notiuni introductive in istoria artei militare
TRANSCRIPT
Preluare din http://www.armyacademy.ro/e-learning
NOTIUNI INTRODUCTIVE IN
ISTORIA ARTEI MILITARE
1. Locul, rolul, obiectul si metoda istoriei artei militare
2. Principalele elemente de studiu si analiza rezultate din obiectul istoriei artei militare
3. Scopul, rolul si structura cursului de istoria artei militare
Istoria artei militare, parte componenta a istoriei poporului roman, reprezinta o
disciplina de seama in dezvoltarea personalitatii militare a corpului ofiterilor armatei
noastre. Cunoasterea modului cum marii comandanti de osti, iar mai tarziu marile
comandamente au pregatit si condus razboaiele, campaniile, operatiile si luptele, a
modului cum au aparut si evoluat principiile, formele si procedeele luptei armate
inseamna in primul rand un act de cultura militara a cadrelor armatei. Dar, semnifica
si insusirea unor constante ce tin de mecanismul intim al artei militare traduse prin
metode si scheme de rezolvare, de un anumit instrumentar ce s-a faurit de-a lungul
secolelor, fara de care nu se pot rezolva problemele practice ale constructiei si
pregatirii militare.
Daca se admite ideea ca intregul sistem de cunostinte teoretice militare inseamna
„ experienta teoretizata" este de prisos a se demonstra necesitatea studierii experientei
razboaielor ce au avut loc, precum si experienta rezultata din practica organizarii,
conducerii si instruirii fortelor armate in timp de pace. Totodata, avand in vedere
faptul ca actiunile militare sunt nemijlocit legate de conditiile geospatiale, ca secole
de-a randul directiile, aliniamentele si obiectivele de importanta strategica operativa si
tactica au ramas aceleasi, implicit se concluzioneaza ca, situatii militare similare intr-
un spatiu geografic ce ramane neschimbat, pot sa sugereze solutii similare, ele
devenind constante.
Asadar, istoria artei militare devine un instrument al cunoasterii in domeniul militar si
indeosebi pentru investigarea acelor elemente ce tin de lupta armata. Utilizarea cu
discernamant a acestui instrument este o necesitate daca se are in vedere cerinta
cunoasterii trecutului pentru a evita repetarea greselilor.
1. Locul, rolul, obiectul si metoda istoriei artei militare
O justa definire a locului si rolului istoriei artei militare in sistemul gandirii militare
presupune mai intai o justa departajare a acesteia de istoria militara, care a precedat-o
ca aparitie si din care provine de fapt. Istoria militara este o „ ramura a istoriei si, in
acelasi timp, a stiintei militare, care studiaza razboaiele si armatele din diferite
perioade istorice, privite ca fenomene militare...". Este o descriere cronologica a
evolutiei sistemului militar si evenimentelor militare universale sau nationale, a
originii, cauzelor si modului de desfasurare a razboaielor.
Pe masura ce mijloacele si metodele de investigatie s-au dezvoltat, iar caracterul
stiintific s-a accentuat, istoria militara s-a specializat pe domenii distincte ca: istoria
razboaielor, istoria artei militare, istoria constructiei fortelor armate, istoria tehnicii
militare, istoria gandirii militare.
Asadar, istoria militara este o ramura a stiintei istoriei, dar si a stiintei militare,
rezultand o stiinta de granita, asa cum se intalnesc multe asemenea stiinte din
conexiunea unor procese si fenomene stiintifice.
Un domeniu distinct al istoriei militare este istoria artei militare, care se poate defini
ca parte componenta a istoriei militare care studiaza aparitia, evolutia si aplicarea in
razboaiele care au avut loc, a componentelor artei militare (strategia, arta operativa,
tactica), a legilor, principiilor, formelor si procedeelor luptei armate si sintetizand
experienta razboaielor trecute trage concluzii si invataminte care imbogatesc teoria si
practica pregatirii, conducerii si desfasurarii luptei armate.
Prin urmare, locul istoriei artei militare este situat in cadrul istoriei militare, ca parte
componenta a stiintei militare.
Esentializarea unor elemente distincte care tin de lupta armata propriu-zisa este una
din preocuparile de baza ale istoriei artei militare. Totodata, istoria artei militare este
partea specializata a istoriei militare care studiaza aparitia, evolutia si modul cum au
fost aplicate in razboaiele trecute strategia, arta operativa si tactica, legile, principiile,
formele si procedeele luptei armate, modul cum au fost influentate aceste elemente de
gradul de dezvoltare a factorilor de productie, de stiinta si tehnica, precum si de
transformarile sociale din istoria omenirii sau din istoria unui popor. Analizand lupta
armata, istoria artei militare studiaza, asadar, si conexiunile acesteia cu elementele
materiale, spirituale si politice ale societatii omenesti, precum si rolul factorilor
subiectivi, conducerea militara, statul major, cadrele de comanda etc.
Prin urmare, obiectul de studiu si analiza al istoriei artei militare il constituie
strategia, arta operativa si tactica, legile, principiile, formele si procedeele luptei
armate, aplicate in razboaiele care au avut loc, in trecutul mai mult sau mai putin
indepartat, interesand-o indeosebi razboaiele epocii moderne si contemporane.
Studiind razboaiele trecute si cele prezente, prin prisma cerintelor artei militare, a
legilor, principiilor, formelor si procedeelor luptei armate, istoria artei militare poate
sa scoata in evidenta atat continuitatea, traditia, cat si inovatia, sa remarce similitudini
si deosebiri, tragand concluziile ce se impun si care, trecute prin filtrul gandirii
militare dau posibilitatea de a se formula reguli si principii noi, inserate apoi in
regulamentele militare.
Metoda de studiu a istoriei artei militare are la baza principiile filosofice ale
dialecticii si ale teoriei cunoasterii. Cu prioritate si in mod concomitent se folosesc
metodele: istorica (cronologica) si logica de cercetare.
Metoda istorica (cronologica) consta in urmarirea succesiunii aparitiei si evolutiei
cronologice a obiectelor si fenomenelor, inclusiv a celor militare (luptei armate).
Aceasta metoda impune ca in studiul si analiza istoriei artei militare sa fie respectata
ordinea cronologica a aparitiei, evolutiei mijloacelor materiale si evenimentelor
militare, situarea lor in timp si spatiu. Ea evidentiaza actiunea legii progresului lumii
materiale si spirituale si, in domeniul de investigare al istoriei artei militare,
conexiunile acesteia cu politica, economia, stiintele socio-umane, matematice si
tehnice.
Metoda logica reprezinta un anumit sistem de principii teoretice si de selectie, de
analiza si sinteza a materialului empiric. Pentru aceasta, metoda logica recurge la
aplicarea in , procesul cercetarii, a categoriilor: analiza, sinteza, comparatia, deductia
si analogia. In afara acestora, istoria artei militare analizeaza obiectul de studiu si pe
baza unor scheme logice (algoritmi) specifice, urmand a da raspunsuri la problemele
formulate.
In ultimul timp, istoria artei militare recurge tot mai mult la instrumente matematice
de cercetare ca: teoria probabilitatilor, statistica militara, modelarea matematica, teoria
informatiei etc.
Indiferent de metoda utilizata, istoria artei militare studiaza si analizeaza obiectul sau
pe baza materialului faptic: planurile de operatii (campanie), ordinele si rapoartele de
operatii, jurnalele actiunilor de lupta, datele privind asigurarea de toate felurile,
memoriile de razboi, urmarirea „ la zi" a evenimentelor politico-militare si razboaielor
in curs.
Sus
2. Principalele elemente de studiu si analiza rezultate din obiectul istoriei artei
militare
Studiul si analiza istoriei artei militare se indreapta in primul rand asupra
componentelor artei militare luata ca intreg, apoi pe componentele sale separate.
Arta militara, cunoscuta si sub denumirea de „ arta razboiului" in epocile veche si
medie, inainte de a deveni o componenta a stiintei militare a fost identificata, multa
vreme, cu indemanarea, talentul, maiestria si spiritul de orientare in situatii critice,
initiativa si exemplul personal in lupta al comandantului. Ea reprezinta arta de a
organiza si conduce lupta in conformitate cu anumite principii, norme si reguli
elaborate, de cele mai multe ori, pe cale empirica sau desprinse din experienta unor
lupte anterioare.
Arta militara este denumita ca „ domeniu specializat al organizarii si conducerii luptei
armate", incluzand doua laturi principale:
a) latura teoretica (teoria artei militare), care studiaza si
generalizeaza experienta luptei armate, in vederea
elaborarii principiilor, procedeelor, metodelor si regulilor
de pregatire si ducere a actiunilor militare;
b) latura practica, care se refera la pregatirea si ducerea
actiunilor de lupta in timp de razboi.
Componentele artei militare nu au fost din totdeauna aceleasi. Initial arta militara,
dupa formarea ca domeniu de sine statator cuprindea strategia si tactica. Ulterior, in
cursul primului razboi mondial in unele armate a aparut un nou domeniu: arta
operativa.
Istoria artei militare studiaza componentele artei militare aplicate la analiza pregatirii,
desfasurarii, rezultatelor si concluziilor unor razboaie, campanii, batalii si operatii
militare. Astfel, este consemnata aparitia strategiei in razboaiele epocii sclavagiste ca
domeniu al artei militare care cuprindea probleme privind pregatirea si ducerea
razboiului, intre care putem mentiona: organizarea, dotarea, instruirea si intrebuintarea
in razboi a fortelor armate ale statului; stabilirea scopurilor razboiului si a formelor
actiunilor strategice pentru atingerea lor; folosirea diferitelor categorii de forte
(terestre si maritime), realizarea cooperarii dintre ele; realizarea aliantelor si
cooperarea cu aliatii in razboaiele de coalitie; pregatirea teritoriului propriu pentru
aparare.
In epocile urmatoare - medie, moderna si contemporana - problemele strategiei s-au
diversificat, desi o buna perioada de timp, ce se intinde pana la inceputul secolului
XX, strategia era considerata ca atribut al comandantului - sef, arta acestuia in razboi.
Primul si cel de-al doilea razboi mondial au amendat conceptia ca strategia este arta
exclusiva a comandantului-sef si au adus in prim plan conceptia ca strategia este un
sistem ce s-a construit in urma activitatii laborioase a unor comandanti celebri dar mai
ales a unor specialisti militari care au sintetizat experienta razboaielor si au teoretizat-
o intr-un sistem de cunostinte si principii referitoare la conducerea operatiilor,
campaniilor si a razboiului in ansamblu.
Functiile strategiei au evoluat si ele in raport cu cresterea complexitatii fenomenului
razboi. In zilele noastre ele au fost formulate astfel: definirea caracterului viitorului
razboi; pregatirea tarii, a populatiei si a fortelor armate pentru razboi; conducerea de
ansamblu a razboiului; conducerea campaniilor si a operatiilor strategice; pregatirea
generala a cadrelor de comanda.
Oprindu-se asupra formelor actiunilor strategice, istoria artei militare consemneaza
faptul ca in afara celor doua - ofensiva si apararea strategica - se cunosc si alte actiuni
militare de nivel strategic ca: acoperirea, mobilizarea armatei, desfasurarea strategica,
regruparea unor esaloane strategice de pe un teatru de actiuni militare pe altul etc.
Studiind manevra strategica in razboaiele care au avut loc de-a lungul secolelor,
istoria artei militare consemneaza evolutia ei de la formele cele mai simple la cele mai
complexe, in epoca moderna si contemporana, dar formele de baza ale manevrei au
ramas aceleasi: invaluirea, intoarcerea, lovitura frontala, manevra pe directii interioare
(sau din pozitia centrala), manevra pe directii exterioare. Incepand cu cel de-al doilea
razboi mondial se aplica si manevra pe verticala, prin folosirea trupelor de desant
aerian parasutate sau aeropurtate.
In razboaiele trecute, pe plan strategic s-a aplicat cu frecventa mai mare lovitura
frontala, mai rar manevra de invaluire si foarte rar manevra de intoarcere. Astfel, se
pot aminti:
- lovitura frontala intrebuintata in bataliile de la Marathon-
490 i.Ch., Nicopole - 1396, Selimbar - 1599, Marasesti -
1917, Oder - 1945;
- manevra de invaluire aplicata in bataliile de la Rovine -
1395; Vaslui - 1475, Calugareni - 1595; in operatiile de la
Flamanda - 1916, Stalingrad - 1942, Debretin 1944, Ruhr -
1945;
- manevra de intoarcere folosita in operatiile de la Praga -
1945, din Manciuria - 1945.
Manevra pe directii interioare (sau din pozitie centrala) s-a executat frecvent in
razboaiele trecute si a fost specifica tarii care era atacata din mai multe directii
simultan sau la scurte intervale de timp. Domnitorii romani au fost nevoiti sa aplice
des aceasta manevra: Stefan cel Mare - 1476, Mihai Viteazul - 1594/1595.
Manevra pe directii exterioare se aplica, de regula, in operatiile strategice ofensive si
consta din actiunea, pe cat posibil concomitenta, a unor grupari strategice separate, pe
directii care converg spre obiective de importanta strategica din dispozitivul
adversarului. Astfel, Mihai Viteazul a aplicat aceasta manevra in campania din
toamna anului 1599, iar Puterile Centrale au adoptat-o in 1916 pe frontul roman.
Avand in vedere cele aratate mai sus, rezulta ca preocuparile istoriei artei militare in
domeniul strategiei s-au multiplicat si diversificat considerabil. Esenta acestor
preocupari (studii si analize) este, in primul rand, de a descoperi constante care se
mentin in strategie de la inceputurile sale si pana in zilele noastre, indiferent de
mutatiile produse. In al doilea rand istoria artei militare trebuie sa scoata la iveala
mutatiile produse in strategie ca urmare a revolutiei tehnico-stiintifice mondiale. In al
treilea rand, istoria artei militare, pe baza mutatiilor produse trebuie sa formuleze noi
atribute si principii ale strategiei.
Un alt domeniu al artei militare, ale carei aplicatii sunt studiate de istoria artei militare
este arta operativa ce reprezinta un domeniu de legatura, care cuprinde teoria si
practica actiunilor militare de o anumita amploare, mai mica decat cele strategice, mai
mare decat cele tactice. In unele armate acest domeniu al artei militare este cunoscut
sub denumirea de „ tactica mare".
Istoria artei militare consemneaza caracterul istoric al aparitiei si aplicarii domeniului
operativ al artei militare, ce se situeaza in perioada primului razboi mondial. Asupra
locului si rolului acestui domeniu al artei militare controversele nu au incetat. A
rezultat insa, ca el corespunde, in general, artei militare a unor armate mari, capabile
sa desfasoare operatii pe mai multe teatre de actiuni militare, cat si armatelor unor
state mici si mijlocii, ca urmare a participarii acestora la unele blocuri militare.
Tactica, domeniu al artei militare ale carei origini le intalnim inca din momentul
aparitiei institutiei militare si fenomenului razboi avea ca preocupari, la inceput,
aspectele luptei armate pe uscat si pe mare, ulterior, in epocile moderna si
contemporana, si in aer. In sfera sa de preocupari intra elaborarea unor principii,
forme, procedee, reguli si metode de pregatire si ducere a luptei armate, cat si
folosirea tuturor armelor in pregatirea si ducerea actiunilor de lupta. Aria sa de
cuprindere vizeaza esalonul tactic.
Istoria artei militare, analizand procedeele, regulile si metodele de organizare si
desfasurare a actiunilor militare la nivel tactic in razboaiele care au avut loc scoate in
evidenta doua constatari principale:
- tactica a fost si va fi generatoare de principii, reguli,
norme si metode de organizare si conducere a luptei;
- tactica este legata si determinata nemijlocit de armament
si tehnica.
In scopul indeplinirii cerintelor impuse de obiectul de studiu, istoria artei militare
opereaza cu o serie de legi si principii, forme si procedee, concepte si notiuni prin
aplicarea carora, la analiza diferitelor razboaie, campanii si batalii desprinde
concluzii, invataminte si caracteristici ce pot fi luate in consideratie in procesul de
perfectionare continua a pregatirii cadrelor militare.
Astfel, analizand modul cum au fost aplicate cerintele unor legi, ca cea a concordantei
dintre scop, forte si mijloace, constatam ca, intr-o forma sau alta, acestea au stat in
atentia unor comandanti de osti, obtinand victorii rasunatoare. Studiind actiunile
acestei legi in razboaiele care au avut loc , istoria artei militare patrunde si explica
indeosebi acele „ abateri" aparente de la cerintele legii precum si sesizarea factorilor
vremelnici ai unor succese.
Daca avem in atentie cerintele legii dependentei structurilor organizatorice, formelor
si procedeelor actiunilor militare de nivelul dezvoltarii armamentului si tehnicii de
lupta, constatam ca asemenea cerinte, desigur nu neaparat in formularea actuala, au
fost in atentia factorilor de raspundere in toate epocile. Istoria artei militare romanesti
demonstreaza ca in inclestarea cu invadatorii, poporul nostru nu a fost in general, mai
prejos in inzestrare, dar de foarte multe ori a fost lipsit de unele mijloace, iar
cantitatile nu au fost intotdeauna suficiente. Astfel, lipsa unor categorii de armament
in primul razboi mondial (pusti, mitraliere, grenade, artilerie de munte si de insotire
etc.), precum si cantitatea insuficienta a altora (mitraliere usoare, artilerie grea,
aviatie) a determinat comandamentul roman sa adopte ca procedeu de baza izbirea,
atat in ofensiva, cat si in aparare, in conditiile cand in armatele beligerante s-a
renuntat la acest procedeu, pe prim plan fiind focul. A trebuit sa se treaca la
reorganizarea, reinstruirea si reinzestrarea intregii armate, la inceputul anului 1917,
pentru ca armata romana sa fie capabila a se masura de la egal la egal cu adversarii
sai.
Analizand actiunea legii raportului de forte in razboaiele care au avut loc, istoria artei
militare scoate in evidenta faptul ca un raport de forte favorabil constituie, de cele mai
multe ori, un factor de succes. Nu rare au fost insa situatiile in care armate mai putin
numeroase, dar animate de un moral ridicat, de o fierbinte dragoste fata de patrie, cu o
temeinica pregatire si conduse de comandanti iscusiti au obtinut succese rasunatoare.
Nepieritoare au ramas in memoria popoarelor bataliile de la Marathon (490 i.Ch.),
Thermopyle (august 480 i.Ch.), Vaslui (ianuarie 1475), Calugareni (august 1595),
toate castigate de armate aflate in inferioritate numerica.
Asadar, numarul in sine nu constituie o garantie a succesului. Acesta este asigurat de
un complex de factori, din care, evident, un raport de forte favorabil poate fi luat in
calcul. Istoria artei militare, analizand multilateral actiunea acestei legi cauta sa scoata
in evidenta indeosebi factorii de compensare a raportului de forte, in cazul unor
armate putin numeroase, care au reusit sa infranga armate mari. Dintre acesti factori s-
au remarcat indeosebi: forta morala; constiinta justetei cauzei; inalte calitati de lupta
ale comandantilor; calitatea superioara a armamentului si tehnicii de lupta; folosirea
judicioasa a terenului si conditiilor de anotimp si stare a vremii; folosirea unor
procedee noi, necunoscute de adversar; realizarea surprinderii; castigarea si
mentinerea initiativei la toate nivelele, strategic, operativ si tactic etc.
Alaturi de legile luptei armate si intr-o imbinare armonioasa, istoria artei militare
analizeaza modul de aplicare in diferitele razboaie, campanii si batalii a principiilor
luptei armate si desprinde concluzii cu privire la evolutia materializarii cerintelor
acestor principii de-a lungul dezvoltarii luptei armate. Asa de exemplu, analizand
principiul concentrarii eforturilor pe directiile hotaratoare, principiu fundamentat de
catre marele strateg al Greciei antice, Epaminonda, avem in atentie evidentierea
elementelor noi survenite in aplicarea cerintelor acestui principiu, ca urmare a intregii
dezvoltari a stiintei si tehnicii, a inzestrarii fortelor luptatoare cu cele mai moderne
mijloace de lupta.
De asemenea, analizam unele campanii si razboaie, mai ales din epocile antica si
medie, prin prisma cerintelor principiului actiunii si reactiunii, ce impune conceperea
oricarei batalii avand in atentie si posibilitatile, gruparile, starea morala, gradul de
inzestrare, actiunile probabile ale inamicului etc., functie de care erau concepute
dispozitivul propriu, modul de ducere a luptei, momentul de declansare al atacului,
directia principala de efort etc. Desi in prevederile actualelor reglementari, intre
principiile luptei armate acesta nu-si mai gaseste locul, consideram ca analiza
cerintelor lui trebuie cunoscuta, cel putin pentru epocile amintite.
Un principiu permanent ce a stat in atentia marilor comandanti, incepand cu Hanibal
si Alexandru Macedon, pana la Napoleon si Suvorov, Jukov si Eisenhower a fost
principiul libertatii de actiune. Studiind unele operatii, batalii etc., se are in atentie
preocuparea comandamentelor respective pentru transpunerea in fapte a cerintelor
acestui principiu, deseori in stransa concordanta cu cele ale principiului surprinderii si
evitarii surprinderii. Respectarea acestor principii, intre alti factori, au adus succesele
rasunatoare lui Stefan cel Mare in batalia de la Vaslui, lui Napoleon in batalia de la
Austerlitz (decembrie 1805).
Se acorda, de asemenea, atentie valorificarii invatamintelor desprinse din modul cum
au fost aplicate, mai ales, in epocile moderna si contemporana, cerintele principiului
unitatii actiunilor de lupta, studiat in legatura interdependenta cu cele ale dispersarii
fortelor si mijloacelor. Fundamentate ca urmare a perfectionarii ducerii luptei pe spatii
intinse si cu mari grupari de forte, cat si ca rezultat al introducerii in inzestrarea
unitatilor si marilor unitati a unor mijloace tehnice de mare eficienta, nerespectarea
cerintelor acestor principii poate influenta negativ rezultatul unei operatii sau
campanii. Astfel, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, dispunerea fortelor
germane pe mai multe teatre de actiuni militare si lipsa unitatii de actiune manifestata
in conducerea si realizarea dispozitivelor si gruparilor de forte au condus, in final, la
infrangerea Wehrmachtului german. Si tot in timpul acestei mari conflagratii,
respectarea riguroasa a cerintelor acestor principii a asigurat succesul in campania
declansata de Germania nazista impotriva Frantei, Belgiei si Olandei la 10 mai 1940.
Un principiu ce nu a lipsit din procesul pregatirii si ducerii unor razboaie, campanii,
operatii sau batalii a fost cel al manevrei. El si-a gasit locul in gandirea si actiunea
unor mari comandanti militari. Astfel, folosind judicios manevra de forte, Mircea cel
Batran a zdrobit la Rovine in 17 mai 1395 oastea lui Baiazid, iar Mihai Viteazul a
castigat campania din anul 1595 tocmai printr-o ampla manevra a fortelor si
mijloacelor de care dispunea. Ample manevre la nivel strategic si operativ s-au
executat in cursul celui de-al doilea razboi mondial, in timpul operatiilor de la
Stalingrad, Berlin si din vestul Europei.
Fundamentate teoretic mai recent, principiile luptei armate al economiei fortelor si al
cooperarii neintrerupte si-au gasit aplicabilitate in unele batalii inca din perioada
razboaielor desfasurate in antichitate. Astfel, in batalia de la Gaugamela, Alexandru
cel Mare a organizat un dispozitiv de lupta in care cooperarea dintre faiangele
macedonene, corpul de cavalerie grea, cavaleria usoara, subunitatile de arcasi si
sulitasi, alaturi de executarea unor manevre oportune ale fortelor dispuse la flancurile
dispozitivului si in linia a doua, i-a permis o victorie stralucita, desi raportul de forte
era de circa 10:1 in favoarea armatei lui Darius al III-lea
De asemenea, istoria artei militare opereaza si cu alte notiuni si concepte, a caror
intelegere unitara este absolut necesara pentru insusirea problematicii cursului.
Armistitiu. Acord pentru suspendarea operatiilor militare, intre beligeranti
continuand sa existe starea de razboi. Reglementarea are ca baza norme cutumiare si
unele reguli inserate in anexa Conventiei de la Haga din 1907.
Asediu. Incercuirea unei localitati intarite sau a unui raion puternic fortificat si
mentinerea pe o durata lunga a incercuirii cu scopul ca, taind inamicului legaturile cu
exteriorul, sa-1 oblige sa capituleze sau sa-i slabeasca fortele in vederea asaltului
final.
Batalia. Termen ce defineste ansamblul actiunilor de lupta desfasurate de catre fortele
principale ale unei grupari operative (strategice), simultan sau succesiv, intr-o
conceptie unitara, intr-un spatiu geografico-militar determinat. Batalia constituie o
parte importanta a operatiei.
Campania. Parte a razboiului incluzand totalitatea actiunilor militare desfasurate intr-
o anumita perioada de timp, pe unul sau mai multe teatre de actiuni militare, corelate
pe baza unei conceptii unitare, in vederea atingerii unui scop strategic.
Cap de pod. Portiune de teren cucerita sau mentinuta pe malul unui curs de apa, opus
celui pe care se afla fortele proprii, pe litoral sau dincolo de creasta unui lant muntos;
serveste pentru dezvoltarea ofensivei peste obstacolul natural respectiv.
Capitulare. Notiune ce desemneaza incetarea ostilitatilor, a rezistentei din partea unui
beligerant sau numai a unei parti din fortele sale, ca urmare a infrangerilor suferite.
Coalitie militara. Intelegere temporara realizata intre doua sau mai multe state in
scopul ducerii unui razboi comun.
Grup de armate. Mare unitate operativ-strategica in fortele armate ale unor state,
alcatuita din mai multe armate, destinata sa actioneze pe un teatru de actiuni militare
sau pe o directie strategica (operativa).
Grupari beligerante. Prin extensie, notiunea desemneaza gruparile de state aflate in
conflict.
Lupta. Actiunea sau ansamblul de actiuni desfasurate in mod organizat de subunitati,
unitati si mari unitati tactice care, folosind armamentul si tehnica de lupta, urmaresc
nimicirea fortelor inamicului sau capturarea lor.
Operatia militara. Totalitatea actiunilor de lupta duse de catre marile unitati
operative si strategice dupa un plan unic, in vederea atingerii unui scop operativ sau
strategic.
Razboi. Fenomen social-politic care reprezinta manifestarea esentiala a relatiilor
politice conflictuale existente la un moment dat intre grupari mari de oameni
(organizate din punct de vedere militar) si care folosesc, pentru atingerea anumitor
scopuri economice si politice, mijloace violente, ceea ce confera acestui fenomen un
puternic caracter distructiv.
Riposta ofensiva. Actiune ofensiva ce are loc in cadrul apararii, imprimand acesteia
un caracter activ. Se executa la toate esaloanele si in raport cu esalonul care o executa
poate fi contraatac, executat de esalonul tactic, contralovitura, executata de esaloanele
operative, contraofensiva, executata de esaloanele strategice.
Stratagema. Modalitatea prin care se urmareste ca o actiune de lupta sa fie organizata
astfel incat sa lase inamicului impresia ca se va desfasura in alt mod decat cel real, in
scopul de a-1 insela si de a-1 atrage in cursa.
Teatru de actiuni militare. Parte din teritoriul fortelor beligerante delimitata de
elemente geografic caracteristice, pe care se desfasoara actiunile de lupta. Include una
sau mai multe directii strategice sau operative de mare importanta (in trecut teatru de
operatii).
Teatru de razboi. Totalitatea teritoriilor statelor angajate intr-un razboi, incluzand
spatiul terestru, aerian si maritim al acestora. Teatrul de razboi poate cuprinde unul
sau mai multe teatre de actiuni militare.
Ultimatum. Act politic prin care un stat ce are un diferend cu un alt stat ii formuleaza
acestuia conditii care trebuie imperios indeplinite.
Studierea si insusirea notiunilor si conceptelor, in general a terminologiei cu care
opereaza istoria artei militare, completate cu noi cunostinte din disciplinele Elemente
de arta militara (Tactica generala), Teoria generala a stiintei militare, Tactica
armelor, Doctrina militara etc., permite analizarea unor razboaie, campanii si operatii
militare in scopul desprinderii de noi invataminte privind intarirea capacitatii de
aparare a patriei
Sus
3. Scopul, rolul si structura cursului de istoria artei militare
Scopul cursului de istoria artei militare este de a inarma viitoarele cadre ale armatei cu
solide cunostinte despre trecutul de lupta al romanilor, cunoasterea glorioaselor batalii
pentru apararea gliei strabune, a legendarelor figuri de comandanti militari si domni ai
acelor meleaguri, reprezentand un izvor nesecat al procesului de educatie in spiritul
dragostei fata de patrie. Trecerea de la istoria facuta in liceu, in care predomina
descrierea bataliilor si razboaielor, la istoria artei militare, in care predomina analiza
luptei armate prin prisma legitatilor, principiilor, regulilor si metodelor inseamna a
realiza o legatura organica cu celelalte discipline ce se predau in academiile
categoriilor de forte.
Educarea tinerei generatii in spiritul traditiilor militare ale poporului roman constituie
parte intrinseca a scopului cursului nostru. Bogatia si maretia faptelor de arme
savarsite de inaintasii nostri atesta cu putere ca institutia militara a fost un insotitor
permanent al poporului roman.
Rolul cursului de istoria artei militare este important cel putin din urmatoarele puncte
de vedere:
- continua pe o treapta superioara pregatirea studentilor
pentru insusirea cunostintelor referitoare la arta militara
nationala si universala, inarmandu-i cu ideile de baza ale
luptei armate;
- impletindu-se organic cu disciplinele: elemente de arta
militara, doctrina militara, tactica armelor, istoria artei
militare indeplineste rolul de a pune la dispozitia
studentilor date concrete in ceea ce priveste aplicarea
legilor, principiilor, formelor si procedeelor luptei armate;
prin aceasta istoria artei militare joaca rolul de liant al
teoriei cu practica in studiul artei militare;
- analizand temeinic actiunile militare desfasurate pe
teritoriul national, indeosebi pe cele din primul razboi
mondial, istoria artei militare sugereaza solutii pentru
situatii de lupta operative si strategice similare, atrage
atentia atat asupra greselilor ce se pot face, cat si a
masurilor ce trebuie luate pentru a le evita in viitor.
Istoria artei militare este o disciplina noua intre disciplinele ce se predau in academiile
categoriilor de forte. Introducerea ei in structura invatamantului militar este o dovada
a cresterii nivelului culturii militare a candidatilor la examenul de admitere in
Academie si a bogatei literaturi de referinta pentru uzul unui larg cerc de cititori.
Structura cursului de istoria artei militare este data de planul de invatamant, elaborat
pe serii de studenti si de fondul de ore afectat. Temele de istoria artei militare respecta
cronologia istorica a evenimentelor militare pe planul istoriei militare autohtone si
cuprind analiza principalelor razboaie, campanii si operatii din epocile moderna si
contemporana. Cel mai mare numar de ore, aproximativ 90% este afectat studiului si
analizei artei militare a romanilor in cele doua epoci.
Situandu-se pe coordonatele cerintelor cresterii calitatii invatamantului militar, cursul
de istoria artei militare imbogateste cunostintele studentilor militari cu date si
elemente din trecutul artei militare autohtone. Facand o analiza critica a razboaielor,
campaniilor, operatiilor si luptelor din trecut, cursul avertizeaza asupra unor greseli
care se pot repeta in situatii similare, indicand caile pentru evitarea lor. Prin aceasta,
istoria artei militare se distinge nu numai ca o stiinta descriptiva, dar si prospectiva,
fapt care-i confera valente deosebite.
Sus
BIBLIOGRAFIE
*** Dictionar militar. Termeni tactici-operativi, Bucuresti, 1972
*** Doctrina Operationala a Fortelor Terestre, Bucuresti, 1999;
*** Istoria artei militare, vol. I, Bucuresti, 1989;
*** Istoria militara a romanilor, vol. I, Bucuresti, 1992;
*** Istoria militara a poporului roman, vol. I, Bucuresti,
1984;
*** Lexicon militar, Bucuresti, 1980.
ARTA MILITARÃ A OSTILOR ROMANE IN SECOLELE XIV-XVI
1. Organizarea, inzestrarea si pregatirea ostilor romane in secolele XIV-XVI.
2. Principalele caracteristici ale artei militare a ostilor romane in secolele XIV-XVI
1. Organizarea, inzestrarea si pregatirea ostilor romane in secolele XIV-XVI.
Situat intr-o zona geografica cu neasemuite frumuseti si bogatii, poporul roman a avut
de infruntat inca de la inceputurile sale numeroase invazii de jaf si cotropire, fiind
nevoit sa lupte permanent pentru continuitatea sa in vatra stramoseasca, pentru
apararea integritatii teritoriale si autonomiei statale.
Sub aspect economic, Tarile Romane din perioada secolelor XIV-XVI se prezentau ca
state feudale, de sine statatoare, cu o economie bazata, in general, pe relatii de tip
feudal, mentinandu-se insa obstile libere, care cuprindeau marea majoritate a
locuitorilor, proprietari ai pamanturilor pe care traiau.
Intre institutiile de baza ale organizarii statale romanesti in epoca medievala, ostirea s-
a detasat ca fundamentala. Numai prin cunoasterea organizarii militare in secolele
XIV-XVI, pot fi intelese stralucitele victorii ostasesti care au asigurat in aceasta epoca
independenta sau autonomia Tarilor Romane. Organizarea militara – considera
marele istoric A.D. Xenopol – „ este elementul de capetenie caruia tara ii datoreste
fiinta".
O alta trasatura definitorie a organismului ostasesc la romani a constat in
nonagresivitatea acestuia, el devenind operant doar in cazul cand tara era invadata. De
asemenea, specific luptei armate, pentru apararea patriei, a fost ridicarea la lupta a
intregului popor in caz de primejdie. „ La o trebuinta neaparat sau cand patria era in
primejdie, se chema --ridicarea gloatelor --jupanii (boierii) atunci, cu feciorii lor... se
ridicau cu banierele si slujitorii lor ca sa apere mosia (patria) amenintata. Asemeni tot
norodul era indatorat sa se ridice la arme…".
Obligatiile militare erau diferentiate dupa criteriul starii materiale. Mobilizarea
generala a oastei se facea prin anuntarea poruncilor domnesti prin „ strigare" in
targuri si sate: „ au dat veste tarii de sarg sa se stranga".
Informatii mai concrete privind modul de organizare al ostilor romane in secolul al
XIV-lea, detinem din perioada premergatoare domniei lui Basarab I (1324-1352),
cand oastea comandata de acesta a luat parte la luptele dintre unii nobili si regele
Ungariei pentru stapanirea cetatii Mehadia (1317), apoi oastea valahilor este
mentionata in anul 1323, cand a participat la lupta dintre bulgari si bizantini.
Marturiile Chronicon Pictum Vindobonense ne infatiseaza osteni-tarani, care,
imbracati in cojoace, pravalesc, in timpul bataliei de la Posada din noiembrie 1330,
stanci, trag o multime de sageti din arcurile lor, arunca sulite – intr-un cuvant lupta
alaturi de cetele domnitorului si boierilor.
1.1. Structurile ostilor romane in secolele XIV-XVI.
Sistemul militar romanesc in perioada analizata, se compunea din doua elemente
distincte: oastea cea mare si oastea cea mica. Oastea cea mare consta in ridicarea la
lupta a „ tarii", adica a intregii populatii barbatesti, apta a purta armele. In general,
aceasta era compusa din taranimea libera; nu putine au fost insa situatiile cand, in
cazul unor pericole externe, domnitorul a poruncit ridicarea gloatelor, inclusiv a
taranimii aservite. „ Cei care nu sunt proprietari de pamant, nu merg la razboi decat in
cazuri exceptionale de mare primejdie, cand se porunceste ridicarea gloatelor". Astfel,
in anul 1442, cand Transilvania a fost invadata de ostile otomane, Iancu de
Hunedoara, „ a adunat ostasi din sate si orase, a poruncit sa se ia armele si tuturor,
sateni si oraseni le-a impus, prin decret public sa slujeasca in oaste".
O intensa preocupare pentru intarirea continua a ostirii remarcam la domnul
Moldovei, Stefan cel mare, marele voievod. Oastea cea mare pe care Letopisetul de la
Bistrita o numea „ oastea cea buna si viteaza", era formata in principiu din tarani.
„ Stefan… nu chema la arme numai pe viteji si pe boieri, ci si pe tarani, invatand pe
fiecare sa apere tara".
In concluzie, consideram ca oastea cea mare se compunea din masa poporului roman
(tarani liberi, tarani aserviti, locuitorii oraselor si targurilor, alte categorii sociale),
interesata in lupta pentru apararea integritatii teritoriale a Tarilor Romane. Corpurile
de luptatori ce formau oastea cea mare se mobilizau, concentrau si luptau sub
conducerea unor dregatori domnesti, fie cu atributii locale in aparatul de stat, fie
desemnati de domnitor, in situatii critice, pentru fiecare diviziune administrativa in
parte.
