Durata Primului Război Mondial, uriaşele pierderi umane şi materiale, dificultăţile economice,

criza morală, de conştiinţă au determinat apariţia, înainte de încheierea conflictului, a unui curent

pacifist, a numeroase proiecte şi programe de organizare a lumii pe noi baze, astfel ca pacea şi

securitatea, dezvoltarea şi bunăstarea să fie asigurate pentru toate naţiunile.

Un puternic impact asupra celor două tabere beligerante au avut Decretul asupra păcii lansat de

guvernul bolşevic la 8 noiembrie 1917 şi programul american de pace cunoscut sub numele de

Cele 14 puncte ale preşedintelui Woodrow Wilson. Ambele proclamau unele principii foarte

importante şi nobile, între care diplomaţia deschisă, dreptul la autodeterminare, pace democratică,

fără anexiuni. Programul american mai prevedea egalitatea între state, libertatea navigaţiei pe

mare, libertatea comerţului, reducerea înarmărilor, crearea unei Ligi a naţiunilor care să apere

pacea şi să realizeze cooperarea între state.

Noua ordine internaţională şi problemele acesteia 1919-1923

La 11 noiembrie 1918 s-a pus capăt războiului, iar la 18 ianuarie 1919 au început la Paris lucrările

Conferinţei de Pace, la care au participat numai ţările aliate şi asociate, nu şi cele învinse

(Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia).

Problemele ce trebuiau soluţionate erau deosebit de numeroase şi dificile, părerile şi soluţiile

propuse nu concordau, iar divergenţele dintre participanţi s-au manifestat cu putere, mai ales între

marii învingători. La baza hotărârilor care au fost adoptate şi care s-au concretizat în primul rând în

tratatele de pace, au stat realităţile din momentul sfârşitului războiului, rapoartele şi analizele

întocmite de cele peste 50 de comitete şi comisii de experţi şi voinţa organelor principale ale

conferinţei - Consiliul celor zece, Consiliul celor cinci şi Consiliul celor patru (Anglia, Franţa,

Statele Unite ale Americii şi Italia, Japonia implicându-se în mică măsură şi numai pentru

problemele ce priveau Extremul Orient şi zona Pacificului).

Consiliul celor Patru : de la stânga la dreapta - Lloyd-George (Anglia), Orlando (Italia),

Clemenceau (Franţa), Wilson (SUA)

La capătul a aproape cinci ani de război, preşedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow

Wilson, era, fără îndoială, îndreptăţit să declare lui Raymond Poincare, preşedintele Republicii

Franceze, că „va fi mai dificil de realizat pacea decât războiul". Acest lucru a ieşit pregnant în

evidenţă în timpul celor aproape doi ani de negocieri şi dispute între învingători care au caracterizat

lucrările conferinţei de pace.

Sistemul tratatelor de pace a avut la bază ideea culpabilităţii statelor învinse, de unde s-au născut

clauzele şi obligaţiile grele impuse acestora. Războiul, mişcările sociale şi naţionale au contribuit

decisiv la dispariţia sau destrămarea a patru imperii: rus, austro-ungar, german şi otoman.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 85

Conferinţa de Pace de la Paris. Noile frontiere şi noile state

Tratatele de pace:

28 iunie 1919 Tratatul de pace cu Germania, Versailles.

10septembrie 1919 Tratatul de pace cu Austria, Saint-Germain-en-

Laye.

27 noiembrie 1919 Tratatul de pace cu Bulgaria, Neuilly-sur-Seine.

4 iunie 1920 Tratatul de pace cu Ungaria, Trianon.

10 august 1920 Tratatul de pace cu Imperiul otoman, Sevres.

24 iulie 1923 Tratatul de pace cu Turcia, Lausanne.

Modificarea hărţii Europei

Conferinţa de pace a pus în practică principiul naţionalităţilor, ceea ce a dus la modificarea hărţii

politice a Europei prin trasarea unor noi frontiere şi reconstituirea unor state independente

(Polonia, Austria, Ungaria), apariţia unor state noi (Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-sloven -

mai târziu Iugoslavia, ţările baltice) sau prin desăvârşirea unităţii teritoriale a altora (România,

Italia).

Austria independentă era o ţară mai mult agrară, cu o situaţie economică şi financiară precară,

ceea ce întreţinea starea de nemulţumire a populaţiei şi întărea curentul favorabil unirii ei cu

Germania industrială.

Ungaria era redusă la teritoriile cu o populaţie majoritar maghiară. Anularea celor trei împărţiri

din veacul al XVIII-lea a dus la reconstituirea Poloniei, iar din fosta Austro-Ungarie s-a născut

Cehoslovacia. În jurul Serbiei s-au unit croaţii, slovenii, bosniacii, formându-se Regatul sârbo-

croato-sloven. Cu Regatul român s-au unit Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Din fostul

Imperiu rus s-au constituit statele independente Finlanda, Lituania, Letonia şi Estonia.

În unele dintre aceste state au apărut grupuri etnice minoritare, care au întreţinut o stare de

agitaţie şi de contestare aproape permanentă iar disputa teritorială dintre Rusia sovietică şi

Polonia s-a transformat într-un război câştigat de polonezi, care şi-au împins frontiera spre est.

La 25 octombrie 1920, la Paris a fost semnat tratatul între Anglia, Franţa, Japonia şi Italia, pe de

o parte, şi România, pe de altă parte. Era recunoscută suveranitatea României asupra teritoriului

dintre Prut şi Nistru. Statul român se angaja să asigure în acest teritoriu, tuturor locuitorilor,

aceleaşi drepturi şi libertăţi ca ale celorlalţi cetăţeni ai României.

În noua configuraţie politică a Europei, unele state erau mai avansate în privinţa economiei,

gradului de cultură, drepturilor democratice, fie că era vorba de regimuri monarhice sau

republicane. Altele erau mai sărace, mai slabe, unde democraţia, ideile liberale, legalitatea,

toleranţa erau în fază incipientă sau necunoscute. De aceea, în primii ani după marele război în

aceste ţări au fost introduse noi constituţii, s-au făcut paşi spre democraţie, prin sistemul

parlamentar, sau adoptat legi care să asigure progresul economic, social şi cultural. În altele s-a

produs fenomenul opus, de negare a valorilor democratice, a spiritului tolerant, accentuându-se

manifestările xenofobe, revizioniste sau revanşarde.