wwww.pamantulviu.ro NR. 3 / Iulie 2014www.revista.pamantulviu.ro

Despre viață și teatru cu actorul Ovidiu Cuncea

Începuturile teatrului înMoldova

Cu Sorin Poclitaru întrepoezie şi afaceri

LyceumLacrimi de ispăşire

contact: purplehaxen@gmail.comwww.revista.pamantulviu.ro

Foto: Fetcu Mihai Cristian

Iluzia începutului

Fuga de responsabilitate,evitarea implicării înprofunzime sunt simptomele dependenței față de un noudrog social,iluzia începutului.Într-o lume în care doarînceputurile sunt tentante,Matei Vișniec scrie un romanformat doar din începuturi-Negustorul de începuri deroman,romanul caleidoscop care m-a inspirat în momenteleîn care alegeam o temă pentru editorialul acestui număr alrevistei.

Negustorul care ne alimentează neîncetat obsesiilepentru alte începuturi este societatea de consum careintervine în structura noastră genetică , ne educă nevoile șine transformă întreaga viață într- o “succesiune deînceputuri nervoase”și de descărcări de adrenalină.

Frecvența cu care căutăm experiențe noi e năucitoareși de cele mai multe ori ne derutează într-o așa măsură încîtnici noi nu mai știm ce ne lipsește cu adevărat pentru aînfrunta deficultățile unei situații înainte de a o abandonași de a căuta o altă secvență de viață .

Firește, orice început conține în sine,îngermene,întreaga poveste...este ca un embrion doldora deposibilități dar cine mai are suficientă răbdare ,timp șideterminare pentru a le aprofunda atîta timp cît avem ladispoziție variante aproape nelimitate de a începe noirelații superficiale,de a ne înconjura de situații de care neplictisim imediat ,de a începe lucruri pe care nu o să leducem pînă la capăt.

Acest gen de atitudine dă un cu totul alt sens eșeculuidacă nu îl și anulează chiar.În aceste condiții eșecul este înlocuit cu speranța că luîndtotul de la început,iar și iar vom întîlni situații maidistractive,mai excitante.Această practică e departe de a fio exersare a propriilor ambiții și convingeri ci mai curîndo degradare ,o confuzie a sistemului de valori personale.

Fetcu Mihai Cristian

3

Cu Sorin Poclitaru între poezie şi afaceriDespre viață și teatru cu Ovidiu Cuncea

Polul celălaltÎnceputurile teatrului în Moldova

Lacrimi de ispăşireNostalgie de teatru

De ce este România altfel?(recenzie)La ora 7,să asculți...Îmi vei auzi inima bătînd!

Am desenat fericireaSă nu mă lași să mor

Paradox animalicLoc

Cu Sorin Poclitaru întrepoezie şi afaceri

“Librăriile tind să se transforme în muzee,dar eu încă mai sper să îmi iau Ferarri...”

Într-o lume atehnologiei şi a vitezei, cinemai are timp de poezie, decultură? Câţi mai sunt oameniicare să se delecteze, măcarcâteodată, cu un poemumoristic sau o seară culturalăde folk? Spre mirarea multora,interesul încă există în acestdomeniu. Într-o masă deoameni care ar lepăda oricândpoezia pentru facebook sauteleviziune, mai există şioameni care nu pot respirafără de vers. Boemi, visători,demodaţi sau în orice alt modau fost catalogaţi, unii oamenise regăsesc, încă, în poezie. Unul dintre ei esteşi scriitorul Sorin Poclitaru, cu care avembucuria de a vă împărtăşi o serie de gânduri...

O parte dintre cititorii noştri nu ştiu,probabil, cu cine au de-a face. Cum v-aţiprezenta în câteva cuvinte? Sau unde să văgăsească?

Sunt un om care se vrea poet şi care speră caîn următorii ani să devină subiect de nervi labacalaureat pentru tinerii patriei. Sunt foarteuşor de găsit în Gura Humorului, oraşul ălamic de care aţi auzit când mergeaţi spreVoroneţ. Voroneţul e Mănăstirea aia cualbastru, ştiţi voi... Mă mai puteţi găsi stând ca

un leguminos în faţa pizzeriei “La Bomba” şiprivind lumea care se agită. Un leneşincurabil...

Asociaţia “Academia Pământul Viu” este oorganizaţie non-profit, care are ca domeniu

de interes, printre altele, şi cultura.Povestiţi-ne despre asociaţia “Fair-Play”.

“Fair-Play” este o asociaţie culturală, evidentnon-profit, făcută cu scopul de a ajuta artiştii,folkişti şi poeţi, dar nu numai, să scoatămateriale discografice sau cărţi. Nu facemaltceva decât să dăm încredere celor care vorsă spună ceva şi au oarece lipsuri materiale. Nusponsorizăm, ci doar oferim împrumuturi, fărădobândă sau alte marafeturi specifice băncilor,returnabile în momentul în care omul începesă-şi vândă creaţiile. De asemenea, asociaţiaorganizează concursuri de poezie (“C rimă cupremeditare”),un festival de folk (“Folklung”),concerte, are propria casă de producţie, princare editează materiale discografice

5

(fonograme), oferă premii şi face tot ce ţine deea pentru a promova cultura.

Că veni vorba de cultură, cu ce apariţiieditoriale ne mai delectaţi?

Cea mai recentă carte este “Un zâmbetper/vers”, o colecţie de pamflete care se vorgâdilicioase pentru unii şi amuzante pentrualţii. Probabil că şi enervante pentru unii, darasta nu mai contează acum... Cartea a ieşitdeja.

De unde ideea titlului cărţii?

Titlul a venit ca o mănuşă pentru că am vrutsă fac omul să zâmbească la fiecare vers şi săfie vesel şi să fie… Pe naiba… Mi-a plăcut miesă cred că zâmbetul ăsta pe care vreau să îlstârnesc are ceva machiavelic în el, un umorcare se vrea râsu’-plânsu’. Sper că am reuşit,măcar pe alocuri.

Se mai vând cărţile de poezie în România?

Asta cu vânzarea cărţilor e aşa şi-aşa. Uniivând, mai ales cei cu un trust de presă în spate,cu edituri puternice, cu maşinării de P.R. şi

promovare, etc. Alţiivând mai puţin. În ge-neral, oamenii cum-pără cărţi la lansări.Librăriile tind să setransforme în muzee.Totuşi, nu mă potplânge, nu rămân cucărţi nevândute nicio-dată. Bine, nu am tirajede milioane de exem-plare, dar… e bine aşacum e.

Pe când o lansare la Fălticeni?

La festivalul de “Fălticeni Folk” din iulie, când am onoa-

rea să fiu invitat de părintele Liviu Mihăilă în juriul fe-

stivalului.

Unde găsim spre vânzare cărţiledumneavoastră publicate până acum?