Oastea cea mica reprezinta cel de-al doilea element component al structurii
sistemului fortelor luptatoare. Ea avea un caracter de permanenta necesar indeplinirii
sarcinilor administrativ-fiscale, dar mai ales, pentru a face fata unor amenintari
externe neprevazute, pentru perioada de timp necesara ridicarii la arme a oastei celei
mari. Ea cuprindea doua categorii de ostasi: cei ce faceau parte din aparatul
administrativ-central si local si cei care faceau parte din cetele boierilor, formate din
slujitorii acestora.
Oastea cea mica se compunea din cete inarmate, formate din slugi, curteni, viteji,
voinici, hansari si lefegii (mercenari). Existenta cetelor boieresti in secolul al XIV-lea
si anterior acestuia este dovedita si de faptul ca boierii formau, in conceptia
voievodului, temeiul oastei si este logic sa fie asa, din moment ce prima lor indatorire
fata de domn era de a-l sluji cu armele ori de cate ori acesta ii chema. La aceste cete se
adaugau „ curtile" – luptatori destinati sa apere resedinta (curtea) fiecarui boier, atat
impotriva unor invazii ale cetelor de razboinici pradalnici, din afara tarii, sau chiar in
cazul unor lupte interne, de felul celor care se angajau adesea intre marii feudali, dar
si impotriva maselor asuprite, ridicate la lupta impotriva stapanilor.
Un rol important l-au detinut in aceste secole garnizoanele cetatilor, menite sa asigure
apararea cetatilor si sa instiinteze domnitorul de pericolul invaziilor din afara. Cetele
necesare exercitarii autoritatii pe plan local, constituiau o alta categorie, care, la
nevoie, participau la lupte impotriva agresorului. Un element apartinand de oastea cea
mica era cel al lefegiilor (mercenarilor). Ei au avut un rol nesemnificativ in secolele
XIV-XV, deoarece din cauza lipsei de bani, puterea centrala nu putea angaja decat un
numar redus, apoi erau nesiguri in lupta, iar actiunile lor pradalnice produceau
pierderi, pentru ca razboaiele duse de ostile romane se desfasurau pe teritoriul
national. De-abia in secolul al XVI-lea ponderea lefegiilor in cadrul oastei mici va
creste.
Ostasii platiti, lefegii, sunt rareori amintiti in documentele vremii; asemenea joldunari
(de la jold, leafa), sunt totusi pomeniti in documente inca din timpul domniei lui
Mircea cel Batran, Vlad Tepes etc.
Aceste elemente ale structurii militare feudale romanesti, insumate, constituiau oastea
cea mica, nucleul armatei permanente la romani. In ceea ce priveste inceputurile,
consideram ca oastea permanenta la romani isi are geneza in procesul consolidarii
statelor feudale romanesti de sine statatoare, fiind un rezultat al conditiilor economice,
sociale si politice in cadrul carora evolua poporul roman.
In concluzie, oastea tarilor romane, compusa din oastea cea mica – elementul de
permanenta cu activitate specific militara atat in timp de pace, cat si in timp de razboi
– si oastea cea mare, elementul de factura populara, era structurata precis, pe arme, cu
misiuni si procedee specifice ducerii luptei.
Ca efective, ostile Principatelor Romane dispuneau in secolul al XV-lea de 30.000-
40.000 de oameni (Tara Romaneasca si Moldova) sau de 20.000 de oameni
(Transilvania, in 1442).
Structura pe arme a ostilor romane cuprindea, in primul rand pedestrimea ce
constituia o parte insemnata a ostilor romane in secolul al XIV-lea, iar in cel urmator
constituia principala forta a acestora, caracteristica ce se mentine si in secolul XVI. In
lupta, pedestrimea se dispunea masat, in dispozitive compacte, pe doua sau trei linii,
esalonate in adancime, de regula inapoia unor obstacole (sant, curs de apa), avand
flancurile protejate de cavalerie (cand constituia centrul dispozitivului de lupta),
sprijinite pe diferite obstacole (teren greu accesibil, inaltimi dominante etc.), astfel
incat dispozitivul de lupta sa nu poata fi manevrat (invaluit sau intors). In camp
deschis actiunile pedestrimii erau „ acoperite" de o perdea subtire de cavalerie usoara,
care executa misiuni de hartuire si atragerea inamicului spre locul bataliei decisive.
Pedestrimea in vremea lui Iancu de Hunedoara era grea (echipata cu platose de zale
usoare, scuturi si casti de metal si inarmata cu sabii scurte) si usoara (inarmate cu
lanci sau suliti si arcuri cu sageti). In secolul al XV-lea intalnim o „ pedestrime de
elita" compusa din cetele de voinici, partea pedestra a garzii domnitorului; in timp de
pace concurau la paza curtilor domnesti si cetatilor, iar in timp de razboi constituiau
nucleul pedestrimii. In secolul al XVI-lea, in structura pedestrimii se produc unele
mutatii, determinate de ponderea armelor de foc, in conditiile cresterii productiei
cestora.
Cavaleria (calarimea) ostilor romane dispunea de efective mai reduse ca cele pedestre
si reprezenta, de exemplu, in Moldova secolului al XV-lea intre 12.000-15.000 de
calareti. Nediferentiata initial, ulterior, in secolul al XV-lea intalnim cavaleria
grea (catafractii in Transilvania) si cavaleria usoara. Cavaleria grea, formata cu
precadere din curteni, era bine dotata si antrenata pentru lupta si constituia
principaleul element de manevra si izbire. Se intrebuinta in lupta in momentele
decisive, de regula pentru a aplica inamicului lovitura hotaratoare. Avea o mare
mobilitate in campul tactic si folosea ca procedeu de lupta sarja sau atacul ca trupa
pedestra.
Cavaleria cuprindea si corpul „ vitejilor", corp de elita, format cu precadere din mica
boierime care, in schimbul dreptului de a folosi „ mosia" concedata de domnitor, era
obligata a presta serviciul sub arme, la cererea domnitorului. In secolul al XV-lea
asistam la promovarea in randul vitejilor a luptatorilor care se distingeau in lupta.
Hansarii (husarii) formau un corp de oaste ce reprezenta cavaleria usoara, numele
provenind din „ cursores", care alearga.
Artileria („ puscile"), a intrat in structura ostilor romane la sfarsitul secolului al XIV-
lea si inceputul celui urmator. In prima jumatate a secolului al XV-lea o intalnim
statornic prezenta in ostile romane, iar dupa 1450 pana la sfarsitul secolului nu a
existat batalie, cat de cat importanta, in care artileria sa nu fie folosita. Aparitia
tunurilor („ puscilor") a determinat aparitia unei noi arme (artileria), care va capata
din ce in ce o importanta si o pondere mai mare in structura armatelor cu caracter
permanent.
In ceea ce priveste performantele, „ puscile" secolului al XIV-lea si primelor decenii
din secolul urmator aruncau ghiulele pana la 100 de pasi, efectul asupra adversarului
fiind mai mult moral. In secolul al XV-lea s-au construit tunuri pentru asediu de
calibre foarte mari, ajungand pana la 850 mm, care bateau de la 500 la 1000 de pasi.
Privind cantitatea, aceasta difera mult de la o provincie romaneasca la alta; astfel,
oastea lui Iancu de Hunedoara dispunea de 150 de tunuri in campania din 1443, iar
Stefan cel Mare de 20 de tunuri mari, la Vaslui (1475). Tevile tunurilor de camp
aveau calibru intre 10 si 15 cm.
Flotila ocupa un loc aparte in structura sistemului militar romanesc din aceste secole.
Exista flotila dunareana si maritima. Flotila executa diferite misiuni: recunoasteri,
incursiuni, aprovizionare, transport, asediu dinspre apa a unor cetati etc. Ostasii
imbarcati pe mare dispuneau de baliste, arbalete, arcuri cu sageti si deseori erau
sprijiniti cu foc de bombarde amplasate pe malul apei.
In structura ostilor romane mai intrau: „ serviciul de informatii" - bine organizat in
timpul lui Stefan cel Mare, caruia iscoadele ii anuntau orice miscare otomana inca din
Balcani, servicii de aprovizionare si forme incipiente ale unui serviciu de acordare a
unui ajutor medical cat de cat calificat.
1.2. Structura interna a ostilor romane
Principiul organizarii ostilor romane era cel teritorial: fiecare unitate administrativ-
teritoriala constituia pentru lupta o formatiune (unitate) militara, care actiona fie
independent, in cadrul unor misiuni de mai mica amploare (respingerea unor
incursiuni de prada), fie intrunit, in cazul ridicarii la lupta a ostirii tarii.
Cu privire la structura intrinseca, cea mai veche unitate luptatoare a
fost steagul (banderiul). Date sigure privind efectivele unui steag intalnim in secolul
XV, cand Stefan cel Mare a impartit oastea pe steaguri. In 1473 oastea sa, in campania
din Tara Romaneasca cuprindea 48 de steaguri, ce insumau 12.000-15.000 de
luptatori. De unde rezulta ca un steag dispunea de circa 250 luptatori. In Transilvania,
marimea unui steag putea ajunge pana la 500 si chiar 1000 de osteni.
Ceata, sub aspect organizatoric, reprezenta marea unitate tactica. Ea actiona in
compunerea oastei intrunite, dar putea desfasura si actiuni independente de cercetare,
hartuire sau alte misiuni. In aceeasi campanie din 1473, Stefan cel Mare dispunea de
12 cete. Efectivele acestora erau variabile. O ceata se compunea din 4 steaguri.
In ceea ce priveste conducerea, comanda suprema o avea domnitorul. Pentru
executarea unor manevre sau pentru indeplinirea unor misiuni de amploare strategica
sau tactica, se constituiau, uneori, detasamente cu misiuni independente, numite in
secolul al XVI-lea, palcuri de oaste. Asemenea grupari erau comandate de boieri din
sfat, ca de exemplu Sendrea, portarul Sucevei, in campania din 1476, sau Boldur
vornicul, in campania din 1497.
1.3. Inzestrarea ostilor romane
Dotarea cu mijloace de lupta a ostilor romane a constituit o preocupare permanenta,
atat a domnitorului, cat si a fiecarui vasal al acestuia, dar si grija si obligatia de
capetenie a fiecarui luptator, intrucat armele constituiau, de obicei, proprietatea sa.
Ostenii erau obligati sa vina la oaste cu armele lor. In timpul lui Stefan cel Mare, daca
acesta ar fi aflat pe un taran ca nu are sageti, arc sau sabie, il condamna fara mila la
taierea capului.
Armamentul din dotarea ostilor romane il putem categorisi dupa provenienta in:
armament clasic (specific trupelor, asemanator cu cel din dotarea oricarei armate
feudale contemporane) si mijloace de lupta provenind din adaptarea uneltelor de lucru
la nevoi de aparare. O alta clasificare a mijloacelor de lupta o putem face
dupa destinatie astfel: armament pentru angajarea luptei la distanta, format din arcul
cu sageti, arbaletele, puscile (tunurile), archebuza; armament pentru lupta apropiata:
sabii (palosul, spada) drepte si curbe, pumnalele, lancea, sulita, buzduganul, ghioaga,
maciuca, securile (cu un singur tais) cu coada scurta sau lunga, securea scitica (cu
doua taisuri), biciul de lupta, imblaciul, coasa, secera, cosorul. In secolul al XV-lea se
introduce si generalizeaza halebarda (cu tripla ei functiune) si apare armamentul
pentru lupta apropiata; mijloacele de protectie, formate in principal din scuturi
dreptunghiulare si rotunde (tatarasti), casti, coifuri, camasa de zale, platosa, cnemidele
(genunghiere), armuri usoare si grele. Se mai foloseau pentru protectie, caciula din
blana mitoasa cu fundul de pasla., baibaraca si imbracamintea din tesaturi de lana date
la piua (aba, dimie), care proteja in bune conditii corpul, mai ales de loviturile de
sabie.
1.4. Instruirea ostilor romane
In privinta instruirii si pregatirii militare a cetelor si steagurilor pentru lupta, existau
anumite practici, care chiar daca nu constituiau un sistem de instruire inchegat, se
foloseau pentru pregatirea ostilor in vederea luptei. Elementele ce constituiau nucleul
permanent al ostilor din aceste secole, practicau antrenamentul in manuirea diferitelor
arme.
In perioada de pregatire a unei batalii sau campanii se faceau o serie de exercitii
privind modul de manuire a armelor si executarea diferitelor manevre cu anumite
corpuri de oaste.
De asemenea, desele cercetari, inspectii ale oastei facute de administratia
domnitorului dovedesc faptul ca, periodic, trupele se concentrau in anumite raioane,
nu numai pentru desfasurarea unor actiuni de lupta, ci si in scopul instruirii si
executarii diferitelor exercitii militare. Anual, la 23 aprilie si 26 octombrie domnitorii
romani treceau in revista oastea. Cu aceste prilejuri, in mod cert se executau si
anumite exercitii militare.
Deci, instruirea oastei si pregatirea poporului pentru aparare, actiuni ce se desfasurau
la nivelul cerintelor epocii, erau preocupari de seama ale domnitorilor, astfel incat
deprinderile ostasesti erau proprii intregii populatii apte a purta armele.
1.5. Situatia fortificatiilor
Folosirea fortificatiilor, atat izolat, cat si in centre de rezistenta, reprezenta o
mostenire preluata inca de la daci. In secolul al XIV-lea si mai ales in cel urmator,
fortificatiile capata o importanta aparte datorita, in primul rand, faptului ca invaziile
de jaf si cotropire devin din ce in ce mai dese si se executa cu forte tot mai
numeroase.
In secolul al XIV-lea, sistemul de fortificatii este reprezentat mai ales de cetati izolate,
situate de-a lungul frontierelor, folosite in scopul supravegherii granitelor si ca
principale puncte de rezistenta, construite de obicei in locuri cheie pentru siguranta
frontierelor: cetatile Severinului, Turnu, Giurgiu, Silistra, Chilia, Heracleea (Enisala),
Poienari, Podul Dambovitei, Cetateni (Stoenesti), Rupea, Risnov, Prejmer, Ciceu,
Fagaras, Feldioara, Hunedoara, Bran, Cetatea de Balta, Chioar, Unguras, Deva,
Sighisoara, Timisoara s.a.
Cea mai ampla dezvoltare a cunoscut insa sistemul de fortificatii in Moldova, in
timpul lui Stefan cel Mare, care a adus o serie de noutati in modul de folosire a
acestora. Astfel, a constituit toate cetatile intr-un sistem unitar, formand o adevarata
pavaza la hotarele tarii. In acest sistem unitar intrau cetatile: Tetina, Hotin, Orhei,
Soroca, Cetatea Alba, Chilia, Craciuna. Sistemul continua prin intaririle organizate in
trecatorile Carpatilor Rasariteni formand un prim brau exterior de aparare. In interior,
curtile domnesti, o serie de curti ale marilor boieri, cat si cetatile Suceava, Neamt,
Roman, o serie de targuri ca Baia, Birladul, Dorohoiul, Vaslui si Siretul erau, de
asemenea, intarite pentru a putea rezista unor atacuri date prin surprindere, constituiau
sistemul interior al apararii.
In al doilea rand a extins mult incinta cetatilor si a dezvoltat sistemul de obstacole ce
strajuiau cetatile, scotand astfel partea centrala a cetatii de sub efectul loviturilor de
artilerie. In al treilea rand a dotat cetatile cu tunuri. Masurile au dat rezultate, fapt
demonstrat de campania din 1476, cand nici o cetate nu a fost cucerita prin lupta de
turci.
Sistemele de fortificatii, sub diferitele lor forme - dar mai ales sistemul bazat pe
cetate, a constituit un element important in lupta de rezistenta a romanilor din secolele
XIV-XVI, pentru apararea integritatii teritoriale si mentinerea autonomiei statale.
Sus
2. Principalele caracteristici ale artei militare a ostilor romane in secolele XIV-XVI
In secolele de care ne ocupam, arta militara a ostilor romane a imbracat trasaturi
specifice, care o definesc ca o arta militara romaneasca de sine statatoare, generata de
conditiile economice, sociale si politice specifice Tarilor Romane, de cadrul general al
situatiei acestora in contextul european, de situarea lor la confluenta intereselor unor
mari puteri.
O trasatura specifica artei militare romanesti in aceasta perioada a fost participarea
maselor la lupta de aparare, ceea ce a deosebit modul de purtare a razboaielor de catre
romani, fata de razboaiele clasice - de profesionisti. Participarea taranimii la lupta de
aparare si-a pus amprenta asupra artei militare a ostilor romane. O alta trasatura
specifica artei militare romanesti din aceste secole consta in faptul ca lupta impotriva
agresorului s-a dus intotdeauna impotriva unor forte superioare numericeste si ca
inzestrare tehnica. Prin urmare, ostile romane, comandantii acestora au fost nevoiti sa
manifeste ingeniozitate in aplicarea unei intregi game de forme, metode si procedee,
in scopul anihilarii acestei superioritati. Moralul ridicat al ostilor romane, izvorat din
cauza dreapta pentru care luptau - apararea patriei, a determinat trasaturi volative care
le-au facut de atatea ori invincibile, fapt ce a imprimat caracteristici specifice artei
militare romanesti din aceasta epoca.
2.1. Strategia
Parte componenta a artei militare, strategia ostilor romane in secolele XIV-XVI a fost
determinata de caracterul drept al razboaielor cat si de structura de masa a ostilor
romane, acestea imprimand strategiei unele particularitati.
Trasatura esentiala a strategiei ostilor romane consta in caracterul ei hotarator, decisiv,
urmarind nu cuceriri teritoriale, ci nimicirea armatelor inamice, spre deosebire de
Europa centrala si vestica unde se urmarea, mai ales, cucerirea oraselor si cetatilor. De
asemenea, actiunile desfasurate de ostile romane erau conduse dupa un plan unitar, in
scopul pregatirii bataliei decisive, prin care se urmarea nimicirea inamicului. Strategia
avea rolul de a pregati, organiza si duce razboiul, de regula, de aparare, impotriva
agresiunii unor state si imperii expansioniste.
Alte trasaturi ale strategiei militare romanesti in aceste secole au fost:
proportionalitatea justa a scopului cu fortele si mijloacele, trasatura ce in epocile
urmatoare va deveni un principiu de baza al luptei armate; alegerea formelor adecvate
de actiune; castigarea si mentinerea initiativei; concentrarea fortelor pentru batalia
hotaratoare; asigurarea actiunilor strategice; capacitatea de adaptabilitate la situatiile
impuse de teren si starea vremii. Campaniile si bataliile din secolele XIV-XVI pun in
evidenta faptul ca toate combinatiile pe plan strategic urmareau pregatirea bataliei, iar
dupa consumarea acesteia, urmarirea viguroasa a adversarului pana la desavarsirea
nimicirii acestuia. Pentru ostile romane, batalia nu era un act izolat, ea constituia
punctul culminant al unor actiuni prin care se urmarea obtinerea victoriei.
Principala forma a actiunilor militare la nivel strategic a fost, pentru secolul al XV-
lea, apararea strategica. In secolele XV si XVI, continua sa domine apararea
strategica, dar intalnim si ofensiva strategica, asteptarea strategica si contraofensiva.
Apararea strategica
Predominanta in secolul al XIV-lea, s-a dezvoltat si perfectionat continuu in secolele
urmatoare, constituind principala forma de actiune a trupelor romane in intreaga epoca
feudala. Functie de caracterul razboaielor, de raportul de forte, de caracteristicile
terenului si al scopului urmarit de ostile romane, apararea strategica era forma cea mai
indicata. Aceasta forma a actiunilor strategice s-a caracterizat prin dinamism si
varietate. Ea cuprindea, de regula, mai multe etape: apararea la frontiera; hartuirea;
batalia decisiva si urmarirea. Nu putine au fost insa situatiile cand una din aceste etape
a lipsit, functie de specificul si particularitatile fiecarei campanii in parte. Astfel, in
campania din 1330, etapa urmaririi a lipsit datorita faptului ca in batalia decisiva
oastea invadatoare a fost nimicita aproape complet.
1. Etapa apararii frontierei - constituia primul element al oricarui razboi sau
campanie, in care, de regula, actiunile de lupta se duceau de catre „ trupele de
acoperire", constituite mai ales din steaguri sau cete ale „ ostilor de granita". Efortul
principal al apararii la hotar se concentra: la vaduri, puncte favorabile de trecere,
raioanele care deschideau directii favorabile patrunderii agresorului sau in alte locuri
pe frontiera, stabilite din timp. Un rol deosebit il detineau cetatile si alte lucrari de
fortificatii pregatite din timp. Asemenea actiuni de lupta pentru apararea la hotar au
dus Mircea cel Batran in anul 1394 si 1395, Vlad Tepes in 1462, la vadurile Dunarii,
Stefan cel Mare in 1475, 1476, 1497 si in alte razboaie de aparare.
2. Etapa hartuirii permanente a agresorului era continuarea luptei pentru hotar si
inceperea inca de la granitele tarii. Hartuirea se executa cu precadere de corpurile
cavaleriei usoare, care atacau continuu trupele inamice, mai ales in puncte obligate de
trecere, nimiceau detasamentele pradalnice, capturau coloanele de care cu provizii,
distrugeau podurile, incendiau noaptea tabara agresorului, capturau prizonieri,
comandanti inamici. Fortele destinate executarii hartuirii erau puse sub o comanda
unica. Ele se imparteau in 3-4 detasamente, fiecarui detasament revenindu-i timp de
24 de ore misiunea de hartuire.
Actiunea de hartuire se executa intr-o fasie larga, iar ca adancime, de la granita pana
la locul bataliei decisive. In aceasta fasie terenul era de-a dreptul pustiit. Asa s-au
petrecut lucrurile in 1330, cand oastea ungara a ajuns dupa o luna de zile de la
patrunderea pe teritoriul Tarii Romanesti, in fata cetatii de scaun a tarii, infometata;
asa a fost si in 1467 cand de la pasul Oituz pana la Baia, oastea lui Matei Corvin a
facut nu mai putin de 40 de zile; apoi aceiasi tactica s-a aplicat in anii 1475, 1476 si
1497, si exemplele ar putea continua.
Scopul principal care se urmarea in aceasta etapa consta in slabirea fortelor agresoare,
superioare numeric, in vederea echilibrarii sau chiar schimbarii raportului de forte. De
asemenea, se avea in vedere intarzierea cat mai mult a trupelor agresoare, creand
timpul necesar concentrarii fortelor proprii, alegerii locului bataliei decisive, iar pe
plan politico-diplomatic, incheierii unor aliante militare si asigurarii ajutorului in lupta
impotriva oastei invadatoare, sau, cel putin, blamarii agresorului.
Actiunea de hartuire isi propunea atragerea inamicului pe acele directii si in acele
zone unde terenul favoriza lupta trupelor proprii si dezavantaja pe inamic si, totodata,
se avea in vedere dirijarea fortelor acestuia catre locul bataliei decisive. O asemenea
tactica a fost aplicata cu succes de Mircea cel Batran in 1395, de Vlad Tepes in 1462,
de Stefan cel Mare in 1475, de Mihai Viteazul in 1595.
De asemenea, in perioada de hartuire se avea in vedere subminarea moralului fortelor
agresoare, semanarea neincrederii in posibilitatea victoriei, demoralizarea inamicului
prin infometare, lipsa de apa, teama de a fi lovit oricand; toate acestea culminau, nu de
putine ori, cu starnirea panicii in randurile oastei adverse, asa cum s-au petrecut
lucrurile si in batalia de la Sibiu din 22 martie 1442 sau in noaptea de 16-17 iunie
1462.
3. Etapa bataliei decisive constituia, de fapt, punctul culminant al oricarei campanii.
In vederea luptei decisive se faceau ample pregatiri: alegerea unui loc adecvat;
amenajarea acestuia etc. Spre exemplu, in batalia de la Posada din 1330, cat si in cea
din Codrii Cosminului (1497), s-au facut pregatiri minutioase (inchiderea defileului,
respectiv blocarea comunicatiei prin obstacole; taierea copacilor pentru a fi pravaliti
peste trupele inamicului); sau in 1475, la Vaslui, s-a amenajat o pozitie de aparare,
care, in conditiile nivelului de dezvoltare a tehnicii perioadei, a cerut un mare efort de
munca.
Batalia decisiva urmarea nimicirea gruparii principale a agresorului, fapt ce asigura
succesul intregii campanii si permitea trecerea la urmarirea generala a inamicului. De
obicei, voievozii pastrau rezerve in fruntea carora interveneau personal in lupta in
momentele decisive, cum s-a procedat in batalia de la Sibiu in 1442, la Vaslui in
1475.
In batalia decisiva se foloseau formele de manevra care duceau la rezultate
hotaratoare, functie de situatia creata, de teren, de valoarea fortelor de care dispuneau
domnitorii tarilor romane in momentul respectiv. In 1330 la Posada si in 1497 in
Codrii Cosminului au fost create ambuscade de mai proportii in care au fost nimicite
grupari importante ale agresorului. La Baia, in 1467 s-a adoptat procedeul nimicirii
fortelor principale ale agresorului prin executarea unei manevre invaluitoare,
combinata cu o lovitura frontala, care in final au culminat cu o incercuire de proportii,
soldata cu nimicirea aproape in intregime a ostirii lui Matei Corvin, iar la Calugareni
in 1595, lovitura decisiva s-a executat in flancul si spatele gruparii principale a lui
Sinan-pasa.
Atunci cand conditiile permiteau se folosea cu ingeniozitate inducerea in eroare a
inamicului, prin ample actiuni de inselare. Asa s-a procedat la Baia, in 1467 cand
orasul a fost initial incendiat in mai multe locuri, simultan, atacul decisiv fiind
executat cand cel putin o parte din trupele inamicului erau ocupate cu stingerea
incendiului, sau in 1475 la Vaslui, cand datorita semnalelor date de tobosarii si
trambitasii ascunsi in lunca Lipovatului, oastea otomana si-a indreptat actiunile in
directia respectiva si, astfel, flancul si spatele dispozitivului au fost expuse loviturilor
oastei moldovene;
4. Urmarirea resturilor trupelor invadatoare scapate din batalia decisiva avea drept
scop nimicirea completa a agresorului, astfel incat acesta nu mai avea posibilitatea ca
sa revina in campul tactic in vederea continuarii luptei. Urmarirea se executa pana la
alungarea din tara (sau nimicirea) resturilor fortelor adverse. Cateodata, urmarirea se
executa si dincolo de frontierele tarii, in teritoriul adversarului. Actiunile de urmarire
se executau in mare viteza, de regula, de catre cavaleria usoara. Asa s-au petrecut
lucrurile in 1467, 1497, cat si in 1595.
In afara nimicirii fortelor adverse, prin urmarire se avea in vedere eliberarea
prizonierilor si a populatiei luate in robie, cat si impiedicarea inamicului de a duce cu
el bunurile materiale pradate pe teritoriul Tarilor Romane. Actiunile de urmarire
directa se imbinau cu cele de urmarire paralela, asa cum a fost in anul 1595.
Urmarirea inamicului se executa continuu, zi si noapte, nedandu-i acestuia
posibilitatea sa-si revina, pana la alungarea din tara.
Actiunile de urmarire se executau intr-un ritm rapid (de exemplu, in 1476, trupele au
parcurs chiar 60 km pe zi), ceea ce asigura surprinderea trupelor in retragere si asa
aflate in deruta si, de obicei, se incheia odata cu eliberarea intregului teritoriu care
fusese cotropit in prima etapa a campaniei.
Ofensiva strategica
Actiunile ofensive desfasurate de ostile romane au avut loc in aceasta perioada cu
precadere in secolele al XV-lea si al XVI-lea. Astfel de actiuni au fost cele intreprinse
de Iancu de Hunedoara, intre care amintim: batalia din septembrie 1442 de pe
Ialomita; campania lunga desfasurata in toamna anului 1443 si iarna anului urmator.
De asemenea, campaniile purtate de ostile romane pentru a scapa de dominatia
otomana: cea din noiembrie 1473, incheiata prin cucerirea Bucurestiului si punerea
unui nou domnitor in Tara Romaneasca; aceea din mai-iunie 1481, pentru alungarea
lui Basarab cel Tanar, care trecuse de partea turcilor; campania din primavara anului
1574 desfasurata de Ioan-Voda si incheiata cu victoria sa la Jilistea; campania lui
Mihai Viteazul din toamna anului 1594 – primavara anului 1595, cand domnitorul
roman a infrant pe turci si tatari.
In cadrul ofensivei strategice includem si campaniile duse de Mihai Viteazul in
octombrie 1599 si in primavara anului 1600, care au permis realizarea primei uniri a
celor trei Tari Romane.
Acestea au fost razboaie drepte, avand in vedere scopul lor eliberator, dorinta legitima
a domnitorilor romani de a avea vecini aliati sau de a realiza un front comun
impotriva expansiunii straine, in special otomane.
Principalele etape al unei campanii ofensive erau:
1 – Etapa mobilizarii si concentrarii fortelor, in secret, de obicei in apropierea
frontierei cu tara impotriva careia urma sa se intreprinda actiunea ofensiva. Actiunea
mobilizarii si concentrarii fortelor era precedata de o intensa activitate diplomatica si
politica, atat pentru atingerea scopului propus, cat si pentru incheierea unor aliante
militare. Atunci cand concentrarea se executa in adancimea teritoriului – Mihai
Viteazul in octombrie 1599 – se executa un mars in mare viteza catre granita cu statul
pe teritoriul caruia urma sa se duca ofensiva;
2 – Etapa urmatoare consta in respingerea trupelor adverse aflate in acoperire pe
frontiera sau a unor detasamente destinate apararii unor directii favorabile ofensivei,
dupa care se executa marsul spre locul bataliei decisive. Marsul se desfasura precedat
de elemente de siguranta si cercetare. Totodata, se culegeau informatii de la iscoadele
trimise din timp pe teritoriul advers. Cand era posibil, se urmarea patrunderea prin
surprindere pe teritoriul advers, cu fortele principale grupate pe o singura directie;
3 – Etapa bataliei decisive consta in executarea atacului pe cat posibil prin
surprindere. La angajarea bataliei hotaratoare se avea in vedere adoptarea celor mai
favorabile procedee care sa asigure in scurt timp nimicirea unei parti a fortelor
adverse sau fortarea inamicului sa paraseasca in dezordine campul tactic. Astfel, in
batalia din iulie 1481, de la Rimnic, s-a adoptat ca procedeu incercuirea, care in scurt
timp a pus in deruta oastea lui Basarab cel Tanar (Tepelus), acesta pierzand tronul
tarii in favoarea protejatului domnitorului Moldovei, Vlad Calugarul, fiul lui Vlad
Tepes;
4 – Urmarirea, care se executa in scopul desavarsirii rezultatului bataliei decisive,
constituia o alta etapa a ofensivei strategice. Ea se executa viguros, pe mai multe
directii si intr-un ritm foarte ridicat. Principalele obiective ce trebuiau atinse in timpul
urmaririi constau in stapanirea cetatilor mai importante si a altor puncte nevralgice din
teritoriul adversarului, in scopul paralizarii oricaror incercari de a prelungi rezistenta
acestuia. In executarea urmaririi, realizarea surprinderii era un deziderat major.
Dupa incheierea razboiului (campaniei ofensive) si realizarea obiectivelor politice si
militare propuse, de regula, trupele care participasera la campanie reveneau pe
teritoriul propriei tari. Cand ofensiva se incheia cu succes, retragerea se executa dupa
o perioada de repaus, necesara refacerii trupelor , ingrijirii ranitilor etc. In cazul cand
ofensiva nu reusea, batalia decisiva fiind pierduta, se organiza retragerea, urmarindu-
se a se evita noi pierderi si ajungerea cat mai repede pe propriul teritoriu.
Asteptarea strategica constituia o alta forma a actiunilor strategice. Ea se adopta
atunci cand inca intentiile fortelor adverse nu erau descifrate, sau cand domnitorii
respectivi nu doreau sa-si descopere intentiile militare prematur. Avea un caracter
temporar si in principiu dura pana la lamurirea situatiei pe plan strategic. Dispozitivul
trupelor se compunea din pozitia fortelor principale, de regula, grupate intr-o zona
centrala, in masura sa intervina in timp scurt pe oricare din directiile amenintate si din
detasamente destinate executarii actiunilor de hartuire a inamicului sau supravegherii
actiunilor acestuia, dispuse pe directiile cele mai probabile ale actiunilor inamicului.
Asa s-a procedat in 1467, cand Stefan cel Mare si-a dispus oastea intr-un raion
imediat la sud-vest de Suceava, iar in 1476, pozitia de dispunere a trupelor a fost
initial la Iasi, ulterior la Barlad, iar in final pe valea Berheciului. In campania din
1594/1595, gruparea principala s-a dispus la Serpatesti. Dupa ce situatia se lamurea,
se trecea la aparare sau la ofensiva, moment in care asteptarea strategica inceta.
Contraofensiva in secolele studiate s-a practicat dupa ducerea unei ample aparari de
valoare strategica reusita, cand raportul de forte se schimba. Contraofensiva se
desfasura de obicei, pe mari adancimi si viza infrangerea, eventual pe parti, a
inamicului si izgonirea din tara a resturilor armatei dusmane. Asa s-au desfasurat
lucrurile in campania din 1476, cand, dupa batalia de la Razboieni, oastea Moldovei a
trecut la contraofensiva.
Manevra strategica a fost aplicata mai rar in secolele XIV si XV, mai des in secolul
XVI, desi in domeniul tactic era judicios si frecvent folosita. Exemple de folosire a
manevrei strategice pe directii interioare (din pozitia centrala) intalnim la Stefan cel
Mare in 1476, Ioan-Voda in 1574, Mihai Viteazul in campania din 1594/1595, iar
folosirea manevrei strategice pe directii exterioare o intalnim la Mihai Viteazul in
toamna anului 1599.
2.2. Tactica
Analiza principalelor batalii purtate de ostile romane in, secolele XIV-XVI
evidentiaza trasaturi specifice actiunilor militare si pe plan tactic.
Astfel formele de manevra erau variate, se intrebuintau in momentele oportune si prin
surprindere. Prin executarea formelor de manevra se urmarea lovirea flancului si a
spatelui gruparii respective (Vaslui 1475). Se practica cu succes lovitura frontala
combinata cu o manevra dublu invaluitoare, care viza si, de cele mai multe ori realiza
incercuirea fortelor adverse (Baia 1476), intr-o perioada cand armatele vest-europene
executau, de regula, lovituri cu precadere frontale, iar ostile otomane, dubla invaluire.
Intrebuintarea judicioasa a manevrei ducea la fractionarea si nimicirea pe parti a
inamicului (Codrii Cosminului, 1497).
Adoptarea dispozitivelor de lupta suple, elastice, lipsite de sablonism si rigiditate,
functie de caracteristicile terenului, valoarea inamicului si scopul urmarit asigurau
trupelor romane o mare manevrabilitate si posibilitatea executarii in timp scurt a
oricarei manevre. Gruparile de forte ce compuneau dispozitivele difereau, ca numar si
tarie, de la o batalie la alta.
Intrebuintarea justa a armelor, functie de caracteristicile, proprietatile si posibilitatile
acestora era o alta trasatura a tacticii ostilor romane. Pedestrimea constituia, in
aparare principala forta de rezistenta menita a produce pierderi cat mai mari
atacatorului, contribuind la istovirea fortelor acestuia, disocierea dispozitivului de atac
si, alaturi de celelalte arme, pregatea momentul decisiv pentru infrangerea agresorului.
In ofensiva, era destinata sa execute lovituri puternice in scopul dezorganizarii
dispozitivului aparatorului si alaturi de cavalerie, dupa ce arunca sageti numeroase
asupra adversarului, se avanta in lupta cu strigate menite a demoraliza inamicul.
Cavaleria executa misiuni de cercetare, hartuire si urmarire a inamicului; in batalie,
uneori lupta pe jos, cu subunitatile pedestre (Baia 1467); uneori atragea pe inamic in
capcana, simuland fuga din campul tactic, apoi descaleca pe neasteptate si primea pe
urmaritor cu o ploaie de sageti, dupa care trecea la urmarire, pe care o executa calare.
Cavaleria grea – vitejii – erau folositi cu precadere in momentele decisive ale
bataliei, fie pentru inclinarea balantei victoriei (Vaslui 1475), fie pentru ruperea luptei
si protejarea fortelor principale (Valea Alba, 1476).
Artileria, intrebuintata ca arma de sine statatoare era utilizata, mai ales, pentru
pregatirea atacului decisiv. In secolul al XV-lea, efectele ei erau mai ales de ordin
moral. In secolul urmator, Ioan-voda se remarca prin justa repartitie a artileriei pe
intreaga adancime a dispozitivului de lupta si gruparea ei in artilerie de sprijin
nemijlocit si de sprijin general. Se intrebuintau cu succes gurile de foc de artilerie –
cu precadere cele de calibru mare, atat pentru asaltul diferitelor cetati cat si pentru
apararea acestora (Hotin, Suceava in 1476 si 1497).
Alegerea, amenajarea si folosirea cu pricepere a terenului constituia una din
trasaturile principale ale tacticii ostilor romane care le-au adus numeroase succese.
Exemple clasice raman bataliile de la Posada din 1330, Rovine – 1395, Baia – 1467,
Vaslui – 1475, Calugareni – 1595 si exemplele ar putea continua.
