studiumstudium.ugal.ro/articole_studium/numere/revista-studium, nr. 1 (3... · preambul la intrarea...

STUDIUM

Revista studenţilor, masteranzilor şi doctoranzilor în istorie FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE ŞI TEOLOGIE

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS”DIN GALAŢI

Anul al II-lea, numărul 1 (3), ianuarie-iunie 2012

STUDIUM

Revista studenţilor, masteranzilor şi doctoranzilor în istorie FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE ŞI TEOLOGIE UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI

Anul al II-lea, numărul 1 (3), ianuarie-iunie 2012

Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie

Departamentul de Istorie

Strada Domnească nr. 111, cod 800.201, Galaţi, România

www.istorie.ugal.ro e-mail: [email protected]

STUDIUM

Revista studenţilor, masteranzilor şi doctoranzilor în istorie

Comitetul ştiinţific:

lect. univ. dr. Constantin Ardeleanu; prof. univ. dr. Ionel Cândea; lect. univ. dr. George Enache; conf. univ. dr. Mihaela Liuşnea;

lect. univ. dr. Decebal Nedu; lect. univ. dr. Constantin Stan; lect. univ. dr. Arthur Tuluş; asist. univ. drd. Eugen Zuică

Colegiul de redacţie:

Bogdan Rusu (redactor şef)

Alina-Daniela Bîzgă; Corina Buţea; Cristian Constantin;

Alexandru Covrig; Adina Ginghină; Adina Guţu (redactori)

Tehnoredactare computerizată: Cristian Constantin

Coperta: fostul Institut „Notre-Dame de Sion”, în prezent sediu al Facultăţii de Istorie, Filosofie şi Teologie, Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi.

ISSN 2248 – 2164 ISSN – L 2248 – 2164

http://www.istorie.ugal.ro/

CUPRINS/SUMMARY

Preambul……………………………………………..……………………………………5 Studii antice/Ancient studies Bogdan RUSU Pirateria în lumea greacă din secolul V î.Hr. şi până la Alexandru

cel Mare……………………………………………………………………………………………….7 Piracy in the Greek World from the Fifth Century B.C. to the Reign

of Alexander the Great Alexandru COVRIG Cultul Cybelei. Studiu de caz privind descoperirile arheologice care

atestă cultul Cybelei în Dacia romană şi Moesia inferior……………………….19 The Cult of Cybele Case-Study of the Archaeological Discoveries

which Attest the Cult of Cybele in Roman Dacia and in Lower Moesia Cronica/Chronicle

Vlad Andrei MARAVELA Implicarea boierilor munteni pe pieţele oraşelor în timpul secolului

al XVII-lea……………………………………………………………………………………......39 The Involvement of Wallachian Boyars on the Town Markets during

the Seventeenth Century Adina GUŢU Consideraţii privind fondarea societăţii lui Iisus………………………...51 Consideration on the Foundation of the Society of Jesus Roxana STANCIU Influenţa iluminismului în Ţările Române……………………………..…..65 The Influence of the Enlightenment in the Romanian Principalities Daniela-Andreea IFRIM Evoluţia învăţământului românesc de la legea instrucţiunii publice

(1864) la legile reformatoare ale lui Spiru C. Haret…………….………………….71 Evolution of Romanian Education from the Law of Public

Instruction (1864) to Spiru C. Haret’s Reforms

Istorie locală/Local history Cristian CONSTANTIN Reclamă şi publicitate în publicaţiile brăilene (1929-1940)………….89 Advertising and Publicity in the Publications from Brăila

(1929-1940)

Recenzii şi note bibliografice/Book reviews and bibliographical notes Jean François Soulet, Istoria Europei de Est de la al doilea război

mondial până în prezent, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pp. 239. (Alexandru COVRIG)………………………………………………………………………………………….103

PREAMBUL La intrarea în cel de al doilea an al existenţei sale, colegiul de redacţie al

revistei „Studium”1, al discipolilor Departamentul de Istorie din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, consideră că este extrem de necesar să prezinte, pe lângă realizările primului an de activitate, condiţia de istoric al epocii în care trăim.

Ce înseamnă astăzi concepţia istorică, mai cu seamă după ce o serie de istorici domină spaţiul public nu din postura „meseriei” practicate, ci din cea a omului de stat sau a moderatorului, analistului politic, rămâne o interesantă temă de dezbatere. Cu certitudine, în ciuda schimbărilor istorice produse în ultimul secol, condiţia de istoric implică participarea, ca în mai toate perioadele istorice, la treburile publice, dar nu şi părăsirea menirii sale. Acum, mai mult ca oricând, „este necesar nu ca o parte din societate să ia contra alteia o anumită atitudine, căutând s-o convingă” pe cealaltă de anumite greşeli ale trecutului, ci „se cere altceva: o întreagă societate care să se simtă solidară dacă vrea să trăiască”2. Da dar cum rămâne cu studiului istoriei contemporane, care implică şi trebuie, cel puţin în climatul academic, să se bucure de vechiul principiu humboldtian Lehre und Forschung3, coroborat de un altul mai vechi aparţinând antichităţii, sine ira et studio. Sunt lucruri pe care unii dintre noi trebuie să le rezolve.

Cum tinerii istorici de la Dunărea de Jos şi-au asumat drept model pentru existenţa lor două dintre programele existente în acest spaţiu cultural, programul iniţiatorilor interbelici ai „Analelor Brăilei”4 şi pe cel al „Analelor” de istorie al Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, nu rămâne decât să nu se abată de la „legea” lor, lucru greu respectabil în cadrul societăţii actuale. Nevoia de modele, idee existentă încă din antichitate, dar care subliniază mereu condiţia, ca nevoie pentru evoluţia societăţii, depăşirea maeştrilor de către discipoli, rămân de remarcat pentru anul 2011 activităţile întreprinse de cei care alcătuiesc Departamentul de Istorie al Facultăţii. Fie că vorbim de stagii de cercetare în străinătate, de publicarea de volume sau pur şi simplu de participare la manifestări publice, ele reprezintă acţiuni care nu fac altceva decât să confirme aplicare temeinică de către magiştrii a principiului humboldtian.

1 „Studium” – revista studenţilor, masteranzilor şi doctoranzilor în istorie ai Facultăţii de Istorie, Filosofie şi Teologie din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi. Disponibilă în format electronic pe site-ul facultăţii la adresa: www.istorie.ugal.ro. Toate informaţiile electronice din acest material au fost consultate la data de 11 februarie 2012. 2 N. Iorga, Ce înseamnă astăzi condiţia istorică, în „Revista Istorică”, an XXV, nr. 1-3, Datina Românească, Vălenii de Munte, 1939, p. 2. 3 Vasile Lica, Praefatio, în „Analele Universităţii Dunărea de Jos”, Galaţi, fascicola XIX Istorie, anul I (2002), nr. 1, Galaţi, p. 2. În format electronic la adresa: http://www.istorie.ugal.ro/anale/1/100%20PREFATA.pdf. 4 Revistă de cultură regională editată încă din 1929 de un comitet de conducere din care făceau partea Nae Ionescu, Radu Portocală, Paul Demetriad şi Gh. T. Marinescu, ultimul fiind liderul mişcării. La acestea colaborau figuri marcante ale vremii, precum N. Iorga sau M. Sebastian.

http://www.istorie.ugal.ro/

6 Studium, anul al II-lea, nr. 1 (3).

Pe parcursul anului 2011, tinerii membrii ai Departamentului de Istorie au întreprins campanii de cercetare în locuri şi comunităţi diverse, dar şi de stabilire de contacte şi relaţii necesare întreprinderii actului de cercetare academică. De la arhivele şi bibliotecile Regatului Unit, Paris şi până la prea puţin cercetatele surse documentare disponibile la Odessa şi arhivele vechii Republici a Ragusei, din Dubrovnik. De asemenea, cronicarul trebuie să menţioneze lansarea, la începutul acestui an, după multe strădanii din partea autorilor, a volumului La frontierele civilizaţiilor. Basarabia în contextul geopolitic, economic, cultural şi religios5, dedicat manifestărilor prilejuite de sesiunea internaţională desfăşurată în oraşul de la malul Dunării în toamna anului 2010. De asemenea, nu trebuie uitate premiile obţinute pentru activitatea desfăşurată în anul precedent, cum ar fi cele ale revistei „Dunărea de Jos”6 din Galaţi sau distincţiile obţinute de colaboratorii noştri la decernarea Premiilor Academiei Române7.

De partea cealaltă, manifestările colegiului de redacţiei nu au fost puţine, iar cea mai animată dintre toate a rămas participarea multora dintre ei la Sesiunea de comunicări ştiinţifice8 din luna mai a anului precedent, dar nu trebuie uitate nici stagiile de săpături arheologice desfăşurate pe şantierele arheologice de la Negrileşti, Ibida, Argamum sau Noviodunum, din lunile de vară ale anului precedent9. Cu menţiunea de a aminti conştient doar unele dintre numeroasele activităţi ale celor care împreună formează Departamentul de Istorie.

Nu în ultimul rând trebuie să le mulţumesc tuturor care au participat, fie cât de puţin, la apariţia acestor numere ale revistei noastre, care rămân o moştenire pentru cei ce vor păşi pe urmele temerarilor din 2011.

Ne rămâne doar să continuăm o lupta începută în urmă cu an. Numai continuitatea şi respectarea tradiţiei pot construi o societate puternică, durabilă, în care spiritul solidarităţii10 să domine asupra tendinţei de individualism, lucru prea des întâlnit printre adepţii muzei Clio.

Cristian CONSTANTIN Brăila – Galaţi, Februarie 2012

5 La frontierele civilizaţiilor. Basarabia în contextul geopolitic, economic, cultural şi religios, Editura Partener – Galaţi University Press, Galaţi, 2011. Volum realizat cu sprijinul Guvernului României – Departamentului pentru Românii de pretutindeni. Volum disponibil la adresa: http://www.istorie.ugal.ro/ISTORIE/CERCETARE/BASARABIA.pdf şi: http://migl.ro/. 6 Premiile revistei „Dunărea de Jos” a Centrului Cultural Dunărea de Jos din Galaţi. Manifestare promovată şi prezentată de mass-media. Vezi: http://www.viata-libera.ro/caricatura-zilei/26299-ieri-la-centrul-cultural-%E2%80%9Edunarea-de-jos%E2%80%9D-premiile-revistei-%E2%80%9Edunarea-de-jos%E2%80%9D. 7 Vezi: http://www.acad.ro/com2011/pag_com11_1215.htm. 8 Vezi mai multe referiri la activităţile desfăşurate de către componenţii Departamentului de Istorie la adresa: http://www.istorie.ugal.ro/ACTIVITATI.htm. 9 Vezi mai multe informaţii la: http://dekebalos.home.ro/practica.html. 10 Vezi N. Iorga, Individualism şi solidaritate în desvoltare istorie, în „Analele Academiei Române” Memoriile secţiunii istorice, seria a III-a, tom. XXII, mem. 3, Bucureşti, 1940.

http://www.istorie.ugal.ro/ISTORIE/CERCETARE/BASARABIA.pdf

http://migl.ro/

http://www.istorie.ugal.ro/ACTIVITATI.htm

http://dekebalos.home.ro/practica.html

Bogdan Rusu*

PIRATERIA ÎN LUMEA GREACĂ DIN SECOLUL AL V-LEA Î. HR. ŞI PÂNĂ LA ALEXANDRU CEL MARE

Piracy in the Greek World from the Fifth Century B.C. to the Reign of Alexander the Great

Abstract: The Peloponnesian War brought to the Greek world a new enemy,

the pirates, with a different type of warfare, with different actions from classical warfare. The pirates had been used by the Greek generals as auxiliary units for their army in all conflicts between the Greek states in the fifth and fourth centuries B.C. Alexander the Great was the one who freed the sea from the pirates’ control and secured the sea for merchant ships.

Keywords: Peloponnesian War, pirates, Greek states, Athens,

Macedonia.

* Pirateria a însoţit oamenii de la primele manifestări ale navigaţiei.

Acest fenomen este unul din cele mai des întâlnite în antichitate. Evoluţia şi scara manifestării pirateriei sunt strâns legate de apariţia şi consolidarea unui stat mai important care îşi extinde controlul şi asupra mării, încercând o securizare a acesteia în folosul propriilor interese economice.

Grecii aveau două cuvinte care pot fi traduse prin pirat: leistes şi peirates, plus un alt termen întâlnit mai ales în literatură – katapontistes. Leistes derivă din aceeaşi rădăcină leis, care înseamnă a tâlhări sau a jefui. Termenul peirates este sosit mai târziu în vocabularul grec antic, căci el nu apare la nici un scriitor al perioadei greceşti clasice1. Cea mai timpurie datare pentru termenul de peirates este reprezentată de o inscripţie attică din Rhamnous de la mijlocul secolului III î. Hr2. Autorii antici, pentru a face diferenţa între piraţi şi tâlhari se foloseau fie de un adjectiv, fie o anumită particulă, fie de un alt cuvânt, mai puţin uzitat care să se traducă tot prin pirat. Cel mai folosit era katapontistes care se referea la desemnarea piraţilor.

Sfârşitul secolului V î. Hr. va oferi pirateriei prilejul de a se reafirma. Acest lucru se va datora unui conflict care va cuprinde întreaga lume greacă şi care va duce la împărţirea în două tabere, constituite în jurul celor două puteri care se vor confrunta: Atena şi Sparta. Lipsa de autoritate de la acest

* Masterand anul I, Spaţiul Românesc între Orient şi Occident, Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie de la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi. 1 Ph. De Souza, Piracy in the Graeco-Roman World, 1999, p. 9.

2 E. Will, Histoire politique du monde hellénistique (323-30 av. J.-C.) I-II, 1979, pp. 223-224.


moment va permite pirateriei să atingă cea mai mare amploare din întreaga istorie a grecilor.

Hartă Războiul Peloponesiac3

Războiul Peloponesiac (431 – 404 î.Hr.) a fost, conform istoricului

său Thukydides, mai mare decât orice alt conflict anterior în istoria grecilor, implicând mii de soldaţi şi marinari şi sute de vase.

Thukydides notează diversele forme ale războiului în diferite zone de conflict, de la luptele între hopliţi şi bătăliile de trireme la acţiuni de „guerilă” şi jaf cu forţe pe care deseori istoricul antic le identifică ca piraţi4.

Istoricul grec face diferenţa între războiul tradiţional şi ceea ce el numeşte leisteia (a jefui), o formă a războiului pe care spartanii nu o cunoşteau până la acest moment5.

3 http://www.utexas.edu/courses/introgreece/lecture_27.html consultat la 18. 10 .2011. 4 Thukydides, Războiul Peloponesiac: II. 32, II. 69, III. 51. 5 Ibidem, IV. 47.

http://www.utexas.edu/courses/introgreece/lecture_27.html%20consultat%20la%2018


Tot în timpul războiului peloponesiac apare şi noţiunea de represalii, îndreptate împotriva inamicului pentru pagubele produse prin incursiunile de jaf asupra teritoriului sau vaselor sale ori ale aliaţilor. Indiferent dacă aceşti atacatori foloseau vase sau atacau pe uscat asemeni tâlharilor, obiectivele lor erau unele politice, deşi, indiferent de metodele lor, în ochii lui Thukydides toate acestea erau sub limitele războiului tradiţional.

Conform lui Thukydides, metodele adoptate de atenieni în faţa acestor incursiuni au fost fortificarea Atalantei pentru a proteja Eubeea şi trimiterea unei flotile în regiunea Kariei şi Lyciei pentru a preveni atacurile piraţilor peloponesiaci împotriva vaselor comerciale ce veneau din Pharsalos şi Phoinike în Marea Egee6. Expediţia kariano-lyciniană nu a avut succes; comandantul său, Melesandros, a pornit într-un marş în interiorul insulei pentru a lua tribut de la locuitorii insulei dar a fost învins de forţele aliate.

O altă metodă folosită de atenieni în timpul acestui conflict era aceea de a cere aliaţilor să nu permită piraţilor să le folosească porturile ca baze. O astfel de clauză a fost descoperită în două tratate din 427-424 î. Hr., între Atena şi Mitilene (găsit în insula Lesbos), şi între Atena şi Halieis (descoperit în estul Peloponesului)7.

Cel de-al doilea tratat specifică: „Oamenii din Halieis să pună la dispoziţia atenienilor portul lor şi să îi ajute cât mai curând. Nu au voie să primească piraţi, să practice pirateria sau se alăture vreunei campanii împotriva Atenei"8. Cererea de a pune la dispoziţia atenienilor portul pare să indice folosirea sa ca bază pentru flota ateniană în incursiunile de jaf asupra ţărmurilor Peloponesului.

Identificarea piraţilor implicaţi în acţiunile descrise de Thukydides este dificil de realizat. Uneori este specificată originea vaselor şi a echipajelor, dar deseori nu apare nici o indicaţie, ci doar o simplă generalizare. Cei pe care Atena încearcă să-i oprească în încercarea de a se stabili în Karia şi în Lycia în 430-429 î. Hr. sunt descrişi de Thukydides ca peloponesiaci9.

Către sfârşitul Războiului Peloponesiac, flota Spartei pare să fi atras de partea ei piraţi, gata de a căuta oportunităţi pentru incursiuni împotriva inamicilor săi. Când Lysandros a vrut să transmită mesajul victoriei spartane de la Aigospotamoi la Sparta, în 405 î.Hr., el a ales ca mesager un pirat milesian, Theopompos10.

Cu cât sfârşitul războiului era mai aproape, atenienii aveau nevoie din ce în ce mai mare de finanţe pentru a continua lupta, astfel că au apelat la acţiuni de piraterie pentru a le obţine. Ei şi-au îndreptat atenţia către oraşele greceşti din Asia Mică şi cele helespontine. Alkibiades este un bun exemplu al generalului devenit pirat. În 410-409 î. Hr. el jefuieşte satrapia

6 Ibidem, II. 32; II. 69. 7 Inscriptiones Graecae I: 67-75; Inscriptiones Graecae I: 77.6-10 8 Ph. De Souza, op. cit., p. 32. 9 Thukidides, op. cit., II. 70. 10 Xenophon, Hellenicele: II. 1. 30.


guvernatorului persan Pharnabazos. Plutarch spune că a permis preoţilor şi preoteselor să plece fără a cere răscumpărare, dar a atacat apoi oraşul Chalkedon cu intenţia de a obţine cât mai mulţi bani. Din nefericire pentru el, tot tezaurul oraşului fusese mutat în Bythinia pentru siguranţă, acţiunea sa fiind anticipată de locuitori. După ce se îndreaptă cu armata către Bythinia va încheia un tratat de prietenie11.

Diodor descrie şi el acţiunile lui Alkibiades din 408 î. Hr., după ocuparea unei fortăreţe la Andros: „El a mers cu forţele sale pentru a prăda Kosul şi Rhodosul şi a strâns mari cantităţi de pradă pentru plata soldaţilor săi”12. Tot la Diodor, apare menţiunea unei alte incursiuni de pradă a lui Alkibiades, în 407 î. Hr., încheiată cu o pradă însemnată şi prizonieri13. Alkibiades a profitat de mobilitatea vaselor sale şi de capacitatea de intimidare a flotei sale. El nu poate fi catalogat ca pirat, dar metodele sale pot fi descrise cu termenul de piraterie.

Asemenea metode au continuat să fie utilizate de armatele şi flotele oraşelor-state greceşti şi în secolul IV î. Hr. Faimosul general atenian Iphikrates a folosit vasele de tip leistai pentru acţiunile sale din regiunea Helespontului în timpul războiului corintic (395-387 î. Hr.), asemenea adversarilor săi şi altor generali acuzaţi de a acţiona în acelaşi mod cu al piraţilor în secolul IV î. Hr.14.

Tiranul tesalian Alexandros din Pherai, unul din personajele importante de la mijlocul secolului IV î. Hr., apare menţionat ca pirat în majoritatea înregistrărilor istorice. Se pare că ar fi căpătat această etichetă ca rezultat al atacurilor sale asupra Cicladelor şi nu pentru acţiunile sale din teritoriul Greciei continentale, dar metodele sale nu diferă de cele ale contemporanilor. Diodor îl compară cu Evagoras din Cipru15.

Practica raidurilor ca represalii era o problema destul de importantă, atât pentru atenieni cât şi pentru ceilalţi greci, în prima jumătate a secolului IV î. Hr.

În 389 î. Hr., în timpul războiului corintic, harmostele spartan Eteonikos, care avea baza la Aigina, cu sprijinul eforilor de la Sparta, a adunat dintre locuitorii insulei voluntari pentru a ataca Atica. Ca răspuns, atenienii au trimis o armată de hopliţi, sub comanda generalului Pamphilos. Ei au construit un zid de asediu pentru a bloca oraşul şi au trimis 10 trireme pentru a stopa orice încercare de sprijin. Amiralul spartan Teleutias a îndepărtat vasele ateniene, dar fortificaţiile au rezistat câteva luni, timp în care a fost trimisă o altă flotă ateniană care a îndepărtat forţele spartane16.

11 Plutarh, Alkibiades: XXIX. 3. 12 Diodor, Historical Library: XIII. 69. 5. 13 Ibidem, XIII. 73. 14 Xenophon, op. cit., IV. 8. 35; W. K. Pritchett, The Greek State at War V, Berkeley, 1991, pp. 82-85. 15 Diodor, op. cit., XV. 95. 1; Xenophon, op. cit., VI. 4. 35. 16 Xenophon, op .cit., V. 1. 1-5.


Teleutias preia controlul forţelor spartane învinse de atenieni şi atacă vasele negustorilor din portul Pireu şi alte vase de-a lungul ţărmurilor Aticii17.

Aceste raiduri şi contra-raiduri arată cât de neclară era distincţia dintre război şi piraterie în secolul IV î. Hr. Xenophon notează că locuitorii insulei Aigina făceau un comerţ paşnic cu Atena înaintea lui Eteonikos. Ei au trecut de la o metodă aducătoare de profit, comerţul, la o alta, pirateria. Ei doar au beneficiat de justificarea unor astfel de acţiuni, oferită de acţiunea spartanilor, chiar dacă nu aveau o dispută cu atenienii18.

În Panegiricul lui Isokrates, redactat pe la aproximativ 380 î. Hr., acesta se plânge că piraţii conduc marea. El se referă la activităţile întreprinse de numeroşi indivizi oportunişti, cu sau fără legitimitate, ei fiind în legătură cu numeroasele forţe navale care acţionau în Marea Egee în această perioadă19.

În discursul său împotriva lui Timokrates, Demosthenes descrie un incident care s-a petrecut în 355 î. Hr. Câţiva ambasadori atenieni, în timp ce călătoreau către Mausolos din Karia cu o triremă, au capturat un vas egiptean20.

Frecvenţa cu care vasele ateniene şi comandanţii lor făceau confiscări este întâlnit adesea în comentariile discursului lui Demosthenes. În criticile lui despre decretul propus în 352 î. Hr. de Aristokrates în favoarea lui Charidemos care căuta să facă o crimă pentru a-i face rău, Demosthenes argumentează că prevenirile cuiva l-au făcut să reziste mercenarilor euboieni şi l-au întors pe generalul atenian din a face un act nedrept. Ceea ce spune Demosthenes pare a fi un scenariu valabil, pentru că frecvent generalii luau oameni şi proprietăţi prin forţă. Astfel, cineva s-a legitimat şi a rezistat lui Charidemos şi l-a ucis, fiind arestat pentru încălcarea decretul lui Aristokrates21.

Un alt discurs al anului 359 î.Hr., susţinut în faţa sfatului atenian, indică faptul că, în multe cazuri, flota întreţinută de cetăţenii Atenei îndepărta oamenii şi proprietăţile provocând represalii împotriva cetăţenilor atenieni şi devenind foarte periculos pentru ei să călătorească. Această problemă este ilustrată de cazul atenianului Nikostratos care urmărea nişte sclavi fugitivi când a fost capturat de o navă de război şi a fost vândut ca sclav pe insula Aigina. Noul său proprietar l-a răscumpărat pentru 26 de mine, bineînţeles cu un profit uriaş22.

În 350 î. Hr., după mai mult de un secol de războaie între polisurile din centrul şi sudul Greciei, deseori fiind implicate şi comunităţile greceşti din Marea Egee sau Asia Mică, şi uneori intervenind în luptă şi grecii din Sicilia sau sudul Italiei, balanţa politică a lumii greceşti s-a schimbat prin

17 Ibidem, V. 1. 14-24. 18 Ibidem, VI. 2. 1. 19 Isokrates, Panegyricus: IV. 115. 20 Demosthenes, Against Timokrates. 21 Demosthenes, Against Aristocrates: XXIII. 60-1. 22 Demosthenes, Against Nicostratus: LIII. 6-7.


ridicarea unei noi puteri – regatul Macedoniei. În secolul IV î. Hr., plângerile Atenei în ceea ce priveşte pirateria erau deseori corecte, judecând după operele lui Demosthenes sau ale colegilor săi oratori.

Filip al Macedoniei şi aliaţii săi erau o ţintă favorită pentru acuzaţiile de promovare a pirateriei. În discursul său despre regalitate, rostit în 330 î. Hr., Demosthenes susţinea aceasta, dar pentru puternica politică dusă faţă de Filip vor suferi atacuri din partea piraţilor din insula Euboia. Rivalul său, Aischines, îl acuzase şi el pe Filip, înainte ca monarhul macedonean să fie responsabil de un atac al piraţilor asupra Phrynonului şi Rhamnosului care ar fi încălcat armistiţiul sacru din timpul jocurilor olimpice, o culpă pe care Filip pare să o fi acceptat23.

Regele macedonean este, de asemenea, acuzat direct de a acţiona ca un pirat, jefuind vasele comerciale în beneficiul propriu, practică care l-a făcut pe Demosthenes să îl numească „piratul grecilor”24.

Cu toate că el condamnă frecvent asemeni acţiuni din partea lui Filip, Demosthenes era pe deplin conştient de utilitatea metodelor piratereşti şi a mers atât de departe încât a devenit un susţinător al acestor metode în conflictul împotriva Macedoniei25.

Diferenţa dintre războiul legitim şi piraterie era adesea doar o problemă de opinie şi interpretare. Filip însuşi a încercat să liniştească temerile atenienilor eliberând fără a cere răscumpărare cetăţenii atenieni căzuţi la capturarea Olynthosului în 348 î. Hr. El a încercat să contracareze ceea ce a văzut ca o prezentare partinică, nedreaptă a acţiunilor sale, de către oratori ca Demosthenes, prezentându-şi propria versiune a episodului, într-o scrisoare trimisă atenienilor în 342 î. Hr.26.

În 342 î. Hr. Demosthenes a fost chemat să apere acţiunile generalului atenian Diopeithes, care fusese în fruntea unor mercenari care au escortat clerici atenieni către o aşezare din Tracia. În timpul apărării locuitorilor atenieni împotriva vecinilor cardieni el a purtat conflictul mult mai departe în Tracia, răvăşind câteva din teritoriile lui Filip al II-lea. Regele, care la acest moment avea un tratat de pace cu Atena, a trimis atenienilor o scrisoare, în care se plângea de acţiunile lui Diopeithes, care se adăuga la criticile altor aliaţi ale căror vase fuseseră capturate în regiunea hellespontină şi forţate să facă contribuţii la tezaurul atenian27.

Demosthenes a răspuns că Diopeithes a făcut doar ceea ce a fost necesar pentru a menţine armata. Atenienii nu i-au oferit nici un fel de resurse, aşa că a trebuit să facă tot ceea ce i-a stat în putere ca să se aprovizioneze pe teren28. Nici nu a făcut ceva neobişnuit, susţine Demosthenes, de vreme ce toţi generalii atenieni luau bani de la locuitorii

23 Aeschines, On the Embassy: II. 12. 24 Demosthenes, On the Peace: X. 34. 25 Ibidem, IV. 23. 26 Demosthenes, Philip’s Letter: VII. 33-5. 27 Ibidem, XII. 2-4. 28 Demosthenes, Reply to Philip’s Letter: VIII. 9; VIII. 24-34; Pritchett, op. cit., pp. 92-93.


insulelor şi din provinciile continentale ale Mării Egee şi zonei hellespontine, practicând un fel de „taxă de protecţie”, promiţându-le că vor elibera vasele şi porturile sau oferind „escortă” în schimbul darurilor care erau folosite pentru a susţine flota ateniană29.

Filip al II-lea acuza pe atenieni că ar fi văzut actele de piraterie practicate de alţii mai ales în importanta regiune hellespontină, pe care atenienii o pretindeau ca fiind responsabilitatea lor; asta deoarece puteau superviza şi ruta comercială din Marea Neagră spre Mediterană30.

Un alt caz de piraterie pentru care regele macedonean susţine că ar fi fost tot responsabilitatea atenienilor era cel al lui Kallias din Euboia, care a capturat numeroase oraşe aliate cu Filip. Acesta susţine, într-o scrisoare adresată atenienilor în 340 î. Hr., că euboianul nu s-a oprit aici: „El a capturat şi vândut ca sclavi pe toţi cei care navigau către Macedonia, tratându-i ca duşmani. Şi voi aţi acordat un vot de mulţumire! Că găsesc greu de imaginat cum aceste lucruri ar fi putut fi mult mai rele dacă voi mi-aţi fi declarat război. Este clar că atunci când avem diferende voi trimiteţi piraţii şi faceţi sclavi pe toţi cei care navighează către noi, voi îmi ajutaţi duşmanii şi îmi distrugeţi teritoriul”31.

Atitudinea atenienilor în ceea ce priveşte pe Kallias este similară cu tolerarea lui Charidemos, idolul mercenarilor, care a fost de asemenea acuzat de piraterie şi ajutor acordat piraţilor. Descrierea carierei lui Charidemos în discursul lui Demosthenes împotriva lui Aristokrates arată cum acţiunile unui astfel de om erau considerate acceptabile de vreme ce era în interesul Atenei dar erau condamnate când zgomotul tâlhăriei şi pirateriei erau îndreptate împotriva intereselor atenienilor32.

Dată fiind aparenta omniprezenţă a piraţilor în Mediterana Orientală în această perioadă, este prea puţin surprinzătoare ideea unor acţiuni concertate de suprimare a pirateriei şi că acestea ar fi devenit o importantă problemă politică. Atât Filip al Macedoniei cât şi atenienii pretindeau că au dreptul de a localiza piraţii şi a le distruge bazele în interesul tuturor grecilor. Deşi ambele părţi susţin că acționează în dorinţa de a securiza marea în interesul tuturor, este clar că, prin modul în care practică şi promovează aceste acte, din punctul de vedere al victimelor, este o oarecare formă de piraterie; ei nu erau îngrijoraţi decât de propriul avantaj pe termen scurt. Ei văd o oportunitate de a justifica acţiunile agresive atât în plan militar cât şi naval prin suprimarea pirateriei33.

Semnificaţia politică a dezbaterii apare în discursul asupra Halonesului, scris de politicianul atenian Hegesippos, în aproximativ 343 î. Hr. Insula Halonesos fusese capturată de Sostratos care este denumit pirat în discurs, dar îndepărtat de forţele lui Filip. Regele a oferit insula ca dar

29 De Souza, op. cit., p. 183. 30 Demosthenes, Philip’s Letter: XII. 2. 31 Ibidem, XII. 5. 32 Demosthenes, Against Aristocrates: XXIII. 148-9, XXIII. 166-7. 33 De Souza, op. cit., p. 38.


atenienilor, dar ei au susţinut că le aparţine de drept şi au trimis o ambasadă la Filip, pentru a cere, printre alte lucruri, predarea imediată a insulei. În prima parte a discursului său, Hegesippos avertiza pe atenieni că Filip doreşte să demonstreze tuturor grecilor că superioritatea puterii sale militare a câştigat Halonesul, şi că atenienii o pot lua înapoi doar ca un dar din partea sa. Acceptând asta ar fi însemnat pentru Atena să accepte că nu este îndeajuns de puternică pentru a-şi proteja propriile posesiuni de piraţi, lăsându-le celorlalţi aliaţi34.

În general, Hegesippos arată o mai mare îngrijorare pentru menţinerea prestigiului Atenei decât pentru suprimarea pirateriei: „În ceea ce priveşte piraţii, Filip spune că tu şi el aveţi obligaţia de a colabora împotriva răului de pe mare, dar ceea ce el urmăreşte să demonstreze pe mare este că fără Filip tu nu ai putere de a păzi marea; mai mult decât atât, acordându-i libertatea de a merge din insulă în insulă, oprindu-se din protejarea împotriva piraţilor, el mituieşte insularii exilaţi luându-i de la tine”35.

Acest discurs arată nivelul îngrijorării care exista printre numeroşi politicieni atenieni că poziţia lor în Marea Egee, deja compromisă de Războiul Aliaţilor din 357-355 î. Hr., era în pericol de a fi cu totul pierdută dacă nu şi-ar reafirma puterea în faţa celei în continuă creştere, Filip al Macedoniei. În acest context, un decret atenian, menţionat într-un alt discurs din 340 î. Hr., poate fi luat în considerare36.

În discursul împotriva lui Theokrines, Demosthenes se referă la decretul lui Moirokles care poruncea atenienilor şi aliaţilor lor să se păzească împotriva celor care provoacă pagube armatorilor de vase şi negustorilor care călătoresc pe mare. Moirokles este cunoscut ca fiind contemporan cu Demosthenes şi Hyperides şi pare a fi avocatul politicilor antimacedonene37. Oratorul menţionează o taxă de 10 talanţi impusă celor din Melos, în concordanţă cu prevederile decretului lui Moirokles, pentru a pune la dispoziţia piraţilor portul38. Prevederile decretului lui Moirokles, conform căruia melienii au fost taxaţi, sunt similare cu clauzele tratatului dintre Atena şi Mytilene din 427-424 î. Hr. şi Atena şi Halieis din 424-423 î. Hr.

Diferenţa în cazul decretului lui Moirokles este că clauzele au fost aplicate tuturor aliaţilor atenienilor. Nu există nici o indicaţie că ar fi presupus organizarea unei acţiuni militare din partea Atenei. Pare a fi un exemplu al luării unei poziţii ferme a Atenei împotriva piraţilor, şi acesta este fără îndoială modul în care aceste acţiuni apar. Cu aşa multe acuzaţii de piraterie în jurul lor pare a fi foarte important pentru Atena, care depindea într-o foarte mare măsură de comerţul maritim, să îşi reasigure comercianţii că pot primi protecţie împotriva piraţilor. În plus, taxându-i pe melieni, o

34 Demosthenes, On the Halonnesus: VII. 6-8. 35 Ibidem, VII. 14-15. 36 De Souza, op. cit., p. 39. 37 Arrianus, Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia: I. 10. 38 Demosthenes, Against Theocrines: LVIII. 56.


comunitate mică şi săracă, pare a fi mijlocul pentru atenieni de a arăta că sunt gata să îi pedepsească pe cei care comiteau delicte. Rivalitatea cu dezvoltarea puterii şi autorităţii macedonene pare a fi principalul motiv39.

Un alt motiv de neîncredere al pretenţiilor ateniene de suprimare a pirateriei în această perioadă este ineficacitatea unei astfel de acţiuni. Pe de altă parte, pirateria era încă o metodă acceptată pentru purtarea războiului maritim în secolul IV î. Hr. Suprimarea unor astfel de acţiuni ar fi stânjenit serios eforturile atenienilor de a-şi menţine puterea militară în lumea greacă. Chiar şi o campanie de identificare şi pedepsire a piraţilor aleşi presupunea un imens efort militar, de a-i urmări şi a-i scoate din bazele în care operau. Nu există îndoiala că dominarea sau posesia insulelor sau aşezărilor de pe ţărm predominau atât în strategia ateniană cât şi în cea macedoneană40.

În mâinile unor aliaţi, aceste aşezări puteau fi folosite ca baze pentru atacuri în teritoriul inamicului şi pentru a submina traficul comercial şi militar, ca în timpul Războiului Peloponesiac. În mâinile duşmanului ele reprezentau o serioasă ameninţare pentru propria securitate. Într-o regiune plină de posibile cuiburi de piraţi era dificil pentru un stat să controleze doar şi câteva dintre ele, şi capacitatea de a asigura siguranţa mărilor în general era dincolo de resursele atât ale atenienilor cât şi ale lui Filip, orice ar fi susţinut regele macedonean.