Cărţile mele se găsesc, cele care mai sunt, lapizzeria “La Bomba” din Gura Humorului.Din păcate sunt nevoit să spun că nu există unsistem de vânzare care să convină autorilormici din ţara asta. O carte introdusă într-olibrărie este vândută habar nu am când, darbanii nu îi primeşti decât la vreun an. Ceea cepe mine mă face să cred că nu e cel maisănătos mod de vânzare. Din nefericire, nuexistă nimeni care să îşi asume vreun risc şi săspună: “Eu sunt librăria cutare şi am încredereîn ce scrie ăsta, vreau să îi cumpăr un tiraj de1.000 de cărţi pe care să le vând eu prin librăriamea.” Se preferă chestiile consacrate, careaduc profit sigur. De aceea, un agent literar arfi bine primit în lumea cărţilor.

Într-o lume invadată de tehnologie, mai

6

sunt oameni interesaţi de cultură, poezie,muzică folk, pictură?

Există oameni interesaţi de orice pe lumeaasta… Chiar şi de folk, şi de pictură şi de cărţi.Foarte greu e să provoci întâlnirea cititoruluicu scriitorul, pentru că sunt rare cazurile cândlumea vine la lansarea de carte a unui quasi-necunoscut şi vrea să cumpere şi să îlcunoască. Snobismul bântuie. Până la urmă,lucrurile valoroase răzbesc cumva. De obiceidupă ce moare autorul, dar câtă bucurie pemoştenitori...

Dar şi arta culinară face parte din intere-sele dumneavoastră... Spuneţi-ne despre de-numirile originale de pizza care au ajuns peprimele pagini ale ziarelor naţionale.

Denumirile de pizza intră în marketingul piz-zeriei. Nu puteam intra pe piaţă fără ceva caresă şocheze, să atragă, să binedispună, să facălucrurile altfel... Strategia a prins şi mă bucurcă am devenit măcar punct turistic al oraşului,dacă nu am reuşit să devin regele pizzei. Ori-cum, eu încă mai sper să îmi iau Ferarri...

Cu siguranţă nu sunteţi singurul care areun Ferarri pe lista personală de dorinţe.Dar totuşi, care este cel mai înalt ţel la carevisaţi?

Aş vrea să fiu mereu eu. E cel mai înalt ţel pe care îl

visez, urmăresc şi musai tre` să îmi iasă.

Pe final, să revenim la poezie. Care credeţică este viitorul poeziei în următorii 10, 50,100 de ani?

Probabil că mulţi vor spune că o să dispară rima în de-

trimentul versului alb... Că o să se sintetizeze şi o să se

cristalizeze atât de mult încât o să ajungă doar idee. Eu

zic că rima nu va muri, că muzicalitatea poeziei o să

rămână veşnic tânără, că frumosul o să răzbească sub

diferite forme, dar că acel frumos clasic va avea rădăcini

suficient de adânci încât să supravieţuiască. Cred cu

tărie că lumea o să revină la plăcerea cititului de poezie.

Adica nu... cred că asta sper. Şi aş vrea să văd poezia

marţienilor… Sunt sigur că peste 100 de ani o să ne

batem pe burtă cu ei.

Gavril Ursache Alma Ioana

7

Despre viață și teatru cu actorul Ovidiu Cuncea

« Actorul este construit să trăiască in adevăr .Astfel actorul nu este izolat de propriiletrăiri ci este conectat la adevărul care survine în teatru.Acest lucru înseamnă dăruire. A te dăruiînseamnă a renunța la orice activitate curentă,obișnuită pentru a zăbovi la acest adevăr ».

Așa l-am cunoscut pe Ovidiu Cuncea,discutînd la o masă preț de vreo oră și jumătate,timp în care i s-a răcit mîncarea pe vreo două rînduri.

« Întotdeauna visul este mai frumos decît concretul.Avem un zid și ne închipuim cădupă acest zid se află o mașină a timpului.Este mai interesant drumul pînă la spargerea ziduluiși descoperirea mașinii decît momentul în care chiar ne aflăm în fața acestei mașini ».

În felul acesta am înțeles de la Ovidu Cuncea cum că repetițiile sunt de cele maimulte ori mai interesante ,maiincitante și mai pline de viață decîtfinalizarea unei piese de teatru.

« Teatrul devinepreocupare .Preluăm ceva din ființateatrului și acest ceva este purtat pestradă,acasă sau aiurea.Rolurile teurmăresc și dincolo de scenă ,tetrezești că te speli pe dinți dimineațaîn timp ce manipulezi imagini,ajustezi gesturi,exersezi priviri.Această încordare,acest efort algîndirii devine o anticameră a ceeace urmează să fie pe scenă și astaeste preocupare . Țin minte că într-o zi mi-am pus în cap să jocShakespeare dar eu jucam Visulunei nopți de vară și toată ziua m-am gîndit la Shakespeare.Cînd amajuns la avizier și am văzut că amde jucat altceva m-am simțit cadezbrăcat în pielea goală ».

Gîndul de a fi actor s-anăscut odată cu rolul lui Ionel dinpiesa În vizită a lui I.L.Caragiale încare a fost distribuit de cătreprofesoara de germană din clasa aII-a,Monica Sora. Părintele spiritualal copilăriei a fost însă preotulMarin Soare Diaconescu a căruilume fascinantă compusă dintr-obibliotecă impresionantă,o colecție

audio a vocilor marilorpersonalități aleRomîniei(păstrate pe 60000 demetri de bandă),un jurnal defront,Ordinul Cultural alregelui Mihai ,copilul OvidiuCuncea a descoperit-o în aniidintre copilărie și adolescență. Exercițiul extraordinar alscrisului zilnic îți dă un modde viață.Aceasta este lecția ceamai vie pe care Ovidiu Cunceaa primit-o de la acest preot șipe care regretă că nu a reușitsă o învețe.Meditațiilepreotului Marin S.Diaconescul-au condus pe căileseminarului și ale facultății deteologie din 1986 pînă în 1990cînd ,în anul doi de teologie ,lasfatul prietenilor se înscrie laexamenul de la facultatea deteatru și reușește să intre. ”Afost o joacă și din joacă ieslucrurile mari” își aminteșteOvidiu Cuncea.

Pendularea dintreteatru și teologie a dus la onelinște concretizată înlucrarea de doctoratTeatralitea liturghiei ortodoxe.

“Comedia farmacie”este maniera în care publiculgustă umorul în doze binealese și cîntărite.Că nu se întîmplă așa,dovadă stau numeroasele spectacole de divertsment carerătăcest mai curînd prin vulgaritate și prost gust.

