

ierta vreodată învierea...?” (Mamă) divinitate- organism unicelular („Dumnezeu-amoebă/Rupt în două,/ Lucit prin peşti, zburat prin pă-sări/ Ca să ajungă la străbunii mei” - Am drep-tul).

Cred că Alex Ştefănescu, în articolulamintit, a surprins exact dimensiunile poezieiAnei Blandiana, originalitatea şi profunzimeaei: „Poeta este, cum spuneam, vulnerabilă, darnu naivă. Faptul că nu-şi ia măsuri de apărarenu înseamnă că nu este conştientă de primejdi-ile existenţei - de acele «nesfârşite primejdii»,cum le numea Mircea Horia Simionescu, careplanează mereu asupra fragilei fiinţe omeneşti.Luciditatea intensă, arzătoare este, de altfel, oaltă însuşire care ne place la Ana Blandiana.Ea se defineşte ca o poetă care ştie şi care sesimte copleşită de ceea ce ştie.

Cunoaşterea nu-i dă Anei Blandianaacea trufie care ne repugnă la alţi autori, ca unînsemn al parvenitismului în lumea spiritului.Pentru ea, înţelegerea, cu un sentiment tragic,a lumii din jur constituie un mod de a fi. Deşiface parte dintr-o generaţie de poeţi care a re-pudiat raţionalitatea discursului liric (şi acea-sta nu numai pentru a satisface exigenţele este-ticii moderniste, ci şi pentru a da o replică sfi-dătoare pretenţiilor formulate de autorităţileculturale ale epocii), Ana Blandiana a reintro-dus în poezie reflecţia, adevărata reflecţie, ace-ea pe care mari poeţi, ca Eminescu sau Blaga,au considerat-o adeseori o diafană materieprimă pentru fabricarea lirismului.”

Florin Ursuleanu

Ana Blandiana - Între Eros şi Thanatos -

ANTICARIAT

POEZII

Editura Cartea Românească

1976

Mânzul ispitei

Mai păstrez în memorie sandalele mele făcute de unchiul Ion din curelele unui ham vechi,bietele sandale pe care mamale lustruise până la fericire.Într-o zi, când ea spăla rufe şi nori, aplecată în oglinda iazului morii,eu, mânz sălbatic, neînvăţatcu hamul ce-mi împiedicasepicioarele, le-am scos pe rândşi le-am aruncat în şuvoiulrepede al apei.Ca nişte peşti morţi, cu burţile în sus,pluteau încălţările pe apa sâmbeteipână nu le-am mai văzutpână când mama a început să plângă.Acum nimeni nu mai spală rufelenorilor, iazul a obosit şi s-a scurs sub pământ, mâinilemamei mângâie coama vântuluivisând că trece copilul desculţcălare pe mânzul alb al ispitei.

Lucian Mănăilescu

Pag. 12 iulie 2013 Revistă de cultură

Când eşti obosit vrei acasă

erau lucruri simplemirosul de săpun şi fier de călcat

încins soarele de toamnă ca o vulpesărind pe acoperişuri, pe blocuri, până în balconul nostru înfaşurându-se moale în jurul lumii, erau Mama şi Tata atât de înalţi decupând aerul bucătărieişi privirea mea se ridica înzepelinul auriu al luminii dintre ei - era o bucătărie plină de dragoste seara se vărsa încet în camereumplând spaţiul dintre mâna mamei şi spinarea galbenă a pisicii dintre masa cu farfurii şi ardeii puşi la coptdintre păsări şi aripile lorîntinse când plecautimpul se mula tăcut pe casa noastră,pe şotroanele coloratecu fetiţe în prelungirea lor unu, doi, trei patru-cincihai acasămai lasă-mă puţinîncăpuţinşase şapteopt-nouăai obosit e târziuerau lucruri simplehai acasă

Către oraş

pe capota autobuzului cerul îşi trânteşte burta umflată de păsăripârâie şi se crapăapoi răsăritul o rolă de leucoplastni se lipeşte pe gurăne zbatem pe bancheta din spatemârâim înfundat

*acolo pe colţ - staţiala tonetă vindeau bilete îngheţată polar şarlotăse umpleau sifoane era zgomotul veriiînserarea vira printre rondurile cu panseleturbioane de praf violetvânzătorii îşi bandajau degetele explodatela cină se beau şpriţuriîn jurul coşului de pâine şopteşte vocea americii

peste fânânile arteziene vrăbiile

miros a şamponde urzică

te gândeşti la ale tale în tăcere poate şi tu ai citit undeva despre cum dragostea e un şir lung de cratiţe murdare le spălăm cu rândulmă gândesc la cuvântul tixun cuvânt care nu mai existămă gândesc la oameni care spuneau cuvântul tixşi nu mai există

lângă semafor un copil scoate elefantul de plastic apasă pe burtamoale prin rafala subţire o dâră decurcubeu izbeşte geamul din afarăchipul tău e o pata frumoasă dinăuntru

coborâm la primao luăm pe jos înapoi acasă

mici întâmplări cu maria

ea muşcă dintr-un biscuit şi râdepe obraji - vara alunecă în vitezăelegant precisca un patinatoralături pomii în volute turcoazoraşul e o rochie prea largă în care se împiedică dansează cu braţele întinseîn jur strada face piruete până vitrinele se clatină ameţitecu clinchetea aruncă în sus aerul înţepat de antene şi vrăbii îl prindeîi dă drumulîl prindeea aruncă lumina către mine ca pe un balonîn care e linişteîmi întinde un biscuitrâsul ei străbate spaţiulun tren plin cu maci

Lumea când pleacă fără săîmi spună cine sunt eu

era un scaun jerpelit la capătul scării şio scrumieră înaltădin gura lui Pişta ieşeau păsări moi albe mari se striveau cald de ferestre atunci venea dimineaţa ni se lipea în linişte de genunchi ca un câine

*în stradă nu mă ţinea nimeni de mână imaginam oameni aruncându-se de pe uzine agăţaţi de mii de baloane cu heliu

ţinându-şi strâns servieteleaşa se întorcea fiecareacasătata adusese o ciocolată în foiţă de aura desfacut-o încet şi ne-am învelitîn ea cu toţii ca într-un soare de toamnă

*searăun om în alb a deschis guragura lui era un joben roşu de unde ieşeau săbiiîn care erau înfipte inimi - încă băteau în aernu mai era aer pe faţa mamei soarele se spărgeafără zgomotmi-am acoperit urechileera linişte ca într-o inimă

minutul Lumière

octombrieîn jurul tăudintr-o dată frigulse umple de mandarineun sac transparentîl ridic pe umăr încete suficientcât să încapă într-o saniesă alunecămpână într-o vară oarecareacolo îl aşez pe pământvom intra în el ca într-o camerăîn acelaşi timpţinându-ne de mână

shhhhîn liniştea de sub părul tăuîntunericul cântă

Cântec pentru o călătorie lungă

1.vezi acum iarna astea sunt bunepentru ceaiadun măceşe în pumn sunt recişi netede ca nişte ciocuri de puideasupra cerul curge repedeo apă care se varsă peste noi dintr-odatăcu tot cu păsărimai mari mai micioamenii spun că ningeşi ningevor aprinde becuri colorate între blocurimama va aduce în haină ceaţa până pe hol şi va zâmbi

*ne strângem toţi într-o cameră şi se facecaldceainicul are burta rotundă

din tablă roşieşşşşşşşuierăca un tren în care te legeni pe întunericşi apoi ajungi altundeva

*tata îşi ţine obrazul aproape de aparatul de radiodifuzorul e acoperit cu pânză aspră de sacacolo stă voceaamericiişiamerica are vocea şoptită a tateiîn care te legenişi apoi ajungialtundeva

2.acolojos sub iarbă devii dintr-o datăfoarte singurşi uite azifrigul se întinde peste casăca un animal acoperindu-şi puiidin mama se ridică miros de zăpadăîncetcum iese fumul din hornurise lipeşte de păsările care pleacădeparte maidepartede geamurile avioanelorfotografii ovaleîn care tac pasageri şichipul lor se schimbă ca şi cum s-ar scufunda sub gheaţăfără să se zbatăatunci devin mai trişti suflă aer cald în palmeşi vor să ajungă mai repede acasă

ea merge departepe întunericmai departedincolo de oraşdincolo

altundeva

scrisoare

nu prea am dormitaseară a fost sufocant şi senin era o luna africanămare şi tristă ca un cap de copilîntre pernele noastre întunericul se umpluse de clădiri şi străzieu nici nu ştiu când s-a întâmplat astanoaptea atârna plină de oameni ca o balenăcurbase pereţiimi-a venit să dau din mâini nu se rupea nimicaerul mi se lipea de degete opacera ca şi cum aş fi săpat în respiraţiaîn mirosulîntregii planetetrebuie să fi fost şi tu pe undevaaşa că mi-am adulmecat palmeleapoi mă întrebdacă tuai simţit ceva, prietene

POETUL LUNII

Citind volumul de debut al tinerei poete Raluca Şandor Gorcea (volum carea câştigat concursul organizat de Editura Herg Benet, în 2012), intitulatCând eşti obosit vrei acasă, am avut bucuria de a descoperii un glas liric

autentic, susţinut de talent dar şi de o bună cunoaştere a mecanismelor actului decreaţie. Este motivul pentru care am decis, înainte de a fi gata cronica unuia dintrecolaboratorii noştri, să-i dedicăm Ralucăi Şandor Gorcea rubrica Poetul lunii.Raluca Şandor Gorcea

Fereastra Anul X, nr. 6 - iulie 2013 Pag. 13

Volumul de versuri al lui Ovidiu Ge-naru Trandafir cu venele tăiate (Editura „Vi-nea”, 2008, 134 p.), în degrigolada librăriilor,a sistemului de difuzare, a ajuns cam după uncincinal de la apariţie. Credeam a fi o antologie,dar, cu excepţia unor poeme migratoare şi, une-ori, revizuite, nu e. Una dintre „temele” prior-itare ar fi statutul scriitorului, „scriitorincului”,apud Dan C. Mihăilescu sau „cărţarului”, dupăMagda Ursache, la început de mileniu, care,bămuia Malraux, va fi religios sau nu va mai fi(deloc?, detot!).

Dacă scriitorul, ficţionarul, dintr-un ti-tlu al lui Radu Cosaşu, care s-ar dori un „extre-mist de centru”, are păcatele lui, uneori orgoliosmărturisite (Înăbuşim cu perna ficţiunii lumea- Deşertăciune), există însă o compensaţie, cevace ţine de conştiinţă, de martor şi mărturisitor, deo justiţie imanentă şi o prezumată vinovăţie,tocmai sub această motivaţie, a vinovatului:Hei cineva trebuie să fie de faţă/ când o luna-tecă răsuceşte beregata unui trandafir/ Cândmiezul nopţii taie frunză la câini/ când regele cuobrazul acoperit se strecoară în casa curvelor/cineva trebuie să fie de faţă când/ în pivniţi sepune la cale o conjuraţie/ când cuţitul iese dinteacă şi intră în burtă/ când bănuţul cade în cu-tia milei/ când hoţul îşi îngroapă comoara/ In-vizibilul vede şi denunţă (Invizibilul).

Statutul deosebit al cetăţeanului de peaici este conturat sugestiv, ba chiar lasă liberăopţiunea: Statul/ superlativ dezvoltă şi valori-fică/ donatorii de hematii/ Acest Stat leucemic/în pauze individual se poate fuma/ iar cine do-reşte e liber să scuipe (În pauze), amintind deo veche „bodega donatorilor de sânge” breve-tată de poetul Gheorghe Tomozei, versuri dedi-cate lui Nichita Stănescu, ce reverberează, prinOvidiu Genaru, în zona moldavă: Oraşul privitprin plasma sangvină/ pare coborât dintr-unsuflet slav (Va să zică); sau, în acelaşi areal:Dumnezeu ne-a uitat în bodegă/ paharul lu-crează cu dinţii// Ne-au lăsat să colaborăm cumuştele// actele noastre ard/ asia ne bate îngeam cu copita (Fund de secol). Dacă,altcândva, era „Mereu hărţuit de câinii plă-cer-ilor, de iluzia artei…”, când se confesa, cu su-fletul la gură („Nebun dădeam ocol prilejului/de-a fi un un poet fără seamăn”), acum, în cot-lon asiatic compact, este, într-o detaşată re-semnare, dispus să cedeze(!?): Genarule/ Eştiun Cehov de Moldova/ Nu prea zărim în po-emele tale microbii durabili/ ai eternităţii// Pa-gubă-n ciuperci! (De ce).

Gratuitatea artei sau imposibilitatea eide a crea o tendinţă, de a salva, vorba lui Mâş-kin, lumea, este notorie şi penalizatoare, într-olume în care totul se plăteşte: Păunii să fie ar-tă?/ Dar există păuni?// (…)Şi atunci de ce ţi-pă/ atât de urât?// De ruşine pentru frumuseţealor istovitoare (Păunii). În volumul „Elogii”(1974), se anunţa cumva preţul acestei deviaţiide la realitate: „…păuni ţipând la Mogoşoaia/- Pe dinafară-s artă, pe dinăuntru sânge”.

Până la urmă, la ce bun poeţii în vremede criză, ei care, după Anton Pann („dacă nemai

putirinţa ce mai chichirez gâlceava”), nu preasunt sarea lumii, asupra lor pot plana, precumcorbul lui Poe, diverse prezumţii, pe care înşişile alimentează: Fie că recunoaştem sau nu vomintra în toate antologiile/ „Donatorii de hema-tii ai secolului XX”/ Oare n-am împodobit cum-va poezia cu perle de pupăză?/ Crezi că ar finimerit/ ca mama să ne aducă speranţa la vor-bitor? (Perle de pupăză). Există, chiar şi aşa,tentaţia perfecţionismului, a „lucrului bine fă-cut: Dar spune-mi Arhio/ în aceste vremuri gin-gaşe de latrină cum trebuie vărsat sângele?//Cu grijă stăpâne să nu păteze (Vremuri gin-gaşe).

Un scrupul igienic amimă pe cei nu-meroşi şi anonimi, carnea de mici şi de tun a is-toriei: Muriţi încet nu stârniţi panică (1979);şi: Se aprind şi se sting meteoric/ în mulţimeaanonimă/ strigăte de ajutor (Urât). La impas,se propun măsuri conforme principiului „cui pecui se scoate”: Va să vie cum a mai fost un altînger să mângâie/ cu lauri pe farisei/ cu biciulpe cei umiliţi şi drepţi (Invers), o mână pe altase spală şi aşa mai departe: Vor fi vinovaţi pebanca inocenţilor/ Vor fi picioruşe de domni-şoară mergând prin ploaie/ Vor fi confetti lajudecata din urmă/ Vor fi chibrituri kgb/ Vor fisemisfere pentru toţi visătorii/ Vor fi reproşuriadulări muzici/ Vor fi bile rostogolite pe par-chet la etaj/ Vor fi gândaci de bucătărie dinasia (Vor fi). Totuşi, în pofida acestor drasticeprofilaxii, există amănunte şi arta detaliului esteuna din performanţele lui Genaru (Şi cum îţispuneam în orice zi de la capătul nopţii/ găsescîn pantofi/ zaţul unei substanţe civile numiteovidiu -Muntele), ce trădează: Este că metafizi-ca nu se păstrează în frigider/ că tot ce scrii eceva pansat şi oarecare/ sânge străbate prinbumbacul septic? (Răspuns).

Nu se mai sinchiseşte, chiar calcă înpicioare, o veche doleanţă, „râvnitul armistiţiucu majoritatea”; vârsta, înţelepciunea, bunulsimţ necomun îi permit să nu se mai iluzionezeasupra contingentului: Stau în acest oraş pluti-tor pe aluviunile proştilor/ sunt şi eu o globulăroşie pândită de democraţie/ împinsă încolo în-coace/ de un acordeon cu burduf spart (Cleio-sul acum). Este de văzut regresia, pornind chiarde la instrumentele muzicale bacoviene: cla-virul, pianul, vioara, europene, totuşi, şi muzi-cuţa de gură, armonica, acordeonul, mai potri-vite vodkiştilor, guleaiului, Moscovei cârciu-măreşti. Uneori intri şi te aşezi pe scaunul dincolţul bodegii/ miroase a Biblie arsă e acru şifum şi asta plăteşti (Bodegă de cartier) I.D.Sîrbu, într-o „Viaţa românească” de prin 1976,publica, mare lucru pentru acea vreme, „Fişelebeţivului Iafet”, din care, cu aproximaţie, citez:„umilinţa nu se mai învaţă în biserici, ci în câr-ciumi”.

Ironia (şi auto…), se spunea, ar fi poli-teţea disperării cum transpare dintr-un crochiuîn care trece fulgurant acel genius loci al Bacă-ului, peste care, ca după zisele evanghelistului,Genaru şi-a scris „patimile”: Trece palid ano-nim/ prin măhălăli bombănind/ de Orient lo-vindu-se/ zicând pardon (Sfântul Bacovia).

O rea conştiinţă, un ghinion, explicabilşi geopoilitic (Dumnezeu ne-a uitat în bodegă/paharul lucrează cu dinţii// Ne-au lăsat să co-laborăm cu muştele// actele noastre ard/ asiane bate în geam cu copita - Fund de secol), o

tranzacţionalitate exasperantă, care, ca şi „car-toful dogmatic”, îşi scosese tuberculii în apariţiieditoriale anterioare („Cu îngerul de-a fost ne-voie m-am făcut frate/ Diavolului i-am spus;trece-mă puntea/ Scoate-mă la lumină din acestlabirint”) conduc autorul către o împăcare cu„tractirul” mundan: În noaptea de 31 dec 82mi-am petrecut revelionul/ în WC-ul gării denord unde/ am compus un eseu despre „buda laromâni”/ (…) Am dansat un tangou pe muzicaţevilor sparte/ şi la despărţire i-am oferit gra-sei/ un frumos buchet de trandafiri de uree/Madam mulţumesc pentru tot (31 dec 82) şi îlfac complicele fostului „scoicar” şi studinteparizian, într-o altă carte, „Goana după ferici-re”(1974), unde, pe o masă, sunt „patru mere/cu patru viermi - baladele lui Francois Villon/Marga cea Grasă măturând străzile cerului/Eternitatea e uneori un nume”?. În aceeaşi litur-gic - profanatoare linie melodică: Ne aflăm în-tr-un adânc fund de secol/ Moartea împarte pli-curi în oraş/ imprimă poezii pe closete (Fundde secol).

Printre barbari, există o consolare, fe-meile, omagiate, subtil persiflate, ca o revanţă aartistului faţă de propria-i slăbiciune: Primăva-ra asta carnea/ dumitale anunţă că vine caisa/Ca şi cum domnişoară ai fi/ ca şi coaptă pro-priuzisa (Domnişoară) - o frivolitate stilată,amintind o observaţie a lui Maugham („Evi-dent, e bine ca un bărbat să fie şi un domn”), pro-fesată cu aplomb şi strălucire în mai vechilesale exerciţii de ars amandi din volumul „Floride câmp” (1984). Tot aici se încolonează şi po-eziile „Floare de măr”, „Curburi bej şi lila”,„Cristina”, „Îmbrăţişaţi”, „În spatele uşii”, „Re-găsire”, toate purtându-i recognoscibila marcă:Şi cum îţi spuneam în orice zi de la capătulnopţii/ găsesc în pantofi/ zaţul unei substanţecivile numite ovidiu (Muntele).

Ovidiu Genaru are, de multe ori, aerulunui (para)medic de la SMURD, care, sosit „lafaţa locului”, are suficientă experienţă (şi bla-zare) pentru a mai intreprinde vreo resuscitare,mai ales că, în urmă cu un veac, pe acolo a maitrecut diagnosticianul (dar şi pacientul) Baco-via, aceasta neîmpiedicându-l să dea relaţii,chiar pedante, despre etiologia maladiei saunatura (aleatorie sau premeditată) accidentuluimortal.

Există „…un mod de a privi din per-spectiva fiinţelor slabe, prin care trebuie să în-ţelegem, în realitate, fiinţele de excepţie al că-ror destin este tocmai acela de a participa la or-dinea mai pură a lumii”, cum nota Florin Ma-nolescu - aici având un congener şi afin tehnicîn persoana poetului Florin Mugur - sub celemai anoste „acoperiri”: Prin virginităţi macu-late prin inconştienţe/ oameni rari pustii mergsinguri spre o ţintă/ prea îndepărtată şi-a-ceasta-i şi nobleţea lor (Oameni pustii). Ei sunt

(Continuare în pag. 14)

Emil NICULESCU

OVIDIU GENARU ÎNFELIX CLIPA

Pag. 14 iulie 2013 Revistă de cultură

(Urmare din pag. 13)

Ovidiu Genaru...

tocmai surplusul deranjant, partea sedentară şiclevetitoare, care, alungaţi, pentru a se prevenireîntoarcerea lor în cetate, s-au şi găsit soluţii:Inocenţi şi flecari genuini bufoni paranoici/ ne-supuşi şi crepusculari egoişti vanitoşi eretici/ /adică noi/ noi poeţii/ balastul/ ar trebui să neardem singuri pe rug// Maica noastră cea bu-nă/ măicuţa mileniului trei Patria ne dă o mânăde ajutor/ deja ne pregăteşte chibritul (Inocenţişi flecari).

Nu altfel vedea Florin Mugur această„tagma cum laudae”, cum o şi face în volumul„Portretul unui Necunoscut”: „Ei, glorioşii, ei,flecăitorii/ ei, mâncătorii lacomi de azur/ rotiţideasupra capului în zorii/ înverşunaţi ai veacu-lui mai pur// târâţi acum la curţile-n paragini/ amăselariţă duhnind, a spânz/ şi ciugulind cu cio-curi de fier dintre imagini/ ochi, buze, carnea sâ-nilor plăpânzi” (Groapa cu oglinzi).

În mod firesc, Genaru şi-ar cam abho-ra, la răscruce de civilizaţii, dar mai ales acolo,unde, conform legilor lui Murphy, există o maimare posibilitate ca felia să cadă cu untul în jos,preocupaţiunile aducătoare de hulă: Pe creastace desparte occidentul acru/ de orientul lipicios/sub cupola muştelor// Ah cât aş vrea să nu ştiusă scriu.(Tablou).