Alegerea unor locuri favorabile urmareau: interzicerea agresorului de a beneficia de
superioritatea sa numerica (Vaslui, Valea Alba); fortarea trupelor inamice de a lupta
in dispozitive cu care nu erau obisnuite (Vaslui); crearea conditiilor favorabile
adoptarii celui mai adecvat procedeu de lupta; realizarea unor ambuscade de mari
proportii (in 1330); incercuirea fortelor agresoare (Baia, 1467); aplicarea formelor de
manevra indicate, prin lovirea flancului si spatelui gruparii respective (Vaslui, 1475);
lovitura frontala combinata cu o manevra dublu invaluitoare (Baia 1467).
Fortificatiile aduceau un aport insemnat in campaniile de aparare (1330, cetatea
Argesului). Apararea fortificatiilor permanente se baza pe rezistenta combinata cu
iesirile ofensive ale garnizoanei. Pierderea unor cetati importante avea repercusiuni
deosebite asupra sistemului general de aparare al tarii, cat si pe plan politico-militar.
Pierderea cetatilor Chilia si Cetatea Alba, in iulie-august 1484 determina pe Stefan cel
Mare (intre alte cauze) sa accepte pacea propusa de otomani in 1489.
Ostile romane foloseau si ceea ce numim azi, fortificatii de campanie. Se compuneau
din santuri, palisade, valuri de pamant, obstacole si baraje (Vaslui, Codrii Cosminului)
sau erau de tipul taberei intarite (Valea Alba).
Surprinderea si inducerea in eroare a gruparii adverse erau aplicate cu mare maiestrie
in campul tactic. Nu a existat campanie, batalie sau lupta cat de cat importanta in care
aceste principii sa nu fi fost aplicate.
Conducerea actiunilor de lupta reprezenta atributul domnitorului. Ea se realiza direct
de catre voievozii romani. In mobilizarea, concentrarea, dislocarea, angajarea si
manevra trupelor, domnitorul tarii era ajutat de catre o serie de dregatori, intre care
spatarul, banul, parcalabul, portarul etc.
Razboiul, campania si batalia se desfasurau dupa un plan general, care avea un
caracter unitar. In situatia ca actiunile se desfasurau in zone diferite sau pe directii
situate la mari distante una de cealalta, se constituiau unele grupari independente, a
caror comanda o exercita unul din dregatorii numiti de domnitor. Cetele, steagurile
etc. luptau sub comanda capitanilor lor sau a dregatorilor domnesti numiti in acest
scop. Boierii comandau ceata in fruntea carora participau la lupta.
Aprovizionarea trupelor. In secolele XIV-XVI, in cadrul ostilor romane nu intalnim
elemente de structura care sa se ocupe special cu problemele asigurarii materiale si
medicale a trupelor. In vederea duceri unei campanii, ostasii veneau in raioanele de
concentrare avand asupra lor alimentele necesare pentru 5-6 zile, timp suficient pentru
pregatirea si ducerea bataliei decisive. Ulterior, in cazul cand campania se prelungea,
mai ales prin executarea urmaririi si alungarii depline din tara a agresorului,
aprovizionarea se facea din zona, cat si din capturile luate de la inamic.
In concluzie, arta militara a ostilor romane in secolele analizate, s-a dezvoltat
continuu, potrivit conditiilor economice, sociale si politice existente in Tarile
Romane. Desi ostile romane erau separate in cele trei Tari Romane, arta militara
romaneasca a avut un caracter unitar.
Sus
BIBLIOGRAFIE
Atanasiu V – Mihai Viteazul – Campanii, Bucuresti, 1972;
Balcescu N. – Scrieri militare alese, Bucuresti, 1957;
Balcescu N. – Opere, vol. I, Bucuresti, 1974;
Constantinescu N., Mircea cel Batran, Bucuresti, 1974;
Iorga N. – Istoria armatei romanesti, Bucuresti, 1970;
* * * – Istoria militara a poporului roman, vol. I, Bucuresti,
1984; vol. II, Bucuresti, 1986;
* * * – Istoria militara a romanilor, Bucuresti, 1992;
Muresan C. – Iancu de Hunedoara, Bucuresti, 1968;
* * * – Oastea cea mare, Bucuresti, 1972;
Stoicescu N. – Vlad Tepes, Bucuresti, 1976.
CONSTITUIREA SI EVOLUTIA ARMATEI ROMANE MODERNE IN
PERIOADA 1821 – 1859
1. Contextul romanesc si european si nevoia de formare a armatei romane moderne
2. Factorul militar in renasterea nationala. Crearea si evolutia armatei romane moderne
1. Contextul romanesc si european si nevoia de formare a armatei romane moderne
Prin abolirea regimului fanariot si revenirea la domniile pamantene, Principatele
Romane dunarene incep sa se implice tot mai vizibil in evolutiile si desfasurarile de pe
continent, in confruntarile aprige dintre fortele nationale progresiste si cele
reactionare, absolutiste, grupate pe plan international in „ Sfanta Alianta" (Rusia,
Austria, Prusia, Anglia si Franta), interesate sa mentina ordinea si echilibrul european
impuse prin hotararile Congresului de la Viena (1815).
Societatea europeana inregistreaza pe plan economic impunerea doctrinei liberale,
proprie capitalismului, iar pe plan social, ideea de libertate cetateneasca, impusa de
burghezia in ascensiune, cat si necesitatea stergerii privilegiilor nobiliare si inlocuirea
lor cu relatii sociale noi. Principalele evenimente europene, dintre care miscarea
„ decembristilor" din Rusia (1825), revolutia franceza din 1830, miscarea de eliberare
a grecilor finalizata la 1830 prin recunoasterea independentei statului elen de catre
Turcia, insurectiile poloneze din 1830-1831 si apoi revolutia europeana de la 1848-
1849, au avut multiple implicatii si influente asupra tarilor romane. Apoi,
contradictiile dintre marile puteri, generatoare de conflicte si razboaie prelungite,
precum razboiul ruso-turc din 1828-1829 sau razboiul Crimeei (1853-1856), ambele
pentru dominatia economica si politico-militara in Balcani, Stramtorii si Marea
Neagra, in care au fost angrenate si forte inarmate ale tarilor romane, au insemnat ani
grei de ocupatie (1829-1834; 1848-1851 si 1853-1857) cu implicatii negative asupra
dezvoltarii tarilor romane.
Rusia si-a continuat si-n aceasta perioada politica balcanica de presiune asupra Portii
otomane si de sprijinire a miscarilor de eliberare nationala, prin care isi masca
adevaratele intentii, fapt care ii ingaduia un amestec direct in afacerile din zona.
Astfel, Rusia va sustine cauza grecilor, cat si pe cea a sarbilor sau romanilor. In
Conventia de la Akkerman (1826) ea a impus Turciei clauze favorabile Principatelor
Romane si Serbiei, ceea ce individualiza problema romaneasca in relatiile politice
europene. Destul de devreme dupa ocupatia militara din 1821-1822, principatele devin
iarasi, din aprilie 1828, teatrul de operatii ruso-otomane, care duc la o noua
administratie militara sub comanda generalului F.P.Pahlen, si de data aceasta, razboiul
ruso-turc a angajat si detasamente de voluntari romani, dintre care s-au distins
pandurii olteni condusi de polcovnicul Ioan Solomon si capitanul Gheorghe Magheru
(luptele de la Cioroiu, Bailesti, Calafat, Golenti, Catanele, Izvoarele, Cerneti, Ciresu
etc.). Tratatul de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) a reluat si amplificat prevederi
ale actelor anterioare, dand expresie cererilor formulate de romani dupa 1821. Astfel
el stabilea granita cu Turcia pe talvegul Dunarii, desfiinta raialele otomane din nordul
fluviului (Turnu, Giurgiu si Braila) si restituia aceste teritorii principatelor, reconfirma
domniile pamantene pe viata, deplina autonomie administrativa, desfiintarea obligatiei
de a aproviziona Poarta, abolindu-se monopolul economic al acesteia, deplina libertate
a comertului etc. Ca urmare a acestui tratat si a noului raport de forte in zona,
elaborarea si promulgarea „ regulamentelor organice" in 1830-1831, veritabile
constitutii ale principatelor (recunoscute de Poarta Otomana abia in 1834), s-a efectuat
sub controlul direct al Rusiei, care, si dupa retragerea trupelor sale in 1834, va
interveni deseori chiar violent in treburile interne ale acestora. Protectoratul tarist a
afectat si viata politica sau activitatea domnitorilor, numiti si nu alesi in cele doua
principate. Ascendentul politic al Rusiei asupra Principatelor in raport cu puterea
suzerana, Imperiul Otoman, avea sa dureze peste doua decenii.
Interventia „ jandarmului Europei", trupele tariste, alaturi si in sprijinul celor otomane
si austriece, si infrangerea revolutiei romane din 1848-1849, au condus la o noua
ocupatie militara (rusa si otomana) a principatelor, prelungita prin Conventia de la
Balta Liman (1849 pana in 1851, care prin comisarii extraordinari ai puterilor
suzerana si protectoare, a afectat sever autonomia tarilor romane.
Un nou regim exceptional de ocupatie militara avea sa se instaureze in principate din
iunie 1853, cand armatele ruse au reintrat pe teritoriul Moldovei si Tarii Romanesti si
au declansat ostilitatile ruso-otomane (octombrie 1853). Principatele au trebuit sa
asigure mai intai aprovizionarea si cazarea trupelor ruse iar subunitatile militare
romanesti au fost obligate sa faca paza unor depozite de alimente, furaje si munitii, a
sigurantei comunicatiilor in folosul trupelor tariste, cat si sa participe la operatii
militare propriu zise. Bateriile de artilerie au fost silite sa ia parte la luptele de la Gura
Ialomitei, Silistra, Harsova si Macin; partial, flotila munteana (3 vase) a fost
incorporata in flota rusa si folosita in operatiile de pe Dunare; o serie de unitati
permanente si trupe teritoriale au luptat alaturi de rusi la Calafat, Maglavit, Cetate,
Bailesti, Oltenita, Giurgiu si in jurul Silistrei. Mai mult, la retragerea din 1854 a
armatei ruse, au fost capturate si expediate in Rusia bateriile de artilerie romanesti, ca
si unele salupe canoniere, incercandu-se si atragerea de unitati militare romanesti in
conflictul armat care-si muta teatrul de operatii in Crimeea. Locul armatei ruse de
ocupatie avea sa fie luat de trupele otomane si apoi de cele austriece. Si Curtea de la
Viena ca si cea de la Petersburg, viza cuprinderea celor doua principate romane in
sistemul politic, economic, cultural si militar al Imperiului Habsburgic in scopul
limitarii expansiunii rusesti si eliminarii prezentei otomane in sud-estul Europei. In
acelasi timp se dorea anihilarea miscarilor nationale de eliberare a romanilor.
Sfarsitul razboiului Crimeei si pacea de la Paris din martie 1856, au scos Principatele
Romane de sub protectoratul amenintator al Rusiei, ele trecand sub garantia colectiva
a celor sapte puteri europene invingatoare – Imperiul Otoman, ramas putere suzerana,
Rusia, Austria, Franta, Prusia, Anglia si Sardinia. Rusia era obligata sa inapoieze
Moldovei judetele Cahul, Ismail si Bolgrad din sudul Basarabiei, incorporate in 1812.
Congresul de pace s-a pronuntat si in favoarea consultarii vointei populare privind
viitorul statut al celor doua principate. Tarile romane, prin bogatele resurse si prin
pozitia strategica a acestora, alcatuiau o componenta importanta a „ problemei
orientale", iar prin eforturile cercurilor politice patriotice romanesti, de afirmare a
dreptului la o viata proprie, suverana, insasi lumea europeana a realizat ca pentru
consolidarea echilibrului in sud-estul continentului era necesar sa fie recunoscute si
garantate aceste drepturi.
Ca urmare a prevederilor tratatului, in toamna anului 1857, s-au intrunit la Bucuresti
si la Iasi doua Adunari ad-hoc, larg reprezentate, pentru ca romanii sa fie consultati in
legatura cu dorintele lor. Adunarile ad-hoc s-au pronuntat energic pentru respectarea
autonomiei si unirea intr-un sigur stat cu numele de Romania, avand o pozitie de
neutralitate in raporturile internationale. Conventia de la Paris din august 1858 refuza
unirea politica in forma dorita de romani si accepta doar constituirea unei uniuni sub
numele de „ Principatele Unite ale Moldovei si Tarii Romanesti", cu doi domnitori
alesi, doua adunari legislative, doua ostiri si doar o comisie centrala la Focsani,
insarcinata cu elaborarea legilor comune.
Uzand insa cu dibacie de contradictiile dintre marile puteri, luptand cu perseverenta si
curaj, romanii aveau sa puna Europa in fata faptului implinit – faurirea statului
national roman modern.
Sus
2. Factorul militar in renasterea nationala. Crearea si evolutia armatei romane
moderne
Miscarea de emancipare a romanilor, sincrona procesului de dezvoltare istorica a
tarilor europene, inregistreaza dupa 1821, un salt calitativ. Se nasc programe de lupta
proprii, influentate de gandirea progresista europeana, si se actioneaza tot mai
organizat pentru recunoasterea drepturilor fundamentale la libertate nationala si
sociala. Revenirea la domniile pamantene a permis o anumita intarire a conducerii
statale si initierea unor reforme „ de sus in jos" menite sa invioreze si sa modernizeze
economia si viata publica.
In acest context, reorganizarea armatelor romane si asezarea lor pe temeiuri moderne
devenise o necesitate obiectiva. Noua armata urma sa asigure apararea fiintei si vetrei
romanesti in fata amenintarilor externe, sa concure la implinirea aspiratiilor de
progres, unitate si independenta, obiective fundamentale ale programului national,
alimentat de ideologia daco-romanismului. Revolutia lui Tudor dovedise ca existau
conditii pentru configurarea unei armate care sa aiba un pronuntat caracter romanesc,
in care spiritul de corp si al apartenentei de teritoriu si neam sa fie constientizat in
masa larga a ostenilor. „ Romanismul – avea sa sublinieze N.Balcescu – nu se va
putea dezvolta si scapa de atatia vrasmasi ce-l apasa, pana cand ambele principate
(Moldova si Tara Romaneasca ) nu vor fi libere si nu vor organiza puterea lor
armata".
Revolutia si urmarile ei au impus concluzia ca trebuie sa se creeze un organism militar
format din unitati permanente si formatiuni teritoriale traditionale, structuri prin care
sa se poata face o mai mare mobilizare de efective si o instruire corespunzatoare a
acestora. Bogatele traditii militare romanesti, intemeiate pe ridicarea la lupta a
poporului impotriva inamicului, care coincidea cu conceptul contemporan al „ natiunii
inarmate", pus in practica de revolutia franceza si de Prusia in razboiul
antinapoleonian, se vor constitui in temelia tuturor proiectelor de reorganizare si
intarire militara ale romanilor. In epoca s-au pronuntat numeroase proiecte, memorii si
planuri, pornind de la aceste principii, si conferind institutiei militare misiuni
determinate de evolutia tarii si de cerintele programului ei de emancipare. Se remarca
memoriile si proiectele de reorganizare a „ carvunarilor" din Moldova. Principalul
reprezentant al curentului, Ionita Tautul, reflecta in optiunile lui influenta spiritului
revolutionar francez asupra unei generatii care-si avusese propria revolutie. In 1824
Tautul aprecia ca „ a ne pazi noi singuri tara, este a fi un stat insemnat; iar in a ne o
pazi altii este a fi un norod din cele de clasurile de jos", formula expresiva de
evidentiere a raportului dintre armata proprie, suveranitatea nationala si statutul
international al tarii. El cerea apoi o „ militie permanenta, platita din buget", adica
„ un numar de oameni inarmati, cati se vor socoti indestui spre paza marginilor si
inlauntrul locului". In Tara Romaneasca Simion Marcovici vorbeste despre „ o armie
nationala indestula spre a apara patria de orice primejdie", o armata care sa se ridice la
efectivul de 25.000 de oameni si minimum 25 de nave pentru flotila militara de
Dunare.
Primii domni pamanteni, Ionita Sandu Sturza in Moldova si Grigore Ghica in Tara
Romaneasca, au incercat sa transpuna in realitate aceasta indrazneata aspiratie
nationala si, dupa retragerea soldatilor otomani din Moldova, domnul de la Iasi a
cautat sa infiinteze niste detasamente de osteni romani, iar la Bucuresti, prin 1826, se
spera sa se obtina permisiunea pentru organizarea unui corp de 10.000 de soldati.
Toate incercarile au fost compromise de opozitia drastica a Portii.
Abia dupa infrangerea Turciei in razboiul ruso-turc din 1828-1829, Poarta a admis
crearea unor forte militare permanente in tarile romane. Actul aditional si dezvoltator
al articolului 5 din tratatul de pace de la Adrianopol, care a pus capat razboiului,
prevedea urmatoarele referinte la armata Principatelor: „ Pentru slujba carantinelor si
pentru privigherea siguritatii sectoarelor si pentru pazirea bunei oranduieli in orase si
campie, precum si pentru implinirea pravilelor si a reglementurilor, ocarmuirea
fiescaruia Principat va putea tine cea mai neaparat trebuincioasa suma de paznici
intrarmati pentru toate aceste slujbe…Numarul si tinerea acestei militii vor fi puse in
oranduiala din partea domnilor, intru osoglasuirea cu divanele lor, si vor fi intemeiate
pe cele mai inaintate pilde vechi". Acesta a fost temeiul juridic al edificarii armatei
romane moderne, numita in epoca „ straja pamanteana" sau „ militia nationala".
Dincolo de intentiile Rusiei, care sprijinise acest act, de a intari potentialul militar
antiotoman, recunoasterea dreptului Principatelor de a avea o putere armata reprezenta
o considerabila victorie politica a miscarii nationale romanesti. Remodelarea fortelor
armate romanesti, considera N. Iorga, nu a fot o „ simpla masura administrativa sau
politica", ci ea a rezultat din „ cerintele….sufletului romanesc….Armata noastra e un
act de vointa al intregului popor si marea ei valoarea morala vine de aici".
In baza prevederilor Tratatului de la Adrianopol, la 30 aprilie 1830 s-a hotarat
„ formaruirea in Valahia a 6 batalioane pedestrime si 6 escadroane calarime a strajii
pamantenesti". Din aceste forte au fost create trei regimente mixte. In acelasi timp au
luat fiinta in Moldova un batalion de infanterie si un escadron de cavalerie din care s-a
infiintat primul regiment mixt cu garnizoana la Iasi.
Actiunea de constituire a primelor unitati militare a premers legiferarea propriu-zisa,
profitandu-se de existenta unor formatiuni militare de tipul „ slujitorilor",
„ pandurilor", „ dorobantilor" sau „ plaiesilor", care functionand anterior a favorizat
rapida constituire a noilor corpuri de oaste. Recrutarea, constituirea si apoi defilarea
primelor unitati de lupta la Bucuresti si Iasi au pricinuit „ mare bucurie la tot omul in
a carui vine circuleaza sange romanesc" consemneaza presa vremii. „ Tot romanul
parca-si vede natia sa renascandu-se din insati infruntata molesie si degeneratie in care
o adusese intrigile straine" – nota „ Curierul romanesc". In privinta recrutarii „ toata
tinerimea din toate unghiurile tarei si din toate clasele societatei alerga a se pune sub
drapelele noilor organizatiuni ale strajei pamantesti". Satisfactia cu care opinia
publica, masele, populare au primit vestea fauririi primelor unitati militare era
expresia rolului de insemnatate istorica ce se atribuia armatei in cadrul procesului mai
larg de emancipare sociala si nationala a poporului roman.
Prin clauzele tratatului de la Adrianopol se impunea ca doua comisii in Principate sa
definitiveze proiectele de regulamente ostasesti. Aceste proiecte au fost discutate si
aprobate de adunarile obstesti in anul 1831 sub denumirile de Regulamentul ostasesc
pentru militia pamanteana a Principatului Valahiei si Regulamentul pentru
militia nationala a Moldovei. Ele au fost inglobate separat in Regulamente organice
ale celor doua Principate. Ele prevedeau dispozitii amanuntite in privinta atributiilor,
organizarii, recrutarii, dotarii si instruirii trupelor nou constituite.
Misiunile fortelor armate nou create erau exclusiv administrative si politienesti,
vizand paza granitelor, a carantinelor, vamilor si salinelor, asigurarea serviciului de
garnizoana, a serviciului de politie in orase si judete, acordarea de ajutor in strangerea
darilor.
Structurile nou organizate cuprindeau doua mari corpuri: armata
permanenta si armata teritoriala, ultima destinata sa execute acele servicii ce
depaseau posibilitatile de cuprindere a celei dintai. Armata permanenta era formata, in
fiecare principat, numai din trupe de infanterie si cavalerie. In Tara Romaneasca, cei
4.673 de militari au fost grupati in trei regimente mixte de infanterie si cavalerie iar in
Moldova cei numai 1.129 ostasi au alcatuit un singur regiment mixt. Se permitea sa se
mareasca doar numarul ostasilor, in limita alocatiilor bugetare, deci nu numarul
unitatilor si subunitatilor.
Recrutarea militarilor s-a facut dintre birnicii satelor, pamanteni, prin conscriptie si
prin voluntariat. Ofiterii proveneau la inceput dintre boieri, ale caror ranguri boieresti
au fost echivalate cu grade militare. Dotarea s-a facut cu pusti cu cremene, de 18 mm
pentru infanterie si pistoale, sabii si lanci pentru cavalerie. Instructia era adecvata
misiunilor fixate trupelor si se rezuma la insusirea deprinderilor individuale, a
instructiei de front, a tragerii cu arma si a serviciului de garnizoana. Regulamentele
ostasesti au mai stabilit uniforma si dislocarea fortelor pe teritoriul ambelor principate,
bugetul militar pe anii 1831-1835, a adoptat primele masuri de justitie militara si de
definire a misiunii pompierilor.
Limitele cantitative si organizatorice impuse pentru armata permanenta au impus
constituirea si dezvoltarea de trupe auxiliare nepermanente, cu un caracter popular
distinctiv: dorobantii, potecasii si cordasii in Tara Romaneasca, slujitorii si plaiesii in
Moldova. Organizarea acestor trupe s-a definitivat prin legea din 1832. Ca efective,
formatiunile teritoriale erau mult mai numeroase in Tara Romaneasca decat in
Moldova, disproportie mentinuta de Rusia, interesata ca fortele moldovene sa fie
simbolice pentru a n-o incomoda in politica sa la gurile Dunarii si in Balcani. O
armata mai numeroasa, credea Rusia, putea fi aliata la nevoie impotriva turcilor.
Se mai stabileau ca surse ale corpului de cadre, pe langa clasa boiereasca, desemnarea
de ofiteri si subofiteri din randurile capitanilor de panduri si voluntari si trecerea unor
cadre de origine romana din alte armate in armata romana. A fost fixata o ierarhie
militara, similara armatelor europene: ofiteri inferiori – sublocotenentul (proparcic),
locotenentul (parucic) si capitanul; ofiteri superiori – maiorul si colonelul
(polcovnic). Inaintarea in grad se face exclusiv pe baza vechimii in serviciu, luandu-se
in calcul si meritele in serviciu. Ofiterii aveau obligatia sa serveasca minimum trei
ani, dupa care la cerere puteau parasi cariera militara, beneficiind de asimilarea
gradului militar cu rangul „ politicesc" corespunzator. Solda era trimestriala iar la
sfarsitul carierei se primea o pensie, variind dupa numarul anilor prestati.
Ca dotare si echipare: infanteria primea pusti cu baioneta, subofiterii avand tesace
(sabii scurte) in timp ca cavaleria dispunea de pistoale, sabii si sulite (lanci).
Echipamentul si subzistenta erau asigurate de stat iar la iesirea din serviciu cavaleristii
primeau uniforma si calul.
Structura si misiunile organismului militar creat in tarile romane la 1830 erau marcate
de unele carente: inexistenta organelor centrale de conducere si administrare a armatei
(minister, stat major etc.); inexistenta unei arme de baza – artileria; insuficienta si
modesta pregatire militara a cadrelor ofiteresti, lipsa unor rezerve instruite, neexistand
o armata de rezerva, lipsa logisticii; organizarea mixta a regimentelor (infanterie si
cavalerie), marea imprastiere a trupelor pe teritoriu; misiunile preponderent
politienesti ale armatei si disciplina dura.
Actiunea de organizare a organismului militar romanesc in anii 1830-1832 a constituit
un moment de referinta in efortul poporului roman pentru recastigarea drepturilor sale
legitime la unitate si independenta, in conditiile unui sever control otomano-tarist,
evitand transformarea armatei intr-un auxiliar al uneia sau alteia dintre cele doua
imperii, ostirea romana dobandind o individualitate distincta.
Desi modesta ca proportii, aceasta armata prefigura de la inceput puternicul scut de
aparare de care tarile romane aveau nevoie si se straduiau sa-l aiba.
Dupa constituire, in deceniile urmatoare, organismul militar romanesc a evaluat si s-a
adaptat cerintelor epocii, ale societatii moderne in plina ascensiune. Incepand din
1834 se constituiau organele centrale care sa asigure conducerea si administratia
trupelor, cum sunt: Stabul ostirii (statul major), Dejurstva (administratia centrala,
viitorul minister de razboi), Stabul domnesc sau sfatul ostasesc, cu rol consultativ. Din
1835, in Tara Romaneasca, se incearca alcatuirea primului regiment de cavalerie, din
cele sase escadroane existente in structura regimentelor mixte, actiune respinsa
ulterior de puterea suzerana si posibila doar la 1856, cand se creeaza practic primul
regiment de cavalerie. Regimentele s-au restructurat in 1842, marindu-si efectivele. In
anul urmator efectivele cresc cu inca 1.930 de militari pentru paza Dunarii amenintata
de „ rascoalele bulgarilor", in fapt o manifestare a vointei de neatarnare a Tara
Romanesti. Si-n Moldova efectivele infanteriei cresteau cu 872 militari, care formau
inca un batalion cu 4 companii.
Intemeierea artileriei romane moderne s-a produs la 1843, cand cele patru tunuri de 94
mm, primite de la sultan, au format prima baterie independenta. In anul 1846 s-a creat
si in Moldova o baterie cu sase tunuri. Specialistii in artilerie, ofiteri si servanti, au
fost formati la inceput in Rusia.
Inceputurile marinei fluviale se situeaza prin anii 1834-1836, cand s-a obtinut
libertatea de navigatie pe Dunare sub pavilion romanesc, s-au organizat fortele de
politie si paza fluviala si au inceput lucrarile la primele constructii navale. In mai
1843 era lansata la apa prima nava romaneasca, Emma, realizata la Galati, dotata cu
un mortier de 123 si patru tunuri de 76 mm. In 1845 flotila Tarii Romanesti mai
primea in organica trei salupe – canoniere, dotate cu tunuri de 75 si 60 mm.
Primele subunitati de pompieri apar la Bucuresti (1832) si apoi la Iasi (1835), cu 150,
respectiv, 105 militari din armata permanenta. Incepand cu 1844, cand se organizeaza
pe companii (roata), pompierii intra in compunerea fortelor permanente.
In domeniul logisticii armatei apar primele subunitati de asigurare materiala si se
construiesc primele spitale de profil la Iasi, Bucuresti, Craiova etc. Se stabilesc
primele reglementari de justitie militara. Se creeaza invatamantul militar prin aparitia
scolilor elementare ostasesti in anii 1833 – 1839 in Tara Romaneasca, apoi si in
Moldova, in 1845, a unor cursuri de pregatire fizica, a „ cursului enciclopedic" pentru
ofiteri si cadeti la Iasi (1846) si a scolii militare la Bucuresti in septembrie 1847. In
pregatirea cadrelor medicale, din 1830, functiona scoala de felceri, iar din 1841
„ scoala de mica chirurgie", pe langa Spitalul „ Coltea". In 1846 s-a creat, la Iasi,
prima biblioteca militara.
Dotarea armatei cu material de razboi intra, de asemenea, in preocuparile tarilor
romane. Sursa de aprovizionare este importul. Se importa pusti cu cremene, modele
1826, neghintuite, calibru 17,78 din Rusia. Cavaleria se doteaza cu pistoale 19 mm,
model 1831, cu sabii si lanci, dar si cu carabine cu capse tot din Rusia. Din Austria se
cumpara sabii, model nou. Tunurile de camp sunt de provenienta otomana, iar cele de
pe nave sunt comandate la Torino, in Italia. Desigur, importurile nu puteau asigura pe
deplin nevoile armatei, dar permiteau ca trupele permanente sa-si poata executa
serviciul in conditii bune.
Armata nepermanenta de factura teritorial populara – dorobantii,
cordasii si potecasii in Tara Romaneasca, slujitorii si plaiesii in Moldova, care
constituiau o numeroasa rezerva nationala, au cunoscut o evolutie semnificativa. Ei
erau recrutati dintre taranii birnici, in schimbul scutirii de unele obligatii fata de stat,
prin sistemul alternarii indatoririlor militare cu muncile agricole, ceea ce implica niste
costuri mai reduse pentru intretinerea acestor corpuri. La inceput au fost subordonate
autoritatilor administrative locale, iar mai tarziu departamentului ostasesc si erau
intretinute de stat.
In Transilvania, cu misiuni asemanatoare formatiunilor teritoriale, functionau
regimentele de granita. In Banat erau trei regimente graniceresti incadrate separat cu
tarani-ostasi romani (Regimentul nr. 13 de la Caransebes), sarbi si colonisti germani.
Mai existau regimentele de granita romanesti nr. 1 de la Orlat, dislocat intre Tara
Hategului si Tara Barsei, si nr. 2 de la Nasaud, in tinutul Bistritei. In Bucovina,
romanii erau inrolati in cele doua batalioane de granita create inainte de 1840.
Formatiunile militare populare isi vor confirma rolul in revolutia de la 1848-1849,
ceea ce va valida optiunea puterii politice pentru aceste forte. „ Speranta noastra este
dar in organizarea rezervelor nationale", spunea N. Balcescu, fondatorul gandirii
militare romanesti moderne, in lucrarea sa „ Puterea armata si arta militara de la
intemeierea Principatului Valahiei pana acum" si continua: „ Puterea statului nu sta in
armata activa, ci in rezervele nationale; acest adevar acum este indeobste simtit si
toate puterile Europei si-au organizat rezervele lor: Franta gardele nationale, Austria,
Prusia si toata Germania, Elvetia, Lanvera si armata indelta, si Rusia, coloniile
militare".
Interventia straina si inabusirea revolutiei, de la 1848-1849 si noua perioada de
ocupatia straina, au determinat o dezorganizare vremelnica a fortelor armate
romanesti, au franat cursul dezvoltarii puterii armate. Neoabsolutismul hasburgic a
trecut la masuri represive in Transilvania, a desfiintat ostirea revolutionara romana iar
din 1851 si regimentele de granita, acele centre importante ale miscarii de emancipare
a romanilor, ale ideii „ daco-romanismului". Aceasta masura – remarca G. Barit –
„ a lovit in modul cel mai dureros nu numai populatiunea romaneasca militarizata, ci
pe toti locuitorii de nationalitate romana din Transilvania".
Desi sub ocupatie, noii domni romani instalati pe o perioada de sapte ani pe tronurile
Principatelor – Barbu Stirbei, in Muntenia si Grigore Ghica in Moldova, aveau sa
duca o politica prudenta pentru a anihila tendintele imperiilor vecine de a-si
subordona fortele armate romanesti, reusind sa dinamizeze evolutia organismului
militar in concordanta cu intregul proces de innoire si modernizare.
Armata permanenta, peste interdictiile impuse din afara, a evoluat ca un element
distinct, sporindu-si structura organizatorica a armelor si serviciilor.
Daca infanteria din Tara Romaneasca a continuat sa fiinteze in cele trei regimente, a
cate doua batalioane, a cate patru companii, in Moldova s-a realizat desprinderea
infanteriei de cavalerie (1851) si dezvoltarea separata a acestora. In 1856 celor doua
batalioane de infanterie din Moldova li s-a mai adaugat unul; in 1857 s-a creat o
companie de tiraliori iar in 1858 infanteria din Moldova a ajuns sa aiba doua
regimente: unul de vanatori, alcatuit din doua batalioane si un regiment de muschetari
– cel vechi-constituit din trei batalioane. Cavaleria si-a amplificat si ea structurile: in
Tara Romaneasca cele sase escadroane s-au desprins de infanterie si in 1856 au
constituit primul regiment numit Regimentul I rosiori, iar in Moldova, prin crearea
inca a unui escadron, s-a constituit „ divizionul de lancieri". Artileria s-a bucurat de o
atentie deosebita din partea domnitorilor. Barbu Stirbei a reorganizat in 1850 artileria
munteana intr-o baterie pedestra cu sase tunuri de 119 mm si doua obuziere de 147
mm si o semibaterie de artilerie „ calareata" cu patru piese de 94 mm. In Moldova,
Grigore Ghica a creat in 1849 o baterie cu sase piese de 94 mm. Dar in 1854, prin
confiscarea pieselor de catre rusi, bateria a fost desfiintata. Artileria s-a refacut prin
recuperarea materialului, cat si prin achizitionarea de piese noi in ambele principate
pana in 1859. In 1857 Moldova a achizitionat o baterie completa din Austria, pe sase
piese de 94,4 mm si doua obuziere de 149 mm. Au aparut si primele ateliere –
depozit, viitoarele stabilimente ale artileriei, pentru intretinerea si repararea
armamentului si fabricarea pulberilor.
Flotila s-a consolidat si ea ca o arma distincta. In 1850 s-a constituit o comanda
separata pentru cele trei salupe canoniere. Ele asigurau paza fluviala si a porturilor. In
razboiul Crimeii, doua vase au fost confiscate si utilizate de rusi in misiuni pe Dunare,
apoi au fost restituite. Au aparut primele elemente ale armei geniului. In 1858, la
Bucuresti, s-a creat un „ mic corp de jeni", compus din ofiteri romani formati la
Viena, cu misiunea de a intocmi primele lucrari topografice din tara. S-a acordat
atentie organizarii justitiei militare, cat si serviciului sanitar. Au fost construite noi
spitale si infirmerii, dotate cu medicamente si inventarul necesar; incadrarea cu
personal calificat s-a imbunatatit prin crearea in 1857 a scolii nationale de medicina si
farmacie din Bucuresti. Tot in 1857, in Moldova, s-a creat „ o sectie de intendenta
militara".
Privind inzestrarea cu armament si munitie, in ciuda conjuncturii nefavorabile din acei
ani, s-au facut totusi achizitii de armament cu caracteristici tehnico-tactice superioare,
introdus si-n alte armate europene, printre care armele cu percutie (cu capse), cu
tragere mai rapida decat cele cu cremene; treptat armele de provenienta ruseasca au
fost inlocuite cu pusti, carabine si pistoale cu capse, sabii si sulite importate din vest.
Piesele de artilerie erau din bronz, neghintuite si cu incarcare pe la gura tevii.
Instructia trupelor a evoluat, facandu-se dupa regulamente distincte pe arme, traduse
sau adaptate realitatii militare nationale. Pregatirea se face prin manevre si tabere de
concentrare si instructie. Invatamantul militar a inregistrat progrese in pregatirea
cadrelor. Scoala militara de la Bucuresti a fost reorganizata in 1849, dand in 1856
prima promotie de ofiteri. La Iasi s-a deschis o scoala militara similara care a scos
prima promotie in 1861. In domeniul medicinei si farmaciei, scoala sanitara a lui
Carol Davila a fost recunoscuta si in Occident. S-a continuat trimiterea tinerilor la
scolile militare din strainatate, ceea ce a favorizat contactele cu evolutia artei si
tehnicii militare europene.
Pana in 1859 armata permanenta, refacuta si modernizata, si-a marit numarul de
unitati, si-a intemeiat invatamantul militar, si-a elaborat si aplicat primele
regulamente, a desfasurat exercitii si aplicatii tactice, si-a imbogatit si modernizat
dotarea, prin introducerea armelor cu percutie si cu mai mare cadenta de tragere.
Au continuat sa fiinteze si sa se dezvolte, ca a doua componenta a puterii militare,
formatiunile militare teritoriale. Prin remodelare, ele s-au apropiat ca structura, dotare,
instruire etc. de trupele permanente. Ele au preluat o parte din sarcinile administrative
si de paza ale trupelor permanente. Din 1850 dorobantii de judete, cordasii si potecasii
au fost transformati, intr-un regiment de jandarmi. Aceste trupe teritoriale continuau
sa fie intretinute de administratiile locale si de stat, uzand de sistemul cu
schimbul intre perioadele de activitate si cele de lasare la vatra, cu exceptia
jandarmilor. Aceste trupe teritoriale vor reprezenta cadrul organizatoric de instruire
militara a maselor.