Călin Dănilă și Fetcu Mihai Cristian

9

Polul celălaltSă nu ne minţim. Cine sunt ceilalţi? Cine suntem noi? Când eu sunt singur,

lumea îmi apare ca fiind alcătuită din ceilalţi. Ce calităţi vor fi având ei atuncicând au primit numele de ceilalţi? Aceleaşi pe care le am eu când sunt privit deei, de el, de celălalt?

Celălalt nu-mi este străin absolut. Ştiu asta. Ce parte a fiinţei mele îl recunoaşteca semen, el rămânând în acelaşi timp străin? Dar el îmi este mai mult decât semendin moment ce mă raportez mereu la el, ştiind că fără de el rămân fără de lume. Şichiar dacă lumea mea este în afara mea, sediul ei sunt eu. Celălalt îmi apare într-un fel sau altul, în funcţie de ceea ce sunt eu chiar în acest moment. Dispoziţiamea afectivă şi spirituală mă aduce faţă în faţă cu acel semen al meu(întotdeaunacelălalt), care face posibilă manifestarea acestei dispoziţii de moment, el – celălalt– fiind declanşatorul potenţialului meu în bine şi rău, întrucât el reprezintă lumeamea. Şi viceversa când eu sunt la rându-mi celălalt. Să fie acesta sensul lumii,natura ei, sau suntem în voia unor forţe iraţionale care bântuie generaţiile?

Când celălalt este într-o poziţie neobişnuită pentru mine, jenantă,ameninţătoare, sunt chiar eu. Sunt chiar eu ameninţând arhitectura minţii lui – aceluilalt. Şi atunci mă întreb dacă semenul este răspunzător de reacţia mea – bunăsau rea – sau incapacitatea mea, neputinţa fiinţei de a-şi ţine în frâu acele stări ,„voci” care transcend generaţiile şi care fac tabloul diferenţelor dintre om şi om.Oare absorbim ceva în noi din suferinţa timpului, din perioadele de decadenţăisterică? Este oare posibil să nu putem eschiva răul unui anumit timp, să-l primimca pe un rău testamentar? Oricum am încerca să discutăm această problemă, avemsenzaţia că acel ceva incomod, deranjant sau pur şi simplu rău, atunci când se facemanifest, ar veni din parte celuilalt, sau a unei alterităţi străine şi opusă cumva aceea ce suntem noi.

Între noi şi ceilalţi în afara distanţelor şi spaţiale şi temporale punem distanţeafective, spirituale, culturale. Şi totuşi existăm doar împreună. S-a spus: „Unsingur om nici un om”. Celălalt în măsura în care ne încurcă acţiunile le şipotenţează. Istoria omului este omul. Atunci de ce ne percepem semenul maidegrabă ca pe un altul străin?

La această întrebare îmi imaginez că aş putea răspunde: nu ştiu! Celălalt lafel.

Aşa dialog mai zic şi eu!

Călin Dănilă

10

Începuturile teatrului în Moldova

„Teatrul în scurt este o şcoală pentru toată starea şi vârsta de oameni”1.

Evenimentele politice şi confruntările militare de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şiînceputul celui următor, au influenţat ritmul şi cadenţa dezvoltării pe multiple planuri aPrincipatelor Române. Transformările din domeniul politic, economic, împreună cu schimbăriledin sfera socială şi culturală vizau modernizarea societăţii româneşti. Situaţia existentă s-areflectat şi în domeniului teatrului.

După 1832, ieşenii au putut merge la teatru, mai ales că exista un teatru permanent, primulde altfel din Moldova, fondat de trupa de actori francezi Baptiste şi Joseph Foureaux2. „Nişteaventurieri, nota, N. Iorga, unii foşti saltimbanci, oameni certaţi chiar cu justiţia, trupa fraţilorFoureaux dădea reprezentaţii franceze în capitala Moldovei; întrebuinţând pentru aceasta maiîntâi sala tronului din Curtea domnească cea arsă, iar apoi casele Talpan”3.

La scurt timp a fost construit un teatru „destul de elegant, cu galerie, trei rânduri de lojişi o cortină sau perdea zugrăvită de un pictor din ţară; …lumânările de seu făceau să se vadăîntrucâtva, şi un personal special le tăia mucurile; beţia, jocurile, bătaia, fumatul erau oprite”4.

Îndatoririle actorilor francezi erau de a cuprinde în repertoriul lor „piese moderne din celemai preţuite şi mai plăcute publicului” şi „opere”. Teatrul francez din Iaşi, informa Perrin, dăvodeviluri cu actori „mai mult ca pasibili, şi multe din sălile noastre din provincie nu au cadânşii”5. După Războiul Crimeii, la conducerea teatrului din Iaşi s-au succedat francezulDelmary, Millo, Nicolae Şuţu, din nou Delmary împreună cu actorii Ion Poni şi Neculai Luchian.

Teatrul a fost cel care a contribuit la formarea nu doar culturală, ci şi social-politică, atâta boierimii, cât şi a păturilor mijlocii. Cea mai încântată era boierimea pentru că putea „să aibăplăcutele privelişti ale unui «Teatru de varietăţi» ca în cele mai proaste oraşe ale provincieifranceze”6.

Teatrul a continuat deci să aibă o deosebită însemnătate nu numai cultural-artistică, ci şisocial-politică, pentru că „teatrul este cea mai mare şcoală de educaţie, pe lângă biserică şişcoală; el este un templu al moralităţii, al inimii şi al ştiinţei”7.

Luisa Tanasă

1 Apud I. Massof, Teatrul românesc, vol. I, Bucureşti, 1961, p. 1202 Olivier Dumas, Felicia Dumas, Enseignement du français et pension françaises à Iasi au XIXe siècle, în Franţa.Model cultural şi politic, vol. ed. de Al. Zub, Dumitru Ivănescu, Editura Junimea, Iaşi, 2003, p. 1213 N. Iorga, Teatru şi societate, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986, p. 63; T. T. Burada, Istoria teatrului în Moldova,1-2, Iaşi, 1915-19224 N. Iorga, op. cit., p. 635 Idem, , Istoria românilor prin călători, ediţie îngrijită de Adrian Anghelescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981,p. 5276 N. Iorga, Teatru şi societate, p. 63

7 Iosif Vulcan, Pantheonul român, Pesta, 1869, p. 150

11

Lacrimi de ispăşire

Tremurul mâinilor i se accentuă, iar farfuria căzu instantaneu, zdrobindu-se în mici

cioburi sfidătoare la suferinţa lui. Lacrimi amare izvorâră din ochii obosiţi, dovadă a unor

gânduri negre, apăsătoare, iar buzele sale murmurară încet, ca într-o şoaptă, numele atât de

scump fiinţei lui:„Ioana!”. Un oftat prelung îi cutremură pieptul şi se prăbuşi sub apăsarea

lacrimilor de nestăvilit. Toată durerea acumulată de-a lungul ultimului an era acum

metamorfozată uşor în lacrimi calde, sărate de atâta zbucium, amărăciune şi neajunsuri.Cât de

real a fost totul, deşi privit din perspectivă, anul precedent se poate compara cu un film de

groază! Şi ce viaţă fericită avusese înainte de a veni anii războiului şi calvarul foametei!