Şi, dacă, în condiţiile de atunci, ar fi per-severat, încercând să intre în cadenţă, ce ar firiscat: „Tu ai văzut privihetoarea ciugulind/mătrăgună şi ai întors capul în altă parte/ n-aicăzut în ispită cântând” (Moliile –„Goana dupăfericire”); se ajunsese la un anume modus vi-vendi: „Prin diverse încrucişări genetice s-aobţinut în sfârşit privighetoarea de care era ne-voie” (Cafeneaua subiectelor). Când şi când, cuo detaşare boemă şi oarecum complice artistuldepunea mărturii pentru servicul cadre al bres-lei de resort: „Am citit Capitalul la lumina lu-mânărilor,/ am ars atâtea lumânări cât arde o re-ligie. Pentru lumea întunecată sunt un ereticilustru” (Multe feluri de zile - „Goana…”).Corect, până la capăt sau în cele din urmă, îşischimbă, în defavoarea dar spre onoarea sa, de-poziţia în volumul de acum: Nu mai vrea să vi-nă la întâlnire/ nu mai există pentru noi amân-doi secreta oră H/ când deturnam trandafiri depe mormântul linguşitorilor/ Mi-a trimis vorbăsă nu-l mai aştept/ mă consideră un marxist re-format (Gata); într-o variantă mai veche, în lo-cul ultimului vers, erau acestea: „consideră că măpot descurca/ rătăci şi singur”. Ceva, oricum,nu părea să fie cuşer, cu toate fiolele neînverzi-te, un poligraf era de altă părere: Psihiatrul aforat în inconştient/ Inima ficatul sunt în regulădegetele/ nu-mi tremură pe trăgaci ca la alcoo-lici/ Măseaua de minte e intactă/ Recunoaştemi-au spus că n-ai nici pe dracu/ de ce simulezifericirea? (De ce). Nici altele nu mai rămân cumau fost, se radicalizează, pot fi privite cu o du-reroasă luciditate: Aici e paza trecătorilor/ orugină se depune pe aripi/ vântul cocleşte înpliscuri Patria/ îşi oxidează fiii/ Pe valea Oitu-zului vulturii de bronz/ duc dorul nebun al vul-turilor de carne; faţă cu aceste versuri (ValeaOituzului - „Elogii”, 1974), unde, mai în

amonte, întâlneam un „popor fără sfârşit pestesomnul muşchiului “, în „Trandafir cu veneletăiate” s-a înlocuit, cu mâhnire: popor fără no-roc scufundat în somnul demonului. Un restitu-ţio in integrum.

Euforiile şi-au lichidat, cât şi nu preaera, stocul; suntem în epoca vacilor slabe, a târ-coalelor prin deşertul moral până la dispariţiacelor cu sechele de robie: Nimeni nu-ţi mai exal-tă nurii patrie-văduvă./ Privighetorile tale în-jură şi beau basamac în bodegă/ la ferestre ia-răşi pâcle siberiene şi iarăşi/ căpitanii tăi pro-fanează mormintele// (…) Ştiu simulăm mân-tuirea/ încă vâslim în puroaie/ patrie încă nune primi (Nimeni).

Unde îi e dat poetului să-şi dezvoltenobila inutilitate.? În provincie (cu majusculă).Şi ce fel de provincie, una specială, dacă potpentru ca să mă exprim. Caragiale Tatăl, în co-respondenţă, acorda Evropii, ca ultimă staţie,Braşovul; de acolo se lungeau, către Balcani pi-cioarele ei cu rapăn şi scrofule. Mateiu I (-ul),Fiul, mult mai drastic decât părintele, în multeprivinţe, era mai concesiv: civilizaţia occiden-tului ajungea până la „Capşa”, o insulă a „Mi-cului Paris”. În „Faţa literelor române este înschimbare” („Contrapunct”, nr.1 - 186, ianuarie1997), Ovidiu Genaru, încercând să delimitezeCentrul, se întreba ce statut are, spre exemplu,Dămăroaia; după părerea mea şi rezidenţa fos-tului stalinist reeşapat în guru de tranziţie, Sil-viu Brucan, şi ea şi-a câştigat statutul de fau-bourg. Din Craiova, unde avea domiciliu oblig-atoriu, un „atlet al mizeriei”, cum îl gratulaBlaga, I.D. Sârbu, lansa un S.O.S. de sertar,„Adio, Europa”, care e posibil să nu fi mişcatfrecventanţii Casei Vernescu (şi ea pierdutăpentru păguboasa breaslă). În acest „morse” alnaufragiaţilor de pe fundul de secol şi al fosteiMări Sarmatice, ce s-ar putea transmite de laBacău? Cu busolele avariate de alămurile mar-şurile armatelor, de fiecare dată, eliberatoare,toposul s-a afiliat mai degrabă Eurasiei: Prinmucegaiul nebuniei încă mahmuri/ cântăm mar-seilleza cu braga în gură// Nouă nu ne e fricăsă roadem seminţe de dovleac/ şi temerari si-mulăm mântuirea pe când/ de fapt la adăpostulasiei pârpolim cu avânt/ papanaşul în smântânibogomilice/ în rest bau-bau icoane sfinţi şipocăinţă ( 1992). De aici şi o adecvare de gusturi(Bairam cu naşi cuscri şi fini prin mucede curţiinterioare/ O bere acră ca veacul şi zăngănitde gamele camarade/ în cartierul muştelor/ prinungherele melcilor/ Între luna de montă şi stea-ua calicului/ atârnă pe frânghie nădragii enormi/şi cârpiţi ai clasei muncitoare/ Umbra lor cadepe Cana Galileii// O muzicuţă de gură scân-ceşte în ziduri: mai ştii/ o fi ideea de patrie -Curţi interioare), de doleanţe, de libertăţi cederivă din necesitatea bine înţeleasă: Vreaublănuri troică lermontov/ şi-o slugă căreia să-ispun stăpâne! (Mai vreau). Din ce în ce mai pu-ţin credibilă, condiţia de zonă de cordon/ tam-pon: Între Est şi Vest/ un tampon de azbest// ()Între mocirle şi Everest/ la coada vacii din Est(28 iunie 1998), fără nici un Dumnezeu, cu por-ţile vraişte: Vin vremuri de ospiciu/ Cine are ne-voie de mărturii le găseşte la registratură/ Ce-tatea aceea/ Cetatea aceea e asta şi aici/ undevrei să fie bairam hagialâc şi taifas/ şi bestiasapă în bestie să-l afle pe licăritorul Iisus -Cetatea aceea). Cu clasicul anestezic slav şi fă-ră şanse de evadare (Ochiul nu vede gustul numiroase/ miasmele calmuce de prin asii// bum-bac în urechi şi-n gură/ patria pulsează băutu-ră//(…) O singură posibilă uşă/ ar fi să fugimprin cătuşă - Frânt), frontierişti rataţi, dar numai puţin împăcaţi cu această condiţie de man-

kurţi: Creier spălat regulamentar şi inert/ seobţine cu săpunul cazon/ Fluierăm cu arcadaspartă/ trufia marelui nostru pluton// (..) Ieriam scris o carte poştală acasă/ mâine învăţămidealul de nap/ V-am dotat în raniţa voastră/cu înlocuitorul de cap (Creier spălat).

O conjuraţie, un fel de omerta stigma-tizează această zonă infestată de inavuabile se-crete publice: Degeaba vă prefaceţi că n-aveţihabar pezevenghilor// şi umblaţi cu vată în nărişi în gură/ până nu recunoaşteţi că mortul exis-tă şi e al vostru/ el pute (Mortul vostru).

Parafrazând un vers eminescian („Cre-dinţa zugrăveşte icoanele-n biserici”), Ura co-jeşte icoanele-n biserici/ la rigolă aureşte fleg-ma învingătorilor (Până nu se întunecă), parecă potopul izbăvitor, care s-ar produce spre aspăla scârba, n-ar mai oferi nici un Ararat: O sămor a spus fiul/ abia îmi mai port sicriul/ Re-zistă taci şi înoată// Măcar de-aş vedea ţărmul/A trecut a spus tatăl/ taci şi înoată (Rezistă).

O goană după noi şi nesăbuite succe-suri (cum decupăm din „Cafeneaua subiecte-lor” sale: „Tendinţa noastră spre bine devine totmai monstruoasă”) conduce, pas cu pas, spre gro-tesc şi mizerie: ţăranii vin la oraş să cumperelapte la pungă/ vin cu plugul în spate să-l vân-dă la fier vechi/ fier din care Europa să facănoile pluguri/ care să-i ducă în sapă de lemn(O nouă stafie); şi, tot o vorbă de şuietar:„Cârcotaş agricol.” Sună bine.

Infernul, după Dante, îşi poate afla, aici,adaptări din cele mai inedite: Mulţi sfinţi lin-guşitori când este cazul/ spală cu ceară caldărană vaier/ să fie linişte cum a prescris ucazul/nu tremure vreo lacrimă prin aer!/ Cisterne culavandă-mproaşcă/ hoituri mutilate de-un bom-faier// şi nu e cheie pentru nici o brosască/ Sol-daţi cu cap de lemn şi bici de plastic/ pleznescgravidele să nască// (…) Mi-e tot mai frig înţara fără lege/ vecină Asiei cu doliu-n poartă/mi-e tot mai cald în patria mea rece// Au nuauzi? E îngerul la poartă…(Tunel 1988).

Această vecinătate sufocantă dă naşte-re unor împrumuturi de care vorbea şi Esenin(„Şi cel mai bun prieten pentru mine/ Va ascuţicuţitul din carâmb”): Toţi trandafirii mei au ve-nele tăiate/ ura venea îndrăgostită/ dragosteaîşi poartă în teacă cuţitul// Şi-un Crai Nou oţe-lit seamănă frig/ în cetate/ Pot şi nu se poate(Probabil). Proecţiile, goana după reprezenta-tivitate, o manie a personajelor lui Caragiale,pierd teren, există, dincolo de orice mofturi, opredeterminare din cele mai glaciale şi furni-zoare de stupoare (pe viaţă): Vreau şi eu înfrancofonie în masonerie/ vreau zaiafet şi vreausindrofie/ Vreau tutun de pipă Clan/ vreau şam-panie şi vreau chantan// Nu/ dumneata vei pur-ta şapcă (Nu) Zarurile erau, deja, aruncate. Şinu par să fie necâştigătoare, cinematograful ne-orealist italian este optimist: „Clasa muncitoaremerge în paradis”.

Din marele alambic, poate chiar atha-nor, în care s-a pritocit „Ginta latină”, titlul unuipoem dintr-un număr aniversar, dedicat luiCaragiale, de revista băcăoană „Vitraliu” (XX,nr. 3-4, noiembrie 2012, p. 2) pare a fi ieşit „Olume la răscruce de/ ibric şi samovar şi beizade/compusă din madam şi bre…”.

Ce ar mai zice prietenul său Mihai Ur-sachi, „latinistul”, cel care clama orgolios: „Amaurum non vulgi, leonem, poesia”; poate i-aracorda clemenţă, în mermoria bătrânului porcarGaribaldi, cel care-şi nutriţiona heruvimii cu„lături caldi”.

Poetul, scrupulos îi mai adaugă un pig-ment local, prezent pe axa Cernovitz - Herţa -

(Continuare în pag. 15)

Fereastra Anul X, nr. 6 - iulie 2013 Pag. 15

(Urmare din pag. 14)

Ovidiu Genaru ...

Dorohoi - Moineşti, care a dat avangardei ro-mâne şi europene voluntari literari, mai apoişi politici, care, înşişi, rareori, s-au camuflat,câtă vreme improvizau cu dezinvoltură: „Tu,Bercule,/ ai un tubercul în os/ tuberculosule.”

Drept care, între poemele migratoa-re de ace am zis, se află, revizuit într-o maidreaptă cinstire a istoriei, următorul: Un tran-dafir evreu îşi bagă nasul roşu/ de fost birjarde mahala prin crăpătura uşii/ pe stradamare/ şi mă întreabă: „ce mai faceţi/ ce maiscrieţi încă nu v-aţi mutat de la Bacău”(Nasul)

„Faţa literelor române este în schim-bare - Despre provincie”, în: „Contrapunct”,VII, nr.1 (186), ianuarie 1997, p.4: „Celetreizeci şi două de sinagogi şi trufaşa crucede marmură neagră adusă tocmai din Italiapentru clanul Baroli, fost arhitect, ori cis-marul Herman cu lăţoasele şi împuţitele luifete bătrâne, Sura şi Crimhilda. Să fie toateastea provincie?”; şi acesta este unul dintrepoemele migratoare ale scriitorului, în ace-eaşi „Goană după fericire”, se numea „O ga-roafă”. Că nu este un accident, curge cumvaîn linia Caragiale, care admonesta (aproxi-mativ) pe socialiştii patronaţi de DobrogeanuGherea: „Voi nu sunteţi români, voi sunteţifiloromâni”; texte poetice din acelaşi vitraliuaduc alte personaje din acelaşi cartier etnic:„La Bacău Feiviş Klein a fost un mare/ darun mare filantropus pitecantrop,/ a înfiinţatşcoala fanaro-română unde/ se învăţa ex-tragerea plus valorii din sirop/ (…) Tot Feivişa fondat şi baia cu aburi din/ strada Ve/ Alec-sandri, cu toate binefacerile/ şi a donat sumefabuloase în arginţi/ la o societate secretă pen-tru ca să dăinuie/ măcar ca băiat de prăvăluieprintre sfinţi” (Un mare filantrop). Se excludcu totul alte sorturi de suspiciuni, cât, pe man-şeta copertei a patra a volumului „Trandafircu venele tăiate”, se află un decupaj din Lu-cian Raicu, exeget (şi) al lui Gogol: Calitateacea mai rară a acestei poezii inteligente, nuo dată construită în vederea unui efect răsu-nător, poezie premeditată în toate articula-ţiile ei, cu accente şi gradaţii vizibil elabo-rate, valorificând cu bună ştiinţă tot ce poateoferi invenţia spiritului în raport cu o temădată, este de a se păstra aproape fără aba-tere în marginile lirismului.

Glosând pe un subiect destul de răs-pândit de la Budai-Deleanu încoace, „Ironia.Iostaze în poezia română contemporană”,Editura „Institutul European”, 1999, p. 294-295), Mircea Doru Lessovici nota, pentrucazul Genaru: „Accentul ironic nu excludecordialitatea, amărăciunea se refugiază înironie, iar umorul nu se sfieşte să-şi arate ur-mele decepţiilor.(…) Ironia e o încercare deexorcizare. Detaşat prin ea, mai mult sau maipuţin, autorul notează Impresuu (Ziua mea denaştere) sau evocă stări nelămurite, contra-dictorii (Preaferictul Bacovia). Gravitatea îşiasumă jocul ironiei, şi invers”. Chipul (schim-bător) al poetului trece, cu fiecare carte, în no-bilă şi perenă efigie.

Mă aflam pe o stradă a unui oraş, pecare defilau elevii de clasa a XII-a de la LiceulPedagogic. Formau patru grupe organizate subforma unor pătrate. Erau îmbrăcaţi în robe ne-gre, cu capetele acoperite cu acea ,,căciulă” ciu-dată cu panglică, pe care o poartă doar acade-micienii. Fiecare elev avea la gât câte o eşarfăcolorată, specifică grupului din care făcea par-te. Fiecare grupă reprezenta o clasă de absol-venţi: A, B, C şi D. Purtau şi pancarte cu dife-rite sloganuri. Am observat şi profesori pe lân-gă grupuri, probabil diriginţii claselor respec-tive. Fiecare clasă avea anumite sloganuri destrigat. Am reţinut, spre exemplu, la prima gru-pă: ,,Pedagogic, nu uita,/Noi suntem a doişpeaA”. Totul era frumos, lumea se oprea din mersşi privea cu nostalgie marşul şi fiecare îşi a-mintea de anii în care fusese elev. Problema eraînsă alta. În momentul în care o grupă terminade strigat un slogan ca cel menţionat, celelaltegrupe, aproximativ 100-120 de elevi, strigau încor, ,,Huooo!” Striga apoi a două grupă, res-pectiv clasa a XII-a B, alt slogan, celelalte treigrupe replicau ca un refren: ,,Huooo!” Cândgrupele ajungeau la capătul segmentului destradă destinat circulaţiei pietonale a străzii,întorceau pe celălalt sens de mers şi continuauscena şi … circul.

Nu ştiu ce au gândit acei elevi şi pro-fesorii lor, când au organizat astfel spectacolulşi au introdus în ,,repertoriu” acel ,,Huooo!”,care a stricat totul. Am predat ca profesor deReligie un an la liceul respectiv, în anul 1999/2000, la nouă clase. Erau acolo nişte copiiexcepţionali. De aproape un sfert de veac suntîn învăţământ, dar nu am întâlnit nicăieri copiimai pregătiţi, mai interesaţi de disciplina pecare o predam. Fiecare oră la clasele lor era oadevărată sărbătoare şi un adevărat examenpentru mine. Nu aş fi crezut vreodată că eleviide acolo pot prezenta un spectacol atât de ridi-col!

Totuşi, gândind mai atent, îmi dauseama că acei elevi nu erau altceva decât oglin-da societăţii româneşti din vremea noastră.După o lungă perioadă, în care gurile au fostpecetluite (adevărurile au fost spuse doar înşoaptă, între apropiaţi şi oameni de încredere şibancurile au fost singurele supape menite să de-zamorseze tensiunile interioare) am avut drep-tul să spunem ce gândim, ce simţim, să ne ex-primăm public în ziare, la radio şi televiziuni,pe intrenet. Atunci am început să eliberăm gân-durile încătuşate, speranţele înnăbuşite, dar şimizeriile şi balastul depus în străfundurile su-fletului. Uşor-uşor, ne-am oprit asupra unui cu-vânt, a unei expresii, pe care am considerat-omai potrivită să ne exprime trăirile, dorinţele,atitudinile: ,,Huooo!”

Am auzit foarte des şi din toate colţu-rile ţării: ,,Huooo, Ceauşescu!”, ,,Huooo, co-muniştii!”, ,,Huooo, ţărăniştii!”, ,,Huooo, libe-ralii!”, ,,Huooo, pesediştii!”, ,,Huooo, Ilies-cu!”, ,,Huooo, Constantinescu!”, ,,Huooo, Bă-sescu!”, ,,Huooo, prim-ministrul!”, ,,Huooo,patriarhul!”, ,,Huooo, străinii!” şi multe alteleasemenea! Toate convingerile şi atitudinilenoastre s-au sintetizat şi s-au concentrat în,,Huooo!” Oricare om hotărât să facă cevapentru binele ţării a fost întâmpinat de cunos-cutul slogan: ,,Huooo!” După un sfert de veac

de strigături de acest gen, tragem linie şi facemtotalul şi ne înfricoşăm. Am strigat că nu nevindem ţara şi astăzi vedem că am vândut-o bu-căţică cu bucăţică, pe ea, pe noi şi pe urmaşiinoştri pentru multe generaţii. Bogăţiile celemai de seamă aparţin altora, toată industrianoastră de altădată e pe butuci sau la fier vechi,agricultura e la pământ, iar noi importăm totîntr-o veselie alimente din Europa, America,Australia, Asia, Africa; tineretul părăseşte ţaraşi se îndreaptă spre alte zări să-şi caute rostul,medicii sunt tot mai puţini, bolile tot mai mul-te, mortalitatea a atins procente nebănuite, na-talitatea e pe toane. O femeie gravidă e o rari-tate, femei-siluetă vezi pe toate drumurile. Amajuns o ţară de siluete! Alimentele sunt tot maiotrăvite, iar noi nişte cobai de laborator, pe ca-re se fac cele mai nenorocite experienţe de su-pravieţuire. Batalioane de infractori şi de cer-şetori au pornit să cucerească Europa şi să nedea în spectacol. Oameni capabili şi de bună cre-dinţă au fost marginalizaţi ori puşi la zid, non-valorile au ieşit în faţă, au format hăţişuri derelaţii bazate pe interese, rudenie, ori alte sco-puri. Cultura şi arta sunt ca un om handicapat,care se zbate să supravieţuiască. Marii noştriartişti sunt pe cale de dispariţie, iar locul lor eluat de tot felul de cocote şi paiaţe, care ne um-plu zi de zi ecranele. La chioşcurile de ziare numai găseşti o revistă de cultură, ci doar publi-caţii de scandal. Cartea nu se mai citeşte, ci epăstrată doar ca element de decor în casă, ori casă vadă musafirii cât de deştepţi suntem. În-văţământul e într-un permanent picaj de la anla an. Copiii nu mai sunt interesaţi de carte, decariere grele, puse în slujba societăţii, care cersacrificiu şi ani mulţi de studiu. Vin cu exem-ple din actualitate, analfabeţii au ajuns în vâr-ful unor piramide sociale, în vârful unor insti-tuţii de prestigiu, întorc banii cu lopata, în timpce oameni cu carte vând lapte şi flori la colţ destradă. Auzim că ţara are datorii astronomice,pe care nici stră-strănepoţii noştri nu le vorputea plăti. Ne dăm aurul, petrolul, gazele, căr-bunele, arama şi celelalte minereuri, pădurile,pământul arabil de cea mai bună calitate pecioburi de sticlă colorată. Bătrânii sunt tot maimulţi, tot mai bolnavi şi mai neputincioşi. Sa-tele sunt tot mai pustii, tot mai triste, pămân-turile nemuncite s-au sălbăticit. Aşteptăm camortul colacul să mai treacă patru ani, să vinăiar votările, ca să mai vedem câţiva metri dedrum reparat, câteva kilograme de alimente în-tr-o pungă, câteva tone de promisiuni fără aco-perire şi de poveşti…

E destul să te gândeşti la toate asteaşi la altele asemenea, ca să te trezeşti tu însuţică strigi, indiferent unde te-ai afla, ca elevii demai sus: ,,Huooo!” Asta e vremea, asta ne egeneraţia!

Generaţia lui ,,Huooo” !ESEU

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

Pag. 16 iulie 2013 Revistă de cultură

Dumitru Istrate Ruşeţeanu

Decizie

mama m-ar naşte,însă mieîmi place să fiu nelumesc.

refuz să îmbrac placentaca pe o cămaşă de lux.

mai bine vierme-n cireaşă.

O Eli, Eli...

Dumnezeul meu, de ce mă părăseştitocmai acumcând coaliţia internaţionalăm-a dat jos de pe cruce?

m-a reanimat şi, în vreme ce-şi face spălăturicu sângele meucerceteazădacă piroanele în care am fost ţintuitvor face, mai târziu, minuni.

pentru a putea fi fabricateîn serie.

A cincea rugăciune

Doamne pe tine şi inima meaniciodată n-am să vă vădsă vă pipăi să vă miros.Tu eşti prismacare-mi descompune sufletulîntr-o infinitate de culoridin Tinefac un pas şi gata rana.

Neîmplinire

n-am reuşit să-l convingcu poeziape Dumnezeu.parcă aş fi trăit într-o vitrină,m-a despărţit de el doar geamul.

difuzorul, la carealtădată îmi asculta tăcerile,nu mai există.