Conform discursului atic Despre pacea cu Alexandru, regele a adăugat în tratatul de pace dintre polisurile greceşti cunoscut ca pacea comună în 336 î. Hr., o clauză conform căreia toţi semnatarii puteau naviga în siguranţă şi fără obstacol. Oratorul acestui discurs, care nu pare că ar aparţine lui Demosthenes, susţinea că tratatul ar fi fost deja încălcat de capturarea unor vase ateniene de forţele macedonene la Tenedos41. În acest context, se pare că atenienii ar fi trimis o forţă de salvare de 100 de trireme. Această clauză specială, care este similară decretului atenian al lui Moirokles, sugerând o oarecare origină ateniană, intenţiona probabil să stopeze orice formă de piraterie şi confiscare ca represalii care reprezenta un pericol pentru traficul maritim în secolele anterioare. Vasele inamice şi marinarii rămâneau o tentaţie şi o ţintă vulnerabilă. În practică, rămânea în puterea indivizilor să-şi protejeze interesele maritime aşa cum puteau.

Menţiuni ale operaţiilor navale desfăşurate de-a lungul coastelor anatoliene în 332 î. Hr. arată că piraţii urmăreau în continuare oportunităţi de a obţine profit de pe urma războiului, chiar şi împotriva forţelor lui Alexandru cel Mare42.

39 De Souza, op. cit., p. 39; Seager, The Congress Decree: Some Doubts and a Hypothesis, Historia 18, 1969, p. 137. 40 De Souza, op. cit., p. 40. 41 Demosthenes, On the Accession of Alexander: XVII. 9. 42 Arrianus,op. cit., III. 3. 4; Quintus Curtius Rufus, Viaţa şi faptele lui Alexandru cel Mare: IV. 5. 18; IV. 5. 21


Alexandru este creditat de istoricul roman Quintus Curtius Rufus că şi-ar fi trimis unul din amirali, pe Amphoteros, într-o misiune îndreptată împotriva piraţilor în 331 î. Hr., ceea ce i-a făcut pe unii istorici să considere această misiune ca o încercare de a curăţa marea de piraţi asemănătoare celei desfăşurate de Filip al II-lea în 340 î. Hr.43.

Există şi mărturii ale unui efort militar din partea atenienilor îndreptat împotriva pirateriei, deşi pare că ar fi urmărit doar protejarea intereselor ateniene. O înregistrare privind magistraţii navali din 335-334 î. Hr. menţionează trimiterea unor trireme sub comanda lui Diotimos, pentru a o misiune de protecţie faţă de piraţi, dar nu există nici o altă informaţie în ceea ce priveşte natura acestei expediţii. A vedea această forţă ca un fel de patrulă sau ca o acţiune de suprimare a pirateriei pare a fi o greşeală pentru că astfel de aranjamente nu par a fi practice. Triremele ar fi trebuit să aibă o destinaţia prestabilită şi o misiune particulară; nu puteau pur şi simplu să navigheze în speranţa găsirii unui pirat44. De asemenea, nici nu există informaţii conform cărora Diotimos ar fi fost onorat pentru îndeplinirea cu succes a acestei misiuni45.

În 325-324 î. Hr., atenienii fondează o colonie în Adriatica, parţial pentru a oferi un port ferit de atacurile tirenienilor. Potrivit lui Diodor, vasele piraţilor au făcut toată coasta Adriaticii nesigură pentru negustori la mijlocul secolului IV î. Hr.46. Acelaşi autor îl creditează pe corintianul Timoleon cu capturarea şi uciderea, în 339-338 î. Hr., a lui Postumion, liderul unui grup de piraţi, care, cu 12 galere, prăda coasta Siciliei47.

Se poate vedea că în perioada clasică termenul de pirat era foarte uzitat în lumea greacă pentru a descrie pe oricine ataca oameni pe mare. Deşi atacatorii se considerau a fi angajaţi în raiduri sau o luptă legitimă, victimele şi aliaţii acestora deseori îi catalogau ca piraţi pentru a le delegitima acţiunile. Pirateria a devenit o activitate deplorabilă pentru grecii din perioada clasică, dar era încă o formă de război, în special sub forma represaliilor, privită ca o alternativă sau încă o variantă a conflictului la scară largă. Modul în care sursele privesc acţiunile generalilor atenieni sau ale altor condotieri, mai ales pentru a doua jumătate a secolului IV î. Hr. indică o creştere a conflictului: pe de o parte, recunoaşterea acţiunilor ca încercări de a reduce pericolul reprezentat de piraterie şi de a accepta responsabilitatea colectivă pentru acţiunile luate împotriva unui anumit stat, iar pe de altă parte, dorinţa anumitor greci de a căpăta profit din prada obţinută pe cont propriu, fără interes pentru îmbunătăţirea relaţiilor între polisuri48.

43 H.A. Ormerod, Piracy in the Ancient World, Liverpool, 1924, pp. 121-122. 44 De Souza, op. cit., p. 41. 45 Pritchett, op. cit., pp. 337-338. 46 Diodor, Historical Library: XVI. 5. 3. 47 Ibidem, XVI. 81. 3. 48 De Souza, op. cit., p. 42.


Harta Macedoniei şi a lumii greceşti la jumătatea secolului al IV-lea î. Hr.49

De cele mai multe ori, în această perioadă, indivizii şi diferitele

grupuri catalogaţi drept piraţi sunt în afara legii. Catalogarea lor vine din partea victimelor. Cu toate acestea, pirateria se menţine în continuare ca o activitate preferată de mulţi aventurieri şi în continuare aducătoare de mari profituri.

49 http://iranpoliticsclub.net/maps/maps03/ consultat la 18.10.2011.

http://iranpoliticsclub.net/maps/maps03/


Bibliografie:

Aeschines, The Oratory of Classical Greece III, Austin 2000. Arrianus, Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia, Bucureşti 1966. Athenian Political Oratory, New York 2004. Diodor, Historical Library, Londra 1814. Inscriptiones Graecae I-XII, Berlin 1967-1978. Quintus Curtius Rufus, Viaţa şi faptele lui Alexandru cel Mare,

Bucureşti 1970. Plutarch, Vieţi paralele I-IV, Bucureşti 1960-1969. Thukydides, Războiul Peloponesiac, Bucureşti 1966. Xenophon, Hellenicele, Bucureşti 1972. De Souza Ph., Piracy in the Graeco-Roman World, Cambridge, 1999. Ormerod H. A. , Piracy in the Ancient World, Liverpool, 1924. Pritchett W. K., The Greek State at War V, Berkeley, 1991. Seager, The Congress Decree: Some Doubts and a Hypothesis,

Historia 18, 1969. Will E., Histoire politique du monde hellénistique (323-30 av. J.-C.)

I-II, Nancy, 1979-1982.

Alexandru COVRIG *

CULTUL CYBELEI STUDIU DE CAZ PRIVIND DESCOPERIRILE ARHEOLOGICE

CARE ATESTĂ CULTUL CYBELEI ÎN DACIA ROMANĂ ŞI ÎN MOESIA INFERIOR

The Cult of Cybele

Case-Study of the Archaeological Discoveries which Attest the Cult of Cybele in Roman Dacia and in Lower Moesia

Abstract: Cybele was an ancient Anatolian goddess, venerated as the mistress

of the earth, the sky and the sea. Cybele was also a goddess of fecundity and of vital powers, gifted with prophetic virtues. She was called the “Great Mother’’. The cult of Cybele penetrated since the 6th century B.C. in the Greek colonies from the Mediterranean Basin and the Black Sea. In Dacia, the Roman settlers and soldiers helped to spread the cult of Cybele. Until the conquest of Dacia, the Great Goddess – Cybele and her myth cannot be found on sculptural expressions, as the Dacians’ religions was a monotheistic one. Gradually, after the conquest of Dacia, goddess Cybele and other oriental divinities contributed to the development of the myth by cult practices and mysteries. Goddess Cybele was represented on statuary groups, on votive tiles and reliefs. Examples of settlers who worshipped the cult of Cybele are T. Valerius Marcianus, veteran of the Fifth Macedonian Legion, L. Oppius Maximus, C. Antonius Eutyches etc. The cult of Cybele was worshipped by the settlers from Asia Minor, by Greeks and Romans.

Keywords: Cybele, Eutyches, Dacia, Great Mother, statuary groups.

* 1. Informaţii generale despre zeiţa Cybele

Mitologie Străveche figură divină de origine anatoliană, venerată ca zeiţă a

fecundităţii şi a forţei vitale şi identificată în Grecia cu zeiţa RHEA. Se numără printre zeităţile feminine numite în mod generic Mari Mame. Printre componentele care contribuie la caracterizarea acestei figuri complexe se numără cultul frigian al Marii Mame şi o serie de tradiţii minoico-miceniene străvechi, care se contopesc, dând naştere unei divinităţi venerate încă din secolul al VII-lea de grecii din Asia şi devenite mai apoi, în secolul al VI-lea, o parte componentă a cultelor de pe teritoriul Greciei. Îi era atribuit un cortegiu de tip dionisiac, cu dansuri şi procesiuni. Se credea că trăieşte în desişul pădurilor şi că era înconjurată de CORIBANŢI. Era

http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=mediteranian%20basine&source=web&cd=1&ved=0CCQQFjAA&url=http%3A%2F%2Fen.wikipedia.org%2Fwiki%2FMediterranean_Basin&ei=SVM1T-KEHs_CswaOltHaDA&usg=AFQjCNHm4FxnCuatwNwzc-UuA7T-cihdag&sig2=l0InIgqeOKFEG2D3ityFOg

http://www.google.ro/search?hl=ro&safe=off&biw=1440&bih=785&q=christianity+monotheistic&revid=1758899016&sa=X&ei=21Y1T47XJpDHtAa_qZSeDA&ved=0CCQQ1QIoAw


stăpâna pământului, a cerului şi a mării, îi ocrotea pe tineri şi hotăra soarta oamenilor. Îşi însoţea poporul în bătălie (coroana cu turnuri pe care o poartă pe cap face trimitere la ideea de război). Era înzestrată cu virtuţi profetice. În Grecia, preoţii săi erau numiţi Kybeboi, iar templele sale Metroia, adică „(temple) ale Mamei”1.

Inscripţiile imperiale o numesc pe ea o pedisequa a Magnei Mater2. La Roma, preoţii săi, numiţi GAUI, practicau, începând cu secolul al

V-lea Î. HR ritul autoemasculării3.

Epitete

Pe lângă epitetul generic Oreia, „zeiţa muntelui”, zeiţa era indicată frecvent cu numele Sipylene, Ideea, Dindimene, provenite de la munţii cu care era asociată în cadrul cultului4.

Răspândirea cultului

Din ţinuturile anatoliene, mai ales din Frigia, cultul Cybelei s-a extins

mai întâi în cetăţile greceşti din Asia Mică, apoi în Grecia propriu-zisă şi în sfârşit, la Roma. Importante sanctuare îi erau închinate la Cizic, la Sardes pe muntele Ida, pe Sipilos şi în numeroase alte locuri. Principalele sărbători închinate zeiţei Cybele erau aşa-numitele LUDI MEGALENSES sau sărbătorile Marii Mame, care se desfăşurau cu mare pompă la Roma de pe 15 până pe 27 martie, fiind urmate de jocurile megalesiene, disputate între 4 şi 10 aprilie5.

Atribute

În mod obişnuit, zeiţa era reprezentată ca o femeie purtând pe cap o coroană cu turnuri. Poate apărea însoţită de lei ori aşezată într-un car tras de lei. Slujitorii săi sunt cureţii sau coribanţii, care uneori apar pe lingă ea6.

Iconografie

În munţii din Capadocia şi Frigia se găsesc reprezentări arhaice ale

zeiţei, tăiate în stânci. Potrivit lui Pausanias locuitorii din Magnesia, pe Sipilos, se lăudau că aveau cea mai veche imagine a zeiţei, opera lui Broteas, fiul lui Tantal, pe care încă n-o putem recunoaşte. Şi alte statui ale zeiţei

* Student anul al III-lea specializarea Istorie, Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie de la „Universitatea Dunărea de Jos” din Galaţi. 1 Anna Ferari, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Editura Polirom, Bucureşti, 2003, p. 258. 2 Eric M. Orlin, Foreign Cults in Rome – creating a Roman Empire, Editura Oxford University Press, New York, 2010, p. 199. 3 Anna Ferari, op. cit., p. 258. 4 Ibidem. 5 Ibidem. 6 Ibidem, p. 259.


cunoscute în Antichitate s-au pierdut. Printre acestea izvoarele amintesc o lucrare a lui Fidias, în fildeş şi aur, aşezată în Metroonul din Atena şi o alta aparţinând sculptorului Agoracrit. Imaginea Cybelei poate fi în schimb recunoscută pe o placă din friza tezaurului sifnienilor de la Delfi, precum şi pe marea friză a Altarului din Pergam. De multe ori în reprezentări, Cybele nu poate fi deosebită de Rhea7.

2.1. Pătrunderea cultului zeiţei Cybele în Dacia

Cybele, prima dintre divinităţile microasiatice pe care romanii au

consacrat-o în mod oficial la Roma (204 î. Hr.), este atestată în Dacia de peste 20 de monumente.8

Pe monumentele daco-scythice, apare în perioada pre-romană o zeitate care era numită Marea Zeiţă. Ea era o mare zeiţă a creşterii şi hrănirii pământului, prezentă aici înainte de sosirea iranienilor care doar au asimilat-o cu propria lor zeiţa Anaitis. Populaţiile tracice care locuiau la sud şi nord de Dunăre şi până în ţările din nordul Mării Negre au adorat din vremuri imemoriale o mare zeiţă. Ea era un fel de Marea Mamă - Cybele în perioada romană şi cultul ei era deja asociat cu acela al unui Mare Zeu din timpul Daciei libere şi până mai târziu. Noi deasemenea ştim că printre scythi ea făcea pereche cu zeul Pappas9.

Soldaţii romani s-au stabilit la nord de Dunăre şi până la cucerirea Daciei, Marea Zeiţă - Cybele şi mitul ei nu pot fi găsite pe expresiile sculpturale deoarece religia dacilor era monoteistă. Treptat, după cucerirea Daciei, zeiţa Cybele împreună cu alte divinităţi orientale au intervenit, contribuind la dezvoltarea şi creşterea complexităţii mitului prin practicele cultice cât şi prin mistere. Această dezvoltare şi această complexitate poate a dus religia danubiană departe de la aspectele ei simple şi native. Acest proces probabil a fost afectat de influenţele cultului Cybelei, Dianei, Dea Syria, precum erau practicate în secolul al III-lea d. Hr. şi la acestea s-au adăugat cultul Dioscurilor10 şi influenţele mithraice11.

7 Ibidem. 8 Mihaela Popescu, Mărturii epigrafice şi sculpturale privind cultul Cybelei în Dacia, în revista online ArheoVest, secţiunea Arheologie şi Istorie, nr. 1/2004, Editată de Arheotim şi de CSIATim Archaeology Portal Online, p. 1, accesată pe 20. 08. 2011, pe www.arheotim.uvt.ro/1_2004.htm. 9 Dumitru Tudor, Corpus Monumentorum Religionis Equitum Danuvinorum: The Analysis and Interpretation of the Monuments, Editura E. J. Brill, Leidan, Olanda, 1976, p. 171. 10 Dioscurii sunt uneori identificaţi cu Cabirii, cărora în unele oraşe greceşti li s-a ridicat câte un Samotrakion. Apud: Adrian Rădulescu, Istoria Dobrogei, t. I, p. 136; Inscripţie dedicată Dioscurilor, găsită la Histria: ,,Callicrates al lui Callicrates şi oştenii care au plutit cu el în ajutorul apolloniatilor <închină acest relief> Dioscurilor Mântuitori.’’Apud: D. M. Pippidi, Inscripţiile antice din Dacia şi Scythia Minor. Inscripţiile din Scythia Minor greceşti şi latine. Histria şi împrejurimile, t. I, seria a II-a, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983, p. 255. 11 Dumitru Tudor, op. cit., p. 172.

http://www.arheotim.uvt.ro/1_2004.htm


În Dacia, coloniştii romani sau soldaţii au ajutat la răspândirea cultului. La Romula şi la Drobeta (Pl. 1 cu Fig. 1), Cybele era adorată ca protectoarea lui Aeneadae, în memoria legendei troiene ale originilor romane. Pe malurile Mării Negre, în Moesia Inferioară şi în Tracia, cultul ei exista de multă vreme datorită coloniştilor greci şi populaţia a rămas credincioasă ei în epoca romană12.

2.2. Pătrunderea cultului zeiţei Cybele în Scythia Minor Cultul Cybelei venit din Asia Mică, a pătruns încă din sec. VI î.Hr. în

coloniile greceşti din bazinul mediteranian şi al Mării Negre. În ultimul areal, pătrunderea are loc simultan pe litoralul de nord (la Olbia şi la Myrmekion) şi de vest (la Histria şi Apollonia) şi este pusă pe seama factorului Ionian. Tradiţia ioniană a şcolilor din Samos şi Milet pare să se fi menţinut şi în continuare, după cum o dovedeşte o statuetă a Cybelei de la Histria, datată nu mai devreme de începutul sec. V î. Hr. Odată cu secolul al IV-lea î. Hr. în iconografia zeiţei sunt recunoscute şi alte tipuri: efesian şi attic. În a doua jumătate a secolului al IV-lea î. Hr. se poate vorbi însă de un tip statuar ce nu va suferi schimbări până în epoca romană târzie: Cybele este aşezată pe tron cu un leu pe genunchi şi în mâini cu un tympanon şi fială13.

Reprezentările statuare ale Cybelei la Callatis adoptă de preferinţă prima variantă şi sunt semnalate încă din sec. IV î. Hr. pe toată perioada de autonomie a cetăţii. De exemplu: statueta ceramică descoperită în 195914.

3. Monumente Religioase şi Epigrafice

3.1. Dacia În Dacia această zeitate este cunoscută destul de devreme, una din

dedicaţiile adresate acesteia datând de la începutul domniei lui Hadrian (117-138). Este vorba despre o inscripţie greacă din Apulum (CIL, III, 1100) care menţionează o „Mater Troklimene”. Epitetul acestei „mame” pare să vină de la o localitate (necunoscută), fiind dedicaţia unui colonist venit din Orientul grec. Tot aici două inscripţii latine îi atribuie Cybelei calitatea de „sanctum”, pe altarul ridicat de T. Fl. Longinus şi familia sa, precum şi cea de „sacrum”, pe altarul ridicat de G. Statius Pollio. Inscripţiile au fost ridicate pentru sănătatea împăratului - pro salute Augusti - pentru sine şi ai săi - pro se et

12 Robert Turcan, The cults of the Roman Empire, Editura Wiley-Blackwell, United States of America, 1996, p. 65. 13 Adrian Rădulescu, Livia Buzoianu, Maria Bărbulescu, Nicolae Cheluţa-Georgescu, Reprezentări figurate în aşezarea de epocă elenistică de la Albeşti, în revista Pontica, nr. XXVIII-XXIX, Editată de Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, Constanţa, 1995-1996, p. 24. 14 Ibidem.


suis - în urma făgăduinţei, de bună voie şi pe merit făcută Cybelei - pro se suisque v.s.l.m15.

Cybele e atestată în Dacia de peste 20 de monumente, iar Attis apare în 72 de imagini, dintre care una singură e votivă, celelalte au caracter funerar16.

3.1.1.GRUPURI STATUARE (CIVILE SAU MILITARE)

3.1.1.a Apulum La Apulum este menţionat colegiul dendroforilor, acea confrerie a

tăietorilor de lemne strâns legată de cultul celor două divinităţi (Cybele şi Attis). Un rol aparte în rândul dedicanţilor Cybelei îl au şi femeile. Chiar dacă în Dacia nu este atestată nici o preoteasă a cultului, se ştie că această funcţie era foarte importantă pentru femeile vremii, - de exemplu cazul preotesei Aba17 din Histria - poate efectului pe care îl aveau asupra lor misterele şi spectacolul patetic de la sărbătorile anuale18.

Monumentul dedicat Abei este o stelă cu fronton triunghiular şi acrotere. În centrul frontonului este reprezentată Cybela pe tron, cu un tympanon în mâna stângă şi o pateră în dreapta. Leii, care ar fi trebuit să fie de o parte şi de alta a tronului, au fost figuraţi în acrotere ţinând cu labele din faţă câte un cap de taur. Inscripţia menţionează că atunci când a preluat preoţia Maicii Zeilor, Aba ,,a închinat zeilor cele dintâi procesiuni, sacrificii şi rugi’’ şi ,,a celebrat începutul anului cu ospeţe şi mese bogate’’. Subliniem, de asemenea, menţionarea ,,dulgherilor’’, desigur grupaţi într-o asociaţie profesională, care se împărtăşesc din libertăţile Abei în virtutea rolului lor de dendrophori (,,purtători ai arborelui’’) în cultul lui Attis19.

15 Mihaela Popescu, op. cit., p. 2. 16 Mihai Bărbulescu, Interferenţe spirituale în Dacia Romană, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1984, p. 134. 17 Decretul în cinstea Abei (secolul II î. Hr. e cum nu se poate mai grăitor pentru răspândirea cultului Cybelei în sânul păturii avute din Histria, alcătuită dintr-un număr restrâns de familii înrudite între ele, în ale cărei mâini erau concentrate magistraturile de tot felul, precum şi celelalte demnităţi laice şi religioase. Dacă dedicantul Αλέξανδρος Нγησαγόρου făcea sau nu parte din această elită locală nu se poate spune cu certitudine. Apud: D. M. Pippidi, Studii de istorie a religiilor antice. Texte şi interpretări, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 228-229 passin. 18 Mihaela Popescu, op. cit., p. 2. 19 Zaharia Covacef, Cultele orientale în panteonul Dobrogei romane, în revista „Pontica”, nr. XXXIII-XXXIV, Editată de Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie, Constanţa, 2000-2001, p. 377.


3.1.1.b Drobeta La Drobeta (vezi Tab. 1) Abuccia Claudiana îi închină un altar Marii

zeiţe (secolul III î. Hr.), (CIL, III, 8016): M DM ABUCCA CLAVDI ANA V.S.L.P.20

Marii Mame a zeilor. Abuccia Claudiana şi-a îndeplinit făgăduiala cu plăcere şi pe merit21.

Cea de-a doua credincioasă, Iulia Maximilla (CIL, III, 1582) îşi îndeplineşte făgăduinţa făcută Cybelei construind un portic pe cheltuiala sa. Inscripţia a fost văzută de Mezertius la începutul secolului al XVI-lea22:

M(atri) D(eum) M(agnae) IVLIA MAXIMIL

LA V(otum) S(olvit) L(ibens) M(erito) POR

TICVM [DE] SVO FECIT

Marii mame a zeilor. Iulia Maximilla a îndeplinit făgăduiala cu plăcere şi pe merit. A făcut porticul pe cheltuiala sa23.

Nu se poate preciza cu certitudine dacă acest portic face parte din templul Cybelei. Potrivit lui Dumitru Tudor porticul putea fi în jurul templului sau în oricare alt loc24.

3.1.1.c Sucidava

Un templu al Cybelei este presupus de D. Tudor a fi la Sucidava, deoarece aici se află o statuie de marmură, în mărime naturală a lui Attis25.

La Celei-Sucidava a fost descoperită o statuie de marmură, reprezentând-o pe zeiţa Cybele pe tron.26

3.1.1.d Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Magna Deum Mater este prezentă şi la Ulpia Traiana Sarmizegetusa prin trei opere sculpturale, dintre care una de mari dimensiuni. Se pare că aceasta stătea pe un tron lângă care se aflau lei. Această statuie este până la

20 Mihaela Popescu, op. cit., p. 2. 21 D. M. Pippidi, I. I. Russu, Grigore Florescu, Constantin C. Petolescu, Inscripţiile antice din Dacia şi Scythia Minor. Inscripţiile Daciei Romane. Oltenia şi Muntenia, t. II, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1977, p. 36. 22 Mihaela Popescu, op. cit., p. 2. 23 D. M. Pippidi, Oltenia şi Muntenia, p. 36. 24 Mihaela Popescu, op. cit., p. 3. 25 Ibidem, p. 4. 26 Vladimir Dumitrescu, Muzeul Naţional de Antichităţi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968, p. 70.


ora actuală singurul argument pentru a presupune existenţa unui templu la Sarmizegetusa.27

3.1.1.e Romula

În ceea ce priveşte reprezentările figurative ale Cybelei la Romula

(Malva28) se cunosc patru astfel de reprezentări: două capete de figurine de teracotă, un fragment de relief votiv29.

La Reşca, com. Dobrosloveni, jud. Olt (pe teritoriul fostei Romule) a fost descoperită o statuetă de marmură reprezentând pe zeiţa Cybele, pe tron flancată de lei30.

Marii mame a zeilor31.

3.1.1.f Pietroasa

Imaginea sa apare şi pe una din cele 22 de piese ale tezaurului de la

Pietroasa. Este vorba de o statuetă de aur ce ornează patera (Pl. 2 cu Fig. 3 şi Fig. 4) din acest tezaur. Faptul că patera se află într-o stare aproape perfectă ne permite relevarea tematicii acestui vas: o sărbătoare religioasă dată probabil în cinstea Cybelei. Figura centrală o reprezintă statueta divinităţii, înaltă de 75 cm. Zeiţa poartă o tunică lungă, fără mâneci şi este înfăţişată şezând32.

3.1.1.g Aqvae (Cioroiu Nou, com. Cioroiaşi, jud. Dolj)

Fragment de statuetă de marmură, rău mutilată. Zeiţa Cybele, marea

mamă a zeilor, pe tron; pe partea stângă, parţial păstrată, era reprezentat un leu. Pe soclu se află un rest de inscripţie (acum dispărut).

Marii Mame a zeilor33.

27 Mihaela Popescu, op. cit., p. 4. 28 Capitala Daciei Malvensis era oraşul Malva. Apud: D. M. Pippidi, Ioan I. Russu, Inscripţiile antice din Dacia şi Scythia Minor. Inscripţiile Daciei Romane. Introducere istorică şi epigrafică. Diplomele militare. Tăbliţele cerate, t. I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975, p. 21. 29 Mihaela Popescu, op. cit., p. 4. 30 D. M. Pippidi, Oltenia şi Muntenia, p. 153. 31 Ibidem. 32 Mihaela Popescu, op. cit., p. 4. 33 D. M. Pippidi, Oltenia şi Muntenia, p. 84.


3.2. Moesia Inferior 3.2.1. GRUPURI STATUARE (CIVILE SAU MILITARE)

3.2.1.a Histria

Materialul arheologic descoperit atât în săpăturile vechi (statuetă de marmură reprezentând-o pe Cybele, mai multe fragmente de figurine de teracotă aparţinând aceleiaşi divinităţi, baza cilindrică de marmură, decorate sus şi jos cu un tor), cât şi în cele noi din anul 2004 (fragmente de statuete de teracotă, fragment dintr-un perrianterion de piatră, vas ce se găsea la intrarea sanctuarelor greceşti, conţinând apa lustrală, fragmente de boluri de decor în relief), împreună cu elementele constructive sus-menţionate ne determină să presupunem existenţa, în această zonă, a unei arii sacre dedicate unei divinităţi chtoniene, probabil Cybele34.

A fost descoperit un sanctuar în sectorul HISTRIA X, caseta N dedicat zeiţei Cybele iar în anul 2006 a fost descoperită o statuetă fragmentară de teracotă, reprezentând-o pe zeiţa Cybele cu coroană murală şi, într-o campanie mai veche, un picior fragmentar al unui perirrhanterion din piatră35.

Au mai fost descoperite două statuete reprezentând-o pe zeiţa Cybele; un fragment dintr-un vas de calcar, decorat cu ove în relief şi păstrând urme de vopsea roşie; un picior fragmentar de perirrhanterion din piatră, vas ce conţinea apa lustrală şi se găsea în interiorul său la intrarea sanctuarelor greceşti (el apare deseori reprezentat pe vasele attice cu figuri negre sau roşii, în scenele religioase, alături de altar şi statuia de cult); două fragmente din calcar aparţinând unor capiteluri ionice de mici dimensiuni; un fragment de basorelief din marmură pe care este reprezentată o parte dintr-o piesă de mobilier (un tron?); o bază cilindrică din marmură, decorată sus şi jos cu un tor; un mic altar votiv din teracotă36.

Materialul descoperit la Histria (Pl. 1 cu Fig. 2) înainte de 1996 (o statuetă de marmură şi alta fragmentară de teracotă reprezentând-o pe zeiţa Cybele, o bază de statuetă de marmură) îi îndeamnă pe arheologi să postuleze ipoteza existenţei aici a unei construcţii publice, poate a unui sanctuar37.

34 Catrinel Domăneanţu (IAB), Adriana Speteanu, Alina Pascale (FIB), Istria, com. Istria, jud. Constanţa (Histria) Sector X, în Cronica cercetărilor arheologice din România, Campania 2004, pe http://www.cimec.ro/Arheologie/cronicaCA2005/rapoarte/124.htm, 15. 08. 2011. 35 Idem, Alina Pascale (FIB), Ştefan Vasiliţă, Theodor Ulieriu (studenţi FIB), Sector X, în Cronica cercetărilor arheologice din România, Campania 2007, a XLII-a sesiune naţională de rapoarte arheologice Iaşi, 14-17 mai 2008, cIMeC – INSTITUTUL DE MEMORIE CULTURALĂ, Bucureşti, 2008, p. 168. 36 Idem, Adriana Speteanu (FIB), Ştefan Vasiliţă,Theodor Ulieriu (studenţi FIB), Sector X, în Cronica cercetărilor arheologice din România, Campania 2006, a XLI-a sesiune naţională de rapoarte arheologice Tulcea, 29 mai – 1 iunie 2006, cIMeC – INSTITUTUL DE MEMORIE CULTURALĂ, Bucureşti, 2007, p. 198. 37 Petre Alexandrescu, Alexandru Suceveanu, Catrinel Domăneanţu, M.V. Angelescu (IAB), Octavian Bounegru, Univeristatea Iaşi; Crişan Muşeţeanu, MNIR, P. Dupont, P. Sejalon - Lyon, Alexandru Avram, Monica Mărgineanu-Cârstoiu, Em. Teleaga, I.A.B., Virgil Lungu,

http://www.cimec.ro/Arheologie/cronicaCA2005/rapoarte/124.htm


În Campania din anul 2000 a fost descoperită în sectorul B. T. G. o statuetă de teracotă reprezentând o divinitate feminină aşezată pe tron, căreia îi lipsesc din păcate capul şi atributul pe genunchi (Cybele?)38.

Un decret important de la Histria, datând din epoca romană (sec. III î. Hr.), este săpat pe o placă de marmură pe al cărui fronton este reprezentată zeiţa Cybele pe tron, având în dreapta şi în stânga ei leii taurochtoni: decretul a fost dat în cinstea preotesei Aba, care a îndeplinit importante funcţii în cetate, în special de caracter religios39.

Inscripţia de la Histria: Alexandros al lui Hegesagoras Maicii Zeilor, după

juruinţă. (sec. I-II e. n)40

3.2.1.b Tomis Numele guvernatorului din Tomis, C. Ovinius Tertullus este alăturat

familiei imperiale a Severilor şi în dedicaţia unei asociaţii religioase a Cybelei „pentru darul făcut asociaţiei”41.

De o vechime mai mare şi de cele mai multe reprezentări beneficiază Cybela. Numele zeiţei este menţionat în decretul pentru garda oraşului şi pe mai multe dedicaţii din secolele II şi III d. Hr. În timpul lui Septimius Severus funcţiona la Tomis şi un thiasos al Cybelei; între magistraţii cu sarcini speciale reţinem archidendrophoroi, o mamă a dendrophorilor şi o archirabdouchisa. Închinătorii unui colegiu, foarte probabil ai Cybelei sunt numiţi în această inscripţie găsită nu departe de Constanţa, sacrati dumi (sacrati, desigur, sinonim cu consacrani, cultores, iar dumus este întâlnit în câteva epigrafe din spaţiul cultural traco-phryian, care aici a căpătat sensul de „colegiu”); Aur(elius) Valeria[nu]s pater dumi şi Fl(avia) Nona, mater dumi au dedicat monumentul închinătorilor colegiului, prin îngrijirea stegarului („vixillarius”), Dionusius. Cel mai târziu monument este consacrat zeiţei de Aurelius Firminianus42, dux limitis provinciae Scythiae între 293-305 d. Hr. Pe monumentele sculpturale zeiţa este reprezentată singură; cu

MINAC, localitatea Istria, comuna Istria, jud. Constanţa, Sector X, sit: Cetate, în Cronica CercetărilorArheologice din România, Campania 1996, Editată de CIMEC, pe http://www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=391, 14. 08. 2011. 38 Catrinel Domăneanţu-responsabil sector (IAB), sectorul B. T. G. (Bazilica din faţa turnului G al zidului de incinta roman târziu), în Cronica cercetărilor arheologice din România, Campania 2000, pe: http://www.cimec.ro/Arheologie/CronicaCA2001/rapoarte/096Istria.htm, 15. 08. 2011. 39 Vladimir Dumitrescu, op. cit., p. 74. 40 D. M. Pippidi, Studii de istorie, p. 228. 41 Livia Buzoianu, Maria Bărbulescu, Tomis în epoca romană timpurie (sec. I-III p. Chr.), în revista Studii Euroasiatice, anul 4, Nr. 1-2/2008, Editată de Centrul de Studii Euroasiatice (CSEA), 2008, p. 18, accesată pe 15.08.2011, pe www.csea.wikispaces.com/YEAR+IV-2008. 42 Inscripţia dedicată zeiţei Mater Deum Magna de către C. Aurelius Firminianus este ridicată în timpul lui Diocleţian. C. Aurelius Firminianus continua astfel tradiţia acestui cult cunoscut încă de la începuturile stăpânirii romane. Apud: Andrei Aricescu, Armata în Dobrogea Romană, Editura Militară, Bucureşti, 1977, p. 183.

http://www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=391

http://www.cimec.ro/Arheologie/CronicaCA2001/rapoarte/096Istria.htm

http://www.csea.wikispaces.com/YEAR+IV-2008


Attis sau înconjurată de choribanţi. Unitatea tipologică şi stilistică a prezentărilor a condus la ipoteza existenţei unui centru de producţie (atelier) ce ar fi putut există la Tomis43.

Bază de statuie de calcar, cu profile cioplite, găsită în împrejurimile Constanţei.

Noroc bun! Sfatul şi poporul metropolei Tomis, pentru Sossia Africana, soţia lui Quietus, care a fost preoteasă a Mamei Zeilor şi, ca o [adevărată] fiică a lui C. Iulius Africanus, a depăşit pe predecesoarele sale [întru preoţie] şi a completat podoabele zeiţei cu ofrande de aur – în semn de preţuire44.

Această statuie îi este închinată zeiţei Cybele de către Sossia

Africana.45 Monument epigrafic găsit la Constanţa, ,,la kilometrul 1, în vârful

rampei drumului Babadagului’’46. Lui Attis, C. Antonius Eutyches, mai

marele dendrophorilor, a pus acest [monument], pentru sănătatea sa47.

Prezentă, într-o dedicaţie, a lui Attis, cunoscutul paredru al zeiţei frigiene Cybele, nu trebuie să ne surprindă la Tomis, unde cultul acestei divinităţi (Cybele) ca de altfel, în tot imperiul roman, este din plin atestat48.

Monument votiv

Marii Mame a zeilor, pentru sănătatea şi nevătămarea Stăpânitorilor noştri şi a Caesarilor, a consacrat [acest monument], sub bune auspicii, Aurelius Firmianus, bărbat de rang ecvestru, comandant al limes-ului (= graniţei) provinciei Scythia49.