Acum spiritul său gonea

pe cărările amintirilor, printre

cele mai sumbre zile din istoria

omenirii.Totul a început într-o

dimineaţă rece, încărcată de nori

prevestitori. Mihai se juca cu

micuţa Ana , de doar câţiva

anişori, care abia învăţa primele

cuvinte. Fetiţa avea o privire

dulce şi liniştitoare, căci acel

suflet pur cu ochişori albaştri ca

nişte ferestre spre inocenţă, nu

cunoştea povaraunei vieţi

incerte, cel puţin nu încă.Bietul

sufleţel nu conştientiza că

războiul avea să-i răpescă fericirea, că într-o seară de toamnă, nişte oameni răi ai Gestapoului

îi vor duce departe de casă şi departe de ocrotirea familiei, pentru totdeauna.

Lacrimile fierbinţi care curgeau în continuare pe obrajii îmbătrâniţi ai lui Mihai, erau

mărturia unor zile cumplite, petrecute în foamete, frig şi vicisitudine. Holocaustul a făcut atât

de mulţi oameni să sufere, nu doar evrei, ci şi oameni simpli, catolici, care au încercat să ofere

un sprijin celor oropsiţi.Aceasta a fost şi greşeala lui Mihai, probabil cea mai omenească şi mai

îngrijorătoare decizie pe care a luat-o. Povestea lui prinde contur sub semnele torturii de pe

12

trupul său, firav acum, care i-a fost aplicată în timpul deportării.Cu un an în urmă, un zvon

înfiorător a fost lansat în oraşul în care locuia împreună cu familia, conform căruia Gestapoul

începuse să facă arestări în rândul evreilor, pe care îi duceau mai apoi în locuri tainice, neştiute,

spre inevitabila pieire. Din nefericire,unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Mihai, un băiat bun

şi harnic pe nume Alexandru, fiind evreu, era ameninţat de cumplita deportare. Aşadar, fără să

mai stea pe gânduri, împreună cu soţia, Mihai a decis să îşi ascundă camaradul în podul casei.

Ascunzătoarea a fost indispensabilă o perioadă şi tactica a funcţionat perfect, însă toate trebuie

să aibă un final, aşa că, într-

o noapte, în timpul unei

razii, au fost arestaţi cu toţii

şi înghesuiţi într-o

camionetă plină cu evrei.

Au călătorit toată noaptea,

într-un frig chinuitor, pănă

la binecuvăntataapariţie a

primelor raze de soare, apoi

au intrat pe o câmpie

întinsă, populată doar de

nişte clădiri sumbre, lungi,

precum nişte hambare, din

care răzbeau voci scăzute,

pline de o arzătoare dorinţă de a trăi. Au fost cu toţii îmbrânciţi într-o astfel de clădire şi s-au

trezit înconjuraţi de mizerie, boală şi durere. Mii de suflete se odihneau avide pe nişte paturi

murdare, infestate cu păduchi, iar alţii, mai puternici, găseau energie pentrua povesti diverse

lucruri sau pentru a face glume, unii puteau chiar să râdă în acest loc uitat de Dumnezeu. Câţiva

stăteau înghesuiţi în hainele jerpelite care încetaseră demult să mai ţină cald, scoţând gemete

de durere sau înăbuşindu-şi sufletul cu lacrimi amare, pline de un regret nejustificat, acela de a

aparţine unei etnii persecutate, vânate cu brutalitate şi masacrate. Noaptea era cel mai dificil,

atunci când liniştea mormântală era spartă doar de gemetele unor suferinzi, de tusea vreunui

tuberculos sau de ţipetele vreunui copil deranjat de coşmaruri. Acestea erau sunetele morţii, ale

unei fatale şi irevocabile pieiri.

După câteva zile petrecute în acel iad al suferinţei, au fost preluaţi cu toţii de nişte ofiţeri

13

germani şi duşi afară, în lumina unui soare mult râvnit, unde au fost separaţi fără milă de

familiile lor. Mihai a rămas doar cu micuţa Ana în braţe, în timp ce privea neputincios cum soţia

şi cei doi fii gemeni erau transportaţi spre o clădire mare, din care ieşea un fum dens şi întunecat.

Atunci a înţeles şi mai bine realitatea de care se lovea, realitatea implacabilă, necruţătoare a

războiului şi simţi mai puternic ca niciodată dorinţa de a se răzbuna împotriva acestor crime

împotriva umanităţii. Dar ce poate face un om împotriva unui regim? Simţea mirosul neputinţei

ieşind din coşurile de evacuare din cladirea în care, cel mai probabil, oamenii erau arşi de vii,

ucişi cu sânge rece, cu o cruzime despre care nu credea că se poate ascunde în inima unei fiinţe

umane, o cruzime care îl facea să-şi renege scârbit naţionalitatea. Cu ochii înlăcrimaţi, Mihai

strânse şi mai puternic în braţe sufleţelul ce scâncea la pieptul lui, ca şi cum ar dori să o priveze

pe micuţă de nedreptăţile unei lumi eronate, în asteptarea unei ispăşiri nerealizabile, o ispăşire

pentru alegerea pe care a facut-o, pentru faptul că şi-a condamnat familia la moarte, pentru

faptul că el încă trăieşte, în timp ce soţia şi fiii lui simt chinurile năprasnice ale flăcărilor...

Palade Ștefana

14

Nostalgie de teatruTrec alene printre rânduri şi ascult ecoul paşilor mei ce au străbătut acest drum de

nenumărate ori. Păşesc timid pe scena teatrului şi reflectorul se aprinde deasupra mea. O viaţăîntreagă mi-am petrecut-o printre zidurile dragului meu teatru. O viaţă în care am râs, am plânsşi am trăit laolaltă cu publicul pentru marea mea pasiune… actoria. Totul mi se derulează ca unfilm vechi păstrat cu foarte mare grijă în încăperile minţii.