Moartea nu vine

şi mi-e a moarteam destule răni pe sufletprin care să intreşi să-l spele de flăcăripe dinăuntrudar moartea vine nu vinese teme de îngerulcare-mi sapă în inimăvrând să scoatăcu rădăcini cu totarborele de sânge.

Şi eu sunt poet

lucrez numai la luminaochilor -să nu văd, în splendoarea ei,goliciunea poezieicare se înfiripă

mi-e teamă că trupul meuar pofti.de-o fi să mor,legaţi caii la sufletul meu,daţi-le bice,să se tot ducă...

Tratat de disperare

se vede că nu-i de nasul meufericirea.mă mir că mamanu mi-a născutşi mormântul!să-l fi târât,cât mă ţineau puterile,după mine...

Pe furiş

poezia nu mă apără de moarte,de răni nu mă vindecă.o semăn în viaţa meacrezând că Dumnezeu va venica ursul la zmeură.iar eu, pe furiş,îi voi săruta o scânteie.

Transfer

când m-am născut,Dumnezeu murise.L-au dus la groapăîn placenta mea.

când am murit,învia.M-au înfăşurat în giulgiulLui

În faţa cui?

toate lucrurile sunt ca nişte scheletetriste,murdare,cu viermi sub pleoape.

de tragi cerul mai aproape de tine,te îneacă duhoarea de stele.

nu mai ştii în faţa cui să-ţi reciţi poemeleînainte de culcare.până şi din sângele meu vineun miros de lebădă.uneori cred că, în loc de apă,curge viaţă la robinet.pun gura, beau până cândsângele sare pe inimăca o curea de transmisie.

Dorinţă nebună

am şi eu, asemenea vouă, un vispe care-l ţin închis în colivieca pe o pasăre rară.

asemenea vouă,ştiu să râd, ştiu să plâng...dacă n-am făcut-o până acum,mi-a fost teamă să nu sfidez.

nu înţeleg de ce, în fiecare zi,trebuie să-mi amintiţi că sunt om,câtă vreme simt o dorinţă nebunăde a da din aripi!

Cel mai urât poem despre patrie

patrie?! eu n-am aşa ceva!

doar zgârieturi pe retină.

maştera asta m-a scosdin cămaşa de forţă,m-a lăsat liber doarpentru a avea pe cine prindecu lasso-ul.

Constantin Fieraru

varul itinerantvarul din gropile comunecimentat cu varul caselorcelor aruncaţi acoloun var fantomatic cutreierândinsomniile Europei la ceasulcând fidelii stalinismuluicu auzul dureros încordataşteaptă a doua venirea tancurilordivizii de tancuri suavecu şenile de rouăalunecând pe rotule de greieriatât de departe şi de precarauzite doar de eila miezul nopţiicu urechea la pămâţntspre stepele Răsăritului.

adunate clipelecând corpul lansat în plonjonpeste iarba terenului de fotbal

cu ce orgoliu ai afirmacă ai zburat cât copilăriaunei efemeride

şi asta ajunge la o judecată din urmăprezidată de păsări?

furtuna cu praf de oasene ia pe sus ne scoateochii în curteatribunalului orăşenesccând pregătim mortarulcu var şi nisipşi tencuiala alunecănisipul îţi cade la picioarese reîntoarce în anonimatîşi ratează misiuneaistorică alunecăpe zidurile jandarmeriei

ultimul miracol îi aparţine lui Kafkaşi mirosul de regina nopţiiîşi pledează cauzanoaptea în sala de judecatăprintre dosare legalizatecu capete de regifilatelie cu sfidareadecretului de abdicare forţatăşi a tancurilor sovietice

inutil te vei spălala cişmeaua din curte

spuma de var îţi va reapareîn palme dealtfelcum totul se plăteşteîn istorie o administraţieîn sfârşit inspiratăa transformat palatulmetresei lui Carol al II-leaîn sediu al fiscului.

Biblia ediţia 1932se predă singurăîntre palmele mele înfriguratemuribunzii şi dispăruţiiau răsfoit-o cu gândulla jumătatea silabelorşi-au dat duhul

s-a purtat de la Cotul Donuluipână la înălţimile Tatreide unde urmau să se dezgheţeizvoarele păcii pentru români

cum păşeşte ea ca un mielcu preoţii plutoanelor de execuţieprin vehemenţa curţilor marţialebiete curţi marţialetrecute deja prin foc şi cenuşă.

11 septembrie 2001sfârşitul lumii se rostogoleşteface şpagat pe muchiaunei lame de cuţitapocalipsa ţâşneşteprin jugulara stewardesei

11 septembrie 2001ca şi cum ai arunca doi pumnide sare în ochii lui Columbîn fraciunea de secundăimediat următoaredupă ce ai văzutla orizont Terra Nova

cele o mie de fecioarepromise de Mahomedsinucigaşilor care-au intratcu avioanele în Wald Centerfug îngrozite din cerurise pierd în lanul de floare-a-soareluiretras în ciorchinele de catacombeîn ţara de sub ţară

constat că secolul XXn-a ştiut totul despre oroareîn palmele preotuluivinul se preface în kerosen.

în noapterătăcesc printre licuricipentru că nici în gropicomune nici în panteoanenu se scapă decele câteva acrobaţii post-mortemde răsucirilepe poantele ingratitudinii

eroii fug din tomurile de istoriesă mai tragă un chiştocpe fostele câmpuri de luptă.

VITRALII LIRICE

Fereastra  Anul X, nr. 6 - iulie 2013 Pag. 17

Florin URSULEANU

Urcarea câmpiei din suflet

Patria lui Nicolai Tăicuţu este CâmpiaRomână. O spune explicit în deschiderea volu-mului său, apărut în aceste zile la Editura Val-man (La început a fost câmpia, coperta: SilviaIoana Sofineti, foto: Ciprian Sofineti, redactorde carte: Valeria Manta Tăicuţu, tehnore-dactare: Florin Comăniţă): „în patria mea eraamiază/ de pe orizontul uşor sprijinit/ cu tâm-pla de câmpia română/ o coexistenţă pe care otrăiesc zi de zi/ susţin câmpia cu umărul şi cufruntea/ şi o respect dumnezeieşte. la rândul ei/mă ajută să trec puntea ridicată între orizon-turi/ peste apa curgătoare a zilei de azi” (pa-tria).

Poetul a stat mereu acolo, pândind me-andrele timpului, ascultând tăcerea pietrelor şimurmurul sentimentelor freatice, copilărindu-seîn jocuri de-a salcâmul, de-a fântâna, de-a bu-bele dulci şi de-a ropot de cal înseninând foşne-tul norilor şi valurile mării de grâu.

Volumul este împărţirt în trei secţiuni- de dimineaţă, din faptul zilei, la ceas de sea-ră - reiterând o succesiune a vârstelor, începândcu copilăria: „copilul se furişează pe sub ie-deră/ şi fură, cu bună-ştiinţă/ sandalele tatăluisău/ sandalele cu cataramele aurite (...)/ ...îlvedem/ cum trece uliţa la tovarăşii de joacă/fălos nevoie mare// după el rămân înfipte înpraf/ urme dese, egale/ paralele-ntre ele, puţinaurite de soare/ de vârfuri de sandală” (copi-lăria merge pe vârfuri)

Cuvintele devin crengi de măr sau zbo-ruri, caligrafiate nostalgic în poem: „Pasărea,mereu alta, dar aceeaşi/ prin tipul de zbor, înrăgaz pe creanga/ mărului, la rându-i viseazăpoemul// eu, geologul - poetul/ citesc în spăr-turile pietrei/ poemul visat de tustrei/ şi exersezo nouă caligrafie/ în transcrierea lui” (dintr-unpastel)

De fapt, i se sugerează cititorului, po-emele acestea sunt stări de spirit, scrise directpe coala albastră a cerului de deasupra câmpiei:„... aici, pe colină, unde mă vedeţi străveziu/ înceaţa coborâtă de pe muntele din spatele meu/(munte ridicat de pe fundul mării cu armată/de scoici şi de melci în avangardă şi pe flan-curi)// numai de aici, vă rog să mă credeţi,/ văpot explica urcarea câmpiei în suflet” (de dindeal). Trăită astfel, „ca nud/ al singurătăţii” (lace bun un titlu), câmpia devine o moştenire şiun destin: „nu am rugat pe nimeni/ să mădesprindă/ de bruma timpurie a dimineţii- / su-pliciul arderii reci l-am suportat singur/ pe tal-pa desculţă (...)/ nu am rugat pe nimeni/ să-miarate drumul prin câmpie/ până la marele râu-/ crezul în fata morgana/ mi-l asum drept moş-

tenire/ şi, nici mama, şi nici tata/ nu şi-au făcutgriji” (o, nu!)

Peisajele interioare reliefează mitolo-gia veacului de aur, a unei Atlantide arhaice, scu-fundată în negura vremurilor: „mândri sunt,doamne, demni şi frumoşi/ bărbaţii din satulmeu... (...) frumoşi sunt, Doamne, dimineaţa/când se ridică din dunga mormântului/ verti-cali, cu braţele desfăcute a cruce” (retrocedarecu respect).

Şi, totuşi, câmpia încă respiră aeruldumnezeirii, ca o ultimă speranţă pentru conti-nentul scufundat în lanurile unduitoare ale la-nurilor: „...Iisus Hristos/ nu avea cum să fierăstignit/ în câmpie, zarea atât de largă şi/ li-niştitoare este mâna Domnului/ care l-a luatdin mormânt/ l-a aşezat în lanul de grâu... ”(absorţie)

A doua secvenţă a volumului - dinfaptul zilei - explorează tocmai această şansă aoamenilor satului, de a se întoarce la înţele-gerea primordială, la convieţuirea cu stelele, ro-ua şi holdele: „iată-i adunaţi pe izlazul comu-nal/ de pe malul nelocuit al râului/ tăifăsuind:sprijiniţi în cot, cu tâmpla în mână/ pe terasarâului, întinşi pe nisip sau/ în buchete-grupurimici/ completându-se întru firea omului (...)/ serecunosc între ei, se ating a îmbrăţişare:/ tu alcui eşti? cel mare sau cel mic?/ cel din deal saucel din vale?/ dar taică-tu unde este? dar mai-că-ta?/... undeva mai încolo, aha,/ sunt undevamai încolo (...)/ să încercăm vadul prin râu, va-dul/ doar de mine ştiut, de mine făcut cu miga-lă/ din nisip şi pietriş, ridicat, bob cu bob/ detrecerea la spălare, cu apă rece/ apă curgă-toare, curaţi, în curtea bisericii/ să ne regăsim”(vadul).

Mărginirea... nemărginirii este o hartăcu puncte cardinale încă sigure, pe care uitareanu a reuşit să le îngroape definitiv („la mine-nsatul copilăriei/ zarea este limpede pe trei părţide/ vecinătatea a trei sate:/ două sate se desfacîn câmpia română/ ca şi satul meu, cu capeteleuliţelor/ sprijinite pe zare, iar cealaltă coboa-ră/ în josul colinei şi se-nfige-n rana câmpiei”- sat de câmpie), chiar dacă zvonurile înstră-inării sunt tot mai numeroase: „s-a alugit masala care încă mi stăm/ zilnic se alungeşte, numainoi/ stăm la cele două capete/ şi ne bem sutade mililitri de poşircă” (raţia ordinară).

O arheologia blândă, cum ar fi spusPetre Stoica, îl ajută pe poet să descifreze sem-nele heraldica ale câmpiei: fântâna - „... ziua încare/ ochiul (din ochi pre ochi)/ îmi deveneafântână” (ecou profund), piatra de hotar - „...din trebuinţă/cu car cu boi a fost adusă acolo/sau, mai mult, de apă-nvolburată/ a fost pusăsemn de trecere”, pulberea statornică a drumu-rilor - „trece autobuzul gri pe lângă mine fan-tomatic/ şi din instinct fac semnul ia-mă nene/şoferul mă priveşte, prin mine priveşte/ şi trecemai departe/ mă-nvăluie-n praf... ” (autobuzulgri).

Aceste simboluri devin uneori atât deacute încât inversează, într-o oglindă ironică,raporturile dintre om, fiinţe şi lucruri: „am ieşitcu câinele meu în câmpie (...)/ îi arăt cu degetulo iluzie la orizont/ şi el aleargă într-acolo, laţintă fixă/ şi se întoarce cu iluzia în privire (...)/îi arăt o pasăre în zbor/ şi el se aşează pe pi-cioarele din spate/ şi priveşte pasărea sauzborul ei/ îi arăt în ape un peştişor/ şi el seaşează pe labele din spate/ şi priveşte peştelesau înotul lui// ne aşezăm la umbra unui sal-câm/ ce susţine cumpăna fântânii/ şi salcâmulne priveşte ca şţi cum/ eu şi câinele meu am fiîn tablou cu natură vie/ oglindit în luciul rotundal apei din ciutură.” (pseudokinegeticos)

La „o masă cu două sca-une/ aşezate-n mijloculcâmpiei” (de dragostetârzie), Nicolai Tăicuţuimprovizează un mono-log cu fiinţa poemului:„sunt momente în viaţapoetului/ când el, auto-rul,/ trebuie să vorbeas-că poemului despre ni-mic/ ca şi când şi-ar vor-bi sieşi despre nimic/ adi-că să stea pierdut, să fie în stare de pierdere”(leşin); „îmi cere poemul, cumva zdrenţuit/atârnat de poarta şubredă/ purtată colo-colode vânt// ...? să-i dau pielea mea să se îmbrace/să se adune în pielea mea?...// cum cu poezianu se negociază/ şi cum pielea începuse/ să măstrângă pe la încheieturi/ şi adesea o ţineamîntinsă pe gard, la poloaie/ să se mai lase,chipurile, am acceptat” (târg)

Mai mult ca prezentul celei de a treiapărţi - la ceas de seară - este un timp al amă-girilor: „copacii nu mor în picioare (...)/ cândle-a venit timpul/ se culcă uşor pe umbră, într-un ceremonial/ care, probabil, durează tot pa-truzeci de zile/ ca la om... ” (normalitate). Cao pierdere în lumina lină, acceptată cu senină-tatea de ritual al nunţii de piatră: „e prea mult/e prea puţin/ încă nu pot să-mi răspund// satulmeu subteran/ prin fântâni iese la suprafaţă/ înnoaptea scurtă a verii// se-nfiripă şi/ pluteştedeasupra pământului/ într-un alai nocturn denuntă mută// pe umeri mă poartă/ mire scru-tând orizonturi vecine eu însumi streaşină/ înraza lunii/ în căutarea miresei furate” (secven-ţe nocturne).

Rămâne, ca durată, poezia de dincolode cuvinte iar „drept sentiment un cristal”(Elytis): „voi dormi sau voi trăi o noapte/ de-spre care nu voi scrie niciodată/ despre care nuvoi vorbi niciodată” (intimitate, dinadins).

CERNEALĂ PROASPĂTĂ

Ion Iancu Vale

Năucă vara, câineturbat

a venit vara în câmpiefecioarele sechestreazăsoarele

în anafoarele ochilorminciunile lor vestimentarefac flăcăii să calce în străchinicând vântul mai scapădin câte-o crâşmăce închide peste programcireşii îşi muşcă buzele de ciudăsângerând în palmele copiilorfluieră craterele noaptea pe lunăiar în crânguri boncăluiesc cerbicu coarne de mătasea venit vara în câmpie muşcată în cer parcă de un câine turbatcăci aleargă desculţă pe mirişteşi o înjură bărbaţii de grijaniefurioşi că femeile întârzie pe la porţise simte peste tot miros de puşcăîncărcată cu iarbăde dragoste şi smintealăiar poetul mai stinge o ţigarăîn cutia de conserve

Pag. 18 iulie 2013 Revistă de cultură

Păpuşica era colega mea de cameră.Numele ei era Magdalena (Lena) Costian. Euo poreclisem astfel, întrucât chiar avea trăsăturide păpuşă: ochi mari, rotunzi şi albaştri, cu ge-ne dese şi lungi, gură aproape perfectă, uşor bo-sumflată, oval delicat al feţei şi pomeţi cevamai pronunţaţi decât normal, iar părul îi cădeape spate în bucle negre cu reflexe roşcate. Şitrupul îi era delicat şi firav. Nu era genul careatrage atenţia (poate şi pentru faptul că avea ogrijă deosebită să nu iasă în evidenţă), dar atuncicând îţi picau ochii pe ea, era imposibil să n-o în-drăgeşti. Orice persoană părea să simtă, instinc-tiv, în prezenţa ei, nevoia de a o proteja. Cul-mea e că, în spatele chipului de copil drăgălaş şibosumflat, se ascundea şi un caracter aseme-nea, de o frumuseţe şi fineţe rară, pentru caream invidiat-o aproape mai mult decât pentrugingăşia şi frumuseţea ei fizică. Părea să nu fiedin lumea asta; când, involuntar, asista la bâr-fele nevinovate ale tinereţelor noastre, asculta,tăcea, plecându-şi capul uşor într-o parte, mă-rindu-şi ochii şi mai mult ca şi cum nu i-ar fivenit a crede (ce auzea, ce trăia), apoi, după untimp, cu două clipiri din gene şi o scuturare apărului (ce se voia o scuturare a minţii de tot ceauzise), se „rupea” de context, de restul lumii,aşa cum fac copiii atunci când nimeresc printrediscuţii de oameni mari: ascultă, nu înţeleg, iardupă o vreme se plictisesc şi pleacă la joacă.

Lena era studentă la Filologie şi se în-vârtea prin cercuri de poeţi, frecventând cena-clurile literare ale vremii, ea însăşi având oa-recari încercări de poezie. O poezie care, bine-înţeles, îi semăna, nu rareori acuzată de senti-mentalism dulceag de către cei care deja experi-mentaseră cu succes versul postmodern. Întru-cât ea mergea mai mult pe la cenacluri iar eumai mult pe la spectacole, întrucât eram la fa-cultăţi diferite, cărările noastre nu se prea inter-sectau. Dar atunci când ne întâlneam, în camerade cămin, ne făcea plăcere să povestim ce-amfăcut peste zi, ce senzaţii (mai cu seamă artis-tice) am experimentat, astfel că am avut timpsuficient să ne dăm seama ce ne apropie, ce nedesparte... Uneori, veneau şi băieţii sau mer-geam toţi patru pe malul unei ape, unde Păpu-şica ne citea din poeziile ei (dar nu numai),schimbam impresii asupra autorilor preferaţi şia cărţilor citite în ultima vreme, David cânta,eu dansam, iar Claudiu desena de zor, schiţe pes-te schiţe. Alteori, se întâmpla să ne plimbămtoţi prin Grădina Botanică. Fie tăceam afundaţiîn gânduri, fie conversam rătăcindu-ne doi câtedoi printre magnolii înflorite, de regulă feteleîn faţă şi băieţii urmându-le îndeaproape, fiecuplaţi mixt: Claudiu cu mine şi Lena cu Da-vid. Eu cu David nu prea nimeream niciodată.Se presupunea din start că aşa se cuvine: eu şiClaudiu împreună, dacă tot lăsase el impresiape care o lăsase şi dacă tot mă sufoca cu pre-zenţa lui. De regulă, noi mergeam în spatelecelor doi. Eram îngrozitor de geloasă, deşi re-laţiile dintre Păpuşica şi David erau strict pri-eteneşti. Dar mie mi se părea că oricând s-ar

putea înfiripa o idilă între ei doi, mai ales căerau aproape dureros de potriviţi. Dureros pen-tru mine. Din acest motiv, întâlnirile noastre înpatru erau destul de rare; şi asta, cumva, mi secam datora. Făceam ce făceam şi, profitând defaptul că ea avea un alt cerc de prieteni, evitams-o invit cu noi. De cele mai multe ori, Păpuşicamergea cu poeţii ei, iar eu cu David şi Cla-udiu... după fluturi.

De unde să fi ştiut că Păpuşica suspinadupă Claudiu! Habar n-am avut, am aflat-omult, mult mai târziu. Oricât am fi fost de pri-etene, un anume gen de pudoare ne oprea peamândouă să ne mărturisim (fie şi numai reci-proc) cele mai ascunse gânduri, cele mai pro-funde sentimente şi aspiraţii. Nu ştiu dacă aces-ta e un lucru bun sau rău. Tot ce ştiu e că din-totdeauna am avut o reacţie de respingere faţăde atitudinea unora dintre colege, aceea de a-şidezvălui, cu o plăcere aproape bolnăvicioasă,chiar şi cele mai intime detalii ale relaţiilor lor.Când vreuna dintre ele mă lua drept „confesor”al isprăvilor sale, eu, spre deosebire de Lenacare doar roşea în timp ce asculta din bun simţ(căci n-ar fi deranjat pe nimeni, niciodată, cunimic), le retezam scurt elanul, privindu-le tă-ios şi adresându-le o întrebare cât se poate deretorică şi dezarmantă, pe un ton care nu lăsadubii: „Mă interesează?!?”

Aşadar, nu ştiam după cine tânjea Pă-puşica astfel că, atunci când îmi citea din poezi-ile ei de dragoste, eu, convinsă de gelozia meacă ar fi adresate lui David, aveam tendinţa orisă-i spun că sunt slabe (deşi nu erau), ori, pur şisimplu, s-o zgârii pe ochi. În realitate, nu măînduram să fac nici una, nici alta, din acelaşi gende pornire care mă împiedicase să pun fluturiiîn insectar: frumuseţea mă dezarmează. În faţafrumuseţii rămân încurcată, blocată, fără sabie,fără plasă de fluturi, cu unghiile tocite.

În schimb, pe cât de îngăduitoare suntcu frumuseţea (şi, implicit, cu oamenii fru-moşi), pe atât de neîndurătoare sunt cu urâţenia.Sunt nedreaptă, ştiu. Dar ce-i drept, până la ur-mă? Acest comportament nedrept m-a urmăritîncă din copilărie. Am refuzat să fiu consultatăde anumiţi medici sub pretext că „E urât(ă)”,lucru pe care li-l spuneam în faţă, cu nepăsareaspecifică copilăriei, făcându-i pe părinţii mei săroşească. Nu dădeam voie babelor mămoase sămă mângâie sau sărute, sub acelaşi pretext. Înschimb, pentru un cal frumos, un exemplar su-perb din rasa „Vladimir”, pe care stăpânu-săuîl biciuia, am fost pe punctul de-a încasa şi eucâteva bice pe spinare, zicându-i ăluia pe un tonrevoltat: „Urâtule! Cum te înduri să loveşti uncal atât de frumos? Tu ar trebui să stai în hamşi el să te biciuiască!”.