Concluzii: Perioada regulamentara reprezinta o etapa de tranzitie spre o adevarata
armata nationala, o etapa in care traditia s-a impletit cu modernul, cu noul atat la
nivelul central cat si la nivelul instruirii trupelor;
- evolutia armatei romane a fost posibila datorita politicii abile promovate de puterea
politica din Principate, sprijinita de fortele progresiste;
- se constata largirea si precizarea mai exacta a atributiunilor organelor de conducere a
ostirii; sporeste si se diversifica numarul unitatilor si subunitatilor al efectivelor astfel
incat in ajunul Unirii Principatelor, efectivele ambelor principate se ridicau la 26.000
de militari (19. 852 Tara Romaneasca si 7.052 in Moldova);
- regulamentele militare asemanatoare au facut ca instructia trupelor sa aiba
numeroase elemente comune, ceea ce va favoriza viitoarea unificare;
- introducerea manevrelor interarme din 1851 prilejuieste adancirea pregatirii
trupelor,
- s-a actionat si pentru asimilarea experientei altor state si armate;
- s-a accentuat implicarea armatei in viata social-politica a societatii romanesti;
prezenta multor cadre in societatile si comitetele patriotice ale epocii (Fratia, 1843,
Partida Nationala etc.), participarea lor la elaborarea si propaganda programelor
democratice si revolutionare din cadrul revolutiei de la 1848-1849 reprezinta o
realitate de ne contestat. Astfel militarii romani s-au integrat efortului general vizand
infaptuirea statului national roman modern, si-au dat adeziunea la programul unionist
si au furnizat pe conducatorii si militantii miscarii de eliberare nationala.
Sus
Bibliografie
* * * – Istoria militara a poporului roman, vol. IV; Bucuresti,
1989,
Gh. Platon – Istoria moderna a Romaniei, Bucuresti, 1985.
Apostol Stan – Renasterea armatei nationale, Craiova, 1979;
Carol Gollner – Regimentele graniceresti din Transilvania, 1764-
1851, Bucuresti, 1973;
* * * – Contributii la istoria invatamantului militar in Romania,
vol. I; Perioada 1830 – 1900, Bucuresti, 1972;
C. Cazanisteanu, M. Cucu, E. Popescu – Aspecte militare ale
revolutiei 1848 in Tara Romaneasca, Bucuresti, 1968;
Col. Leonida Loghin, col. C. Ucrain, – Aspecte militare ale
revolutiei din 1848-1849 in Transilvania, Bucuresti, 1970;
Silviu Dragomir – Avram Iancu, ed. a II-a, Bucuresti, 1968.
EVOLUTIA ORGANISMULUI MILITAR ROMANESC IN PERIOADA 1859-
1877
1. "Renasterea militara nationala" din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza
2. Evolutia puterii militare romanesti sub Carol I pana la razboiul de independenta
3. Forme de pregatire militara a populatiei
1. "Renasterea militara nationala" din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza
Ideal si coordonata fundamentala a istoriei romanilor, incununare a procesului legic de
formare si afirmare tot mai puternica a constiintei nationale si a vointei maselor largi
populare de a se sti laolalta in cadrul frontierelor unuia si aceluiasi stat, Unirea
Munteniei si Moldovei de la 24 ianuarie 1859, sub domnia luminoasa a lui Alexandru
Ioan Cuza, reprezinta unul din actele de cea mai mare insemnatate pentru dezvoltarea
de-sine-statatoare a poporului roman. Acest moment a marcat constituirea statului
national roman modern si intrarea tarii noastre in noua etapa a evolutiei ei capitaliste,
a creat conditii pentru cucerirea neatarnarii si exprimarea viguroasa a individualitatii
natiunii noastre. Contemporanii, care prin activitatea lor insufletita de un cald
patriotism au contribuit la indeplinirea maretului act al Unirii, au numit ziua de 24
ianuarie 1859 „ Ziua renasterii noastre nationale" sau „ Cea mai frumoasa zi a
neamului romanesc".
Printre marile probleme ce se impuneau a fi rezolvate dupa Unirea Principatelor a fost
si organizarea armatei nationale romane moderne. In legatura cu locul si rolul
viitoarei armate in cadrul statului roman, cu structura si fizionomia ei, a avut loc in
acea perioada un larg schimb de idei, infruntari de opinii, au fost reactualizate
conceptii ale revolutiei de la 1848, s-a facut apel la invatamintele trecutului.
Subliniind ca „ toata garantia independentei noastre nationale, pastrarea si respectarea
dreptului si teritoriului nostru stau de azi inainte in puterea si in mana noastra",
publicatia „ Curierul Principatelor Unite" arata necesitatea de a se efectua o
„ reorganizare a puterii militare pe bazele unui sistem nou". La randul sau, ziarul
„ Reforma" scria: „ sa ne armam daca vrem sa traim ca natie; sa ne armam ca sa
putem fi gata a infrunta orice pericol". Parerea ca misiunea armatei romane trebuie sa
fie apararea patriei era reluata si de „ Anuntatorul roman" :"n-avem a declara razboi,
nici a ataca pe nimeni; e vorba, de apararea a tot ce omul are mai sacru –
nationalitatea".
Pe plan european se derulau ample actiuni reformatoare care au favorizat si inspirat si
reformele romanesti. Prusia si Sardinia desfasurau cu succes procesul de unificare a
Germaniei, respectiv a Italiei. Imperiul habsburgic, interesat sa-si prelungeasca
existenta, se afla intr-o perioada „ liberala", Imperiul otoman cunostea „ epoca
tanzimatului" iar Rusia incerca o reforma agrara. Dar toate cele trei mari imperii nu
erau interesate sa permita in Principatele Unite transformari adanci care sa le
primejduiasca pozitiile in zona. Prin urmare factorii responsabili romani au trebuit sa
cantareasca implicatiile fiecarui act politic sau militar, folosindu-se de divergentele
dintre marile puteri pentru a promova interesele nationale si a largi autonomia tarii.
Initiatorul reformelor si al masurilor care aveau sa duca la infaptuirea unor profunde
prefaceri in domeniul apararii tarii, la crearea si consolidarea armatei nationale unitare
a fost domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Atentia pe care el a acordat-o in permanenta
organismului militar era dictata de necesitatile de aparare a tanarului stat roman
modern. Armata trebuia astfel reorganizata si intarita incat sa fie capabila sa faca fata
oricarei situatii, cu mijloace de lupta perfectionate, cu atat mai mult cu cat Imperiul
otoman si Austria, nerecunoscand Unirea, nutreau ganduri de interventie militara. Una
dintre primele preocupari ale domnitorului a vizat unificarea imediata a celor doua
armate – moldoveana si munteana. Printr-un inalt ordin dat la 4 aprilie 1859 a luat
fiinta o tabara militara la Floresti (langa Ploiesti), unde timp de sase luni peste 12 000
de ostasi moldoveni si munteni, dispunand de 26 tunuri, s-au instruit in comun, au
executat aplicatii tactice si diferite exercitii militare sub supravegherea nemijlocita a
domnitorului. Concomitent cu uniformizarea si perfectionarea procesului de instructie,
in tabara s-a realizat coeziunea morala a militarilor, infratirea ostasilor Moldovei cu
cei ai Tarii Romanesti – element fundamental al puterii militare a statului national
roman. „ Tabara de la Floresti – scria poetul si prozatorul Dimitrie Bolintineanu -- fu
de o mare utilitate pentru redesteptarea spiritului militar... Ostasii, vazandu-se adunati
pentru prima oara asa de multi, incepura a-si recunoaste si a-si da valoarea lor
ostaseasca. Poporul roman vede cu bucurie pe-ai sai sub arme adunati mi pe picior de
lupta. Tabara de la Floresti avea si rolul de a pune in atingere armatele surori spre a le
contopi in acelasi sentiment de patriotism". Situata la jumatatea distantei dintre
granitele cu Turcia si Austria, tabara de la Floresti a avut si menirea de a preveni o
invazie si a exercita totodata presiuni asupra Austriei angrenata in razboiul franco-
sardo-austriac. Trei ani mai tarziu, in 1862, va fi organizata o noua tabara militara la
Floreasca (Bucuresti), iar la 29 iulie 1863 va lua fiinta „ lagarul permanent, al armatei
de 1a Cotroceni", cu un mare si modern poligon do tragere.
Pentru realizarea unei conduceri unice a armatei, la 12 noiembrie 1859, s-a infiintat
Statul major general, in fruntea caruia a fost numit generalul Ion Emanoil Florescu, iar
in 1862, prin contopirea ministerelor de razboi de la Iasi si Bucuresti, s-a format
Ministerul de Razboi al Principatelor Unite. Comanda suprema a armatei era detinuta
efectiv de catre domnitor. A f ost creata o singura scoala militara si s-au unificat
regulamentele militare. Odata cu legea promulgata la 13 mai 1860, privitoare la
„ Instructiunea., exercitiul si disciplina armatei Principatelor Unite ale Romaniei", au
fost introduse regulamentul serviciului interior si cel al comenduirii de garnizoana.
Solutia adoptata de Alexandru Ioan Cuza si de sfetnicii sai apropiati – Mihail
Kogalniceanu, generalii Savel Manu si I. Em. Florescu – privind unificarea si
perfectionarea sistemului militar si fundamentarea principiilor doctrinare de baza a
fost aceea a imbinarii traditiei nationale cu experienta acumulata in alte tari, in special
in Franta. S-a hotarat introducerea uniformei si a echipamentului unic, iar la 1
septembrie 1862 unitatilor li s-au impartit drapele de un singur fel, care aveau culorile
rosu, galben si albastru. Acest act a prilejuit manifestari de un profund patriotism.
Intr-o vibranta cuvantare adresata militarilor, A. I. Cuza a spus: „ Ofiteri, subofiteri,
caporali si soldati ! Astazi va fi una din cele mai insemnate zile din datinile noastre...
Primind dar steagurile cele noi, aduceti-va pururea aminte ca va incredintez onoarea
tarii. Steagul e Romania. Acest pamant binecuvantat al Patriei este stropit cu sangele
strabunilor nostri si imbelsugat cu sudorile muncitorului... Steagul e inca simbolul
devotamentului, ordinei si al disciplinei ce reprezinta oastea... Jurati sa pastrati cu
onoare si fara pata steagurile voastre si astfel veti corespunde increderii si asteptarii ce
am pus cu Tara intreaga in oaste".
O grija deosebita a ,acordat domnitorul incadrarii cu ofiteri, echiparii si dotarii cu
armament corespunzator si in cantitati suficiente a efectivelor aflate sub arme. Aceasta
grija reiese si din faptul ca un sfert din bugetul tarii era destinat cheltuielilor militare.
„ Completati cadrele, ingrijiti de echipament si, daca este nevoie, treceti chiar si peste
cifra bugetara. Astazi tara isi are steagul ei si romanii se vor strange in jurul lui spre a-
1 apara" – spunea el intr-un ordin dat ministrului de razboi in luna decembrie 1860.
Efectivele armatei au fost treptat marite (in momentul Unirii, efectivele celor doua
armate erau de aproximativ 10 000 de soldati si ofiteri, carora li se adaugau 3 000 de
ostasi din formatiunile teritoriale nepermanente. In anul 1865, armata permanenta
avea un efectiv de 19 365 de oameni, iar trupele teritoriale – 24 548), in special prin
infiintarea de noi unitati si subunitati de diferite arme. Astfel, in 1860, au luat fiinta
inca doua regimente de infanterie cu cate doua batalioane, un batalion de vanatori,
doua escadroane de cavalerie, ce se adaugau celor doua existente, si primul regiment
de geniu din armata romana. Cele patru baterii de artilerie au fost intrunite intr-un
regiment de artilerie, luandu-se totodata masuri pentru dotarea flotilei „ cu navele
trebuincioase". In vederea pregatirii instructorilor pentru toate genurile de arma, in
Bucuresti a fost creat un „ detasament model", iar pentru asigurarea transportului
munitiei, subzistentelor si al materialelor necesare trupelor in timpul manevrelor si in
timp de razboi – „ trenul echipajelor". In 1861, in cladirile fostei manastiri Mihai
Voda din Capitala si-au inceput activitatea primele ateliere militare, menite sa repare
si sa confectioneze echipament si harnasament pentru armata.
Concludente sunt si succesele obtinute in inzestrarea ostirii cu armament. In 1865
armata romana dispunea de 70 000 de pusti ghintuite si de 25 000 de pusti neghintuite
(fata de circa 5 000 in 1859), acestea din urma fiind folosite la instruirea militara a
locuitorilor din satele si comunele tarii, pentru „ a da populatiunei rurale obisnuinta
armelor". De la 10, numarul tunurilor ghintuite s-a ridicat la 72. Aceste realizari apar
ca deosebit de importante daca avem in vedere ca mijloacele financiare ale tarii in
acea perioada erau destul de reduse, uneori fiind necesar a se recurge la subscriptii
nationale pentru acoperirea anumitor cheltuieli. Cea mai mare parte a armamentului
modern cu care a fost dotata armata in aceasta perioada s-a achizitionat din Franta,
domnitorul roman aflandu-se in bune relatii cu Napoleon al III-lea. O misiune militara
franceza, sosita in tara la solicitarea lui A. I. Cuza, a contribuit la perfectionarea
organizatorica a armatei romane, la insusirea manuirii de catre militari a noului
armament intrat in, dotarea unitatilor de diferite arme.
Una din preocuparile principale ale domnitorului a fost aceea referitoare la producerea
in tara a armamentului necesar armatei. Sub directa sa indrumare s-au pus bazele unor
intreprinderi care, in scurta vreme, aveau sa produca primele arme si munitii de
fabricatie romaneasca. In 1859 existau o fabrica de praf de pusca la Targoviste, un
atelier reparatii armament in Bucuresti si cateva ateliere de lacatusarie, rotarie si
lemnarie in Moldova. In 1862 a inceput in Bucuresti constructia atelierelor Pirotehniei
armatei. La 21 iulie acelasi an, la Stabilimentele artileriei din Dealul Spirii, A. I. Cuza
a urmarit personal procesul tehnologic al turnarii proiectilelor, primul dintre acestea
fiind oferit de catre muncitori in dar domnitorului. La randul sau, domnitorul a adus
multumiri conducerii Stabilimentelor artileriei, ofiterilor si sefilor de ateliere care,
prin straduinta lor, „ au izbutit sa inceapa a da oastei arme construite in tara". In anul
urmator, tot la Bucuresti, s-a pus piatra fundamentala a „ Manufacturii de arme din
Romania", devenita ulterior Arsenalul armatei.
Preocupandu-se de pregatirea militara practica a trupelor, A. I. Cuza a initiat
elaborarea unor regulamente militare proprii. Astfel, in august 1862 a fost editat
„ Regulamentul asupra serviciului armatelor in campanie", care trata pe larg modul de
organizare si executare a marsului, a recunoasterilor, a asediului si a apararii
fortificatiilor etc. Doi ani mai tarziu s-a tiparit prima harta de proportii (cuprindea 115
foi colorate) a Principatelor Unite, care servea in special nevoilor armatei.
De politica pe care a dus-o domnitorul Cuza in armata este legata si aparitia presei
militare. In februarie 1860 a vazut lumina tiparului primul numar al ziarului
„ Monitorul oastei". Acesta aparea saptamanal, urmand „ A se ceti de toate gradele
ostasesti in starea in care se afla astazi", si insera in paginile sale articole privind viata
si opera unor mari comandanti de osti, probleme legate de organizarea armatei, de
intrebuintarea armelor in lupta, principalele batalii din istoria militara romaneasca si
universala. Un important salt calitativ facut in domeniul publicisticii militare 1-a
constituit aparitia, Ia I5 februarie 1864, a revistei „ Romania militara". In studiile de
istorie militara publicate in revista se cultivau traditiile de lupta ale poporului si ale
armatei romane, se sublinia faptul ca organizarea armatei, instructia si educatia trebuie
sa se faca in raport cu firea, traditiile, nazuintele culturale si nationale ale poporului
roman, autorii facand adesea propuneri interesante cu privire Ia modul de organizare
si de inzestrare a armatei in general, a subunitatilor, unitatilor si marilor unitati de
diferite arme. Tot in anul 1864 a aparut „ Anuarul militar al oastei romane", iar in
anul urmator a fost publicat un „ Almanah militar".
Preocupat de perfectionarea continua a pregatirii cadrelor militare in concordanta cu
ultimele realizari ale artei militare si cu progresele tehnicii de specialitate, A. I. Cuza a
trimis mai multi ofiteri la manevre si la studii in Italia, Anglia, Prusia si mai ales in
Franta. De asemenea, la manevrele armatei romane asistau ofiteri din alte armate
europene.
In plan legislativ, Cuza a asigurat un cadru juridic amplu modernizarii armatei: la 27
noiembrie 1864 a fost adoptata Legea de organizare a puterii armate, care consacra
principiul natiunii inarmate; la 5 decembrie 1864 s-a adoptat Legea de recrutare, care
fixa durata serviciului militar si largea raza de recrutare; alte legi au vizat
imbunatatirea statutului cadrelor militare (Legea ierarhiei militare, Legea de inaintare
– 1862, Legea asupra pozitiei ofiterilor – 1864, Regulamentul soldelor – 1863 si al
pensiilor – 1865).
Masurile luate de A. I. Cuza in scopul dezvoltarii si intaririi armatei romane unice s-
au concretizat in constituirea, in anul 1864, a patru divizii, care au fost dislocate in
orasele Bucuresti, Iasi, Galati si Craiova. Armata Romaniei era formata din doua
elemente principale: armata permanenta si militii (graniceri si dorobanti). Genurile de
arma din compunerea armatei permanente erau: infanteria – compusa din regimente
de linie si batalioane de vanatori, cavaleria – din regimente de lancieri si vanatori,
artileria – dintr-un regiment de artilerie cu sase baterii si un divizion de pontonieri,
geniul – dintr-un regiment cu doua batalioane si flotila – din companii de marinari si
navele respective. De asemenea, s-a prevazut organizarea jandarmeriei, a trupelor de
administratie, intendentei. si serviciului sanitar, in fruntea caruia a fost numit dr. Carol
Davila. Granicerii, organizati pe pichete, erau dispusi pe linia Carpatilor si a Dunarii,
in timp ce dorobantii erau constituiti in escadroane si batalioane, dupa numarul
districtelor teritoriale existente. Ei se pregateau in comunele lor cel putin o data la
doua saptamani si se concentrau pentru manevre o data pe an timp de o luna. Caii
dorobantilor erau proprietatea lor sau a comunelor din care faceau parte. De o mare
importanta pentru intarirea armatei a fost inlocuirea vechiului sistem de recrutare,
stabilit prin Regulamentul organic, si adoptarea, in 1864, ,a noii legi pentru recrutarea
armatei prin care serviciul militar devenea obligatoriu pentru orice cetatean, durata
acestuia fiind de patru ani in activitate si doi ani in rezerva.
Pe plan european, pentru consolidarea Unirii si afirmarea statului roman, Cuza a
promovat o politica militara ferma de aparare a suveranitatii tarii, stabilind relatii cu
puterile sustinatoare ale politicii romanesti, mai ales cu Franta. Misiunea militara
condusa de locotenent colonelul Lamy, sosita in 1862, a sprijinit procesul complex de
reorganizare si modernizare a armatei romane. Au fost extinse raporturile politico-
militare cu tarile mici si mijlocii (Serbia, Belgia), s-a acordat sprijin miscarilor de
eliberare nationala ale popoarelor vecine (unguri, polonezi, bulgari).
Cuza si-a manifestat constant interesul si intentia de intregire a Unirii cu celelalte
provincii locuite de romani. Acest sens le-au avut cuvintele adresate ostasilor la
Floresti (1859): „ va sta in mana ca intr-o zi Tara noastra sa va poata datora marirea",
sau cele scrise unui diplomat apusean, cand preciza ca el urmareste „ perspectiva unei
mariri a teritoriului si sa asigure bunastarea si libertatea a tot ce poarta numele de
romani".
La incheierea domniei, Cuza asigurase armatei romane o infatisare moderna: un Stat
Major General si unul princiar, un Comitet Consultativ (1865), un Consiliu Permanent
al Instructiunii (1865) si alte organe centrale de conducere bine articulate, 7 regimente
de infanterie „ de linie", 2 de cavalerie, unul de artilerie, 14 baterii, cate un batalion de
vanatori, de geniu si de pompieri, o flotila fluviala, alte trupe si servicii; o armata
regulata insumand circa 20 000 de ostasi, la care se adauga 25 000 de graniceri si
dorobanti, o armata echipata, inzestrata si instruita la un nivel indiscutabil superior
fata de inceputul reformei.
Bilantul remarcabilelor infaptuiri pe taram militar cuprinse in vremea domniei ui A. I.
Cuza, alaturat realizarilor din celelalte sectoare ale vietii de stat, intregeste imaginea
marii opere de asezare a Romaniei pe baze moderne intreprinse in perioada 1859-
1865. Politica sa in domeniul militar s-a dovedit inteleapta, contribuind din plin la
rezolvarea unor deziderate majore care stateau in fata poporului nostru in cea de a
doua jumatate a secolului trecut. Prin faptele pe care le-a savarsit pentru propasirea
tarii si intarirea armatei romane, A. I. Cuza si-a inscris pentru totdeauna numele in
randul marilor personalitati politice si militare iesite din sanul poporului roman,
pentru binele caruia a trait si muncit.
Sus
2. Evolutia puterii militare romanesti sub Carol I pana la razboiul de independenta
La 10, 22 mai 1866, dupa un plebiscit national, fost proclamat ca domnitor al
Romaniei Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen. In varsta de 27 de ani, pana
atunci ofiter al armatei prusiene inrudit cu casele stapanitoare din Prusia si Franta,
acesta ajunsese deghizat in tara, pentru a evita riscurile unei calatorii in conditiile
iminentei razboiului austro-prusian (1866). Curand, el a depus juramantul ca domn
constitutional, o noua lege fundamentala – una din cele mai liberale din Europa,
inspirata dupa modelul belgian -, promulgata in iulie 1866, stand la baza instaurarii
regimului politic din Romania, care va functiona, cu unele modificari, pana in preajma
izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial. Puterile europene au fost puse in fata unui
nou „ fapt implinit" – de certa independenta (de altfel Constitutia nici nu mentiona
dependenta de Poarta otomana) – si in pofida unor tentative de impotrivire (Rusia,
Austria, Imperiul otoman) vor fi nevoite sa recunoasca alegerea lui Carol I si astfel sa
accepte definitiv existenta statului roman format la 1859. Alegerea printului strain –
deziderat exprimat de altfel inca de Adunarile ad-hoc din 1857 – a fost apreciata in
acel context intern si extern ca o chezasie a realizarii stabilitatii interne (evitandu-se
disputele intre familiile autohtone pretendente la. tron) si a intaririi pozitiilor
Romaniei in arena internationala.
Incheierea pactului dualist austro-ungar in aceasta perioada (1865-1867) – tentativa a
Casei de Habusburg de salvare a imperiului, in urma succesivelor infrangeri
diplomatice si militare (ultima in. razboiul cu Prusia din 1866) – a avut drept
consecinta directa anexarea Marelui Principat al Transilvaniei la „ regatul ungar«, act
prin care pentru prima oara ii era abrogata complet autonomia seculara. Incheiat
impotriva vointei majoritatii absolute a populatiei transilvane, a romanilor, pactul a
produs o reactie energica imediata a acestora, ca si din partea celor din statul unificat
la 1859, concretizata in numeroase actiuni politice de protest. In cadrul acestor
manifestari s-a exprimat cu claritate aspiratia si hotararea fortelor patriotice romanesti
de a crea „ o Romanie unita si libera, fundata pe justitie si moralitate", fara de care –
arata George Baritiu, lider al Partidei nationale transilvanene – „ nu poate fi vorba de
natiune si nationalitate romaneasca«.
Deceniul premergator razboiului de independenta din 1877-1878 a fost marcat pe
plan; politico-militar de ascensiunea Prusiei si fondarea Reich-ului german in 1871,
devenit principala putere de pe, continentul european in urma victoriei repurtate in
conflictul armat cu Franta din 1870-1871. Este o perioada in care, dupa decenii de
profunda stagnare in arta militara europeana, de regres in conducerea si intrebuintarea
trupelor pe campul de operatii militare, se inregistreaza un salt spectaculos in acest
domeniu prin rezultatele obtinute de statul si armata prusiana, datorat unor acumulari
in timp sub imperiul unei gandiri avand la baza unitatea doctrinei promovata de
Academia militara din Berlin si corpul de stat-major prusac ("Scoala lui Moltkeu), in
conditiile unor perfectionari deosebite si rapide ale armamentului de infanterie si
artilerie, ale dezvoltarii comunicatiilor (cai ferate, sosele, telegrafie) ce inlesnesc si
sporesc capacitatea manevriera si ritmul de deplasare si deci de interventie a trupelor
pe un front tot mai intins. Toate acestea, alatur de experienta razboiului de secesiune
din Statele Unite ale Americii si indeosebi a razboaielor de pe continent, au putut fi
studiate cu o atentie sporita, influentand evolutia gandirii si practicii militare
romanesti. Fireste, sistemul prusian al „ Landwehr-ului" si-a castigat multi adepti
dupa 1866, dar el nu va fi impus atat de vointa noului domnitor Carol I, ci, in primul
rand, de succesele obtinut de Prusia.
Sesizandu-i avantajele, indeosebi cele legate de posibilitate intretinerii unor trupe
permanente ou efective si cheltuieli relativ reduse pe timp de pace si a mobilizarii
rapide a unor forte numeroase in caz de razboi, factorii de conducere ai tarii, ca si
teoreticienii militari romani s-au pronuntat pentru o adaptare a lui potrivit traditiilor
locale, resurselor si pozitiei geo-strategice a Romanie. „ Sistemul nu este nou – se
arata in Expunerea de motive la proiectul noii legi organice din 1868 -, el isi gaseste
originea in armata noastra pana in secolul XVII, cand de fapt puterea armata se baza
pe doua elemente: armata permanenta si militiile".
Astfel, se poate aprecia ca si dupa 1866 caracterul national, de larga factura populara,
imprimat puterii armate in timpul lui Cuza nu numai ca s-a mentinut, dar el a fost
amplificat si racordat m bine realitatilor si nevoilor de aparare. In baza prevederilor
Constitutiei, trei legi succesive – 1868, modificata in 1872 si 1874 – au creat cadrul
legislativ corespunzator.
Noua lege de organizare a puterii armate din 11/23 iunie 18 (ministru de Razboi fiind
generalul George Adrian, promotor principiului „ natiunii armate") a introdus
categorii noi in structura militara a tarii, care au largit baza sociala a ostirii, sporindu-i
totodata, substantial efectivele cu pregatire ostaseasca sistematica. Astfel, numarul
elementelor componente ale puterii armate a ajuns la cinci: l armata permanenta, si
rezerva ei; 2. Corpul dorobantilor si granicerilor (armata teritoriala) cu rezerva lor; 3.
militiile (cetatenii intre 20 si 50 de ani ce nu erau incorporati in cele doua elemente,
precum si tineri voluntari, de la 17 ani in sus), organizate pe principiu teritorial, cate
un batalion de judet; 4. garda oraseneasca, creata in 1866 si 5. gloatele, pentru
comunele rurale.
Legea din 27 martie /8 aprilie 1872 si modificarile din 12/24 martie 1874 (ministru de
Razboi fiind generalul Ioan Em. Florescu, unul din partizani armatei nationale
moderne), aducand unele perfectionari cadrului organizatoric, au adancit procesul de
intarire a fortei combative, modificand cu deosebire situatia trupelor teritoriale, „ cu
schimbul", acestea dobandind valente ostasesti suplimentare. De asemenea, garda
oraseneasca, subordonata acum direct Ministerului de Razboi, era transformata intr-un
adevarat element al puterii armate.
Alcatuirea puterii armate a fost redusa la patru elemente: 1. armata permanenta si
rezerva ei; 2. armata teritoriala (trupele de dorobanti au devenit pedestre, la ele
adaugandu-se trupe calari – calarasi); amandoua elementele formau armata de
„ prima linie" (era o extindere substantiala a fortei operationale); 3. militiile (un
regulament special al lor fusese promulgat in 1870), compuse din batalioane de
infanterie si escadroane de cavalerie organizate in continuare pe principiu teritorial; 4.
garda oraseneasca si „ gloatele" la sate. Prin prevederile noi din 1874, pompierii
urmau sa se constituie in unitati speciale de artilerie teritoriala. S-au adus modificari
treptate varstei de incorporare, motivate de necesitatea de a se crea forte militare cit
mai apte de instruire, capabile sa fie folosite eficient pe timpul confruntarilor armate.
Astfel, varsta limita pentru indeplinirea serviciului militar ("obligatoriu pentru toti
cetatenii tarii pentru prima data din 1876 ) a fost coborata la 45 de ani. Intre 21 si 29
de ani avea loc instruirea (4 ani in activitate) in trupele armatei permanente sau
teritoriale; cei intre 21-37 ani, care nu fusesera recrutati in primele doua elemente,
precum si cei lasati la vatra faceau parte din militii; intre 37-45 ani erau incorporati in
garda oraseneasca sau gloate.
Inrolarea de buna voie (voluntariatul) a fost permisa tinerilor intre 17-30 ani (din 1876
intre 18-31 ani) pe o perioada de 4 ani minimum. Din 1872 a fost instituit si
voluntariatul de un an in 'trupele permanente (tineri intre 18-21 ani, absolventi a patru
clase primare) si doi ani in cele teritoriale ("cu schimbul"), conditiile fiind precizate
insa abia in 1875.
Astfel, Romania a putut sa-si creeze, intr-un interval de timp destul de scurt, un sistem
militar si o armata unitara moderne, cu o puternica baza in mase, justetea acestei
orientari, predominanta in epoca, gasindu-si deplina confirmare pe campurile de
batalie din 1877-1878. „ Numai gratie sistemului original – avea sa declare intr-o
sedinta solemna a Academiei Romane, in prezenta regelui Carol I, generalul Grigore
Crainiceanu -, armata romana putu in 1877 sa pretinda cooperarea si alianta cu armata
rusa – in loc de supunere – si apoi sa intre in razboi si sa castige acele nepieritoare
victorii care ne-au dat independenta tarii".
Pe aceste baze legislative s-a actionat in directia imbunatatiri organizarii si
functionarii structurilor organelor de conducere armelor si serviciilor. Ministerul de
Razboi, organul central al administratiei armatei, a fost reorganizat din 1870 pe patru
directii, la care se adauga si „ Depozitul de Razboi destinat executarii lucrarilor
cartografice, topografice, statistice si istorice; pe langa minister au mai functionat mai
multe organisme cu rol consultativ.
Subordonat direct ministrului de razboi, corpul intendentilor militari, creat inca din
1861, a fost reorganizat in 1869, avand ca, atributii controlul si verificarea
administratiei militare.
Fara a se dispune de un organism superior de conceptie si directie operativa, ce se va
crea abia in urma experientei razboiului de independenta, la nivelul armatei a
continuat, sa functioneze si sa sporeasca un „ stat-major organizat pe doua corpuri:
Statul Major General, alcatuit din generalii desemnati a comanda marile unitati tactice
– constituite insa, dupa cum s-a aratat, numai la manevra sau razboi – si Corpul de
stat-major, compus din ofiteri de la gradul de capitan, la cel de colonel inclusiv, care
urmau sa execut misiunile ce necesitau cunostinte militare speciale. Acestia se
recrutau prin concurs, in primul rand dintre brevetatii scolilor superioare de razboi din
strainatate.
In privinta organizarii militare a teritoriului national, pentru o mai mare operativitate
in conducerea si administrarea trupelor inca din 18/30 martie 1866 s-au format patru
divizii militare teritoriale, cu comandamentele in garnizoanele Craiova (Divizia 1),
Bucuresti (Divizia 2), Galati (Divizia 3) si Iasi (Divizia 4). In subordinea lor se aflau
toate unitatile si subunitatile din raza teritoriala respectiva.
Atentia autoritatilor militare s-a concentrat asupra dezvoltarii si mai ales sporirii
capacitatii combative a armatei permanente, nucleul organismului militar romanesc,
considerata „ scoala ostaseasca" a intregii natiuni. Masurile organizatorice intreprinse
in' deceniul 1866 – 1876 au vizat cresterea si modernizarea unitatilor tactice, inclusiv
a efectivelor acestora, consolidarea bazei lor materiale, in special printr-un efort de
dotare cu armament si echipament de lupta corespunzator realizarilor epocii, ridicarea
gradului lor de pregatire in conditii apropiate celor de razboi.
Infanteria, principala arma din organica ostirii romane, va dispune in preajma
razboiului de independenta de: 8 regimente de linie (ultimul creat in 1868),
reorganizate in 1873, fiecare format din doua batalioane a cate patru companii plus un
mic stat-major si o companie „ afara din randuri"; 4 batalioane de vanatori de camp
(pe langa cel din 1860, fiind create inca doua in 1866 si unul in 1868), fiecare cu cate
patru companii plus un mic stat-major si o companie „ afara din randuri". In total 20
batalioane de infanterie la care se adauga un numar de „ companii de disciplina".
Dupa bugetul anului 1877 efectivele unui regiment de linie se ridicau la 35 ofiteri (1
asimilat) si 740 trupa, iar ale batalionului de vanatori la 18 ofiteri si 358 trupa.
Cavaleria a cunoscut un parcurs sinuos (infiintari si desfiintari de unitati), din 1871
ramanand doua regimente care au primit denumirea de „ rosiori". Fiecare avea cate
patru escadroane, un stat-major si un pluton „ afara din randuri" in total 8 escadroane.
Efectivele unui regiment, potrivit aceluiasi buget, se cifrau la 30 ofiteri si asimilati, un
functionar civil, 636 trupa si 448 cai.
Artileria, care inregistrase in ultimele doua decenii o evolutie continua datorata
sporirii importantei focului pe campul de lupta, a devenit o arma principala, cu un rol
permanent in organica armatei. Restructurarile operate in cadrul regimentului i-au
conferit nu numai o mai mare omogenitate, dar si posibilitati sporite de cooperare cu
celelalte arme pe timpul luptei. In 1868 s-a constituit Regimentul 2 artilerie cu doua
divizioane a cate trei baterii fiecare. Dupa ce in 1876 fiecare regiment a primit inca o
baterie, din nevoia de a se incadra toate diviziile teritoriale cu artilerie proprie si in
scopul cresterii capacitatii lor combative, la inceputul anului 1877 s-au infiintat inca
doua regimente prin reorganizarea celor vechi; in urma masurilor intreprinse, artileria
romana dispunea de 4 regimente, organizate pe doua divizioane cu cate 6 baterii
fiecare, dintre care a montate si 1 calareata, in total 24 baterii cu 144 guri de foc.
Regimentele au fost, dislocate in ordinea numerelor la Craiova, Bucuresti, Focsani si
Roman, fiecare avand, in principiu, un. efectiv de 28 ofiteri si asimilati, 499 trupa si
272 cai.
Trupele de pompieri, ale caror misiuni au fost extinse, au fost organizate in baza
legilor organice din 1872 si 1874 pe divizioane, baterii, semibaterii si sectiuni in
Capitala si resedintele de judet, potrivit importantei acestora, formand artileria
teritoriala. Ele se aflau sub directa autoritate a Ministerului de Razboi – de la 1/13
aprilie 1874 toate „ comenzile urbane" fiind inlocuite in resedintele de judet cu
subunitati militare, conduse de ofiteri de artilerie sau geniu. La inceputul anului 1877
pompierii formau 2 divizioane, cel din Bucuresti cu 3 baterii si un pluton „ afara din
randuri!, cel din Iasi – cuprinzand bateria teritoriala Iasi cu sectia de pompieri
Botosani, alaturi de bateria teritoriala Roman cu sectia de pompieri Bacau; in plus se
adaugau bateriile Galati-Braila, Focsani-Birlad, Ploiesti-Buzau., atasata din 1876
Divizionului 1 pompieri Bucuresti, Craiova-Pitesti-Turnu Severin, in total 9 baterii
teritoriale de pompieri cu un efectiv de 50 ofiteri, 9 asimilati si 1 569 trupa.
Intretinerea lor revenea in proportie de 2/3 oraselor si de :1/3 Ministerului de Razboi.
Geniul a inregistrat prefaceri caracterizate mai ales prin diversificarea trupelor. In
1867 Batalionul de geniu a fost reorganizat pe patru companii de sapatori si un pluton
„ afara din randuri", compania de pontonieri Giurgiu trecand pana in 1876 la
Regimentul 1 artilerie. Intre 1868-1871 a functionat si cel de-al doilea batalion, tot pe
patru companii, dar dificultati financiare au impus in 1871 contopirea celor doua
batalioane intr-unul singur. Dupa 18?3 in compunerea acestuia se va afla o companie
de „ minari" (destinata lucrarilor de mine) cu o sectie de telegrafie si trei companii de
sapatori (din 1874 si ele cu o sectie de telegrafie).
Inaintea campaniei din 1877-1878, Batalionul de geniu, desi cu efective reduse – 23
ofiteri si 497 trupa -, avea in schimb o organizare complexa: un mic stat-major, un
pluton independent, o „ scoala a trupei", 4 companii de geniu, fiecare cu o sectie de
telefonie (pentru fiecare divizie) si trei sectii de „ sapator-minari", o companie de
pontonieri.
Din 1874 era organizat si primul parc al geniului; dotat cu trasuri si tehnica de lupta.
Flotila a cunoscut o dezvoltare mai lenta, datorita nu numai dificultatilor de ordin
financiar, dar si statutului Romaniei, aflata inca sub suzeranitatea Portii otomane: De
aceea prezenta micii sale flotile la gurile Dunarii si in apele Marii Negre, in cadrul
unor manevre cu trageri reale de artilerie executate in premiera in toamna anului 1875
– afirmatie categorica a unei forte navale independente -; a impresionat, insemnand
un eveniment de importanta politica majora in contextul declansarii ,"crizei
orientale".