Privesc scaunele din primul rând, uzate de oamenii iubitori de cultură şi frumos. Peticitepe alocuri, acestea lasă de dorit faţă de cele de odinioară, pe care cu multă mândrie se aşezaupărinţii mei. În timpul spectacolelor le zăream ochii și simţeam tot sprijinul pe care mi-l ofereauprin prezența lor. Dar acum ei nu mai sunt… Întind mâna uşor spre faţa mea şi-mi mângâiobrazul. Nici el numai e la fel ca acum 30 de ani. Unde e pielea catifelată pe care am primitatâtea săruturi actoriceşti? Unde e tinereţea obrazului de care orice actor e mândru? S-au dus…Nu trăim veşnic. Facem ce iubim, încercăm să trăim clipa, dar degeaba. Poate că suntconsecinţele chemării mele ca actor? Să trăiesc atâtea vieţi într-una m-a consumat. M-am ofilitprea repede sub povara atât de dulce de a fi actor dăruită unui muritor…Să las cortina să închidădefinitiv spectacolul vieţii mele? Nu vreau! Încă nu mă simt în stare. Iubesc teatrul! Aici amsimţit ce e viaţa. Am învăţat să sper şi am trăit altfel decât ceilalţi. Am fost un demiurg ce s-ajucat cu marionetele vieţii pe o scenă a fanteziei. Am fost un sculptor ce a continuat să semodeleze în căutarea siluetei perfecte. I-am cântat în strună vieţii de actor...

E atât de linişte în sală, dar pe scenă e un amplu joc de stări, sentimente şi imagini ceparcă se desprind de mine şi învăluie rândurile uitate şi liniştite ce se îndepărtează în întunecimeateatrului. Am jucat cărţi cu soarta şi simt că într-un final am pierdut. Viaţa e prea scurtă pentruo plăcere atât de mistuitoare cum e actoria. Deodată picioarele mi se clatină şi mă prăbuşescmelodramatic pe lemnul vechi al scenei. Respir cu greutate şi un ropot de aplauze se stârneşteîn următoare clipă. A fost unul dintre monologurile jucate cel mai natural, căci povestea nu edeparte de realitate.

Povestiri realizate de Raluca-Gabriela Costea

15

De ce este România altfel? – Lucian Boia-recenzie-

Lucian Boia, născut la București la 1 februarie 1944, este profesor la Facultatea de Istoriea Universității din București. Opera sa, întinsă și variată, cuprinde numeroase titluri apărute înRomânia și în Franța, precum și traduceri în engleză, germană și în alte limbi.

Ultima carte a istoricului Lucian Boia, „De ce este România altfel?”, a fost lansată laeditura Humanitas în anul 2012, bucurându-se, încă de la publicare, de aprecierea criticilor și acititorilor. În această carte autorul încearcă să găsească, printr-o incursiune în trecut, răspunsurila o întrebare pe care ar trebui să și-o pună fiecare român, de ce este România altfel?

Pornind de la afirmația că „prezentul este opera trecutului”, Boia parcurge un drumsinuos pe cărarea unei istorii nu prea glorioase, în căutarea unor mărturii cu privire la povesteatristă a unei înfrângeri mult prea timpurii. După cum afirmă marele istoric, țara noastră a ocupat,si încă mai ocupă, un loc marunt, marginal, în mersul istoriei, oscilând mereu între Orient șiOccident. De altfel, patria noastră aavut, până nu demult, o structură rurală,modernizată abia în perioada regimuluicomunist. Lucian Boia afirmă nișteadevăruri dureroase: românii nu au avutniciodată capacitatea de organizare, dea respecta legile și disciplina, chiar dacăacestea erau mereu impuse de alții.Dimpotrivă, românii le disprețuiesc,restabilind, pe cât de repede posibil,propria „neorânduială”. La toate acestease adaugă și deprinderile moștenite dintimpul regimului comunist: „strategiaminciunii”, mita, atât de obișnuităzilelor noastre, precum și nepăsareafață de muncă exprimată foarte limpedeprin replica „noi ne facem că muncim,voi vă faceți că ne plătiți”.

Printre tezele dezvoltate în cartese numără „complexul de inferioritate”al românilor, contribuția străinilor laformarea României moderne, cât șisupunerea deprinsă, în timp, de români:

· „Mai întâi complexele, mai

16

precis complexul de inferioritate. Dacă ar fi să pun un diagnostic societății românești,aceasta e prima maladie pe care aș identifica-o. Românii își descoperă „neînsemnătatea”.Țări mici aflate mereu la cheremul altora. (...) Nevoia de a învăța mereu de la străini, dea prelua ce au creat ei, de a se afla mereu la remorca altora...Din acest complex deinferioritate se naște o construcție orgolioasă, menită să contracareze micimeaprezentului.”

· „Obișnuința supunerii e de asemenea o moștenire. Românii au deprins-o timp de veacuri: de lațăranul pre plecat în fața boierului până la domnitorul prea plecat în fața Înaltei Porți.”

Aceste idei sunt dezvoltate de Lucian Boia într-un admirabil volum de eseuri, „exprimând în ceamai mare parte o viziune personală”, în care istoricul preia teze analizate în propriile sale cărți:„Istorie și mit în conșiința româneacă”, „România, țară de frontieră a Europei”, „Capcanele istoriei”.Astfel, marele istoric Lucian Boia realizează o chintesență a problemelor cu care România s-aconfruntat de-a lungul veacurilor și cu care se confruntă și în prezent.

Palade Ioana

17

La ora 7,să asculți...Îmi vei auzi inima bătînd!

E beznă totală afară,în blocul în care trăiesc,pe strada din față,și tot ce pot să văd suntochii mei în reflexia ferestrei.Luna nu mai strălucește- și-a pierdut faima ziua trecută,cînd s-aluat la întrecere cu soarele și au pierdut vara pe un cuvînt.Nu știu ce să așteptăm;nu știu cecăutăm aici.Ne-am rătăcit în sunetul prelung al agoniei tăcerii.E un zumzet larg și radiant ce nuse oprește și care,atunci cînd îți astupi urechile,îl simți în fiecare venă a propriului trup,urlînd.

Nu plouă,e ceață în privirea mea.Văd picuri deși ce curg în reflexia mea;îi mîngîi,dar nudispar-geamul pare curat.Tocmai a trecut o mașină,cu farurile aprinse.E ciudat cum mai poateexista cineva care să vrea să călătorească în bezna propriei conștiințe,să scape într-o cale deneoprit.Clipesc des și zîmbesc.Nu putem colora cu carioci o lume a întunericului,însă ne putemcolora chipul în nuanțe luminoase.

Am întîlnit în aceeași încăpere încă patru persoane dormind și le-am trezit spunîndu-lesă aștepte cu mine.N-au vrut!Le-am convins și le-am presărat înaintea lor amintiri,făcîndu-iașadar să înainteze și să arate destul de mulțumiți de vorbele mele.

Ne-am așezat cu toții la geam și am privit dincolo de el,pe cer.Nicio mișcare.Oftatuloamenilor se auzea prelung,dureros,obosit.Am vrut să cedez,să-mi cer scuze pentru dorința șisperanța mea...Dar n-avea rost!Am început să mă joc încet cu un colț al bluzei pe care opurtam,încercînd să-mi amintesc culoarea ei vie,dar n-am putut.Nu le puteam vedea chipurilecelor aflați cu mine,dar speram să fie răbdători.Cînd le-am povestit despre mine au început sărîdă zgomotos,să-mi caute mîna și să mi-o așeze la pieptul lor plin de sudoare.I-am privit acolounde credeam că le sunt ochii și i-am văzut sclipind,lucind,radiind cu întregul lor chip frumos,defemei,de bărbați.