43 Livia Buzoianu, op. cit., p. 41. 44 D. M. Pippidi, I. I. Russu, Inscripţiile antice din Dacia şi Scythia Minor. Inscripţiile din Scythia Minor greceşti şi latine. Tomis şi teritoriul său, seria a II-a, t. II, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1987, p. 100. 45 Ibidem. 46 Ibidem. 47 Ibidem. 48 Ibidem, p. 145. 49 Ibidem.


Monumentul poate fi datat în spaţiul de timp cuprins între 293 şi 305 d. Hr. În timpul lui Diocleţian50, ducele frontierei scitice avea sub comanda sa cei doi prefecţi ai legiunilor I Iovia, cu garnizoana la Noviodunum (Isaccea) şi a II Herculia, stabilită la Troesmis (Igliţa)51.

Altar de marmură, cu un relief în partea superioară, reprezentând pe Cybele tronând şi având un leu în dreapta sa. De va fi avut încă un leu în stânga, nu suntem absolut siguri, în starea de conservare a monumentului. Găsit la Constanţa52.

Mamei Zeilor a pus această ofrandă - - 53

Este datat pentru sec. II-III d. Hr., în cinstea zeiţei frigiene Cybele.54 Fragment din stânga jos dintr-o aediculă55 votivă de marmură, cu

două registre: unul, reprezentând pe Cybele cu un leu; altul, cu inscripţie greacă fragmentară. Găsit în apropiere de Constanţa.56

Mamei îndurătoare şi stăpână a tuturor - - - - -.57

Data: foarte probabil sec. II-III d. Hr.58

Dintr-o reprezentare a zeiţei Cybela lipsesc capul şi umerii zeiţei, picioarele ei şi labele leului care o însoţeşte, iar din aediculă lipsesc partea superioară, marginea stângă şi baza59.

În aediculă, Cybela a fost reprezentată într-o schemă iconografică în himation al cărui capăt coboară de pe umărul drept, trece peste genunchi – ţinut cu mâna dreaptă – şi alunecă pe lângă piciorul stâng. În mână, zeiţa ţine un tympanon. Tot în stânga, între divinitate şi marginea aediculei, este reprezentat un leu, aşezat pe labele din spate, văzut din faţă60.

Starea fragmentară de conservare a piesei nu ne permite să constatăm dacă mai există un leu şi în dreapta divinităţii, deşi analizând proporţiile, credem că aceasta a fost reprezentată aici doar cu un leu, şi nu în braţe ci alături de ea. Cybela cu un singur leu, văzut tot din faţă dar situat în dreapta sa, apare într-o statuetă fragmentară descoperită la Histria, datată în

50 Diocleţian (n. cca. 240 d. Hr. în Dalmaţia - m. 316 d. Hr.), împărat roman (240-305 d. Hr.). A servit ca militar sub Aurelian şi Probus, ajungând dux Moesiae. Proclamat Augustus la 20 nov. 284, a abdicat la 1 mai 305, reluând numele Diocles, pe care-l purtase înainte de a ajunge împărat, şi s-a retras la Salona, în Dalmaţia, unde a murit (3 dec. 316). Apud: Constantin Preda, Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, t. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 60. 51 D. M. Pippidi, Tomis şi teritoriul său, p. 176. 52 Ibidem. 53 Ibidem. 54 Ibidem, p. 177. 55 AEDÍCULĂ - Templu în miniatură; capelă mică. Apud: Dex online, accesat pe 18.08.2011, pe http://dexonline.ro/definitie/aedicul%C4%83. 56 D. M. Pippidi, Tomis şi teritoriul său, p. 177. 57 Ibidem. 58 Ibidem. 59 Ibidem. 60 Ibidem.

http://dexonline.ro/definitie/aedicul%C4%83


epoca elenistică şi considerată unica reprezentare de la noi a acestui tip iconografic, foarte răspândit în perioada attică61.

Calităţile artistice şi tehnice ale piesei, modul în care sunt realizate faldurile veşmintelor, coama şi figura leului, determină datarea piesei la sf. sec. II î. Hr. – înc. sec. II d. Hr. Spre această datare ne conduce şi o statuetă histriană unde Cybele este reprezentată între doi lei62.

Frază din decretul în cinstea Gărzii unde, în legătură cu comportarea celor doi conducători ai miliţiei cetăţeneşti, se spune63:

Pentru mântuirea norodului, aduc jertfe an de an Maicii Zeilor şi Dioscurilor. (sec. II-III î. e. n) 64

3.2.1.c Callatis A fost descoperit un fragment care cuprinde partea din faţă a unui

cap de zeitate femeie a cărui coroană are turnuri. În opinia lui Canarache, această reprezentare ar putea fi a Cybelei din cauza caracteristicilor iconografiei zeiţei protectoare. Datat în epoca Elenistică65.

Fragment al unei reprezentări de teracotă a unei zeiţe, a cărui coroană are turnuri66.

Teracotă - Fragment de cap de bărbat. Părul lung buclat, capac de frigian şi expresia patetică a feţei îl face pe Canarache să creadă că este reprezentarea lui Attis67.

3.2.1.d Troesmis

Un document epigrafic din Troesmis, databil după 170, ne arată că T.

Valerius Marcianus, veteran provenit din Legio V Macedonicae, fost beneficiarius consularis, era soţul unei preotese, mater dendroshorum, probabil a unui cerc de adoratori ai zeiţei Cybele68.

61 Ibidem. 62 Zizi Covacef, Monumente sculpturale descoperite la Edificiul roman cu mozaic din Constanţa, în revista „Pontica”, nr. XXX, Editată de Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, Constanţa, 1997, p. 213. 63 D. M. Pippidi, Studii de istorie, p. 227. 64 Ibidem. 65 Margarita Tacheva-Hitova, Eastern cults in Moesia Inferior and Thracia (5th century BC - 4th century AD), Editura Brill Academic Pub, Leiden, 1983, p. 111. 66 Ibidem, p. 112. 67 Ibidem. 68 Andrei Aricescu, op. cit., p. 187.

http://www.isbnlib.com/author/Margarita_Tacheva-Hitova

http://www.isbnlib.com/isbn/9004068848/Eastern-cults-in-Moesia-Inferior-and-Thracia-5th-century-BC-4th-century-AD


http://www.isbnlib.com/pub/Brill_Academic_Pub


3.2.1.e Novae Inscripţie închinată de un L. Oppius Maximus, preot al Maicii Zeilor,

dendroforis et dumopiretis69.

Dedicaţia e închinată unor dendrofori şi unor ,,preoţi ai focului’’ (dumopiretis). Se presupune o apropiere între cele două zeiţe mame (Cybele şi Anaitis), frigiană şi iraniană, amândouă adorate în ţinuturile lydo-frigiene ale Asiei Mici. Aici, ca şi în Pont, preoţii iranienei Anaitis se numeau ,,preoţi ai focului’’70.

3.2.1.f Serdica

Inscripţie pusă în cinstea Cybelei, dar şi a lui Attis: ,,Matri Deum [Magnae] Id[aeae et Atti Meno]tyranno’’71.

3.2.2.PLĂCI VOTIVE

3.2.2.a Tomis Au fost descoperite mai multe plăci de marmură şi de calcar pe care

este reprezentată zeiţa Cybele72.

3.2.3.RELIEFURI VOTIVE

3.2.3.a. Tomis La Tomis a fost descoperit un relief care poartă dedicaţia (H)ero et

Domnus, a unui colegiu de orientali romanizaţi, patronat de Mater Romanorum73.

În anul 2006, în localitatea Albeşti, comuna Albeşti, jud. Constanţa cercetarea unei locuinţe a prilejuit recuperarea unui bogat material ceramic. În colţul de NE al încăperii a doua (c. 37) s-au aflat grupate mai multe reliefuri ceramice (Cybele, Demetra, altare) care pot să fi aparţinut unui lăcaş de cult. Materialul arheologic din cele două încăperi aparţine sec. III d. Hr. (spre mijlocul şi al treilea sfert al secolului)74.

69 D. M. Pippidi, Studii de istorie, p. 230. 70 Ibidem, p. 231-232 passin. 71 Ibidem, p. 231. 72 V. Canarache, Tomis, Editura Meridiane, Bucureşti, 1961, p. 29. 73 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, t. I, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1998, p. 135. 74 Idem, Maria Bărbulescu, Livia Buzoianu (MINAC), Nicolae Georgescu, (MA Mangalia), localitatea Albeşti, comuna Albeşti, jud. Constanţa, Punctul ,,Cetate’’, în Cronica cercetărilor arheologice din România,Campania 1996, Editată de Cimec, accesată pe 14. 08. 2011, pe http://www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=388.



Fragment de placă în relief, din marmură pe care este reprezentată Cybele între doi lei75.

În urma celor prezentate mai sus, putem trage concluzia că acest cult al Cybelei a fost practicat pe întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic. Credincioşii i-au ridicat Cybelei grupuri statuare, plăci şi reliefuri votive. El a fost practicat atât de coloniştii civili care proveneau din Asia Mică, din lumea greco-romană (de exemplu Abuccia Claudiana, Iulia Maximilla) cât şi de militari (de exemplu T. Valerius Marcianus, veteran provenit din Legio V Macedonicae). Cultul Cybelei este atestat pe teritoriul ţării noastre între sec. V î. Hr. şi sec. IV d. Hr.

Bibliografie:

Adrian Rădulescu, Livia Buzoianu, Maria Bărbulescu, Nicolae

Cheluţa-Georgescu, Reprezentări figurate în aşezarea de epocă elenistică de la Albeşti, în revista Pontica, nr. XXVIII-XXIX, Editată de Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, Constanţa, 1995-1996.

Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, t. I, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1998.

Adrian Rădulescu, Maria Bărbulescu, Livia Buzoianu (MINAC), Nicolae Georgescu, (MA Mangalia), localitatea Albeşti, comuna Albeşti, jud. Constanţa, Punctul ,,Cetate’’, în Cronica cercetărilor arheologice din România, Campania 1996, Editată de Cimec, accesată pe 14. 08. 2011, pe http://www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=388.

Andrei Aricescu, Armata în Dobrogea Romană, Editura Militară, Bucureşti, 1977.

Anna Ferari, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Editura Polirom, Bucureşti, 2003.

Catrinel Domăneanţu (IAB), Adriana Speteanu, Alina Pascale (FIB), Istria, com. Istria, jud. Constanţa (Histria) Sector X, în Cronica cercetărilor arheologice din România, Campania 2004, pe: http://www.cimec.ro/Arheologie/cronicaCA2005/rapoarte/124.htm, 15. 08. 2011.

Catrinel Domăneanţu, Alina Pascale (FIB), Ştefan Vasiliţă, Theodor Ulieriu (studenţi FIB), Sector X, în Cronica cercetărilor arheologice din România, Campania 2007, a XLII-a sesiune naţională de rapoarte arheologice Iaşi, 14-17 mai 2008, cIMeC – INSTITUTUL DE MEMORIE CULTURALĂ, Bucureşti, 2008.

Catrinel Domăneanţu, Adriana Speteanu (FIB), Ştefan Vasiliţă, Theodor Ulieriu (studenţi FIB), Sector X, în Cronica cercetărilor arheologice din România, Campania 2006, a XLI-a sesiune naţională de rapoarte

75 Gr. Florescu, Monuments antiques du musée régional de la Dobrogea à Constanţa, în revista Dacia ,,Revue d'archéologie et d'histoire ancienne", nr. 5-6, Editată de Monitorul Oficial şi de Imprimeria Naţională a Statului, Bucureşti, 1938, p. 430, accesată pe 15. 08. 2011, pe http://cimec.ro/Arheologie/dacia.digital/sumare/1938.html.


http://www.cimec.ro/Arheologie/cronicaCA2005/rapoarte/124.htm

http://cimec.ro/Arheologie/Revista-Dacia/dacia_rom.htm

http://cimec.ro/Arheologie/dacia.digital/sumare/1938.html


arheologice Tulcea, 29 mai – 1 iunie 2006, cIMeC – INSTITUTUL DE MEMORIE CULTURALĂ, Bucureşti, 2007.

Catrinel Domăneanţu - responsabil sector (IAB), sectorul B. T. G. (Bazilica din fata turnului G al zidului de incinta roman târziu), în Cronica cercetărilor arheologice din România, Campania 2000, pe http://www.cimec.ro/Arheologie/CronicaCA2001/rapoarte/096Istria.htm, 15. 08. 2011.

Constantin Preda, Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, t. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

Dumitru Tudor, Corpus Monumentorum Religionis Equitum Danuvinorum: The Analysis and Interpretation of the Monuments, Editura E. J. Brill, Leidan, Olanda, 1976.

D. M. Pippidi, Inscripţiile antice din Dacia şi Scythia Minor. Inscripţiile din Scythia Minor greceşti şi latine. Histria şi împrejurimile, t. I, seria a II-a, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983.

D. M. Pippidi, Studii de istorie a religiilor antice. Texte şi interpretări, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.

D. M. Pippidi, I. I. Russu, Grigore Florescu, Constantin C. Petolescu, Inscripţiile antice din Dacia şi Scythia Minor. Inscripţiile Daciei Romane. Oltenia şi Muntenia, t. II, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1977.

D. M. Pippidi, Ioan I. Russu, Inscripţiile antice din Dacia şi Scythia Minor. Inscripţiile Daciei Romane. Introducere istorică şi epigrafică. Diplomele militare. Tăbliţele cerate, t. I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975.

D. M. Pippidi, I. I. Russu, Inscripţiile antice din Dacia şi Scythia Minor. Inscripţiile din Scythia Minor greceşti şi latine. Tomis şi teritoriul său, seria a II-a, t. II, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1987.

Eric M. Orlin, Foreign Cults in Rome – creating a Roman Empire, Editura Oxford University Press, New York, 2010.

Gr. Florescu, Monuments antiques du musée régional de la Dobrogea à Constanţa, în revista Dacia ,,Revue d'archéologie et d'histoire ancienne", nr. 5-6, Editată de Monitorul Oficial şi de Imprimeria Naţională a Statului, Bucureşti, 1938, accesată pe 15. 08. 2011, pe http://cimec.ro/Arheologie/dacia.digital/sumare/1938.html.

Livia Buzoianu, Maria Bărbulescu, Tomis în epoca romană timpurie (sec. I-III p. Chr.), în revista Studii Euroasiatice, anul 4, Nr. 1-2/2008, Editată de Centrul de Studii Euroasiatice (CSEA), 2008, accesată pe 15.08.2011, pe www.csea.wikispaces.com/YEAR+IV-2008.

Margarita Tacheva-Hitova, Eastern cults in Moesia Inferior and Thracia (5th century Î. HR - 4th century AD), Editura Brill Academic Pub, Leiden, 1983.

http://www.cimec.ro/Arheologie/CronicaCA2001/rapoarte/096Istria.htm



http://cimec.ro/Arheologie/dacia.digital/sumare/1938.html

http://www.csea.wikispaces.com/YEAR+IV-2008

http://www.isbnlib.com/author/Margarita_Tacheva-Hitova



http://www.isbnlib.com/pub/Brill_Academic_Pub


Mihaela Popescu, Mărturii epigrafice şi sculpturale privind cultul Cybelei în Dacia, în revista online ArheoVest, secţiunea Arheologie şi Istorie, nr. 1/2004, Editată de Arheotim şi de CSIATim Archaeology Portal Online, accesată pe 20.08.2011, pe www.arheotim.uvt.ro/1_2004.htm.

Mihai Bărbulescu, Interferenţe spirituale în Dacia Romană, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1984.

M. C. Soutzo, Le culte de Cybèle et la Patère d’or du trésor de Petroasa, în revista Dacia ,,Revue d'archéologie et d'histoire ancienne", nr. 3-4, 1927-1932, Editată de Monitorul Oficial şi de Imprimeria Naţionala a Statului, Bucureşti, 1933.

Petre Alexandrescu, Alexandru Suceveanu, Catrinel Domăneanţu, M.V. Angelescu (IAB), Octavian Bounegru, Univeristatea Iaşi; Crişan Muşeţeanu, MNIR, P. Dupont, P. Sejalon - Lyon, Alexandru Avram, Monica Mărgineanu-Cârstoiu, Em. Teleaga, I.A.B., Virgil Lungu, MINAC, localitatea Istria, comuna Istria, jud. Constanţa, Sector X, sit: Cetate, în Cronica cercetărilor arheologice din România, Campania 1996, Editată de CIMEC, pe http://www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=391, 14. 08. 2011.

Radu Ardevan, Livio Zerbini, La Dacia Romana, Editura Rubbettino, Italia, 2007.

Robert Turcan, The cults of the Roman Empire, Editura Wiley-Blackwell, United States of America, 1996.

Vladimir Dumitrescu, Muzeul Naţional de Antichităţi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968.

V. Canarache, Tomis, Editura Meridiane, Bucureşti, 1961. Zaharia Covacef, Cultele orientale în panteonul Dobrogei romane, în

revista Pontica, nr. XXXIII-XXXIV, Editată de Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie, Constanţa, 2000-2001.

Zizi Covacef, Monumente sculpturale descoperite la Edificiul roman cu mozaic din Constanţa, în revista Pontica, nr. XXX, Editată de Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, Constanţa, 1997.

Histria (jud. Constanţa) – cetate greco-romană, pe http://cimec.ro/Arheologie/web-histria/5hartiplanuri/hartiplanuri.htm, 26. 08. 2011.

Dex online, accesat pe 18.08.2011, pe: http://dexonline.ro/definitie/aedicul%C4%83.

http://www.arheotim.uvt.ro/1_2004.htm



http://cimec.ro/Arheologie/web-histria/5hartiplanuri/hartiplanuri.htm

http://dexonline.ro/definitie/aedicul%C4%83


Anexe :

Fig. 1 - Drobeta Apud: Radu Ardevan, Livio Zerbini, La Dacia Romana, Editura

Rubbettino, Italia, 2007, p. 141.

Fig. 2– Harta geologică a zonei Histria Apud: Histria (jud. Constanţa) – cetate greco-romană, pe :

http://cimec.ro/Arheologie/web-histria/5hartiplanuri/hartiplanuri.htm, 26. 08. 2011

Pl. 1

http://cimec.ro/Arheologie/web-histria/5hartiplanuri/hartiplanuri.htm


Fig. 3– Panteonul daco-roman reprezentat pe o pateră În centrul paterei de la Pietroasele este amplasată Cybele (sec. III d.

Hr.) Apud: M. C. Soutzo, Le culte de Cybèle et la Patère d’or du trésor de

Petroasa, în revista Dacia ,,Revue d'archéologie et d'histoire ancienne", nr. 3-4, 1927 - 1932, Editată de Monitorul Oficial şi de Imprimeria Naţională a Statului, Bucureşti, 1933, p. 630.

Fig. 4 – Cybele în mijlocul unei patere de la Pietroasele Apud: M. C. Soutzo, op. cit., p. 629.

Pl. 2



Tab. 1 - Altare votive civile/militare dedicate Cybelei pe

teritoriul Daciei romane şi a Moesiei Inferior

Nr. Crt.

Altar votiv civil/

militar

Datare

Locul

descoperirii

Dedicant

Ocupaţia

Legiune/ Cohortă

1. Altar votiv civil

sec. III Drobeta Abuccia

Claudiana


sec. III Drobeta Iulia

Maximilla

3. Altar

votiv civil sec. I-II Histria

4. Altar votiv

militar sec. II-III Tomis

C. Ovinius Tertullus,

familia imperială a Severilor, asociaţia

religioasă a Cybelei

5. Altar

votiv civil sec. II-III Tomis

Cetăţenii oraşului

6. Altar votiv

militar 295-305 Tomis

Aurelius Firmianus

bărbat de rang

ecvestru, comandant

al limes-ului

provinciei Scythia

7.

Altar votiv cu un

relief în partea superioară

sec. II-III Tomis

8. Decret sec. II-III

î.e.n Tomis

9. Document epigrafic

După 170 Troesmis T. Valerius Marcianus

fost beneficiarius consularis

veteran provenit din

Legio V Macedonicae


Novae L. Oppius Maximus

preot al Maicii Zeilor


Serdica

Vlad Andrei MARAVELA*

IMPLICAREA BOIERILOR MUNTENI PE PIEŢELE ORAŞELOR ÎN TIMPUL SECOLULUI AL XVII-LEA1

The Involvement of Wallachian Boyars on the Town Markets

during the Seventeenth Century

Abstract: During this period, the wealth and the power of Wallachian boyars

were tremendous. Domestic documents – acts of donation and confirmation, princely orders, acts of sale/purchase, writs, etc. – internal chronicles, accounts of foreign travelers help us depict a clearer picture of these huge nobiliary assets. The building of houses in the two residence towns of the country, their increasing implications into the commodity-money relations and the use of their own shops from the urban commercial areas for commercial transactions, these represented new realities which clearly marked the age. These facts were far less analyzed from a single novel point of view, that of civil architecture.

Keywords: boyars, financial activities, urban residences, noble

estates, pre-modern economy.

* Sfârşitul secolului al XVII-lea este vremea în care oraşele

cunosc un ritm mai viu de dezvoltare, în special reşedinţele de scaun de la Bucureşti2 şi Târgovişte3, în administraţia cărora îndeplineau funcţii şi rosturi importante dregătorii domnului, pârcălabii, vornicii şi vameşii4. Boieri, dregători, slujitori vor fi atraşi în mai mare măsură spre centrele urbane unde s-au străduit să deţină prăvălii, pivniţe, cârciumi, aducătoare de venituri, în timp ce negustorii specializaţi din târguri şi oraşe au urmărit să intre în stăpânirea unor loturi agricole, mori, iazuri şi heleşteie, vii şi livezi din lumea satelor, pentru a valorifica nemediat roadele acestora în cadrul pieţii5.

* Doctorand în istorie la Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie de la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi. 1 Cercetările s-au efectuat în cadrul proiectului POSDRU, nr. 88/1.5/S „Eficientizarea activităţii studenţilor din cadrul ciclului de studii doctorale” ID 61445– EFICIENT”. 2 Cf. Fl. Georgescu, Istoria oraşului Bucureşti, I, Bucureşti, 1965. 3 Vezi N. Stoicescu, Cr. Moisescu, Târgoviştea şi monumentele sale, Bucureşti, 1976. 4 Fl. Georgescu, Istoria oraşului Bucureşti, I, p. 133. 5 Constantin Bălan, Domnia Voievodului Constantin Brâncoveanu, în „Revista de Istorie”, tom 41, 1988, nr. 9, p. 843.


În secolul al XVII-lea, numeroşi mari boieri îşi construiesc – pe lângă casele din satele lor – şi locuinţe tot mai confortabile în Bucureşti. Numărul caselor boiereşti amintite în documentele din acest secol este cu mult mai mare decât al celor menţionate în secolul anterior. Sunt amintite astfel: casa lui Fiera mare logofăt la 1626 nov. 106, a lui Ghiorma clucer, la 1635 iulie 17, a lui Evstratie al doilea logofăt, la 1645 iulie 128, a lui Radu Dudescu logofăt, la 1650 mai 259, a lui Colţea clucerul10, a lui Şerban Cantacuzino, situată în apropierea m-rii Sf. Ioan Grecesc, la 166311, a lui Dumitraşco Corbeanu logofăt, lângă m-rea Sărindar, la 1666 febr. 112, a lui Pârvu Cantacuzino logofăt, arsă în 167213, casa lui Gheorghe Băleanu banul, locul de casă oferit de Constantin Brâncoveanu lui Cornea Brăiloiu la 169314 etc.

Marii boieri ai ţării, care erau şi mari dregători, locuiau majoritatea timpului în Bucureşti. Una dintre pedepsele aplicate de domn boierilor în acest timp era şi aceea de a-i obliga să stea la ţară, la moşiile lor, privându-i de dreptul de a locui în capitală15.

Locuinţele boiereşti din Bucureşti din secolul al XVII-lea vor fi avut, probabil, o înfăţişare asemănătoare cu a somptuoaselor palate ale Cantacuzinilor de la Filipeşti sau Măgureni, sau cu palatul din Fierăşti. Aceste case erau clădite pe o pivniţă mare, împărţită de obicei în patru compartimente, şi aveau parter şi etaj. La parter locuia personalul curţii boiereşti, iar la etaj stăpânii. Etajul avea un foişor deschis, la care se ajungea pe o scară exterioară. După cum afirmă Edmund Chishull din vremea lui Constantin Brâncoveanu, casele boiereşti din Bucureşti, grupate în apropierea curţii domneşti, erau „frumos acoperite cu şindrilă” şi „zidite din piatră tare”. Ele erau înconjurate de „grădini şi curţi foarte întinse, împrejmuite cu trunchiuri întregi de stejar, aşezate cât se poate de aproape unul de altul”.

Boierii stăpâneau diverse proprietăţi în oraş, cum ar fi case, prăvălii, mori, vii. În casele pe care şi le construiau în oraşe boierii locuiau, fie permanent, fie temporar, un anumit număr de zile pe an. Alături de casă aveau pivniţe de piatră – menţionate separat în

6 B.A.R., CXXV/53 (Biblioteca Academiei Române). 7 Idem, XCVI/18. 8 Idem, XLIII/76. 9 Idem, XLIII/134. 10 D.A.N.I.C., M-rea Cotroceni, XC/24 (Direcţia Arhive Naţionale Istorice Centrale). 11 N. Iorga, Documentele Cantacuzinilor, p. 23. 12 D.A.N.I.C., Dep. Filipescu, I/49. 13 Idem, Mitropolia, LVII/27. Doc. din 1674 iulie 1. 14 B.A.R., XLV/84. 15 Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, p. 62.


documente – în care păstrau vinul obţinut din viile din oraşe şi împrejurimi, precum şi alte mărfuri şi alimente.

Boierii – interesaţi din ce în ce mai mult în dezvoltarea relaţiilor marfă-bani – vor căuta ca, pe lângă case, să-şi cumpere un număr cât mai mare de prăvălii, pentru a putea să-şi desfacă produsele de pe domeniile lor, sau, ca să le folosească ca loc de depozit pentru mărfurile trimise spre vânzare pe piaţa externă. Nu întotdeauna, aceste proprietăţi se află în oraşul de reşedinţă al proprietarului şi atunci ele sunt date cu chirie la fel ca şi proprietăţile din oraşele de reşedinţă, ce nu îi sunt de trebuinţă.

Dacă se întâmplă să cumpere un loc pe care se găseşte o casă sau prăvălie de care nu au nevoie, boierii pot obliga pe cei ce stau acolo să le plătească chiria din urmă, să demonteze clădirea şi apoi să plece în altă parte, unde să-şi construiască din nou casa sau prăvălia pe care au fost nevoiţi să o părăsească; acest lucru fiind posibil, deoarece majoritatea construcţiilor sunt din lemn şi pot fi uşor demontate şi reconstruite. Probabil că pe aceste locuri – situate, de cele mai multe ori, în centrul oraşului – boierii îşi construiesc „temei de case”.

Dar boierii nu stăpânesc în oraşe numai case şi prăvălii, ci printre proprietăţile lor găsim numeroase mori şi vii. În aceste oraşe posedă şi case şi crame pentru prelucrarea vinului. Munca este făcută cu vierii special angajaţi sau cu posluşnicii pe care îi au la fiecare vie16.

Aceste prăvălii sunt mai mult locuri de popas pentru unele din mărfurile ce urmează a fi exportate, boierii ocupându-se în primul rând cu comerţul extern. Ei trimit spre vânzare pe piaţa internă sau externă produsele de pe domeniile lor. Printre boierii din Ţara Românească care se ocupă cu comerţul şi au relaţii comerciale cu Transilvania, Polonia, Veneţia, Turcia etc. se găsesc Diicu mare spătar, Preda Brâncoveanu, Radu Socol 17.

Marea majoritate a documentelor se referă la cele mai diferite aspecte ale vieţii economice şi sociale. Predomină mai ales actele de vânzare-cumpărare. Fac obiectul unor asemenea tranzacţii casele, cu sau fără terenuri, situate în diferite mahalale ale oraşului, locurile, pentru casă sau pentru agricultură, viile, Bucureşti fiind până către începutul veacului al XIX-lea şi un mare centru viticol al ţării, pivniţele, de pământ, de lemn, sau, mai rar, de piatră, care serveau drept cârciumi şi de locuri de păstrare a vinului şi rachiului, prăvăliile,

16 Lia Lehr, Aspecte urbanistice în oraşele Moldovei şi Ţării Româneşti. În „Revista de Istorie”, tom 33, 1980, nr. 1, p. 76. 17 Lia Lehr, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei în secolele XVI-XVII, în Studii şi materiale de istorie medie, vol. IV, 1960, p. 299.


asemenea tranzacţii fiind mai numeroase spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, în raport direct cu dezvoltarea economică a oraşului. Vânzarea robilor ţigani este caracteristică, prin documentele de faţă, pentru secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea.

Urmărind cronologic actele de vânzare-cumpărare de case, putem constata, treptat, spre mijlocul veacului al XVIII-lea, o restrângere urbană, o concentrare accentuată a construcţiilor, în dauna întinselor locuri, cu vii, livezi, agricultură şi numeroase acareturi. În mai toate documentele anterioare anului 1750 casele sunt, în majoritate, însoţite de mari terenuri, cu imense grădini de pomi. La 15 iunie 1688, de exemplu, se vindea, în vecinătatea mănăstirii Sărindar, o casă cu pivniţă şi un loc lung de 15 stânjeni; la 15 iunie 1696 o casă cu locul curţii, cu grădină cu pomi, cu pivniţe şi jicniţă; la 8 mai 1706, în mahalaua bisericii Dintr-o Zi, o casă cu loc, cu grădină de pomi; la 17 mai 1710, o casă cu un loc de 55 ½ stânjeni lungime pe 14 ½ stânjeni lăţime. Treptat, documentele vorbesc din ce în ce mai rar despre livezile din preajma caselor vândute, amintind numai „toate namestiile” necesare şi, numai în cazuri excepţionale, despre grădini cu pomi sau vie.18

Dezvoltarea oraşului Bucureşti a fost în strânsă legătură şi cu caracterul său de mare vad comercial, de mare încrucişare de drumuri neguţătoreşti, fiind, în timp, o adevărată placă turnantă între Occident, Răsărit şi Poarta otomană, precum şi un centru nodal pentru comerţul din toate cele trei ţări româneşti19.

Fac obiectul multor tranzacţii de vânzare-cumpărare pivniţele şi prăvăliile. La 12 iunie 1674, se vindea un loc de casă cu pivniţă, lângă biserica Adormirea Maicii Domnului, la 1699 mai 25, un document consemnează vânzarea unei jumătăţi de pivniţă „la uliţă”, iar la 24 ianuarie 1692 un document se referă la vânzarea unor case cu pivniţă de piatră, prăvălii şi cu loc, situate pe Uliţa cea Mare.

Circulaţia bunurilor imobile înregistrează şi cazuri de schimburi de proprietate. Frecvente sunt închirierile de locuri pentru construcţii, de case sau prăvălii. Robii ţigani constituiau şi ei obiectul unui foarte întinse comerţ şi acest fapt se reflectă şi în documentele noastre. Semnalăm astfel dese schimburi de ţigani între mănăstirea Sf. Ioan cel Mare şi logofătul Iani Cocorăscu (1692 august 5). Un alt schimb de ţigani se face între fraţii Ianache Văcărescu mare agă şi Ivan Văcărescu vătaf cu Theodosie mitropolitul ţării, căruia îi dau două ţigănci: Neaga şi Mira şi primesc pe Drăgana şi Manea. În încheierea

18 G. Potra, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti, p. 9. 19 Ibidem, p. 11.


actului întocmit ei spun: „Deci ni-am tocmit cu sfinţia sa de am făcut schimb, cap pentru cap, de am lăsat ţigăncile noastre, ce scriu mai sus, să le stăpânească sfănta Mitropolie. Şi sfinţiia sa au lăsat ţiganii ce semnează mai sus să-i stăpănim noi” (1701 iulie 6)20.

Daniile, domneşti sau particulare sunt şi ele date social-economice dintre cele mai relevante. Între cei care donează averi mişcătoare şi nemişcătoare se află şi domnitorul Constantin Brâncoveanu care, la 8 februarie 1696, făcea danie un loc de casă în Bucureşti lui Alexandru, fost mare postelnic. O donaţie consemnează şi numele cronicarului Stoica Ludescu, ce dăruia, lui Chiriac, fără a se specifica şi motivele daniei, un „loc cătu-i ţine casa şi denaintea ei încă doi stănjeni, ca să-i hie curteşoară”, lângă biserica Sf. Nicolae Şelari, pentru ca „să hie de acum înainte lui şi feciorilor lui şi nepoţilor moşie stătătoare şi casii lui de pomeană, pentru că eu singur hărăzit-am de bunăvoea mea”. Din cuprinsul actului aflăm că Stoica Ludescu avea la Uliţa Mare şi un loc pentru o prăvălie, iar cel dăruit se învecina cu acesta (1674 septembrie 28)21.

Interesant este şi documentul din 13 februarie 1704, prin care Marica, soţia paharnicului Staico Merişanu, dăruia nepotului ei, Barbu Merişanu, un loc de casă în mahalaua Popa Ivaşco, care are între martori, la locul cel dintâi, pe doi dintre feciorii domnitorului Constantin Brâncoveanu: „Constantin Brâncoveanul beizadea, mărturie” şi „Ştefan Brâncoveanul beizadea, mărturie” (doc. nr. 87).

Un aspect cu totul inedit ne relevă un act de vânzare-cumpărare de casă, din 22 februarie 1702, care are drept vânzător pe cunoscutul pictor cantacuzinesc şi brâncovenesc, Pârvu Mutu. Acesta, împreună cu soţia sa Tudora, vinde lui Radu, mare clucer de arie şi lui Iordache Creţulescu, mare cămăraş, fraţi, o casă în Bucureşti, cu suma de 45 taleri. Deci se atestă foarte clar că Pârvu Mutu a locuit, până la data menţionată mai sus, în oraşul Bucureşti, în mahalaua Fântâna Boului (doc. nr. 82)22.

În anumite împrejurări favorabile, clasa stăpânitoare cumpără case, prăvălii, locuri, vii şi livezi în oraşul Târgovişte şi moşii, mai mari sau mai mici, în diferite sate ale judeţului.

Domnia lui Constantin Brâncoveanu se caracterizează printr-o avalanşă de cumpărări, începând cu domnitorul, copiii săi, apoi boierii: Mihai Cantacuzino spătar, marele vistier Şerban, Ianache Văcărescu şi fratele său Ivan vătafu, Gheorghe Cornescu pârcălab de

20 G. Potra, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti, p. 13. 21 Ibidem, p. 14. 22 Ibidem, p. 29.


curte, precum şi vornicul Pascale „ispravnicul scaunului Târgovişte” care era în acelaşi timp „ispravnicul măriei sale”, în diferite treburi personale.

Radu beizadea, fiul lui Constantin Brâncoveanu, în 1698 aug. 8, cumpără de la Gheorghe Cornescu, fiul lui Grigore Cornescu pârcălab de curte, case cu loc şi grădină în mahalaua Sf. Nicolae din Târgovişte, pentru care dă 108 taleri. Sora sa, Stanca beizadea, cumpără mai multe locuri ca să-şi mărească proprietatea ce are în Târgovişte. Mai târziu, în 1713 iulie 6, pentru 40 taleri cumpără de la Radu vtori sluger, fiul lui Radu şufariul, un loc de casă de 22 stânjeni lăţime, care „iaste pă lângă bolovanii grădinii mării sale dăn sus despre biserica lui sventii Neculae cea stricată”.

Spătarul Mihai Cantacuzino cumpără (1699 dec. 15), de la trei vânzători diferiţi, 850 stânjeni din moşia Doiceşti, plătind stânjenul cu câte 43 bani, probabil fiind loc frumos şi roditor.

Un alt boier, Şerban mare vistier în divanul lui C. Brâncoveanu, cumpără moşie cu mori, livezi şi dărstă în Dragomireşti, pentru plăteşte 423 taleri (1699 ian. 18 şi iun. 20).