Autoritatile romane au reusit in acest interval sa mai achizitioneze, pe langa nava
„ Romania" (in dotare din 1864), alte trei unitati mai mari, dintre care se remarca
canoniera „ Fulgerul" {1873) cu un deplasament de 90 tone si o viteza de 7 noduri,
construita de santierele franceze din Toulun; celelalte doua erau iahtul „ Stefan cel
Mare" (1869) de 352 tone (Linz, Austria) si salupa-torpiloare „ Rindunica" (1874),
construita in Anglia si asamblata la atelierul naval de Ia Galati. Reorganizat in 1875,
acesta va fi capabil sa lanseze in anul urmator si o salupa cu vele, „ Lebada". Se
adauga un numar de mici ambarcatiuni ancorate in principalele porturi dunarene,
destinate serviciului de paza si patrulare.
Corpul flotei militare romane; constituit in 1868, numara la inceputul anului 1877 un
efectiv de 20 ofiteri si asimilati, 20 functionari civili si 186 trupa.
Corpul jandarmilor, care executa si misiuni de politie solicitate de Ministerul de
Interne, a fost incadrat din 1868 intre trupele permanente, fiind organizat in doua
companii pedestre (10 ofiteri si 260 trupa) si doua escadroane administrative (6 ofiteri
si, 340 trupa).
Serviciile armatei an fost ameliorate, unele din ele, precum Serviciul sanitar – aflat
sub conducerea energica a generalului – medic Carol Davila -, prezentandu-se sub
aspectul organizarii si pregatirii de specialitate Ia un nivel ridicat pentru acea epoca.
Compus din medici, farmacisti si veterinari militari destinati spitalelor pe timp de
pace si ambulantelor pe timp de razboi, corpul sanitar isi desfasura serviciul in cadrul
infirmeriilor regimentare; totodata, pe langa fiecare companie sau escadron a fost
creata cate o sectie cu 3 sanitari. Intre spitalele de garnizoana, cate unul de fiecare
divizie teritoriala, cele mai importante erau la Bucuresti (500 de paturi) si Iasi (200
paturi). Din 1875, compania sanitara (3 ofiteri de administratie si 278 trupa), ce
executa diferite servicii pe langa spitalele militare, a fost trecuta definitiv din
subordinea Administratiei militare sub conducerea directa a Inspectoratului general al
Serviciului sanitar.
Administratia armatei era alcatuita din corpul ofiterilor de administratie, constituit in
1862 si asimilat gradelor militare, escadronul echipajelor de tren (in 1877 – 5 ofiteri
inferiori combatanti, 184 trupa si 180 cai) si compania de uvrieri (lucratori) militari,
menita sa asigure subzistentele si efectele trupelor – atasata in 1877 Depozitului
central de echipament; Corpul intendentei militare insuma in 1877 2 intendenti, 4
subintendenti si cate 7 adjutanti cl. I si II, asimilati – gradelor de ofiteri (de la colonel
la capitan).
Justitia, militara a fost exercitata; ca si in perioada anterioara de „ consiliile de
razboi", cate unul de fiecare divizie teritoriala (efective permanente in 1877: 4 ofiteri-
comisari domnesti, 4 capitani-raportori, 8 grefieri si 41 subofiteri de administratie) si
de „ Consiliul de Revizie", organ suprem pe intreaga ostire (1 locotenent-colonel, 1
grefier, 1 copist); in razboi urma sa functioneze corpul pretorilor militari: Din 1873
Codul de justitie militara a inlocuit vechea „ Condica penala ostaseasca", din 1852.
Cel de-al doilea element al puterii armate – Armata teritoriala – a constituit in
aceasta perioada forta numerica a ostirii romane; in prima parte a anului 1877 ea se
cifra la 45 930 militari. Structura ei a fost modificata prin legea organica din 1872,
care pe scheletul batalioanelor de graniceri crease 8 regimente de dorobanti (infanterie
teritoriala), iar in locul fostilor dorobanti-calari 8 regimente de calarasi (cavalerie
teritoriala). Ambele categorii de trupe erau recrutate din toata tara ,dupa formarea
contingentului permanenta si inscrierea voluntarilor, serviciul militar avand o durata
de 6 ani in activitate si 2 ani in rezerva (dorobantii), respectiv de 5 si 3 ani (calarasii).
Serviciul efectiv se presta 7 zile pline pe luna (deci se rulau patru „ schimburi"),
celelalte trei saptamani ostasii ramanand acasa. Pentru asigurarea continuitatii
procesului de instructie existau cadre permanente la fiecare regiment.
Regimentele de dorobanti au avut o organizare identica cu a regimentelor de linie. In
compunerea lor intrau 3-5 batalioane (cate unul clin fiecare judet aflat in. raza
teritoriala a unitatii), numarul de companii variind mereu pana in 1877. Cadrele
permanente au provenit dintre fostii ofiteri graniceri, ca si din randul ofiterilor si
subofiterilor din militii.
La inceputul anului 1877 regimentele de dorobanti au fost dublate ca numar ajungand
astfel la 16 (33 batalioane), in organica fiecarei unitati pastrandu-se doar doua
batalioane. Masura rectifica in primul rand exagerata extindere teritoriala a
regimentelor, dusa acum la numai doua judete (cu exceptia Regimentului 11
dorobanti).
Potrivit prevederilor bugetare din 1879 efectivele trupelor de dorobanti se ridicau la
25 996 ostasi, din care 427 ofiteri si asimilatii.
Calarasii, care se recrutau dintre tinerii cu mijloace materiale suficiente pentru a se
echipa pe toata durata serviciului militar, au fost constituiti in 1876 in patru brigazi
intrate in organica diviziilor teritoriale, ceea ce a reprezentat o incarcare a acestora cu
prea multa cavalerie. La sfarsitul lui 1875 fusesera stabilite efectivele pe schimburi,
iar escadroanele primisera. numele judetelor de unde se recrutau si in care isi aveau
garnizoana. In 1877 efectivele bugetare ale celor 32 de escadroane de calarasi erau de
9 934 ostasi, dintre care 145 ofiteri si asimilati.
Militiile, al treilea element constitutiv al puterii militare, erau impartite in doua clase,
fiecare avnd trei chemari, dupa starea civila, in ordinea: necasatoriti, casatoriti fara
copii si casatoriti cu copii. Structurate pana in 1871 pe 8 brigazi, cate doua in fiecare
din cele patru divizii militare teritoriale, din 1872 au fost reorganizate pe batalioane si
escadroane atasate trupelor de dorobanti si, respectiv, calarasi, carora le revenea astfel
si o parte din cheltuielile necesare instruirii si echiparii lor. Armamentul, munitia si
marele echipament se distribuiau de catre stat la concentrari sau pe timpul razboiului.
In 1877 vor fi mobilizate 31 batalioane si 4 escadroane. In baza legii organice din
1872 a fost infiintat si corpul ofiterilor de militii (ofiteri pana la 25-36 ani, iesiti din
toate celelalte elemente ale ostirii), menit a completa si cadrele trupelor teritoriale,
garzilor orasenesti si la nevoie ale gloatelor. Prestau periodic un serviciu ordinar
obligatoriu de 24 de ore de garzi si patrulare, in localitatile de care apartineau, putand
fi convocati pentru maximum 15 zile la concentrari si manevre.
Garda (civica) oraseneasca avea misiunea de a mentine „ ordinea publica", executand
serviciul de paza in centrele urbane; iar in timp de razboi participa la apararea
acestora. Era organizata pe legiuni, batalioane si companii; fiind pusa sub comanda
unui inspector general, ajutat de doi ofiteri superiori numiti pe trei ani.In primavara
anului 1877, garda. – reorganizata dupa venirea la putere a guvernului liberal
I.C.Bratianu – era formata din „ toti locuitorii tarii pamanteni sau impaminteniti" ,de
la 21 la 45 de ani, care mu erau mobilizati in vreun alt element. In, orasele cu peste 20
000 locuitori, militiile puteau. fi asimilate cu garzile orasenesti si organizate dupa
acelasi sistem. Efectivele garzii civice se ridicau la circa 15-16 000 oameni.
Gloatele urmau sa fie mobilizate doar in caz de amenintare grava a tarii, fiind atasate
trupelor de militii, de la care primeau armele si munitiile.
O directie prioritara a efortului ,militar romanesc menita a intari capacitatea
combativa a trupelor a reprezentat-o dotarea lor cu un material de lupta modern, cat
mai corespunzator nevoilor si posibilitatilor tarii. Treptat, a-a renuntat la multe din
armele vechi, inlocuite cu altele avand parametri tehnico tactici superiori.
Romania nu dispunea de o industrie proprie de armament, ci numai de cateva
stabilimente de reparare si intretinere, a acestuia, ca si de realizarea a unor productii
mici de munitii de arme albe etc. De aceea a fost nevoita, la fel ca majoritatea statelor
din acea vreme, sa importe in continuare, fiind tributara principalilor furnizori de
armament din Europa: Germania si Franta. La acestea s-au adaugat piedicile puse de
unele mari puteri (Austro-Ungaria) in tranzitul de arme si echipament importat din
Occident. De remarcat tendinta ca, in pofida unor mijloace financiare modeste,
inzestrarea armatei romane sa fie asigurata au cele mai perfectionate mijloace de
lupta, desi cantitatile aduse au ramas insuficiente.
Situatia politica incordata din 1875-1877 a reclamat urgentarea masurilor de
inzestrare, numai in ,1876 deschizandu-se 12 credite extraordinare si suplimentare.
In concluzie, pana in 1877 toate categoriile de armament si mijloace de lupta au fost
imbunatatite, urmarindu-se si o anumita omogenizare a dotarii trupelor.
Armamentul infanteriei a ramas alcatuit dintr-o multitudine de modele, avand calibre
si parametri tehnico-tactici diferentiati, ceea ce a influentat firesc atat pregatirea, cit si
organizarea luptei: erau pusti franceze „ Minie" (model 1861), carabine (model 1863),
pusti „ Dreyse" cu ac (percutor), modele vechi si 1867; se dispunea de asemenea de o
pusca ghintuita superioara „ Peabodyu (model 1868), achizitionata din S.U.A. (1869),
Romania fiind unul din primele state ce au introdus armele semiautomate de tipul
mitralierelor „ Christopher Montigny" (1872) si „ Gatling« (1873, 1875); in aprilie
1877 au mai fost date pusti „ Krnkau rusesti (model 1868), arme insa vechi cu glont
de plumb. Tot la inceputul anului 1877, pentru realizarea unei oarecare uniformitati, s-
a hotarat dotarea diviziilor 1-,2 cu cate 200 pusti „ Peabody" de fiecare companie, in
timp ce diviziile 3-4 au primit arma „ Dreyse" (1867): Dorobantii au fost inarmati cu
pusti „ Peabody" si „ Krnkau, iar militiile cu pusti „ Minie". Regimentele de linie au
primit din 1873 „ lopetile portative Linneman", fiind printre primele din Europa care
au beneficiat de acest important accesoriu individual care-si va demonstra utilitatea
deosebita in razboiul din 1877-1878.
Cavaleria, atat trupele de rosiori cit si de calarasi, a avut in inzestrare carabine
„ Dreyse", sabii semicurbe si revolvere.
Artileria a fost arma cea mai receptiva noilor tehnici. Tunurile de otel „ Krupp" de 87
mm (model 1875), din care la intrarea in razboi Romania va avea 8 baterii, erau cele
mai eficace la acea data (o bataie de aproape sase ori mai mare decat cea a tunurilor
mai vechi); se mai dispunea de tunuri „ Krupp" din otel (model 1868), si de bronz
(model 1870), ambele de 78 mm, precum si de mitraliose". Artileria teritoriala avea
tunuri franceze „ La hitte" si belgiene Timmerhans".
Trupele de geniu au primit materiale noi in dotare, de exemplu in 1873 dinamita, iar
sectiile lor de telegrafie, in 1874, trasuri echipate cu aparate „ Morse".
Prin unele credite suplimentare a fost pasibila o mai buna aprovizionare cu materiale
medicale de razboi necesare serviciului sanitar. Stabilimentele militare autohtone au
reusit, prin eforturi ale personalului, sa asigure spre sfarsitul perioadei, in conditii
destul de bune, necesarul si mijloace de transport pentru hrana, pentru coloanele de
munitii si pentru geniu.
Realizarea unei pregatiri moderne ide lupta a trupelor, in conformitate cu noile
tendinte ale artei militare si progresul inregistrat ca urmare a evolutiei tehnico-tactice
a materialului de lupta, a constituit, de asemenea, o preocupare permanenta a
factorilor de decizie militari din Romania. S-a urmarit mai. intai completarea sau
inlocuirea regulamentelor depasite, ca si introducerea de instructiuni si regulamente
de exercitii, manevra si lupta care lipseau la unele genuri de arma si servicii, ceea ce a
permis o clarificare teoretica a atributiilor si modalitatilor de executare a instructiei pe
timp de pace, cit si a operatiilor pe timp de razboi. In preajma anului 1877 toate
categoriile de trupe dispuneau de astfel de reglementari, in majoritate rod al gandirii
cadrelor autohtone, inclusiv in cazul adaptarii unor dispozitii straine, ceea ce s-a facut
printr-o raportare la conditiile specifice geostrategice, social-economice si politice ale
tarii.
In acest context s-a acordat o mai mare atentie pregatirii teoretice si practice a
ofiterilor, introducandu-se din 1874 sistemul examenelor pentru trecerea in randul
ofiterilor superiori – masura ce a barat accesul la gradele superioare a celor proveniti
pana atunci direct din trupa, fara a avea prea multe cunostinte generale si profesionale.
A fost extinsa reteaua de invatamant care a inclus: „ scoli regimentare", ce functionau
in unitatile armatei permanente, deschise soldatilor in vederea obtinerii pregatirii
scolare elementare si a gradelor de caporal si sergent; „ scoli divizionare" pentru
subofiteri; Scoala fiilor de militari, infiintata la Iasi in 1872, ce pregatea viitorii
candidati la Scoala militara de infanterie si cavalerie. Dupa cativa ani de functionare
la Iasi (1866-1872), aceasta avea sa fie transferata definitiv la Bucuresti, fiind
destinata formarii de ofiteri pentru toate armele. Eforturile de a pune bazele unei
„ scoli superioare de razboi", ca si ale altor institutii de perfectionare a pregatirii
specializate a cadrelor militare nu au fost transpuse in practica, in principal datorita
dificultatilor de ordin financiar. Din aceasta cauza, s-a continuat trimiterea de elevi
sau ofiteri in strainatate pentru a urma cursurile unor scoli sau academii militare din
Franta, Belgia, Germania sau Italia. Totodata, au fost trimisi la stagii sau ca
observatori in diferite armate, inclusiv in America, peste 170 de ofiteri, ceea ce a
favorizat contactele cu dezvoltarea stiintei si tehnicii militare la cel mai inalt nivel. S-
a inregistrat, de asemenea, o intensificare si diversificare a pregatirii aplicative de
lupta a trupelor, care s-a executat prin concentrari scurte de instructie, in tabere
(precum cea de la Furceni din 1869), si mai ales prin manevre (marile manevre avand
loc de regula toamna), ce devin o practica curenta si la care, alaturi de unitatile
regulate si rezervele lor, au fost chemate si formatiuni apartinand celorlalte elemente
ale puterii armate (marile manevre din 1872, 1873, 1874 sau 1875). Indeosebi s-a
depus un efort pentru apropierea nivelului pregatirii trupelor teritoriale de cel al
armatei regulate. Astfel, la manevrele din toamna anului 1875 au luat parte si unitati
de dorobanti si calarasi, iar garzile orasenesti au' executat toate serviciile de
garnizoana. Rezultatele obtinute au fost apreciate de domnitorul Carol I ca fiind
„ foarte multumitoare", atragandu-se insa atentia la slaba instructie a focului in 1875
trupele permanente nu executasera decat trageri cu 35-40 cartuse de om !). De altfel,
pana la acea data, in pregatirea infanteristilor se pusese accentul pe „ scoala
soldatului", urmarindu-se formarea deprinderilor practice individuale, si mai putin pe
trageri inclusiv in campul tactic, prin coordonarea focului.
Progrese sensibile, datorate unor programe speciale bine organizate si desfasurate
aplicativ, au fost realizate la trupele de artilerie (un rol insemnat avandu-l colonelul E.
Herkt). S-a insistat asupra necesitatii si modalitatilor de executare a tragerilor cu
traiectorie intinsa si curba, (cu toate ca nu erau inca in dotare obuziere), ca si a
tragerilor de „ demontare" (distrugere) si de anfilada (in lungul transeelor) iar ca o
noutate – executarea tragerilor de noapte.
In ceea ce priveste pregatirea tactica a trupelor, se poate constata ca in fata
modificarilor importante aduse de noile sisteme de arme de foc (incarcarea pustii pe la
culata, artileria ghintuita etc., efectele tragerilor puterea, iuteala, densitatea focului
fiind sporite considerabil, conducerea ostirii va fi sesizata de necesitatea trecerii
batalioanelor la formala in coloana pe companii de „ tirapliori" (puscasi), de
,"utilitatea indispensabila" a liniei de tragatori in lupta, ca si de cresterea rolului
baionetei in atac, insistandu-se asupra insusirii temeinice a prevederilor regulamentare
de catre ostasi prin exercitii continue.
Mobilizarea partiala din toamna anului 1876 – oficial anuntata ca manevre anuale
obisnuite, dar oare avea sa se prelungeasca datorita agravarii situatiei din Balcani – a
fost folosita pentru asigurarea omogenizarii instructiei elementelor puterii armate, in
acest scop organizandu-se unitati tactice mixte – divizii si brigazi – din unitati
regulate si teritoriale. Angajarea luptatorului in actiune trebuia sa puna in evidenta
calitatile si cunostintele sale militare, tinand seama inclusiv de acel „ coeficient
moral", dandu-le astfel sens si directie. Razboiul de independenta va reliefa
convingator acest lucru, impunand din nou virtutile ostasului roman. Inca din anii
imediat urmatori crearii statului national modern s-a trecut la amenajarea militara a
teritoriului pentru aparare – fortificatii, cai de comunicatie etc., actiune la care o
contributie importanta au avut-o trupele de geniu. Chiar din 1866 s-au luat primele
masuri de amenajare genistica a teritoriului, impuse de situatia externa creata dupa
detronarea domnitorului Al. I. Cuza cand Romania era amenintata de interventia
conjugata a imperiului otoman si a celui habsburgic; care incercau sa obtina si
concursul altor puteri europene pentru a dezmembra statul realizat in 1859. In acest
scop s-au facut studii atat pentru ridicarea unor fortificatii pasagere, in jurul
Bucurestilor, cit si planuri de aparare a defileului Oltului. Preocupari in vederea
fortificarii tarii pe linia Carpatilor si a Dunarii au continuat in anii urmatori. Incepand
din vara anului 1875, in conditiile izbucnirii „ crizei orientale", cand un razboi ruso –
otoman devenise iminent; eforturile Romaniei s-au concentrat asupra intaririi
aliniamentului Dunarii, ceea ce a permis in primavara anului 1877 desfasurarea
armatei romane si afluirea in deplina siguranta a trupelor ruse spre frontul din Balcani.
Dezvoltarea retelei rutiere, inceperea primelor cai ferate, extinderea liniilor telegrafice
vor inlesni actiunile trupelor romane si ruse pe toata durata razboiului din 1877-1878.
Relatiile politico-militare externe intretinute ,de Romania in acest rastimp au fost
multiple si variate, in pofida statutului international care-i limita posibilitatile de
manifestare. Aceste relatii au fost subordonate permanent obiectivelor mentinerii
integritatii teritoriale, largirii autonomiei tarii si dobandirii deplinei independente
nationale prin incurajarea si sustinerea efortului eliberator desfasurat de popoarele din
estul, centrul si sud-estul Europei, fata de politica agresiva, de oprimare promovata de
imperiile rus, habsburgic si otoman. Pe aceasta linie sint de relevat contactele
permanente cu Serbia, cu care in 1868 s-a incheiat un tratat de alianta, si Muntenegru,
vizandu-se chiar o „ antanta balcanica", in care sa fie atrasa si Grecia in vederea
eliminarii dominatiei otomane din Europa. De asemenea, legaturi stranse s-au pastrat
cu miscarea de eliberare bulgara.
Raporturile militare cu tarile din vestul continentului, ca si cu puternicul vecin din
rasarit au evidentiat nu numai aspectele largirii pietei de achizitionare a armamentului
si materialelor necesare intaririi fortei combative a armatei romane, dar au permis
sondaje si demersuri diplomatice eficiente pe linia acelorasi stradanii de gasire a
mijloacelor de obtinere a independentei, inclusiv in imprejurarea angajarii Romaniei
intr-un conflict regional sau chiar continental. In anul reizbucnirii "crizei orientale"
Romania devenise un factor politic si militar important in arena relatiilor
internationale.
In conditiile in care Poarta otomana manifesta o pozitie negativa fara de solicitarile
diplomatice ale guvernului roman, masurile energice intreprinse pe plan militar in
1876 si la inceputul anului 1877 au subliniat hotararea Romaniei de a-si apara
individualitatea statala si, la nevoie, de a obtine pe calea armelor independenta
deplina.
Indepartarea lui Alexandru Ioan Cuza si aducerea in fruntea statului a lui Carol de
Hohenzollern au fost urmate si de unele modificari in organizarea, dotarea si
instruirea armatei, indeosebi in introducerea unor principii doctrinare si regulamente
ale armatei prusace. Noul sistem de organizare si instruire a creat greutati in procesul
de evolutie a sistemului militar romanesc deoarece necesita timp pentru introducerea
noilor principii, metode si procedee de instruire si, in al doilea rand, pentru ca nu era
in asentimentul majoritatii militarilor romani. Cu toate acestea, pe linia intaririi
armatei, pana in ajunul razboiului de independenta, s-au realizat progrese insemnate
atat pe plan organizatoric, cit si in ceea ce priveste dotarea cu armament. Au fost
pastrate aceleasi patru divizii existente inca de pe timpul Iui A. I. Cuza, dar s-au
produs modificari calitative in cadrul structurii organizatorice a unitatilor si marilor
unitati. Au luat fiinta doua corpuri de armata, subordonandu-i-se fiecaruia cate doua
divizii, precum si noi unitati si subunitati de diferite arme, efectivele armatei crescand
in mod simtitor. Pentru o mai buna dotare cu armament, lancile au fost inlocuite, in
cea mai mare parte, cu sabii (la cavaleristi), iar tunurile de bronz s-au inlocuit, treptat,
cu tunuri de otel cu teava ghintuita si proiectile cu focosul percutant si fuzant.,
importate din Belgia, Franta si Germania (tunurile germane sistem Krupp, model 1870
si 1875, erau printre cele mai bune piese de artilerie la vremea aceea). Prin
modificarile aduse in 1868 si 1872, militiile au luat denumirea de armata teritoriala, in
compunerea ei intrand regimente de dorobanti (pedestri) si regimente de calarasi. Un
pas important s-a facut si in privinta pregatirii cadrelor militare. In anul 1868
functionau trei categorii de scoli: corpurile de trupa (scoli de doua grade cu sarcina de
a forma cadre inferioare), scoli pentru pregatirea ofiterilor si scoli superioare (pentru
pregatirea ofiterilor de stat major). Prin legea din 1872, scoala militara a fost impartita
in doua: scoala militara de infanterie si scoala militara de cavalerie. In afara de
aceste scoli, conform „ Regulamentului Scoalelor", mai functionau: scoala
regimentara (pregatea soldati pentru gradul de caporal); scoala divizionara (pe langa
fiecare divizie, pregatea sergenti pentru gradul de sublocotenent, durata scolarizarii
fiind de doi ani ); scoala fiilor de militari (pregatea fiii ofiterilor pentru scolile
militare de infanterie si cavalerie, avand durata de trei ani) si scoala speciala de
artilerie si geniu. Aceasta din urma a ramas numai in proiect, ca dealtfel si Academia
de Razboi, si vor fi infiintate dupa razboiul de independenta din 1877-1878.
In perioada cuprinsa intre anii 1859-1877, efectivul armatei, daca socotim si rezerva
nationala, a crescut in mod simtitor. In urma reorganizarii lor succesive si a infiintarii
de noi unitati, in primavara anului 1877 armata romana insuma opt regimente de linie
si 16 regimente de dorobanti, fiecare divizie avand si cate un batalion de vanatori.
Cavaleria era organizata pe brigazi, fiecare a doua regimente, iar artileria dispunea de
patru regimente a cate sase baterii, dintre care una era calareata. Trupele de geniu erau
intrunite intr-un batalion compus din patru companii de „ sapatori-minari" si o
companie de pontonieri. Flotila de Dunare avea patru bastimente (nave fluviale),
precum si mai multe slepuri si salupe. Efectivul trupelor operative era, in ajunul
razboiului de independenta, de 58 700 de oameni, Romania putand pune insa sub
arme peste 100 000 de ofiteri, subofiteri, gradati si soldati. S-a facut astfel un pas
important inainte in ridicarea fortei combative a armatei permanente si a celei
teritoriale.
Organizarea militara cu care tara noastra a intrat in razboiul antiotoman din 1877-
1878 si-a dovedit valabilitatea. Pe campurile de batalie de la Grivita, Plevna, Rahova,
Smardan si Vidin, actionand alaturi de fortele ruse sau in sectoare de front
independente, ostasii romani vor consfinti prin lupta si jertfa lor independenta de stat a
Romaniei.
Sus
3. Forme de pregatire militara a populatiei
Poporul roman, greu si des incercat de-a lungul istoriei sale, si-a faurit o bogata
experienta de lupta si a acumulat un valoros fond de idei teoretice si practice privind
apararea pamantului stramosesc. Cand imprejurari potrivnice s-au ivit, el s-a ridicat
intotdeauna la lupta cu arma in mana pentru apararea dreptului sacru la o viata libera
si independenta. Inca inainte de unirea Moldovei cu Tara. Romaneasca, se propunea
adoptarea unui sistem unitar ,care sa ingaduie „ ca tot romanul sa f ie dator a servi
armata" si in care, pe langa armata permanenta, sa poata fi mobilizate, in momente
critice, o armata de ,rezerva" si „ gloatele", ceea ce insemna de fapt grosul populatiei
tarii.
Continuitatea unor asemenea idei s-a remarcat prin opiniile exprimate, ca si prin unele
masuri ce au fost puse in practica la putin timp dupa constituirea statului roman
modern. „ Revista Carpatilor sublinia in 1861, intr-un articol intitulat: „ Instruirea
nationala", necesitatea „ organizarii rezervelor nationale" si a „ introducerii imediate a
unei instructiuni militare in toate clasele sociale". In cazul unei agresiuni, toti cetatenii
erau datori sa se ridice in apararea tarii, deoarece, dupa opinia autorului, armata
permanenta nu putea sa reprezinte decat avangarda fortei de rezistenta, adevarata
putere armata a tarii urmand sa o constituie „ masa poporului". Cezar Bolliac, largind
conceptul apararii patriei prin inarmarea poporului, scria in ziarul „ Romania" ca
imperativul acelor vremi impunea „ armarea generala a tarii, prin armia regulata si
permanenta, prin militie si prin armarea satelor".
Adept al principiului natiunii armate, domnitorul A. I. Cuza a facut eforturi pentru a
se da curs nenumaratelor initiative menit, pe de o parte, sa duca la crearea unei armate
regulate puternice, iar, pe de alta parte, a unui sistem militar care sa permita
participarea poporului la lupta. La 7 februarie 1864 Adunarea Legislativa a
votat Legea pentru organizarea puterii armate a Romaniei. Conform prevederilor
articolului 1 al acestei legi, alaturi de armata permanenta, de unitatile nepermanente
de dorobanti si graniceri – deja existente – urmau sa ia fiinta si alte
formatiuni: garda oraseneasca, militia reactiva (organizata pe trei categorii de varsta)
si gloatele. Ultimele doua categorii erau considerate ca o forta puternica pe langa
armata permanenta si trupele de graniceri si dorobanti, forta care sa poata fi instruita,
„ in manuirea armelor la un timp dat si organizata asa incat chemarea lor sub arme sa
poata fi o realitate practica". Privita in mare, aceasta structura a armatei ar fi asigurat,
dupa cum se exprima istoricul A. D. Xenopol, „ o pregatire armata a poporului din
crestet pana in talpi". Proiectul de lege nu a fost insa sanctionat de Cuza, retinerea
domnitorului fiind justificata de protestul Austriei si mai ales al Portii otomane,
nemultumite de o legislatie orientata spre intarirea sistemului militar romanesc. In al
doilea rand, intentiilor lui A. I. Cuza de a aproba proiectul de lege li s-au opus cu
vehementa elementele conservatoare din Adunarea legislativa, care vedeau in
inarmarea maselor un pericol direct la adresa marii proprietati.
Cu toate acestea, in toamna aceluiasi an, a fost promulgata o noua lege care stipula,
printre altele, ca „ fortelor neregulate de militii" trebuia sa li se alature – in cazul unei
agresiuni din afara – gloatele, denumire prin care „ Regulamentul pentru chemarea si
instruirea gloatelor", elaborat la 28 decembrie 1865 subintelegea pe toti cei apti sa
poarte o ar ma. Toti cetatenii, intre 17 si 50 de ani, care nu faceau parte din armata
permanenta si nici din unitatile de graniceri si dorobanti, erau obligati sa faca
pregatire militara. In regulamentul amintit se arata: „ Locuitorii comunelor, in varsta
de 17 la 50 de ani, se vor aduce pentru a se deprinde Ia arme in toate Duminicele.
Aceasta deprindere va fi de 3 ore, din care una se va consacra tragerii la semn". Pentru
instruirea gloatelor, la fiecare judet a fost detasat cate un locotenent sau sublocotenent
de infanterie, un caporal si un soldat. In comune, instructorii erau recrutati dintre cei
care isi satisfacusera stagiul militar in armata permanenta sau in trupele de graniceri si
dorobanti. Cetatenii care aveau varsta intre 26 si 32 de ani urmau sa fie concentrati de
doua ori pe an pentru exercitii si manevre.
Asadar, prin sistemul militar preconizat in timpul domniei lui A. I. Cuza, se asigura
pregatirea militara a intregii populatii, in special a taranimii, poporului incredintandu-
i-se misiunea de aparare a tarii, de cucerire a independentei nationale.
Si dupa inlaturarea Iui A. I. Cuza interesul pentru introducerea unor structuri si forme
care sa favorizeze pregatirea unor mase cit mai largi ale populatiei in vederea apararii
tarii s-a pastrat. Existenta, alaturi de armata permanenta – elementul constitutiv
fundamental al sistemului militar – si de armata teritoriala, a unor formatiuni de tip
popular – militiile, gloatele, garda oraseneasca -, asa cum prevedea legea pentru
organizarea armatei din 1868, sporea capacitatea de aparare a tarii in cazul in care ar fi
devenit victima unei agresiuni.
In timpul scurtei domnii a lui Alexandru Ioan Cuza, armata romana a facut progrese
evidente atat in ce priveste pregatirea, cit si inzestrarea cu armament, devenind un
organism bine structurat, capabil sa indeplineasca misiunea sacra ce-i revenea –
apararea pamantului stramosesc. Eforturile facute de domnitor in acest domeniu au
avut la baza constiinta clara ca armata, sprijinita de intregul popor, este pavaza
autonomiei si demnitatii tarii, mijlocul esential capabil sa apere integritatea ei
teritoriala, sa realizeze inaltul ideal al generatiei revolutionare de 1a 1848 – cucerirea
independentei depline si faurirea statului national unitar roman. Organismul militar
creat de A. I. Cuza, cu perfectionarile intervenite in deceniul care a urmat domniei lui,
isi va dovedi intreaga putere si vitejie in marea confruntare din 1877-1878 pe
campurile de batalie.
Sus
BIBLIOGRAFIE
Dan Berindei – Epoca Unirii, Bucuresti, 1979.
Constantin C. Giurescu – Alexandru Ioan Cuza, Bucuresti, 1973.
* * * Istoria artileriei romane, Bucuresti, 1977.
* * * Istoria gandirii militare romanesti, Bucuresti, 1974.
* * * Istoria infanteriei romane, vol. I, Bucuresti, 1985.
* * * Istoria militara a poporului roman, vol. IV, Bucuresti, 1987.
* * * Invatamantul militar romanesc. Traditii si actualitate,
Bucuresti, 1986.
Stan Apostol – Grupari si curente politice in Romania intre
Unire si Independenta (1859-1877), Bucuresti, 1979.
* * * Unirea Principatelor si puterile europene, Bucuresti, 1984.
* * * Romania in razboiul de independenta 1877-I878, Editura
militara, Bucuresti, 1977, p. 60-67.
C. C. Giurescu, Alexandru Ioan Cuza, Editura militara, Bucuresti,
1973, p. 31-34; 96-115.
ARMATA ROMANA IN RAZBOIUL DE INDEPENDENTA AL ROMANIEI (1877-1878)
1. Independenta – deziderat major al romanilor. Contextul international
2. Operatia strategica de acoperire a granitei de sud a Romaniei
3. Trecerea Dunarii si participarea armatei romane la batalia a treia de la Plevna
4. Batalia de la Vidin. Incheierea victorioasa a razboiului de independenta
5. Caracteristicile artei romanesti in razboiul de independenta
1. Independenta – deziderat major al romanilor. Contextul international
In preajma razboiului de la 1877-1878, Romania era un stat mic, cu o suprafata de 121
000 km.p. si o populatie de circa 5 milioane, alte 5 milioane de romani aflandu-se in
provinciile romanesti aflate sub stapaniri straine. Lipsa independentei reale a statului
roman reprezenta o piedica serioasa in dezvoltarea lui. Cucerirea independentei de stat
se impunea ca o necesitate vitala a mersului inainte a societatii romanesti si a realizarii
intregirii depline a statului roman.
Intrat in faza decisiva a realizarii sale, dupa Unirea din 1859, dezideratul
independentei de stat depline a Romaniei s-a constituit intr-o adevarata doctrina
atotcuprinzatoare, care a angajat gandirea, preocuparile si actiunile intregului popor
roman. Infaptuirile transformatoare din timpul domniei lui A. I. Cuza urmareau, pe
plan intern, asezarea statului national roman pe baze moderne, progresul accelerat al
vietii economice si social-politice. Aceste transformari contribuiau nemijlocit si la
consolidarea luptei pentru independenta, pentru lichidarea ingradirilor externe impuse
de puterea suzerana si de tranzactiile dintre marile puteri europene, conjugandu-se
intim cu actiunile politico-diplomatice intreprinse pentru consolidarea statutului
international al Romaniei si recunoasterea legitimitatii suveranitatii sale. Lupta pentru
independenta a continuat si s-a amplificat si dupa abdicarea lui Cuza, prin variate
forme politice si diplomatice: concomitent, s-a desfasurat o ampla activitate
propagandistica de catre romanii aflati in diferite tari europene pentru a crea in opinia
publica internationala un curent favorabil sustinerii dezideratelor romanesti, s-au
intensificat legaturile poporului nostru cu miscarile de eliberare nationala ale
popoarelor sarb, bulgar, muntenegrean, grec.
Viata politica europeana inregistra, in anii premergatori razboiului, amplificarea luptei
de eliberare nationala in sud-estul Europei si redeschiderea „ problemei orientale". In
iulie 1875 izbucnea rascoala populara din Hertegovina, in august se ridica la lupta
populatia din Bosnia, in aprilie 1876 se rasculau bulgarii, iar in iunie 1876 se declansa
razboiul dintre Serbia si Muntenegru impotriva Portii Otomane. Peste aceasta situatie
complexa se grefeaza interesele deosebite in zona ale Prusiei si Austro-Ungariei. La
inceputul anului 1877 se impune tot mai mult rezolvarea pe calea armelor a crizei
balcanice, dupa esecul conferintelor internationale de la Istambul (decembrie 1876 si
ianuarie 1877) si de la Londra, din martie 1877, facand iminent un razboi ruso-turc.
Rolul hotarator in evolutia evenimentelor care au dus la cucerirea independentei, ca
dealtfel in intreaga noastra istorie nationala, a revenit poporului roman care a avut
constiinta plenara a acestui imperativ si s-a aratat ferm hotarat sa faca orice sacrificii
si jertfe pentru a rupe, la nevoie cu armele, ultimele fire ale suzeranitatii otomane.
Toate acestea explica faptul ca masurile adoptate de guvern pentru intarirea armatei,
indeosebi in cea de a doua jumatate a anului 1876, mobilizare partiala decretata ca
urmare a agravarii situatiei din Peninsula Balcanica, infiintarea unui corp de
observatie la Gruia, in dreptul Gurii Timocului, executarea unor lucrari de fortificatie
in puncte de importanta strategica etc. s-au bucurat de o larga aderenta populara. O
stare de spirit asemanatoare, caracterizata prin devotament si abnegatie patriotica, se
manifesta pregnant si in randurile masei de ostasi, de la soldat pana la general. Armata
noastra, care-si sporise efectivele si isi imbunatatise inzestrarea, se dovedea tot mai
pregatita sa indeplineasca misiuni de amploare pentru apararea tarii, sa joace un rol
hotarator in lupta pentru cucerirea neatarnarii depline a Romaniei.