M-am întors spre fereastră și am văzut minunea!Luna a ieșit din întuneric,plină de albulîmpietrit al morții,plină de cratere,cu nori negri ca într-o luptă aprigă,dar strălucitoare,privindu-ne.A fost un proces greu de urmărit,răbdător,pînă să știm că s-a sfîrșit,și că vara cea frumoasăo să ne încălzească în continuare,că o să ne protejeze,dar mai ales că o să reînvie în totalitatenatura.

Am putut vedea culori și am putut simți cum urletul dispare,cum se potolește și cum eînlocuit de o melodie lentă,clasică,la vioară.Era armonie-devenise armonie prin răbdare șisperanță.

Era ora 7 cînd te-am auzit vorbind de la celălalt capăt al pămîntului ,povestindu-mi cîtde tare te-ai speriat.Am zîmbit telepatic și ți-am adus aminte de ultima oară cînd am crezut căsuntem singuri pe pămînt.Nimeni nu e singur,nici măcar prin dorința de a fi lăsat singur.Luna ,cerul și norii chiar au grijă de sufletele noastre.Noaptea e sfîntă prin mister și incertitudine.

Am adormit cu acel concert în suflet și m-am trezit în culori,fericită!Era lumină pechip,pe haine,pe oameni...și soare!Am ieșit afară să-l mîngîi și am atins o piatră încălzită șiîmbujorată de praf.Am strîns-o în palme și am privit cerul senin,albastrul mării,cu păsări înformă de pești sclipitori.Am atins apa cu picioarele mele și am decis că o baie lungă nu ar puteareaduce întunericul efemer în plină zi.

Alexandra Diaconița-clasa a XII-a,Colegiul Național Nicu Gane

18

Am desenat fericirea

Am desenat fericirea pe multe chipuri.Am desenat-o pe foi albe,imaculate,pe cutiisimple de carton,pe doze de bere,ambalalaje de dulciuri,pătrățele de ciocolată sau filtre dețigară.Am desenat-o pe degete ,pe unghii,buze,șuvițe de păr sau fire de nisip.Adeseori prindeaforma unei linii-dreaptă,curbată,obligă-iar alteori nu izbutea să fie mai mult decît un punct.Micși neînsemnat.Atunci era cel mai trist moment,căci realizam că nu-s un Dumnezeu al creației,nicipe departe,nu puteam face nici măcar munca unui desenator amator .

Am desenat fericirea pe tălpi de femeie,mutilate de mers prin singurătate șineadevăr.Femeile acelea au rămas invalide apoi.Am desenat fericirea pe chipul tău ce semănacu o plajă pustie ,mirifică pe care n-o mai străbătuse nimeni.Fericirea de pe chipul tău era unzero mare și barat,ce părea să dureze.Dar a venit fluxul iar marea a inundat plaja sălbatică șimi-a șters opera.Mi-aș fi semnat opera cu o amprentă pe gîtul tău,ce părea rupt de mare,deplajă,de nisip și de soare și avea miros de mușețel și de aer de munte.Aș fi presat ușor degetelesubțiri,doar ca să știu că undeva,pe o plajă,un om trist cu un creion mecanic a desenat cîndvaun zero mare și barat ,pentru că nu a fost capabil de mai mult.

Conțu-Andone Georgiana,

clasa a IX-a,Colegiul

Național Nicu Gane

19

Să nu mă lași să mor

Să nu mă lași să morde dorul ochilor tăi albaștri ce au închis marea.Și-n pupile se zbat valurileși frămîntărileși ale ei,și ale mele

Și conturul buzelorce lungă vremeau trasat liniaorizontului meuce sunt,și au fost sărutatede alte buze blondedar nicicum de ale mele buze tinereși neatinsede îngeri răi ca tine.

Să nu mă lași să morde dorul tăuși de dorințace mă arde din prima clipăcînd ți-am întîlnit privireaaproape de mare și cu sarea în suflet...Să nu mă lași să mor

Conțu-Andone Georgiana,

clasa a IX-a,Colegiul

Național Nicu Gane

20

Paradox animalic

În seara de iulie, când luna măreaţă apare pe cerul pătat de sclipiri, iarliniştea inundă orizontul, am primit un impuls să mă avânt spre periferia oraşului.Acolo, în semiîntuneric mă va aştepta un necunoscut şi mă va conduce spre Lider.Atât am aflat din scrisoarea pe care am primit-o de la o pasăre cu penaj închis, cesemăna mai mult cu o cioară, dar mai uşor cu un ulm, când eram într-o expediţieîn munţi, săptămâna trecută.

„Greeeeşit!!” îmi ziceam încă de atunci. Cum să ies şi să mă avânt în neantulcare poate nici măcar nu-mi era adresat mie? Având în vedere ororile şi pericolulaflat la fiecare pas în propriul meu oraş, devenea o abilitate şi poate chiar un curajpentru mine să pornesc în căutarea răspunsului pe care Lideul mă asigura că seaflă în posesia lui. Am privit pentru o ultimă dată ceasul de pe peretele vopsit înalb al camerei mele, m-am întors şi am stăruit pe fotografia familiei melefrumoase, cu zâmbete largi pe faţă şi mă întrebam dacă mâine pe vremea astamama va plânge că nu mă găseşte, sau dacă voi dormi liniştită în aşternuturilemele înflorate. „Urmează să aflii, curaj!”.

Mi-am luat perechea de blugi negri, un tricou cu Rolling Stones şi geacaspălăcită şi am decis să ies cât mai uşor din casă, să-mi înşfac bicicleta sprijinităde gard şi să pedalez până la instrucţiunile din scrisoarea pe care am aşezat-o binela piept. Nu trebuia să o mai citesc, era totul în mintea mea, fiecare paragraf şiacel scris nesigur de om nepriceput, animalic.

Aerul era apăsător, iar luna plină, magică, mă fascina. Ajunsesem să fiucontrolată de pulberea ameţitoare, pe care o lăsa în jurul meu, cu fiecare metruparcurs cât mai aproape de destinaţie. Totul devenea fantomatic, chiar şi fluierul,ce parcă putea controla oile inexistente, dar care îmi transmisese o senzaţie plăcutăla auz. Eram controlată psihic, fizic şi nu mai puteam aştepta momentul întâlnirii.Roţile bicicletei reacţionau la impulsurile date de picioarele mele stângace, pânăcând am frânat brusc, realizând ca deja ajunsesem la cotitura, la locul în care ar fitrebuit să fie cineva. Am aşteptat, am ascultat liniştea şi tot ceea ce putea săînsemne un foşnet, însă nimic nu a apărut. M-am uitat la ceasul de mână şi amconstatat că în zece minute parcursesem jumătate de oraş.