Ianache Văcărescu, despre care se spune că era frate vitreg al soţiei lui C. Brâncoveanu, deci oarecum cumnat cu voievodul, se bucura de o deosebită favoare, dându-i-se în monopol vânzarea sării şi a fierului „aici în oraşul domnii mele Bucureşti şi Târgovişte”.

De pe urma acestui hatâr domnesc, precum şi din diferite misiuni şi slujbe ce-a ocupat, a avut beneficii însemnate din care, în afară de lux, bijuterii scumpe şi viaţă de belşug, a cumpărat moşii prin care a întregit vatra părintească – Văcăreştii – apoi moşii în satele dimprejur şi vii întinse în cuprinsul judeţului.

Ianache Văcărescu a cumpărat de cele mai multe ori singur, câteodată împreună cu fratele său Ivan vătaful şi atunci când se iveşte cazul că şi vrei mănăstire are protimisis ca şi el, cumpără împreună cu egumenul mănăstirii căutând însă, într-un timp relativ scurt, să-l convingă să renunţe, rămânând singur proprietar.

Între 1695-1712, Ianache Văcărescu cumpără părţi de moşie în satele Tabăra de Jos, Tabăra de Sus, Stăneşti, Şcheiasca, precum şi moşia Şuşiani, plătind între 66-100 bani stânjenul sau cu 10-12,5 până la 15 taleri funia de câte 50 stânjeni fiecare. Locurile astfel cumpărate de Ianache Văcărescu totalizează o suprafaţă mare, după cum şi suma care o plăteşte este apreciabilă, fapt care ne dă de gândit când ştim că înainte de a fi dregător al lui Constantin Brâncoveanu, nu avea această posibilitate de cumpărare.


În aceeaşi vreme, vornicul Pascale, care ocupă mai tot timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu dregătoria de ispravnic al oraşului Târgovişte, este unul dintre cei mai nesăţioşi cumpărători de locuri, pivniţe, vii, prăvălii, livezi şi vaduri de moară în cuprinsul oraşului23.

În Ţara Românească, la Bucureşti şi Târgovişte vama târgului este încasată de pârcălabi în folosul domniei, care dăruieşte o sumă fixă anula – în Bucureşti 50 galbeni mănăstirii Plumbuita, iar clerului domnesc 100 taleri anual; la Târgovişte se dă clerului domnesc 40 taleri anual din vama târgului de acolo24. Vama se ia „din toate bucatele, cine ce ar vinde în târgu acesta, veri de la boieri, au de la slujitori, au de la călăraşi, au dorobanţi, au scutelnic, au popă, au călugăr, măcar ce om ar fi, de la toţi să ia vamă după obicei, din toate cine ce ar vinde…”. Aşadar nici un boier nu era scutit de această vamă. Cei ce sunt prinşi că vând pe ascuns pe la casele lor, iar nu în târg, pentru a se sustrage de la plata vămii domneşti, vor fi pedepsiţi şi li se va lua şi „vama îndoită”25.

Plata produselor se făcea în două feluri. Atunci când era vorba de o tranzacţie privind o cantitate mică de mărfuri, plata se făcea imediat; dacă însă tranzacţia încheiată între părţi se referea la o cantitate mai mare, plata se făcea parte la încheierea tranzacţiei, parte la livrarea mărfii sau la un termen dinainte stabilit. Ca o garanţie a respectării contractului încheiat vânzătorul dădea zălog ocina sau ocinile lui, după cum suma era mai mare sau mai mică. Comerţul pe credit este folosit mai ales de aceia care practică comerţul pe o scară mai largă, aprovizionând nu numai piaţa internă, ci în multe cazuri şi cea externă26.

Şi unele produse meşteşugăreşti sunt vândute pe credit, ceea ce ne dovedeşte că această formă de comerţ este folosită pe scară largă şi în mod curent pe piaţa internă a Ţării Româneşti. Astfel, avem cazul a trei cojocari din Bucureşti, Dima, State şi Zota, care vând lui Preda sluger şi fiului său Mihai postelnic două cojoace de samur şi unul de

23 G. Potra, Tezaurul documentar al judeţului Dâmboviţa, p. 18. 24 L. Lehr, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în „Studii. Revista de Istorie”, 1968, 21, nr. 1, p. 38. 25 Toate aceste hotărâri cuprinse în anatefter pentru anul 1695 sunt însă valabile pentru toată perioada de care ne ocupăm. Constantin Brâncoveanu nu face decât să reglementeze o stare de fapt pentru a avea o evidenţă a activităţii comerciale şi a urmări în felul acesta încasarea veniturilor cuvenite din comerţ. Aşa se explică de ce va lua măsuri severe împotriva celor ce fac comerţ în ascuns, la casele lor şi nu vin în târg să-şi vândă mărfurile numai în locurile dinainte stabilite. 26 Lehr, Lia, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei în secolele XVI-XVII, în Studii şi materiale de istorie medie, vol. IV, p. 234.


jder, în valoare de 520 galbeni, şi primesc drept garanţie că vor primi banii pentru obiectele vândute satul Putineiul cu rumâni27.

Printre persoanele care dau bani cu împrumut găsim numeroşi mari boieri. Ei îşi acordă reciproc împrumuturi, ajutându-se să-şi plătească datoriile făcute la negustorii şi cămătarii turci sau pentru orice altă „nevoie” a lor, de orice natură ar fi. Stoica mare comis dă cu împrumut lui Ignat clucer la 30 ianuarie 1671 suma de 320 ughi28, iar la 5 februarie 1680 împrumută lui Luca din Baloteşti suma de 100 taleri29. Interesante sunt condiţiile în care acordă el împrumuturile şi mai ales în primul caz. La încheierea zapisului stabileşte o dobândă de 20%; dobânda se va dubla dacă trece termenul de şase luni şi până la încheierea anului. Dacă nici atunci banii nu sunt restituiţi, se va pune un zălog, iar munca efectuată de rumâni va fi socotită drept dobândă. Condiţiile stabilite dovedesc preocuparea de a scoate maximum de profit din banii daţi cu împrumut.

Sunt unele familii boiereşti, ca de pildă, familia Cantacuzino, familia Dudescu, familia Băleanu şi altele, în care găsim mai mulţi membri care dau bani cu împrumut în mod destul de frecvent. O familie care va da cu împrumut sume mari de bani este familia Leurdeanu. Stroe Leurdeanu mare vistier va da cu împrumut nu mai puţin de 93130 aspri, iar fiul său Eustratie, al doilea vistier şi mai târziu mare postelnic, va da împrumuturi în valoare de 832 ughi sau 166400 aspri30.

Zapisele rămas fiind destul de puţin numeroase şi disparate, nu putem spune în mod sigur, în toate cazurile, dacă cei ce acordau împrumuturi o făceau în mod permanent sau nu. Singurul pe care putem să-l urmărim mai îndeaproape şi să spunem cu precizie că acordarea de împrumuturi constituie pentru el o îndeletnicire permanentă, având ca scop strângerea unei averi cât mai mari, alcătuirea unor întinse proprietăţi, este Tudoran paharnic din Aninoasa, care ajunge apoi clucer, mare clucer şi mare agă. Din 1675 găsim menţionat şi sub numele de Tudoran clucer din Costeşti. Timp de aproape 20 ani, între anii 1655 şi 1676, Tudoran dă cu împrumut în 21 de cazuri nu mai puţin de 206000 aspri (1033 galbeni).

27 B. A. R., Peceţi, 186, orig. slav. 28 A. N. R. Bucureşti, m-rea Radu-Vodă, XVII/9, orig. rom. 29 Idem, ms. 1175, f. 41v, copie rom. 30 Printre cei ce împrumută de la Stroe Leurdeanu se numără: Albu logofăt din Lăngeşti, Stanciu din Câmpulung, Voico, fiul lui Simion pitar, şi Udrea postelnic din Găeşti etc., iar de la Eustratie se împrumută Petre clucer, satul Fieni şi alţii.


Tudoran dă cu împrumut de cele mai multe ori ţăranilor, dar, în acelaşi timp, acordă împrumuturi şi unor orăşeni, mici boieri, unii rudă cu el, constituindu-şi o întinsă proprietate unitară la Izvorani, Aninoasa, Berivoieşti, Costeşti etc. Dacă nu poate obţine unele ocini pe această cale, le cumpără, ca să nu permită altora să pătrundă în mijlocul proprietăţilor lui. El împrumută fie cu dobândă, fie pe bază de zălog şi, atunci când dă banii fără a primi nici o garanţie în schimb, pentru „binele făcut” i se dau locuri sau ţigani, care de fapt nu sunt altceva decât tot un fel de dobândă, sub altă formă. Când nu are momentan bani lichizi, se împrumută la rândul său în altă parte sau vinde ceva marfă pentru a-şi procura suma necesară şi a face astfel faţă acestei îndeletniciri care îi aduce atâtea profituri31. Acest lucru dovedeşte o dată mai mult că pentru Tudoran a da bani cu împrumut nu este ceva întâmplător, ci constituie o activitate permanentă.

Din cele relatate mai sus putem trage concluzia că Tudoran din Aninoasa era, în acea perioadă cel mai important om de afaceri ce da bani cu împrumut.

Şi alţi membri ai familiei sale dau bani cu împrumut: bunicul, unchii, un cumnat etc. Tudoran sluger şi apoi pitar, din Vlădeşti, tatăl lui Pârvu Vlădescu mare vistier şi al lui Badea mare paharnic, bunicul lui Tudoran din Aninoasa, este primul membru al familiei care dă bani cu împrumut. Radu Creţulescu, cumnatul lui Tudoran, dă cu împrumut, în perioada 1656-1670, suma de 359 ughi, adică 71800 aspri. Ceilalţi membri ai familiei dau cu împrumut sume mai mici32.

În nevoile de capital pentru dezvoltarea industriei care tindea să treacă din faza atelierelor manufacturiere în aceea a întreprinderilor mecanice, braşovenii s-au adresat pentru credite şi lumii feudale din Principatul vecin, care în condiţiile de viaţă de acolo se găsea în faza acumulării primitive şi în condiţiile unei greutăţi de plasamente. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea, se găsea în mari greutăţi financiare însăşi comunitatea Braşovului – cetatea greu încercată prin înăbuşirea revoltei cizmarilor din mai 168833 şi prin incendiul din 1689; supusă apoi unei stoarceri metodice din partea noii instauratei stăpâniri habsburgice, fie prin 31 La 20 decembrie 1675 Tudoran împrumută „di la alţii ughi 40” şi îi dă lui Antonie vătaf din Prădileşti, jud. Dâmboviţa, care îi solicitase un împrumut. Dobânda cerută este de 20/ pe an (A. N. R. Bucureşti, Mitrop. Buc., XLIX/5, orig. rom.). Când, la 21 august 1655, a trebuit să-i dea lui Negoiţă Văcărescu 187 ughi, nu avea această sumă şi a luat-o de la Bălan negustor, pentru nişte ceară ce urma să i-o livreze mai târziu (A. N. R. Bucureşti, Mitrop. Ţării Rom., LIV/1, orig. rom.). 32 L. Lehr, Camăta în Ţara Românească până în sec. XVIII, „Revista de Istorie”, t. 41, 1988, nr. 5, p. 699. 33 I. Crăciun, Răzvrătirea saşilor din Braşov la 1688, în SMIM, vol. I, p. 199-212.


impozite şi biruri, fie prin împrumuturi forţate, ca şi prin obligaţia de a întreţine garnizoane numeroase în oraş şi district.

În condiţiile acestea patriciatul orăşenesc al Braşovului şi conducerea diferitelor sate din Ţara Bârsei au făcut substanţiale apeluri la creditele pe care le putea pune la dispoziţia lor, în afară de cei din ţară34, domnul şi boierii din Muntenia.

În epoca aceasta, cu toate schimbările de domni, o conducere aproape necontenită în Ţara Românească o aveau Cantacuzinii, fie prin domnii tutelaţi de dânşii, cum a fost cazul cu acel Antonie Vodă din Popeşti, fie prin conducerea directă a lui Şerban Cantacuzino şi mai apoi a nepoţilor săi Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino35.

Astfel putem deduce din zapisul de împrumut al funogiului şi consiliului sătesc din Hălchiu cu data de 15 mai 1698, care într-o nevoie de bani ia sub formă de împrumut de la Gheorghe Cantacuzino, fiul lui Şerban Vodă, suma de 320 florini ungureşti că cei din Hălchiu se obligau să plătească datoria peste 6 luni ”la Crăciunul nostru ce vine acum la iarnă”, se spune în act; pentru bani se obligau să dea dobândă 15 găleţi de ovăz şi 10 care de fân36.

O sumă mult mai mare pentru epocă – 3000 de taleri – împrumută conducerea oraşului în mai 1706 de la cantacuzinii Constantin Stolnicul, Mihai Spătarul şi Şerban biv paharnic. Actul de împrumut păstrat în original în limba română vorbeşte de condiţiile vitrege în care orăşenii au fost siliţi să facă apel la creditul prietenilor lor boierii cantacuzini din Ţara Românească: „Precum să se ştie că într-acest an 1706 cu multe grele aflându-se cetatea noastră împresurată coborând la toţi de obşte aceştia din statul cel tulburat şi ticălos al ţării şi având mare lipsă de bani pentru chivernisirea trebilor noastre celor de obşte, îndrăznim preteşugului şi bunătăţii dumnealor cei de multă vreme nouă dovedite, am alergat la dragostea şi graţia dumnealor, cerând cu plecăciune îndatori taleri 3000”. Pentru banii luaţi se obligă a plăti dobânzile obişnuite şi pun zălog Satul Lung de la Săcele. Semnează actul judele Andreas Reter,

34 Prin 1707 guvernatorul Transilvaniei sugera curţii aulice ideea de a recurge pentru nevoile băneşti necesare întreţinerii aparatului militar în condiţiile răscoalei curuţilor, când siguranţa drumurilor era periclitată, la împrumuturi de sume mari, 10000 florini, de la marele negustor Zacharia din Compania grecească şi suma de 20000-30000 florini de la companiile greceşti din Braşov şi Sibiu (Giurescu – Dobrescu, Regeste şi documente privitoare la Constantin Brâncoveanu, Buc., 1907, p. 167, nr. 271). 35 C. A. Stoide, C. T. Jiga, Cantacuzinii şi Brâncoveanu, creditori ai Braşovului, în Anuarul de Institutului de Istorie din Cluj, 1962, 5, p. 234. 36 C. A. Stoide, Noi documente braşovene, în Revista Arhivelor, VII, I, 1946, studiu introd., p. 91 şi doc. publicat în extenso p. 105, doc. nr. 9.


projudele George Jekel, proquestorul Baros Seuler, împreună cu întregul Magistrat37.

Bibliografie:

Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele statului, vol.

IV, 1633-1639, întocmit de Marcel–Dumitru Ciucă, Doina Duca–Tinculescu, Silvia Vătafu–Găitan, Bucureşti, 1981; vol. V, 1640-1644, întocmit de Marcel Ciucă, Doina Duca-Tinculescu şi Silvia Vătafu-Găitan, 1985; vol. VI, 1645-1649, întocmit de Marcel–Dumitru Ciucă şi Silvia Vătafu–Găitan, Bucureşti, 1993; vol. VII, 1650-1653, întocmit de Marcel Dumitru Ciucă, Silvia Vătafu-Găitan şi Melentinca Bâzgan, 1999; vol. VIII, 1654-1658, întocmit de Marcel-Dumitru Ciucă, Silvia Vătafu-Găitan, Dragoş Şesan, Mirela Comănescu, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2006, 235 p.

Călători străini despre Ţările Române, vol. IV, Bucureşti, 1972, întocmit de Maria Holban (redactor responsabil), Maria Matilda Alexandrescu–Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu şi Ion Totoiu; vol. V, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973; vol. VI, Bucureşti, 1976, întocmit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Mustafa Ali Mehmed; vol. VII, Bucureşti, 1980, îngirjit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu; vol. VIII, Bucureşti, 1983, întocmit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu.

Crăciun Ion, Răzvrătirea saşilor din Braşov la 1688, în SMIM, vol. I, p. 199-212.

Georgescu, Florian, Cernovodeanu P., Cristache-Panait, Ioana, Documente privind istoria oraşului Bucureşti, Sfatul Popular al Capitalei, Muzeul de Istorie a oraşului Bucureşti, 1960.

Giurescu D. C., Anatefterul. Condica de porunci a vistieriei lui Constantin Brâncoveanu, SMIM, 1962, 5, p. 353-504.

Iorga, Nicolae, Despre Cantacuzini. Studii istorice basate în parte pe documentele inedite din archiva d-lui G. Gr. Cantacuzino, Bucureşti, Inst. de arte grafice şi Editura. Minerva, 1902.

Lehr Lia, Aspecte urbanistice şi forme de proprietate în oraşele Moldovei şi Ţării Româneşti (secolele XVI-XVII), în „Revista de istorie”, tom 33, nr. 1, 1980, p. 63-80.

Idem, Camăta în Ţara Românească până în sec. XVIII, „Revista de Istorie”, t. 41, 1988, nr. 5, p. 693-715.

Idem, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a secolului XVI şi prima jumătate a secolului XVII, în „Studii şi materiale de istorie medie”, IV, 1960, p. 223-304.

Idem, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Studii Rev. Ist., 1968, 21, nr. 1, p. 29-51.

37 C. A. Stoide, op. cit., Introducere, p. 92-93 şi doc. nr. 14, p. 108-110.


Lehr Lia, Organizarea administrativă a oraşului Târgovişte în secolele XVI-XVII, Valachica, 1972, 3, p. 155-170.

Potra, George, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti (1639-1800), Bucureşti, Ed. Acad., 1982.

Idem, Tezaurul documentar al judeţului Dâmboviţa (1418-1800), Vol. I, Bucureşti, Comitetul de cultură şi educaţie socială al jud. Dâmboviţa, 1972.

Stoicescu Nicolae, Moisescu Cristian, Târgoviştea şi monumentele sale, Buc., 1976.

Stoicescu Nicolae, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, Ed. Acad. R.P.R., 1961.

Stoide, C. A., Jiga, C. T., Cantacuzinii şi Brâncoveanu, creditori ai Braşovului, Anuar. Inst. Ist. Cluj, 1962, 5, p. 233-238.

Adina GUȚU*

CONSIDERAȚII PRIVIND FONDAREA SOCIETĂȚII LUI IISUS

Consideration on the Foundation of the Society of Jesus

Abstract: The present paper presents the story of a Spanish soldier, who

became the founder of the well-known Society of Jesus. Before being the founder of the Jesuit order, Ignatius went through different intellectual and spiritual transformations. After completing his education, Ignatius of Loyola gathered members from among intellectuals and submitted his ideas of converting the heathen. Together they became the most effective religious order of the Papacy against Protestantism. After the foundation of the Jesuit order, the Supreme General of the Society of Jesus organised the Jesuit members in different classes and colleges, so as to manage their missions throughout the world.

Keywords: Society of Jesus, Ignatius of Loyola, foundation, Jesuits, organization.

*

Câteva considerații asupra vieții și activității lui Ignatius de Loyola

În regatul Navarrei, nordul Spaniei, într-o regiune în care bărbații

generoși, pasionați și viteji, își formaseră caracterul în însăși ,,severitatea naturii”, se născuse fondatorul „Societății lui Iisus”. Spaniolul basc Don Inigo Lopez de Recalde, Ignatius de Loyola pentru istorie, s-a născut în castelul Loyola, provincia Guipozcoa în anul 14911.

A fost fiul cel mai mic din cei treisprezece copii ai unuia din cei mai importanți nobili spanioli2, „de statură mijlocie, cu o fire obscură, ochi pătrunzători dar cu o înfățișare plăcută”3. Tatăl său, un om de cuvânt îl plasează ca paj la vârsta de cincisprezece ani la curtea regelui Ferdinand, însă crescuse plictisit de veseliile și frivolitățile curții4.

* Masterandă anul I, Spaţiul Românesc între Orient şi Occident, Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie de la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi. 1 Edmond Paris, Istoria secretă a iezuiților, p. 10, consultat la data de 21. 02. 2012-02-22 http://www.scribd.com/doc/14097719/Istoria- Secreta-a-iezuitilor. 2 J. A. Wylie L. L. D, History of the Jesuits, excerpted from the massive 2 vol. History of the Protestantism, consultat la data de 21.02.2012 www.sundaylaw.com. 3 G. B. Nicolini, History of the Jesuits; Their origin, progress, doctriness, and designes, London, 1854, p.10. 4 J. F. X. Conor, S. J., The autobiography of St. Ignatius, New York, 1900, consultat la data de 21.02.2012 http://www.gutenberg.org/files/24534/24534-h/24534-h.htm.

http://www.scribd.com/doc/14097719/Istoria-%20Secreta-a-iezuitilor

http://www.sundaylaw.com/

http://www.gutenberg.org/files/24534/24534-h/24534-h.htm


Prin urmare cavalerul rătăcitor dornic de faimă și renume pe câmpul de luptă se ,,consolează” în slujba Viceregelui de Navarra, unde își va începe cariera sa de soldat finalizată brutal si brusc printr-un accident care îl va schimba din punct de vedere fizic, spiritual și profesional5.

Spania în acea vreme se lupta să izgonească maurii, a căror prezență pe pământul ei a socotit-o o insultă la adresa independenței sale și un afront al credinței sale. Deși conflictul lua sfârșit în Spania acesta se mutase în Africa. Sufletul înflăcărat al lui Ignatius se cerea în mod iminent evidențiat printre luptători și totodată să transmită posterității un nume6.

Drept consecință în anul 1521 îl regăsim pe Ignatius de Loyola printre cei care luptau pentru apărarea orașului Pampeluna care fusese asediat de francezii conduși de contele Andre de Foix, Lordul Esparrei7. Entuziasmul eroului nostru pe câmpul de luptă este lovit la propriu de o ghiulea care-i va zdrobi piciorul, rămânând toată viața sa șchiop în pofida multiplelor operații de refacere a piciorului drept8.

După treisprezece zile la Pampeluna unde Ignatius primise cele mai bune îngrijiri din partea medicilor armatei franceze el a fost dus de victorioși la fratele său, Martin Garcia, în castelul Loyola.9 Vacarmul său lăuntric și totodată transformarea spirituală se va produce pe fondul suferințelor cauzate de nenumăratele intervenții chirurgicale realizate fără anestezie. Părintele Gonzalez, cel care i-a consemnat viața de la sursa directa, Ignatius de Loyola, ne mărturisește:

„De sărbătoarea Sfîntului Ion doctorii au fost rezervați în privința recuperării sale și a fost sfătuit să se spovedească. Primind sacramentele în ajunul sărbătorii Sf. Petru și Pavel, spre seară doctorii i-au spus că dacă pînă la miezul nopții nu erau schimbări în bine , el sigur ar fi murit. Avînd mare credință în Sf. Paul …a început să se întremeze”10.

Ignatius, viitorul călugăr-soldat, eliberat din ghearele morții va petrece perioada convalescenței prin lecturarea unor cărți care l-a început l-au dezgustat, dar pe măsură ce aprofunda lectura, în mintea sa i se implementase ideea de a deveni el însuși un sfânt și de a se dedica lui Dumnezeu11.

Noua sa carieră era acum guvernată de obediență iar influența cărților citite care vizau viața lui Iisus Hristos și a Fecioarei Maria, se datora lipsei de educație și șocului pe care-l suferise, ajungând astfel să se deschidă calea apostolatului pentru Ignatius12. R.P. Rouquette, unul dintre fii săi

5 E. Paris, op. cit., p.11. 6 J.A. Wylie L. L. D., History of the Jesuits, excerpted from the massive 2 vol. History of the Protestantism consultat la data de 21.02.2012 www.sundaylaw.com. 7 M. F. Cusack, The Black Pope. A history of the Jesuits, London, p.28., consultat la data de 21.02.2012 http://www.scribd.com/doc/77778991/The-Black-Pope-M-F-Cusack. 8 Ibidem, p.29. 9 E. Paris, op. cit., p.11. 10 J. F. X. Conor, op. cit. 11 Ibidem. 12 M. F .Cusack, op. cit., p.29 .


http://www.scribd.com/doc/77778991/The-Black-Pope-M-F-Cusack


spirituali, ne relatează: „El punea cărțile deoparte și visa cu ochii deschiși. Un caz clar de visare în stare trează; Aceasta era o continuare în aria maturității a jocului imaginar din copilărie…”13. Această descriere prefigurează viitoarele cerințe pe care „fii săi”, viitorii soldați ai ordinului trebuia să le îndeplinească.

Înainte de a-și abandona camera de suferință pentru a se desăvârși în viață precum sfinții pe care îi citise, Ignatius depune un jurământ la Mânăstirea din Montserrat în care își va depune arma de luptă în fața icoanei Sfintei Maria, în care se autoproclamă sclavul acesteia.

Ignatius de Loyola își petrecuse toată noaptea oferindu-și rugăciunile, devotându-se trup și suflet și de asemenea „dedicându-se” din nou printr-un jurământ solemn, ca începând cu acea zi să nu mai cunoască alt maestru decât pe Iisus și nici o altă stăpână decât pe Fecioara Maria, mama lui Iisus, servindu-i și apărându-i împotriva tuturor până în ultima zi a vieții sale14.

După această jertfire a propriului său destin, viitorul său țel era să plece la Ierusalim, ca misionar pentru convertirea păgânilor. Însă, ciuma care bântuia la Barcelona, îi îngreunase prin urmare călătoria. Fiind nevoit să stea la Manresa aproape un an, Ignatius de Loyola se va supune unor diferite „tratamente”: „Își flagela trupul până îi dădea sângele. A postit până a avut viziuni, și cu cât se flagela mai mult cu atât mai multe viziuni avea, și cu cât avea mai multe viziuni cu atât mai mult postea…Dar Loyola tot nu se simțea împlinit fiind bântuit de demoni și răpus de îndoieli, aparițiile demoniacale fiind pentru el realități”15.

Scopul acestor mortificări era drumul sigur către canonizare în cadrul Bisericii Catolice deoarece Loyola știa că este cea mai înaltă distincție pe care biserica o putea conferi. Dacă pierduse șansa de a fi consemnat în analele țării sale ca un distins general, acum era oportunitatea lui de a-și plasa numele în cadrul bisericii, demn de un loc în altarele sale16.

Practica pe care Ignatius a oferit-o ca o jertfă pentru propriul său ordin a vizat abandonul în contextul viziunilor și revelațiilor și „uitându-se adânc înlăuntrul minții sale înnorate a verificat spusele înțeleptului”17.

După ascetismul practicat în câteva luni, Ignatius Loyola publicase o carte de mici dimensiuni care îi amplificase renumele pentru sfințenia sa, constituind totodată manualul iezuiților. Cartea sa, se va numi „Exerciții spirituale” și reprezenta standardul cunoașterii practicii religioase iezuite mai ales că Ignatius încărcat de ideile sale religioase, se înfățișa propriului Hristos ca un general care luptă pentru gloria Divină, chemându-și toți

13 E. Paris, op. cit., p.12. 14 J. M. S. Daurignac, History of the Society of Jesus, from its foundation to the present time. vol. I., 1865. p. 4. 15 M. F. Cusack, op. cit., p. 30-31. 16 Ibidem, p. 34. 17 J. A. Wylie L. L. D., History of the Jesuits, excerpted from the massive 2 vol. History of the Protestantism, consultat la data de 22.02.2012 www.sundaylaw.com.



oamenii să se reunească sub spectrul său, adică o armată în care Iisus este comandantul.

Mântuit și eliberat de spasmele propriei sale imaginații, Generalul suprem se hotărâse să întreprindă misionarismul în Țara Sfântă. Pe data de 1 septembrie 1523 ajunse la Ierusalim dar fusese împiedicat de conducătorul franciscan al provinciei să-și desfășoare activitățile, deoarece prozelitismul său prematur ar fi periclitat „pacea firavă dintre creștini și turci”18.

Chiar dacă Loyola ar fi primit permisiunea de a practica convertirea în rândul păgânilor nu ar fi reușit, întrucât lipsa elementelor de baza ale Creștinismului, pe care el dorea să le utilizeze în predică și limba necunoscută al celor pe care vroia să-i inițieze, reprezentau dificultăți care în mod cert l-ar fi condus la un eșec în viitoarea sa carieră.

Resemnat, Ignatius ia în serios ideea de a se pregăti din punct de vedere profesional astfel încât, după întoarcerea sa din Ierusalim, îl regăsim la o școală din Barcelona unde se pregătise pe parcursul a doi ani. Viitorul General Suprem al Societății lui Iisus, care pe atunci avea vârsta de 34 de ani, învățase elemente de bază ale limbii latine împreună cu copii de gimnaziu, iar în anul 1526 Loyola se afla la Albala unde studiase la o universitate înființată de cardinalul Ximenes19.

Pe lângă cultivarea sa intelectuală, înfățișarea sa ce denota o pietate fanatică, veștmântul său croit dintr-un material dur și discursul înfocat, reprezentaseră și ele o atracție pentru public, câștigând 5 discipoli20. Ignatius era conștient de faptul că proiectul său nu se putea realiza fără discipoli care să asculte și să execute ordinul Generalului. Recruții nu știau mai mult decât maestrul lor dar erau de acord să poarte un singur veștmânt pentru a se individualiza în societate.

Cu toate astea succesul inițial al lui Loyola fusese zdruncinat însă de invidia celorlalți călugări și preoți din Alcala. Consecințele au fost denunțul compatrioților invidioși și frățiilor religioase către Inchiziție, a lui Ignatius Loyola. Închis sub acuzația de practicare a misticismului în predicile sale, eroul nostru a fost considerat drept unul dintre Alumbrados21.

Această acuză nu ar fi nefondată întrucât în faimoasele „Exerciții spirituale”, între direcțiile impuse de „General” și cele date novicilor budiști există o legătură în ceea ce privește metodele de practicare a exercițiilor22. Presupusa legătură cu Alumbrados i-au periclitat cariera pentru o perioadă de timp la Alcala însă a fost achitat de erezie.

Ignoranța sa teologică a fost sever condamnată și totodată prevenit de inchizitor să nu mai predice sub aureola ignoranței, de asemenea, obligat să-și „abandoneze” haina excentrică și să se orienteze către alte universități. Cu toate astea, influența sa asupra a două femei din Alcala potențate din punct

18 E. Paris, op. cit., p. 14. 19 G. B. Nicolini, op. cit., p. 22. 20 Ibidem. 21 Termenul îi desemnează pe „iluminații” Inchiziției. 22 M. F. Cusack, op. cit., p. 37.


de vedere financiar, pe care le îndemnase să-și părăsească căminul pentru a întreprinde o expediție, în scopul perfecționării smereniei, a atras din nou privirile Inchiziției23.

Rudele acestor femei nu au văzut intervenția lui Loyola într-o lumină favorabilă întrucât va fi din nou închis în închisoare. Abandonat de discipolii săi care se vor întoarce în cadrul societății „civile”, Loyola va fi eliberat și pregătit să-și elaboreze planurile de convertire la Paris, însă mai rezervat față de celelalte experiențe anterioare24.

În secolul al XVI-lea Universitatea din Paris era printre cele mai renumite din Europa, iar printre studenți săi erau și partizanii lui Luther. Ignatius conștient de această realitate își completează studiile întrând pe data de 2 februarie 1528 în rândurile studenților, fără să știe că se va confrunta cu reforma protestantă.

Încă din prima zi simțise că găsise locul în care Dumnezeu îi destinase formarea nucleului „Societății lui Iisus”, dar prima sa datorie era să fie pregătit din punct de vedere intelectual. Prin urmare după ce își reia studiile clasice la Colegiul Montaigu, Loyola urmează cursul de filosofie la Colegiul din Sf. Barbara25.

În acel colegiu, în ochii lui Ignatius, se distinsese un tânăr, a cărei blândețe și pietate solidă i-a atras profunda admirație a „Generalului”. Pe numele său Peter le Fevre, fiul unui agricultor din Vilaret (aproape de Geneva), era un tânăr plin de calități, și prieten apropiat al lui Francis Xavier, un nobil din Navarre, pasionat de literatura și a cărei unică dorință era aceea de a fi admis la Universitatea din Paris26.

Xavier fusese profesor la Colegiul din Beavais și se aștepta să dețină o funcție ecleziastică importantă, atât datorită poziției sale sociale cât și cunoștințelor intelectuale. Atât Xavier cât și Le Fevre aveau o poziție importantă în Universitatea din Paris, cei doi oferind armonia și vitalitatea de care ordinul avea nevoie și fără de care probabil ar fi eșuat27.

Dõn Inigo se putea lauda cu doi recruți pentru a sa militia însă nu era suficient. De asemenea, aspiranții la o nouă viitoare societate religioasă nu se sfiau în a-și exclama dorința întrucât Loyola cât timp a stat în Spania a dobândit o reputație caracterizată prin sfințenie și pietate iar „achiziționarea” altor partizani nu presupunea o muncă dificilă. James Lainez d’Almazon și Alphonsus Salmeron din Toledo, deși nu l-au văzut niciodată, s-au îndreptat spre Paris cu scopul de a urma direcțiile spirituale ignațiene. De asemenea Simon Rodriguez din Azevedo și Nicolas Alfonso, supranumit Bobadilla, după numele satului său, ambii distinși profesori în tinerețe la Universitatea din Alcala s-au înscris în rândurile generalului

23 Theodor Griesinger, The Jesuit. A complete history of their open and secret proceeding from the foundation of the order to the present time, London, 1903, p. 67. 24 Joseph McCabe, A candid history of the Jesuits, New York, 1913, p. 11. 25 J. M. S. Daurignac, op. cit., p. 7. 26 Ibidem. 27 M. F. Cusack, op. cit., p. 40.


Ignatius28. După ce le-a testat vocația prin intermediul „Exercițiilor spirituale”, Ignatius le oferă un statut de egalitate și le propune să se consacre prin intermediul unor jurăminte solemne în serviciul și gloria Dumnezeului atotputernic29.

Repere privind fondarea Societății lui Iisus

Pe data de 15 august 1534, Ignatius Loyola urmat de tovarășii săi

intrau în capela bisericii Montmartre din Paris pentru a-și depune jurămintele. Singurul preot din cadrul acestei grupări era Peter le Fevre care, după ce oficiase slujba liturgică, restul membrilor urmaseră jurământul de castitate și obediență și încă un jurământ solemn în care-și dedicau viețile convertirii păgânilor30.

Prin cuvintele Ad majorem Dei gloriam, cuvinte prin care Ignatius își terminase jurământul au fost repetate și de ceilalți discipoli. Acestora le-au fost adăugate și inițialele I.H.S. semnificând Jesus Hominum Salvator, Iisus salvatorul omenirii31.

Însă dacă circumstanțele nefaste ar fi dus la împiedicarea jurământului care stătea la baza misiunii lor, iezuiții trebuiau să se supună la dispoziția Papei, și așa se va și întâmpla, deoarece războiul între Republica Venețiană și Imperiul Otoman vor închide „porțile” Asiei pentru misionarii iezuiți32.

În anul 1535 Ignatius a plecat la Biscay, iar ceilalți tovarăși rămâneau să-și finalizeze studiile în Paris, dar urmau apoi să se reunească pe 25 Ianuarie 1537 la Veneția. Activitatea lui Loyola în orașul mai sus menționat a avut în vedere îngrijirea bolnavilor, convertirea păcătoșilor, „dăruirea” exercițiilor spirituale, și practicarea mortificării, petrecându-și cea mai mare parte a nopții în rugăciune33.

În absența sa, discipolii săi reușiseră să atragă și alți aderenți: Claude Lejay, John Codure și Pasquier Brouet, teologi ai Universității din Alcala sub îndrumarea lui Peter Lefevre au solicitat să fie admiși în Societate.

Ignatius ajunse în Veneția mai devreme de termenul dat, 31 decembrie, 1535 și era hotărât să-și manifeste obediența față de Suveranul Pontif. Astfel, Inigo, împreună cu Lefevre și Laynez au mers la Roma iar ceilalți membri s-au adresat tuturor universităților faimoase din Italia pentru a recruta noi membri, atât de necesari societății pentru combaterea viciului și ereziei34.