Politica de neutralitate a Romaniei fata de conflictul din zona a fost urmata de
demersuri diplomatice pentru obtinerea recunoasterii independentei pe cale pasnica. O
nota circulara a premierului roman, Lascar Catargiu catre puterile garante, definea
Romania ca fiind „ separata de Turcia si nefacand in nici un fel parte integranta din
Imperiul otoman", apoi sublinia ca Romania se va opune cu armele incercarilor de
violare a teritoriului sau, iar intr-un conflict general Romania va coopera cu puterile
care-i vor garanta „ integritatea si toate drepturile sale seculare". Memoriul
ministrului de externe din 16/28 iunie 1876 se constituie intr-o veritabila cerere de
independenta indirecta catre Poarta.
Agravarea brusca a relatiilor internationale si, indeosebi, iminenta declansarii unui
nou razboi intre imperiile rus si otoman au determinat guvernul roman sa intre in
negocieri cu Rusia, la Livadia (in Crimeea), in septembrie 1876, in vederea semnarii
unei conventii prin care sa se stabileasca conditiile de trecere a armatelor imperiale pe
teritoriul roman spre Dunare. Conventia semnata la Bucuresti, la 4 aprilie 1877,
acorda „ libera trecere" trupelor tariste spre Dunare, iar Rusia garanta apararea si
mentinerea integritatii teritoriale a Romaniei.
Ca masura de prevedere, la 6 aprilie 1877, guvernul roman, a decretat mobilizarea
armatei permanente si teritoriale cu rezerva ei. Aceasta actiune complexa s-a efectuat
in ordine, rapid si cu precizie, ceea ce a demonstrat o data mai mult inalta constiinta
civica a generatiei independentei. Pana la 25 aprilie mobilizarea a fost incheiata,
armata fiind organizata conform cerintelor de razboi. Totalul fortelor mobilizate se
ridica la aproximativ 100 000 de luptatori, din care efectivul armatei operative era de
58 700 de oameni, 12 300 de cai si 190 de tunuri. In plus au fost chemati sub arme,
pentru instruire, in vederea completarilor, inca 14 000 de tineri din contingentul anului
1877.
Caracterul drept al razboiului, dorinta fierbinte de a vedea patria libera si
independenta, speranta ca dupa aceasta va incepe o viata mai buna pentru masa celor
multi, prin acordarea in special de pamant, drepturi si libertati democratice, au generat
un deosebit entuziasm la prezentarea la oaste, in momentul decretarii mobilizarii, si un
interes deosebit in completarea instructiei si pregatirii militare in timpul afectat
acestor activitati, un avant de lupta nestavilit manifestat inca in perioada de acoperire
pe Dunare, uimitoare fapte de vitejie si eroism in aprigele inclestari cu dusmanul.
Razboiul eliberator s-a bucurat de adeziunea si sprijinul romanilor din provinciile
aflate sub dominatia straina. Grupuri de voluntari au trecut granitele, artificial create
de vicisitudinile istoriei, alaturandu-se fratilor lor.
Unanimitatea cu care a actionat poporul roman, animat de dragostea de tara si dorul
de libertate, a fost relevata in toata maretia sa de eroismul de masa dovedit de ostasi,
de la soldat la general, in luptele purtate contra fortelor otomane, de legaturile
indisolubile dintre ostire si popor, duse pana la identificarea lor intr-un suprem efort
de vointa si actiune.
Sus
2. Operatia strategica de acoperire a granitei de sud a Romaniei
Dupa mobilizare, armata romana, a fost organizata in doua corpuri, care au intrat
imediat in dispozitiv de acoperire strategica pe malul nordic al Dunarii, pentru a
preveni o eventuala invazie otomana. Operatia s-a desfasurat concomitent cu
mobilizarea si concentrarea armatei, iar faptul ca aceasta operatie a constituit o parte
organica a razboiului a avut o mare importanta politica; menita sa apere actul
proclamarii independentei, operatia de acoperire a Dunarii a sporit increderea armatei
si poporului in fortele lor.
Deoarece punctele cele mai amenintate erau Calafatul si Bucurestiul, comandamentul
roman a hotarat ca diviziile 1 si 2 infanterie (concentrate in Oltenia), formand Corpul
1 armata sa se opuna unei eventuale agresiuni otomane dinspre Vidin, iar diviziile 3 si
4 infanterie, constituind Corpul 2 armata, sa apere Capitala impotriva unei invazii
dinspre Rusciuk si Turtucaia. Armata romana isi constituise o rezerva generala,
compusa din doua regimente de dorobanti, un regiment de rosiori si alte formatiuni,
dispusa la Bucuresti. In acest dispozitiv, trupele romane au executat, in exclusivitate,
pana cand armata rusa a intrat pe teritoriul tarii noastre si apoi pana a ajuns la
fluviu, operatia strategica de aparare a Dunarii pe o distanta de 650 km. Odata cu
asigurarea securitatii teritoriului national contra unei eventuale invazii otomane,
armata romana a constituit principalul factor favorizant al marsului si concentrarii
trupelor ruse in zonele stabilite, fara sa fie stingherite de vreo rezistenta otomana. Sub
protectia operatiei de acoperire executata de trupele romane, fortele militare ruse
destinate sa actioneze in Balcani, comandate de marele duce Nicolae, au inceput sa
treaca Prutul in noaptea de 11 spre 12 aprilie 1877.
Acoperirea strategica a liniei Dunarii de catre armata romana (aprilie-august 1877)
Operatia s-a desfasurat pe mai multe etape:
1. 1-11 aprilie 1877, fortele romane erau dispuse pentru
supravegherea intregii linii a Dunarii – Divizia 1 la Craiova,
Divizia 2 la Bucuresti cu avangarzi spre Giurgiu si Oltenita,
Divizia 3 in zona Galati– Braila iar Divizia 4 in zona Marasesti-
Tecuci-Focsani, cu o dezvoltare frontala de 650 km;
2. dupa intrarea armatei rusesti si preluarea sectorului de la
Barbosi, armata romana si-a retras treptat diviziile 3 si 4 in sudul
Munteniei, intre Cetate si Calarasi, actiune care a durat pana la 25
aprilie. Corpul 1 armata (diviziile 1 si 2) apara sudul Olteniei, iar
Corpul 2 armata (diviziile 3 si 4) era dislocat la sud de Bucuresti
si apara sectorul dintre Calarasi si Turnu Magurele. In capitala s-a
format o rezerva generala din aproape 10 000 de luptatori;
3. cand trupele ruse au ajuns si in sectorul Calarasi-Turnu
Magurele, trupele romane s-au regrupat in sudul Olteniei cu toate
cele patru divizii.
Aflata in acest dispozitiv, armata romana a desfasurat o intensa activitate de
consolidare si dezvoltare a sistemului de fortificatii, a dat riposte energice
incursiunilor facute de otomani la nord de fluviu.
Toate actiunile politice si militare romanesti au starnit reactia Imperiului otoman si
masuri care sa descurajeze actiunile romanesti: suspendarea diplomatilor romani de la
Istambul, intensificarea actelor agresive de-a lungul Dunarii, sechestrarea unor nave
romanesti cu cereale, bombardarea oraselor Braila si Reni, atacarea pichetelor de
frontiera etc. Fata de aceasta situatie la 23 aprilie ministrul roman de razboi, generalul
Alexandru Cernat, a ordonat trupelor Romane sa riposteze la orice tentativa otomana
de trecere a Dunarii. La 29 aprilie Adunarea Deputatilor si la 30 aprilie Senatul au
declarat ca legaturile dintre Romania si Poarta otomana erau rupte, recunoscand starea
de razboi dintre cele doua state.
Procesul complex al cuceririi independentei Romaniei, inceputa printr-o initiativa
armata si instituirea starii de razboi, a continuat firesc prin proclamarea neatarnarii la
9/21 mai 1877, urmata de totala angajare militara a tarii. Proclamarea independentei
consfintea ruperea legaturilor noastre cu Poarta si independenta absoluta a Romaniei,
hotarare votata in unanimitate de Parlament. Tributul datorat Turciei de 914 000 lei, a
fost anulat, suma fiind data armatei. Un ordin national, „ Steaua Romaniei", cu 5
clase, trebuia sa rasplateasca pe toti cetatenii distinsi pe timp de pace si in razboi.
Declaratia de independenta a avut un mare ecou in toate constiintele romanesti.
Puterile europene, fata de hotararea Parlamentului roman, au reactionat diferit de la
rezerva (Franta) la ostilitate (Turcia si initial Anglia). Opinia publica internationala a
fost favorabila luptei poporului roman.
In vederea acestei confruntari, pe teatrul de operatii balcanic, armata rusa a
concentrat 260 000 de oameni (182 batalioane, 73 de escadroane, 135 de cavalerie si
136 baterii cu 802 tunuri), iar armata otomana avea 186 000 de oameni (234 de
batalioane, 66 escadroane si 42 baterii cu 210 tunuri).
Operatiile militare ale armatei ruse au inceput la sfarsitul primei decade a lunii iunie
prin trecerea unei parti din fortele ruse in Dobrogea, actiune la care au participat si
navele flotilei romane de Dunare: „ Romania", „ Stefan cel Mare", „ Fulgerul" si
„ Randunica", puse temporar la dispozitia armatei ruse. Peste cateva zile,
comandamentul rus a trecut la fortarea Dunarii cu gruparea principala, concentrata in
zona Rosiorii de Vede-Alexandria- Zimnicea-Turnu Magurele. In vederea asigurarii
unui succes deplin, marele duce Nicolae a solicitat si sprijinul armatei romane. Ca
urmare, Marele cartier general roman a ordonat ca in zilele de 14-16 iunie intreaga
artilerie romaneasca de pe malul stang al Dunarii sa execute un foc viu si neintrerupt
asupra pozitiilor otomane. De asemenea, la cererea comandamentului rus, a fost fixat
pe malul drept al Oltului, la varsare in Dunare, un lant de tragatori pentru a proteja
transportul materialului de pod de pe raul Olt. In acelasi timp, bateriile de artilerie
romane de la Corabia, Bechet, Ciuperceni si Calafat, prin bombardament intens execut
au impiedicat pe otomani. sa faca manevre de forte si mijloace in aceasta zona.
Sprijinita astfel, armata rusa a fortat cu succes Dunarea in sectorul Zimnicea-Sistov.
Datorita unor actiuni energice ale armatei ruse, sprijinita si de artileria si unitati
romane aflate in dispozitiv pe malul Dunarii, la 4 iulie cetatea Nicopol cu intreaga sa
garnizoana, a capitulat.
Sus
3. Trecerea Dunarii si participarea armatei romane la batalia a treia de la Plevna
In urma apelurilor tarului si ale marelui duce Nicolae, Marele cartier general roman a
hotarat sa trimita la Nicopol o brigada infanterie si una de cavalerie pentru a-l ocupa si
a face in acest fel disponibile fortele ruse care se pregateau pentru o noua ofensiva
asupra Plevnei. In acest scop, la 11 iulie, seful statului major al armatei a transmis
generalului George Manu, comandantul Diviziei 4 infanterie, aflat la Turnu Magurele,
ordinul sa dea intreg sprijinul armatei ruse „ chiar in Bulgaria". La 16 iulie, primele
unitati romane au inceput sa treaca Dunarea. „ Acest prim transport – dupa cum
consemneaza un document al vremii – fu intampinat pe malul drept de doua companii
ruse, cu muzica si drapel, din Regimentul Kostroma. Ele primira cu ceremonial
cuvenit primul detasament roman, care se cobori pe malul bulgar cu urale entuziaste.
Atunci ambele trupe se salutara, drapelele inclinara de amandoua partile... Dupa aceea
pavilionul rus fu coborat de pe cetatea Nicopoli si inlocuit cu cel roman".
Avand acum disponibile toate fortele, in ziua de 18 iulie trupele ruse au inceput un
nou atac asupra Plevnei, dar si acesta a fost respins cu mari pierderi pentru atacator. A
doua zi, comandantul armatei ruse a adresat domnitorului Romaniei o telegrama in
care solicita interventia imediata a armatei romane: „ Turcii, adunand cele mai mari
mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog sa faci fusiune, demonstratiune si, daca se
poate, sa treci Dunarea cu armata dupa cum doresti. Intre Jiu si Corabia
demonstratiunea aceasta este neaparat necesara pentru inlesnirea miscarilor mele".
Analizand situatia creata, guvernul roman si Marele cartier general au acceptat ca
armata noastra sa participe la marea batalie de la Plevna, urmand ca detaliile de
cooperare sa fie discutate ulterior. Ca urmare, in seara zilei de 19 iulie Marele cartier
general roman a trecut noi forte peste Dunare, concomitent cu intensificarea
bombardamentelor de artilerie asupra trupelor otomane. Totodata, la 23 iulie 1877
intreaga armata activa a fost reorganizata in conformitate cu noile misiuni pe care
urma sa le indeplineasca. Astfel, a fost creata Armata de operatii, compusa din trei
divizii, pusa sub comanda generalului Alexandru Cernat, destinata ducerii actiunilor
de lupta in jurul Plevnei, insumand 43 414 militari, 7 170 cai si 110 tunuri. Pentru
acoperirea frontierei intre Calafat si Turnu Magurele s-a constituit Corpul de
observatie care totaliza un efectiv de 11 380 militari, 1 350 cai si 74 tunuri. In acelasi
timp au fost concentrate militiile din Oltenia.
Pana la 24 iulie au trecut fluviul fortele principale ale Diviziei 4 infanterie care, pe
langa apararea Nicopolului, aveau misiunea de a sprijini trecerea celorlalte trupe
romane peste Dunare. In urma discutiilor purtate cu partea rusa s-a hotarat ca la baza
acestei cooperari sa stea, pe langa altele, respectarea individualitatii si unitatii de
comanda a armatei romane, iar la Plevna sa se constituie din trupele ruse si romane o
singura grupare, sub denumirea de Armata de vest; comanda acestei armate a fost
incredintata. domnitorului Carol, care a avut ca sef de stat major, la inceput, pe
generalul rus P. D. Zotov.
Pana la 25 august cele trei divizii romane – diviziile 3, 4 si de rezerva – au trecut in
intregime Dunarea, au executat apoi marsul de apropiere si s-au concentrat in zona
Plevnei. Acum, trupele ruse si romane care formau Armata de vest erau gata de a trece
la o actiune hotarata impotriva gruparii otomane comandata de Osman pasa. Pentru
definitivarea planului de operatii, la Marele cartier general rus s-a convocat, la 25
august, un consiliu de razboi care a hotarat ca cel de-al treilea asalt asupra Plevnei sa
fie dat in ziua de 30 august 1877.
Garnizoana otomana de la Plevna ocupa o pozitie strategica deosebita, aici
incrucisandu-se cateva cai de comunicatie importante care faceau legatura intre
localitatile Nicopol, Rusciuk, Sofia, Tirnovo, Filipopol. Terenul din jurul Plevnei era
in parte accidentat, cu dealuri in amfiteatru, cu vai si valcele strabatute in toate
directiile de paraie cu sau fara apa in acel moment. Apreciind valoarea acestui teren
pentru aparator si greutatile pe care le implica pentru atacator, Osman pasa a ordonat
amenajarea si fortificarea lui. Luptele care s-au desfasurat timp de trei luni la Plevna
si in imprejurimi constituie una dintre cele mai luminoase pagini de vitejie ale ostirii
noastre in razboiul pentru independenta. In acea apriga inclestare pentru „ a ne vedea
liberi si independenti" – dupa cum scria un ofiter de pe front sotiei sale – au aparut in
toata plenitudinea lor curajul si darzenia combatantilor romani, barbatia si eroismul
lor, neinfricarea si avantul nestavilit in lupta.
Chiar de la inceputul pregatirii de artilerie, la 26 august pentru cea de-a treia batalie de
la Plevna armata romana s-a dovedit a fi la inaltimea misiunii sale, intrunind aprecieri
elogioase unanime ale atasatilor militari straini prezenti la Plevna. A impresionat nu
numai agerimea si precizia cu care executau focul tunarii, cit mai ales „ indemanarea
si priceperea. cu care sefii lor de baterii, care adesea nu sunt decat locotenenti", isi
indeplineau misiunea. Aceste aprecieri de inceput au fost amplificate prin
comportarea eroica a trupelor romane destinate sa execute, in ziua de 27 august, atacul
pentru ocuparea unei pozitii otomane inaintate la Grivita, cunoscuta in istorie de
redanul din fata redutei Grivita 1.
Coloana de asalt, comandata de locotenent-colonelul Sergiu Voinescu, seful de stat
major al Diviziei 4 infanterie, formate din Regimentul 13 dorobanti, in esalonul intai,
un batalion din Regimentul 5 infanterie de linie si Batalionul 2 vanatori in esalonul
doi, ,a pornit la atac la ora 16 „ cu multa vigoare si barbatie". Comandantii
batalioanelor de dorobanti, maiorii Dimitrie Macri si Dimitrie Leca, sunt in fruntea
liniilor de asalt asupra carora se abate grindina de obuze, srapnele si gloante „ din
redutele turcesti, al caror foc de artilerie paruse pana atunci stins". Avanposturile
otomane sunt respinse de companiile capitanilor Panait Botez, Vasile Irimia si Grigore
Andronescu care ,stau neclintiti in fruntea ostasilor lor, animandu-i in lupta. Focul
naprasnic a inamicului nu-i poate opri pe dorobanti. „ Companiile se avantau cu
nepasare – se scrie in Istoricul Regimentului 13 dorobanti – siruri intregi cadeau sub
focul ucigator al artileriei dusmane. Romanul nu da inapoi, el arde de nobila si sfanta
dorinta sa intra cu orice pret in redan, sa invinga". Victoria romanilor a avut o
puternica influenta morala asupra trupelor de la Plevna. In rapoartele lor, comandantii
de diferite trepte au evidentiat neinfricarea si darzenia de care au dat dovada trupele.
Maiorul Leca raporta ca „ conduita trupei si a ofiterilor a fost admirabila, de un curaj
si sange rece nespus"; generalul Cernat nota si el ca „ trupa a inaintat la foc cu multa
vigoare si barbatie. Asta-noapte turcii au incercat sa respinga pozitiile inaintate
ocupate de Divizia 4, dar au fost respinsi". Memorialistii, corespondentii de presa,
diferiti cronicari ai zilei ne-au lasat numeroase aprecieri elogioase la adresa acestei
prime confruntari a ostasilor romani cu. dusmanul. Cu deosebita mandrie insera un
corespondent al ziarului „ Rezboiul" ca „ Sperantele Romaniei n-au fost inselate. Juna
noastra armata in fata Plevnei, in fata celor mai bune si brave trupe ale Turciei, in fata
armatei lui Osman pasa compusa mai toata din arnauti, luptatorii cei mai darji a stiut
si a putut sa se arate demna de numele vitejesc al strabunilor ei".
In ziua de 29 august, au fost date ordinele pentru asaltul general asupra Plevnei, care
se va declansa in ziua urmatoare. Trupelor romane le revenea misiunea sa atace
pozitiile turcesti din zona nordica a Plevnei, constituind in acest scop doua coloane de
atac: nr. 1 – Divizia 3 infanterie, si nr. 2 – Divizia 4 infanterie; ambele coloane
alcatuite din cate 4 batalioane: primul in formatie de tragatori si avand in compunere
subunitati destinate transportului mijloacelor ajutatoare pentru urcat pe parapete
(scari, fascine, gabioane s.a.), al doilea – in coloane de campanie, destinat asaltului
propriu-zis, al treilea si al patrulea – destinate continuarii si amplificarii efortului
batalioanelor din fata. Divizia 3 infanterie mai constituia o coloana (3 batalioane)
destinata acoperirii flancului drept al fortelor atacatoare. O mare unitate constituia
rezerva Armatei de operatii, iar trupele romane disponibile au primit diferite alte
misiuni.
Ordinul de operatii si dispozitivul adoptat prezentau cateva serioase deficiente,
datorate in cea mai mare masura insuficientei recunoasteri a pozitiilor inamicului; cea
mai grava a fost organizarea actiunilor pentru cucerirea unei redute, dar in realitate
erau doua. Acestea au avut repercusiuni negative asupra desfasurarii asaltului, dar ele
nu au putut umbri inaltele virtuti ostasesti dovedite de trupele romane in batalia
istorica din 30 august 1877.
La asaltul executat de Divizia 3 infanterie, comandata de colonelul Gheorghe
Anghelescu, asupra redutei Grivita, desi se desfasoara in conditii deosebit de grele
datorita mai ales necunoasterii exacte a pozitiilor otomane, ostasii regimentelor 8
infanterie de linie si 10 dorobanti lupta cu un eroism demn de toata lauda. Maiorul
George Sontu cade in fruntea dorobantilor sai pe drumul spre reduta, dupa cum si
capitanul Leon Cracalia si locotenentul Chivu Stanescu, care i-au urmat la comanda.
Atacul continua insa, iar capitanul Nicolae Valter Maracineanu reuseste sa ajunga cu
infanteristii sai si cu dorobantii putneni ai lui Sontu pana la parapetul redutei unde,
printr-un efort suprem, face sa falfaie fanionul batalionului ce-l infipse in pamantul
jilav, inainte de a i se curma firul vietii. Un grup de 30 de infanteristi comandat de
sublocotenentul Cugler Cazimir, reuseste sa ajunga chiar pana in santul redutei. Cad
in lupta aproape toti ofiterii batalioanelor din linia intai si aproape jumatate din
efectivele lor. Reduta insa rezista. Acum se vede ca de fapt Divizia 3 infanterie nu
ataca aceeasi reduta ce trebuia sa fie luata prin efortul comun cu Divizia 4 infanterie,
ci o alta reduta, necunoscuta anterior si care va lua denumirea de Grivita 2. Dupa
incheierea luptei, colonelul Gr. Ipatescu, comandantul coloanei de asalt, raporta ca
„ trupa sub foc a fost admirabila, a mers inainte in liniste, fara zgomot si fara murmur,
desi cadeau cu zecile la fiecare pas... Ofiterii si-au facut datoria cu constiinta si cu
prisos... toti si-au facut datoria tinandu-se mereu in picioare in fata trupelor". Ziarul
„ Dorobantul" sublinia la randul sau: „ Maiorul Sontu stropi cu sangele sau pamantul
roditor al gloriei. Memoria lui va fi scumpa tuturor celor care iubesc libertatea,
dreptatea si curajul. Capitanul Valter Maracineanu fu intre cei dintai care pusesera
piciorul pe reduta. Cu stindardul in mana, pana in ultimul moment el imbarbata pe
bravii sai si pana in ultimul moment fu exemplu devotamentului, cazand unde datoria
o cere... si pe langa acestia, cati altii !".
La ora 15, concomitent cu Divizia 3 infanterie, a trecut la asalt asupra redutei Grivita
1 Divizia 4 infanterie comandata de colonelul Alexandru Anghelescu. Coloana
formata din Batalionul 2 vanatori, in linia intai, urmat de batalioanele 1 (din
Regimentul 16 dorobanti), 2 (din Regimentul 5 infanterie de linie) si 1 (din
Regimentul 14 dorobanti), imbarbatate de locotenent-colonelul Sergiu Voinescu,
maiorul Candiano Popescu si capitanul Moise Groza, inainteaza cu multa bravura si
barbatie pana la santurile avansate ale redutei unde incepe o lupta crancena. Prin
rezistenta tenace a otomanilor din reduta si a unui contraatac violent asaltul este
respins. Sunt respinse, de asemenea, de catre otomani si atacurile date la orele 16,20 si
17, desi vanatorii, infanteristii si dorobantii ajung pana sub reduta. Jertfele sunt mari,
printre acestea capitanul Mihail Romano, sublocotenentul Gheorghe Botescu,
sergentii Zamfir Nicolae si Avram Stan, soldatii Altea Costache si Andrei Tanase.
Infrangerile nu le produc ostasilor deznadejde, ci le intaresc si mai mult hotararea de
a-si spori forta de lupta pentru a-l infrange pe dusman. Comandantii de batalioane,
maiorii Candiano Popescu, Alexandru Jipa, Leonida Iarca si Ion Arabu, ajutati de cei
de companii ;si de plutoane, reorganizeaza coloana si la ora 18 pornesc cel de-al
patrulea asalt. Printr-o incordare suprema a vointei reduta Grivita 1 ,este ocupata, in
urma luptei la baioneta, la ora 19. In valtoarea, luptei, soldatul Ion Grigore, ajutat de
sergentul Gheorghe Stan si caporalul Nica Vasile, toti din Batalionul 2 vanatori,
captureaza un drapel ,de lupta otoman. Odata cucerita, reduta este organizata pentru
aparare. Toate contraatacurile executate de otomani pentru a o recuceri sunt respinse,
reduta Grivita l, cucerita de romani, ramanand singura victorie, a asaltului dat de
Arimata de vest asupra Plevnei 1a 30 august 1877.
Eroismul ostasilor romani in aceasta lupta a fost larg oglindit in rapoartele
comandantilor si in comunicatele oficiale, in presa interna si internationala.
„ Monitorul oficial" din 4 septembrie consemna ca „ Trupele in tot timpul actiunii au
dat proba de cel mai mare devotament si abnegatie; s-au luptat ca niste eroi. Moralul
lor era excelent". ,Comandantul Armatei de vest arata in ordinul de zi ,din 5
septembrie 1877: „ In batalia de la 30 august ca si in luptele care au precedat si urmat
aceasta memorabila zi, voi ati dovedit ca virtutile strabune n-au pierit din randurile
ostenilor romani. Sub focul cel mai viu al inamicului ati infruntat moartea cu barbatie,
ati luat o reduta, un drapel si trei tunuri. Tara va va fi recunoscatoare de devotamentul,
de abnegatiunea voastra...". De asemenea, in ziarul „ Romania libera" din 3
septembrie, se scria: „ S-au luptat ca niste lei copiii Carpatilor! Impotriva intariturilor
pagane, care zvarleau plumbi incinsi, ei si-au aruncat piepturile inflacarate. Au murit
multi dar au murit ca eroi, au murit jertfindu-se pentru o patrie adevarata, pentru
dreptatea trecutului glorios al Romaniei".
Din cea de-a treia batalie de la Plevna s-au desprins o serie de concluzii
militare, intre care amintim:
sistemul de aparare al Plevnei era deosebit de puternic, bine organizat, folosind
ingenios avantajele terenului si beneficiind de un armament care asigura
executarea unui foc de artilerie dens;
forma sistemului de aparare permitea mentinerea unei legaturi atat spre Sofia
cat si spre Vidin, ceea ce a sigura o buna aprovizionare a trupelor luptatoare cu
armament, munitii, alimente si medicamente;
armamentul de artilerie din inzestrarea trupelor romano-ruse s-a dovedit
neadecvat fata de sistemele de fortificatie tip reduta; efectele loviturilor de
artilerie deteriorau lucrarile de aparare in proportie neinsemnate, simtindu-se
lipsa artileriei de calibru mare si preciziei in executarea tragerilor;
cunoasterea terenului si mai ales reprezentarea sa pe harti era deficitara. Nu
erau materializate o serie de detalii de planimetrie si forme de relief, fapt ce a
avut implicatii grave asupra actiunii trupelor in ofensiva;
stabilirea loviturii principale in sectorul de sud-est la centrul dispozitivului
otoman, unde sistemul de aparare era cel mai puternic nu a fost solutia cea mai
indicata. Mai normal era ca lovitura principala sa fie indreptata in sectorul de
sud-vest unde apararea inamicului era mai slaba, iar un succes pe aceasta
directie putea aduce la intoarcerea intregii aparari si la taierea cailor de
retragere a inamicului;
cavaleria, in loc sa fie intrebuintata pentru executarea unei ample manevre de
invaluire a flancului drept si spatelui dispozitivului otoman a fost intrebuintata
descentralizat si in misiuni secundare (de siguranta);
dispozitivele de lupta, masate de front si in adancime, care se constituiau, de
regula, in linie de companii in coloana, nu mai corespundeau cerintelor
campului de lupta. Executarea focului etajat (de catre trupele otomane dispuse
in reduta), cat si generalizarea pustii cu repetitie au impus adoptarea unor
dispozitive in care trupele se dispuneau de front si in adancime, fapt ce a
generalizat ulterior lantul de tragatori;
cele trei batalii pentru cucerirea Plevnei au demonstrat ca, in perioada
respectiva, apararea domina ofensiva, de unde necesitatea inzestrarii trupelor
atacatoare cu mijloace de foc adecvate, care sa faca vulnerabil sistemul de
aparare;
comandamentul Armatei de vest a manifestat pasivitate in conducerea
actiunilor. Daca ar fi angajat rezerva generala la stanga in sectorul unde
detasamentul Imeretinski a obtinut unele succese, deznodamantul bataliei putea
fi altul;
coordonarea actiunilor de lupta in timp si spatiu s-a facut deficitar. Nu
intotdeauna s-a realizat o insumare a eforturilor in vederea atingerii obiectivului
propus.
Incercuirea si asediul Plevnei
Asaltul din 30 august, ca si celelalte doua anterioare au demonstrat ca Plevna nu putea
fi cucerita decat printr-un asediu indelungat. Pentru gasirea solutiei celei mai
judicioase a fost convocat, in ziua, de 1 septembrie, un consiliu de razboi aliat la care
au luat parte tarul Alexandru, domnitorul Carol, marele duce Nicolae, generalul
Miliutin – ministrul de razboi rus -, comandanti de corpuri de armata etc. Dupa
dezbateri indelungi, consiliul de razboi s-a pronuntat pentru o solutie care prevedea, in
principal, urmatoarele: sa nu se mai dea nici un atac in forta contra Plevnei; sa se
intareasca pozitiile aliate din fata Plevnei pana la sosirea unor noi trupe din Rusia; sa
se adopte masuri pentru a impiedica aprovizionarea si sporirea efectivelor otomane
din Plevna.
In urma acestei hotarari, comandamentul roman si-a indreptat atentia spre organizarea
in cat mai bune conditii a apararii redutei cucerite, precum si a lucrarilor care sa
asigure stabilitatea pozitiilor trupelor noastre. Totodata, convins de importanta ce
prezenta pentru intreaga aparare otomana reduta Grivita 2, el a incercat sa puna
stapanire pe aceasta, executand un atac la 6 septembrie. Luptele date cu fortele
Batalionului 1 din Regimentul 15 dorobanti, Batalionului 2 din Regimentul 9
dorobanti, Batalionului 2 din Regimentul 1 infanterie – au intrecut ca intensitate de
foc pe cele de la 30 august.
Batalia a treia de la Plevna (30-31 august 1877)
Ne mai fiind atacati, pe alte sectoare, turcii opun o rezistenta inversunata. Dorobantii,
in frunte cu comandantii lor, inainteaza neclintiti prin ploaia de gloante, inlatura din
miscare linia de avanposturi si cu baioneta la arma se indreapta spre santul redutei.
Sunt raniti mortal capitanul Ion Grigore Nastase si sergentul Mateescu,
sublocotenentii Alexandru Danescu si George Valentineanu. Liniile sint insufletite de
capitanii Andronescu Grigore si Ioachim Rusu. Este ranit grav maiorul Ion Nicolae
care, sprijinindu-se in sabie, inainteaza. in mijlocul dorobantilor pana la ultima
zvacnire a inimii. Cu randurile rarite dorobantii cer ajutor. Este introdus in lupta
batalionul din rezerva, insa este tintuit la pamant de artileria inamica. Dorobantii se
lupta pe viata si pe moarte, cei din spate nu mai pot face nici un pas. Apare acum in
transee – venit dupa informatii – capitanul Nicolae Lascar Bogdan, adjutant
domnesc, care aduna un detasament de voluntari si incearca sa se duca pana la reduta
in ajutorul dorobantilor. Este insa lovit mortal. Locul lui este luat de locotenentul
Dimitrie Calinescu, ordonanta domneasca venit tot dupa informatii. Dar este lovit si el
mortal.
Grivita 2 a rezistat si de data aceasta, cu toate ca ostasii romani s-au luptat cu o
daruire totala. Dupa acest atac, comandamentul roman intensifica executia lucrarilor
de apropiere de pozitiile inamicului pentru a reduce cit mai mult spatiul pe care
trupele de atac trebuiau sa-l parcurga intr-un teren descoperit. Cand distanta se reduce
sub 100 m, se declanseaza o noua actiune ofensiva, la 7 octombrie, sub comanda
colonelului Nicolae Dona, asupra redutei Grivita 2. Dar si aceasta ramane fara
rezultat.
A urmat apoi actiunea de inchidere completa a cercului in jurul Plevnei cu care prilej
trupele romane savarsesc noi fapte de vitejie, atat in. atacurile demonstrative de la
Grivita, pentru a masca asaltul ,dat de armata rusa asupra Gorni Dubnikului la 12
octombrie, cit si la Telis, Dolni Etropol si Gorni Etropol pentru ocuparea acestora. De
asemenea, in atacul ce se executa asupra Vidinului, la 17 octombrie, de catre un
detasament comandat de maiorul Constantin Ene, atat calarasii, din randul carora cade
la datorie locotenentul Nicolae Catanescu si se remarca prin sarja executata capitanul
George Lecca, cat si dorobantii bucuresteni demonstreaza capacitatea comandantilor
romani de a organiza si conduce actiuni independente, cat si mentinerea unui moral
ridicat in mijlocul trupelor.
Batalia de la Rahova
Concomitent cu actiunile asupra Plevnei, trupele romane cuceresc Rahova in prima
decada a lunii noiembrie. Asezata pe malul drept al Dunarii, in dreptul localitatii
romanesti Bechet, cetatea Rahova constituia un real si permanent pericol pentru
trupele romane si ruse participante la incercuirea Plevnei, deoarece fortele otomane
concentrate aici – circa 3 000 de militari – puteau actiona oricand asupra spatelui si
flancurilor trupelor de asediu. De aceea, cucerirea acestui centru fortificat devenise
stringenta necesitate.
S-a prevazut ca trupele destinate acestui scop sa actioneze pe doua directii
convergente. Misiunea principala a fost incredintata unui detasament comandat de
colonelul George Slaniceanu alcatuit din 6 batalioane de dorobanti, 10 escadroane de
calarasi si 22 guri de foc; el urma sa atace Rahova din directia sud. Pentru actiunea
secundara a fost destinat un detasament mixt, romano-rus, comandat de generalul rus
Meyendorf, format din 7 escadroane de rosiori, un batalion de dorobanti, o baterie
calareata – toate din armata romana – , 4 escadroane de ulani rusi si o baterie
calareata rusa; misiunea lui era de a ataca cetatea dinspre vest. Regimentul 8 calarasi
roman asigura flancurile interioare ale celor doua detasamente, iar Regimentul 2
calarasi flancul drept al coloanei principale spre Dunare. Trupele romane de pe malul
de nord al Dunarii urmau sa sprijine cu focul artileriei atacul dat de detasamentele
respective si, la nevoie, cu desant de 500 dorobanti.
Ofensiva a inceput in dimineata de 7 noiembrie 1877. Dupa doua zile de lupte
indarjite, cetatea Rahova a fost cucerita. In atacul executat la 7 noiembrie, dorobantii
musceleni, in frunte cu maiorul Dimitrie Giurescu, care a cerut onoarea ca batalionul
sau sa atace in linia intai, au asaltat de dimineata si pana seara fara odihna, reusind sa
cucereasca o reduta si sa se apropie alta.
Batalia de la Rahova (noiembrie 1877)
Cu aceeasi barbatie si tenacitate actioneaza in partea de vest a Rahovei si dorobantii
mehedinteni comandati initial de maiorul, Stefan Mateescu si apoi, dupa ranirea sa, de
capitanul Constantin Merisescu. Intr-un raport al sau, generalul Gheorghe Lupu arata
ca „ in tot timpul actiunii atat. ofiterii cat si trupele noastre au avut o conduita mai
presus de orice elogii si ca toti au mers la atac cu o abnegatie si intr-o ordine
admirabile". La randul sau, generalul rus Meyendorf a elogiat eroismul dorobantilor
romani carora „ le revine onorul de capetenie", iar marele duce Nicolae, intr-o
scrisoare adresata principelui Carol, arata: „ Izbanda de la Rahova apartine intreaga
armatelor romane". La cateva zile dupa' victoria de la Rahova, trupele romane au
cucerit localitatea Lom-Palanka cu care prilej s-au remarcat, prin interventie prompta
si rezistenta tenace pana la sosirea trupelor din Armata. de operatii, subunitatile de
militii.
Capitularea Plevnei
Odata cu consolidarea in jurul Plevnei a „ arcului de fier si foc"- cum il numeste un
memorialist turc -, pentru a evita noi varsari de sange, lui Osman pasa i s-a propus sa
capituleze, insa generalul otoman a refuzat propunerea. Ca atare, actiunile pentru
cucerirea cetatii au continuat. Pentru a zadarnici orice incercare a inamicului de iesire
din incercuire, comandamentul aliat a recurs la unele regrupari de trupe, precum si la
o reorganizare a fortelor. Intregul perimetru de aproximativ 50 km a fost impartit in
sase sectoare. Sectorul l, cel mai mare – aproximativ 13 km -, revenea fortelor
romane, sub comanda generalului Cernat, si se intindea de la raul Vid pana la
localitatea Grivita. Fortele romane incadrate in dispozitivul de pe cercul blocadei
totalizau 41batalioane de infanterie, 28 escadroane de cavalerie si 112 tunuri,
insumand un efectiv de aproximativ 35 000 de militari. In rezerva Marelui cartier
general roman au fost retinute 4 batalioane, 12 escadroane si 14 tunuri.