Simţeam că era timpul şi un val de adrenalină mi-a cuprins corpul, unghiileîncepeau să mă doară, iar articulaţiile începeau să-mi trosnească când m-am aşezat

21

pe buturuga de care-mi sprijinisem bicicleta. Îmi admiram mâinile prea albe înlumina lunii, priveam cutele făcute de inelul de argint de pe mâna dreaptă şi măgândeam cu ce ojă mi-aş putea da unghiile prea mari ca să pară naturale. Am simţito atingere pe umăr şi când m-am întors un bărbat cam de douăzeci şi opt, treizecide ani, mă privea impasibil, stăruitor şi imperceptibil mi-a făcut semn să-l urmezîn păduricea din partea opusă drumului.

Am încercat să păşesc cât mai uşor posibil, să nu trosnească crengile subtenişii mei Adidas, şi în acelaşi timp să-l opresc pe călăuză şi să-i aflu măcarnumele, în cazul în care aş fi călcat într-o capcană şi aveam nevoie de ajutor. Dardistanţa dintre mine şi el devenise colosală; într-o secundă îi puteam atinge umărul,iar în altă secundă ar fi trebuit să alerg cu tot suflul meu potolit după el. Păreamagic. Până şi geaca lui de piele lucioasă, şi frizura dată cu gel, care se împreunala ceafă într-un V perfect mă făceau să mă opresc şi să-l văd cum se îndepărteazăîn mersul lui seducător şi puternic. Eram sigură că dacă ar fi fost să trecem pelângă un copac pe jumătate căzut, l-ar fi ridicat în propriile braţe, şi atunci i-aş fivăzut poate forţa animalică de care eram sigură că e în stare. În schimb, îi uitasemînfăţişarea până în momentul în care s-a întors spre mine şi mi-a arătat o cabanăînnegrită de întuneric şi de timp şi i-am putut observa ochii negrii cu pupileleînroşite, şi părul negru de tăciune.

Am încuviinţat şi am pornit înaintea lui până în faţa uşii, iar atunci el a bătutde trei ori în colţuri diferite ale texturii şi culorii lemnului. Ne-a deschis o femeieşi ne-a poftit într-o încăpere plină de pisici, care şi-au ridicat cozile şi spatele cândam intrat, luându-şi o postura de luptă, care m-a făcut să mă dau doi paşi înapoişi să-mi doresc să nu fi plecat niciodată de acasă. Misteriosul m-a invitat să intruîntr-o cameră, în mijlocul căreia se afla un birou. Lângă fereastră stătea un omînalt, iar când s-a întors să mă privească i-am zărit faţa încadrată într-un păr luciosşi lung; nasul îi era puternic pronunţat, cu o barbă ce se împreuna sub forma unormustăţi lungi şi groase, iar ochii- ochii îi erau atât de negri, încât am putut jura căpot vedea dincolo de ei. A fost singurul care a rupt tăcerea:-Mehno, poţi pleca! a spus el, privindu-mi tresărirea la rostirea numelui celui caremă îndrumase. Iar tu, a continuat el, tu poţi lua loc pe canapea!Am executat ce mi-a cerut şi am aşteptat să aflu motivul pentru care mă aflamaici, în toiul unei nopţi fierbinţi şi înăbuşitoare.-Arată-mi umărul stâng! mi-a poruncit el, fermecându-mă cu tonul vocii saleputernice.

O clipă a durat până să mă dezmeticesc şi să mă întreb cum de ştia că am

22

un semn pe umărul stâng. Nici măcar mama nu ştia de existenţa lui- mereu aveamgrijă să-l ascund sub mânecile tricourilor, având în vedere faptul că a apărut înnoaptea în care pisica mea, Minnie, m-a atacat. Îmi amintesc că mă trezisemiorlăitul ei, când am văzut-o zgâindu-se la icoana de pe perete şi încercând săsară pe ea, să o dea jos. E irelevant faptul c-am încercat să o opresc, să o iau înbraţe şi să o calmez- tot ce a făcut a fost să-şi întoarcă colţii spre umărul meu şisă şi-i înfingă în pielea mea. După ce m-am curăţat, în baie, am vrut să-mipedepsesc pisica, dar când am ajuns înapoi în dormitor, geamul era deschis,perdeaua fâlfâia şi pisica mea nu era nicăieri. Am aşteptat-o să apară câteva ore,zile, dar n-a făcut-o. Cumva cred că-şi meritase soarta de a umbla pe străzi, fărăun adăpost.

Mi-am dat geaca jos şi mi-am dezgolit umărul, iar atunci el a zâmbit- unzâmbet superior, distant.-Ştii ce eşti? m-a întrebat uitându-se fix în ochii mei.-O fată de şaptesprezece ani, elevă, normală..-Nu! m-a întrerupt el brutal. Nu! Tu eşti o creatură, o felină, un animal al nopţii !-O CREATURĂ?l-am întrebat uimită de uşurinţa cu care vorbea despre asta. Îlcredeam, pentru că din momentul în care m-a atacat Minnie, animalele au începutsă se ferească de mine, să mă latre, să se agite; şi până şi preotul din oraş stăruiacu privirea lui credincioasă asupra mea, până când enoriaşii, mai ales bătrânele seuitau la mine, cu ochii lor mari şi-şi scuipau în sân. Nu ştiu ce vedeau la mine, nuştiu dacă vedeau prin mine. Încă îmi priveam unghiile nefiresc de mari şi deascuţite. „Ca nişte Gheare!!” mi-am imaginat. L-am privit pe cel din faţa mea cufurie.-S-a întâmplat ceva? Şi un zâmbet îi apăruse în colţul buzelor. Acelaşi tip dezâmbet.-Sunt furioasă! Cum de-aţi putut să mă ademeniţi aici, în cabana asta? Şi ce aveţide gând să faceţi cu mine? Experimente? Nu ştiu să mă lupt, nu ştiu ce Dumnezeuînseamnă semnul de pe braţ şi nici măcar nu ştiu cum te cheamă. Am citit destulecărţi la viaţa mea cât să constat că nu o să-mi dai drumul de aici, şi că tu eşti şeful.Pun pariu că dacă încerc să ies pe uşă, o să mă plezneşti sau o să-ţi chemi oameniisă mă injecteze cu nu ştiu ce somnifer. Aberez?-Nu! Dimpotrivă, ai mare dreptate! Şi acum am să încep să-ţi explic ce cauţiaici!mi-a spus în timp ce s-a aşezat pe scaunul de la birou, făcându-l să se legeneîn spate. Tot ceea ce simţi tu în nopţile cu lună plină, e setea de luptă şi nevoia dea fi prădător. Nu eşti vârcolac. Noi nu credem în aşa ceva. În schimb, eşti o creatură

23

a întunericului, o creatură magică, apărută cu ajutorul incantaţiilor şi a puteriivrăjitoarelor încă din secolul al XVII-lea. E un blestem, întrucât ai fost muşcatăde o felină însemnată. Eşti de-a noastră acum, iar tot ceea ce putem face acumpentru tine, e să te alături nouă şi să începem lupta contra cronometru. În douănopţi vom ataca Forţele supreme. Trebuie să te pregăteşti.