Am căutat mereu frumuseţea, sub toa-te formele ei. Uneori am găsit-o. Uneori m-adurut. Şi cel mai adeseori, am plătit preţul. Pre-acela care se plăteşte fără tocmeală, fără soco-teli contabile. Căci, din păcate, în viaţă, nu teprea poţi târgui ca la tarabă...

Concertul

Bunica povestea, cu umor, cum o fe-

meie de la ei din sat, pe la ora înserării, dupăce-şi terminase treburile pe-afară, pregătindu-sesă se spele în casă şi auzind oarece mişcare înpolată, a strigat presupusului soţ sau copil carese auzea mişunând: „Care vii de-afară, adu şi co-paia!”. De unde să ştie, sărmana, că de-afarăvenea tocmai Părintele cu Icoana? Acesta, obiş-nuit cu ascultarea, şi neavând dascăl (că satulera sărac şi biserica aşişderea), după ce a eval-uat rapid situaţia ivită şi coordonatele „câmpu-lui de luptă”, a dosit icoana sub sutană şi a luatcopaia, bucuros să îndeplinească porunca fe-meii, ba încă şi „canonul” suplimentar dat deaceasta: „Şi, dacă tot o aduci, pune şi clăteşte-o,mai întâi!” Când s-a înfiinţat cu albia în mâini,mândru de îndeplinirea cu succes a misiunii ceîi fusese încredinţată, în faţa femeii pe jumătatedezbrăcată, aceasta, pierdută şi încercând za-darnic să-şi acopere părţile „ruşinoase”, de emo-ţie („şi de tută”, zicea bunica), în loc să-şi cearăscuze („să dreagă, cum o putea, busuiocul”), afăcut-o şi mai lată: „Îîu, Părinte, du-o-napoi!”La care Preotul, înciudat că „zdrogheala” luifusese zadarnică şi că se pricopsise cu o nouăcorvoadă, i-a replicat, cu obidă şi cu o oarecareundă de umor: „O duc, femeie, dar să nu mă puisă dau şi la porc!”. Generoasă, l-a liniştit, dân-du-i asigurări că p-asta chiar n-are s-o păţească:„Nu, Părinte, că nu mai avem, ne-a murit astătoamnă, când cu boleşniţa-aia din animale.” Cualte cuvinte, Părintele să zică mersi că soartaporcului fusese nemiloasă cu el înainte de vre-me. Altfel, nu se ştia...

Această poveste am spus-o, spre hazultuturor, prietenilor mei: Claudiu, Lena şi David.Interesant cum poveştile supravieţuiesc prota-goniştilor lor. Şi mai interesantă este forma subcare sunt ele transmise mai departe, de cele maimulte ori nemaiamintind nimic de protagonişti,scufundaţi în uitare, şi nici măcar din firul epic,ci extrăgând esenţa, aceea universal valabilă,care se-aplică în orice timp, în orice loc şi decătre oricine. Povestea am spus-o o singurădată. Însă esenţa, aceea pe care am extras-o noi,formula magică universal valabilă, am repetat-o de nenumărate ori, integrând-o acelui „cod”pe care-l folosesc de regulă tinerii între ei, ca peo emblemă ce-i uneşte şi, totdată, deosebeştede restul lumii, ca entitate distinctă. Astfel, decâte ori se întâmpla să greşim, s-o dăm în barăcu ceva, voind apoi să „dregem busuiocul”, fărăprea mari şanse de succes, ne trezeam expri-mând, aproape simultan, formula magică: „Îîu,Părinte, du-o-napoi!”. Evident, pentru cei „dinafară” care s-ar fi întâmplat să asiste la discuţie,aceasta părea cel puţin o ciudăţenie, aproape oenigmă de nedezlegat, ceea ce pe noi ne făceasă părem şi mai interesanţi, mai diferiţi de alţii,având, aşadar, un ce al nostru de care ei habarnu aveau. Văzându-le feţele contrariate, ne buf-nea râsul, spre şi mai marea ciudă a celor carechiar nu mai pricepeau nimic. Şi pe care, evi-dent, nu ne oboseam să-i dumirim.

O altă poveste din care am extras esen-ţa ne-o spusese Lena, despre mătuşa ei, actriţăla un teatru de amatori. Într-una dintre piese,

(Continuare în pag. 19)

Florentina Loredana DALIAN

PăpuşicaPăpuşica

Proză în concurs

Fereastra Anul X, nr. 6 - iulie 2013 Pag. 19

(Urmare din pag. 18)

Păpuşicaaceasta interpreta rolul unei tinere îndrăgostitepe care o vizitează iubitul acasă, la ţară. Dinscena în care se aflau cei doi îndrăgostiţi şi ma-ma fetei, mama trebuia să iasă, la un momentdat, cu replica „Ei, mamă, eu mă duc la porci!”,urmând ca cei doi să-şi continue rolul, împăr-tăşindu-şi reciproc marea dragoste. Numai că„mama” se blocase, rămânând înţepenită în mij-locul scenei, nemaiamintindu-şi replica ori ceurmează să facă, creând un moment de panicăteribilă, întrucât piesa nu putea continua, evi-dent, în prezenţa acesteia. Atunci mătuşa Lenei,văzând că nu sunt şanse de revenire a memorieicolegei sale, după o pauză cam lungă în carepublicul deja începuse să dea semne de iritare,i-a sărit în ajutor cu replica spusă pe un ton deindignare: „Mamă, nu te duci la porci?” Cu altecuvinte, tu n-ai altă treabă, simte-te odată şi plea-că! Aceasta, fericită că, în sfârşit, fusese sal-vată, a început să ţopăie de pe un picior pe altul,repetând ca o jucărie stricată: „Aaaaa, ce bi-neeee, sigur, eu mă duc la pooorci!”, de parcădusul la porci ar fi fost firul de care atârna toatănădejdea omenirii.

Din povestea Lenei, ne-am însuşit for-mula „Mamă, nu te duci la porci?”, pe care o spu-neam ori de câte ori se întâmpla ca vreo per-soană indezirabilă să ne agaseze cu prezenţa.Evident, o spuneam şi râdeam, fără a da ex-plicaţii, stârnind indignare, întrebări, dar nicio-dată efectul scontat. Însă prezenţa personajuluinedorit, căruia nici prin cap nu-i trecea să „iasădin scenă” ţopăind, devenea, astfel, mult maisuportabilă.

Tinereţea are formulele ei magice deîmblânzit viaţa. Lucruri mici, care lasă urmemari. De nenumărate ori m-am trezit zâmbindîn situaţii care numai de zâmbit nu erau, dar încare s-ar fi potrivit una dintre exprimările atâtde des folosite în trecut cu prietenii mei, amin-tindu-mi codul nostru din studenţie. Un zâmbetdulce-amărui, din acelea care lasă un rid pe faţăşi unul pe inimă; dulce, pentru că îmi aminteamde bucuriile de-atunci, amar, pentru că zâm-beam singură, neavând în jurul meu nici peClaudiu, nici pe Lena, nici - mai ales - pe Da-vid. Acum eram înconjurată de alţi oameni, darcum aş fi putut să le explic şi, mai ales, cum i-aşfi făcut să-nţeleagă farmecul acelor lucrurimici, aproape nişte copilării, dar care lasă urmeatât de mari. Aşa cum în chimie sunt reacţii careau loc numai în anumite condiţii de reacţie (detemperatură, presiune, catalizatori), tot astfel şiîn viaţă există trăiri care nu pot fi simţite decâtîn anumite condiţii de... trăire. Nu spun că n-amavut şi ulterior parte în viaţă de lucruri bune, demari bucurii, de fericire chiar; însă acele trăiridin vremea studenţiei, şi mai cu seamă cele dedinainte de magnolii, au fost unice şi irepeta-bile. Aşa cum unic şi irepetabil este sufletulomului.

Condiţii de trăire. M-am întrebat ade-seori ce condiţii de trăire fuseseră simultan în-deplinite în iarna aceea, ce miresme se aflau aer,ori ce aură ne învăluise în seara când am merscu David şi Claudiu la acel concert. Ce aripă deînger îşi risipise parfumul deasupra capetelornoastre, printre notele muzicale care pluteau îneter, „particule” invizibile, dar atât de trăibile.La astfel de întrebări, nu există răspunsuri. Cinumai mirări. Eram toţi trei la Ateneu, eu, ca deobicei, aşezată între ei doi, asistând la un regalmuzical din compozitorii ruşi: Rachmaninoff,Tchaikovsky, Stravinsky, Prokofiev, dar maiales Shostakovich, Dmitri Shostakovich cu al său

vals rusesc pe ale cărui note mă ridicasem sus,sus de tot, împreună cu David. Un vals al su-fletelor înlănţuite cum nu mi-a fost dat să maitrăiesc. Dacă n-ar fi simţit şi Claudiu (care mi-aspus-o cu reproş, mai târziu), aş fi crezut c-afost doar plăsmuirea mea. În fond, cum ai puteasă fii sigur de-un astfel de lucru, nesusţinut denimic vizibil, palpabil, demonstrabil? Dar viaţaînseamnă mai mult decât a vedea, a palpa, a de-monstra. Claudiu îmi luase mâna în mâinile sa-le. Când îmi cerea să întind o mână, să-mi punădiferite obiecte în ea (o bomboană, o cireaşă, ofloare mică), întrebam pe care, chiar dacă ştiamdinainte răspunsul. „Pe stânga”, zicea, „stângae mâna inimii”. Era ca un joc. Cu Claudiu măjucam, inconştient, aşa cum se joacă copiii cufocul, fără să aibă habar ori prea mare grijă deconsecinţe. Cu David nu mă jucam. În el ardeaun foc prea mare, pentru ca eu să pot să mă-nalţla flacăra lui. Dar nu ştiu cum, în seara aceea,flacăra m-a cuprins şi pe mine. Chiar am crezutcă ardem unul pentru altul. Fără să ştiu, fără săînţeleg atunci că eram prea mică pentru un focatât de mare, că, oricât de mult m-ar fi iubit (da-că m-ar fi iubit!), nu putea să mă iubească maimult decât pe Cel care aprinsese focul în sobainimii lui. La graniţa dintre copilă şi femeie îndevenire, nu aflasem şi de celălalt fel de dra-goste, cel mai înălţător dintre toate, crezând căiubirea se reduce la cea omenească. Probabil,şi dacă aş fi aflat, tot nu mi-aş fi imaginat că aiputea fi nevoit să alegi între cele două. Daratunci, în acele condiţii de trăire, neştiinţa meam-a ajutat să fiu fericită. Mai mult decât amfost sau aş putea spera să fiu vreodată. Atunci,numai atunci. Căci mai târziu, aveam să plătescpreţul. Preţul câtorva clipe furate, ascunse-n ini-mă precum cireşele-n sân, acelea prea frumoaseşi prea coapte, pe care nu te înduri să le laşi înpom, dar nici să le mănânci. Claudiu stătea înstânga mea, pe partea cu inima, şi îmi ţinea mâ-na stângă în mâinile lui. Dar inima mea se mu-tase pe dreapta. Acolo unde era David, cireşulmeu cu cireşe prea coapte. Dar care, din păcate,avea crengile prea sus.

Dansul

După concert, ne-am dus să ne plim-băm în Grădina Botanică. Tăceam, fiecare cugândurile şi cu trăirile sale. Simţeam o răceală degheaţă dinspre Claudiu şi, din acest motiv, amsimţit imboldul să fac un gest de apropiere, fărăsă intuiesc faptul că tocmai gestul acela avea săproducă ruptura. I-am luat mâna într-ale mele şil-am întrebat: „Ţi-a plăcut?”. Reacţia a fost, pecât de neaşteptată, pe atât de îndreptăţită. Pen-tru prima dată de când îl ştiam, Claudiu m-aprivit cu răceală şi mi-a vorbit tăios:

– Pe el de ce nu-l întrebi? Întrebarea ne opri în loc pe toţi trei, ca

la un semnal. Şi, pentru că mă arătasem nedu-merită, a continuat, cu acelaşi tăiş de sabie învoce:

– Să-ţi traduc? Să-ţi spun eu de ce nu-lîntrebi pe David dacă i-a plăcut? Pentru că ştii.Pentru că pe el l-ai simţit. Dinspre mine, înschimb, nicio adiere. Pe mine m-ai întrebat cape oricare străin: „Ţi-a plăcut?”, crezând că ast-fel te-ai „achitat” de datorie. Nu-mi eşti datoarecu nimic, Ina, tot ce mi-am dorit de la tine a fostiubirea. Dar nu iubirea unei prietene oarecare,ci iubirea aceea pe care i-o dăruieşti lui David,fără ca el, idiotul, măcar să priceapă. Atât afost! O inimă are patru cămări, dar bate o singu-ră dată şi pompează într-un singur sens. Am spe-rat că inima ta va bate pentru mine, dar m-amînşelat. Iartă-mă! Nu te acuz; nu-i poţi dicta ini-mii când, cât şi pentru cine să bată. Dar nici nu

poţi ascunde pentru multă vreme suspinul ei.De azi înainte, noi trei nu mai putem fi prieteni.Vă iubesc pe amândoi prea mult, ca să-mi potpermite s-ajung să vă urăsc. Dacă aş rămâne înpreajma voastră, asta s-ar întâmpla inevitabil.Adio!

Apoi a rupt-o la fugă, dispărând înnoapte. Aveam să-l mai văd abia peste nişte ze-ci de ani. La scurtă vreme, s-a însurat cu Păpu-şica, iar puţin înainte de Revoluţie, au „fugit”în Franţa, stabilindu-se la Paris, unde el a de-venit un pictor cunoscut şi apreciat. Aveam sămă întreb multă vreme cine-ar fi ajuns Claudiu,ori cum aş fi fost eu, dacă în noaptea aceea ge-roasă nu mi-ar fi venit ideea să-l iau de mânăîntrebându-l dacă i-a plăcut concertul. Probabiltot acolo s-ar fi ajuns. Pe căi mai ocolite, cupaşi mai nesiguri…

Deocamdată, mă pricopsisem c-o feri-cire nouă, cu care nu prea ştiam ce să fac. Deşim-a durut felul în care s-a rupt prietenia cu Cla-udiu, modul fulgerător şi intransingent în careplecase - din Grădina Botanică şi din vieţilenoastre - mai mult m-am bucurat. Eu tot amâ-nam momentul lămuritor cu Claudiu şi iată căel venise cu rezolvarea, scutindu-mă pe minede-o explicaţie pe care ezitam s-o avem, în ciu-da faptului că era necesară. Mi-au fost întot-deauna nesuferite tranşările, intransingenţele,lucrurile definitive. Deşi, în egală măsură, ne-suferite mi-au fost situaţiile ambigui, indecizi-ile. Aş fi vrut ca toată lumea să accepte de lasine că unele lucruri se pot, altele nu se pot în-tâmpla, că unele relaţii pot continua, altele nu,iar totul să se petreacă astfel încât nimeni să nuaibă de suferit, să nu fie spuse vorbe grele şi ori-ce „trecere” să fie una „de catifea”. Natura meapaşnică şi dornică de armonie şi înţelegere,oroarea de a provoca suferinţă mă determinasesă amân ceea ce era, până la urmă inevitabil.Târziu am înţeles că, dacă, până la urmă, cevatrebuie să se rupă, trebuie să se rupă mai de-vreme, că orice amânare nu-i decât o amânare,în nici un caz o rezolvare.

Acum, stăteam împreună cu David, în-ţepeniţi pe o alee, neştiind ce să facem cu mâi-nile, cu vorbele, cu noi înşine şi cu noua noastrăsituaţie. Pentru prima dată eram singuri faţă înfaţă, aşa cum de-atâtea ori îmi dorisem (aveamsă aflu ulterior că şi el), cum de-atâtea ori visa-sem, şi-n loc să profităm de ocazie şi de liber-tate, împietrisem parcă în aşteptarea a ceva, înaşteptarea cuiva care să ne spună ce să facem.Claudiu ne surprinsese şi ne lăsase perplecşipe-amândoi. Ce putere de înţelegere avea acestom, ce pătrundere dincolo de straturile aparenteale fiinţei, de pricepuse ceea ce nici măcar noinu eram siguri? Nimic aparent, vizibil, tangibilnu se petrecuse între mine şi David. Totul erasimţire, trăire interioară, ardere. Atunci de undeînţelesese Claudiu? Ori poate tocmai de aceeaurma să ajungă un pictor celebru, pentru căavea darul de a vedea cele nevăzute? În orice caz,el fusese, cumva, liantul iubirii care se înfiripa-se pe nesimţite între mine şi David. Pretextulcare ne ajuta să ne amăgim, să ne minţim cum-va că nu tânjim unul după altul. Odată dispărut,nu mai aveam după ce să ne-ascundem. Cortinacăzuse, nu mai eram actorii, ci protagoniştiipropriilor noastre vieţi.

Nu ştiu cât am rămas cu David pe alee,nu-mi amintesc nici care dintre noi şi-a urnitprimul paşii. Trăiam ca-ntr-un vis, când te vezipe tine şi ştii că eşti tu, prezent în tine şi exteriorţie totodată. Nu mai ştiu nici cât ne-am plimbatîn tăcere, nici cât i-a luat lui David să prindăcuraj să mă ia de mână. Ştiu doar că atingerea

(Continuare în pag. 20)

Pag. 20 iulie 2013 Revistă de cultură

(Urmare din pag. 19)

Păpuşicaaceea, că înlănţuirea mâi-nilor noastre am simţit-omultă vreme în urmă (mise întâmplă şi azi să vi-sez că mă plimb cu Da-vid, ţinându-ne, pentru prima oară, de mâini) şică în momentele acelea, câte vor fi fost, mi-amdorit cu ardoare ca viaţa mea întreagă să se fitopit în strângerea aceea de mâini, să fie o ne-sfârşită plimbare mână în mână cu David, într-onoapte geroasă de iarnă, în care îmi era cald şibine ca-n plină vară. Cum ai putea să descriianumite trăiri? Cum ai putea să reiterezi clipeunice şi irepetabile? O mie de vorbe n-ajută lanimic.

Într-un final, David m-a condus la că-min. Aş fi vrut ca drumul acela să nu se mai ter-mine, trăgeam de paşi ca şi cum ceva îmi spu-nea că viaţa ar fi trebuit să stea, atunci, pe loc.N-am putut dormi în noaptea aceea. Mă stă-pânea o senzaţie ciudată, de contopire a în-ceputului cu sfârşitul, ceva ca un presentiment,care îmi dădea impresia că David îmi scapă,deşi mă iubea. Raţiunea îmi punea în faţă în-ceputul. Acel ceva de dincolo de raţiune îmiaducea neliniştea sfârşitului. Frământată întreaceste două extreme, întreaga mea fiinţă s-a re-voltat, manifestându-se printr-o stare febrilăintensă care a durat o săptămână. Din traseulexistenţei mele, săptămâna aceea lipseşte pre-cum o piesă dintr-un puzzle. Pur şi simplu, numi-o amintesc. Fericirea mă prinsese nepre-gătită. Atunci am înţeles că omul poate să în-nebunească nu doar de durere, ci şi de fericire.Pe mine, febra m-a salvat. Aşa cum avea să măsalveze şi - câteva luni mai târziu - după ple-carea lui David. Dar până acolo mai era. Pânăacolo, mi-am trăit partea de iubire din viaţă, pen-tru care ar trebui să fiu recunoscătoare în fie-care zi. Atunci, între iarna aceea geroasă în carecrăpau pietrele şi primăvara spre vară în careînfloriseră magnoliile, am trăit în câteva luni ce-ea ce alţii poate n-au norocul să trăiască într-oviaţă întreagă. Eu am trăit înainte de magnolii.Înainte ca David să-mi spună privind spre omagnolie înflorită: „Zorina, eu plec!”.

Plecat a fost şi n-a revenit. Fără să ştiuatunci unde, fără să înţeleg de ce, pentru ce…Ştiu numai că m-a iubit. Dar că această iubirenu-i era de ajuns. Şi că a trebuit să renunţe laea pentru trăirile sale înalte, incompatibile cuceea ce aş fi putut eu să-i ofer: dragostea mea,un cămin liniştit şi copii. N-am înţeles atunci.Mă tem că nici acum nu sunt pe deplin împă-cată cu gândul. Nu cred că aceasta-i soluţia: sătrebuiască să alegi. Dar poate greşeşc. Poate.