28 J. M. S. Daurignac, op. cit., p. 8. 29 Ibidem. 30 J. A. Wylie L. L .D., History of the Jesuits, excerpted from the massive 2 vol. History of the Protestantism consultat la data de 22.02.2012, www.sundaylaw.com. 31 Th. Griesenger, op. cit., p. 20. 32 Ibidem, p. 10. 33 J. M. S. Daurignac, op. cit, p. 10. 34 Ibidem, p. 11.



Înainte de a-și lua rămas-bun de la adepții săi acesta îi sfătuiește în felul următor: „Pentru cei care întrebă cine suntem, le vom replica că suntem soldați ai Bisericii Sfinte, înrolați sub steagul lui Iisus Hristos și formăm societatea lui Iisus35”. Deși ordinul își constituise baza, iezuiții trebuiau să intre în legalitate și să devină oficial prin aprobarea Pontifului.

Înainte aprobării de către Papă pentru înființarea societății religioase, ordinul trebuia mai întâi să aibă și un General Superior. Prin urmare este de la sine înțeles că primul care a deținut această funcție a fost Ignatius de Loyola în pofida „refuzurilor” sale vehemente în fața adepților săi.

Casa ocupată de societate la momentul fondării a fost cea numită Melangolo și a fost situată în Piazza Morgana. Pentru fondarea unui nou ordin religios regulile Bisericii Romano - Catolice presupuneau aprobarea superiorului ecleziastic36.

Generalul Superior îl cunoaște la Viena pe Pierre Caraffa, ulterior Papa Paul al IV-lea, fondatorul Ordinului religios al Teatinilor. Caraffa dobândise o foarte mare influență iar Ignatius se „atașează” de acesta, servindu-l cu răbdare și devotament în spitalul pe care îl conducea, devenind la scurt timp prietenul lui Caraffa.

De menționat este că Societatea lui Iisus nu s-ar mai fi fondat dacă Caraffa nu i-ar fi refuzat propunerile lui Loyola, și anume de reformator al unui ordin deja format, cel al Teatinilor. Pentru Inigo, a cărui orgoliu îl împiedicase să joace un rol secundar, de simplu membru într-un ordin în care altcineva deținea autoritatea, l-au determinat să-și fondeze propriul ordin.

Ignatius mai hotărât ca niciodată își trimisese adepții la Roma pentru a-i cere binecuvântarea Papei37. După acest episod Ignatius, Laynez și Lefevre cer audiența Papei, iar cel care ocupa scaunul Sf. Petru în acel moment era Paul Farnese –același papă care deschisese și conduse în cea mai mare parte Conciliul de la Trent; a fost de asemenea cel care și-a ridicat mâinile sfinte pentru a binecuvânta pe cei care vor împrăștia sângele protestant38.

Primirea Papei a fost mai mult decât copleșitoare pentru membrii Societății însă intențiile iezuiților de a fonda ordinul, nu l-au impresionat pe Pontif. Nici Ignatius nu renunțase, și consultându-se cu tovarășii săi îi convinse să mai închine un jurământ de obediență către Sfântul Scaun și către Papă, cu expresa obligație de a se duce fără renumerație în orice parte a lumii unde ar vrea Papa Paul al III-lea.

Atunci când Papa a citit documentele care conțineau regulile noului ordin el a exclamat: „Digitus Dei hic est!”39 De îndată el a delegat o comisie format din trei cardinali pentru a examina complet meritele instituției

35 R. W. Thompson, The footprints of the Jesuits, New York, 1894, p. 44. 36 M. F. Cusack, op. cit., p 52. 37 G .B. Nicolini, op. cit., p. 25. 38 Ibidem, p. 26. 39 „Degetul lui Dumnezeu este aici”.


propuse; una din comisii însă, Cardinalul Guidiccioni, președintele, s-a opus formării noului ordin40.

În ajutorul lor s-au aflat diferite personaje care în mod indirect vor ajuta la constituirea ordinului: la solicitarea cardinalului Sf. Angelo, Papa împreună cu acordul lui Ignatius, le-au permis preoților Laynez și Lefevre să-l ajute pe cardinal într-o misiune în Parma unde ar fi contribuit misiunea de respingere a ereziilor din acel oraș.

Tot la ordinul Papei, Layez a fost trimis în Brescia să combată ereziile luterane, iar Rodriguez și Xavier la ordinul regelui John III s-au îndreptat spre Portugalia și de acolo spre India41. Opinia cardinalului se schimbă de îndată după acțiunile iezuiților declarându-i Papei Paul al III-lea că este forțat să facă o excepție în favoarea Societății lui Iisus: „Se pare că această societate este absolut necesară pentru stârpirea acelor abuzuri de care biserica este afectată”42. Pe data de 27 septembrie 1540 Papa Paul al III-lea a emis faimoasa bulă Regimini Militantis Eclessiae, aprobând noul ordin sub numele de Societatis Jesu43. Extractul din bula papală este relevant: „Episcopul Paul, Slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu, pentru o consemnare veșnică. Prezidat de dorința lui Dumnezeu asupra conducerii bisericii. Întrucât în ultima perioadă am observat că fiul nostru iubit Ignatius de Loyola și Peter Lefevre, James Lainez, Claudius Le Jay( …) inspirați de Duhul Sfânt au venit din diverse regiuni ale globului s-au întâlnit împreună și au renunțat la seducțiile acestei lumi și și-au dedicat viața slujirii veșnice stăpânului nostru Iisus Hristos…pentru instrucția tinerilor și a altor persoane ignorante ale Creștinătății; peste toate astea, pentru consolarea spirituală a credinței în Hristos, prin audierea confesiunilor;…Noi primim asociația sub protecția noastră și a Scaunului Papal…”44.

Printre rândurile bulei emise era stipulat și numărul membrilor, care se limita doar la 60 de persoane. Însă această restricție nu a fost respectată pe parcursul anilor, deoarece societatea nu era destinată doar pentru combaterea ereziilor ci și pentru a mări numărul discipolilor care ar fi format un Phalanx Jesu (o asociație a războiului) prin care să lovească „teroarea” ce se abătea asupra Bisericii45.

40 J. McCabe, op. cit., p. 24. 41 J. M. S. Daurignac, op. cit., p. 21-22. 42 Ibidem. 43 Articol Catholic Encyclopedia, consultat la data de 22.02.2012, pe: http://www.newadvent.org/cathen/. 44 G .B. Nicolini, op. cit., p. 28-29. 45 Th. Griesenger, op. cit., p.35.

http://www.newadvent.org/cathen/


Organizarea Ordinului Iezuit Ignatius de Loyola a fost ales formal ca prim General în anul 1541 de

către membrii săi, puterea fiind concentrată în mâinile Generalului46. De asemenea fiecare membru trebuia să depună un jurământ de obediență, Generalul revenindu-i puterea de a admite sau respinge aspiranții ordinului. Superiorul era în permanența informat de tot ceea ce se întâmplă în toate regiunile unde activau iezuiții.

Vârfurile caselor iezuite și al colegiilor din Europa făceau un raport săptămânal asupra provinciilor lor și asupra tuturor problemelor. Însă și Generalul răspundea în fața unui consiliu consultativ” care nu era ales de el dar care nu-i îngrădea autoritatea în ceea pe privește Societatea lui Iisus47.

„Să fim convinși că totul este bine și corect când este poruncit de Superior”… sau „Chiar dacă Dumnezeu ți-ar da un animal fără minte ca stăpân, să nu eziți să I te supui ca unui stăpân și conducător pentru că Dumnezeu a poruncit așa”, erau cuvintele prin care Ignatius Loyola își îndemna membrii Societății spre o pioșenie fanatică, iar în lucrarea Sententiae asceticae Generalul le explica cum ar trebui să fie caracterul unui bun păstor: „O abilitate inteligentă împreună cu o puritate mediocră este mai bună decât o mare sfințenie cuplată cu o mai mare abilitate. Un bun păstor de suflete trebuie să știe cum să ignore multe lucruri și să nu pretindă că le înțelege. Odată ce el este stăpân al voințelor, el este în stare să-și conducă ucenicii oriunde vrea el. Oamenii sunt absorbiți în întregime de interese trecătoare, așa că nu trebuie să le mai vorbim prea apăsat despre sufletele lor: asta ar fi ca și cum a-I arunca cârligul fără momeală”48.

Ignatius a trasat de la începutul carierei sale direcțiile pe care trebuia să le urmeze membrii care trebuiau să vadă în persoana Superiorului „nu un bărbat supus erorilor și greșelilor, ci ca pe Hristos însuși, care este suprema înțelepciune, Dumnezeul nemărginit, iubirea infinită, care nu poate fi nicicum trădată…”49.

În privința celor care aspirau la Societatis Jesu se impunea respectarea ierarhiei împărțită în patru clase: Predicatorii, Co-adjuncții, Studenții și Novicii. Dar mai exista o a treia clasă care contribuia la amplificarea puterii ordinului, compusă din laici din toate păturile, adică de la ministru până la umilul pantofar. Printre acești „parteneri” care constituiau această clasă se regăseau și numeroase femei care aveau rolul de spioni ai Companiei50.

După alegerea Generalului al doilea pas îl reprezenta „Constituția” societății, o altă lucrare renumită. În munca sa, Loyola a acceptat ajutorul lui

46 Blair Neatby, The Programme of the Jesuits, London, 1903, p. 26. 47 Ibidem, p. 29. 48 E. Paris, op. cit., p. 18-19. 49 B. Neatby, op. cit., p. 35. 50 G. B. Nicolini, op. cit., p. 45.


Laynez, cel mai abil dintre convertorii săi51. Constituțiile au fost declarate ca fiind revelații transmise de Dumnezeu oferind absolută autoritate asupra membrilor săi. Instrucțiunile și canoanele nu erau comunicate tuturor membrilor societății ci erau cunoscute doar „elitelor”.

Puterea legislativă rămânea în mâinile Generalului și a congregației care-l reprezenta însă această ordine a fost modificată după moartea lui Loyola, Laynez succesorul său asumându-și doar pentru el dreptul de a face reguli. Această situație a dus la o conducere despotică fără controlul Superiorului.

Generalul era Societatea însăși, stabilea membrii societății, puterile pe care le putea exercita și totodată misiunile pe care trebuiau să le îndeplinească, sau dimpotrivă să anuleze orice misiune după bunul său plac52. Din camera sa din Roma ochii pasionați ai Generalului urmărea călătoriile supușilor săi din toate colțurile lumii. În ochii săi pătrunzători se ascundea o imensă energie și putere de intrigă travestită prin umila sa aparență53.

Primele case sunt cele ale Profesaților sau Predicatorilor54 iar în următoarea ordine vin colegiile sau casele de novice și școlari, prezidați de Rectori sau Superior. În fiecare an o listă cu casele și membrii societății, talentele, virtuțile și eșecurile fiecăruia era înșirat în fața Generalului. În acest context se înscria și trecutul istoric, calitățile pozitive și negative ale fiecărui membru al Societății, gândurile secrete. Înclinațiile de asemenea au fost strict examinate și consemnate minuțios pentru Generalul Suprem. Dar cea mai importantă obligație era aceea că nimeni nu se putea înrola în Societatea lui Iisus fără a nu fi supus unui curs continuu de formare55.

Noviciatul se desfășura timp de doi ani și putea fi scurtat sau prelungit la dorința Generalului. Novicii trebuiau să urmeze 6 exerciții principale prin care erau testați: Trebuiau să se dedice pe parcursul unei luni exercițiilor spirituale, autoexaminării, confesiunii păcatelor, meditației, și contemplării vieții, morții, învierii și ascensiunii lui Hristos. Următoarea lună trebuia să o dedice îngrijirii bolnavilor într-un spital pentru a demonstra detașarea lor de vanitățile și fastul lumii. A treia lună trebuiau să cerșească din ușă în ușă pentru a se obișnui inconveniențelor hrănirii și adăpostului sau puteau să servească în continuare încă o lună în spital la discreția Superiorului. Ei trebuiau să se supună celor mai servile slujbe a casei în care intrau pentru a oferi un bun exemplu în toate lucrurile.

Novicii trebuiau să ofere instrucțiuni în învățarea creștină a băieților, sau bătrânilor neînvățați, fie public fie privat. Când existau suficiente dovezi

51J. Wylie L. L .D., History of the Jesuits, excerpted from the massive 2 vol. History of the Protestantism consultat la data de 19.02.2012 www.sundaylaw.com. 52 Ibidem. 53 J. McCabe, op. cit., p. 40. 54 Termenul în limba engleză este cel de Professed. 55 J. A. Wylie L. L. D., History of the Jesuits, excerpted from the massive 2 vol. History of the Protestantism, consultat la data de 21.02.2012 www.sundaylaw.com.




care să certifice perfecționarea pe timpul probei, Novicele poate să predice, să asculte confesiuni, sau oricărei practici în care circumstanțele îl pot angaja56.

După acest interval de verificări și bineînțeles dacă erau satisfăcătoare, novicele depunea jurămintele de obediență, de castitate în Campania lui Iisus și să trăiască prin ea și să înțeleagă toate lucrurile potrivit Constituției Societății. După ce novicele depunea jurămintele, el trebuie să aștepte o perioadă nedeterminată până când Generalul decidea unde servea mai bine Societății lui Iisus.

Studenții: Novicii erau admiși după jurământ în casa Studenților, iezuiții având suficiente colegii, amplu înzestrate de adepții bogați iar studenții care păreau a fi cei mai bogați ajungeau să fie printre cei săraci, deoarece ei nu mai aveau controlul cheltuielilor propriilor bani57.

Printre rândurile studenților se distingeau două categorii: „Cei primiți” și „Cei aprobați”. Cei dintâi sunt candidații care erau testați pentru admitere, iar cei din urmă erau cei care își completau noviciatul și depuneau jurămintele. Fiecare novice și fiecare student aspira să fie admis în casa Profesorilor sau a Predicatorilor întrucât din ambele case rezida toată puterea și autoritatea ordinului58.

Preparatorii. A treia clasă a iezuiților consta în Preparatori temporali și spirituali, cei dintâi neavând dreptul de a fi admiși în ordinele sfinte, ei fiind de fapt portarii, bucătarii, administratorii și agenții Societății. Preparatorii spirituali erau preoții care trebuie să aibă calități intelectuale pentru a „auzi” confesiunile, a învăța sau a predica59.

Rectorii colegiilor și superiorii caselor iezuite erau numiți din această categorie și aveau obligația să se mai supună unui al treilea an de probe, pentru a-și îmbunătăți aptitudinile spirituale60.

Predicatorii constituiau prin excelență societatea și cunoșteau cele mai adânci secrete, ei stăpânind cea mai mare putere din cadrul Companiei lui Iisus. Ei trebuiau să facă imense sacrificii iar Generalul era pentru ei Dumnezeu. În postura de Predicator, iezuitul trebuia să se pregătească fără nici un fel de contestări, să plece în orice regiune din lume, și în orice misiune în care Papa ar fi vrut să-l trimită61.

Pe lângă jurămintele banale, predicatorii depuneau un al patrulea jurământ - de obediență a Sfântului Scaun potrivit Constituției; ceremonia trebuia să aibă loc în biserică, lucru care la ceilalți nu se întâmpla.

Provincialii erau aleși de General din rândurile predicatorilor fiind stabiliți pe o perioadă de trei ani, și în care era acceptat sau demis la dorința

56 G. B. Nicolini, op. cit., p. 46-47. 57 R. W. Thompson, The principles of the Jesuits, New York, 1843, p. 29. 58 G. B. Nicolini, op. cit., p. 49. 59 R. W. Thompson, op. cit., p.37. 60 Ibidem, p. 39. 61 J. A. Wylie L. L. D., History of the Jesuits, excerpted from the massive 2 vol. History of the Protestantism, consultat la data de 21.02.2012 www.sundaylaw.com.



Generalului. Importanța Provinciei de care aparține provincialul depindea de numărul caselor sau colegiilor stabilite în „granițele” sale.

Rectorii, Superiorii și Administratorii. Rectorii erau însărcinați cu supravegherea colegiilor, ei fiind aleși din

cadrul clasei preparatorilor spirituali, pe o perioadă nedeterminată. Superiorii aleși tot din aceeași categorie mai sus menționată aveau în

subordine Casele Primei și celei de-a doua Probații. Fiecare din acești oficiali dețineau o putere absolută asupra subordonaților, comparată fără rețineri cu cea a Generalului asupra tuturor membrilor Societății lui Iisus. Administratorii erau aleși de General din cadrul preparatorilor temporali care aveau întreaga conducere asupra legăturilor caselor sau colegiilor.

Rectorii și Superiorii erau omiși în a avea preocupări de orice natură pentru că formau un grup distinct din sistemul admirabil iezuit, prescriind doar pentru fiecare clasă a iezuiților sarcini particulare62. Această situație a contribuit la sporirea și succesul Societății, atâta timp cât regulile erau observate. Toți acești funcționari aveau ofițeri subalterni, care îi ajutau să se „elibereze” de obligațiile lor.

Provincialii, Rectorii, Superiorii și unii din Predicatori formau Congregația provincială, unde problemele districtului erau discutate și de aici delegații care erau trimiși Generalului erau aleși63. În decursul celor 50 de ani Ignatius Loyola a rămas la Roma, făcând doar misiuni mai puțin importante și scurte, corespondența pentru conducerea Societății nepermițându-i să aibă o conducere activă64.

În anul 1551 starea sa de sănătate se înrăutățește și își reunește vechii discipoli pentru a revizui constituțiile și totodată pentru a le lăsa conducerea în mâinile lor, însă ei refuză să accepte retragerea sa ca Superior65.

În anul 1554 Părintele Nadal deținea funcția de vicar-general, dar adesea era trimis ca delegat în numele lui Loyola, iar prin Polanco, Dõn Inigo ajunsese să conducă direct prin el. Ceilalți discipolii ai săi au fost însărcinați cu misiuni în diferite regiuni ale Europei: Rodriguez plecase în anul 1540 la Lisabona, unde fondase ulterior provincial portugheză și unde a primit distincția de Provincial pe data de 10 octombrie 154166.

Sf. Francis Xavier l-a urmat pe Rodriguez și a devenit Provincial al Indiei în anul 1549 iar în septembrie 1541 Salmeron și Rodriguez și-au început misiunea primejdioasă în Irlanda. Începuturile Societății în Germania în anul 1542 sunt legate de Sf. Peter Lefevre cunoscut și sub

62 G. B. Nicolini, op. cit., pp. 54-55. 63 Ibidem, p. 56. 64 Articol St. Ignatius Loyola în Catholic Encyclopedia, consultat la data de 21.02.2012 http://www.newadvent.org/cathen/07639c.htm. 65 The Rev. Edward A. Ryan, Ignatius of Loyola, consultat la data de 21.02.2012 http://www.britannica.com/EBchecked/topic/350127/Saint-Ignatius-of-Loyola. 66St. Ignatius of Loyola în Catholic Encyclopedia consultat la data de 19.02.2012 http://www.newadvent.org/cathen/07639c.htm.

http://www.newadvent.org/cathen/07639c.htm

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/350127/Saint-Ignatius-of-Loyola



numele de Peter Canisius, de Le Jay și Bobadilla. Ca reprezentanți în cadrul Conciliului de la Trent au fost nominalizați Laynez și Salmeron în anul 1546.

Pentru toate aceste misiuni Ignatius a scris instrucțiuni detaliate, încurajându-le munca prin scrisorile sale. Deși trăise singur la Roma Ignatius era cel care în fond conducea și care își încuraja tovarășii peste tot în lume.

În pofida condiției sale de sănătate Ignatius Loyola, fondatorul Societății lui Iisus, a continuat să conducă ordinul până la moartea sa survenită în anul 1556. Soldatul care eșuase în cariera armelor, reușise să-și consemneze numele său în istorie, fiind beatificat de Papa Paul al IV-lea în anul 1609 și canonizat de Papa Grigorie în al XV-lea în anul 1622, și sărbătorit de Biserică și de iezuiți pe data de 31 iulie 1556, data morții sale67.

Bibliografie : Catholic Encyclopedia, apud

http://www.newadvent.org/cathen/07639c.htm. Cusack, M. F., The Black Pope. A history of the Jesuits, London:

Printed by A. M. Robinson and Son, I, Lombard court, pp. 29-52 ., apud http://www.scribd.com/doc/2848449/The-Black-Pope-A-History-Of-The-Jesuits-by-MF-Cusack-.

Daurignac, M. S., History of the Society of Jesus, from Its Foundation to the Present Time., tranlated by James Clements, volume I, Cincinnati: Published by John P. Walsh, 1865.

Dr. J. A. Wylie, History of the Jesuits, excerpted from the massive 2 vol. History of the Protestantism, Electronic Edition by: SundayLaw Countdown-www.sundaylaw.com.

Giard, Luce, The jesuit college…Studies in the Spirituality of Jesuits, 2008, pp.5-31.,apud http://www.jesuit.org/wp content/uploads/Studies_Spring_08.pdf.

Griesenger, Theodor, The Jesuits. A complete history of their open and secreet proceedings from the foundation of the order to the present time, translated by A. J. Scott. M. D., third edition, London, W. H. Allen & Co., 1903.

Mc Cabe, Joseph, A candid history of the Jesuits, New York, 1913. Neatby, W. Blair, M. A., The programme of the Jesuits, a popular

exposition, London, 1903, pp. 26-37. Nicolini, G. B., History of the jesuits: Their Origin, Progress, and

Doctriness and Designs., London: Henry G. Bohn, York Street, Covent Garden, 1854.

Paris, Edmond, Istoria secretă a iezuiților, p. 10-31, apud http://www.scribd.com/doc/14097719/Istoria-Secreta-a-iezuitilor.

67 Ibidem.


http://www.scribd.com/doc/2848449/The-Black-Pope-A-History-Of-The-Jesuits-by-MF-Cusack-

http://www.scribd.com/doc/2848449/The-Black-Pope-A-History-Of-The-Jesuits-by-MF-Cusack-

http://www.jesuit.org/wp-content/uploads/Studies_Spring_08.pdf

http://www.jesuit.org/wp-content/uploads/Studies_Spring_08.pdf

http://www.scribd.com/doc/14097719/Istoria-Secreta-a-iezuitilor


Randell Keith, trad. Mihail Raluca, Reforma și Contrareforma Catolică, Editura All , București, 2003.

Saint Igantius Loyola, The autobiography of Saint Ignatius, edited by J. F. X. O’Connor, S. J., New York, Cincinnati, Chicago, Benzinger Brothers, 1899, apud http://www.gutenberg.org/ebooks/24534.

The Rev. Edward A. Ryan, Ignatius of Loyola, apud http://www.britannica.com/EÎ. Hrhecked/topic/350127/Saint-Ignatius-of-Loyola.

Thompson R. W., The footprints of the Jesuits., Cincinnati: Cranston & Curts, New York: Hunt & Eaton, 1894.

http://www.gutenberg.org/ebooks/24534



Roxana STANCIU*

INFLUENŢA ILUMINISMULUI ÎN ŢĂRILE ROMÂNE

The Influence of the Enlightenment in the Romanian Principalities

Abstract: The Enlightenment meant not only a change of old mentalities, but

the establishment of a new method of analysing the concepts of human rights and freedom. These ideas had a major role for South-Eastern European countries, including the Romanian Principalities, Transylvania and Bukovina. The new concepts were opposed to the conservatism protected by the Ottoman Empire. Illuminist ideas spread first to Transylvania, Banat and Bukovina, because the convergences of these two provinces with the Western world had proved tighter. The Greeks created a larger network in the countries of South-Eastern Europe, as an intense commercial activity was carried on in Russia, the Danubian Principalities, Bulgaria and Serbia. Unfortunately, this trend did not result in achieving a unit of action in the fight against the Ottoman Empire. The connections between Greek scholars, and their Romanian, Serbian, Bulgarian counterparts were modest.

Keywords: Enlightenment, Romanian Principalities, Transylvania,

Ottoman Empire, Austria, mentalities.

* Iluminismul apare în condiţiile destrămării societăţii feudale. Este un

concept nou, lucru care m-a atras să-l studiez mai îndeaproape. De asemenea, m-a pasionat să aflu raportul între tradiţie şi modernitate. Tradiţia, desigur, era reprezentată de ideile vechi ale nobilimii, iar modernitatea o constituia luminarea poporului, căci aceasta se poate înţelege prin iluminism. În fond, burghezia este purtătoarea acestui nou mod de viaţă, de raportare la societate. Acest raport, după părerea regretatului istoric gălăţean Marian Ghiţă, trebuie văzut ca un conflict, însă ca o colaborare mai mult sau mai puţin rodnică între ,,vechi’’ şi ,,nou’’. Vechiul, desigur, încearcă să păstreze nealterate elementele care constituiau specificul unei culturi şi emulaţia produsă de o cultură considerată ,,superioară’’1 . Noul în schimb înseamnă şi după părerea mea progresul, participarea mai activă a tuturor claselor şi categoriilor sociale la treburile publice. Istoricul englez Peter

* Masterandă anul al II-lea, Spaţiul Românesc între Orient şi Occident, Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie de la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi. 1 Marian Ghiţă, A existat un ,,model românesc’’ de asimilare a ideilor revoluţionare franceze?, în ,,Analele Brăilei’’. Serie nouă, an. V, nr. 5 / 2004, p. 195.


Burker sublinia într-o lucrare tipărită şi în limba română că ,,gândirea modernă e mai abstractă, mai puţin dependentă de context şi mai <<deschisă>> în sensul existenţei unui număr de sisteme aflate în competiţie, urmarea fiind că indivizii sunt mai repede conştienţi de alternativele în propriile credinţe’’2.

Iluminismul a presupus nu numai o schimbare a mentalităţilor învechite, dar şi instituirea a unui nou mod de tratare a conceptelor de drept şi libertate. Aceste idei au avut o importanţă deosebită mai ales pentru ţările din sud-estul Europei, inclusiv Principatele Române, Transilvania şi Bucovina. Noile concepţii se opuneau conservatorismului ocrotit de către Imperiul Otoman3.

Ideile iluministe s-au răspândit mai în Transilvania, Banat şi Bucovina deoarece legăturile acestor două provincii cu lumea occidentală s-au dovedit mai strânse. Ele s-au integrat practic în mişcarea de emancipare socio-culturală, care primea acum contur mai ales prin activitatea bogată desfășurată de corifeii Şcolii Ardelene. Aici se punea în primul rând problema autonomiei culturale. În acest context o influenţă importantă au avut reformele elaborate, dar din păcate ne aplicate, din cauza presiunii nobilimii, de împăratul Iosif al II-lea. „Josefismul”, cum s-a numit această epocă, are mai degrabă un caracter pregătitor. Impactul ideilor iluministe, atât în Transilvania, Banat şi Bucovina, dar mai ales în Principatele Dunărene, a fost diferit faţă de apusul Europei, întrucât tradiţiile şi nevoile erau altele. Un lucru este însă cert: tot elitele intelectuale au fost cele care au răspândit aceste concepţii, deoarece acestea le puteau înţelege4. În fond, în secolul al XVIII-lea, dar mai ales în secolul al XIX-lea, se dorea o „Europă educată”, „Toţi ochii erau îndreptaţi desigur asupra Franţei, considerată ca fiind chintesenţa civilizaţiei europene” în acel multiplu secol al XVIII-lea5.

Concepţiile luministe s-au răspândit mai întâi în cercurile culturale ale saşilor transilvăneni. În anul 1784, profesorul J. Fietschi a înfiinţat un cerc literar, care s-a afişat însă public cinci ani mai târziu, chiar în anul declanșării revoluţiei franceze6.

Şi românii au devenit mai activi. În 1789 documentele vremii vorbesc în legătură cu prima încercare de înfiinţare a unui ziar în limba română tot la Sibiu. Iniţiatorul amintitului proiect a fost cărturarul român Ioan Piuariu-Molnar. El îşi dorea să realizeze acest proiect împreună cu Aron Budai, nimeni altul decât fratele cunoscutului istoric şi reprezentant al Şcolii Ardelene Ion Budai Deleanu. Din păcate, proiectul a rămas doar în stadiul de

2 Peter Burke, Istorie şi teorie socială, traducere de Cosma Nicolae, prefaţă de Sorin Antohi, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 114. 3 Emanuel Turczynski, De la Iluminism la liberalismul timpuriu, traducere de Irina Cristescu, Bucureşti, Editura Fundaţiile Culturale Române, 2000, p. 60. 4 Al. Florin Platon şa. (coord.), Noi perspective asupra, istoriei sociale în România şi Franţa, Iaşi, Editura Universităţii, 2003, p. 77. 5 Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei în epoca luminilor, traducere de Irina Mavrodin, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986, p. 385. 6 E. Turczynski, op. cit., p. 66.


intenţie. Totuşi românii nu dau înapoi. Legăturile cu lumea occidentală se accelerează, Lojile francmasonice, în special „Loja Sfântului Andrei cu trei frunze de nufăr”, care funcţiona la Sibiu cu bune rezultate în anii 1767-1790, au contribuit la răspândirea ideilor iluministe. Răscoala lui Horea a constituit la rândul ei un puternic semnal de alarmă. Noile concepţii despre lume şi societate se regăsesc în celebrul document Supplex Libellus Valachorum, un amplu memoriu care însera plângerile – doleanţele românilor transilvăneni, adică drepturile şi libertăţile care le-au fost luate în decursul secolelor.

Se avea în vedere egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte naţionalităţi din Imperiu: recrutarea funcţionarilor şi din rândurile românilor, participarea pe baza alegerilor la viaţa politică prin trimiterea de deputaţi în Parlament7.

Şi în Banat iluminismul este prezent. Mărturiile vremii vorbesc de faptul că aici se găseau scrieri ale iacobinilor, însă în limba germană. Cererile de carte aici erau mai numeroase faţă de Transilvania. Cele mai frecvente publicaţii cerute aveau un conținut pedagogic şi filosofic. De menţionat este şi faptul că în jurul anului 1820 printre cititori se aflau şi câteva femei8.

Spiritul iluminist se reflectă şi în cultivarea limbii române, care în Transilvania, Banat şi Bucovina fusese neglijată. Se avea în vedere mai ales modernizarea limbii, prin adaptarea ei. S-a format astfel o grupare alcătuită din Paul Iorgovici (1764-1808), Constantin Diaconovici Loga (1770-1850), Dimitrie Țichindeal (1775-1818) şi Ioan Tomici (1771-1839). Paul Iorgovici şi adepţii săi militau pentru elaborarea şi susţinerea unei culturi naţionale, precum şi în favoarea ameliorării condiţiilor de viaţă ale românilor transilvăneni şi bănăţeni.

Un alt reprezentant de seamă al iluminismului a fost şi Ion Budai Deleanu (1760-1820), care a studiat timp de zece ani la Viena (1777-1787). El era susținătorul curentului iosefist reflectat în principala sa operă Ţiganiada9.

Ideile revoluţiei franceze s-au răspândit şi în principatele Române prin intermediul unor emigranţi din Galiţia, Boemia, Moravia şi Transilvania. În Bucovina, cu deosebire la oraşe, s-a format o populaţie multietnică, vorbitoare mai cu seamă de limba germană.

Concepţiile inovatoare se regăsesc în petiţiile şi proiectele de reformă elaborate de unii boieri moldoveni şi munteni. Marele boier moldovean Dumitrache Sturdza, spre exemplu, a gândit în jurul anului 1802 o societate ,,aristo-democraticească’’.

Proiectul său avea la bază modelul englezesc pe care îl admira foarte mult. La rândul său, boierul Vasile Mălinescu a fost un apărător consecvent

7 David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, ed. I, Cluj, 1948 p. 464 şi urm., Idem, Încă un Supplex Libellus românesc 1804, Cluj, Editura Dacia, 1976, passim. 8 E. Turczynski, op. cit., p.78. 9 Ibidem, p. 90.


al ţărănimii, în numele cărora revendica oferirea păşunilor celor mulţi, în vederea asigurării traiului zilnic10.

Un alt proiect al elitei intelectuale moldoveneşti a fost lansat de Ionică Tăutu (1795-1830), reprezentant de seamă al unei vechi familii boiereşti. El a elaborat acest document pe când era foarte tânăr, sub influența literaturii iluministe, datorită legăturilor sale cu o serie de cărturari bucovineni. Ionică Tăutu urmărea să impună pe teritoriul Moldovei noi baze juridice. Boierul reformator se pronunţa în favoarea înlăturării domniilor fanariote, aceasta fiind o etapă necesară în aplicare ideilor sale. Tăutu avea în vedere formarea şi întărirea unei clase mijlocii care să limiteze puterea marii boierimi11. Încă un proiect de inspiraţie iluministă aparţine unui alt boier moldovean, Iordache Rosetti Rosnoveanu, care în anii 1824-1825 a propus o ameliorare economie generală. A avut apoi în vedere: constituirea unei formaţiuni militare alcătuită din 5.000 de oameni. Această trupă era necesară în concepţia lui după ce şi Moldova şi-ar fi cucerit independenţa. Autorul avea în vedere şi unele probleme de ordin financiar. El se pronunţa în favoarea înlăturării privilegiilor boiereşti, Rosetti Rosnoveanu era, de asemenea, adeptul înlăturării monopolului turcesc din Principatele Dunărene, asigurarea liberului export al produselor de ţară, transformarea Galaţiului într-un port liber12.

Şi în Ţara Românească ideile iluministe şi-au făcut simţită prezenţa. Aici situaţia ţăranilor era mult mai grea şi de aceea evoluţia societăţii s-a dovedit a fi mai spectaculoasă. Numărul proiectelor de reformă a fost mult mai mare. Încă din 1802, Barbu Văcărescu a semnat un memoriu înaintat împăratului Napoleon I. El s-a alăturat lui Tudor Vladimirescu, alături de alţi boieri precum Grigore Brâncoveanu sau Gheorghe Ghica – domnitorul Munteniei de mai târziu.

Cel mai consecvent şi mai activ susţinător al modernizării Ţării Româneşti a fost Naum Râmniceanu (1764-1838), călugăr autodidact care a reuşit prin stăruinţa şi o excepţională voinţă să depăşească condiţiile simple în care s-a născut. El a scris, în anul 1822, o lucrare intitulată Tratat important, unde se pronunţa în favoarea limitării puterii domnului. Naum Râmniceanu era influenţat de spiritul revoluţiei franceze, şi de aceea a închipuit o reformă a Constituţiei. Călugărul cărturar se pronunţa în favoarea acordării de drepturi egale tuturor cetăţeniilor, înlăturarea privilegiilor boiereşti, convocarea unei ,,Adunări legislative’’13.

Barbu Paris Mumuleanu (1794-1836), poet şi gânditor, un excelent autodidact, a fost şi el sub influenţa iluminismului. El a criticat modul de

10 Valeriu Şotropa, Proiecte de Constituţie, programele de reforme şi petiţie de drepturi din Ţările Române, Bucureşti, Editura Academiei, 1976, pp. 65 şi urm. 11 Ibidem, pp. 68-75; Emil Vârtosu, Ionică Tăutu 1795-1830, în Scrieri social-politice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1790 pp. 34 şi urm. 12 Vlad Georgescu, Ideile politice şi iluminismul în Principatele Române 1750-1830, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 33. 13 Ibidem, p. 40.


viaţă lipsit de griji al boierimii care practica jocurile de noroc, făcea călătorii în străinătate fără rost. Cu toţii urmăreau să obţină de la domn în urma serviciilor aduse importante funcţii în stat. Barbu Mumuleanu a fost influenţat şi de programul Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu din 182114.

Printre cei mai ,,luminaţi’’ cărturari ai vremii a fost Eufrosin Poteca (1785-1858). El studiase la Paris, intre anii 1820-1824, dreptul. Între anii 1825-1832 a primit însărcinarea de a supraveghea şcolile din Bucureşti. În capitala Franţei, E. Poteca a intrat în contat cu ideile revoluţiei franceze şi se pronunţa în favoarea modernizării administraţiei centrale şi locale. S-a dovedit un susţinător înfocat al concepţiilor filosofice ale lui Fr. Bacon, dar mai ales ale lui Descartes şi J. Th. Heineceius.