Intrucat munitia, alimentele si furajele devenisera intre timp insuficiente, iar
prelungirea rezistentei nu. mai era posibila, spre sfarsitul lunii noiembrie otomanii au
hotarat sa paraseasca Plevna si sa se retraga spre Sofia. In cursul noptii de 27 spre 28
noiembrie, intunericul si ceata deasa din zona Plevna au favorizat actiunile armatei
comandate de Osman pasa, pentru a realiza decrosarea de trupele romane si ruse.
Totusi, manevra unei mase care numara circa 50 000 de oameni (militari si civili care
doreau sa se retraga din Plevna) nu a ramas, pana la urma, neobservata.
Desfasurarea evenimentelor pune in evidenta initiativa si operativitatea in actiuni ale
cadrelor armatei romane. Informatia adusa de caporalul Ion Paun cum ca reduta
Grivita 2 este evacuata de turci este transmisa imediat locotenent-colonelului Ion
Cotrut, comandantul trupelor din transee. Acesta ordona recunoasteri si cere aprobarea
colonelului Mihail Cerchez, comandantul Diviziei 2 infanterie, de a ocupa reduta
pentru care se sacrificasera atatea vieti tinere. Totul se desfasoara rapid; se ordona
ocuparea pozitiilor parasite de otomani, se informeaza vecinii din stanga, respectiv
Corpul 9 armata rus, si pe cel din dreapta, Divizia 3 infanterie romana. Din acest
moment ofiterii si soldatii, subunitatile, unitatile si marile unitati se intrec in fapte de
arme: soldatii Bugila Petre si Ene Stancu, datorita vigilentei, descopera la timp ca
reduta Grivita 2 este minata; locotenentul Cumpanasu Ilie executa o recunoastere pana
la Plevna; locotenent-colonelul Ion Cotrut urmareste inamicul impreuna cu trupele
Diviziei 3 infanterie, comandata de colonelul Gheorghe Anghelescu, spre vest;
locotenent-colonelul Ion Algiu intra pe la ora 10 in Plevna, la cererea populatiei, cu un
batalion, fiind prima unitate aliata aici dupa plecarea otomanilor; brigazile comandate
de coloneii Gr. Boranescu si O. Sachelarie ataca si ocupa, prin lupta, redutele de la
Opanez; brigada comandata de colonelul Grigore Cantili intervine, aproape in goana,
in ajutorul trupelor ruse presate puternic de gruparea otomana, iar bateriile comandate
de capitanii Constantin Alexandrescu si George Gramaticescu lovesc cu mare
eficacitate asupra coloanelor inamice care venisera sa atace pozitiile de aparare ale
Diviziei 3 de grenadieri ruse. Intampinand o rezistenta tenace de front, atacat de
diviziile 2 si 3 romane din spate, Osman pasa este nevoit sa se predea celui mai
apropiat comandant aliat, acesta fiind colonelul. Mihail Cerchez, si sa ordone ridicarea
steagului alb, semnul capitularii neconditionate.
Intreaga grupare comandata de Osman pasa, formata din 10 generali, peste 130 de
ofiteri superiori, 2 000 de ofiteri inferiori, aproximativ 40 000 de soldati (din care 1
200 de calareti) si peste 77 de tunuri, a capitulat. La pierderile otomanilor din ziua de
28 noiembrie se mai adauga aproximativ 2 500 de morti si raniti. Romanii au capturat:
„ 2 pasale, 225 ofiteri, 10 227 soldati, 24 tunuri, 16 chesoane si 5 000 pusti".
Sus
4. Batalia de la Vidin. Incheierea victorioasa a razboiului de independenta
Victoria de la Plevna trebuia exploatata imediat, pentru a nu-i da inamicului nici o
clipa de ragaz in vederea refacerii fortelor sale. In cadrul planului general de
desfasurare a operatiilor militare ulterioare, trupele romane urmau sa execute ,actiuni
independent, sub comandament propriu. In principal, acestea constau in deplasarea
fortelor principale in zona Vidin, pentru a zdrobi gruparea de, trupe inamice din nord-
vestul Bulgariei, care ameninta flancul drept al trupelor ruse si de unde se puteau
intreprinde incursiuni in teritoriul roman. Totodata, trupele ruse din Nicopol si
Rahova urmau sa fie inlocuite de cele romane devenind astfel disponibile pentru
operatiile desfasurate la sud de Balcani. De asemenea, Divizia 3 romana, impreuna cu
Divizia 9 rusa, trebuia sa escorteze prizonierii turci peste Dunare. Dupa predarea
prizonierilor catre autoritatile respective, aceasta mare unitate romana urma sa ocupe
pozitii de aparare pe malul stang al Dunarii, pentru a face disponibile trupele ruse
aflate intre Giurgiu si Calarasi.
In vederea indeplinirii noilor misiuni, s-a procedat la reorganizarea armatei romane.
Astfel, printr-un ordin de zi din 5 decembrie 1877, in fruntea Marelui cartier general
roman a fost numit Alexandru Cernat, avand ca sef de stat major pe colonelul Stefan
Falcoianu. S-a constituit Corpul de vest – sub comanda generalului Nicolae
Haralambie, secondat, ca sef de stat major, de colonelul Alexandru Gramont – in care
intrau diviziile 1, 2, 4 si cea de la Calafat a fostului Corp de observatie. Rezerva
generala era compusa dintr-o brigada de rosiori, o companie de geniu, una de
telegrafie si un escadron de jandarmi.
Batalia de la Vidin (ianuarie 1878)
Pentru nimicirea gruparii turcesti de la Vidin si cucerirea acestei cetati, ,a fost destinat
Corpul de vest. Trupele romane de pe malul stang al Dunarii au primit ordin sa se
concentreze in Oltenia, cu fortele principale in zona Calafat, si sa intervina cu artileria
in sprijinul marilor unitati care urmau sa atace Vidinul; ele aveau, totodata, misiunea
de a participa la lichidarea unor eventuale incercari otomane de fortare a fluviului in
aceasta zona.
Marsul de apropiere a trupelor romane spre Vidin s-a executat in conditii foarte grele,
in cursul caruia ostasii romani au savarsit adevarate fapte ,de eroism, pe de o parte,
datorita viscolului care a bantuit in prima decada a lunii decembrie, a cantitatilor mari
de zapada ce au acoperit toate drumurile, si asa greu practicabile, a gerului de pana la
minus 25 grade, iar pe de alta parte, datorita faptului ca drumul parcurs pana la Vidin
a fost o permanenta lupta cu trupele otomane. In special brigazile de cavalerie
comandate de coloneii Pavel Cernovodeanu si Victor, Creteanu si avangarda Diviziei
1 infanterie s-au aflat in permanenta inclestare cu inamicul, respingindu-1 pas cu pas
spre Vidin si asigurand, prin aceasta, deplasarea Corpului de vest. Intre acestea se
inscriu la loc de frunte luptele de la Sahri Pasakioi, din 24 decembrie, unde batalionul
2 din Regimentul 1 dorobanti si un escadron din Regimentul 2 calarasi au depus o
darza rezistenta inamicului, zadarnicindu-i intentiile de a opri miscarea trupelor
noastre. Un alt moment il constituie actiunea de la Nazir Mahala din 29 decembrie.
Atacul de front combinat cu intoarcerea ambelor flancuri, impetuozitatea cu care au
actionat trupele noastre au surprins inamicul, incat a inceput retragerea spre Vidin nu
numai de la Nazir Mahala, ci si din pozitiile de la Vitbol si imprejurimi. Odata cu
acest nou succes trupele romane au ajuns la portile Vidinului, obiectivul final de atac.
Vidinul acoperea cateva linii de comunicatie importante care conduceau spre
interiorul Peninsulei Balcanice. Spre a-si asigura legatura cu exteriorul, garnizoana
otomana din cetate organizase o buna aparare a acestor comunicatii prin pozitii
inaintate la Tatargik, Novoselce, Rupcea, Rainovcea, Smirdan, Inova si Kapitanovcea,
aliniament care constituia centura principala exterioara de aparare a Vidinului. Astfel
organizata pentru aparare, cetatea Vidin dispunea de 12 000 de militari bine inarmati,
aflati sub comanda lui Izzet pasa, cunoscut ca un general energic si inteligent.
Garnizoana otomana era pregatita pentru o rezistenta de lunga durata, dispunand de
suficiente cantitati de alimente si munitii; pozitiile inaintate, mai ales cele de la
Smardan si Inova, scoteau practic Vidinul de sub bataia artileriei adverse amplasata
dincolo de centura fortificatiilor exterioare.
Analizand in detaliu valoarea si dispunerea inamicului in zona, comandantul Corpului
de vest a hotarat sa incercuiasca mai intai cetatea spre a o izola de exterior, dupa care
sa execute un atac general pentru a cuceri, intr-o prima etapa, puternicul sistem
defensiv exterior al Vidinului. In acest sens, la 9 ianuarie 1878 s-a decis ca toate satele
dimprejurul Vidinului: Tatargik, Novoselce, Rupcea, Rainovcea, Smardan, Inova si
Kapitanovcea sa fie atacate si cucerite concomitent. La aceasta data efectivele
Corpului de vest aflate pe malul drept al Dunarii in fata Vidinului se ridicau la 15 435
de infanteristi, 2 149 de calareti si artileristii ce incadrau 84 de tunuri. Urmau sa
participe la atac, prin bombardament, si bateriile de artilerie amplasate pe malul stang
al Dunarii, la Calafat si Ciuperceni.
In dimineata de 12 ianuarie 1878, la ora 7, artileria romana a declansat un foc intens
atat asupra pozitiilor inamice inaintate, cit si asupra Vidinului. Pregatirea de foc a
durat 30 minute, urmata de asaltul impetuos al infanteristilor romani. Atacul asupra
Tatargikului este executat de ostasii Regimentului 8 infanterie de linie (Divizia 4
infanterie), intariti cu un batalion de dorobanti, care inainteaza cu multa bravura.
Dupa o scurta rezistenta inamicul se retrage spre Vidin. Concomitent, Divizia 1
infanterie a atacat si ocupat localitatile Rupcea si Rainovcea. Cu toate incercarile
combinate ale diviziilor 1 si 4 infanterie intreprinse asupra localitatii Novoselce,
inamicul rezista. Actiunea eroica intreprinsa de un detasament din Regimentul 8
infanterie se incheie cu pierderi.
Momentul hotarator al luptelor pentru Vidin 1-au constituit actiunile de la Smardan si
Inova. Divizia 2 infanterie a inceput asaltul la ora 14 cu Regimentul 4 linie si
batalionul 2 din Regimentul 6 linie. Combinand atacul de front cu manevra pe
flancuri, locotenent-colonelul Ion Cotrut, comandantul liniei intai de atac, obtine, cu
toata rezistenta tenace a inamicului, o victorie de prestigiu prin cucerirea succesiva a
redatelor 1si 2, a satului Smardan si a cladirii cu telegraful bine aparate de inamic.
Prin introducerea in lupta a esalonului 2, Regimentul 9 dorobanti, ofensiva a continua
cu si mai mare vigoare. Este cucerita reduta nr. 3 si, drupa trecerea raului Delena, a
carui apa era numai sloiuri, satul Inova. Toate incercarile inamicului de a reocupa
pozitiile pierdute au ramas fara rezultat. Ostasii romani s-au mentinut ferm pe pozitii,
consolidandu-le.
Raportand rezultatele actiunilor, generalul Nicolae Haralambie arata ca localitatile
Smardan si Inova au fost luate „ dupa o lupta sangeroasa", in timpul careia trupele au
luptat „ cu cea mai mare vitejie; ele fura conduse cu energie si inteligenta de sefii lor".
La randul sau, generalul Cerchez sublinia in ordinul dat pe divizie: „ In ziua de. 12
ianuarie ati gonit din pozitiile intarite un dusman tot atat de numeros ca si noi, ati luat
prizonieri, tunuri, arme, munitii, ati ajuns la. portile unei cetati care se credea ca nu se
poate lua; prin vitejia voastra ati respins pe acel dusman ce credea ca voi nu stiti a
pastra ce ati luat".
La trei zile dupa ocuparea pozitiilor inaintate din fata Vidinului, artileria romana de pe
ambele maluri ale Dunarii cu 18 guri de foc, a inceput bombardarea cetatii Vidin.
Tragerile artileriei au durat pana la 22 ianuarie, cand s-a comunicat ca se incheiase
armistitiul ruso-turc. La 12 februarie 1878 trupele romane au intrat in Vidin, unde au
capturat o mare cantitate de materiale de razboi; a doua zi au intrat in cetatea.
Belogradcik unde, de asemenea, au pus stapanire pe 22 piese de artilerie, magazii cu
pulbere, arme si materiale de intendenta. Populatia bulgara din aceste. localitati a
facut o primire entuziasta trupelor romane victorioase.
Odata cu inaltarea. tricolorului romanesc deasupra Vidinului si Belogradcikului s-a
incheiat in mod glorios participarea armatei romane la razboiul din 1877-1878.
Revenind in tara, armata romana, care jertfise pe campul de onoare peste zece mii din
ostasii ei, si-a facut intrarea triumfala in capitala patriei noastre, Bucuresti, la 8
octombrie 1878, incarcata de dragostea si recunostinta intregului popor roman de pe
ambele versante ale Carpatilor.
Sus
5. Caracteristicile artei romanesti in razboiul de independenta
Incheierea victorioasa a razboiului pentru independenta a avut o insemnatate deosebita
in istoria poporului roman.
Dupa aproape 5 secole de lupta impotriva dominatiei otomane, dupa rezistenta opusa
celorlalte imperii expansioniste care au devastat, au jefuit periodic si au mutilat
teritoriul Tarilor Romane, dupa memorabilul act al Unirii Principatelor din 1859,
proclamarea independentei si consacrarea ei pe campul de lupta, urmat de
recunoasterea internationala, a inlaturat orice legaturi de subordonare fata de Imperiul
Otoman, a pus capat oricarei asupriri straine. Statul roman a inlocuit statutul de
autonomie cu acela al deplinei suveranitati, avand posibilitatea sa decida de sine
statator asupra politicii sale generale interne si internationale. A fost stabilita
autoritatea statului roman asupra Dobrogei, stravechi teritoriu romanesc. In acelasi
timp cele trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad si Ismail), restituite
Moldovei in 1856, erau din nou incorporate Rusiei.
Efortul economic al tarii in timpul razboiului pentru independenta s-a ridicat la
aproximativ 100.000.000 lei aur. La aceasta trebuie adaugat efortul militar. La
actiunile militare desfasurate la sud de Dunare au participat peste 52.000 militari
romani, din care peste 10.000 au facut suprema jertfa in inclestarile de la Plevna,
Rahova, Smardan, Tatargik, Belogradcik si Vidin.
Razboiul din 1877-1878, actiunile militare desfasurate in cadrul acestei campanii
prezinta o importanta deosebita in dezvoltarea artei militare romanesti.
Pe plan strategic, retine atentia felul in care inaltul comandament roman a organizat si
desfasurat pregatirea militara a razboiului in concordanta cu scopul politic urmarit.
Concomitent cu pregatirea politica a acestuia, s-au luat masuri pentru cresterea
considerabila a contingentelor sub arme si pentru pregatirea lor.
Tinand seama de faptul ca armata otomana avea posibilitatea sa treaca Dunarea,
comandamentul roman a realizat acoperirea granitei de sud pe un front de aproximativ
650 km, efortul facandu-se in sectoarele principale de trecere. Acoperirea a avut un
caracter temporar si, din acest motiv adancimea dispozitivelor de lupta a fost mica. Ea
a asigurat marsul strategic si concentrarea armatei ruse. De asemenea, pe timpul
acoperirii marile unitati au procurat informatii asupra valorii si dispunerii fortelor
otomane.
Razboiul a scos in evidenta faptul ca in comparatie cu perioada anterioara, apararea
devenise foarte puternica, mai ales ca urmare a folosirii pe scara tot mai larga a
armamentului infanteriei mult mai perfectionat si pieselor de artilerie cu incarcare pe
la culata, adapostite in lucrari genistice puternice. In aceste conditii, apararea putea fi
rupta numai prin realizarea unui raport de forte net superior, atat in personal, cat si in
tehnica de lupta, cel putin in anumite sectoare. Apare ca o necesitate ca lovitura
principala sa fie data asupra sectorului de aparare cel mai slab.
In domeniul organizarii armatei, a rezultat necesitatea aducerii unor corective privind
ponderea diferitelor arme si corelatia dintre ele in timpul luptei. Astfel, s-a constat ca,
in raport cu stadiul in care a ajuns apararea, numarul de guri de foc de artilerie in
compunerea marilor unitati era prea mic, iar specializarea lor pe calibre nu era
corespunzatoare. De asemenea, a rezultat necesitatea ca in organica corpului de
armata sa fie introduse cavaleria pentru a putea exploata succesul in timpul ofensivei.
Cresterea volumului si diversitatii lucrarilor genistice a aratat necesitatea sporirii
ponderii unitatilor de geniu, in compunerea armatei revenind in principiu, o companie
pentru fiecare regiment.
Cooperarea dintre infanterie si artilerie a fost slaba. In lupta ofensiva, artileria isi
rezuma activitatea numai la pregatirea atacului. Cele doua arme actionau succesiv, nu
simultan pentru a-si insuma eforturile.
Apare astfel necesitatea apropierii artileriei de dispozitivul infanteriei pentru a o putea
sprijini eficace pe timpul atacului.
Razboiul a scos in evidenta marea insemnatate a cunoasterii si interpretarii juste a
datelor obtinute despre inamic, a luarii unei hotarari in acord cu situatia reala. De
asemenea, razboiul a aratat rolul rezervei sau a esalonului doi si importanta
momentului introducerii lui in lupta.
De remarcat ca unitatile si marile unitati romane au aplicat cu maiestrie toate formele
de manevra in campul tactic. Ele au folosit insa mai frecvent invaluirea simpla,
combinata cu puternice lovituri frontale.
A atentie deosebita a acordat comandamentul roman organizarii respingerii
contraatacurilor. Dupa ocuparea lucrarilor intarite ale inamicului, erau amenajate
urgent pentru a putea fi folosite impotriva acestuia.
Este demn de retinut modul in care unitatile romane isi apropiau baza de plecare la
ofensiva fata de pozitiile inamicului, pentru a reduce distanta pana la limita dinainte a
apararii otomane. Strabaterea acestui spatiu constituia momentul cel mai critic pentru
infanterie. In scopul reducerii distantei, se sapau santuri de apropiere pe timp de
noapte sau la adapostul cetii, paralel cu aliniamentul apararii inamicului.
Datorita inzestrarii trupelor cu armament tot mai perfectionat si cresterii preciziei
acestora, apare necesitatea ca infanteria sa adopte dispozitive articulate si dispersate,
renuntandu-se la dispozitivele in coloana. Executarea atacului in formatii masate si pe
front ingust permitea inamicului sa-si concentreze focul asupra atacatorilor, iar
esalonarea exagerata a trupelor in ofensiva nu dadea posibilitatea acestora sa loveasca
inamicul de la inceput cu forte puternice.
Tot puterea sporita a focului inamic a obligat infanteria sa treaca la atac prin salturi si
sa se adaposteasca. Cum terenul nu a oferit peste tot posibilitatea de a se adaposti, a
rezultat nevoia de a inzestra trupele cu lopeti mici de infanterie. Terminarea
victorioasa a razboiului de independenta, invatamintele deprinse au deschis un nou
teren dezvoltarii doctrinei militare a statului roman independent.
Razboiul din 1877 a fost pentru poporul roman un razboi drept, de eliberare. Masele
largi populare, au sustinut din toate puterile lupta impotriva dominatiei otomane, ele
nu au precupetit nici un sacrificiu in vederea obtinerii victoriei.
Contributia maselor a completat substantial resursele bugetare oficiale, asigurand
astfel, intr-un timp relativ scurt, inzestrarea si aprovizionarea armatei, baza materiala
necesara desfasurarii actiunilor de lupta.
Sus
BIBLIOGRAFIE
N. Adaniloae – Independenta nationala a Romaniei, Bucuresti,
1986;
Nicolae Ceachir – Razboiul pentru independenta Romaniei in
contextul european (1875-1878), Bucuresti, 1977;
* * * – Independenta Romaniei, Bucuresti, 1977;
Liviu Maior – Transilvania si razboiul pentru independenta
(1877-1878), Cluj-Napoca;
* * * – Romania in razboiul de independenta 1877-1878,
Bucuresti, 1977;
* * * – Istoria militara a poporului roman, Editura Militara, vol.
IV, 1987.
RAZBOIUL ROMANILOR PENTRU ELIBERARE SI REINTREGIRE
NATIONALA (1916-1919)
1. Intrarea Romaniei in razboi. Planurile de campanie de la inceputul ostilitatilor
2. Luptele armatei romane in campania anului 1916
3. Arta militara a armatei romane in campania din anul 1916
3. Reorganizarea si refacerea armatei romane. Noile planuri de campanie
4. Batalia de la Marasti
5. Batalia de la Marasesti
6. Batalia de la Oituz
7. Arta militara a armatei romane in campania din 1917
8. Actiunile militare ale armatei romane in Transilvania si Ungaria pentru apararea
Romaniei Mari
9. Elemente de arta militara ale armatei romane in actiunile militare din anii 1918 si
1919
Prima Conflagratie mondiala, un razboi fara precedent, a cuprins 33 de state de pe
cinci continente, cu peste un miliard de locuitori si a durat 52 de luni. Ea avea sa
produca mutatii fundamentale in configuratia geopolitica a lumii, in viata natiunilor,
in gandirea si actiunea oamenilor. Europa, in 1914, avea 23 de state din care 20 erau
monarhii constitutionale sau autocrate (Rusia) si numai trei erau republici (printre care
Franta). Trei mari imperii acopereau cea mai mare parte a continentului: doua imperii
multinationale, adevarate inchisori ale popoarelor – tarist si austro-ungar; iar Reich-ul
german, fondat la 1871, detinea o suprematie politico-militara, pe care o dorea extinsa
la scara planetei.
Pe fondul unui pericol de destabilizare generala pe continent si a unei accelerate curse
a inarmarilor, in vara anului 1914, gruparea Puterilor Centrale s-a pronuntat pentru o
reglementare radicala si violenta a raportului de forte in Balcani, in Europa si pe glob.
La 28 iulie 1914 a izbucnit primul razboi mondial intre cele doua mari coalitii
militare: Tripla Alianta, in frunte cu Germania si Austro-Ungaria, si Antanta, in frunte
cu Anglia, Franta si Rusia. El a fost dezlantuit de catre puterile imperialiste pentru
impartirea lumii in sfere de influenta, acaparare de colonii si teritorii straine.
Declansarea primului razboi mondial a pus in fata poporului roman o problema de
insemnatate covarsitoare pentru insasi soarta natiunii. Justetea aspiratiilor nationale
ale poporului roman, in numele carora el avea sa participe, incepand din vara anului
1916, la o temerara angajare militara, contrasta fundamental cu caracterul nedrept,
imperialist al razboiului dus de marile puteri. Nazuinta fierbinte a maselor populare de
a desavarsi unitatea nationalc, care insufletea deopotriva pe romanii de dincolo si de
dincoace de Carpati, reprezenta un ideal just, progresist si istoriceste absolut legitim.
Romania, prin hotararea Consiliului de Coroana de la Sinaia, din 21 iulie /3 august
1914 se declara neutra, o neutralitate armata, sub forma „ espectativei cu apararea
frontierelor", in pofida insistentei regelui Carol I, sustinut de liderul conservator P. P.
Carp, ca Romania sa se alature Puterilor Centrale, potrivit tratatului special de alianta
din 1883,. Premierul I. I. C. Bratianu a insistat pe faptul ca tratatul nu obliga Romania
sa participe la conflict, intru cat nu alianta era atacata ci un membru al ei, Austro-
Ungaria, era agresorul. Mentalitatea a fost aprobata de toate fortele politice ca o
solutie de moment. Refuzul de a intra in razboi alaturi de Puterile Centrale reprezenta
pozitia oficiala a detasarii politice a Romaniei de acestea, incluzand totodata optiunea
ce viza eliberarea teritoriilor romanesti anexate Austro-Ungariei. Hotararea Romaniei
a fost primita cu satisfactie de romanii din Transilvani si Bucovina care nu ar fi putut
accepta o alianta a patriei mama cu stapanitorii lor vremelnici. Toata perioada de
neutralitate va fi dominata de miscarea pentru realizarea eliberarii nationale.
Inca de la inceputul ostilitatilor, puterile beligerante, avand in vedere pozitiile
importante ce le detinea Romania sub raport politic, economic si mai ales strategic, s-
au straduit sa o atraga de partea lor. In urma tratativelor secrete purtate cu puterile
Antantei, la 4 august 1916 s-a semnat la Bucuresti un tratat de alianta si o conventie
militara intre Romania, pe de o parte, si Rusia, Anglia, Franta si Italia, pe de alta
parte. Prin aceasta conventie, aliatii, care garantau revendicarile statului roman, se
angajau sa protejeze Romania de o invazie inamica si sa furnizeze tarii noastre
materialul de razboi de care ducea lipsa, munitii, echipament, material sanitar si
subzistente in cantitati corespunzatoare.
Conventia militara stabilea ca atacul asupra Austro-Ungariei sa se produca „ cel mai
tarziu" la 15/28 august 1916, iar „ prin Transilvania in directia Budapestei"; partile sa
nu incheie pace separabila; Romania urma sa se bucure de aceleasi drepturi ca si
aliatii sai la negocierea pacii; armata romana urma sa fie sustinuta logistic cu
minimum 300 tone munitii si materiale de razboi pe zi si operativ printr-o ofensiva a
aliatilor cu fortele generalului Sarrail de la Salonic, cu trimiterea a trei divizii Rusesti
in Dobrogea, cu o ofensiva a armatei ruse in Bucovina si presiuni ale aliatilor pe toate
fronturile astfel incat impactul actiunii armate romanesti sa fie maxim. Cooperarea
militara trebuia sa respecte strict independenta si suveranitatea Romaniei iar trupele
romane sa-si pastreze propriul comandament si zona de operatii distincta.
Tratatul de alianta si Conventia militara dintre Romania si Alianta, care au constituit
cadrul juridic al razboiului de coalitie, au constituit un succes deosebit al guvernului I.
I. C. Bratianu, un model de relatii intre un stat mic si marile puteri pentru un razboi de
coalitie, un pas hotarator spre implinirea idealului national al intregirii politico-statale
romanesti.
Dupa cum aveau sa o dovedeasca evenimentele, Romania, respectandu-si obligatiile
asumate, va intra in razboi intr-o situatie deosebit de grea; armata sa urma sa lupte pe
doua fronturi, in vreme ce aliatii nu se grabeau sa-si indeplineasca in totalitate
angajamentele.
Sus
1. Intrarea Romaniei in razboi. Planurile de campanie de la inceputul ostilitatilor
Dupa doi ani de neutralitate, 1a 15 august 1916 Romania a decretat mobilizarea, fiind
puse pe picior de razboi urmatoarele componente ale armatei: Marele cartier general;
4 comandamente de armata; 6 comandamente de corp de armata ;23 divizii de
infanterie; 2 divizii de cavalerie; 5 brigazi de calarasi; 1 brigada de graniceri; 2 brigazi
de artilerie grea; 1 regiment si 1 divizion de artilerie de munte; unitatile de artilerie
antiaeriana, dispunand de 113 piese; unitatile de geniu, constituite in: 1 regiment de
cai ferate; 1 regiment de pontonieri; 1 batalion specialitati, avand in compunere 1
companie aerostatie; aviatia, compusa din 4 escadrile; marina, cu flotila de Dunare.
Efectivul mobilizat a fost de 833 601 oameni, din care 19 843 erau ofiteri si elevi din
scolile militare.
Pe planul inzestrarii, armata romana incepea razboiul in conditii de inferioritate fata
de fortele inamice. Armamentul de infanterie era insuficient ca numar, atat in privinta
pustilor cat mai ales a mitralierelor: un batalion roman dispunea de 1-2 piese in vreme
ce batalionul german sau austro-ungar avea 5-6 mitraliere grele si 9 mitraliere usoare.
Pentru a suplini partial lipsurile in material artileristic au fost demontate tunurile din
fortificatiile orasului Bucuresti.
Inca din perioada premergatoare intrarii in razboi, Marele stat major elaborase mai
multe planuri de campanie, sub forma unor ipoteze. Una. dintre acestea, „ Ipoteza Z",
a devenit in august 1916, planul de campanie al armatei romane. El preconiza, in
esenta, ofensiva generala peste Carpati pentru a zdrobi rezistentele inamicului din
Transilvania si a elibera teritoriul romanesc aflat sub dominatia Austro-Ungariei.
Acestui scop strategic ii erau destinate majoritatea fortelor, adica trei din cele patru
armate romane, reprezentand 80% din totalul efectivelor. Cealalta armata
– aproximativ 20% din forte – urma sa ramana in defensiva pe frontul de sud timp de
zece zile, dupa care, impreuna cu un corp de armata rus, trebuia sa treaca la ofensiva
in Dobrogea.
Inamicul preconiza, prin planul definitivat in iulie 1916 ca in prima etapa Armata 1
austro-ungara sa intarzie inaintarea trupelor romane in Transilvania si sa le opreasca
pe cursul mijlociu al Muresului si pe Tarnava Mica. Concomitent Armata 3 bulgara
intarita cu trupe germane si bulgare trebuia sa atace in Dobrogea, depasind calea
ferata Cernavoda-Constanta. In etapa a doua fortele germano-austro-ungare aveau sa
treaca la ofensiva fortand Carpatii, iar cele bulgare sa treaca Dunarea pe la Sistov, sa
cada in spatele trupelor romane si sa le nimiceasca, silind Romania sa capituleze.
Planul de campanie roman stabilea totodata dispozitivul strategic al fortelor. Astfel.,
de-a lungul arcului carpatic se aflau dispuse: Armata 1, sub comanda generalului I.
Culcer, de la Calafat pana la izvoarele Argesului., avand in compunere 6 divizii de
infanterie si 1 brigada de cavalerie; Armata 2, comandata de generalul Alexandru
Averescu, de la izvoarele Argesului pana in regiunea Vrancei, dispunand de 4 divizii
de infanterie si 1 brigada de cavalerie; Armata 4, sau de nord, sub comanda
generalului Constantin Prezan, din valea, Oituzului pana in regiunea Dornei, unde
facea jonctiunea cu armata rusa din Bucovina, avand in compunere 3 ,divizii de
infanterie, 1 brigada mixta, 1 divizie si 1 brigada de cavalerie.
Cu misiune defensiva pe Dunare si in sudul Dobrogei se afla Armata 3, sub comanda
generalului M. Aslan, care avea in compunere 6 divizii de infanterie, 1 divizie si 2
brigazi de cavalerie.
O alta grupare de forte, de taria a 2 divizii de infanterie, constituia Rezerva generala
la dispozitia Marelui cartier general. Ea se afla concentrata in zona Bucuresti, cu
misiunea sa intervina in sprijinul fortelor care actionau in Transilvania.
Cand Romania intra in razboi pe frontul de vest fortele aliate de la Verdun si de pe
Somme bateau pasul pe loc si nu vor impiedica transferul de importante pe frontul
romanesc; pe frontul italianera acalmie, pe frontul de est urma sa se stinga ofensiva
Brusilov din lipsa de rezerve iar pe frontul balcanic, armata Sarrail, in loc sa atace, era
ea atacata de bulgari opriti doar de actiunea Romaniei.
Prin urmare, momentul angajarii Romaniei nu era cel mai prielnic. Aliatii pareau
istoviti, fara puterea de a trece la ofensiva pe toate fronturile, cum promisesera, ceea
ce va permite Puterilor Centrale sa-si concentreze atentia asupra Romaniei devenita
„ paratraznetul razboiului", pentru a fi scoasa din razboi.
Sus
2. Luptele armatei romane in campania anului 1916
Insufletita de dorinta arzatoare de a elibera pamantul Transilvaniei de sub dominatia
straina, armata romana a inceput, in noaptea de 14/15 august 1916, ofensiva pe frontul
Carpatilor. Trupele de acoperire ale celor trei armate au zdrobit rezistentele inamice,
au pus stapanire pe trecatorile Carpatilor Orientali si Meridionali si au patruns
simultan in Transilvania. In luptele purtate in bazinul Hategului si langa Orsova, in
zona Timisului de Jos, Bran, la sud de Sibiu, unitatile romane au dovedit vitejie si
maiestrie militara, au imbinat cu succes focul cu manevra prin surprindere in flancul si
spatele dispozitivului inamic. Pana spre sfarsitul lunii august, fortele principale ale
celor trei armate romane au desfasurat cu succes operatiile ofensive stabilite in planul
Marelui cartier general, patrunzand cu impetuozitate pe o adancime de peste 120 km
in zona centrala a frontului din Transilvania. Au fost astfel eliberate orasele Brasov,
Sfantu Gheorghe, Gheorghieni, Miercurea Ciuc si Orsova. Pretutindeni trupele noastre
au fost primite cu entuziasm si bucurie de populatia romaneasca din Transilvania
eliberata. Dand expresie acestor sentimente „ Gazeta Transilvaniei" scria in acele zile:
„ Stam inca uluiti, nu gasim cuvinte sa dam glas bucuriei inabusite de suferintele
seculare... Fratii liberatori au sosit... Bine ati venit si mergeti cu bine tot inainte". In
timp ce la nord si vest de arcul carpatic inaintarea fortelor romane se desfasura cu
rezultate favorabile, pe frontul de sud inamicul a trecut la ofensiva. O puternica
grupare germano-bulgara, sub comanda feldmaresalului Mackensen, a atacat in sudul
Dobrogei, cu lovitura principala impotriva capului de pod de la Turtucaia unde se
aflau in aparare trupele Diviziei 17 infanterie. In zilele de 23 si 24 august au avut loc
in aceasta zona lupte extrem de inversunate. In ciuda rezistentei darze opuse si deselor
contraatacuri ce le-a executat, divizia romana, suferind pierderi grele si fiind
incercuita de fortele inamice superioare ca numar si inzestrare, a fost nevoita sa
cedeze capul de pod de la Turtucaia. Corpul de armata rus, prevazut prin conventia
militar, sa ocupe pozitii defensive in Dobrogea, a intervenit cu mare intarziere si nu a
mai putut salva situatia. Puternica presiune a fortelor agresoare a silit trupele romane
sa se retraga spre nord ducand lupte pe aliniamente succesive, pana ce, la 6
septembrie; inamicul a fost oprit pe linia Cernavoda-Constanta. Evenimentele
petrecute pe frontul din Dobrogea au avut consecinte importante asupra desfasurarii
ulterioare a primei campanii in ansamblul ei. Comandamentul roman a hotarat, la 6
septembrie, oprirea ofensivei in Transilvania si transportarea unor importante forte de
aici pe frontul de sud, tocmai in zilele in care numeroase forte germane se concentrau
la nord de Carpati, pregatindu-se pentru contraofensiva. Marele cartier general roman,
schimband planul de campanie cu care incepuse razboiul, a hotarat sa treaca la aparare
in Transilvania, aproximativ pe aliniamentul atins de cele trei armate, si sa execute o
puternica ofensiva in Dobrogea pentru a nimici gruparea inamica patrunsa aici.
La 18 septembrie, doua divizii romane au trecut Dunarea, prin surprindere, in zona
localitatii Flamanda si au inceput sa inainteze spre sud. Alte patru divizii se pregateau
sa treaca peste podul de vase ce se construia sub focul bombardamentelor aviatiei
germane. Desi in decurs de doua zile trupele romane au respins rezistentele inamice si
au realizat largirea capului de pod, conturandu-se un succes al acestei operatii,
comandamentul roman a hotarat sa renunte la manevra de la Flamanda si sa retraga
fortele trecute la sud de Dunare. Aceasta decizie era determinata de faptul ca in
Transilvania inamicul trecuse la ofensiva.
Aici, pe langa Armata 1 austro-ungara, fusese constituita, din mari unitati aduse de pe
alte fronturi, Armata 9 germana, pusa sub comanda generalului Falkenhayn, fost sef al
Marelui cartier general german. La 13 septembrie inamicul a inceput ofensiva pe
valea Oltului. Trupele romane ocupau o pozitie izolata, la sud de Sibiu, fiind
despartite de gruparile vecine prin mari masive muntoase. Timp de trei zile cat a durat
batalia de la Sibiu, ostasii romani au opus o rezistenta deosebit de darza in fata
fortelor dusmane superioare numeric, retragandu-se apoi pe crestele muntilor pana la
vechea frontiera.
Fortele germane au atacat, de asemenea, pozitiile Armatei 2 romane ale carei efective
fusesera reduse simtitor prin trimiterea unor unitati pe frontul de sud. Sub presiunea
deosebit de puternica a fortelor inamice, covarsitoare ca numar si tehnica, trupele
noaste e au fost nevoite sa se retraga pe crestele Carpatilor. Astfel a luat sfarsit, dupa
patruzeci de zile de la declararea razboiului, ofensiva romana din Transilvania.