Atunci, am fost de-a dreptul furioasă.Iar am zăcut, cu febră, de data asta mai mult şifără speranţă. Când mi-am revenit - parţial şidoar aparent - m-am răzbunat pe tot ce fusesemînainte de magnolii, pe tot ce iubisem şi apăra-sem. Nu mai mergeam nicăieri, în afară de şcoa-lă. Multă vreme, n-am mai putut să pun piciorulîntr-o sală de concert. Îl căutam tot timpul îndreapta mea. N-am mai călcat prin Grădina Bo-tanică (iar azi, mirosul de magnolii îmi provoa-că alergii puternice). Nici în Biserică, o vreme.Cu atât mai mult cu cât aveam o bănuială, că eami-l „furase”. Şi, pentru că undeva trebuia sămă duc, am căutat un loc care nu-mi aminteade David, nici de vremea dinainte de magnolii,care nu-mi dădea nostalgii, nici alergii. În ul-timul an de facultate, am început să merg ladans, la Casa de Cultură a Studenţilor „GrigorePreoteasa”. Astfel, l-am cunoscut pe inginerul

Dinulescu, absolvent de „Aeronave”, cu carem-am şi măritat. M-a cerut de nevastă în primaseară în care m-a văzut, confirmându-mi un lu-cru pe care aveam să-l constat şi mai târziu de-a lungul vieţii, privind în jur: Fetele cuminţi nuse mărită; fetele cuminţi rămân fete; mari saubătrâne. Se mărită fetele rele, pentru care băr-baţii au ochi. Nu-i vorbă, se cuminţesc ele dupăaia…

În seara aceea, la „Grigore Preoteasa”,am fost o fată rea. În aceeaşi seară, i-am spus„Da” lui Relu Dinulescu. De ce să-i fi spus„Nu”? Să aştept un David care n-o să vină ni-ciodată? Mi-ar fi plăcut ca David să mă vadă înseara aceea, aş fi vrut să simt cum i se stre-pezesc dinţii. Mă îmbătasem, atât cât să nu fiubeată, dar cât să am un curaj care nu mă ca-racterizează de altfel. Îmi pusesem o rochie ro-şie, strâmtă şi mult prea scurtă, ale cărei mar-gini erau atinse, la spate, de părul blond şi on-dulat. Mă fardasem mai mult ca de obicei şi îmifăcusem o gură, tot roşie, à la Marilyn Monroe.Nu plecasem cu nici un gând, doar că aceea fu-sese starea mea în seara respectivă. Şi nu ştiucum, de-odată, m-a cuprins dorul după balet. Oaltă „iubire” pe care-o ascunsesem departe-nsuflet, să uit de ea. Dar ce te faci cu aceste iubiricare nu vor să piară şi, când te-ai aştepta maipuţin, scot capul şi-ţi amintesc de ele? Am în-ceput să dansez, mai întâi timid, apoi din ce înce mai îndrăzneţ, mai provocator, până când s-afăcut gol în jurul meu şi toată lumea privea cala un spectacol de zile mari. Din momentul încare m-am dezlănţuit, nu-mi mai păsa: nici cinemă vede, nici ce crede. Măturam cu părul pejos, îmi arătam chiloţii, mă arcuiam şi mă un-duiam într-o descătuşare a tuturor celor pânăatunci încătuşate. Din fericire, mişcările graţi-oase de balet pe care le aveam în sânge şi-n re-flexele condiţionate formate în atâţia ani, m-auîmpiedicat să fiu vulgară şi dizgraţioasă. A fostun dans la limita dintre artă şi senzual, ca undans ritualic al împerecherii. I-am amuţit pe toţişi, într-un final, când au izbucnit în aplauze, amrevenit „în mine” şi, găsindu-mă incompatibilăcu cea care tocmai dansase, am fugit, ruşinată,afară. M-am oprit în părculeţul din faţa clădirii,să-mi suflu nasul, pentru că deja începusem săplâng. Aşa m-a găsit Relu, care fugise după mi-ne, „îndrăgostit lulea”, cum avea să-mi spunămai târziu, şi care, pe drumul până la cămin,m-a întrebat simplu: „Te măriţi cu mine?”. Şi,pentru că eu holbam ochii de stupoare, nepu-tând să articulez un cuvânt, a început să se scu-ze, crezând că m-a surprins simplitatea expri-mării sale: „Iartă-mă! Sunt un biet inginer. Da-că vrei, îţi proiectez în noaptea asta un avion,dar nu mă pune să ticluiesc cereri savante încăsătorie…” „Vreau!”, i-am zis hotărâtă şi fărăsă gândesc. „Ce vrei? Să-ţi proiectez un avion?De pasageri sau de vânătoare?” Am râs, îndu-ioşată de seriozitatea propunerii lui, întrebân-du-mă ce se presupunea c-aş fi făcut eu cu pro-iectul unui avion, fie el de pasageri sau de vâ-nătoare. „Nu! Vreau să mă mărit cu tine!” Afost rândul lui să rămână fără grai. O vreme,căci apoi şi-a revenit rapid, hotărât să nu scapeocazia. Ne-am căsătorit după o lună, cu puţintimp înainte de terminarea facultăţii. În ceicinci ani cât am fost împreună, până a sfârşittragic - culmea ironiei! - într-un accident alunui avion la proiectul căruia lucrase, datorităunei greşeli stupide a pilotului, pe timpul tes-telor de zbor - a fost un soţ exemplar căruia nui-am putut reproşa niciodată nimic. Dar atât.Făcea totul bine, se străduia să-mi intre în voiemereu, să îmi ofere o viaţă lipsită de umbre.Dar eu căram umbrele cu mine. L-am preţuit şi

l-am îndrăgit, dar niciodată n-am ars pentru el.Încă de la începutul căsniciei, m-am comportatprecum o femeie sătulă de viaţă, de măritiş şi detoate cele, în ciuda faptului că habar n-aveamde nimic din toate acestea. Mă sufocam fără săştiu de ce, mi se făcea noapte în plină zi şi mădurea sufletul când îl vedeam pe Relu cum sechinuie crezând că el este cauza. Mă străduiamsă fiu „aşa cum trebuie”, dar strădania mea par-că strica şi mai tare lucrurile. Să nu-mi spunănimeni poveşti cu zâne, să nu mă aburească ni-meni cu tâmpenii de genul celor care afirmă căîn căsnicie nu e nevoie de „flacără”, de iubirenebună, ci sunt de ajuns stima, toleranţa şi re-spectul reciproc. Îl stimez, îl tolerez şi îl respectşi pe vânzătorul de la toneta din colţ, dar faceţivoi dragoste cu el! Îmbrăţişaţi-l voi noaptea laculcare! Treziţi-vă voi dimineaţa lângă el! Şiasta, în fiecare zi. Poate veţi spune: căsnicia nu-iun basm cu happy-end, ci un drum greu, cu su-işuri şi coborâşuri, o cruce de purtat în doi, peun drum adeseori anevoios. De acord. Dar, dacăeste aşa, atunci cu atât mai mult ar trebui să-lfaci cu cel pe care-l iubeşti de ţi-e dor de elchiar şi atunci când e lângă tine, la un drum greunu poţi trage cu oricine şi oricum. Ori dacă nu,atunci ce nu-i în regulă? Eu n-am răspunsul.

După moartea lui Relu, m-am simţitvinovată. Nu-i dorisem o clipă asta; dar mă gân-disem adeseori că nu mă văd sufocându-măalături de el toată viaţa, târând cu lehamite decrucea aia. Uneori, chiar mă bântuiseră gânduride despărţire. Mă întrebam: „Asta e? Cu atât sealege omul din viaţă, din idealuri, din iubire?”Cu un statut confortabil şi lipsit de griji, în celmai fericit caz? Unde-i culoarea, unde-i muzi-ca, unde-i poezia? Eram şocată să constat că, înjurul meu, oamenii se mulţumeau cu atât de -ţin. Aveam colege care erau atât de fericite, însimplitatea lor, că soţii le aduceau bani acasă,nu le băteau, plimbau plozii prin parc şi nu seduceau la femei (sau aşa credeau ele). Eu aş fidat ani din viaţă (ce clişeu! Dar exprimă un ade-văr), din viaţa aceea anostă, doar să-l mai audo dată pe David cântând, cu vocea lui atât deminunată care mi se-nfipsese în creier şi inimă,să-i văd privirea strălucind când vorbea deDumnezeu, să nu mă mai satur privindu-l şi as-cultându-l, ghemuită la picioarele lui. Uneori,mă simţeam ca o jucărie demodată, ca o păpuşădin cârpe, iar lumea mi se părea un magazin cujucării de lux, în care regulile mi-erau străine. Şimă retrăsesem pe raftul meu, aşteptând să trea-că viaţa, sau ca ceva să se întâmple. Dar cinesă-şi dorească o păpuşă din cârpe, într-un ma-gazin cu jucării de lux?

Sentimentul de vinovăţie mergea pânăacolo încât mă întrebam dacă nu cumva, in-conştient, am provocat răul, punând în mişcarenişte forţe nevăzute care au lucrat în favoareamea; sau dacă nu cumva, tot inconştient, îşi do-rise chiar el să i se întâmple asta, pedepsindu-se pentru că nu reuşea să mă facă fericită. Num-a întrebat niciodată nimic, dar cred că oare-cum, simţea că există „un David” undeva înlumea asta mare, ori poate numai în sufletulmeu, care nu mă lasă să mă pot bucura de viaţă,„un David” de ale cărui legături nu mă dezle-gasem. Astfel, am rămas cu regretul de a fi pro-vocat multă suferinţă în viaţa lui Relu şi cufrustrarea că nici măcar n-am apucat să-i spuncă îmi pare rău şi să-i explic că „problema” nuvenea, în nici un caz, de la el. Acum, n-aş maiface greşeala să cred că, măritându-mă cu ci-neva, îmi pot scoate din suflet pe altcineva. Că,vieţuind zi de zi cu un bărbat, vor pica de lasine legăturile puternice stabilite cu un altul. Şi

(Continuare în pag. 21)

Fereastra Anul X, nr. 6 - iulie 2013 Pag. 21

(Urmare din pag. 20)

Păpuşicadacă n-aş putea să mă căsătoresc cu „cel caretrebuie”, mai bine aş rămâne singură. E dreptcă, acum, nici nu s-ar mai găsi fraierul care săse amorezeze de mine pe loc, după ce mi-a vă-zut chiloţii. Că, despre unduieli şi alte zboruride balerină, nici n-ar mai fi vorba! O întrebare,totuşi, a rămas: Dacă lui David i-aş fi dansatatunci, în Grădina Botanică, aşa cum dansasemla „Grigore Preoteasa”, ar mai fi plecat? Proba-bil că da. Dar măcar m-aş fi simţit răzbunată!

Dorul

Trecuseră ani de la seara aceea din ca-sa lui Fabian. Mă aflam, acum, în toamna vie-ţii, o toamnă în culori aurii. Mi se părea căacum mi se potrivesc cel mai bine versurile dinEsenin, acelea pe care le stâlcise Profesorul, co-rectat ulterior de Călugăr: „Toamna asta-n aurîmbrăcată/ Din aceşti mesteceni fără chip/ Du-pă cei ce i-am iubit odată/ Plânge-ncet cu frun-ze pe nisip”. Mă oprisem din alergătură, nu maiaveam nevoie să muncesc, mai luam din cândîn când câte un proces, doar aşa, fiindcă nu-miplăcea lâncezeala. Dar îmi rămânea suficienttimp pentru artă, pentru ceea ce iubisem toatăviaţa. Închiriasem o garsonieră în Bucureşti -în Bucureştiul pe care nu-l mai regăseam ca fi-ind cel de altădată, dar care păstrase nişte pilonica puncte de reper între care îmi căutam, de da-ta aceasta de una singură, urmele tinereţii, paşiide odinioară. Chiar dacă Bucureştiul cenuşiu alacelor ani devenise altul, rămăseseră în acelaşiloc Opera, Ateneul, Teatrul Naţional, „Bulan-dra”, Sala Dalles. Doar Grădina Icoanei păreaacum mai tristă, ca o fată sărăcuţă de la ţară, îm-brăcată cu haine de la bunica ei. Dar eu o iu-beam la fel de mult. Acolo mă plimbasem ul-tima oară de mână cu David, înainte să intrămsă vedem „Hamlet” a treia oară. Dar nu mer-geam prea des acolo, întrucât amintirea tot maidurea şi, aşa, singură, ca o barză într-un cuibpărăsit, mă simţeam fără rost. Apăruseră maimulte Biserici, dar eu urcam tot Dealul Mitro-poliei, să merg în Biserica unde mergeam odi-nioară cu David şi Claudiu. Revenisem la Bi-serică, după ce am înţeles că mă supărasem cavăcarul pe sat.

Nu plecasem de tot din orăşelul meu deprovincie, în care mă obişnuisem şi pe care-lsimţeam pe sufletul meu (doar atunci când măvisam balerină, mă imaginam dansând în mar-ile metropole), dar mai veneam din când în cândla capitală, de cele mai multe ori singură, alte-ori însoţită de vreun prieten scriitor. Nu circu-lam cu maşina prin Bucureşti, mergeam cu me-troul şi foarte mult pe jos, ca-n vremea studen-ţiei mele. Căutam parfumul de odinioară şi, une-ori, simţeam că-l respir odată cu mirosul demagnolii.

Într-o zi, văzusem în metrou, pe sca-unele de vis-a-vis, o fată şi doi băieţi, păreaustudenţi, cu mapele sub braţ. Erau frumoşi toţitrei şi ciripeau de zor, de parcă toată nădejdeaomenirii ar fi stat în ciripeala lor. Mă uitam laei cu drag şi, deodată, am avut un flash de me-morie. M-am văzut pe mine, însoţită de cei doiprieteni ai mei, cu nişte decenii în urmă. Şi par-că în figura bruneţelului sobru, uitându-se pesub sprâncenele frumos arcuite, trase mult înjos, către coada ochilor, îl vedeam pe David.Deodată, am simţit un dor cumplit, ca o ghearăce sfâşie adânc, rupând bucăţi din tine. Poateera dorul de tinereţe, de prietenie, de căruţa cuvise... Poate erau toate acestea la un loc. Dar

toate la un loc aveau un nume: David. Cu D, dela Dor. Pentru prima dată am fost dispusă să ac-cept cât de dor îmi era de David, cât de dor îmifusese toată viaţa. Nici măcar după soţul meu,după ce plecase la Domnul, nu-mi fusese atâtde dor. Măcar despre el ştiam unde se află. ÎnsăDavid nu plecase niciodată din mine, pentru căel, de fapt, plecase fizic, înainte de vreme, îna-inte de a consuma un destin. Rămăsese un golîn urma lui, care nu putuse să fie umplut cu ni-mic din toate darurile cu care fusese atât de ge-neros cu mine bunul Dumnezeu. În ziua aceea,în metrou, pentru prima dată am dat drumulplânsului care-mi stătuse-n inimă atâţia ani. Măobsedau versurile: „După cei ce i-am iubit oda-tă...” şi cele ale poetei N.C: „Mi-e dat să măsmulg din privelişti/ Cu sufletul nepregătit/ Cumdat mi-e să plec din iubire/ Când încă mai amde iubit”. Eu mai avusesem de iubit. Eu nu în-cheiasem contractul cu iubirea. De ce, atunci,nu-mi fusese îngăduită?

Mergeam pe stradă plângând, fără săîmi pese dacă mă vede cineva şi ce ar putea săcreadă. În fond, eram o anonimă. În oraşul meu,nu mi-aş fi permis luxul să plâng pe stradă,acolo oricând te puteai întâlni cu un cunoscutsau te putea zări de la geam cineva care te ştia.Prin pânza lacrimilor regretelor târzii, ceva mi-aatras, la un moment dat, atenţia, oprindu-mă înloc, ca străfulgerată. Era un nume. Un nume pecare nu-mi venea să cred că-l vedeam scris ne-gru pe alb, ba chiar pentru câteva momente, amcrezut că este plăsmuirea mea. Claudiu Teodor-inni. M-am apropiat cu interes crescând deafişul care-l conţinea şi, fără a înţelege perfectmesajul la început, încet, încet, cuvintele au în-ceput să capete sens în mintea mea. „Sala Da-lles vă aşteaptă la expoziţia Pictorului ClaudiuTeodorinni, întors de curând în ţară, de la Paris;vor fi expuse lucrări inedite, pictate în tinereţeaartistului. Vernisajul va avea loc în data...”.Aşadar, Claudiu... Câţi ani trecuseră? Peste 35?Nu-l mai văzusem din seara aceea geroasă dinGrădina Botanică, după concert. Inima îmibătea cu putere, gândul că l-aş putea revedea peClaudiu mi-a adus speranţa că aş putea afla ce-va despre David. Deşi era un gând absurd, to-tuşi apropierea de cel care ne fusese, cândva,prieten amândurora, însemna oarecum şi apro-pierea de cel pe care atât de mult îl iubisem -David. Reîntoarcerea în vremea dinainte demagnolii. Am citit de mai multe ori mesajul, amcitit data, să mă încredinţez că încă mai era deactualitate, parcă nevenindu-mi să cred. Dar numai aveam răbdare încă o săptămână, până lavernisaj. Mi-am încercat norocul, intrând în sa-la de expoziţii, unde am descusut gardianul,aflând astfel unde puteam să-l găsesc pe Cla-udiu (de fapt, avusesem noroc, Claudiu lăsasechiar în ziua aceea adresa de la atelierul său, deunde urma să fie transportate picturile). Am luatun taxi până la adresa din Kisseleff. Pe bule-vardul acesta, prin zona ambasadelor, am avutdintotdeauna impresia că mă aflu în altă lume.Parcă aici lucrurile curgeau mai încet. Era maimult spaţiu, lume prea puţină pe jos. Frunzelepomilor începuseră să îngălbenească uşor, deşiera încă vară. O vară pe sfârşite, ce-i drept.Odată ajunsă, m-a cam părăsit curajul. Cumaveam să mă înfăţişez lui Claudiu după atâţiaani? Şi ce aveam să-i spun? Cum va reacţiona?Distanţa şi timpul strecoară temeri în sufletelenoastre, induc o anume răceală. Mi-am plimbatpaşii multă vreme printre frunze, sub luminablândă a soarelui aproape de apus. Am încercatsă-mi pun ordine în gânduri, să mai potolesc bă-tăile inimii. Încercări zadarnice. Până la urmă,am prins curaj.

Am sunat la poartă, o dată, de două ori.Tocmai când începusem să mă întristez gân-dindu-mă că e posibil să nu fie acasă, a apărutdincolo de poartă, cu o pensulă în mână, înain-tând nesigur, ca şi cum s-ar fi mirat că cinevasuna la ora aceea la poartă. Am avut o clipă por-nirea să fug. Aşa cum fugise el în noaptea aceeaîn Grădina Botanică. Probabil aş fi şi făcut-odacă mai eram stăpână pe picioarele mele, pereflexe. Dar cum totul se petrecea ca într-un visîn care nu poţi să intervi, am rămas ţintuită. Măva recunoaşte, va fi deranjat?

– Bună ziua! Pe cine căutaţi? Încă nu mă văzuse bine, datorită porţii

şi pălăriei cu boruri largi pe care o purtam. – Aş dori să vorbesc cu pictorul Teo-

dorinni. Nici eu nu mai eram sigură că vreau

asta. A deschis poarta. Câteva clipe ne-am pri-vit. Şi ne-am amintit. M-a recunoscut, fărădubii. Şi eu, cum putusem să-mi imaginez cănu mă va recunoaşte? Pictorii au memoria vi-zuală dezvoltată. În plus, aşa cum avea să-mispună mai târziu, chipul meu îi rămăsese maibine întipărit în minte decât propria imagine înoglindă. A reuşit doar să bâiguie:

– Ina, tu? Nici lui nu-i venea să creadă. A zvârlit

pensula şi halatul de lucru, apoi m-a îmbrăţişat.Cu atâta căldură, cu atâta bucurie, de parcă ni-ciodată nu-i pricinuisem vreo cât de mică ne-plăcere. Timpul netezeşte asperităţile, cum faceapa cu pietrele. Nu ştiu cât a durat îmbrăţişarea,dar ea mi-a oferit atâta bucurie, încât toate te-merile mele s-au spulberat, de parcă nu fusese-ră. Am rămas afară, la o măsuţă, la umbra unuinuc. Frânturi de raze se strecurau printre crengi,oprindu-se direct la masa noastră, luminân-du-ne suplimentar chipurile oricum luminate deo lumină interioară, venită de undeva din stră-fundul sufletului, parcă rămasă acolo demult înstare latentă. Primele cinci minute, cred, niciu-nul dintre noi n-a vorbit. Atâta doar: ne priveamşi ne strângeam mâinile, într-un fel care se în-tâmpla şi odinioară. Coincidenţă sau nu, Clau-diu îmi apucase tot mâna stângă în mâinile sale.Apoi mi-a spus (el a vorbit primul) să rămânnemişcată, şi-a fixat un şevalet şi a început sămă picteze. În timp ce picta, am început să vor-bim. Am aflat despre el, despre Lena, despreviaţa lor. Căsătoria se dovedise a fi una fără cu-sur, Lena era o soţie minunată, aveau doi copiifrumoşi şi realizaţi. Ea renunţase la poezie, dedragul căminului, pentru că avea impresia cănu poate fi şi soţie şi mamă devotată, dacă s-arfi risipit în prea multe direcţii. Asta m-a întris-tat. Nu-l însoţise pe Claudiu, întrucât anumiteobligaţii o chemau să rămână în Franţa. Mi-amai vorbit de succesele lui în artă, despre dru-mul parcurs. Eu am evitat să-i spun despre mi-ne. Îl tot interogam cu privire la el. Am vorbitdespre multe, unele - banalităţi, dar ceea ce vo-iam să vorbim era ocolit cu dibăcie atât de unulcât şi de celălalt. Şi totuşi, numele lui Davidplutea între noi, mai întâi ca un abur fin, apoidin ce în ce mai dens. Până la urmă, tot el aadus vorba. M-a întrebat ce se întâmplase dupăplecarea lui. I-am spus, m-a lăsat să vorbesc,apoi m-a întrebat dacă l-am revăzut. I-am spuscă nu, s-a uitat la mine într-un anume fel, ca şicând ar fi avut de luat o decizie grea şi încercasă afle răspunsul pe chipul meu, şi în cele dinurmă s-a decis:

– L-am reîntâlnit de curând. Simţeam că mă scurg de pe scaun.

Claudiu s-a enervat pentru că „pierduse” expre-sia mea, cea de dinainte, pe care începuse să o

(Continuare în pag. 22)

Pag. 22 iulie 2013 Revistă de cultură

(Urmare din pag. 21)

Păpuşicapicteze. A zis ceva de genul „Ştiam eu că nute laşi surprinsă pe pânză! Acum eşti într-unfel, pentru ca imediat expresia să ţi se schim-be brusc. Aşteaptă naibii să termin tabloulăsta!”.

Dar n-am mai aşteptat. Aşteptasemprea mult toată viaţa. Voiam să-mi spună mult,să-mi spună totul, cât mai repede şi cât mai îndetaliu. A aruncat iar pensula, apoi s-a răz-gândit, zicând că expresia cea nouă e chiar maiinteresantă decât prima şi, în timp ce el se chi-nuia să mă imortalizeze pe pânză, eu ascul-tam povestea lui David. Aşa cum i-o spusesechiar el lui Claudiu, când se întâlniseră. Clau-diu avea să mai arunce pensula de câteva ori,pentru ca apoi să se răzgândească. Se pare căchipul meu, oricât l-aş fi vrut de imobil, setot schimba după cele care-mi intrau în urechişi-n suflet. Protestând şi spunându-i lui Clau-diu că, de fapt, sunt imobilă, că nu mişc nici-un muşchi, mi-a replicat că singurele schim-bări se produceau în ochi, „apele alea verzisunt când senine, când tulburi, când blânde,când tăioase”. Dar că erau suficiente pentrua-mi schimba toată expresia. După ce căzusedeja înserarea, am intrat în atelier să-mi aratelucrările care vor fi expuse. Pe majoritatea leştiam. Erau primele lui încercări, din vremeastudenţiei. Aproape fiecare îmi amintea deîmprejurarea în care fusese pictată, sau de ceanume zisesem unul, sau celălalt atunci cândne-a arătat-o. Vederea acestor picturi m-a emo-ţionat atât de tare, încât am crezut c-o să-micrape inima. Încă mai căuta un nume expo-ziţiei şi mi-a cerut părerea. Evident, i-am sug-erat: „Înainte de magnolii”, titlu care l-a en-tuziasmat şi l-a acceptat pe loc.

În seara aceea, n-am mai plecat. Înnoaptea aceea am rămas la Claudiu. Am as-cultat toată noaptea povestea lui David, de laun capăt la altul. Îmi sprijinisem capul, careîncepuse să mă doară, pe pieptul lui Claudiucare îmi mângâia uşor părul în timp ce vor-bea. Din când în când se oprea şi mă sărutape frunte. Mângâierile şi săruturile lui Clau-diu au avut darul de a mă mai linişti, de a măajuta să suport mai uşor tsunami-ul interiorcare m-a cutremurat la auzul celor spuse. Par-că fiecare cuvânt rupea un colţ de inimă.