Dinicu Golescu, mare boier, pe numele său adevărat Constantin Radulovici-Golescu, a fost unul dintre susţinătorii ideilor iluministe, el însuşi cunoscându-le îndeaproape prin intermediul mediilor culturale greceşti. În numeroasele călătorii prin Europa, Golescu a cunoscut realităţile de aici. În Imperiul Habsburgic a văzut o ţărănime liberă ataşată activităţii economice, plină de mândrie şi demnitate. În Elveţia a fost profund impresionat de sistemul şcolar existent pe acele meleaguri. În consecinţă, a înfiinţat o şcoală pe domeniul său de la Goleşti cu scopul de a culturaliza tineretul din mediul rural15.

Iluminismul a avut un impact important asupra Ţărilor Române, deoarece puterea lui de atragere a fost extraordinară. Românii au luat practic modelul grec în care Rigas din Velestin avea un rol primordial. Grecii îşi creează o reţea mai mare în statele din sud-estul Europei, întrucât desfăşurau o intensă activitate comercială în Rusia, Principatele Dunărene, Bulgaria sau Serbia. Din păcate, acest curent nu a determinat realizarea unei unităţi de acţiune în lupta împotriva Imperiului Otoman. Legăturile între cărturarii iluminişti greci, români, sârbi, bulgari erau modeste. Impactul social am putea spune că a fost mic. Populaţia încă nu era pregătită. Standardul economic, nivelul de trai erau destul de reduse în Balcani faţă de Occidentul Europei. Românii nu au dat tonul unei răscoale anti-otomane întrucât secolul fanariot lăsase urme adânci. Armata naţională fusese desfiinţată, modernizarea instituţiilor se făcea lent, numărul şcolilor era încă redus.

Gândirea politică, care beneficia de acumulările pe plan cultural al generaţiei de la 1821, avea să ducă mai departe standardul pe care îl preluase şi pe care îl va purta cu un imens folos pentru procesul de modernizare a societăţii româneşti. De altfel revoluţia de la 1848 va fi o continuare firească în alte condiţii istorice acelei de la 1821.

14 E. Turczynski, op. cit., pp. 120-121; Dan Berindei, Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, în ,,Revista de Istorie”, tom. 33, nr. 5, mai 1980, pp. 823-845. 15 Ibidem.


Bibliografie: Burke Peter, Istorie şi teorie socială. Traducere de Cosma Nicolae,

Bucureşti, Editura Humanitas, 1996. Chaunu Pierre, Civilizaţia Europei în epoca luminilor. Traducere de

Irina Mavrodin, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986. Georgescu Vlad, Ideile politice şi Iluminismul în Principatele

Române 1750-1830, Bucureşti, Editura Academiei, 1972. Prodan David, Supplex Libellus Valachorum, ed., I, Cluj, 1948. Sotropa Valeriu, Proiecte de Constituţiei, programele de reforme şi

petiţiile de drepturi din Ţările Române, Bucureşti, Editura Academiei, 1976. Turczynski Emanuel, De la iluminism la liberalismul timpuriu.

Traducere de Irina Cristescu Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000.

Daniela-Andreea IFRIM*

EVOLUȚIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ROMÂNESC DE LA LEGEA INSTRUCȚIUNII PUBLICE (1864) LA LEGILE REFORMATOARE ALE LUI SPIRU C. HARET

Evolution of Romanian Education from the Law of Public

Instruction (1864) to Spiru C. Haret’s Reforms

Abstract: Education was and still is a significant issue of the Romanian

culture due to its remarkable importance in society. Within 35 years, public education went through various stages that led to its modernisation. During this period, important political and cultural personalities led the Ministry of Cults and Public Instruction. All of them aimed to modernise the Romanian education and society.

Keywords: education, laws, evolution, public instruction, modern

Romania.

* Aspectele favorizante, atât politice cât și economice ale Unirii, sub

oblăduirea lui Alexandru Ioan Cuza, au făcut să se nască un nou interes pentru cultura românească prin răspândirea învățăturii întregului popor. Trebuie menționat că, încă din 1844, Ion Ghica, în Însemnări asupra învățăturii publice, preconiza un învățământ normal pentru amândouă Principatele: zece școli normale aveau să pregătească, cu aceeași programă și în același spirit, 6000 de învățători crescuți în ideea unirii politice a celor două țări1.

Congresul de la Paris a dat o nouă oportunitate poporului român de a se afirma pe plan internațional și totodată de a se alinia circuitului politic, economic și cultural al Europei. Înfăptuirea statului național, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, a constituit un moment important în evoluția ulterioară a țării. Unificarea legislativă, economică, socială, dar nu în ultimul rând culturală era următorul pas semnificativ din istoria Principatelor Unite. După înființarea Comisiei Centrale a Principatelor Unite, a urmat crearea Consiliului superior al instrucției publice, misiune lăsată în seama Comisiei

* Masterandă anul al II-lea, Spaţiul Românesc între Orient şi Occident, Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie de la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi. 1 Ilie Popescu-Teiușan, Contribuții la studiu legislației școlare românești. Legea instrucției publice din 1864, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1963, p. 17.


centrale de la Focșani2 pentru elaborarea unei legi cu scopul desăvârșirii unificări legislației școlare.

În acest context, reforma învățământului din timpul lui Al. I. Cuza a fost una din cele mai importante reforme, consolidând statul național și fiind primul pas către modernizarea ulterioară a societății românești. Legea instrucțiunii publice dezvolta necesitatea formării conștiinței cetățeanului care trebuia să participe la consolidarea independenței naționale, fapt realizat în 18783.

Discuțiile referitore la reorganizarea instrucției publice încep la data de 16 februarie 18634. La discuții au luat parte personalități precum: August Treboniu Laurian, Ioan Strat, Vasile Boerescu, dr. Carol Davila, Ion Zalomit, Petrache Poenaru, Mihail Kogălniceanu, Aron Florian s.a., împreună cu ministrul instrucției la acea vreme, Christian Tell. S-au pus în discuție câteva principii care să stea la baza viitoarei legi a instrucției publice: acceptării principiului obligativității școlare în școlile comunale și primare de oraș și asupra principiului fixării de către stat a unui minimum de salariu învățătorilor comunali pe care însă să-i plătească comunele și numai în imposibilitate să se recurgă la stat5.

Datorită tensiunilor politice dintre anii 1862-1863, sarcina formulării noului proiect de lege trece în atribuția lui Vasile Boerescu, fost director al Eforiei Școalelor din Țara Românească înaintea înfăptuirii Unirii, decizie ce au împărtășit-o majoritatea membrilor Consiliului superior al instrucției publice.

În octombrie 1863, proiectul instrucțiunii publice era aprobat de Consiliu, urmând a parcurge traseul pentru promulgarea oricărei legi. Vom vedea că parcurgerea acestui traseu va fi destul de anevoios pentru unele proiecte de lege, deoarece ele nu vor primi un număr suficient de voturi, ori în cadrul Adunării Senatului sau în cea a Deputaților, datorită dezbaterilor aprinse pe baza articolelor, neputând obține putere legislativă.

După lungi dezbateri, legea este votată și aprobată în cadrul Adunării Generale, următorul pas fiind sancționarea ei de către domn. În acest context, asistăm la un joc politic, deoarece domnul refuza sancționarea, motivul invocat fiind cel al amendamentelor multiple din cadrul Adunării Generale. Mai trebuie menționat că în acea perioada, o putem numi de tranziție, s-au manifestat mai multe curente ideologice având ca protagoniști pe M. Kogălniceanu și Constantin A. Rosetti.

2 Cf. Mihai Bordeianu, Petru Vladcovschi, Învățământul românesc în date, Ed. Junimea, Iași, 1979 – la 10 mai își începe activitatea la Focșani Comisia Centrală pentru elaborarea legilor comune pentru cele două Principate, un rol aparte ocupându-l preocupările pentru elaborarea legii instrucțiunii. 3 Eugen Orghidan, Spiru C. Haret – reformator al învățământului românesc, Editura Media Publishing, București, 1994, p. 18. 4 M. Bordeianu, P. Vladcovschi, op. cit. 5 I. Popescu-Teiușan, op. cit., p. 41.


În condițiile loviturii de stat a domnitorului Cuza, revizuită de Consiliul de Stat, Legea asupra instrucțiunii publice este promulgată prin decret la 25 noiembrie 1864. Ea avea la baza câteva principii, care ulterior vor demonstra evoluția și modernizarea învățământului românesc, cum ar fi: obligativitatea și gratuitatea, egalitatea sexelor la învățătură, unitatea școlară elementară la sat și oraș, înființarea învățământului tehnic profesional, detașarea învățământului mediu de cel superior etc. Textul legii era împărțit în două pasaje: Dispoziții generale și Instrucțiunea privată6. În cadrul Dispozițiilor generale, instrucția era împărțită în două categorii: publică și privată. Cea publică era divizata în: primară (şcoli primare la sate și orașe), secundară (licee, gimnazii, școli reale, de bele arte, profesionale-pentru băieți, școli secundare de fete) și superioară (cu 4 facultăți: litere, științe matematico-fizice, drept și medicină)7. Tot aici, în cadrul dispozițiilor generale, se precizează și principiile obligativității și gratuității.

Corpul didactic era împărțit și el în patru grade: învățători sau învățătoare, pentru școlile primare sătești; institutori sau institutoare, pentru școlile primare orășenești; profesori de școli secundare, profesori de facultăți8.

În ceea ce privește administrația, se exercita prin trei organisme: ministru, Consiliul permanent al instrucțiunii și Consiliul general al instrucțiunii. Autoritatea supremă aparține ministrului, ea executându-se prin mijlocirea Consiliului permanent al instrucțiunii publice9.

Referitor la sarcinile celor două consilii, consemnăm următoarele: Consiliul permanent avea în atenția sa elaborarea manualelor școlare, prin susținerea de concursuri, evaluatori putând fi chemați doi profesori de gimnaziu sau facultate specialiști în domeniu. O altă sarcină era aceea de întocmire a programelor școlare sau prelucrarea celor existente. Raportul de final de an școlar era întocmit tot de către acest organ.

După cum am observat, Consiliul permanent funcționa într-un cadru operativ restrâns în comparație cu Consiliul general al instrucțiunii publice, fiind alcătuit dintr-un număr de 24 de persoane: - un președinte, care era ministrul; - 3 delegați ai învățământului primar; - 3 delegați ai școlilor secundare; - 3 delegați ai instrucției superioare; - un delegat al școlii militare; - un delegat al școlilor de medicină din București și Iași, ce urmau să i-a ființă. În mod excepțional mai făceau parte din Consiliul general 6 delegați numiți de domn: - 2 din partea Consiliului de Stat; - 2 din partea Curții de Casație; - 2 din partea clerului10. Consiliul general era ales o dată

6 Pentru textul legii s-a folosit Vasile Boerescu, Codicele român Alessandru Ioan sau Colecțiune de legile Principatelor Unite-Române, București, 1865, pp. 173-205 în Nicolae Isar, Cristina Gudin, Din istoria politicii școlare românești. Problemele învățământului în dezbaterile parlamentare (1864-1899), Editura Universității din București, 2004, p. 20. 7 Idem. 8 Idem. 9 Idem. 10 Ibidem, p. 21.


la trei ani membri săi putând fi realeși. Cea mai importantă atribuție a Consiliului general era cea de vigilență a bunei desfășurări a instrucțiunii publice și private.

Nu putem omite să reamintim că cea mai importantă prevedere a legii consta în noutatea introducerii principiului gratuității si obligativității, astfel părinții ce nu își îndemnau copii spre școală erau sancționați cu amenzi asta fiind o precizare din cuprinsul legii. Pentru o evidență a obligativității școlare se va întocmi un recensământ al copiilor în vârstă de școală11.

Durata școlii primare la sate, cât și la orașe era de trei ani, în ciuda faptului că în momentul promulgării noii legi învățământul în școlile primare era de 4 ani, astfel după cum vom vedea această prevedere nu va putea fi aplicată. Inspecția școlilor primare era făcută cu ajutorul revizorilor cu obligația de a întocmi un raport anual privitor la starea învățământului și a subrevizori.

Învățământul secundar se realiza prin înființarea de licee și gimnazii; durata liceului era fixată la 7 ani, iar gimnaziul ( ... ) la 4 ani, erau admiși la gimnaziu sau la liceu fără examen de admitere absolvenții școlilor primare12. Durata școlilor secundare de fete era modificata de la 7 ani la 5 ani de studiu.

În ceea ce privește școlile reale și profesionale, legea numește cu titlu de reale școlile profesionale, aplicative, pentru băieți, având un caracter secundar (…) 13. După cum vom vedea, această prevedere a legii va fi aspru criticată considerată o mare lipsă a legii, cum observa I. Popescu-Teiușan și nu numai.

În domeniul învățământului superior erau menționate 4 facultăți: de Drept, de Științe, de Filosofie și Litere, de Medicină, durata studiilor fiind între 3 și 5 ani, după cerințele fiecăreia.

Legea aduce în discuție și pregătirea profesorilor de licee și facultăți prin constituirea de Școli normale superioare pentru însușirea teoriei învățământului (pedagogia). Nu sunt uitate nici drepturile si obligațiile profesorilor, institutorilor și învățătorilor. Profesorii universitari beneficiau de o clauză privilegiată, acordându-se inamovibilitate, în schimb scutirea de executare a serviciului militar era aplicabilă pentru toate cadrele didactice.

După această prezentare nu putem omite a specifica dezavantajele legii: în primul rând nu se menționează nimic despre pregătirea învățătorilor pentru școlile normale, din punctul de vedere al egalității dintre sexe nu s-a mers până la capăt deoarece școala secundară de fete rămânea cu doi ani de studii mai puțin decât liceele de băieți14. Cea mai mare lipsă a legii din punctul meu de vedere este cea referitoare la școlile profesionale vizând agricultura, care trebuiau sa fie mult mai bine evidențiate în contextul

11 I. Popescu-Teiușan, op. cit., p. 96. 12 N. Isar, C. Gudin,op. cit., p. 24. 13 Ibidem, p. 24. 14 I. Popescu-Teiușan, op. cit., p. 90.


raportului populației la acea vreme, legea nu fixa acestei categorii de școli nici programă, nici ani de studii și lăsa organizarea bazei ei materiale în seama inițiativei orașelor sau a județelor15. Nici corpul de inspecție nu era clarificat acesta realizându-se cu ajutorul revizorilor și al subrevizorilor, care erau într-un număr insuficient, nereușind să acopere necesitățile controlului și supravegherii învățământului pentru o îmbunătățire ulterioară.

Cu toate aceste lipsuri, legea din 1864 reprezintă un progres important în legislația școlara având la bază principii moderne, fiind punctul de plecare a viitoarelor proiecte de lege.

Măsuri de aplicare a Legii instrucției publice din 1864

și primele modificări Fiind promulgată la sfârșitul lunii noiembrie a anului 1864, ea va

putea intra în vigoare odată cu deschiderea noului an școlar. De aceea timpul pentru pregătirea aplicării sale a fost suficient, începând prin construirea noilor organisme. Astfel, odată constituit, Consiliul general al instrucției și-a început activitatea la 8 septembrie 186516, prima sesiune având ca subiect de discuție: 1. obligativitatea învățământului dar și direcția ce trebuie dată instrucției primare; 2. direcția ce trebuie dată învățământului secundar17.

Membri Consiliului, I. Zalomit, C. Esarcu, Al. Odobescu, dr. Carol Davila, Petre S. Aurelian, M. Fontanini și P. Poenaru, numit din partea Consiliului de Stat18, au purtat discuții aprinse pe baza subiectelor dezbaterilor, astfel Al. Odobescu afirma: mai bine școli puține și bune decît multe și rele; C. Davila se opunea cerînd ca nici o școală să nu se desființeze19.

Înlăturarea lui Al. I. Cuza în urma loviturii de stat ilustra sfârșitul unei perioade benefice pentru reformarea societății românești, reprezentând o etapă vitală pentru consolidarea și evoluția viitoare a statului român modern.

Unul dintre liderii de seamă ai mișcării de înlăturare a domnitorului Al. I. Cuza, C. A. Rosetti, preia portofoliul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii publice (februarie-iunie 1866). Într-o perioadă relativ scurtă la cârma ministerului a avut o serie de inițiative pentru aplicarea obligativității școlare dar și pentru dezvoltarea ulterioară a învățământului. De menționat este inițiativa ministrului, prima de acest gen, de organizare a unui învățământ seral și de duminică vizând lichidarea analfabetismului20.

15 Ibidem, p. 91. 16 M. Bordeianu, P. Vladcovschi, op. cit. 17 I. Popescu-Teiușan, op. cit., p. 111. 18 Informația lui Esarcu, în revista „Natura”, București, an VI, nr. 35 din septembrie 1865, p. 275 în Idem. 19 Buletinul instrucțiunii publice, anul I, nr. 2 din septembrie 1865, în I. Popescu-Teiușan, op.cit., p. 111. 20 Monitorul Oficial, nr. 97 din 9/21 aprilie 1866, p. 342, în N. Isar, C. Gudin, op. cit., p. 48.


Odată cu venirea lui Carol I de Hohenzollern la conducerea țării, adoptarea în 1866 a primei constituții monarhice din România, bazată pe principii moderne, țin să menționez din punct de vedere politic implementarea rotativei guvernamentale, ce va avea și efecte secundare datorită timpului scurt pe care unii miniștri îl vor petrece la cârma ministerelor, inițiativele lor rămânând la stadiu de proiect, reforma învățământului devenea necesară. Sub conducerea regelui Carol I (proclamat în 1881), la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice s-au perindat mai multe personalități politice ale vremii. Am decis să împart perioada luată în discuție în trei secțiuni distincte, prezentând proiectele miniștrilor ce s-au aflat la conducerea învățământului românesc.

Proiecte de modificare a legii privind învățământul

românesc în perioada 1866 – 1876

În contextul crizei financiare ce s-a abătut și asupra României, ministeriatul lui I. Strat (1866-1867) începe cu proiecte pentru reduceri substanțiale ale bugetului ministerului. În ceea ce privește învățământul, el dorea modificarea legii din 1864 datorită rapidității cu care a fost aprobată, având multe imperfecțiuni și incoerențe, de aceea la 19 noiembrie 1866 el înainta Consiliului de Miniștri proiectul său de modificare a legii din 1864, prin care susținea că: legea din 1864 nu a trecut prin corpurile legiuitoare, că unele articole ale ei au fost modificate chiar înainte de a se pune în aplicare legea, că Consiliul general al instrucției, ce nu există în nici o țară (ceea ce nu era adevărat), produce statului numai cheltuieli, și peste toate pune obstacole instrucției, pierzându-și timpul în discuții sterile etc., (…) că drepturile profesorilor nu sunt exprimate cu precizie, că unii din profesorii de specialitate (superiori) au facultatea de a exercita și alte profesiuni21. Datorită dezbaterilor aprinse pe seama proiectului, dar și a părăsirii portofoliului propunătorului, Consiliul general al instrucției va cere retragerea lui.

În perioada următoare, martie 1867- august 1867, la conducerea ministerului s-a aflat Dimitrie Brătianu, apoi cu guvernări relativ scurte s-au succedat: Dimitrie Gusti (august 1867 – noiembrie 1868); Alexandru Crețulescu (noiembrie 1867 – decembrie 1869); Gh. Mârzescu (decembrie 1869 – aprilie 1870); P. P. Carp (mai 1870 – decembrie 1870 – ad interim); N. Gr. Racoviță (decembrie 1870 – martie 1871); Christian Tell (1871-1874); Titu Maiorescu (1874-1876).

Proiectul emis de Al. Crețulescu și publicat ulterior în Trompeta Carpaților aducea și unele îmbunătățirii legii din 1864, cum ar fi recunoașterea existenței școlilor pedagogice de la București și Iași și înființarea uneia noi la Craiova; acordarea inamovibilității tuturor

21 Arhivele statului București, Ministerul Instrucției Publice, ds. 539 din 1864 f. 327, 338, în I. Popescu-Teiușan, op. cit., p. 119.


profesorilor și învățătorilor definitivi etc.22. Dar cele mai mari dezbateri și controverse au fost legate de prevederile proiectului în care se preciza desființarea atât a Consiliului permanent, cât și a Consiliului general al instrucției prin revenirea la vechia formulă a Eforiei Școalelor. În plin proces de evoluție a învățământului românesc un astfel de proiect nu putea fi acceptat.

Succesorul lui Al. Crețulescu la cârma ministerului a fost P. P. Carp, tânăr conservator, adept al ideilor junimiste, care a încercat o nouă strategie de reformare a învățământului românesc vizând același scop ca și predecesorii săi, prin implicarea în acțiunea sa a cât mai mulți oameni de cultură din acea perioadă. El va schimba tactica și în ceea ce priveşte raporturile cu membrii Consiliului permanent, solicitându-le propuneri pentru îmbunătățirea învățământului românesc. Având în vedere că proiectul său nu a căpătat o formă finală, nu a putut fi supus dezbaterilor din corpurile legiuitoare.

În timpul guvernării conservatoare, prim-ministru fiind Lascăr Catargiu, la conducerea Ministerului Cultelor și Instrucției Publice s-au aflat Christian Tell (1871-1874) și Titu Maiorescu (1874-1876).

Christian Tell își anunță proiectul de reformă în deschiderea corpurilor legiuitoare din 17 octombrie 1871. Având în vedere raportul Consiliului permanent și propunerile pentru îmbunătățirea stării învățământului, cu care nu fusese de acord, Ch. Tell dori o reformă totală23. Argumentele pentru modificarea legii le regăsim în preambulul proiectului: Consiliul general al instrucției pune piedici învățământului și este compus din elemente disparate; învățătorii erau prea puțin plătiți; seminariile trebuiau astfel organizate încât preoții să poată deveni și învățători; statul neputând aplica obligativitatea, pentru că nu are școli și numărul necesar de învățători trebuie să renunțe la exigența legii24. După cum putem observa, se menținea ideea desființării Consiliului general, dar și modificarea rolului corpului consultativ, care urma să fie Consiliul superior al instrucțiunii publice, în locul Consiliului permanent (deci o schimbare în primul rând de titulatură, figurând și în unele proiecte anterioare, și acceptată în principiu, chiar de membri Consiliului permanent)25.

S-au purtat dezbateri aprinse pe seama proiectului elaborat de Ch. Tell, prevederea cea mai aspru criticată fiind cea referitoare la ocuparea de către preoți a posturilor de învățători. În contextul discuțiilor parlamentare pe marginea bugetului, dar și a proiectului reformator al lui Ch. Tell se remarcă viitorul om de cultură Titu Maiorescu, principalul critic al proiectului. El afirma referitor la incompatibilitatea dintre misiunea dascălilor și cea a preotului: Preotul nici prin misiunea sa pur dogmatică,

22 N. Isar, C. Gudin, op. cit., p. 62. 23 I. Popescu-Teiușan, op. cit., p. 124. 24 Idem. 25 N. Isar, C. Gudin, op. cit., p. 72.


nici prin nivelul scăzut al pregătirii intelectuale, nu putea să îndeplinească îndatoririle unui învățător26.

Christian Tell părăsește ministerul la începutul lunii ianuarie 1874 fără a-și transforma proiectul în lege, succesorul la conducerea portofoliului instrucției publice, după un scurt interimat a lui Vasile Boerescu, a fost Titu Maiorescu (1874-1876). Ca parlamentar, Titu Maiorescu se implicase în dezbaterile privitoare la învățământul românesc, susținând ideea reformării legii din 1864: școalele elementare cer o mai bună preparare a învățătorilor, prin institute normale anume destinate la aceasta. Învățământul secundar trebuie să primească o direcție mai reală, pentru ca să poată corespunde trebuințelor unei țări, ale cărei legitime aspirațiuni în viitor sunt în parte întemeiate pe dezvoltarea ei economică. Iar facultățile pe lângă cultura abstractă a științelor ce le este încredințată, vor îndeplini și scopul practic de a da statului înalți funcționari ce-i trebuie și un corp profesoral bine preparat pentru școalele secundare27.

Din discursul său vom putea extrage principalele modificări susținute de proiectul său de lege. Astfel, la sfârșitul lunii ianuarie proiectul de lege intră în dezbaterile Adunării Deputaților. Gheorghe Exarhu, raportorul comitetului, începu prin a face constatarea gravă că instrucția primară mai în totul, și cea secundară, în mare parte, nu existau sau nu au produs decât rezultate nesatisfăcătoare28.

Proiectul surprindea lipsurile legii din 1864 privind învățământul primar prin dezvoltarea dorinței de a perfecționa școlile pregătitoare pentru învățători, căci legea prezentată e chemată a da întindere serioasă dezvălirei intelectuale a populațiunei agricole29. În ceea ce privește școlile secundare se propunea desființarea internatelor, iar cu fondurile rămase din întreținerea lor se dorea acordarea de burse elevilor merituoși.

Transformarea ciclului inferior al liceului de 4 ani în gimnaziu real, punându-se accentul pe discipline reale și practică, reprezenta o inovație a proiectului. El stabilea și o bifurcație: după absolvirea școlii primare, unii elevi urmau să meargă în gimnaziile clasice, pregătitoare pentru liceu, alții în gimnazii reale, pregătitoare pentru școlile speciale de comerț, agricultură, industrie, veterinărie, telegrafie etc.30.

În ceea ce privește cadrele didactice, profesori de liceu erau obligați să fie licențiați, profesorii de facultății erau obligați la doctorat și se recrutau numai prin concurs, asemenea dispoziții fiind menite să ridice calitatea învățământului secundar și superior31. Învățământului superior se

26 „Convorbiri literare”, nr. 3, an IV, 1870, p. 39, în Ibidem, p. 78. 27 Monitorul oficial, nr. 250, din 15/27 noiembrie 1874, p. 1431, în N. Isar, C. Gudin, op. cit., p. 84. 28 I. Popescu-Teiușan, op. cit., p. 129. 29 Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare, vol. I (1866-1876), București, 1897, p. 396, în N. Isar, C. Gudin, op. cit., p. 87. 30 I. Popescu-Teiușan, op. cit., p. 130. 31 Titu Maiorescu, op. cit., I, pp. 400-401, în N. Isar, C. Gudin, op. cit., p. 88.


suprimau facultățile de drept, litere și filozofie de la Iași rămânând doar cele de la București, inițiindu-se ideea înființării unei politehnici la Iași în locul facultății de științe.

În cadrul dezbaterilor din Adunarea Deputaților s-au înregistrat multe critici referitoare la unele articole ale proiectului; Cezar Bolliac era împotriva prevederii obligativității numai acolo unde sunt școli, susținând ideea că școlile trebuie duse până în toate cătunele32. Titu Maiorescu rezuma economia proiectului sub trei puncte: introducerea școlilor normale în organismul învățământului primar; introducerea gimnaziilor reale și a școlii politehnice în sistemu învățământului secundar și superior; stabilirea unor condiții mai înalte pentru admiterea aspiranților la profesorat33.

După lungi dezbateri la sfârșitul lunii ianuarie Titu Maiorescu primește votul de blam din partea Senatului, urmând ca după consultările cu ceilalți membri ai guvernului să își dea demisia.

Demisia sa nu a însemnat și retragerea proiectului de lege, după cum vom vedea succesorul său, P. P. Carp, îl va prelua cu speranța punerii sale în aplicare. Cu toate eforturile lui Titu Maiorescu, dar și a noului ministru P. P. Carp, proiectul pentru reformarea învățământului fusese retras de pe biroul Camerei.

Învățământul românesc în perioada marii

guvernării liberale 1876-1888 După guvernarea conservatoare sub conducerea lui Lascăr Catargiu,

aplicând rotativa guvernamentală, urmează guvernarea liberală (1876-1888), sub egida lui I.C. Brătianu, o perioadă marcată de mari realizări.

În perioada guvernării liberale s-au perindat la cârma Ministerului Cultelor și Instrucției Publice 10 miniștri: Gheorghe Chițu (24 iunie 1876 – 30 octombrie 1878; 23 iunie 1884 – 1 februarie 1885); I.C. Brătianu (ad-interim 31 octombrie – 24 noiembrie 1878); G. Cantilli (25 noiembrie 1878 – 10 iulie 1879); N. Crețulescu (11 iulie 1879 – 21 ianuarie 1880); Vasile Boerescu (ad-interim 22 ianuarie – 19 iulie 1880); Vasile Conta (20 iunie 1880 – 9 aprilie 1881); Vasile Alexandrescu Urechia (10 aprilie – 8 iunie 1881; 9 iunie 1881 – 31 iulie 1882); Petre S. Aurelian (1 august 1882 – 22 iunie 1884); Dimitrie A Sturdza (2 februarie 1885 – 28 februarie 1888) și Constantin Nacu (1 – 21 martie 1888)34.

Din motive obiective, dar și datorită implicării lor în cadrul ministerului, vom reflecta asupra inițiativelor de modificare a legii din 1864 a următorilor propunători: Gh. Chițu, V. Conta, V.A. Urechia, P.S. Aurelian, D.A. Sturdza.

32 I. Popescu-Teiușan, op. cit., p. 131. 33 Ibidem. 34 St. Neagoe, Istoria guvernelor României de la începuturi (1859) până în zilele noastre (1999), București, 1999, pp. 50-61, în N. Isar, C. Gudin, op. cit., p. 99.


Gh. Chițu, primul din seria menționată, va elabora un proiect de lege prezentat de V. A. Urechia în cadrul ședințelor din Camera Deputaților la sfârșitul lunii aprilie 1877. Proiectul de lege pentru numirea profesorilor de gimnazii, școli profesionale, licee și facultăți conținea 24 de articole referitoare la pașii ce trebuie urmați într-o carieră didactică. Cadrele vacante de la gimnazii și licee se ocupau în baza unei liste generale de merit, unde se înscriau, în ordinea rezultatelor obținute la concurs, absolvenții școlilor normale, școli care funcționau pe lângă facultățile de litere și de științe din București și Iași (art. 1, 2). Datorită începerii războiului de independență discuțiile pe baza proiectului au fost sistate, ele fiind reluate în februarie 1879.

Proiectul inițial a suferit unele modificări în ceea ce privește selecționarea profesorilor de gimnaziu și liceu, ei fiind aleși din rândul licențiaților și doctorilor de la facultățile menționate.

Apoi, pentru învățământul superior, candidați trebuiau sa depună pe lângă diploma de absolvire a liceului și diploma conform căreia finalizaseră un curs de instrucție. Propunerile au fost agreate astfel încât proiectul devine lege prin acumularea de 63 de voturi favorabile.

Deși discuțiile privind acest proiect au început în anul 1877, legea va fi votată în timpul ministrului G. Cantilli. Acest proiect, devenit ulterior lege, întrerupe seria proiectelor pentru modificarea legii din 1864 ce nu au fost materializate.

Tot Gh. Chițu a încercat să aducă unele îmbunătățiri și sistemului de inspecție de la acea vreme, o altă lacună a legii din 1864, însă acest proiect a stârnit numeroase împotriviri și, în contextul reducerilor bugetare ce trebuiau efectuate, el a fost retras.

V. Conta, profesor de drept la Facultatea din Iași, a îmbrățișat cariera de ministru pentru o perioadă relativ scurtă, în care a încercat să reformeze învățământul românesc printr-o serie de inovații. S-a ocupat în special de învățământul public și privat, proiectul său de lege fiind complex, conținând 245 de articole pe care le elaborase în mai puțin de o lună35.

Prin expunerea de motive, preambulul proiectului se observă critica adusă legii din 1864, I. Popescu – Teiușan le împarte în trei puncte distincte: a) administrația rău organizată, căci nu s-a prevăzut în ea inspectori generali, nu au fost bine definite atribuțiile organelor instituite, iar Consiliul generalul instrucției s-a dovedit inutil; b) personalul didactic cu totul lipsit de control, de unde s-a născut abuzul celor neconștiincioși, demoralizarea celor vrednici; c) instrucția și organizare școlii nu mai corespund cu starea economică și socială, iar instrucția femeii este aproape cu totul lipsă36.

După cum am anunțat, proiectul său conținea o serie de inovații din care menționez: serviciul de inspecție era acum compus din 3 inspectori

35 N. Isar, C. Gudin, op. cit., p. 117. 36 I. Popescu-Teiușan, op. cit., p. 142.


generali care supervizau: primul, evoluția școlilor primare, al doilea școlile normale, seminariile, gimnaziile, liceele și universitățile; al treilea școlile de meserii, cele reale și de arte frumoase37. În ceea ce privește instrucția primară se făcea împărțirea în două grade: inferioară și superioară (...). Copiii de săteni aveau să fie puși în stare de inferioritate38. Proiectul acorda un interes sporit instrucției fetelor, obligând comunele să înființeze școli de fete, alături de cele de băieți, acordând prioritate la numirea învățătoarelor în clasele mici ale școlilor primare, dând acces femeilor în școala normală, superioare și facultatea de medicină, cu o curioasă restrângere a dreptului de a urma cursurile celorlalte facultăți, îngăduindu-le totuși a le absolvi prin examene39.

Interzicerea predării religiei în școală a fost piedica majoră în aprobarea proiectului său, cu toate că perioada modernă se încerca detașarea învățământului de biserică, lucru observat încă din vremea lui Al. I. Cuza, odată cu închiderea școlilor confesionale. Cu toate inovațiile, proiectul nu a primit voturile necesare pentru a deveni lege, astfel se încheie ministeriatul lui V. Conta.

Succesorul său, V.A. Urechia, om de cultura, cunoscător al problemelor învățământului, va elabora și el un proiect pentru îmbunătățirea instrucției publice. Timpul scurt petrecut la conducerea ministerului, dar și implicarea bugetară majoră pentru aplicarea proiectului, nu a permis aprobarea inițiativelor sale, rămânând la stadiu de proiect.

Următorul la conducerea Ministerului Cultelor și Instrucției Publice va fi P.S. Aurelian, care întocmea proiectul de lege pentru fixarea și gradarea remunerării corpului didactic. El a fost primul ministru care nu a dorit schimbarea completă a legii din 1864, ci a urmărit modificarea unor prevederi cu scopul de a deveni mult mai ușor aplicabile. Proiectul său definitiva un salariu minim, plus sporurile primite ulterior prin creșterea gradației în învățământ. După lungi dezbateri, proiectul a fost votat la începutul lunii martie 1883. Tot de activitatea ministrului menționat se leagă și legea referitoare la înființarea casei pentru ajutorul școalelor, chiar din titlu putem remarca scopul acestei instituții, binevoitorii putând dona un ajutor material ce urma a fi folosit pentru acoperirea lipsurilor din învățământul românesc, în principal cel rural.

Următorul ministru pe care l-am luat în discuție este D. A. Sturdza, care a poposit la conducerea ministerului la începutul lunii februarie 1885, secționând al doilea ministeriat a lui Gh. Chițu. Stând la cârma ministerului până în 1888, a avut timp suficient pentru a elabora un nou proiect de reformă școlară, dar fără a fi promulgat ca lege. O importanță majoră în elaborarea acestui proiectului de lege o va avea aportul lui Spiru Haret, în calitatea sa de secretar general la acea vreme. El surprindea problemele

37 T. Georgescu, E. Bâldescu, Ctitori de școală românească (secolul al XIX-lea), București, 1971, p. 155-169, în N. Isar, C. Gudin, op. cit., p. 118. 38 I. Popescu – Teiușan, op. cit., p. 143. 39 Ibidem, p. 144.


școlare, cu precădere la starea învățământului secundar, criticând legea din 1864 și subliniind că aceasta a fost adoptată fără a se ține seamă de posibilitățile țării la acea vreme. Proiectul ministrului începea printr-o definiție a școlilor publice: erau considerate școli publice toate institutele, fie că erau întreținute de stat, județe, comune sau particulari cu condiția de a se afla sub administrarea statului40. Se propunea o nouă structurare a învățământului, pe lângă instrucția primară, secundară și superioară, cea elementară reflectată prin grădinițele pentru copii. Durata cursurilor în învățământul primar urban avea sa fie de 4 ani, iar în cel rural de 5 ani, invocând motivul ajutorului dat de către copii părinților la muncile agricole.