Şi s-a ridicat, şi m-a poftit afară din birou. Am intrat singură în încăpereacare mai adineauri era plină de pisici, şi care acum era plină de oameni, cu vârstecuprinse între 17-30 de ani, şi care beau un lichid verzui din nişte paharetransparente. Mehno a venit lângă mine şi mi-a explicat că va fi instructorul meupentru următoarele 24 de ore. Nu ştiam ce avea să însemne asta. Nu ştiu dacă aveasă fie bine pentru mine. Tot ceea ce ştiam e că m-am avântat în acest drum şi căştiu calea spre casă. Când am ieşit afară la îndemnul noului meu şef, am avuttendinţa de a fugi, dar m-am împiedicat şi am căzut pe pământul fierbinte.-Nu e o ideea prea bună, să ştii!mi-a spus Mehno. Tot ce trebuie să faci e să-ţiinterzici a te elibera sau a căuta libertatea. Acum lumea ta e aici! -Tu de cât timp trăieşti aici? l-am întrebat, ignorând faptul că se uita constant laceas; neglijând ideea că avea să mă omoare sau ceva de genul acesta.-De 10 ani. Nu e atât de mult pe cât pare. A sosit timpul!mi-a zis, iar mâna lui s-a întins spre a mea, ca şi cum ar fi trebuit să facem cunoştinţă. M-am dat un pasîn spate şi i-am întâlnit privirea sigură. Trebuie să săvârşim un ritual până când tuvei putea deveni o felină. Trebuie să-mi dai mâna! Şi i-am dat-o. Cumva aveamîncredere în el.

Imediat după aceea a scos un cuţit mic, de genul celor de tăiat hârtie, doarcă era cu mult mai ascuţit şi mi-a crestat pielea palmei, urmând a imita aceastătehnică şi pe propria sa piele, în final unindu-ne mâinile într-o strânsoare puternică.

Am început să urlu, să ţip şi să nu mă mai pot controla. Era durere- dar nudin cauza micii tăieturi. Ceva se rupea din mine, din sângele meu, din carnea meaşi se ducea spre el, contopindu-se într-un mare abis de perfecţiune animalică.Măruntaiele mele explodau în interior precum o grenadă declanşată de forţelelunii.

Când am deschis ochii eram la nivelul buturugii pe care stătusem până săvină Mehno. Aveam blană şi gheare. Şi articulaţii, şi perniţe şi colţi. Iar lângă minestătea instructorul meu, cu o haină îmblănită neagră, iar ochii îi erau aceiaşi, negricu pupile roşiatice. A început să-mi vorbească mieunând, iar eu i-am răspuns cătotul e în regulă acum.

Nu mai exista cale de scăpare. Eram într-o continuă luptă a universului, o

24

luptă ce urma să se dea între mine şi acesta, în spatele căruia exista o armată defeline primejdioase, şi al cărui blestem urma să fie rupt prin bătălia finală. Nueram pregătită, dar dacă acesta-mi era destinul, trebuia să o fac imediat. Forţelesupreme erau vrăjitoarele care trebuiau să rupă dezastrul de secole, prin luptă,nevoite să distrugă o rasă neumană prin putere şi ajutor. Iar noi trebuia să leconvingem, să ne răzbunăm pentru capacitatea lor de a răni şi de a pedepsi, pentruca în final să putem trăi o viaţă normală, să ne rupem de forţele absolute ale luniişi de hibridizarea existentă în propriile noastre suflete. Nu mai exista nicio calede scăpare. Nicio…

Diaconiţa Alexandra

25

Loc

Născut la Rădăuți în anul revoluției, Mircea Teleagă pare un nume predestinat în a converticotidianul,viața obișnuită și spațiul istoric în adevărul operei de artă . Numită sugestiv LOC,expoziția de la Centrul de Arhitectură,Cultură Urbană și Peisaj « Uzina de Apă » din Suceavareunește tablouri pictate la Londra în ultimii aproximativ doi ani și care au ca singură temăexplorarea unor spații și locuri .

Evocînd copilăria,Mircea își amintește cum a descoperit în pădure un obuz.Astfel i sedezvăluie faptul că locul acela a trăit mai multe evenimente decît și-ar fi putut închipui în acelmoment.Acest lucru devine mai tîrziu în viața artistului o temă obsedantă.

Spațiile reale ,ceea ce există în spațiul fizic ,natura evenimentelor petrecute la un momentdat devin trăire.

Astfel artistul descopera ca gîndirea curentă siluește caracterul de lucru al lucrului pînă labanalitate și de aici nevoia de a interveni asupra acestui spațiu banal cu un ochi transformatorcare ridică cele percepute în mod obișnuit la nivel de adevăr al operei de artă .

Chiar dacă nu a avut o experiență directă cu aceste locuri,Mircea Teleagă imagineazălucrări care pornesc de la un cumul de informații despre fapte și locuri la care nu a partici-pat.Titluri de lucrări ca Epoca rațiunii de beton ,Copacii nu au existat sunt metafore care neduc cu gîndul la violență,conflict, minciună,cenzură exprimate cu ajutorul accentelor slabe delumină, a tonurilor dominante de gri și a contrastelor puternice dintre structurile brutale dinbeton și natura înconjurătoare.

Zidurile ,betonul,ruinele apar estompate în planul secund evocă timpuri pierdute ale istorieiiar în față țîșnesc linii verticale de lumină traducînd în spațiu ascendentul naturii asupra dra-melor istoriei.

Suprafețele de lucru mari impun un limbaj artistic care manipulează distanțe perspectiveși profunzimi cu accente de sensibilitate care arată că marea artă nu l-a părăsit pe om.

Călin Dănilă și Fetcu Mihai Cristian(Fotografii: Fetcu Mihai Cristian)

26

Colectivul de redacţieRedactor şef: Mihai Cristian FetcuRedactor adjunct: Ana-Maria CojocaruWebdesigner: Constantin LunguTehnoredactor: Bogdan LeonteEditor: Ramona DănilăColaboratori: Alma Gavril Ursache

Luisa TanasăCălin DănilăPalade ȘtefanaPalade IoanaRaluca-Gabriela CosteaDiaconiţa AlexandraConțu-Andone GeorgianaCristi Cozma