Povestea lui David, care urmează, es-te povestea aşa cum am aflat-o de la Claudiucare, la rândul lui, o sorbise într-o altă noap-te de pe buzele lui David. Aş fi vrut să fie maisimplu. Aş fi vrut să dau timpul înapoi. Sămai am de făcut alegeri. Să mai pot trăi înain-te de magnolii.

Augustina ŞIMAN

AERStau în mijlocul

mulţimii şi se adună norigrei şi cenuşii deasupraca-pului meu...Se mişcăcu toţii împrejur şi sunetul paşilor lor mă înne-buneşte....E amplificat de sute de ori în capulmeu şi am impresia că îmi zguduie creierul...Doar eu stau nemişcată cu mâinile strânse laurechi... Dar nimeni se pare că nu dă o iotă şinu are de gînd să se oprească....Sunt sadici?...Nu... Pur şi simplu orbi...

E tot mai puţin aer... Am impresia cămi-l fură fiecare om chiar de lângă gura mea...

Îl ispiră atât de zgârcit şi răutăcios... Unica mu-ritoare născută fără dreptul de a-l avea în piept...De a-l simţi răcoros cum îi stinge agonia, flăcă-rile, iadul!

Începe să tune şi muşuroiul de oamenidevine tot mai grăbit... Îmi sparge timpanele fi-r-al naibii!Se mişcă pe atât de repede încât îmitaie ochii şi încep să sângereze... Se scurg câte-va picături pe bluza de mătase gri formînd bu-line roşii... Şi din mulţime se opreşte o blondăzâmbăreaţă şi dulce zicându-mi „Vai ce bluzăfrumoasă ai. De unde ai luat-o?” Fir-al naibiide blondă! Nu vede în ce stare îmi sunt ochii...Vede doar bucata aia de mătase pătată cu ro-şu... N-are nimeni treabă cu sufletul, ci doar cuambalajul tău... De parcă asta ar fi în secolul 21suflet... Dar mă rog... Bine că a plecat văzând cănu-i răspund...Dacă mai stătea aş fi plesnit-o.

M-am aşezat pe nişte trepte reci şi amînchis strâns pleoapele... Ferice e cel ce e orbşi surd! Dar oricum rămâne tot mai puţin aer...Cu ochii închişi visez la o noapte de atlas... Li-niştită şi enigmatică undeva sub un nuc cu mi-ros de primăvară... În schimb stau pe beton în-cercând să-mi stăpînesc durerea...

Începe să plouă... Cu stropi mari şi recica gheaţa.... Uhh... Ce uşurare! Dar ploaia nuvine singură... Prin zgomotul picăturilor care seizbesc de asfalt se mai aud paşi liniştiţi şi lenţi...Nu se apropie de mine... Dar cred că i-aş fi dis-tins şi la un kilometru distanţă... Sunt diferiţidin păcate... „Nu....te rog...” am spus abia şop-tind... Apoi m-am sufocat... Mulţimea mi-a luattot aerul... „E mai bine aşa...” M-am gânditeu..."Acum o să-i rămână lui mai mult..."

mariaj

acasă la noie un mormânt cu două intrăriaerul e-atât de otrăvitîncât abia ajunge de pe-o zi

pe altacu toate că nu mai respirăm

de multşi ne e foarte greu să ne

clădim viitorulşi ce ziua lucranoaptea se surpaNumai dimineaţa când trebuie hrănită fiaraşi e un noroc să ai

mână sigurăşi să poţi suporta până la

capătnu ne pierdem cu fireadeşi în curând vom izbi

de pereţifiecare amintirile celuilaltşi apoi ni se va face foarte

foamedar pe noi nu ne hrăneşte

nimenica nu cumva să ne facă rău

Copiii noştri şi ei sunt morţipoartă pe umeri ghiozdane

pe careîn fiecare dimineaţă le

desenăm cu cretăpe umerii lor de lapteşi merg la şcoalăde unde se întorc mai bătrâni

decât noiîi certăm părinteşte - ce vă

grăbiţi aşa, copii,nici n-aveţi un mormânt al vostru şi ăsta, vezi bine,

se duce şi el draculuişi azi-mâine va trebuisă ne mutăm şi noi şi

ce să facemcu tot întunericul ăstace-l avem de la părinţii noştrişi vi-l lăsăm vouăcă altceva n-avem

ce să vă dămtot ce-am strânsa fost din dragoste pentru voidar voi nu carecumva

să nu ne ascultaţi

să vă uitaţi după alţiişi să vă apucaţi să respiraţicând respiri pe-ntunericaerul se lipeşte de plămânişi plămânii voştri seamănă

tot cu noisunt plini de mâzgăşi încă de ceva, veţi afla voi

mai încolodar acum, dragii noştri, e ierişi voi trebuie să creşteţi

în continuarenoi să îmbătrânim părinteştesă mergem până la capăt cudragostea noastrămurind şi de morţi şi de vii

ikebana

nu-mi pot aminti de tinedecât în cuvintedar trupul meu nu ştie decât limba lui de carneşi carnea-i un animalcare-şi calcă pe propriul

sângeşi-apoi se trage la creierunde are aceleaşi vise cu tinede nu mai ştii dimineaţacare-a rămassă deschidă ochiişi corespondenţa şi

care-i sălbăticiuneaocrotită de lege

ne-ndepărtăm unul spre celălalt

cum ne-ar lipsi o partedin gesturişi-n fiecare zi ne obişnuim

să trăimcu lucruri insuportabilerăbdarea de-a fi viunu ne mai spune nimic

Placebo

Mereu vorbimdoar cu ce ne spun alţiine umilim pentru fiecare rest de cuvântca şi cum tăcerea

în masăcare-ţi rămâne în sângeca un cod de barece desparte în pomenirile

popiimorţii de vii

De când deschidem ochiişi până începemsă ne îngropăm unii pe alţiialergăm numai în direcţia

cuvintelorconduşi ca orbiide pe o parte pe alta a vieţiide acordul între subiect

şi predicatde legile gravitaţieişi de cele zece porunci

Poezia nu ţine de foame– aşa mi-a spus tata – şi foamea nu ţine de tristeţeşi nici de moarteşi nici de dragosteNimic nu ţine de nimicşi cu toate asteapărinţii ne-nvaţă din greu

să vorbimca să nu spunem niciodată

nimicca să nu începemsă nu ne mai tragem vorbinddin maimuţă sub privireaînspăimântată a unui dumnezeu înregistrat pe bandă magnetică

Adela NAGHIU

Marele Premiu la Concursul Naţional de Literatură

„Agatha Grigorescu Bacovia”, ediţia a VI-a - MIZIL 2012

Fereastra Anul X, nr. 6 - iulie 2013 Pag. 23

LucianMĂNĂILESCU

Chintaroyală de

treflăAnul trecut cartea lui Cristian Meleş-

teu - Radiografia unei zile de mai - primeapremiul Concursului pentru volume în manus-cris, secţiunea proză, organizat de UniuneaScriitorilor şi Editura Cartea Românească iarcritica literară sublinia formula inedită a cărţii:„un amestec de realism senzaţional şi de fabu-los parodic”, cu un stil care „pendulează mereuîntre poezie, kitsch şi ironie” (Gabriel Gheor-ghişor) „Cristian Meleşteu este un prozator in-teresant şi savuros, el scrie vădit cu plăcere,dând frâu liber imaginaţiei creatoare de sceneabsurde, realiste, onirice, planurile acestea ne-încurcându-se unele pe altele, lumile acesteaparalele convieţuind firesc.” (Augustin Do-man)

Recent, autorul piteştean şi-a lansează,în cadrul Târgului internaţional de carte Book-fest, găduit de Romexpo un al doilea volum -Revoluţia borfaşilor - pe care Dan Mircea Ci-pariu îl prezenta, pe bună dreptate, în cuvinteelogioase: „Hoţi, cerşetori, şarlatani, bătăuşi,împătimiţi ai jocurilor de noroc, abrutizaţi dealcool convieţuiesc firesc într-o lume cu reguliproprii, dură, în care forţa fizică decide deseoriierarhia, dar o lume cu poezie proprie, din carerăzbat timid, deseori, duioşia şi melancolia.Cristian Meleşteu fotografiază cu talent şiaplomb o lume despre care nu s-a mai scris cuatâta elocinţă poate de la Groapa lui EugenBarbu”.

Diferenţa dintre cele două apariţii edi-toriale este, indiscutabil, în favoarea ultimei.Păstrând ingeniozitatea colajului realităţii cuimaginarul, discursul epic se adânceşte, capătăcontinuitate firească, amortizând şocurile unorprea abrupte schimbări de tonalitate: „Tase aobosit rău, poveştile băieţilor îi plac, sunt inci-tante şi-l amuză, a obosit însă să vină din cândîn când toţi la el la masă, să-l pupe (obrajii i seumplu mereu de bale) şi să-i ureze de sănătateşi fericire. Scrumează pe jos, dacă se uită înscrumieră vede cum nisipul pus să nu zboarescrumul se transformă în nisipul fierbinte aldeşertului, iar vârful nestins al ţigării ia formaşi dogoarea soarelui năucitor al pustiului. Îl ve-de acolo, în scrumieră, pe nenorocitul ăla destrămoş al său care merge prin deşert, cu şauascumpă în spate, călărit de ghinion!”

Absurdul nu mai este unul inventat, cise desprinde firesc din contextul banalităţilor co-tidiene, din ceea ce ne place să numim atitudinemioritică: „De la baia aceasta de lumină în-cepu să se simtă din ce în ce mai uşor, pânăcând cele o sută de kilograme ale sale devenirăo amintire şi el, uşor ca un fulg, începu să se ri-dice uşor ca un balon spre tavanul bodegii.Acolo sus, se aşeză pe paleta ventilatoruluiobosit, care se rotea greoi, huruind, dar per-miţându-i să vadă sala din toate unghiurile po-sibile. Pierduse noţiunea timpului, acolo sus nuîi era nici foame, nici sete, patimile, durerile,toate erau nişte noţiuni abstracte. Privi filmulacela în care personajele se mişcau alert, înju-rând, îmbrăţişând, bând fără măsură, mâncând

deşi nu le era foame, doar fiindcă masa eragratuită, furând de la cel pe care îl ţineau degât cu prietenie sau aruncând cu mărinimie cubanii spre cântăreţi, spre chelneri sau spre vre-unul care se văita că are probleme…”

Personajele, de multe ori recognosci-bile din proiecţiile mitice pe sticlă (mitic în sen-sul Miticilor lui Caragiale), stârnesc invidia luiTase zis Treflă, matematician ratat care visează,studiind calculul probabilităţilor, să se îmbogă-ţească la poker. Asemenea lui Bérenger, din Ri-nocerii lui Eugen Ionesco, îşi va fi spus şi can-didul Tase, privind lumea postloviţonală: „Suntun monstru, niciodată n-am să pot deveni ri-nocer, aş vrea să mă schimb atât de tare, darnu pot… ce urât sunt! Mi-e ruşine!”

Şi cum să nu-i fie ruşine risipitoruluide noroc, când biografiile borfaşilor se scriu culitere glorioase în cartea mântuirii (sau mântu-ielii) neamului: „Mulţi din cei din pozele copi-lăriei Getuţei erau acum oameni grei, cu afa-ceri de milioane, ori intraţi în politică şi învâr-tind funcţii mari prin Parlament ori ministere.Mama Getuţei păstrase legătura cu ei şi îi şoptiviitorului ginere că unul dintre aceştia cu sigu-ranţă îl va ajuta şi pe el să găsească un serviciubun, cu un salariu rezonabil şi fără să mun-cească prea mult, «să mai fi bun de muncă, ma-mă, şi când vii acasă de la serviciu, fiindcăacasă e cel mai important să nu aduci pro-bleme de la serviciu sau din altă parte! Şi mun-ca la serviciu nu e bună mamă, trebuie să viiacasă în vigoare, că de... ogorul nemuncit detine... e lucrat de alţii, mamă...»”

În bâlciul deşertăciunilor eroii se înghe-suie, care mai de care, să ajungă în faţă: GoguCămătaru are o grădină zoologică personală cu„zebre, ponei, păuni, urşi, o cămilă, struţi, po-rumbei coloraţi, maimuţe, dar şi trei lei impu-nători, dintre care unul alb, găsit greu, şi plătitcu o mie de dolari kilogramul, vieţuiau în cur-tea cămătarului spre amuzamentul copiilor săişi a invitaţilor acestora...” (Sună cunoscut, nu-iaşa?).

Naşul cuplului Tase - Geta vânduse„atâta suc de la TEC că puteam umple barajuloraşului... Fusese o vreme când se vindea ori-ce, oamenii aveau bani strânşi şi nu erau obiş-nuiţi să distingă calitatea, nu ştiau să citeascăingredientele, data expirării, cumpărau orice,de la blugi făcuţi pe vapor, cu cusături proasteşi numele «firmei» prost copiat, până la puicongelaţi, vechi de ani buni, de care armatamarilor ţări nu mai ştia cum să scape din depo-zite... Vremurile se schimbaseră, cumpărătorulse mai deşteptase, dar naşul, prevăzător, făcuseşi el pasul înainte, îşi mărise şi modernizasemagazinele, diversificase marfa, îi mai cres-cuse calitatea şi trecuse de la simplul comerţcu alimentare şi mărfuri de larg consum, deşiavea câte un magazin în fiecare cartier, la oriceîi putea aduce profit: avea o firmă de cons-trucţii civile şi industriale, o firmă de brokeraj,prin care tot acumulase acţiunile date gratis destat ca diverse despăgubiri, dar şi o firmă carese ocupa cu vânzarea celor mai noi tehnologiiapărute pe piaţă.”

Vasile, starostele cerşetorilor, odată cutrecerea anilor „începu să investească baniistrânşi. Cu cât mai mulţi cerşetori intrau înuniunea lor, cu atât creştea şi forţa lor finan-ciară. Cu banii aceia Vasile cumpără bună-voinţa câtorva poliţişti, care închideau ochii lalucruri mai mărunte sau uitau intenţionat sătreacă ceva în procesul verbal de constatare ainfracţiunii, astfel încât avocatul deştept pe ca-re-l găsise Vasile specula omisiunea şi-i scoteaimediat pe băieţi din arest. Apoi, raza de ac-

ţiune a lui Vasile se extinse, la început ajun-gând să se salute cu un şef de post, apoi să beadin când în când o cafea cu un şefuleţ din se-diul central al poliţiei, iar azi era nelipsit de latoate recepţiile date de şefii poliţiei din judeţ,fiind responsabil cu găsirea vinului şi cu adu-cerea celor mai cunoscuţi solişti din ţară. Seîmprieteni în acest context şi cu vreo doi jude-cători, alături de care îşi cumpără o vilă, încartierul select în care aceştia trăiau şi cu careîncepu să se viziteze, ca între vecini, la o cafeasau la un pahar de vin.” Şi mai sunt Fagotul,Ion Nebunul, Grasu’, Gigi Salam, Fane Ins-pectorul, Pasăre, Hanibal, Gicu Box, GoreMetaxa, Colonelul, Rică Pastramă, Haralam-bie, zis Şchiopul, Iliuţă Numerologul şi Astro-logul, senatorul William Donatelo Laptegrosetc.

Apoi nunţile, botezurile sau înmomân-tări, toate duhnind a lălăieli de chiolhan şi luxde neam prost: „– Mercedes, săracu’, nepotu’favorit a lu’ Gogu, a murit, măicăăă! A muritsăracul de el, săptămâna trecută venise la noi,maică, şi i-am dat ciorbiţă de găluşte, un pui-şor la cuptor, varză cu ciolan afumat şi un tortde mere, maică, cum îi plăcea lui... şi acum,maică, zace sub pământ, maicăăăăă! De ce num-a luat pe mine, care nici dinţi în gură nu maiam şi a luat frumuseţea aia de bărbat! Aoleuu-uuu, Mercedese, unde eşti, maicăăăă! Hai, vinoînapoi, că-ţi face mă-ta mare ce vrei tu de mân-care! Mercedeseeeee! (…) Sicriul, comandatspecial în Germania, a fost realizat astfel încâtsă suporte greutatea de peste două sute de kilo-grame a decedatului. La realizarea lui au fostfolosite cinci kilograme de aur, care au îmbră-cat lemnul scump, dar şi pentru realizarea ce-lor patru îngeraşi, care veghează somnul luiMercedes de pe fiecare colţ al sicriului. S-auînglobat şi ultimele tendinţe în materie, arătateîn premieră la Salonul Internaţional al luxuluide la Verona, coşciugul fiind dotat cu aer con-diţionat, care menţine o temperatură constantă,şi cu un telefon de lux, ultima generaţie…”

Când citim ni se pare incredibil. Apoi,brusc, ne reamintim că ştim toate astea, că levedem zi de zi, ca pe nişte banale întâmplări lacare asistă o ceată de orbi.

Obosit de zădărnicie, de disperarea dea locui într-un vid ce nu poate fi umplut, Tasezis Treflă „îşi urlă plictiseala faţă de oraşulacela anost, atât de gri de parcă un pictor avu-sese grijă să combine exact jumătate negru cujumătate alb. Îşi urlă nefericirea şi neîmplini-rea, de parcă maidanezilor acelora, care sestrânseseră lângă el şi dădeau fericiţi din coa-dă, le-ar fi păsat că el (…) e ultima verigă aunui lanţ de învinşi, un lanţ atât de putred cănu ar fi putut să-i ţină în frâu nici măcar pe ei,maidanezii jigăriţi şi nemâncaţi, fiindcă e du-minică şi lumea mănâncă prin restaurante orie plecată, şi nu a generat destule resturi cât săle arunce şi lor la ghena de gunoi.”

Ce-i mai rămâne lui Tase e să plonjezeîn lumea copilăriei, în satul părăsit de la mar-ginea lumii, în care doar bunica sa, Vifora, su-pravieţuise.

Paginile care urmează - explorând fi-lonul fantasticului, sau mai exact spus al fan-tomaticului - oglindesc un tărâm (celălalt tă-râm) de umbre, o lume rurală desprinsă din tra-diţie şi aruncată în pulberea drumului către ni-căieri: „Muntenii coborau cu lapte, brânză, lâ-nă, carne proaspătă de berbecuţ sau pastramăafumată şi se întorceau cu făină, lumânări, gazpentru lămpi sau, mai rar, cu câte un bănuţ pecare-l adăugau cu satisfacţie la salbă. Se fe-

(Continuare în pag. 24)

VITRINA CU CĂRŢI

Pag. 24 iulie 2013 Revistă de cultură(Urmare din pag. 23)

Chintă roială de treflă

reau să stea mult timp în sa-tul de la poalele muntelui,devenit între timp oraş. Ceicare stăteau mult, nu se maiîntorceau! Aşa se petrecuseşi cu băiatul Viforei şi noraei, care-şi scuipaseră plă-mânii pe un pat mizer de spital, şi cu Mihuţ, celmai falnic bărbat din Vultureşti, care se oprisesă se cinstească în restaurantul din gară şi ră-măsese la oraş, însurat cu barmaniţa localului.Cei care-şi dăduseră copii la şcoală în oraş,păţiseră şi ei ceva ciudat; după câţiva ani, co-piilor le era ruşine de ei.”

Dezastrul este desăvârşit de ciuma ca-pricioasă a norocului, localnicii căzând în pa-tima jocului de poker, beneficiarul final al a-cestuia fiind Mitică Borhod:

„Moartea e singurul lucru pe care îlştim sigur că se întâmplă în viaţa asta, maică!Şi-n satul nostru, chiar dacă Moartea urcă maigreu pe drumul ăsta îngust de munte, încet, auînceput să moară toţi. Mitică le dădea mâncareproastă, ştia cât dă fiecare oaie şi nu puteausă-l fure… Dacă-l prindea pe vreunul că fură,îl ameninţa că-l trimite la oraş: «Să aibă fii-tuăla căruia îi e ruşine de tine grijă să-ţi deamâncare mai bună!» Aici, la munte, oameniisunt corecţi. Dacă au spus un cuvânt, atunciaşa e. Mitică i-a târât pe rând la oraş şi a făcuthârtii, să nu poată veni nimeni să-l întrebe, pes-te ani, «Tu de ce stai în casa asta? Sau în as-ta?» «Uite, stau aici fiindcă hârtia asta scriecă am dreptul. D-aia stau!» Oamenii s-ar camfi revoltat, măcar pentru mâncare, dar de cândMitică a făcut actele, n-a mai zis niciunul ni-mic, le era frică să nu facă puşcărie la bătrâ-neţe… Ehh... A trecut vremea şi am rămas eucu Mitică, singuri în tot satul.”

Jocul dintre cei doi bătrâni, amânat mul-tă vreme, are un final neaşteptat: „Mitică îm-părţi cărţile, aveam în mână trei aşi! «Miticătrişează», îmi spun, şi fac nebunia să păstrezun as de treflă şi-un zece! Schimb trei cărţi, Mi-tică al meu îmi zice rânjind, «Servit, madam!»Îmi pune pe masă, păstrând zâmbetul acelatâmpit, un careu de nouari, «asta ca să nu teumilesc, scumpa mea, puteam să am orice», îmispecifică el. Dau cărţile pe faţă, nici nu mă ui-tasem la ele… Îl văd pe Mitică că se con-gestionează, răsuflă greu, dă să ducă mânaspre sticla de vin, dar cade înapoi pe scaun...Săracul, făcuse pareză pe partea dreaptă!Aveam chintă royală de treflă! L-am târât, că-lare pe o vacă, aşa ologit cum era, la oraş, şiam făcut acte! (…) Oricum mi-ar fi lăsat totul!Mitică era bunică-tu…”

Jocul final, între nepot şi bunica... de-cedată, are loc în biserică: „Întoarse, cu mânatremurândă, cărţile. Uşor, de parcă nu ar fi vrutsă influenţeze destinul, cu mâna lui umflată şiplină de bătături de la atâta muncă. Izbucniîntr-un râs isteric, «Tase e un învingător! Tasee regele pokerului», urlă alergând prin bise-rică. «Te-am învins! Am spart ghinionul! Potsă-mi trăiesc liniştit viaţa!» Aruncă o ultimăprivire cărţilor improvizate, de frică să nu se fiînşelat… Se întâmplase ceva ce teoretic se în-tâmplă unui jucător o dată la o mie de ani: a-vea chintă royală de treflă servită…”

Florin URSULEANU

„Eu sunt nimeni! Tu cine eşti?”

Există cărţi în care autorii nu sunt pradagloriei sau a orgoliului, ci - pur şi simplu- conştiinţe evadate din ipocrizia socială.