Dacă aproape toate proiectele anterioare urmăreau un progres în ceea ce privește emanciparea fetelor printr-un program special al școlilor de fete, acesta din urmă restrângea accesul acestora la cultură, proiectul fiind respins, astfel sfârșindu-se marea guvernare liberală împreună cu planurile acestora pentru optimizarea învățământului românesc.

Învățământul românesc de la 1888 până la cea de-a

doua mare guvernare a conservatorilor – 1891 În această perioadă s-au remarcat așa numiții junimiști, portofoliul

Ministerului Cultelor și Instrucției publice fiind în subordinea următorilor oameni politici: Constantin Boerescu, Titu Maiorescu, Petru Poni.

În cadrul Consiliului general al instrucției publice, C. Boerescu își anunța proiectele sale reformatoare: unul – reorganizarea învățământului rural; al doilea – organizarea școlilor normale de învățători41. Primul încerca să reglementeze sistemul învățământului rural prin școli primare elementare, complementare și scoli de aplicație benefice trebuințelor speciale ale sătenilor. Principiul de bază de la care trebuia să pornească noua organizare a școlii primare era cel al uniformizării întregului învățământ primar, învățământ elementar acelaș la oraș ca și la țară42. În ceea ce privește cel de-al doilea proiect referitor la școlile normale pentru învățători se rezuma doar la introducerea limbii franceze în programele de studiu.

Pentru o scurtă perioadă de timp la conducerea ministerului se afla Teodor Rosetti, dar printr-un joc politic portofoliul instrucției publice va fi preluat de Titu Maiorescu, cel de-al doilea mandat la conducerea acestui minister. Maiorescu susținea înființarea unor facultăți de științe administrative atât la București, cât și la Iași, idee ce a fost susținută de un

40 „Proiect de lege asupra instrucțiunii publice elementare, primare, secundare și superioare presintat de guvern Corpurilor legiuitoare în 24 ian. 1886, pus în concordanță cu legile din 1864, 1879, 1883, cu modificările propuse în Comitetul delegaților Camerei, de corpul didactic din Iași, de comisia consiliului general al instrucțiunii și de alți membri ai cadrelor didactice, însoțit de expunerea de motive”, 1886, p. 3, în N. Isar, C. Gudin, op. cit., p. 141. 41 I. Popescu – Teiușan, op. cit., p. 165. 42 Ibidem, p. 166.


proiect de lege cuprinzând 12 articole. S-a implicat și în ajutorarea construirii de școli rurale prin elaborarea unui proiect ce dorea înființarea unei Case pentru construirea școlilor rurale. Dar pe departe cel mai important proiect al său a fost cel referitor la modificarea legii din 1864.

Proiectul aducea schimbări și în privința administrării învățământului prin schimbarea componenței Consiliului general; surprindem și o discriminare clară între admiterea copiilor de la oraș și cei de la sate, în școlile primare, astfel primii pășeau către instrucția primară între 8-12 ani, iar cei de la sate între 9-15 ani; se stabilește și numărul maxim de elevi admiși în sălile de clasă; durata studiilor la liceu creștea cu un an (8 în loc de 7); iar ca o inovației se dezvoltă o nouă modalitate de susținere a examenului de bacalaureat.

În urma aprobării moțiunii depusă în Senat, proiectul a fost retras, argumentându-se că nu ar duce îmbunătățirile necesare învățământului românesc, el având la bază interese politice. Și P. Poni a depus la Senat o replică la proiectul elaborat de Titu Maiorescu, în luna ianuarie a anului 1891. Însă planurile sale legislative nu au prins contur datorită schimbării guvernării, prin revenirea conservatorilor sub conducerea lui Lascăr Catargiu.

La conducerea Ministerului Cultelor și Instrucției Publice au fost: Take Ionescu (1892-1895); P. Poni și reformatorul învățământului românesc Spiru C. Haret.

Take Ionescu, fruntaș politic, anunța încă de la începutul activității sale în cadrul ministerului necesitatea unei legi pentru școlile profesionale (de meserii, agricultură și comerț); după aceea, se făcea planul legiuirii complete a tuturor gradelor de învățământ, inclusiv a învățământului particular43.

Așa cum am anticipat, prima etapă a activității ministeriale a lui Take Ionescu a fost cea pentru elaborarea unei legi ce dorea organizare internă a ministerului. Proiectul de lege a stârnit mari dezbateri parlamentare, dar mai întâi să trasăm câteva idei referitoare la acest proiect. Preambulul proiectului a fost dezbătut mai întâi în cadrul Senatului, sublinia necesitatea delimitării precise a atribuțiilor celor două importante organe de conducere a învățământului, Consiliul general de instrucțiune și Consiliul permanent de instrucțiune, în sensul reducerii lor la chestiuni strict școlare (...)44.

Primul opozant al proiectului a fost G. Mânzescu. El îl critică cu asprime în special pe inițiatorul proiectului și nu prevederile sale; Take Ionescu, un simplu trecător și călător prin Ministerul Instrucțiunii publice, până mai ieri avocat devine mare reformator și prin această lege, sub motiv că organizează administrația centrală a Ministerului, modifică de fapt legea organică a instrucțiunii publice45. Votat atât în Senat cât și în Camera Deputaților, proiectul urma să fie aplicat. Reacțiunea

43 Ibidem, p.176. 44 N. Isar, C. Gudin, op. cit., p. 175. 45 Dezbaterile Senatului, 1891/1892, sed. Din 6 mai 1892, p. 341, în Ibidem.


conservatoare, după repetate încercări, reușii să desființeze în sfârșit, Consiliul general al instrucției46. Cu toate că acest consiliu nu era desființat complet atribuțiile sale erau reduse considerabil.

Negreșit, una din cele mai importante reforme ale învățământului primar a fost legea învățământului primar și primar-normal (1893). Acest proiect de lege împărțea școlile primare în trei categorii: a) școli de cătune; b) școli primare inferioare; c) școli primare superioare47.

După lungi dezbateri atât în Senat cât și în Camera deputaților, proiectul a fost votat cu o majoritate impresionantă de voturi. Reformele înfăptuit de către Take Ionescu au pregătit terenul pentru consolidarea viitoarelor proiecte devenite legi ale lui P. Poni și Spiru Haret. Unul dintre membri cei mai activi din cadrul discuțiilor de la Senat, P. Poni, va prelua portofoliul ministerului începând cu anul 1896, moment în care va depune și proiectul său pentru modificarea legii asupra învățământului primar și normal primar din 1 septembrie 1893, fiind prezentat în antiteză cu proiectul din 1893. După cum am văzut, legea învățământului primar nu a durat decât trei ani, ea fiind modificata de noul proiect elaborat de P. Poni.

Noua lege proclama o singură școală primară, la sat și la oraș cu același volum de cunoștințe, cu o singură deosebire a duratei studiilor, la sate de cinci ani, la orașe de patru. (…) la sate după absolvirea celor cinci clase, elevii care nu împlineau 14 ani rămâneau obligați încă doi ani a urma săptămânal cel puțin câte două ore lecții sau cursuri complementare. (…) acestea ca și cursurile de adulți constituie o inovație a legii din 189648. Legea a fost sancționată la 29 aprilie 1896, a făcut dovada valorii sale prin faptul că a rămas în vigoare cu unele mici modificări până după primul război mondial.

Nerezolvarea problemei locațiilor școlilor primare l-a determinat pe P. Poni să redacteze proiectul ce va deveni ulterior lege, pentru facerea clădirilor de școală primară și înființarea Casei Școlilor. Această inițiativa nu este nouă, ea fiind dezbătută de nenumărate ori în camerele legiuitoare însă nu a dus la promulgarea sa ca lege, obiectiv îndeplinit în timpul ministeriatului lui P. Poni.

Succesorul lui P. Poni la conducerea Ministerului Cultelor și instrucției publice a fost Spiru C. Haret, fruntaș al vieții politice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea49, care și-a desfășurat activitatea în scopul îmbunătățirii învățământului românesc, și-a consacrat existența cauzei ridicării poporului român pe o treaptă superioară de cultură și civilizație50. Absolvent al Facultății de științe din București, el este primul român ce a susținut teza de doctorat în domeniul matematicii la Paris, pentru cultura românească, (…) pentru poporul

46 I. Popescu-Teiușan, op. cit., p. 176. 47 Ibidem, p. 179. 48 Ibidem, p. 183. 49 Eugen Orghidan, op. cit., p. 39. 50 Șerban Orăscu, Spiru Haret, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 5.


român care abia își cucerise independența, consacrarea obținută de Haret căpăta o semnificație deosebită51.

Profesor universitar la vârstă destul de fragedă (27 ani), s-a implicat intens în problemele învățământului românesc, deținând mai multe funcții în cadrul Ministerului instrucției publice: în 1882 în cadrul ministeriatului condus de V. A. Urechia devine membru al Consiliului permanent al instrucțiunii publice, post ce îl va ocupa până în anul 1896; între anii 1883-1884 îl regăsim în calitate de inspector general, în această perioadă se remarcă raportul său asupra învățământului primar, deja menționat în lucrarea de față.

S-a înscris în partidul liberal la începutul lunii martie 1889, Haret a sprijinit toate acele legiuiri ala burgheziei liberale care izvorau din necesitățile obiective ale dezvoltării sociale, dar nu de puține ori a criticat acele măsuri ale guvernelor liberale, (…) care contravenea progresului societății românești52, el desfășurându-și activitatea ca deputat de Ilfov, (…) îl vedem raportor al proiectelor prezentate de Petru Poni în 189653.

Revenind la activitatea sa la minister, în funcția de conducere, s-a petrecut în următoarele circumstanțe politice, după sfârșirea mandatului lui P. Poni la cârma ministerului pentru câteva luni în fruntea acestuia se va afla P. S. Aurelian, până în momentul formării unui nou guvern condus de această dată de D. A. Sturdza, în care intră și Spiru Haret, astfel la 31 martie 1897 devine pentru prima oară ministru de instrucție și culte54. Activitatea sa a fost una complexa, a elaborat două legi de temelie ale edificiului nostru școlar: a învățământului secundar și superior (1898) și a învățământului profesional (1899)55.

Revenind la tema studiului meu, așa cum am zugrăvit până acum proiectele de lege, devenite sau nu aplicabile, voi continua să prezint și legile reformatoare a lui Spiru Haret.

Legea învățământului secundar și superior sancționată la 23 martie 1898 a adus o îmbunătățire clară a învățământului secundar și superior. Studiind raportul său din 1884 vom vedea că stabilise două categorii de școli secundare: unele dau instrucțiunea generală, iar altele, pe cea specială56.

Prima, cea de cultură generală, pentru băieți, avea să cuprindă, în opt ani de studii, două cicluri de câte patru ani, gimnaziu, sau cursul inferior de liceu, (…) și liceul propriu-zis, sau cursul lui superior, cu o programă de cunoștințe comune, (…) dar și cu cunoștințe diferite pe secții: clasică, reală și modernă57. Această trifurcare a întâmpinat opoziții ferme

51 Ibidem, p. 27. 52 E. Orghidan, op. cit., p. 40. 53 Spiru C. Haret, Opere complete, vol. I, ediție îngrijită de prof. univ. dr. Cătălin Bordeianu, Ed. Vasiliana 98, Iași, 2011, p. 19. 54 Ibidem. 55 Spiru C. Haret, op. cit., p. 20. 56 Ibidem, p. 54. 57 I. Popescu-Teiușan, op. cit., p. 187.


deoarece ea impunea unui adolescent de 15 ani să aleagă studiile pe care le va urma odată cu terminarea liceului, trebuind să se înscrie în una din cele trei secțiuni, răspunsul lui Haret nu a întârziat să apară: în vechiul sistem (al legii din 1864) optarea trebuia să se facă chiar la clasa I, la etatea de 11 ani, (…) dacă mai târziu (după clasa V sau VI a de liceu) un școlar crede că a greșit calea, el poate să o schimbe și să treacă în altă secțiune printr-un simplu examen de diferență asupra materiilor cari diferă dela o secțiune la alta58.

În ceea ce privește recrutarea profesorilor s-a introdus examenul de capacitate, înlocuind vechiul concurs pentru ocuparea catedrelor vacante. Pentru a fi admis la acest examen, candidaților li se cerea pe lângă diploma de licență și actul doveditor urmării unui curs de pedagogie în cadrul Universității și urmarea conferințelor și lucrărilor practice ale unui seminar pedagogic59. Obligativitatea pentru două specializări, dar și efectuarea a cel puțin 12 ore de curs pe săptămână60, reprezintă o noutate adusă de proiectul lui Spiru Haret.

Desființarea bacalaureatului este o altă trăsătură nouă, așa cum exprima chiar el în raportul din 1884: bacalaureatul care trebuia să constate cunoștințele absolvenților de liceu era o simplă loterie61, el propunând un examen general de liceu62.

Pentru fete, proiectul acorda o atenție deosebită; se exprima necesitatea întocmirii unei programe speciale pentru acestea, în cadrul unei școli normale superioare de fete, cu scopul de a pregăti viitoarele profesoare de la școlile superioare de fete.

În cadrul învățământului superior se înființează senatul universitar, format din rector, decan și câte un reprezentant al fiecărei facultăți; stabilește gradele personalului didactic universitar – docent, agregat și profesor63. S-au purtat dezbateri aprinse în ambele camere, subiectele cele mai des discutate fiind cele legate de liceul unitar, instrucția fetelor, examenul de admitere în clasa I. Proiectul deveni lege prin sancționare la data de 23 martie 1898, cu puține modificări această lege a lui Haret a durat 30 de ani până la reforma din 192864.

Datorită succesului dat de promulgarea primei legi, Spiru Haret va întocmi un nou proiect ce dorea reglementarea învățământului profesional, o altă lacună nerezolvată a legii din 1864. Trebuie menționat de la început că învățământul profesional a stat sub autoritate Ministerului instrucției publice până în 1883 când va trece la cel de la Domenii.

58 Spiru C. Haret, op. cit., p. 56. 59 Ibidem, p. 57. 60 Ibidem. 61 Ibidem. 62 I. Popescu-Teiușan, op. cit., p. 188. 63 Ibidem, p. 189. 64 E. Orghidan, op. cit., p. 77.


Spiru Haret exprima necesitatea aducerii acestei forme de învățământ sub oblăduirea ministerului ce avea ca ocupație îmbunătățirea și evoluția oricărei forme de învățământ, fie ea și profesională. El își susține ideea prin mai multe exemple: un profesor va putea fi chemat a face cursuri în același timp în școli de învățământ profesional și în școli secundare, ceea ce ar crea și pentru dânsul și pentru administrațiune nesfârșite greutăți, dacă școlile ar fi despărțite la două ministere; (…) cheltuielile care vor fi întotdeauna mai mari cu serviciile împărțite decât reunite la un loc65.

Proiectul înființa învățământul profesional primar, admisiunea în aceste școli ca fi cât se poate de ușoară, iar învățământul cu totul practic66. Această formă de învățământ se subdividea în patru: 1. învățământul agricol, 2. învățământul silvic, 3. învățământul meseriilor, 4. învățământul comercial. Învățământul agricol se preda pentru fete în școlile elementare de gospodărie rurală, iar pentru băieți în școlile elementare de agricultură, dar și într-o școală specială superioară de agricultură. Cel silvic se preda într-o școală de brigadieri silvici și școala de silvicultură, ca noutate se crează o bursă în străinătate pentru studiile superioare de silvicultură și pentru vizarea de mari exploatări sistematice de păduri, în țară și în străinătate67. Învățământul meseriilor se preda pentru băieți în școlile elementare, inferioare și superioare de meserii, iar pentru fete doar în cadrul celor elementare și inferioare. Învățământul comercial era împărțit în două grade (gradul I și II), fiind predat în școlile elementare și superioare de comerț pentru băieți, iar pentru fete doar în cadrul școlilor elementare de comerț. Proiectul a fost votat, devenind lege asupra învățământului profesional din 27 martie 1899.

Putem concluziona că eforturile lui Spiru Haret în ceea ce privește învățământul au constituit un pas decisiv pentru dezvoltarea societății românești, mai ales prin legea învățământului profesional care a avut ca scop dezvoltarea economiei bazată pe trecerea de la o agricultură primitivă la una mult mai productivă.

În decurs de 35 de ani, începând cu legea instrucțiunii publice elaborată în timpul domnitorul Al. I. Cuza (1864), prima lege românească a învățământului modern, și continuând cu nenumăratele proiecte de legi, s-a urmărit a duce învățământul românesc la un nivel european. În această perioadă s-au făcut remarcați atât oameni politici de seamă cât și oameni de cultură ce au stat la cârma Ministerului Cultelor și Instrucției Publice, toți având în suflet dorința de a moderniza învățământul românesc și de ce nu întreaga societate.

65 Spiru C. Haret, op. cit., pp. 882-883. 66 Ibidem, p. 869. 67 Ibidem, p. 873.


Bibliografie:

Eugen Orghidan, Spiru C. Haret, reformator al învățământului românesc, Ed. Media Publishing, București, 1994.

Ilie Popescu-Teiușan, Contribuții la studiu legislației școlare românești. Legea instrucției publice din 1864, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1963.

Mihai Bordeianu, Petru Vladcovschi, Învățământul românesc în date, Editura Junimea, Iași, 1979.

Neagoe St., Istoria guvernelor României de la începuturi (1859) până în zilele noastre (1999), București, 1999.

Nicolae Isar, Cristina Gudin, Din istoria politicii școlare românești. Problemele învățământului în dezbaterile parlamentare (1864-1899), Editura Universității din București, 2004.

Spiru C. Haret, Opere complete, vol. I, ediție îngrijită de prof. univ. dr. Cătălin Bordeianu, Editura Vasiliana 98, Iași, 2011.

Șerban Orăscu, Spiru Haret, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.

T. Georgescu, E. Bâldescu, Ctitori de școală românească (secolul al XIX-lea), București, 1971.

Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare, vol. I (1866-1876), București, 1897.

Cristian CONSTANTIN*

RECLAMĂ ŞI PUBLICITATE ÎN PUBLICAŢIILE BRĂILENE (1929-1940)

Advertising and Publicity in the Publications

from Brăila (1929-1940)

Abstract: The aim of the present study is to exhibit the advertising

environment of the publications from Braila between 1929 and 1940. This report is, in fact, part of an extensive study that discusses the problem of cultural events in Braila for over a decade. It should be noted that nearly all the publications devoted large space for different ads. A notable exception was ”Analele Brăilei”. The only commercial entity that was present in its pages was the name of the typography where it was printed. In most publications, the ads come from various fields such as medicine, libraries, transportation, restaurants, lottery, cinema, as well as clothing stores of perfumeries. A conclusion of such an approach shows a high level of the city’s commerce and industry, as well as the shop owners’ interest to present their merchandise in these publications in order to increase their profits.

Keywords: Braila, advertising, publications, cinema, restaurants,

doctors, transportation, profit.

* Studiul privind mijloacele publicitare din publicaţiile brăilene

apărute în intervalul 1929-1940 face parte dintr-unul mai amplu dedicat manifestărilor culturale din Brăila acelor ani. Lucrarea în sine s-a dorit a fi o completare la informaţiile prezentate de Constantin C. Giurescu1 şi Elena-Emilia Lica2 în lucrările dumnealor.

Ca mai toate publicaţiile româneşti interbelice şi cele din Brăila s-au bucurat şi au bucurat ochii cititorului cu prezenţa reclamelor. Fie că a fost vorba de vreun restaurant sau de manual şcolare, de avocaţi sau loterie, acestea erau în număr mare şi cât mai diverse, amplasate printre articole cu referire la bursa locală de cereale, infractorii din oraş sau vreo conferinţă desfăşurată la „Teatrul Comunal” sub patronajul „Analelor Brăilei”. Cotidienele au fost invadate de acest tip de expunere a mărfii printre diverse

* Masterand anul I, Spaţiul Românesc între Orient şi Occident, Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie de la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi. 1 Constantin C. Giurescu, Istoricul oraşului Brăila, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968. 2 Elena-Emilia Lica, Localism creator la Dunărea de Jos în perioada interbelică, Editura. Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 2003.


articole care aveau o vizibilitate mare datorită interesului localnicilor pentru presă, manifestat şi prin diversitatea genului de publicaţii ce au apărut în oraşul de la Dunăre în respectiva epocă.

Dacă în cotidienele naţionale şi locale practica utilizării acestui mijloc de mărire a veniturilor unei publicaţii a fost frecventă, unele reviste culturale, aşa cum a fost şi „Analele Brăilei”, nu au îmbrăţişat o astfel de practică, cu o singură excepţie, apariţia pe ultima pagină, dar nu mereu, a logo-ului tipografiei la care a fost editată. Singura sursă de venit a unei publicaţii ar fi fost contravaloarea exemplarelor vândute, dar nu ar fi acoperit costurile scoaterii pe piaţă, iar astfel redacţiile şi-au îndreptat atenţia spre atragerea în jurul lor persoane cu venituri pe care să le investească în apariţia de publicaţii, fie ele şi culturale. Prin care voit sau nu să se transforme în „patroni”ai unui „trust” ce dirija prin articole apărute imaginea cititorului asupra urbei în cauză, Brăila, situaţia inversă era falimentul. Acesta avea loc şi în cazul unor „interesaţi” care nu au putut susţine la infinit o publicaţie care nu a avut căutare la un public dornic mai degrabă de informaţii generaliste şi preocupat de lucruri cotidiene. În loc să fie atras de proză, poezie sau critica literară din „fiţuicile” ce s-au vândut la chioşcurile de ziare, nici măcar numai era epoca lui Terente şi venise şi criza economică, dintre 1929-1933. Aşa că pentru a-şi mai reduce din pierderile cu revista au fost de acord să ofere spaţiul lor şi publicităţii diverselor firme ce au oferit un preţ bun sau a celor pe care ei le patronau.

Un prim caz adus în discuţie a fost cel al revistei „Luceafărul literar şi artistic”, avându-l director pe Ioan C. Sava, şi care încă din primul număr a acordat două pagini drept spaţiu publicitar la diversele firme din localitate3. Cea mai frecventă dintre ele a fost cea la firma de avocatură a lui I. C. Sava, chiar a conducătorului, om cu înclinaţii de a patrona publicaţii literare dar şi cu simţ practic. O dată ce a dispus de mijlocul de prezentare de ce să nu-l folosească, şi-a zis probabil I. C. Sava. Nu a fost uitată nici tipografia „Tipo-Lito N. Orghidan” cea la care au apărut scrierile lui G. Buznea-Moldoveanu şi a celorlalţi redactori de la „Luceafărul literar şi artistic”. Printre referiri la romanul Fatma sau focul de paie a lui Perpessicius, Starea actuală a problemei religioase de Vasile Băncilă sau Miss România au apărut şi remarci ce te invitau să treci pragul unui restaurant local, să cumperi rechizite sau să mergi la cinematograf. Nici în următoarele numere ce au fost date publicului până la începutul anului 1931 s-a rezervat spaţiu în revistă pentru aspectele comerciale ale vieţii.

„Luceafărul literar şi artistic” nu a fost singura revistă locală cu specific cultural şi nici singura care să fi acceptat ca în paginile ei să se regăsească trimiteri la parfumuri, şepci şcolare sau bilete la loterie. „Columna lui Traian” a fost altă publicaţie ce a beneficiat de aportul reclamelor cu referiri la diverse entităţi comerciale locale care şi-a dorit să-şi facă publicitate în a doua pagină a unei reviste care avea articole ce făceau

3 „Luceafărul literar şi artistic”, anul I, nr. 1, Brăila, duminică 15 septembrie 1929, pp. 9-10.


trimiteri la Remarque, Istrati, Fink a lui Geo Pavel, Psihanaliza lui Don Quijotte a lui Radu Cernea sau incursiunea realizată de Barbu Emandi prin Religie, magie, ştiinţă. Astfel s-au făcut cunoscute cinematografele din oraş, cu tot cu filmele şi protagoniştii lor, referiri la „Librăria Universală” de pe strada Regală nr. 60, curăţătoria „Carol” sau magazinul de articole de voiaj „Universal” ce era situată pe strada C. Berlescu nr. 44 colţ cu Regala. Ultima pagină a dispus de trei titluri mare care ieşeau în evidenţă: „Un mare stoc de şepci şcolare”, „Mare Asortiment de şepci Englezeşti La Micul Marinar”, cu trimiteri la deschiderea unui nou magazine de gen începând cu 20 octombrie 1931 pe strada Regală (colţ cu Bulevardul Cuza)4.

Cum „Relief dunărean”s-a dorit a fi o revistă de „literatură, artă, critică” nu a putut ca în cele şaisprezece pagini să nu facă trimiteri spre noile apariţii de cărţi din editurile bucureştene, lucru întâlnit de regulă pe ultima pagină a publicaţiei ce a apărut în anii 1933-1935 şi în care putem observa că pe lângă dezbaterile pe tema prefeţei lui Nae Ionescu la De două mii de ani a lui M. Sebastian, Istoria anecdotică şi pitorească a Brăilei a lui Semilian sau Despre luciditate a lui V. Băncilă, se înclina şi spre a sublinia apariţia cărţilor lui Tudor Arghezi sau Andre Malraux5.

Reclame de genul celor de la „Relief dunărean” să tot găseşti fiindcă ele aduceau în atenţia cititorului nu factorul sau produsul, în cazul acesta cartea, ci o nouă opera literară, un nou câştig în lupta neştiinţa în condiţia afirmării de valori scriitoriceşti, unul din idealul tinerilor de după Marea Unire, acela de crea o elită culturală românească de mare valoare care să pătrundă pe piaţa europeană. Un semn bun de subliniat, cine trebuie să constituie elita României Mari, scriitorii. Astfel de remarci s-au făcut într-o epocă în care România a cunoscut avântul Mişcării Legionare, a aflat ce înseamnă o guvernare comunistă privind la URSS şi a văzut cum nazismul a devenit politică de stat în centrul Europei.

În ritmul acesta şi elevii de liceu au tipărit publicaţii ce au avut darul de a înclina balanţa spre adevăratele lucruri ce trebuiau citite de elevii dar şi spre noutăţile tehnicii sau filmele ce rulau la cinematografe. „Răsărit de Soare-revista tineretului şcolar” a fost cea care în 1935 pe lângă reclama oferită la tipografia unde era pusă pe hârtie, „Slova”, a făcut trimiteri la cărţile nou apărute sau la locul de unde se putea achiziţiona un radio, se ştie că tinerii în orice epocă sunt atraşi de noile descoperiri tehnologice, radioul fiind pe atunci echivalentul internetului de astăzi. Toate acestea au fost prezente în cele optsprezece pagini al publicaţiei din primăvara anului 1935 condusă de profesorul Gh. Nistor de la Liceul „N. Bălcescu” din Brăila şi de elevii săi de gimnaziu6.

4 „Columna lui Traian”, anul I, nr. 4, Brăila, 15 octombrie 1931. 5 Vezi „Relief dunărean”, anul I, nr. 3, Brăila, decembrie 1934 şi Ibidem, anul II, nr. 2 (5), Brăila, februarie 1935. 6 „Răsărit de Soare-revista tineretului şcolar”, anul I, nr. 1, Brăila, 20 martie 1935, pp.1-18.


Sunt doar câteva referiri la aspectele comerciale ale unui oraş ce în mare măsură a trăit din comerţ încă de la începuturile sale în Evul Mediu şi până la Al Doilea Război Mondial. Comerţ ce era efectuat de toate etniile din oraş fie că era vorba de greci, evrei sau occidentali, ce beneficiau de consulat sau nu în oraş, doreau cu toţii ca semn de prosperitate economică să-şi vadă numele firmei lor în paginile publicaţiilor locale mărind astfel prestigiul afacerii pe care o deţineau. Prestigiu, un nume devenit renume, ce a fost poate mai important decât profitul economic într-o perioadă în care întreaga societate s-a confruntat cu dificultăţi economice dar mai ales de identitate. Iar de al doilea lucru s-au ocupat cotidienele şi revistele care lăsau loc şi factorului economic în paginile lor.

Tot la începutul anilor ’30 revista parohiei „Sf. Parascheva” din Brăila în „Glasul Bisericii”a făcut şi ea scurte referiri la viaţa comercială a oraşului, printre care şi scurtele excursii organizate de diverse vase pe traseul Brăila-Tulcea-Sulina, sub patronajul lăcaşului de cult în cauză şi a credincioşilor. Aceştia s-au bucurat de scurte plimbări pe Dunăre în spiritul ortodoxismului7.

Reclame la o bibliotecă sau la o librărie şi papetărie cam greu să mai găseşti în paginile vreunei reviste. Dar atunci au existat şi aşa ceva iar una dintre ele o descoperim în „Zorile” revista de cultură generală a anului 1935. „Viitorul” Librăria şi Papetăria lui Apostol N. Ciuntu situate în casa proprie a celui amintit, de pe Calea Regală nr. 25, se intitula: „cea mai veche librărie din Brăila, complet asortată cu tot felul de cărţi şcolare, literare şi de ştiinţă, române şi streine. Rechizite şcolare de birou şi cea mai bună calitate cu preţurile cele mai ieftine.” iar Biblioteca „Petre Armencea” aflăm că a funcţionat în acea perioadă joia între orele 4-6 p.m. şi duminica în intervalul 3-5 p.m. , costul unui abonament anual fiind de 40 de lei8.

„Analele Brăilei” a fost o revistă culturală cu totul aparte faţă de celelalte publicaţii de gen ce au apărut la Brăila în intervalul 1929-1940 şi din punct de vedere al spaţiului acordat de redacţie capitolului publicitate. În primele numere nu a apărut nici măcar o referire la altceva decât articolele publicate sau aspecte al vieţii culturale. Singura entitate comercială amintită în paginile revistei „Analele Brăilei” a fost cea care începând cu nr. 3-4 din iulie-decembrie 1931 s-a găsit pe coperta a patra. Este vorba despre societatea „Dunărea-Institutul de arte grafice Brăila”, nimeni altul decât cel la care au fost tipărite publicaţiile în cauză9.

Demonstrând încă o dată faptul că cei care conduceau destinele acestei publicaţii nu au abdicat deloc de la principiile ce i-au făcut să ofere lumii aceste pagini de cultură regională şi nu au dorit să împartă prestigiul şi spaţiul publicistic cu societăţi comerciale locale, ce şi-ar fi făcut un nume naţional prin apariţiile în paginile acestor anale. Nu consider că nu ar fi fost şi doritori care ar fi vrut să-şi vadă numele lor sau firmei tipărite alături de

7 „Glasul Bisericii Sf. Parascheva”, anul IV, nr 3. Brăila, octombrie 1932, p. 80. 8 „Zorile”, anul I, nr. 5, Brăila, 8 mai 1935. 9 „Analele Brăilei”, anul III, nr. 3-4, Brăila, iulie-decembrie 1931.


evocări ale istoriei şi tradiţiilor locale şi probabil în schimb ar fi oferit sume consistente, sau faptul că din punct de vedere financiar revista ar fi stat foarte bine şi nu ar fi considerat necesar să facă rabat de la principiile lor pentru ceva beneficii în plus.

Singura explicaţie logică a fost neabaterea de regulile unui joc publicistic pe care Gh. T. Marinescu şi ceilalţi participanţi la actul creator al acestei reviste nu au făcut-o, regulă pe care „Dunărea”, amintită mai sus, la care a văzut lumina tiparului cea mai prestigioasă şi longevivă publicaţie culturală de la malul Dunării în perioada interbelică, o va încălca. Nu multe au fost şi momentele în care „Analele Brăilei” nu au apărut la timp sau ani în care din cele patru numere anunţate nu se concretizau decât unul sau cazul anului 1937 fără „Analele Brăilei”, momente de criză financiară şi nicidecum publicistică. Dar neabdicarea de la principiile impuse a fost mai importantă, la toate acestea adăugându-se şi neimplicarea financiară a autorităţilor locale sau naţionale în scoaterea pe piaţă a revistei amintite.

Elucidând în parte aspectul privind publicitatea existentă în paginile publicaţiilor cu specific cultural ne vom îndrepta atenţia către cotidienele locale cele care prin natura lor pe lângă ştiri politice, sportive sau sociale au acordat spaţiu şi comercianţilor. Nu cunoaştem sumele cerute pentru efectuarea acestor servicii, cu mici excepţii, dar observăm în paginile acestor cotidiene locale foarte multe şi diversificate reclame.

De la cinematografe, în mare vogă atunci, la bilete de loterie, firme de asigurări, agenţii ale firmelor de transport naval sau restaurante, toate şi-au găsit locul în paginile ziarelor locale.

„Expresul” a fost unul dintre primele exemplificări ale celor afirmate mai sus. Organ al Partidului Naţional Liberal acesta în cele două pagini ale sale a făcut trimitere la filmele ce puteau fi vizionate la cinematografele „Cărăbuş”, „Passalaqua”, „Lyra”, „Comunal”, la tipografia ce le aparţinea „Tipografia Expresul” din strada Regală nr. 27 sau la C. G. Popescu, un avocat ce locuia în Galaţi pe strada Domnească nr. 33, o reclamă făcută probabil unui avocat din anturajul partidului lor, PNL. La toate acestea s-a mai adăugat şi vânzarea de terenuri în strada Mărăşeşti nr. 12, o bună acoperire a diverselor nevoi economice ale omului interbelic: locuinţă, avocat şi cinematograf10. Tariful pentru o linie (coloană din ziar) a fost de 20 lei pentru persoanele fizice şi „10 lei pentru publicaţii oficiale”, tarife afişate chiar pe prima pagină sub datele legate de sediu redacţiei11.

În numerele din octombrie aceleaşi an au apărut reclame la „Vinuri Naturale selecţionate- Pivniţele Româneşti S.A.” de pe strada Cetăţii nr. 31 sau trimiteri spre doctorul M. Niculescu ce se ocupa de boli interne. „Coaforul Venus” a intrat şi el în peisajul publicitar iar conducătorul lui Herman Samoil a afişat şi tarifele în cele 7 linii ale tabletei sale publicitare. Dar cel mai mare spaţiu aproximativ 1/5 din pagină l-a ocupat „Prevederea-

10 „Expresul”, anul XXV, nr. 376, Brăila, vineri ? martie 1930. 11 Ibidem.


Societate Anonimă de Asigurări din Bucureşti”12. Pagina a patra a dispus de rubrica „Mica publicitate”, apariţia ei a fost zilnică iar costul unui cuvânt editat aici era de un leu, abonaţii ziarului fiind scutiţi de acesta taxă. La acestea s-a adăugat „Itinerarul sosiri şi plecării trenurilor din gara Brăila-CFR”, orarul sosiri-plecări al „Soc. Anon. Rom. de Navigaţie pe Dunăre”, programul de consultaţii al doctorului Const. Naum, preţul unui kg de gheaţă cristalină la fabrica „Albina” şi bineînţeles referiri la „Tipografia Expresul”, o întreagă pagină publicitară13.

„Dacă Tusă îţi rupe pieptul-vindecă stop sirop sau tablete în toate farmaciile” sau „Renumitele cauciucuri Englebert sunt la preţuri foarte reduse”, „L. Blaser-doctor chirurg dentist de la Universitatea din Berlin-str. R. S. Campiniu nr. 32” şi „Marconi” sau inginer Ghelber – str. Regală nr. 24 - autorizat pentru instalaţii electrice şi verificări de instalaţii” sunt tabletele publicitare ce atrăgeau atenţia în 26 noiembrie 193014. „Înlăturaţi criza!! vizitând Cofetăria La sezon, Bulevardul Cuza nr. 221 a lui G. Gurich” a fost titlul ce a fost prezentat cititorilor la 11 decembrie 193015.

La 30 ianuarie 1931 aflăm că s-a redeschis în oraş „Caffe Confiserie Palace transformată în Caffe- Berărie la care încântau audienţa orchestra lui Iohan Muller şi pianistul Oto de Kaller”16.