Căutarea de sine, în acest context, este tulbură-toare, definind sensul profund al luptei cu ză-dărnicia. Anonimatul, ascuns sub platoşa unuinume (real sau nu), spulberă măştile autoriale,relevând fiinţa tragică, în sensul spuselor luiAndré Malraux: „O viaţă de om nu valoreazănimic, dar nimic nu valorează cât o viaţă deom. În biblioteca în flăcări din Alexandria, ce-nuşa literelor luminează, poate, mult mai ade-vărat ceea ce suntem, ca devenire întru fiinţă(Noica), decât statuile ce umbresc drumul prindeşert, către măreţia piramidelor.

Nu e vorba, aici, doar despre ce a vă-zut orbul Homer, doar despre eternitatea bătrâ-nului Will sau augusta patimă a doctorului AxelMunthe. Nici despre cine a fost, în lumea realăşi uitucă, Mariana Alcoforado sau umila EmilyDickinson, care scria undeva, pe un petec dehârtie: „Eu sunt nimeni! Tu cine eşti?/ Eşti ni-meni şi tu?/ Atunci suntem pereche – să nuspui!/ Ne-ar alunga, ştii, nu?// Ce trist e să fiicineva!/ Ce public, să-ţi strigi ca un broscoi/numele toată ziua/ unui admirativ bog-noroi”.Este vorba şi despre cărţile, rareori ajunse lamarele public, ce oglindesc, fie şi pentru o cli-pă, eternitatea.

O astfel de carte ne-a parvenit recentla redacţie. Este intitulată Gol de timp (EdituraSfântul Ierarh Nicolae, 2013) şi este semnată,pur şi simplu,Moise D.

În prefaţa Dianei Preda volumul esteetichetată drept „roman” şi chiar ar putea fii aşaceva, pe graniţa fluctuantă dintre acest gen şieseu, jurnal sau memoralistică.

Construcţia epică plasează personajulprincipal (Damian), într-o singurătate constru-ită inteligent, pe parcursul unei evadări din co-tidianul sufocant, în care: „Avem prea multe in-formaţii, gândim prea mult şi uităm să ne bu-curăm de lucrurile mărunte. Învăţăm, învăţăm,învăţăm! Şi cu cât învăţăm mai mult, cu atâtuităm să ne bucurăm de viaţă.”

Ajuns la cabana din munţi, după ce îşiînchide telefonul, Damian redescoperă linişteade dinaintea cuvântului: „Nimeni, nici un om.În rest erau o mulţime de suflete mari şi micicare mişunau în jurul lui. Numai copacii pă-reau înţepeniţi. Până şi iarba părea să curgă învaluri abţinându-se cu greu să nu năvăleascăîn drum. (...) Doar lemnul cabanei se mai audescârţâind printre dinţii timpului. Ce copaci fal-nici or fi fost odată! Parcă îi vedea spărgândcoaja groasă a seminţei şi ridicându-se verdecrud în soare. Un singur fir pierdut printre fi-rele de iarbă! Apoi s-a ridicat deasupra lor,şi-a înfipt bine rădăcinile în pământul negru şia crescut spre cer întinzând mii şi mii de braţecu zeci de mii de frunze. Au trecut poate sutede anotimpuri peste el, până când un om s-ahotărât să-l facă o casă.”

Întrebările - cele esenţiale, ce nu nece-sită răspunsuri, pe care e suficient să le materi-alizezi în tot ce te înconjoară - pândesc însă dinpenumbra gândului. Casa pentru care a fost sa-crificat copacul „este (...) mai mult o stare despirit?”. «Acasa» fiecăruia are o multitudine desensuri („Ar putea fi posibil ca fiecare să tră-iască într-un univers separat, cu legi diferite şiuneori aceste mici universuri să se întrepă-trundă, să se contopească?”), dar poate devenişi locul acela străin în care ne întoarcem târziu,obosiţi şi bătrâni.

Refăcând drumul existenţei (cu secven-ţe de timp şi durată măsurate mereu de alte oro-logii) eroul realizează ireversibilitatea izgoniriidin raiul copilăriei, pe care îl visează, totuşi, cudisperare: „Acum crescuse, nu mai credea înpoveşti. Cel puţin aşa susţinea el. Dar undeva

în sufletul lui, un copil cu ochii de cer le ascultacu gura căscată.”

Lupta cu îngerul” - căutările, speran-ţele, înfrângerile şi iubirile - este „acom-paniată” în surdină de personajele / proiecţii alememoriei (bunica Maria, bătrânul, mama etc):

„- E greu să afli ce e în sufletul omului.Dar credinţa se poartă în suflet nu pe vârfullimbii./ - Şi cum poţi să dovedeşti că eşti creş-tin?/ - Când e vorba de credinţă, nu trebuie sădovedeşti nimic.” ; „ - Mă iubeşti?/ - Da. De cesimţi nevoia să mă întrebi?/ - Până când?/ -Până mâine./ - Doar atât?/ Da, pentru că va fimereu un mâine.”

Sau de gesturi şi atitudini ce au dobân-dit semnificaţii ulterioare. Profesoara de geo-grafie din liceu: „părea un om trist, veşnic ne-mulţumit până când îşi întorcea privirile sprefereastră. Atunci amuţea şi chipul ei deveneastrălucitor (...) Din instinct toţi întorceam pri-virile. Eram curioşi ce ar fi putut să-i aducăzâmbetul pe chipul veşnic crispat. Dar nu ve-deam nimic altceva decât cei trei copaci, iarbaînaltă şi gardul şcolii. Stătea aşa minute în şirapoi brusc chipul i se întuneca şi colţul gurii ise lăsa în jos atras parcă de gravitaţia pă-mân-tului...”

Eşafodajul construcţiei epice ajunge,în cele din urmă, la răscrucea înstrăinării: „S-atrezit într-o zi închis într-o cameră de sticlă deunde îi vedea pe toţi fără să fie văzut sau auzit”(...) locuind: „în trupul altcuiva”, trăind: „oaltă viaţă, o viaţă cu care sufletul lui nu aveanimic de a face.”

Salvarea poate veni, sugerează auto-rul, din transcererea realităţii („Unii sunt atâtde obosiţi de realitate încât au nevoie să visezepentru a rezista”). Totuşi, între a trăi şi a te lăsatrăit există o falie tensionată, declanşatoare deseisme sufleteşti inevitabile: „Adormise cu greuîn seara aceea dar se scufundă repede în vise.Visă că era deja dimineaţă şi uşa dulapului dehaine se deschide larg. O cămaşă şi o perechede pantaloni ies de acolo şi se îmbracă cu elapoi îl duc până la uşă unde o pereche de pan-tofi se încalţă cu el. Se simţea ciudat, manipu-lat, un fel de marionetă pentru haine. Nu mânalui se întindea să deschidă uşa ci mâneca albăa cămăşii. Nu piciorul lui păşea ci pantoful în-călţat cu piciorul lui. Pantofii l-au dus pânăafară. Strada era plină de haine îmbrăcate cuoameni.” Aşadar nici singurătatea turnului defildeş nu te poate apăra de infernul care... suntceilalţi (Sartre). Iar omul nu poate fi singur pâ-nă la capăt: „- Două cafele, vă rog! din nou seauzi vorbind fără să se gândească. Parcă cu-vintele lui au prins viaţă şi se rostogolesc sin-gure printre buze. De ce a spus două? Nu aş-tepta pe nimeni. Nu avea cine să ocupe locul şinici cine să bea cafeaua. Se simţea posedat deo forţă mult mai puternică decât voinţa lui, oaltă fiinţă ţipa din interior, o fiinţă care se să-turase să fie singură.”

Curgerea tumultoasă a apei timpuluise infiltrează prin fisurile singurătăţii; prieteniide la capătul lumii te apelează cu îngrijorareaneînţelegerii: „- Ai înneb-unit? Ce cauţi singur înpădure? De ce nu ai zis?Dădeam câteva telefoaneşi ne adunam toţi, aşa, caîn vremurile de demult.”

Iubirea nu salvea-ză, nici ea, prea multe: „-Ajută-mă! (...)/ Cum să teajut (...)/ - Întinde-mi omână!/ Eu nu am mâini!/

(Continuare în pag. 25)

Fereastra Anul X, nr. 6 - iulie 2013 Pag. 25

(Urmare din pag. 24)

(...) - Prinde-mă cu dinţii, cu buzele, prinde-măcu ceva şi ajută-mă să mă ridic!/ - Nu am nicidinţi nici buze. (...)/ - Şi cum ai ajuns aici?/ -M-ai visat, atât şi nu am reuşit să scap din visultău.”; „Pielea lui proaspătă, oare până când?Până când degetele acelea vor fi obosit săalerge, până când buzele acelea vor fi obositsă sărute. Şi tot universul se micşorase, era atâtde mic încât marginile lui i se mulau pe piele.”

Să nu mai existe nici o posibilitate desalvare? Să fie disperarea singurul mod de su-pravieţuire? („Pur şi simplu fusese slab, s-a te-mut şi a simţit nevoia să muşte asemeni unuianimal sălbatic. A simţit gustul sângelui, amarşi sărat. Pentru o clipă s-a simţit învingător,mai târziu însă şi-a dat seama că de fapt sânge-le era al lui. Muşcase din el nu din alţii.”)

Răspunsul nu este unul resemnat; dim-potrivă: „Dacă tălpile tale au atins nisipul, vorlua cu ele mai departe câteva grăuncioare denisip. Dacă ai atins marea, câteva firimituri desare vor pleca cu tine. Dacă ai păşit prin iarbă,tălpile tale vor purta mai departe mirosul crudde flori li verde, pământ crud şi rouă”. Trebuiedoar: „să ai grijă mereu, să nu ţi se răstoarnepământul peste cer. E greu să-l mai aşezi la loc.”

Mihai Lovin Caşoca

Efectul placebo

La numele, tot mai nume-roase şi consistente valo-ric, ale literaturii de pestePrut, cel al studentei Ana-Mihaela Nuţa figurează cao promisiune certă. În pre-faţa plachetei sale de debut- Crisalida, Editura Clipa,2013 - poeta, publicista şi

editoarea Eugenia Bulat notează: „Dacă pe ca-navaua întregului volum licăresc obsesiv crisa-lide, se desprind jucăuş vrăbii care fac acro-baţii, păpuşi, fluturi şi diafane flori de cais,mesajul social direct (...) anunţă clar viitoarelecăutări poetice ale autoarei. Doleanţa noastrăar fi ca Ana-Mihaela Nuţa să nu se complacăîn condiţia de crisalidă şi nici chiar în cea defluture. Ea are toate datele necesare ca să să-geteze ferm, cu zbor de rândunică, cerul lite-raturii române. În fapt, asistăm la o irumperedin crisalidă.”

Datele despre care vorbeşte prefaţa-toarea sunt cele ale autenticului, ale pipăirii lu-minii cu sufletul, dublate de o sensibilitate cizelată, dincolo de lectură, de vibraţia, atât derară, a rostiri sinelui: „lasă vrăbiile să facăacrobaţii/ pe sârma de rufe/ şi mutăţi ochii maiaproape de mine./ când va termina de lătratmaidanezul/ de la colţ, toată dragostea/ noas-tră se va strecura în iarbă,/ mai aproape degreieri şi fluturi” (pentru ca ei să înţeleagă dece zâmbesc).

Ieşirea din crisalidă nu este însă o sim-plă şi fericită legănare deasupre lumii; zborulare gust de cireşe amare şi cioburi de vitralii cerănesc lumina, reflectată din ferestrele lumii:„într-un talisman cioplit cu dalta/ vom găsi cir-cul/ pe care l-au închis/ fără să ne întrebe/ dacămai/ vrem/ să/ râdem” (talisman cioplit cudalta).

Notaţii fulgurante - de un postmod-ernism „cuminte” - conturează spaţii paradoxa-le, trăiri inverse ale fericirii ca profunzime: „nesimţim bine/ când doare” (negarea legăturiidintre fluturi); „iar Nastasia nu a primit/ floriniciodată/ pentru că părul ei miroase a vanilie”(pentru că alchimiştii caută nemurirea); „neplăcea să credem/ că salvăm oraşul de beznă/de gunoaie şi frici/ (...) nu făceam altceva decâtsă ne curăţăm sufletul de/ zgomot şi amneziispontane/ coleţionând tăcerile ca pe niştescoici de mare” (Mihaela); „îmi pare rău/ că

n-apucăm să vedem cum/ aţipesc îngerii pestâlpii de telegraf/ sunt sigură ei au un început/continuă să doară/ noapte bună” (să mai în-cercăm o dată) etc.

Poeta are o intuiţie specială a meta-forei, pe care o montează în filigranul cuvinte-lor aparent banale, a stărilor comune, descifratedoar de ochiul cititorului atent: „am promis cănu mai scriu/ despre fluturi/ uite/ nu mai scriudespre ei/ e doar un colaj/ de c.u.v.i.n.t.e/ defluturi/ e doar un colaj/ iartă-mă/ efectul pla-cebo” (colaj). Este un spectacol de pantomimă,care animă muţenia lucrurilor: „atât de mult îmiplac nuferii de pe marginea cerului/ ancora seîneacă în clepsidră nu mai e timp/ podeaua ră-mâne desculţă sub picioarele mele” (eclipse).

Ceea ce este însă cu totul remarcabil -aşa cum remarca şi Eugenia Bulat - în aceastăpoezie, ţine de reliefarea lucidă şi matură a re-alităţilor începutului de secol în care trăim: „amcrescut în timp ce paginile istoriei îşi ieşeau dinminţi” (despre dimensiunile Basarabiei); sau:„continuăm să născocim adevăruri/ ca să nuvadă nimeni/ cât de speriaţi suntem/ când iepu-rii ne fug pe şira spinării/ mişcând o bandă ru-lantă” (despre iepuri şi alte jurăminte).

Poemul final al cărţii - placebo - esteun veritabil credo al Anei - Mihaela Nuţa: acelacă zădărnicia vieţii poate fi învinsă de dispe-rarea de a trăi, de a arde pe rugul înalt al ideilor:„e miezul nopţii/ noi trebuie să ţipăm/ suntemfericiţi suntem fericiţi suntem fericiţi/suntem...”

VITRINA CU CĂRŢI

Crisalida

Un sistem de oglinzi înfăşoară legătura dintre noica o cale ferată se întinde amintindu-ne încotro ne-ndreptămîncurcîndu-ne pînă la un nodneîmplinit din care se prelungesccîteva cuvintese izbesc de oglinzişi se întorc în noiaproape de coardele vocalesuprimîndu-sepînă la o aglomerarede bătăi ritmicepriveştedevenim fluturi

Punct

încearcă să modelezi o distanţăuna mai mare decît cea dintre noimăsoară fiecare centimetruca să nu dai greşîncearcă să-ţi imaginezi că în spatele tău e un alt tuşi du o linie dreaptăspre el urcînd pe umărul drept întinde mînă spre ochii luişi continuă liniainventează un orizont suspendat între două clipirişi-încearcă să te ascunziîn el dispari în elvolatilizatabsorbit simtecum se modelează din acel orizont o distanţăcum îşi întindecapătul pînă la un punct pe care nu-l mai distingi din mulţimea de puncte ce respirăe prea departedar ce mai conteazădoar eun simplupunctai reuşit.

respirînd copilării

să ne ţinem de mînă atîta timp cît se mai zbat fluturii îainte săzboare

să epuizăm cuvintele într-unconjunctiv utilizat de prea multe oriprecum felinarele o facstorcîndu-şi toată energia pentru a rămîne în umbrăcînd răsare soarele

licuricii au vînat destule nopti pentru a se rufugia în basmenouă ne rămîn zileleşi cîteva rostogolirile de vise izbite de clepsidră pentru a ne găsi identitatea

e timpul să fim copii

ţine-mă de mînăcum ţine lumina tavanul sus iar eu voi încerca să-mi arunc toatecămăşile de noapteîntr-o strîngere de mînă

respiră

pînă la coaste se întinde stadiul larvar al disperăriipînă aproape de miez

se strecoarăcel mai dureros jurămîntdicoloe doar o clipărespiră

n-am cum

marea va fi cerul cerul va fi poeziapoezia va fi fluturelefluturele vei fi tu şi ziua se va strînge ca un corsetexpirînd libertateasă nu//mă întrebi cine voi fi eu//pentru că n-am cum sa-ţi aduc amintecă ai uitat marea în părul meu

n-am cum

Colaj

am promis că nu mai scriudespre fluturiuitenu mai scriu despre eie doar un colajde c.u.v.i.n.t.e– dar ce sunt cuvintele?– cuvintele sunt fluturiie un colaj de fluturie doar un colajiartă-mă

POEME

Ana

Mih

aela

Nuţ

a

Pag. 26 iulie 2013 Revistă de cultură

OGLINDA LITERARĂ - Anul XII, nr. 138, iunie 2013

La 124 de ani dela apusul Luceafărului, Po-etul Nepereche este evocatprintr-un articol al regretat-ului George Pruteanu((Eminescu, limba româ-nă şi detractorii) din carespicuim: „Ca şi Baudelaireîn poezia franceză şi, aş pu-tea spune, a lumii, Emines-

cu a reprezentat o revoluţie în lirica română.Tot aşa de bine însă, dacă-mi permiteţi să glu-mesc serios, putem aprecia fapta lui drept olovitura de stat. Cu o vigoare napoleoniană, ela dat la oparte habitudinile mărunte ale ver-sificării dulcege de pînă la el şi şi-a instalatmajestuos modul enorm de a vedea şi a simţi.Pot prelungi această comparaţie glumeţ-seri-oasă cu politica, amintind că, văzîndu-se înlă-turat inexorabil de la puterea în regatul poe-ziei, Alecsandri a avut eleganţa de a nu se so-coti uzurpat şi de a recunoaşte înlocuitoruluisău supremaţia: E unul care cîntă mai binedecît mine...? Napoleonid a fost Eminescu şi-nprivinţa limbii, pe care întîi a cercetat-o cu de-amănuntul pînă-n străfundurile ei, pe orizon-tală ca şi pe verticală, dar apoi a supus-o vreriisale demiurgice. Tot ca despre Napoleon, supu-sa limba română putea murmura: Am un stă-pîn: ştie tot, poate tot, vrea tot! Cu numai 5000de cuvinte (numărătoarea e a Luizei Seche),Eminescu, ca într-un joc de oglinzi paralele, adat impresia nemărginitului.”

În eseul intitulat Opera şi persona-litatea lui M. Eminescu reflectate în presă,Constantin Dobrescu evocă o comemorare de-osebită a poetului, cea din anul 1939: „Cu oca-zia comemorării a 50 de ani de la moartea luiM. Eminescu s-a pus piatra fundamentală aşcolii primare în satul Ipoteşti în prezenţa luiMihai mare voevod de Alba Iulia. Cu aceastăocazie Mihail Vasiliu preşedintele învăţătorilordin Botoşani a trimis o telegramă lui ArmandCălinescu preşedintele Consiliului de Miniştriîn care se spune: «În satul Ipoteşti, judeţulBotoşani în ziua de 18 iunie 1939 s-a pus piatrade temelie şcolii primare menită a duce pesteveacuri între săteni amintirea genialului poetMihail Eminescu, ce şi-a făcut copilăria şitinereţea pe aceste meleaguri.»”

Treisteţea diamantină a poetuluiIoanid Romanescu este relevată în monturaunui poem superb: „Atîţia ani - scriind - nu pri-visem/ niciodată mîna care scrie/ tîrziu, cînd însfîrşit întîmplător/ am observat cum tremură,/semăna atît de mult cu mîna/ pe care o săru-tam, a Mamei,/ încît am stins luminile/ şi-amadormit în patul meu de lacrimi/ ca-ntr-un mor-mînt rămas descoperit” (Transă)

Prozatorului Gheorghe Andrei Nea-gu (redactorul-şef al revistei Oglinda literară)

i-a străfulgerat peniţa a poezie: „Stau iar as-cuns/ între pleoape/ şi mă las prins/ strâns/ sănu cumva/ să mă trezesc/ luat de lacrimi/ Iarcând o rază de lumină/ îşi fulgeră privirea/ cadrăpus…/ Sunt singura lumină/ jertfă/ pe singu-rul apus.” (Jertfa luminii). Ce frumos se audeuneori sufletul împătimiţilor în ale scriusului!

ACTUALITATEA LITERARĂ -Nr. 31, anul IV, aprilie - mai 2013

„Toate informaţiile pe care ni leoferă mas-media în prezent, senzaţionale saunu, sunt din exteriorul fiinţei umane, nu despresenzaţionalul din interiorul ei. Şi aici este che-ia, răspunsul dilemei «A fi sau a avea?». Eadevărat că un om informat este un om puter-nic, dar tot pe atât de adevărat este că omulputernic este omul înţelept. Şi cum am fi înţe-lepţi fără un răspuns corect la întrebarea «A fisau a avea?» ” - scrie Nicolae Silade în edito-rial.

Citându-l pe Adrian Alui Gheorghe(...noi am folosit din plin libertatea de a ne batejoc de propria libertate), doamna Magda Ur-sache, în eseul A treia forţă: România Cultă,deschide ferestrele dezamăgiri către citadelaculturală românească, tot mai estompată de gri-uri ceţoase: „Într-o cultură care se respectă, bi-blioteca, muzeul, librăria trebuie să fie spaţiiocrotite. La noi se închid biblioteci, dispar mu-zee şi librări. Au apărut însă tejghele stradalecu «cărţi care nu sunt cărţi» (ca să-l citez ia-răşi pe Baricco) şi standurile de mall, gemândde literatură ieftină. Ne-a bucurat cantitatea,în raport invers proporţional cu creşterea cali-tăţii. (...) Cine va câştiga competiţia? Culturaînaltă sau subcultura? (...) N-am să forţez răs-punsul. Doar atât: singura corecţie poaibilă afenomenului numit de-culturalizare, galopantca febra, ca tuberculoza, este educarea citito-rului. Numai cel pe care R.V.Giorgioni îl ape-lează «maestre cititor» se poate opune bar-barilor, poate apăra cultura vie (v. apelul «Con-temporanilor» mei) Şi, atenţie! Dacă cititor nue, nimic nu e! ”

Emoţionant şi profund poemul Con-vorbiri cu un fluture de hârtie, semnat de po-eta poloneză Ursula Gierszon (traducere Alex-andru D. Şerban): „Ce să-ţi spun despre liber-tate? Sunt o/ pasăre fără aripi: ele-mi cresc însomn dar/ zorii cu lovitura lor le taie. Nu mă-ntreba// despre libertate Mă aflu dincolo dezidul/ zilei cenuşii Printre năravurile Lui şi lo-gica/ lor În cuşca unui trup slăbuţ în labirintul/adevărurilor strâmbe// Dar să-ţi zic eu desprelibertate. Ea este/ dor neîmplinit Îţi voi arătacum este/ libertatea Deschid palmele şi zboară!”

SPAŢII CULTURALE - Anul VI, nr. 28, iunie 2013

Editorialul Valeriei Manta Tăicuţu(Ţara lui Cănuţă) prinde în insectarul ironieidoi fluturi cu aripi strălucitoare, care nu sunt,totuşi, îngeri. Chiar dacă finalul nu se mai po-triveşte şi e posibil să nu se mai potivească de-loc (timpul miortic o ia uneori razna, pe scur-tătură, debarcând ceea ce părea etern în porturi

derizorii) este supercalifragilisticexpialidociousfaptul că, iată, onorurile şi onoarea încep să fievăzute ca două lucruri diferite.

„Domnul Manolescu refuză, cât poatede politicos şi cu diplomaţia-i caracteristică,oferta altui domn - Andrei Marga - de a sprijiniapariţia celei mai importante (oficial vorbind)reviste de literatură din ţara noastră. Fireştecă România literară, finanţată de ConsiliulJudeţean Alba şi apărând cu sprijinul Minis-terului Culturii, nu are nevoie de nişte bănuţiîn plus, scăpaţi printre degetele ICR-ului. Din-tre toate revistele care apar în ţara noastră,România literară este, probabil, singura ca-re se descurcă foarte bine, sugând ea, ca mielulblând, de la nenumărate oi. Sunt reviste careau renunţat la formatul clasic, pe hârtie, suntreviste care se tipăresc din când în când şi întiraje confidenţiale, sunt reviste care trăiesc dinmila partidelor sau care-şi aruncă din an înPaşte câte un număr pe piaţa literară, şi aceas-ta în funcţie de interesele aleşilor locali, suntreviste care mor şi reviste care sunt omorâte, şidomnul Marga moare de grija României lite-rare! Ne-am putea gândi că dl. Marga s-a lăsatinfluenţat de lecturile biblice, unde se spune că«celui ce are i se va da; dar de la cel ce nu areşi ce are i se va lua» (Marcu, 4, 25). Românialiterară are grijă de viitorul artistic al ţării, înpaginile ei se regăsesc cele mai importante vociartistice ale patriei, este o revistă curată şi har-nică, asemenea slugii credincioase care sporeş-te talanţii primiţi... şi panegiricul ar putea con-tinua, dar nu cred că-l putem pune totuşi încârca domnului Marga. Nu cred că Domnia Sa,când s-a oferit să ajute România literară(chiar cu riscul de a-şi transforma propria re-vistă, Lettre internationale, într-o «victimă aunei birocraţii interne şi a unei concepţii edi-toriale a conducerii institutului» pe care ni-meni, nici noi, nici dl. Manolescu şi probabilnici dl. Marga nu le înţelege) s-a gândit că faceo faptă creştinească. (...) Cred totuşi că nu des-pre atitudine creştinească e vorba aici. Dl.Marga a vrut să facă pace cu dl. Manolescu şin-a reuşit. N-a reuşit, fiindcă nu i-a spus ni-meni: e an electoral, domnu’ Marga! Ţara lite-rară îşi realege preşedintele şi dumneavoastrăvreţi să-l mituiţi?! Aşa, pe faţă? Încercaţi laanul pe vremea aceasta, dacă rămâneţi amân-doi - şi rămâneţi! - în funcţia pe care o aveţiacum!”

Plecarea dintre noi a istoricului Ghe.Buzatu (decedat la 20 mai 2013) îi prilejuieşteprofesorului ieşean Petru Ursache ocazia de asublinia meritele şi truda celui dispărut, „un ve-ritabil teoretician al documentului, al surselorconcrete, insistând asupra descoperirii, siste-matizării, conservării izvoarelor, decisive înconstruirea discursului ştiinţific”.

Din grupajul de poezie semnat deVictoria Milescu desprindem această perlă, cusideful sclipind în lumina valurilor tremurătoa-re ale vieţii: „Ziua în care ţeava de apă caldă/va plesni/ fereastra va cădea/ din balamaleleruginite de lacrimi/ în timp ce un om grăbindu-se spre serviciu/ se va ciocni cu un asteroid/ziua în care liftul se va opri între etaje/ cu ci-neva strigând ajutor/ şi nimeni nu-l va auzi/ziua în care piciorul va înţepeni/ la fel, mânacu pixul/ scriind mai departe singur/ iar sal-varea va veni din partea morţii/ ziua în caresoarele nu va mai răsări/ fiindcă totul va filumină...” (Ziua luminii)

Excelentă şi proza semnată de NinaElena Plopeanu (Chioampa).

(Continuare în pag. 27)

RĂSFOIRI

Revista

revistelor

Culturale

Fereastra Anul X, nr. 6 - iulie 2013 Pag. 27

BUCUREŞTIUL LITERAR ŞIARTISTIC - Anul III, nr. 6 (21) /

iunie, 2013

Florentin Popescu, în Faţa nevă-zută a scriitorului aşează drept bornă de în-ţeles în posteritatea lui Fănuş Neagu „Jurnalulcu faţa ascunsă” (cel de al doilea volum apărutîn 2012, la Editura Muzeului Naţional al Liter-aturii Române): „…aproape din fiecare paginăa cărţii respiră suflul vieţii unui om al literelorpe deplin răspunzător de scrisul său, al unuiliterat care, contrar părerii unora, cum că ar fiavut un bagaj de lacturi modest, citea mult şiera la curent cu mişcarea literară europeanăde ieri şi de azi”.

Până la urmă ceea ce este esenţial, ce-ea ce rămâne din eternitatea clipei, este aceststrigăt al îngerului pe care Florentin Popescu îlcitează: „Suntem, între marile imperii lingvis-tice, o mică republică luxoasă. Împrumutăm,uneori definitiv, minţi luminate acestor stăpâniatotputernici în vreme ce continuă să ne respin-gă în mod stăruitor. Tragic e că unii dintre ceiplecaţi de aici şi stabiliţi printre stăpâni îşi re-negă originea. Între hotarele noastre mereuciopârţite se poartă tot timpul o luptă acerbăîntre grupuri ce pilotează diabolic pe interesestrăine ridicării neamului… Când oare ne vomumple de aroganţa că trăim sub vraja celei maipoetice limbi?” (20 august 2005). Gândul e re-luat la 10 octombrie dintr-un alt unghi, nu maipuţin interesant: „E atâta mizerie şi silnicie înţara asta încât uneori mă simt îndemnat să-miiau familia şi să plec unde-oi vedea cu ochii.Dar nu pot, niciodată, să plec, să mă mut din lim-ba română într-o altă limbă a lumii. Aş muriiimediat, blestemându-mă că m-am născut. Potpleca oriunde, dar nu din limba română. ”

În Retrospective literare (Debu-tanţii Generaţiei '60, recitiţi după 50 de ani)gândul cronicarului a îngenuncheat în catedralapoemului Ilenei Mălăncioiu, Puii din scorburi:„ Caut cuiburi cu băieţii prin scorburi/ Îngro-pîndu-mi mîna pînă la umăr în putregaiul găl-bui,/ Înspăimîntată cînd o pasăre întîrziată/ Sezbate între mine şi-ntre pui.// Îi simt ciocul şighearele umblîndu-mi prin carne,/ O prind de-oaripă şi-ncerc s-o scot/ Şi-mi scapă şi mă lasăcu penele în mînă/ Cînd am ieşit din scorburăpînă la cot./ Îmi opresc sângele cu frunză desalcie şi cu pământ,/ Iau puii orbi în mâna şi-isărut/ Şi-aş vrea să-i pun la loc dar nu mai pot,/Că parcă scorbura-ntre timp a mai crescut.//Mi-i pun în sân o vreme şi ocolesc grădina/

Fără să ştiu de ce cu capu-n jos/ Şi când aşvrea din nou să-i pun la loc/ Nu ştiu din care sal-cie i-am scos.// Nu pot să-i las în alta la-ntâm-plare,/ Mă tem de şerpi la fel ca mai demult/ Şiumblu peste tot cu ei în sân/ Şi-au mai crescutşi cântă şi-i ascult.”

Nou apăruta revistă literară (redactor-şef: Geo Galetaru, redactor-şef adjunct: Alex-andru Moraru, secretar general de redacţie:Victor Enache) porneşte la drum cu certitu-dinea că arta va supravieţui dincolo de oriceprovocare sau seism. Dacă n-am proceda aşa,nu ne-am onora menirea.

Sub genericul „Popasuri lirice”sunt prezentaţi poeţii Gabriela Creţan, AndreiZanca, Octavian Doclin, Mioara Băluţă, Mi-haele Aionesei şi Luminiţa Cazan. Iată câtevacioburi de lumină din aceste pagini: „să priveştiînainte/ ca şi cum ai privi înăuntru/ e simplu/să te descompui în culori/ să te desprinzi pa-săre/ din lemnul crucii să te faci/ pâine şi să teîmparţi/ păsărilor sărace” ( Mioara Băluţă -despre ea); „aş tăcea îndelung într-un anotimpanonim/ surâzând mi-aş strecura luna prinplete/ într-un gest de femeie” (Mihaela Aione-sei - atât de simplu); „Copiilor ce-şi sculptaunumele pe ziduri de argint/ le-au crescut um-brele/ am uitat cum se fură cireşele/ într-o altăzi nu vom mai şti nici cine suntem” ( LuminiţaCazan - o altă vară).

Pagina dedicată literaturii univer-sale este „ilustrată” de poetul sârb DraganDragojlović, din poeziile căruia propunem citi-torilor noştri poemul intitulat Slobozeşte milata: „Golul de la sfârşitul veacului. / Singurăta-tea învinge spaţiul/ Geme în noi/ Şi în depărta-re./ Amărăciunea se-ntinde/ Deasupra Pămân-tului. / Aici nu mai este/ Căminul nostru. /Doamne,/ Slobozeşte mila Ta/ Asupra acestormâini obosite. ”

Victor Enache, în Rememorăriafective (Ultima caravană) devoalează inter-secţia dintre timpul mitic şi cel uman, prin careva fi bântuit destinul unui popor izgonit din Pa-radis: „De unde vine acest blestem şi cepăcate au săvârşit aromânii nu-şi poate explicanimeni. Moscopoleea distrusă de Ali Paşa,locuitorii răspândiţi în cele patru zări, ValeaOilor pustie, tot şi toate par a fi împotrivă. Oultimă privire aruncată împrejur şi vor pornila drum. Cu mâinile căuş beau din apa pârâu-

lui venit de undeva de sus, din nori, apă lim-pede şi rece ca sufletul lor pierdut parcă aici,în înalturi. Conducătorul caravanei ridică mâ-na anunţând plecarea. Pe râu în sus se aud însăstrigăte de ajutor. În aromână! Pe apă în jos,cu frunzele atârnând jalnic, coboară, cu unmăr început în mână, Adam urmat de Eva şi deturma de mioare. Pe lângă apă se târăşte unşarpe. Cârligul păstorului şuieră prin aer re-tezându-l în două. Părţile rămase se zbat ne-liniştite până la asfinţit. Pieirea vine însă preatârziu... Pârâul e secat şi caravana departe.”

REDACŢIARevista Fereastra

Publicaţie editată de:

Asociaţia Culturală AGATHA GRIGORESCU BACOVIA

- MIZIL -

Cod fiscal: 230324460; CodIBAN:

RO60RZBR0000060010080523, deschis la RAIFFEEISEN BANK

- Filiala Mizil -

DIRECTOR:Emil PROŞCAN

REDACTOR ŞEF: Lucian MĂNĂILESCU

CRITICĂ LITERARĂ:Emil NICULESCU

CORESPONDENŢI: Mihai Lovin Caşoca

PROZĂ: Florin UrsuleanuADRESA REDACŢIEI:

Str. Agatha Grigorescu Bacovia, nr.13A; TELEFOANE: 0244251144;0722653808 - director; 0769210763- redactor şef. E-mail: lmanailescu@yahoo.ro

La acest număr au colaborat:

Emil Proşcan (pag.1), Vavila Popovici (pag. 2),Ivan Pilchin (pag. 5),Al. Jercan (pag. 6), Melania Cuc (pag. 7), Florin Giurcă (pag. 8), TatianaNicolescu (pag. 10), Florin Ursuleanu (pag. 11, 17, 24), LucianMănăilescu (pag. 11, 23), Raluca Şandor Gorcea (pag. 12), Emil Niculescu(pag. 13 - 14), Al. Stănciulescu Bârda (pag. 15), Dumitru Istrate Ruşeţeanu(pag. 16), Constantin Fieraru (pag. 16), Ion Iancu Vale (pag. 17), Flo-rentina Lortedana Dalian (pag. 19 - 21), Augustina Şiman (pag. 22), AdelaNaghiu (pag. 22), Mihai Lovin Căşoca (pag. 25), Ana Mihaela Nuţă (pag.25), Mihai Lovin Căşoca (pag. 25)

Fotografie, prelucrare imagine şi tehno-redactare: Lucian Mănăilescu

ISSN 1844 - 2749

CELE MAI FRUMOASE POEZII

Ştefan Augustin DOINAŞ

Astăzi ne despărţim

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim. Stând la început de anotimp fermecat, astăzi ne despărţim cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră. Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie...Alături, umbra albastră pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări, eu voi fi pământul cu toate păcatele. Păsări mari te vor căuta prin zări ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani. Între noi, lumea va sta nemişcată ca o pădure de sute de aniplină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape

şi că, seara, sufletul meu,ca ţărmul care se modelează din ape,ia forma uitată a trupului tău ...

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim. Stând la început de anotimp fermecat,astăzi ne despărţim cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,eu voi fi soarele negru, pământul. Nu peste mult are să bată vânt. Nu peste mult are să bată vântul ...Ea-mi ţine duhul proaspăt şi inima virgină…Şi, umbră, în tot locul de tine-alături sunt, Căci umbra e ecoul luminii pe pământ.

Pag. 28 iulie 2013 Revistă de cultură

Prima dată i se păru că are vedenii. Îşiridică ochelarii şi-şi frecă ochii îndelung… Eraobosit! Prea obosit. De vreo şapte zile lucra în-cordat, fără să-şi permită mai mult de trei-patruore de odihnă pe noapte, fără să facă pauză deo ţigară, fără să se oprească pentru a mânca…

Dada Ioana nu-i spunea niciodată ni-mic. Strângea de pe masă mâncarea rece şi clă-tina uşor din cap. Îi simţea privirea caldă, mus-trătoare, plină de milă rătăcindu-i pe ceafă, peşira spinării în jos şi din nou pe ceafă. Compă-timirea ei îl îndârjea parcă şi rămânea mai de-parte în faţa biroului. Ura acel sentiment de com-pasiune pe care-l citea în ochii şi în atitudineaoamenilor. Îl ura pentru că-l făcea să se simtămai singur, mai trist, mai… străin de toţi şi detoate. Îl ura pentru că ştia că ei, ceilalţi, nu aucum să înţeleagă, nu au cum să simtă durerealui…

Ura e un sentiment distructiv, dragulmeu! Omul în a cărui viaţă şi-a făcut cuib ura,nu mai e om. E un soi de mort viu… E atâta lu-mină în viaţa asta… atâta frumuseţe…atâta iu-bire…Iar oamenii nu au timp s-o vadă… Suntprea grăbiţi, prea ocupaţi, prea trişti… Să numă urăşti pentru că plec, dragul meu… Să numă urăşti… eu iubesc viaţa atât de mult… şisoarele… şi îngerii care zboară noaptea pringrădina noastră la ceas de taină… I-ai văzutvreodată? Nu sunt albi! Nu neapărat albi…Uneori sunt verzi, iar atunci râd şi se joacă de-av-aţi ascunselea printre frunzele caişilor dingrădină… Alteori pot deveni albaştri… şi seiau la întrecere cu ciocârliile în zori. Se ridicăsus… sus… până nu-i mai vezi. Crezi că se ducsă vorbească cu Dumnezeu? Eu nu cred… Ştii,am auzit că Dumnezeu nu e acasă zilele astea!A plecat! Poate a plecat doar în vacanţă… deşiIonică mi-a spus - iar ochii lui mari şi albaştrim-au asigurat că nu minte - că Dumnezeu aplecat într-o tabără de creaţie, undeva unde

învaţă să construiască din lut alţi oameni. Ăştiavechi s-au defectat… Aşa crede Ionică… Saupoate erau defecţi din construcţie.

Nu ştiu ce să cred… Ionică n-a împli-nit încă trei ani… Ce ştie el? Poate că Dum-nezeu s-a retras doar să mediteze… o fi obositşi el să tot asculte rugăminţile altora. Pe el nuare cine să-l asculte…asta e trist… Ţi-am spuscum arată un înger trist? Seamănă cu tine cândte trezeşti îmbufnat şi bântui prin casă în aştep-tarea cafelei care, ciudat, nu vrea să fiarbă.Doar că e cenuşiu… îngerul… e cenuşiu cânde trist! Şi nu mai poate zbura… îşi târâie aripi-le după el… aripi mari, murdare, cenuşii dincare penele se desfac una câte una…

Mi-e sete, Tudore! Dă-mi o gură deapă! Nu de la robinet! E caldă! Vreau o gurăde apă rece de la fântâna din curte, doar o gu-ră… Apa din fântână are miros de vânt de pri-măvară şi aromă de fructe târzii…Vreau…Mi-e sete de vânt şi de aer!...

Ţi-am spus? În grădina noastră se as-cunde un înger cu o singură aripă… Un îngerfrumos… Are ochii asemenea apusului de toam-nă ( Mai ţii minte ce apusuri magnifice au tre-cut prin viaţa noastră?) iar penele din aripăsunt de culoarea mării… Într-o zi marea e al-bastră, liniştită, alteori de un verde-negru fu-rios…

Nu mă crezi, nu-i aşa? Spui că toţi în-gerii sunt albi, că îngerii nu pot fi furioşi..., cănu se pot juca de-a v-aţi ascunselea… De undeştii? Câţi îngeri ai văzut tu? Şi îngerul acestacu o singură aripă mi-a spus într-o zi o poveste.O poveste despre îngeri fără o aripă. Se spunecă, uneori, câte un înger începe să aibă îndo-ieli, începe să pună întrebări pe care nu arevoie să le pună, începe să privească în jur altfeldecât a fost învăţat să vadă... Atunci… peneledintr-o aripă - numai din una, din cea stângă -încep să cadă, una câte una. Aripa devine din

ce în ce mai mică, până dispare… Apoi, încet…încet… uită… Uită cine sunt, uită de unde vin,uită să zboare… Mai ţin minte doar o poveste…Povestea îngerilor cu o singură aripă… pe careo spun tuturor celor care vor să-i asculte…

L-am întrebat cum îl cheamă… A ezi-tat o clipă, apoi a început să depene, din nou,aceeaşi poveste cu îngeri fără o aripă… Într-ozi l-am găsit aşezat pe cumpăna de la fântâ-nă… M-a rugat să-i dau o gură de apă… L-amîntrebat dacă îi e sete… Nu ştia… Sau nu-şimai aducea aminte cum e setea… Am aplecatcumpăna fântânii… Cerul s-a răsucit în inte-rior… O clipă, cât o zvâcnire, aripa i s-a ridi-cat în sus şi s-a luminat… apoi a căzut în praf,în cenuşiul din jurul fântânii…

Ştii, Tudore, tu ai fost fântâna mea…fântâna mea cu cumpănă… şi izvorul meu cumiros de vânt… Ce mă doare?!… mă doare do-rul de albastru… în aripa mea dreaptă zborulsuferă de amnezie… Să nu plângi, Tudore… Şisă nu mă urăşti…

Ochii obosiţi mai apucară să zăreascăprintre pomi vârful unei aripi uriaşe de un ver-de-negru… Imposibil!… El era om de ştiinţă!Şi era ateu convins. În capul lui lucrurile şifenomenele erau aşezate ordonat, în sertăraşe…nu era loc de îngeri sau alte fantasmagorii…Ieşi în prag. Printre copacii din spatele casei,luneca o lumină… o luă într-acolo… Nu văzunimic. Se întinse pe iarbă. Era linişte… Ura luiîncepea să se îndepărteze…

În grădina noastră se ascunde un în-ger cu o singură aripă… De ce nu-l vezi?

Vocea îl trezi brusc. Printre caişi, spreapus, se îndepărta o siluetă care târa după ea,prin praf o aripă uriaşă… Silueta se întoarse oclipă şi privi spre fântână… Avea ochii Anei,ochi de culoarea apusului…

Îngerul cu o singură aripă

Cristina BÂNDIU

ANTOLOGIE FEREASTRA

Concursul naţional de literatură „Agatha Grigorescu Bacovia” - Ediţia a VII-a, 2013

Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” şi Primăria Oraşului Mizil organizează ediţia a VII-a a Concursului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”

Regulament

Pot participa toţi creatorii de literatură, indiferent de vârstă sau afilierea la U.S.R. sau alte asociaţii ale scriitorilor. Concu-renţii vor trimite, până la data de 15 septembrie 2013 (data poştei):

Pentru SECŢIUNEA POEZIE - maximum 15 poezii, încadrate în format „A4” (cel mult 8 pagini culese cu Times NewRoman, corp 14, obligatoriu cu diacritice), pe suport electronic (e-mail sau CD).

Pentru SECŢIUNEA PROZĂ - maximum 12 pagini format „A4”, culese cu Times New Roman, corp 14.Pentru ambele secţiuni textele se semnează cu numele real (dacă autorul doreşte să fie publicat sub pseudonim va specifica acestlucru).

Se anexează un CV, care va cuprinde şi adresele de corespondenţă (poştală, e-mail, nr. de telefon) şi o fotografie în JPEGsau TIF.

CD-urile expediate prin poştă se trimit pe una din adresele: Asociaţia Culturală Agatha Grigorescu Bacovia, str.Agatha Bacovia, nr. 13A, Mizil, judeţul Prahova, sau Lucian Mănăilescu, str. Unirii, bloc 35 C, ap. 14, Buzău, c. p. 120237.

Textele prin e-mail vor fi expediate la adresa: lmanailescu@yahoo.ro Vom confirma primirea textelor imediat ce aces-tea ne-au parvenit. (Lipsa confirmării este echivalentă cu neprimirea textelor)

Juriul, format din 5 membri U.S.R. va acorda Marele Premiu şi câte trei premii pentru fiecare secţiune. De asemenea vorfi acordate premii speciale şi menţiuni ale unor reviste literare sau instituţii de cultură. Câştigătorii vor fi anunţaţi din timp pentrua participa la festivitatea de premiere din luna octombrie, urmând să confirme prezenţa. În cazul neprezentării la festivitate premiulse redistribuie.