„Vremea Nouă” a fost cotidianul care la începutul anilor 30 reţine atenţia în materie de publicitate, prin spaţiul alocat firmelor de avocatură locală, dintre care îi amintim pe Dumitru Reprof, Cezar Balaban, Dimitrie Bălcănescu sau I. C. Sava, dar şi trimiteri la Berăria din Piaţa Sf. Arhangheli aflată sub conducerea domnilor Răzvan şi Serafide, „Brutăria Crisantema”, grupul de asigurări „Albina” sau „Prevederea”, „bagajele de lux - la Cărăbuşi şi la Carpaţi”, „Drogheria Mercur”. O întreagă pagină destinată publicităţii a oferit publicaţia Partidului Naţional-Ţărănesc din oraşul şi judeţul Brăila17.

„Cuvântul” este o altă publicaţie locală ce a apărut zilnic la ora 11 şi în care pe lângă cinematografe, avocaţi şi tipografia ziarului îşi mai făceau loc şi „Magazinul Mecano-Fone a lui Gherasim G. Leovaridis” ce oferea brăilenilor „gramofoane, Maşini de scris, Maşini de cusut, Tinichele” în strada Goleşti nr. 1 dar şi medicii Ana Jacobovici, dentist, Dr. I.G. Meimen, specialist în boli de stomac-„diplomat din Franţa” sau „Montana Romane S.A.” pentru vânzarea de cărbuni aduşi din Cardiff, în Calea Împăratului Traian nr. 8. Doar ca să consemnez doar câteva din anunţurile prezente în paginile acestei publicaţii, observând şi aici un apetit pentru a încărca, dar şi a umple conturile ziarului, cu publicitate18.

12 „Expresul”, anul XXV, nr. 410, Brăila, duminică 12 octombrie 1930, p. 2. 13 Ibidem, p. 4. 14Ibidem, anul XXV, nr. 446 (seria IV), Brăila, miercuri 26 noiembrie 1930, p. 2. 15 Ibidem, anul XXV, nr. 459 (seria IV), Brăila, joi 11 decembrie 1930, p.2. 16 Ibidem, anul XXVI, nr. 491 (seria IV), Brăila, vineri 30 ianuarie 1931, p.2. 17 „Vremea Nouă”, anul III, nr. 22, Brăila, 29 iulie 1929. 18 „Cuvântul”, anul XI, nr. 3, Brăila, sâmbătă 4 ianuarie 1930, p. 2.


Dacă cineva suferea de „Afecţiuni ale organelor de respiraţie, răguşeală, tusea, cataractul bronchial vindecă Kresival”, un produs farmaceutic al firmei germane Bayer19. „Mari vânzări ocazionale la Casa Ciorapilor Elbe” suna reclama la articole de îmbrăcăminte precum: ciorapi, rochi şi pulovere de damă şi copii, totul cu o reducere de 20%. O reclamă bine venită pentru că avea loc în apropierea Crăciunului, era 4 decembrie 193020.

„Aladdin o lampă nouă pentru una veche” cu referire la instrumentele de iluminare sau „Uzinele Dermata Cluj prin depozitul din Brăila str. Regală nr.26 oferă încălţăminte eftină bună şi elegantă; Preţuri imprimate în talpă” sau acelaşi magazine de şepci, pe care l-am mai amintit şi s-a regăsit şi-n alte publicaţii, semn că a avut ceva vânzare de şi-a permis să-şi facă reclamă zilnică câţiva ani la rând în diverse ziare şi reviste, „La Micul Marinar” din Bulevardul Cuza nr. 99 – confecţiona şepci „noile uniforme militare” şi „şepci de orice uniform şcolară şi civile pălării şi băşti cu 40 la sută reducere”21.

„Allo-Eftin-Allo, Funcţionar, Pensionar şi Muncitor Criza s’a rezolvat fără curba de sacrificiu vizitaţi cu toţii Magazinul Unicon S.A. din strada Regală 61… unde un mare stoc de mărfuri, care se vând la Preţul fabricei: paltoane de la 700 lei, scurte 450 lei, Haine copii 150 lei”22. O reclamă ce a dorit să monopolizeze pagina secundă, ultima, a cotidianului local „Cuvântul” cu scopul de a mai atrage clienţii într-o perioadă de mari oprelişti financiare datorate marii crize economice mondiale din acea epocă. Aceasta reţineau atenţia nu numai prin dimensiunile destul de considerabile, ca întindere în pagină faţă de celelalte prezente ci mai cu seamă prin adaptarea la măsurile pe care Guvernul de la Bucureşti le întrebuinţa atunci, curbe de sacrificiu.

Electricitatea şi radioul sunt o constantă de luat în seamă pentru începutul deceniului patru al secolului trecut aşa că „Tungsram, marca favorite de lămpi de radio şi becuri”23 acoperea partea de sus a paginii secunde din acelaşi cotidian local din portul-multietnic.

Tot acum au apărut şi primele referiri la profesorii care ofereau meditaţii, un caz cunoscut cu ajutorul rubricilor publicitare este cel al unui „profesor având experienţă de 15 ani predă limba franceză şi engleză cu metodă specială şi uşoară; prepară de-asemeni elevi de la toate şcolile. Preţuri convenabile. A se adresa între 1-3 în fiecare zi, str. Unirei No. 41 (Partea Sf. Conatamin)” (nr. Sf. Constantin) iar pentru cei ce îşi cumpărau o nouă pereche de încălţăminte li se spunea să aibă grijă ce cumpără fiindcă cele mai bune sunt cele cu „talpa durabilă Palma”24.

19 Ibidem, anul XI, nr. 56, Brăila, marţi 11 martie 1930, p. 1. 20 Ibidem, anul XI, nr. ?, Brăila, joi 4 decembrie 1930, p. 1. 21 Ibidem, anul XII, nr. ?, Brăila, vineri ? 1931. 22 Ibidem, anul XII, nr. 260, Brăila, joi 17 decembrie 1931, p.2. 23 „Cuvântul”, anul XIII, nr. ?, Brăila, vineri 9 decembrie 1932, p.4. 24 Ibidem, anul XV, nr. 64, Brăila, vineri 16 martie 1934.


Cine dorea să plece într-o excursie la Bucureşti la începutul anului 1934 trebuia să ştie faptul că pentru haine noi se putea adresa „atelierului de croitorie La Ispas ce executa prompt şi conştiincios cu preţuri modeste după ultimele jurnale de modă” iar cu „ 290 lei un voiaj special Brăila-Bucureşti dus şi întors” pentru informaţi doritorii se puteau adresa „la biroul de voiaj Wagons-List-Cook din Brăila str. Regală No. 14”25. O interesantă paralelă dacă observăm coloana din dreapta dedicată total reclamelor, a paginii a treia, poate plasate intenţionat pentru tinerii căsătoriţi ce doreau să efectueze un sejur de nuntă în „micul Paris”.

Acestea sunt doar câteva dintre cele considerate a fi cele mai elocvente şi bine întocmite mijloace publicitare prezente în cotidienele brăilene, atâtea câte s-au păstrat până astăzi, ce meritau a fi amintite şi expuse pentru a înţelege nivelul creator la care a ajuns „arta publicităţii”. Una care se lupta cu o criză economică ce afecta buzunarele localnicilor, dar mai ales pe cele ale brăilenilor un oraş eminamente comercial. Prezenţa pe piaţă a mai multor produse de acelaşi gen, concurenţa, care nu putea fi învinsă decât prin atragerea clienţilor, cum altfel decât prin publicitatea din cotidienele locale, cele mai citite de localnici pentru că au reflectat realitatea atât de la centru cât şi din urbea lor. Astfel se ajungea ca şi produsele lor să fie în atenţia celui ce cumpăra ziarul. Şi ajungea să facă şi cumpărăturile la magazinele indicate în paginile mijlocului său de informare, iată deci o strânsă legătură, atât economică cât mai ales existenţială, între ziar şi comercianţi, liantul fiind relaţia cititor-publicitate.

Dacă prima parte a fost caracterizată prin lipsuri financiare la nivel global cea de a doua a stat sub presiunea extremismului în România, sub cel de dreapta manifestat de Mişcarea Legionară ce a avut adepţi în lumea presei dar şi apariţia magazinelor şi restaurantelor „verzi”. Dar cu toate acestea libertatea comercială şi-a continuat traiul până la începutul celui de Al Doilea Război Mondial când totul de până atunci şi-a găsit noi ierarhi.

Astfel că longevivul, pe perioada de care ne ocupăm, cotidianul „Cuvântul” a oferit în continuare în paginile sale, pe lângă referiri la politică, economie sau mai nou din ce în ce mai mult sport, nelipsita publicitate. Ca un făcut în stânga unui articol despre un meci local de fotbal dintre Franco-Româna Brăila şi DVA Galaţi, era o referire la „Ceasornicăria Segall” din strada Călăraşi nr. 80, nu departe de redacţia ziarului, ce anunţa că „plăteşte cele mai mari preţuri” pentru a cumpăra aur. În peisaj mai apare şi salonul de croitorie şi confecţii pentru dame ce se mutase pe strada Hepites nr. 9 ce purta numele de „Marica Leovaridis”26.

Sub deviza „vinde eftine şi marfă bună” magazinul de cafea şi colonial „La Marca Ţării - A.K. Bagdascarian” din strada Hepites nr. 17 s-a mutat pe strada Împărat Traian nr. 13 (vis-à-vis de Banca Marmarosch Blanck)27. Astfel aflăm că prăvălia armeanului oferea ca şi-n trecut, deşi şi-a schimbat

25 Ibidem, anul XV, nr. ?, Brăila, duminică 4 martie 1934, p. 3. 26 „Cuvântul”, anul XVII, nr. 99, Brăila, duminică 3 mai 1936, p. 2. 27 „Cuvântul”, anul XVIII, nr. 148, Brăila, vineri 2 iulie 1937, p. 2.


localul, cele mai bune specialităţi de gen din oraş. Renumiţi fiind comercianţii evrei şi armeni pentru calitatea şi înclinaţia spre a face comerţ.

Nici agenţiile de turism nu au contenit în epocă să facă oferte localnicilor. Una dintre ele a fost cea propusă pentru ziua de 11 iunie, „o excursie pe Dunăre cu vaporul „România Mare” pe ruta Brăila-Galaţi-Reni-Tulcea-Ismail, preţul unui bilet dus-întors lei 100, biletele se găsesc de vânzare la principalele debite(A.M.)”28, asta doar pentru a trece în revistă una dintre numeroasele astfel de oferte ce relevă interesul localnicilor pentru mici croaziere pe cursul inferior al celui mai important fluviu european.

În februarie 1938 Carol al II-lea a instaurat un regim al cărui principal actor a fost chiar el. Pe lângă referiri la filmele ce au rulat în cinematografe, acelaşi cotidian local a făcut apel către localnici să apeleze redacţia pentru a oferi spaţiu publicitar în paginile cotidianului lor. Astfel că publicitatea în această perioadă nu a avut cu nimic de suferit faţă de perioada anterioară. Aşa că acum avem aceleaşi referiri la „Baia Modernă” din Brăila sau acelaşi magazine celebru al anilor ’30: La Micul Marinar, cinematografe sau mai nou „Casino-ul Monument” ce urma să se deschidă în prima zi de Paşte şi „Arta şi Moda” din strada Polonă nr. 2 ce anunţa că: „au sosit cele mai noui şi mai fine produse de postăvărie Senero şi tăietură modernă-preţuri ieftine” iar la toate acestea mai mereu prezentele referiri la adresa cabinetelor medicale, diverse, din oraş29.

Celălalt cotidian local al vremii a prezentat în martie acelaşi an spaţiu firmelor de medicamente: „Typ - purgativ neîntrecut desfundă şi curăţă plăcut şi bine stomacul şi intestinele” dar şi „Stop – previne durerile de gât şi accesele de tuse, evită gripa” sau referiri la „Dacia găsiţi cele mai plăcute şi folositoare mărţişoare-Lozuri ale Loteriei de Stat”. Nu lipsesc cabinetele medicale precum cele ale „Dr. Gh. Munteanu, medic primar al spitalului Comunal str. Campiniu 3”, „Foto-Francez Gheorghiu” te invita să faci în strada Galaţi nr. 2 „fotografii pentru Buletine de Populaţie execută urgent, portrete artistice, tablouri de culori, lucrări pentru amatori-preţuri reduse”. Iar pentru cei care doreau o sculptură în marmură au putut apela la un „atelier de sculptură în marmoră Panait Maina Brăila str. Sf. Constantin nr. 83”, mai erau prezente şi trimiteri „Barul continental Papadopol” sau „Loteria de Stat cu sediile Aurora”30. O adevărată sursă de informaţii pentru mediul ce părea eminamente comercial.

Anul 1939 a fost cel în care Cehoslovacia a dispărut, iar Wehrmachtul s-a pregătit de ocuparea Poloniei, pe care a şi realizat-o în toamna acelui an, dar cu toate acestea sub regimul lui Carol al II-lea şi Armand Călinescu directorul de la „Cuvântul” de Brăila Marcel Stănescu şi-a continua munca editorială şi-n cele patru pagini zilnice ziarul pe care-l conducea a plasat aceeaşi bun venită publicitate. Primul titluri al paginii secunde a făcut referire la victoria purtată de România împotriva Ungariei în Cupa Davis

28 Ibidem, p. 3. 29 Ibidem, anul XIX, nr. 93, Brăila, sâmbătă 23 aprilie 1938, pp. 2-3. 30 „Gazeta Brăilei”, anul I, nr. 51, Brăila, sâmbătă 12 martie 1938, pp. 2-3.


prin Karalulis, care l-a învins pe reprezentantul maghiar Gabory la arena Tenis-Club Bucureşti, o victorie psihologică a României în faţa rivalilor din vest în aşa zisul conflict militar ce urma să aibă loc între cele două state. Dar alături de aceasta se regăseau reclame la cinematografe, cabinete medicale, magazine sau firme de montat telefoane sau frigidere31. Brăila şi-a văzut practic de îndeletnicirile ei fără să pară a avea de a face cu restul lumii, încă în oraş în ciuda articolelor cu referire la iminentul război, totul părea să se desfăşoare în acelaşi mod pur comercial, în concluzie publicitatea a fost la ea acasă.

Anul 1939 în ciuda declanşării celui de Al Doilea Război Mondial, asasinării lui Armand Călinescu sau legionarilor ce se apropiau cât mai mult de putere nu au împiedicat actul comercial şi implicit publicitar. Iar în timp de război, chiar dacă României încă nu i se întâmplase nimic, vin sub observare desele referiri la modele noi de aparate radio, căci omul trebuia să se informeze atunci cu privire la evenimentele din lume mai des ca oricând. Iar cum radioul era cel mai rapid mijloc de informare firma „La Amper” situată pe Bulevardul Cuza nr. 146 oferea cel mai nou model radio „Standard model 1940”. Doctorii căci şi de ei este nevoie mereu sunt prezenţi, îl amintim pe dr. Crişan - specialist în boli interne şi de piele, aceasta fiind imaginea unui oraş în care până şi moda de la confecţiile „Marica A. Leovaridis” şi-a continuat existenţa32.

Tulbure s-a încheiat anul 1939 dar în domeniul publicităţii mergea aproape în aceeaşi notă. Înaintea sărbătorilor de sfârşit de an pe lângă confidenţele făcute de jucătorul Tudorel Apostol de la Franco-Româna găsim îndemnul redacţiei de a apela la cititori pentru a le oferi spaţiu publicitar. Singurele entităţi comerciale care îşi mai făceau atunci reclamă în ziar erau: „Loteria de Stat Dacia”, doctorii A. Bosin şi N. Gătean şi firma „La Amper”, de electronice33.

Foarte puţine schimbări s-au întrevăzut pe parcursul anilor 1938-1940 în ciuda înrăutăţirii stării sociale odată cu venirea dictaturii regale a lui Carol al II-lea sau declanşării războiului în Europa. Schimburile economice, apropierea de Germania nazistă prin prisma cerealelor şi a petrolului, nu au periclitat starea de fapt, astfel că în presă au fost încă prezente diversele firme ce au dorit ca să se folosească de nevoia de informare a localnicilor pentru a veni şi ei cu oferta lor.

Lipsa surselor pentru anul 1940, care să se fi păstrat până astăzi, ne împiedică astfel să ne ducem cercetarea până în ultimul an al studiului nostru. Putem concluziona că intervalul 1929-1939 al publicităţii locale brăilene, fie ele cu specific cultural gen „Luceafărul literar şi artistic” sau simple cotidiene locale precum „Cuvântul”, au şi s-au folosit de comercianţi ce au dorit să se facă din aceste publicaţii vitrine ale mărfii lor. Se poate afirma că relaţiile dintre presa şi cei cărora le alocau spaţiu în paginile lor au

31 Ibidem. 32 „Cuvântul”, anul XX, nr. 275, Brăila, duminică 26 noiembrie 1939, p. 3. 33 Ibidem, anul XX, nr. 294, Brăila, vineri 15 decembrie 1939, p. 2.


fost bune atâta timp cât firme precum: „La Micul Marinar”, cel cu şepcile, cinematografele sau cam aceeaşi medici au apărut în fiecare număr arătându-le cititorilor serviciile pe care ei le ofereau. La începutul anilor ’30 se percepea între 10 şi 20 de lei linia pentru un anunţ publicitar, un preţ nu foarte mic dar care din câte îl observăm firmele cu ceva experienţă şi-l permiteau fiindcă renumele oferit prin apariţia în paginile unei publicaţii locale stârnea interesul şi încrederea cititorului ce devenea şi apelant la serviciile oferite de „exponatele din ziar”.

De la doctori, cinematografe, loterie, bănci sau aşa zise case de modă Brăila a fost amintită de tot felul de reclame pestriţe. Dacă revistele culturale au preferat să facă reclamă librăriilor sau magazinului de şepci şi pălării, „La Micul Marinar”, atât de prezent în paginile publicate la Brăila, încât faptul că „Analele Brăilei” nu i-a făcut şi ea reclamă, ea neoptând pentru o asemenea sursă de venit – publicitatea, pare ceva cu totul şi cu totul anormal.

Cum „Analele Brăilei” cea mai longevivă publicaţie a oraşului în acea perioadă nu a acceptat în nici un fel publicitatea atenţia agenţilor economici s-a îndreptat spre celelalte „foi” ce au fost editate în urbea care în epocă era celebră pentru numărul mare de ziarişti pe care îi dădea.

„Luceafărul literar şi artistic” cel care a deschis seria publicaţiilor culturale la 15 septembrie 1929 în oraş, aproape în paralel cu „Analele Brăilei”, a acordat spaţiu tipografiei Tipo-Lito N. Orghidan” celebră în prima parte a perioadei pe care o studiem sau restaurantelor lucru foarte des întâlnit în cotidienele locale. Trecerea aceasta de la opera culturală la cele lumeşti nu a părut să aibă vreo importanţă pentru redacţie, chiar dacă plasau fragmente din Panait Istrati şi Vasile Băncilă alături de reclame la bodegi sau case de modă. În spre sfârşitul deceniului al patrulea al secolului al XX-lea cum singura publicaţie culturală a rămas „Analele Brăilei” doar cotidianul „Cuvântul” a mai atras spre colaborare34.

Dintre toate industriile cea mai expusă, trebuie ştiut, a fost cea care a venit ca o noutate în perioada interbelică – cinematografia. Numărul mare, maximum şapte, conform unor mărturii ale epocii dar şi ulterioare, a făcut ca multitudinea de oferte şi inclusiv de filme ce au rulat atunci să fie nevoie de spaţiu amplu acordat în paginile publicaţiilor, inclusive bani mai mulţi plătiţi pentru reclame de către patronul cinematografului şi sume de bani bine veniţi pentru proprietarii unor redacţii ce au încercat să supravieţuiască şi prin această cale.

Dacă cinematografia a animat şi prin afişele de film publicate în paginile de care aminteam la ele s-a adăugat şi multitudinea de nume din diverse ţări, făcând ca şi în acest domeniu să se găsească toate etniile din oraşul vizat. Mai în glumă mai în serios brăilenii împărtăşeau aceeaşi pasiune la modă atunci ca şi regele lor cinematografia aşa că nu avea cum să fie vreun pic cenzurată nici în timpul dictaturii regale dintre 1938-1940. Trebuie spus că filmul nu a fost singurul lucru care-i plăcea lui Carol şi care

34 Ibidem.


şi-a găsit loc în paginile publicitare din publicaţiile brăilene, desigur aici magazinul „La Micul Marinar” a fost capul de afiş, hainele mai ales cele specific armatei, uniforma, erau simpatizate iar la ele trebuia asortată o şapcă sau pălărie, de unde alt undeva decât de „La Micul Marinar”, iar pentru doamne în mare vogă a fost pe atunci „Casa ciorapilor Elbe”.

Cu toate aceste frânturi de publicaţie expusă aici trebuie înţeles un lucru foarte important alături de scriitori, istorie, muzică, cinematograf etc. Brăila a excelat şi prin multitudinea de informaţii publicitare ce necesitau talent şi de un simţ al umorului adaptat situaţiei sociale din epocă, lucru ce denotă normalitate dar şi adaptare a noului în banalele reviste şi cotidiene ce au umplut cotidianul brăilean interbelic.

Bibliografie:

„Analele Brăilei”, anul III, nr. 3-4, Brăila, iulie-decembrie 1931. „Columna lui Traian”, anul I, nr. 4, Brăila, 15 octombrie 1931. „Cuvântul”, Brăila, 1929-1930. „Expresul”, Brăila, 1930. „Gazeta Brăilei”, anul I, nr. 51, Brăila, sâmbătă 12 martie 1938. „Glasul Bisericii Sf. Parascheva”, anul IV, nr 3. Brăila, octombrie

1932. „Luceafărul literar şi artistic”, Brăila, 1929-1930. „Răsărit de Soare-revista tineretului şcolar”, anul I, nr. 1, Brăila, 20

martie 1935. „Relief dunărean”, Brăila, 1934-1935. „Zorile”, anul I, nr. 5, Brăila, 8 mai 1935. Vremea Nouă”, anul III, nr. 22, Brăila, 29 iulie 1929. Giurescu, Constantin C., Istoricul oraşului Brăila, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1968. Lica, Elena-Emilia, Localism creator la Dunărea de Jos în perioada

interbelică, Ed. Istros, Brăila, 2003.


Anexe I

Sursa: „Luceafărul literar şi artistic”, anul I, nr. 1, 15 septembrie 1929, p. 10.


II

Sursa: „Columna lui Traian”, anul I, nr. 4, Brăila, 15 octombrie 1934, p. 2.

RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE

Book reviews and bibliographical notes

Jean François Soulet, Istoria Europei de Est de la al doilea război mondial până în prezent,

Editura Polirom, Iaşi, 2008, pp. 239. Jean-François Soulet este un istoric francez, profesor de istorie

contemporană la Universitatea Toulouse-Le Mirail dar şi la Institutul de Studii Politice din acelaşi oraş. Este specialist în istoria comparată a lumii comuniste şi în istoria societăţii civile. Apariţia editorială a istoricului Jean François Soulet reprezintă o lucrare pe cât de interesantă, pe atât de valoroasă deoarece tratează în viziune istoriografică franceză perioada de la al Doilea Război Mondial până la integrarea euro-atlantică a fostelor state-satelit Moscovei.

Această carte îşi propune să traseze istoria Europei centrale şi de est, de la invadarea Poloniei de către Germania nazistă, în septembrie 1939, până la aderările ţărilor din Europa de Est la NATO şi Uniunea Europeană. Structurată în patru părţi şi 11 capitole, această lucrare relatează destinul tragic al ţărilor est-europene, al intrării în sfera de influenţă sovietică şi urmările acestui controversat eveniment istoric ale cărui consecinţe se resimt şi astăzi în plan politic, social şi economic.

În primul capitol ,,Recuperarea de către Stalin a teritoriilor vestice ale Imperiului ţarist (1939-1940)’’ istoricul francez insistă asupra modalităţilor prin care URSS a reuşit să ocupe statele de la frontiera sa vestică: război, ultimatum, acord diplomatic. Anexiunile brutale ale URSS dintre anii 1939 şi 1940 au fost sărbătorite de către istoria oficială sovietică drept o acţiune justă şi de eliberare: anexarea Ucrainei Occidentale şi a Belarusului Occidental a fost interpretată ca un gest de solidaritate cu ,,fraţii de sânge’’ din aceste regiuni, persecutaţi şi reduşi de polonezi la statutul de paria; înglobarea teritoriilor finlandeze răspundea exclusiv necesităţii de a întări securitatea frontierelor de nord-vest ale URSS; revenirea Basarabiei şi alipirea Bucovinei de Nord puneau capăt ,,suferinţei fraţilor moldoveni şi ucraineni, aflaţi sub jugul boierilor români’’; integrarea celor trei state baltice în URSS răspundea dorinţei muncitorilor din aceste trei ţări etc. După anexarea teritoriilor dorite, sovieticii au trecut la neutralizarea forţelor armate naţionale şi la sovietizarea lor; la naţionalizarea şi colectivizarea proprietăţilor; la persecutarea Bisericilor şi al elitelor. Partidul Comunist a preluat imediat conducerea vieţii politice, sociale şi culturale. S-a organizat o rezistenţă armată, dar CEKA a zdrobit-o fără milă, instaurând teroarea în toate teritoriile anexate.

În martie 1943, în cursul unei întâlniri la Washington privind viitorul lumii după război, preşedintele Roosevelt şi Anthony Eden, şeful Afacerilor Externe britanice, se pun de acord să ratifice principalele anexiuni pe care le-


a realizat Uniunea Sovietică după 1939 la frontiera sa vestică. La Teheran, Stalin obţine nu doar recunoaşterea Liniei Curzon şi anexarea Ţărilor Baltice, ci şi a ambiţiilor sovietice asupra oraşului Königsberg (rebotezat Kaliningrad în 1946).

Al doilea capitol ,,Preluarea puterii de către comunişti în Albania şi Iugoslavia (1941-1945)’’ prezintă lupta comuniştilor din Iugoslavia şi Albania împotriva trupelor germano-italiene şi a organizaţiilor naţionaliste colaboratoare. Tactica folosită de comuniştii din cele 2 ţări era lupta de gherilă. Elementele acestui tip de luptă sunt: formarea unor mici unităţi de combatanţi care cunosc bine terenul; se deplasează rapid pe distanţe destul de lungi, hărţuind inamicul (ambuscade, sabotaje etc.), dar evitând, pe cât posibil, confruntarea directă cu mari unităţi inamice. Primind ca sarcină ,,legăturile cu poporul’’, comisarii au avut grijă să apropie armata de populaţie atât pe plan material (aprovizionare, adăpostire etc.) cât şi moral. În ochii opiniei publice, voinţa de a reconstrui după război un stat mai drept şi mai uman oferea, incontestabil, un plus de valoare angajamentului lor şi îi încuraja pe tineri să se alăture. În Iugoslavia şi în Albania s-au desfăşurat între anii 1941-1945 două războaie simultane: un război cu ocupanţii germani şi italieni, iar cel de-al doilea între forţele de rezistenţă. Britanicii şi sovieticii au asistat neputincioşi la această luptă fratricidă, care a predominat frecvent asupra luptei împotriva ocupanţilor, însă nu au rămas neutri. Pentru ei, singurul conducător al rezistenţei iugoslave era Draža Mihailović. Abia la începutul lui 1944 Aliaţii, impresionaţi de sporirea trupelor de partizani şi de succesul lor, le-au acordat sprijinul. După eliberarea Iugoslaviei şi a Albaniei, toţi cei consideraţi vinovaţi au fost executaţi împreună cu familiile lor. Cele 2 regimuri – al lui Tito şi al lui Hodja – s-au impus într-un climat de epurări intense, chiar de teroare, exercitată atât în rândurile populaţiei, cât şi în sânul partidelor comuniste.

Al treilea capitol ,,Marea cucerire (1944-1948)’’ prezintă contextul şi metodele folosite de către comunişti pentru a prelua puterea în ţările europene eliberate de către Armata Roşie. Aceste metode sunt: intervenţia permanentă în afacerile interne ale statelor; arestarea arbitrară şi trimiterea în închisori al intelectualilor, ofiţerilor, colaboratorilor; procese-spectacol; fuziunea partidelor comuniste şi social-democratice; constituirea unor Fronturi Populare etc. Pentru a justifica instaurarea unor regimuri comuniste în Europa de est şi centrală, Stalin foloseşte trei tipuri de argumente: 1. Cel etnic, 2. Cel care urmăreşte stabilirea unei înlănţuiri de la cauză la efect între înaintarea unei armate pe timp de război şi ocuparea statelor pe care le eliberează; Cel al nevoii de securitate pentru URSS. Mai sunt prezentate întâlnirile dintre cei trei Mari din timpul războiului şi deciziile care s-au luat la fiecare conferinţă interaliată; cauzele au determinat declanşarea Războiului Rece. În toate ţările eliberate de URSS, comuniştii au cucerit puterea cu ajutorul Armatei Roşii şi prin falsificarea alegerilor.


Capitolul 4 ,,Sovietizarea stalinistă’’ prezintă metodele folosite de către comunişti pentru a sovietiza în stil stalinist ţările. Aceste metode sunt: deportarea; colectivizarea şi industrializarea forţată; constituirea unor societăţi economice mixte; înlăturarea opozanţilor politici; desfiinţarea tuturor partidelor politice şi proclamarea Partidului Comunist ca partid unic; controlarea culturii, a educaţiei, a istoriei, a ştiinţelor; desfiinţarea Bisericilor etc. Statele comuniste au fost împărţite în două categorii: 1. Statele anexate (1939-1940) au primit numele de ,,republici surori’’; statele comuniste eliberate între anii 1944-1945 au purtat numele de ,,Republici Populare’’. Partidele comuniste erau conduse de o organizaţie politică numită Kominform de la Moscova. Kominformul stabilea linia politică pe care trebuiau să o urmeze partidele politice. Statele care nu respectau linia politică stabilită de Kominform erau acuzate de deviaţionism şi de titoism. Tot în acest capitol sunt prezentate cazurile Iugoslaviei şi Finlandei care au reuşit să se elibereze de sub tutela URSS.

Al cincilea capitol ,,Revolte şi disidenţe’’, prezintă diferitele tipuri de rezistenţe antisovietice care au fost utilizate de către popoarele ţărilor comuniste: 1. rezistenţă armată, 2. Revolte sociale. Sunt comparate şi revoluţiile antisovietice din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia. În ultima parte al acestui capitol sunt prezentate formele de disidenţă pe care le-au folosit cetăţenii din ţările comuniste: religioasă; identitară; politică. Disidenţii au trimis scrisori în ţările occidentale în care au descris condiţiile în care trăiau, ascultau radio-uri şi muzică interzisă; au tipărit foarte multe publicaţii interzise.

În capitolul 6 ,,Replierile strategice ale puterii comuniste’’ sunt prezentate direcţiile politice pe care le-au urmat statele comuniste în dezvoltarea lor: soluţia naţional-comunistă (în România, RDG, statele baltice etc.), opţiunea liberală (în Iugoslavia, Ungaria şi Polonia).

Capitolul 7 ,,Desatelizările din 1989’’ prezintă modurile în care s-au prăbuşit regimurile comuniste. În Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, RDG, Bulgaria regimurile comuniste s-au prăbuşit pe cale paşnică în urma unor mari demonstraţii de stradă. În România, Nicolae Ceauşescu a fost înlăturat de la putere în urma unei revoluţii în decembrie 1989. Politica de reforme iniţiată de liderul sovietic, Mihail Gorbaciov numită glasnost şi perestroika a favorizat prăbuşirea regimurilor comuniste din întreaga Europă. Partidele comuniste s-au autodizolvat. Trecerea de la o societate comunistă la o societate democratică se realizează în fiecare ţară europeană prin alegeri libere, în urma cărora vor avea câştig de cauză forţele democratice.

În capitolul 8 ,,Independenta Ţărilor Baltice (1989-1991)’’ autorul prezintă factorii şi actorii care au declanşat lupta pentru obţinerea independenţei în cele trei state baltice. Sunt prezentate fazele importante ale procesului de cucerire a independenţei. După obţinerea independenţei cele trei state baltice introduc regimuri democratice.


Capitolul 9 ,,Implozia regimurilor comuniste din Europa de Sud’’ prezintă modurile cum s-au prăbuşit regimurile comuniste din Albania şi Iugoslavia. În Albania, regimul comunist s-a prăbuşit în urma unor manifestaţii stradale ale studenţilor. Prăbuşirea regimului a fost favorizată şi de unele reforme adoptate de către Ramiz Alia. După manifestaţia decisivă din 8 decembrie 1990, Ramiz Alia acceptă multipartidismul.

În Iugoslavia, regimul comunist s-a prăbuşit o dată cu dezmembrarea Federaţiei. Societatea iugoslavă a fost zguduită în anii 1980 de o criză multiformă provocată de dorinţa albanezilor din Kosovo de a transforma provincia în republică; acţiunile croaţilor, slovenilor şi populaţiei din Bosnia-Herţegovina de a-şi proclama independenţa faţă de Serbia. În Croaţia, Slovenia, Bosnia-Herţegovina au apărut în 1989 partide necomuniste care au orientat lupta spre autonomie. Liderul sârb, Slobodan Milošević a dorit să menţină Croaţia, Slovenia, Bosnia-Herţegovina, Kosovo în cadrul Iugoslaviei cu forţa. Un rol important în declanşarea luptelor pentru independenţă faţă de Iugoslavia l-au avut şi conflictele interetnice dintre sârbi şi celelalte popoare ale statului iugoslav. Începând cu 1991 în Iugoslavia s-au declanşat 4 războaie de independenţă, în urma cărora Slovenia, Croaţia şi Bosnia-Herţegovina şi-au obţinut independenţa iar provincia Kosovo a rămas autonomă în cadrul Federaţiei.

Capitolul 10 ,,Moşteniri şi memorii ale comunismului’’ prezintă faptul că după prăbuşirea regimurile comuniste, noile autorităţile au început să deschidă arhivele statului şi cele ale Partidului comunist pentru a identifica şi repune în drepturi victimele, pentru a interpreta trecutul pe baza acestor documente, pentru a identifica şi pedepsi pe cei responsabili de abuzurile regimului comunist, pentru a-i pedepsi pe colaboratori. După prăbuşirea regimului comunist manualele de istorie au fost reactualizate pentru a condamna abuzurile fostelor regimuri, statuile idolilor regimului comunist au fost dărâmate, au fost înfiinţate Instituţii de Cercetare a Crimelor Comunismului. Din Ţările Baltice şi până în România s-au inaugurat plăci comemorative pentru victimele comunismului, s-au organizat expoziţii pe teme de condamnare a regimului comunist etc.

În capitolul 11 ,,Tripla provocare a intrării în Uniunea Europeana’’, Soulet prezintă dificultăţile pe care le-au avut de trecut fostele state comuniste pentru a adera la NATO şi la Uniunea Europeană. Prima provocare pentru fostele state comuniste europene a fost de natură economică. Fostele state comuniste au trebuit să treacă de la o economie planificată şi colectivistă la o economie liberalizată. Pentru a ajunge la o economie liberalizată, ţările au trebuit să introducă reforme structurale. Fostele state comuniste au trebuit să depăşească numeroase crize cu caracter economic şi politic. Pentru a deveni candidate la Uniunea Europeană au trebuit să respecte trei serii de criterii stricte, în funcţie de care s-a evaluat situaţia statelor dornice să adere.


În concluzie, această carte este, în principal, o sinteză comparativă a comunismului şi reprezintă o bună introducere în studiul istoriei Europei de Est, în configurarea Europei postbelice, precum şi în studierea tranziţiei de la regimul de dictatură comunistă la cel democratic.

Alexandru COVRIG (Student anul al III-lea, Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie

de la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi)

studiumstudium.ugal.ro/articole_studium/numere/revista-studium, nr. 1 (3... · preambul la intrarea...

Documents