Armata noastra incepea o noua etapa a campaniei, al carei obiectiv central era
apararea trecatorilor Carpatilor impotriva invaziei inamice care devenea tot mai
amenintatoare.
Intr-adevar, profitand de stagnarea operatiilor militare pe alte fronturi, Puterile
centrale au concentrat numeroase forte pe frontul roman pentru a scoate din lupta tara
noastra si a ocupa bogatele sale zone agricole si petrolifere. Trei mari generali, dintre
cei mai capabili, urmau sa conduca invazia: Falkenhayn si Arz von Straussenberg la
nord, Mackensen la sud. Aproape doua luni inamicul si-a alternat loviturile repetate,
cand in sectorul nordic, cand in cel sudic, cautand punctele slabe ale acestui front
extrem de vast – aproape 1 200 km – adica tot atat cat frontul rus, de la Riga la
Carpati.
In cursul lunii octombrie, fortele germane si austro-ungare au declansat prima batalie
pentru cucerirea trecatorilor Carpatilor. Trupele inamice au reusit, cu pretul unor mari
pierderi, sa ocupe intrarile nordice ale defileelor Bran, Predeal si Buzau. Atacurile de
flanc date in directia pasurilor Oituz si Ghimes, cu intentia de a deschide accesul pe
valea Trotusului si a Siretului, au esuat total. Aici inamicul s-a izbit de rezistenta, de o
darzenie fara seaman, a Diviziei 15 infanterie, comandata de generalul Eremia
Grigorescu, a carei deviza „ Pe aici nu se trece !" a devenit simbolul legendar al
hotararii intregii armate romane de a apara pamantul scump al patriei. In ziua de 6
octombrie 19I6 printr-un vijelios atac la baioneta, ostasii acestei mari unitati romane,
supranumita de atunci „ Divizia de fier", a aruncat pe inamicul patruns in forta
dincolo de linia fostei frontiere, producandu-i grele pierderi.
Nici incercarile trupelor inamice de a patrunde pe valea Oltului, pe la Turnu Rosu si
pe valea Topologului nu au avut mai mult succes. Seful Marelui cartier general austro-
ungar declara intr-un raport adresat comandamentului suprem: „ Romanii se apara atat
de crancen, incat un succes hotarator nu este de asteptat decat numai prin aducerea de
forte importante din partea noastra".
Nereusind sa-si deschida prin forta drumul cel mai scurt spre Bucuresti, inamicul a
incercat o lovitura prin surprindere pe Valea Jiului, executand la 10 octombrie o
puternica actiune ofensiva impotriva pozitiilor aparate de Divizia 11 infanterie. Dupa
ce au depasit slabele rezistente ale elementelor de acoperire de pe fosta frontiera din
zona muntoasa, fortele inamice au inaintat pana la nord de Targu Jiu. Contraatacul
viguros al trupelor romane, dat la 14 octombrie 1916, a provocat o mare deruta in
randul inamicului a carui retragere precipitata nu s-a mai oprit decat pe pozitiile
initiale de plecare la ofensiva. La aceste lupte a luat parte cu o insufletire patriotica
impresionanta populatia satelor din zona si indeosebi locuitorii orasului Targ Jiu,
batrani, femei, copii, barbati nemobilizati pentru front, care, inarmati cu pusti de
vanatoare sau cu arme luate de la raniti, au respins un detasament german ce incerca
sa treaca podul de peste Jiu. In luptele din Valea Jiului din octombrie 1916, printre cei
ce si-au jertfit viata pentru apararea patriei amenintate s-a aflat si generalul Ion
Dragalina, comandantul Armatei 1 romane, ranit mortal in zona actiunilor de lupta.
Prima batalie a trecatorilor luase sfarsit printr-un esec general al planurilor
comandamentului german, dar defensiva romana devenea din ce in ce mai grea. Noi
divizii ale Puterilor centrale erau aduse de pe alte fronturi pentru a zdrobi rezistenta
fortelor romane.
Prima batalie a trecatorilor luase sfarsit printr-un esec general al planurilor
comandamentului german, dar defensiva romana devenea din ce in ce mai grea. Noi
divizii ale Puterilor centrale erau aduse de pe alte fronturi pentru a zdrobi rezistenta
fortelor romane.
In cursul lunii noiembrie 1916 inamicul, cu forte sporite, a declansat cea de a doua
batalie a trecatorilor, atacand simultan, pe mai multe directii. Gruparea generalului
Kuhne a atacat cu 7 divizii pozitiile noastre de pe Valea Jiului aparate de o singura
divizie romana. In ciuda disproportiei fortelor, romanii s-au luptat cu darzenie in fata
orasului Targu Jiu, dar au fost nevoiti sa se retraga. Dupa ce a ocupat Craiova, aceasta
grupare a fortat Oltul si a inceput inaintarea spre Bucuresti. Concomitent, alte doua
grupari inamice isi indreptau eforturile ofensive in aceeasi directie: dinspre nord,
gruparea generalului Kraft, care reusise sa patrunda pe valea Oltului; dinspre sud,
gruparea generalului Kosch, care fortase Dunarea la, Zimnicea.
Pentru a face fata acestei situatii deosebit de grave, comandamentul suprem roman a
pregatit o mare operatie contraofensiva care a ramas in istorie sub denumirea de
„ Batalia pentru Bucuresti". Planul bataliei prevedea oprirea cu orice pret a inaintarii
inamicului dinspre vest si nord-vest, in timp ce fortele Armatei de Dunare, puse sub
comanda generalului Prezan, urmau sa atace gruparea generalului Kosch, socotita ca
cea mai periculoasa. Din nefericire, acest plan temerar nu a putut fi realizat. In fata
imensei superioritati numerice a fortelor invadatoare, trupele romane, obosite, slab
dotate cu armament si munitii, cu randurile rarite din luptele anterioare, nesprijinite de
aliati, au incercat zadarnic, printr-o suprema sfortare, sa stavileasca pe dusman. Marea
batalie de pe Neajlov si Arges, desi incarcata de numeroase episoade in care vitejia si
spiritul de jertfa al ostasilor romani s-au vadit din nou cu putere, s-a incheiat in
defavoarea fortelor romane. Un factor nu lipsit de importanta care a condus la acest
insucces l-a constituit imprudenta a doi ofiteri de stat major care, fiind luati prizonieri,
au lasat sa cada in mainile inamicului planul bataliei conceput de comandamentul
roman. Afland secretul manevrei proiectate de romani, generalul Falkenhayn a putut
lua masuri imediate de contracarare, apropiindu-si victoria. La 23 noiembrie 1916,
armatele inamice intrau in Bucuresti, in vreme ce trupele romane incepeau retragerea
spre est, luptand pe aliniamente succesive in intreg spatiul dintre Carpati si Dunare.
In ultimele zile ale lunii decembrie a luat sfarsit campania romana din 1916.
Epuizarea potentialului combativ al fortelor inamicului nu ii permitea acestuia
continuarea luptelor in conditiile unei ierni aspre. Astfel, frontul s-a stabilizat; linia
focului se intindea de pe Carpatii Orientali, pe cursul inferior al Siretul si Dunarea
maritima. Acest front era mentinut de o armata romana – Armata 2, compusa din sase
divizii – si de trei armate ruse.
Campania anului 1916 se incheia cu un rezultat nefavorabil. Doua treimi din teritoriul
statului roman erau ocupate (circa 100 000 km.p. si 3,5 milioane de locuitori), intrand
sub administratie militara si un regim de jaf si exploatare salbatica a tuturor bogatiilor
tarii, de teroare la adresa populatiei care nu reusise sa se refugieze in Moldova. In cei
doi ani de ocupatie Romania a fost jefuita de 1 140 809 tone produse petroliere, peste
1,7 milioane tone cereale, milioane de animale mari si ovine, masini si utilaje. Puterile
Centrale n-au putut totusi sa scoata Romania din razboi. Actiunea Romaniei a dus la
uzura si diminuarea capacitatii combative a Puterilor Centrale in favoarea Antantei.
Armata romana a pierdut circa 250 000 oameni – morti, raniti si disparuti.
Sus
3. Arta militara a armatei romane in campania din anul 1916
Campania din anul 1916 ofera numeroase invataminte de ordin militar care au
contribuit la dezvoltarea artei militare romanesti. In campania din 1916, conducerea
politica si militara a Romaniei a avut probleme deosebit de grele de solutionat pe
plan strategic, rezultate din desfasurarea razboiului pe doua fronturi, ambele cu
intinderi foarte mari fata de cantitatea de forte de care dispunea armata romana, fara
un sprijin corespunzator din partea aliatilor, acestea impunand solutii si masuri
originale si mai ales oportune.
Situatiile strategice mai importante pe care comandamentul roman le-a avut de
rezolvat in anul 1916 au fost: executarea ofensivei in Transilvania, zdrobirea gruparii
inamicului patrunsa in Dobrogea si apararea Munteniei.
Prin aplicarea planului de campanie, se desprinde concluzia ca fortele romane puteau
ajunge pe Muresul mijlociu, unde frontul s-ar fi scurtat si s-ar fi creat conditii pentru
continuarea ofensivei spre vest, nord-vest sau pentru organizarea unei puternice
aparari in Transilvania, pe un aliniament tare din teren, cum erau Muntii Apuseni, sau
cursul mijlociu al Muresului, fapt ce ar fi permis ulterior trupelor romane sa faca fata
in conditii mai bune ofensivei inamicului.
Patrunderea inamicului in Dobrogea si in special pierderea capului pe pod Turtucaia a
influentat puternic comandamentul roman determinandu-l sa modifice planul de
campanie.
Manevra pe directii interioare aplicata de comandamentul roman in batalia de pe
Neajlov-Arges a fost conceputa in mod corespunzator, dar nu a dus la rezultate
scontate deoarece raportul de forte a fost nefavorabil pentru trupele romane,
informatiile privind deplasarea diferitelor grupari de forte inamice fiind incomplete si
nu s-au luat masurile cele mai indicate de asigurare a flancului descoperit pentru a da
libertatea de actiune necesara gruparii de manevra. Se pare ca mai indicat ar fi fost sa
se treaca la aparare pe aliniamentul definit de raul Arges, pe care, in functie de situatia
concreta s-ar fi adoptat apararea ferma, apararea manevriera sau chiar s-ar fi trecut la
ofensiva.
In cursul campaniei, comandamentul roman a conceput si a executat doua manevre
strategice pe directii de operatii exterioare: prima in Transilvania (potrivit planului de
campanie initial), iar cea de-a doua pe frontul de sud, manevra de la Flamanda, in
septembrie 1916. Nici una insa nu a fost dusa pana la capat, dar ambele ofera unele
invataminte.
Pe plan operativ, armata romana a desfasurat atat operatii ofensive cat si operatii de
aparare.
Operatiile ofensive declansate la 15 august 1916, s-au desfasurat in teren muntos,
fasiile de ofensiva ale armatelor fiind largi (150-200 km), iar marile unitati tactice au
actionat in lungul trecatorilor cu mari intervale intre ele, rezultand un pronuntat
caracter de independenta.
Directiile de ofensiva ale armatelor au fost in general, convergente in adancimea
apararii inamicului, fapt care ar fi permis micsorarea ulterioara a fasiilor de ofensiva si
realizarea unei stranse cooperari operative, daca ofensiva nu ar fi fost oprita.
Trupele romane au executat o singura operatie ofensiva care s-a desfasurat complet,
pana la deznodamantul final – batalia de pe Neajlov-Arges. In cadrul bataliei,
comandamentul roman a conceput combinarea unei lovituri frontale cu o manevra de
intoarcere ampla. Situatia strategica de ansamblu (Gruparea Kühne intervenind in
flancul si spatele Grupului de manevra roman) si in special, raportul de forte general
nefavorabil trupelor romane au impiedicat obtinerea succesului. Aceasta imprejurare
prilejuieste concluzia ca actiunile tactic-operative au valoare numai in masura in care
ele corespund situatiei strategice si posibilitatilor reale ale fortelor avute la dispozitie.
In operatiile de aparare, dispozitivele operative au fost constituite pe un singur esalon,
armata pastrand in rezerva de regula, o singura divizie. Ca particularitate a
dispozitivelor realizate de marile unitati este aceea ca avand fasii largi de aparat, isi
grupau fortele pe anumite directii, cu intervale mari intre ele, ceea ce, insa, oferea
posibilitatea inamicului sa-si concentreze succesiv efortul asupra diferitelor parti ale
dispozitivului, realizand o mare superioritate de forte si mijloace, sa le manevreze prin
intervalele existente. Dezavantajul astfel creat, a impus necesitatea executarii
manevrei de forte si mijloace pentru a se putea face fata ofensivei inamicului.
Apararea a avut in general un caracter dinamic. Contraatacurile s-au executat pe una
sau mai multe directii, fiind, de regula, indreptate asupra flancurilor inamicului,
obtinandu-se de multe ori rezultatele scontate.
Pe plan tactic, trupele romane au desfasurat numeroase lupte ofensive, de aparare si in
conditii speciale.
Ofensiva marilor unitati tactice si a unitatilor a avut aspectul specific actiunilor duse
in munti, folosindu-se frecvent detasamente inaintate.
Ca forme de manevra au fost folosite lovitura frontala, combinata cu invaluirea si
intoarcerea.
Principalul neajuns in ducerea luptei ofensive a constat in slaba cooperare dintre
infanterie si artilerie, fiecare din cele doua arme ducandu-si actiunile in mare masura
pe cont propriu.
In aparare, cele mai caracteristice si mai reusite actiuni duse de trupele romane au fost
cele din Carpati. Comandamentele marilor unitati au ales just directiile de interzis si
au realizat o repartitie corespunzatoare a fortelor si mijloacelor, in functie de
importanta acestor directii. Intervalele au fost supravegheate, iar flancurile asigurate
cu detasamente usoare.
Majoritatea fortelor marilor unitati se gaseau in esalonul intai, iar rezervele erau
uneori neinsemnate si dispuse la o distanta mica de esalonul intai, in special pe
directiile principale de interzis. In asemenea conditii, dispozitivele deveneau
vulnerabile fata de armamentul automat si in special fata de artilerie, pierderile
provocate fiind insemnate.
Apararea trupelor romane a avut, in general, un caracter dinamic, folosindu-se pe
scara larga contraatacurile, care uneori erau executate frontal in fata limitei dinainte a
apararii, in majoritate cu trupe din esalonul intai, inainte ca inamicul sa fie oprit, fara a
fi sprijinite de artilerie si de aceea nu s-au soldat cu efectele scontate, trupele ce
contraatacau suferind serioase pierderi.
Referitor la folosirea diferitelor categorii de arme au rezultat invataminte pretioase
care au produs unele mutatii in organizarea, inzestrarea si intrebuintarea lor, inca de
pe timpul desfasurarii campaniei. Astfel, focul armamentului automat a obligat
cavaleria sa descalece, adoptand procedee de lupta similare cu ale infanteriei; artileria
si-a reconsiderat modul de actiune pe masura acumularii experientei de lupta,
renuntand tot mai mult la folosirea descentralizata in favoarea intrebuintarii focului
masat si conducerii lui centralizate.
In timpul campaniei din anul 1916 armata romana si-a insusit o bogata experienta de
lupta, care a stat la baza schimbarilor in bine ce s-au produs, si a fost valorificata in
mod substantial in procesul de reorganizare a armatei si pe timpul desfasurarii
campaniei din vara anului 1917, in cadrul marilor batalii din sudul Moldovei.
Sus
3. Reorganizarea si refacerea armatei romane. Noile planuri de campanie
In iarna si primavara anului 1917 in Moldova s-a desfasurat o activitate febrila pentru
reorganizarea armatei romane si refacerea potentialului ei de lupta. In conditii
exceptional de grele, cand o mare parte din teritoriul tarii era cotropit de inamic, cand
bolile molipsitoare faceau ravagii in randurile populatiei civile si ale unitatilor
militare, opera de renastere a armatei romane a necesitat uriase eforturi si sacrificii.
Hotarate sa infranga cu orice pret pe dusman si sa elibereze teritoriul cotropit, masele
populare au suportat cu barbatie toate lipsurile, au invins toate greutatile si au asigurat
fortelor armate ale tarii tot ce le era necesar.
La nivelul conducerii fortelor romano-ruse, dispuse pe frontul din Moldova, din
Bucovina pana la Marea Neagra, comanda suprema a revenit regelui Ferdinand al
Romaniei, dar frontul romanesc era subordonat Comandamentul suprem aliat din
rasarit, in frunte cu tarul Nicolae al II-lea. Adjunctul lui Ferdinand era generalul rus
V. V. Zaharov iar din mai 1917 generalul D. G. Scerbacev. Sef al Marelui Cartier
General roman a fost numit generalul C. Prezan.
Cu armamentul existent si cu cel primit de la aliati s-au putut inzestra 15 divizii de
infanterie si doua de cavalerie, comparabile ca valoare cu marile unitati germane, cu
care trupele romane aveau sa se masoare curand. Cu avioanele noi primite din Franta
,a fost reorganizata si inzestrata aeronautica romana. O contributie importanta la
reorganizarea si instruirea superioara a armatei noastre au adus-o si ofiterii din
misiunea militara franceza, condusa de generalul Berthelot, trimisa la cererea
guvernului roman. Unii dintre ei au luptat si au cazut alaturi de ostasii romani in
marile batalii din vara anului 1917.
In tot cursul iernii si primaverii anului 1917, paralel cu procesul de reorganizare si
inzestrare a unitatilor si marilor unitati s-a continuat instruirea trupelor si a cadrelor de
comanda, urmarindu-se insusirea noilor metode si procedee de lupta, precum si
,manuirea noului armament din dotare (mitraliere, pusti-mitraliera, grenade, diverse
tipuri de guri de foc de artilerie etc.).
Printr-un suprem efort al intregii natiuni s-a reusit ca, intr-o perioada relativ scurta,
armata romana sa-si schimbe complet infatisarea. Constituita acum din mari unitati
omogene ca structura, dotare si instruire a efectivelor, dispunand de armament
automat modern si in cantitati suficiente, precum si de o artilerie puternica, armata
romana a devenit o forta capabila sa desfasoare operatii ofensive si de aparare de mare
amploare pe teritoriul national. Pe buna dreptate, ziarul italian „ Corriere della Sera"
aprecia ca armata romana „ nu este cu nimic mai prejos decat oricare din armatele
marilor puteri aliate".
Comparabile cu unitatile germane si austro-ungare pe planul organizarii si inzestrarii
pentru lupta, trupele romane erau net superioare acestora prin moralul lor inalt.
Soldatii si ofiterii romani erau plini de incredere in victoria finala, hotarati sa nu
precupeteasca nici un sacrificiu pentru a-si elibera caminele cotropite. Caracterizand
armata romana refacuta, poetul Octavian Goga scria in acele zile: „ O oaste noua, mai
vartoasa ca cea dintai, incercata. de razboi si cu bratul greu de razbunare, o oaste care
e mandria tarii, astepta cu sete ordinul de inaintare. Niciodata n-a fost in sufletul
romanesc mai multa incredere si mai multa indarjire".
In provinciile romanesti din Austro-Ungaria, romanii au simtit din plin consecintele
razboiului, dand jertfe mari si participand activ la efortul general romanesc de
eliberare si intregire nationala. Ei sunt mobilizati si trimisi in primele linii ale
fronturilor austro-ungare, unde platesc un greu tribut de sange pentru o cauza straina.
In Transilvania si Banat au fost mobilizati circa 500 000 de romani (5,5% din fortele
imperiului) din care 92,6% au fost trimisi direct pe front, iar din acestia 20% au cazut
pe front morti, disparuti si invalizi, adica circa 3% din populatia romana din
Transilvania. In ciuda propagandei austro-ungare romanii cred ca locul lor este in
armata romana si alaturi de Romania. Peste 100 000 de romani ardeleni si bucovineni
aveau sa lupte in cadrul armatei romane. Ca masura de protectie impotriva
„ contaminarii" militarilor romani cu ideile romanismului si a dezertarilor peste
Carpati Comandamentul austro-ungar retrage in interior unitatile cu majoritate
romaneasca din zonele limitrofe Romaniei. In Transilvania si Bucovina masurile
politienesti antiromanesti ajung la cote maxime, se inainteaza mii de procese
romanilor, altii sunt deportati sau trimisi pe front (Iuliu Maniu – 1915), se intetesc
masurile discriminatorii, de denationalizare a romanilor etc. Fruntasii politici au
protestat, au inaintat plangeri si memorii la Viena si Berlin solicitand autonomia
Transilvaniei, s-au produs revolte iar ostasii de pe front, cu un „ pronuntat si manifest
sentiment romanesc", protestau in forme proprii: refuzul recrutarii, dezertarea si
trecerea in Romania sau predarea la rusi pe frontul din Galita. Dupa reocuparea
Transilvaniei, autoritatile austro-ungare au declansat un nou val de teroare: arestari,
confiscari de averi, interdictii, deportari (3 000 de intelectuali deportati in vestul
Ungariei, circa 6 000 de romani intemnitati etc.). Starea de spirit a populatiei
romanesti si a soldatilor romani devenise „ tot mai exploziva". Formarea
detasamentelor de voluntari din randul prizonierilor romani din Rusia si venirea lor pe
frontul romanesc, incepand din iunie 1917 au marcat o forma superioara de exprimare
a vointei romanilor ardeleni si bucovineni pentru eliberare si intregire nationala.
Pentru campania anului 1917, Conferinta internationala de la Chantilly hotarase sa se
desfasoare operatii ofensive de mare amploare pentru rezultate decisive. Pe frontul de
rasarit se preconiza scoaterea Bulgariei din razboi printr-o ofensiva a trupelor romane
si ruse spre sud combinata cu o inaintare a fortelor aliate de la Balcani spre nord.
Raportul de forte – economic si militar – intre cele doua mari tabere beligerante
incepuse sa se schimbe in favoarea Antantei, mai ales odata cu intrarea Statelor Unite
in razboi (aprilie 1917).
Planurile de campanie pentru anul 1917 ale celor doua tabere beligerante preconizau,
si de o parte si de cealalta, mari operatii cu caracter ofensiv. Comandamentul romano-
rus a elaborat un plan de campanie care prevedea trecerea la ofensiva astfel: in zona
Namoloasa urma sa se execute lovitura principala cu Armata 1 romana si cu dreapta
Armatei 6 ruse; lovitura secundara trebuia data la Marasti, cu Armata 2 romana si cu
dreapta Armatei 4 ruse. Ulterior, prin. inaintarea concentrica a fortelor romane si ruse
spre vest si nord-vest, urma sa fie incercuita si nimicita Armata 9 germana.
Comandamentul Puterilor centrale isi propusese in planul sau de campanie sa
nimiceasca fortele romane si ruse din Moldova, sa cotropeasca intregul teritoriu al
tarii si sa-si deschida drum spre Ucraina si spre porturile rusesti de la Marea Neagra.
In acest scop el intentiona sa execute o lovitura puternica dinspre nord, din Galitia si
Bucovina, combinata cu ofensiva Armatei 9 germane in zona Namoloasa, care dupa
ruperea apararii noastre de pe Siret, trebuia sa dezvolte inaintarea spre nord.
Bataliile care s-au desfasurat pe teritoriul Moldovei in vara anului 1917 au spulberat
definitiv planurile comandamentului german si austro-ungar.
Sus
4. Batalia de la Marasti
In inimile luptatorilor romani, de la soldat la general, ardea tot mai puternic dorinta de
a da piept cu dusmanul, pentru a-1 alunga de pe pamantul patriei cotropite si a
razbuna suferintele indurate. Cu vie emotie au ascultat ostasii nostri vibranta chemare
la lupta' a comandantului Armatei 2 romane, care in ordinul dat in ajunul bataliei
spunea: „ Ostasi ! A sosit momentul mult asteptat de toata suflarea romaneasca, de voi
insa mai mult decat de oricine, sa reluam lupta pentru a rasturna zagazul dincolo de
care se aud gemetele parintilor, fratilor, copiilor nostri, sub apasarea vrajmasului
hraparet. Nu uitasi ca reluam lupta pentru cea mai dreapta li mai sfanta cauza: pentru
izgonirea cotropitorilor din caminele noastre". Dupa o intensa pregatire de artilerie,
care a durat doua zile, in dimineata de 11 iulie 1917, la ora 4, trupele Armatei 2
romane au declansat ofensiva impotriva pozitiilor germane si austro-ungare din
sectorul Marasti. Inamicul, care dispunea in aceasta zona de 21 batalioane de
infanterie si 36 escadroane de cavalerie, inzestrate cu 252 mitraliere si 142 guri de foc
de artilerie, isi sprijinea apararea pe un sistem dezvoltat de lucrari genistice. Fortele
Armatei 2 romane totalizau: 56 batalioane si 14 escadroane, dispunand de 448
mitraliere, 228 guri de foc de artilerie (dintre care 52 grele) si 21 avioane. Raportul de
forte era de 2,7/1 in infanterie; 1,6/1 in artilerie si 2/1 in cavalerie, in favoarea trupelor
noastre. Un fapt demn de semnalat era ca, spre deosebire de campania anului 1916,
acum unitatile Armatei 2 romane aveau aproape de trei ori mai mult armament
automat decat inamicul din fata sa.
Batalia de la Marasti (iulie 1917)
Lovitura principala a Armatei 2 romane a fost data cu Corpul 2 armata care reuseste,
printr-un vijelios atac al infanteristilor sai, sa rupa prima pozitie de aparare a
inamicului, obligandu-1 sa se retraga la, sud-vest de raul Susita. Deosebit de crancene
au fost luptele duse de ostasii din regimentele 2 vanatori si 4 infanterie pentru
zdrobirea rezistentelor inamice de pe dealul Marasti, puternic organizat pentru
defensiva. Aici au fost angajate inversunate lupte la baioneta, care 1-au silit pe
dusman sa paraseasca prima pozitie de aparare. In vremea aceasta, Regimentul 22
infanterie, printr-un curajos atac de front, combinat cu o manevra de invaluire, pe la
nord, a cucerit satul Marasti, zdrobind prin lupte corp la corp, duse si pe timpul noptii,
rezistentele dusmane. Concomitent cu ofensiva Armatei 2 romane, a trecut la actiune
si dreapta Armatei 4 ruse, ale carei trupe, pana in seara zilei de 11 iulie, au cucerit
dealul Momaia si satul Voloscani. Prima zi de ofensiva a fortelor romane si ruse s-a
incheiat cu un important succes. Pozitia defensiva a inamicului a fost rupta intr-un
sector larg de peste 20 km, trupele germane si austro-ungare fiind silite sa se retraga
pe un nou aliniament.
In zilele urmatoare, ofensiva Armatei 2 romane a continuat cu aceeasi impetuozitate.
Intrucat noua linie defensiva a inamicului se stabilise pe un sir de inaltimi care ii
asigurau o anumita tarie, asa cum erau dealurile Arsita, Teheraele, Rachitasele,
comandantul armatei, generalul Alexandru Averescu, a hotarat sa introduca in lupta
Divizia 1 infanterie aflata in rezerva. Noile pozitii defensive inamice au fost atacate si
cucerite de trupele romane in luptele din 13 si 14 iulie. Sub presiunea ofensivei
energice a fortelor noastre, dusmanul a fost silit sa paraseasca depresiunea Vrancei si
sa se refugieze in munti, lasand in urma lui mii de morti, un insemnat numar de
prizonieri si o mare cantitate de material de razboi.
In ziua de 15 iulie trupele romane si-au continuat efortul ofensiv, infruntand cu vitejie
atat greutatile terenului framantat si foarte greu accesibil, cat mai ales rezistenta
inversunata a unui inamic bine instalat in aparare, cu lucrari genistice amenajate cu
mult timp inainte. Dupa lupte de o rara violenta, ostasii Diviziei 6 infanterie au reusit
sa cucereasca muntele Sboina Neagra si inaltimile invecinate.
Succesele repurtate de trupele romane in primele zile ale ofensivei au obligat
comandamentele german si austro-ungar sa ia masuri urgente de intarire a frontului de
la Marasti, deplasand in aceasta zona numeroase forte noi, precum si trei divizii din
cele pregatite pentru ofensiva din sectorul Namoloasa.
Evolutia nefavorabila a operatiilor militare pe frontul din Galitia si Bucovina, unde
trupele ruse incepusera sa se retraga sub presiunea fortelor Puterilor Centrale, a
determinat comandamentul romano-rus sa efectueze o regrupare si sa renunte la
ofensiva care se desfasura atat de favorabil. Astfel, in seara de l9 iulie operatiile
ofensive ale Armatei 2 romane au fost oprite, iar unitatile ei au trecut la aparare,
extinzandu-si fasia de actiune spre nord pana in valea Doftanei.
Batalia de la Marasti s-a incheiat cu o biruinta stralucita a trupelor romane. Actiunea
noastra ofensiva, purtata timp de noua zile cu o neasemuita energie a obligat
comandamentele german si austro-ungar sa renunte la planul de campanie initial si sa
efectueze importante deplasari de forte spre zonele periclitate prin ruperea frontului.
Bilantul bataliei de la Marasti a fost deosebit de bogat. Rupand apararea inamica de pe
un front de peste 30 km largime si pe o adancime de 20 km, trupele romane au eliberat
un teritoriu de circa 500 kilometri patati si au recucerit 30 de localitati. Pierderile
provocate inamicului s-au cifrat la 2 793 prizonieri, 69 guri de foc, 27 mitraliere, 2
500 pusti si o mare cantitate de munitii de artilerie si infanterie. Cateva mii de militari
inamici zaceau morti pe vaile si dealurile Vrancei.. Victoria Armatei 2 romane nu
fusese deloc usoara. Ea fusese platita cu pretul a 1 469 morti si 3 052 raniti.
Batalia de la Marasti ramane ca un episod stralucit al luptelor din vara anului 1917, o
dovada graitoare a cresterii capacitatii militare a cadrelor de comanda ca si a elanului
si vitejiei soldatului roman. Acest prim examen la care au fost supuse trupele noastre
clupa reorganizarea lor a fost trecut cu succes. O contributie notabila la victoria de la
Marasti a adus-o populatia civila din zona luptelor, care a furnizat trupelor informatii
despre inamic si le-a calauzit pe poteci de munte necunoscute de dusman pentru a
cadea prin surprindere in flancul si spatele pozitiilor acestuia.
Sus
5. Batalia de la Marasesti
Desfasurarea evenimentelor pe timpul bataliei de la Marasti a determinat schimbarea
planurilor de campanie ale fortelor ce se confruntau pe frontul roman.
Comandamentul german, care fusese silit sa-si consume o parte din fortele destinate
ofensivei pentru a restabili situatia din zona Vrancei, a conceput un nou plan potrivit
caruia lovitura principala a Armatei 9 germane se muta din sectorul Namoloasa in
sectorul Marasesti. Aici inamicul isi propunea ca printr-o operatie ofensiva de mare
amploare sa realizeze un cap de pod la est de Siret, in timp ce grupul Gerock 3 din
Armata 1 austro-ungara trebuia sa treaca la ofensiva in sectorul Oituz.
Intrucat, fata de noua situatie, aparuse necesitatea unor modificari ale dispozitivului
defensiv, comandamentul romano-rus a ordonat efectuarea unor regrupari si inlocuiri
ale marilor unitati romane si ruse. Declansarea ofensivei inamice a surprins fortele
celor doua armate tocmai in cursul acestor regrupari.
Pe plan valoric cantitativ, in batalia de la Marasesti s-au confruntat urmatoarele forte:
inamicul (Armata 9 germana) dispunea de 102 batalioane de infanterie, 10 escadroane
si 213 baterii de artilerie, dintre care 31 grele; cele doua armate aliate (1 romana si 4
rusa) aveau impreuna 142 batalioane, 70 escadroane si 136 baterii, dintre care 17
grele. Dupa cum se vede, pe frontul de ofensiva inamicul avea superioritate numai in
artilerie. El a reusit insa ca in sectorul de rupere, larg de circa 12 km, sa concentreze
un numar insemnat de unitati si guri de foc, realizand densitati superioare trupelor
aflate in aparare.
Ofensiva Armatei 9 germane, pe directia Focsani-Marasesti-Adjud, s-a declansat in
dimineata zilei de 24 iulie 1917, dupa o intensa pregatire de artilerie. In primul esalon
si pe directia loviturii principale a atacat Corpul 1 armata german care a reusit sa
strapunga apararea Diviziei 34 ruse silind-o sa se replieze spre nord. Succesul ce se
contura pentru inamicul dezlantuit a fost de scurta durata, deoarece, in spatele fortelor
ruse ce se retrageau, Divizia 5 infanterie romana reusise sa intre in pozitie.
Batalia de la Marasesti (24 iulie-21 august 1917)
Dupa o lupta deosebit de indarjita, la care au concurat cu foc de flanc si bateriile
romane de pe malul de est al Siretului, inaintarea fortelor germane a fost oprita. Reluat
in ziua urmatoare, 25 iulie, atacul inamicului din sectorul Doaga a fost zdrobit de
trupele Diviziei 5 infanterie, care printr-o curajoasa lupta la baioneta au recucerit
satele Doaga si Strajescu.
O pagina de stralucita bravura din istoria razboiului nostru de reintregire nationala au
inscris in acea zi ostasii Regimentului 32 Mircea. Sfidand ploaia de gloante si de
obuze cu care ii improsca inamicul, superior ca numar, soldatii acestui viteaz regiment
s-au avantat, numai in camasi, cu manecile suflecate si capetele descoperite, intr-un
viguros contraatac la baioneta. Surprinsi de aceasta neasteptata aparitie ca si de
impetuozitatea actiunii romanilor, dusmanii s-au retras in dezordine pe pozitiile de
plecare. Cu acelasi elan au luptat la baioneta si ostasii Regimentului 3 vanatori care au
respins inamicul ce atacase satul Doaga. Rezistenta deosebit de darza opusa de trupele
romane inca din primele zile ale ofensivei dusmane asilit comandamentul german sa
renunte la intentia de a forta Siretul si sa paraseasca directia initiala a loviturii
principale, mutand-o mai spre vest.
In zilele de 26 si 27 iulie s-au desfasurat lupte crancene in sectorul Diviziei 9
infanterie, de-a lungul liniei ferate Marasesti-Cosmesti. Beneficiind de focul artileriei
de toate calibrele si folosind gaze toxice de lupta, trupele germane au reusit, cu pretul
unor mari pierderi, sa realizeze o patrundere de 3-4 km. Intrata in dispozitiv in
noaptea din ajunul luptei, Divizia 9 infanterie a trecut la contraatac cu regimentele 34
Constanta si 36 infanterie. Inclestarea cu inamicul a fost atat de sangeroasa incat dupa
o de lupta, in care au fost folosite, deopotriva, mitraliera, grenada si baioneta, cele
doua viteze regimente pierdusera mai mult de 2/3 din efective. In acest sector al
luptelor cade ca un erou datorie insusi comandantul Regimentului 36, colonelul Ioan
Georgescu, care, desi ranit la brat si la genunchi, continua sa conduca contraatacul
pana ce un glont vrajmas i-a strapuns pieptul. Dureroasa jertfa a romanilor nu a fost
zadarnica: dusmanul a fost scos din pozitiile ce le cucerise si aruncat cu mari pierderi
pe valea Susitei.
In ziua urmatoare, la 28 iulie, diviziile 5 si 9 infanterie, impreuna cu doua divizii ruse,
au executat o contralovitura in lungul caii ferate Marasesti-Focsani, cu scopul de a
reface apararea pe limita dinainte. Desi acest obiectiv nu a putut fi atins, actiunea
trupelor romane a contribuit la diminuarea capacitatii ofensive a fortelor germane,
lucru recunoscut chiar de generalul von Eben, comandantul Armatei 9 germane.
Neputand strapunge apararea organizata de diviziile 5 si 9 romane in fata
Marasestilor, comandamentul inamic a schimbat din nou lovitura principala pe stanga,
in fasia Corpului 18 armata german, pe care 1-a intarit cu un corp alpin. Cu forte
sporite el a reusit in zilele de 29 si 30 iulie sa inainteze in zona de jonctiune a trupelor
ruse si romane, cucerind mai multe localitati, printre care si Panciu. Dupa lupte grele,
care au durat pana in seara de 3 august, trupele noastre au reusit sa opreasca pe
inamic. Rolul hotarator in reusita acestor actiuni 1-au avut diviziile romane 10 si 13
care sub focul ucigator al artileriei germane au inlocuit trupele ruse ce paraseau in
deruta pozitia. In lupta sangeroasa de la Chicera, capitanul Vasile Serbanescu,
comandantul unei companii de mitraliere din Regimentul 38 infanterie, conducea
personal o sectie care inainta in prima linie a valului de asalt, secerand randurile
dusmane si cautand sa iasa pe creasta dealului. Unul dupa altul au cazut toti servantii,
ultimul fiind bravul ofiter, mort cu degetul pe tragaciul mitralierei. Toate asalturile
trupelor germane s-au dovedit zadarnice. Liniile romanilor dintre vaile Susitei si
Zabrautului n-au mai putut fi clintite.
Numirea la comanda Armatei 1 romane a generalului Eremia Grigorescu, in locul
generalului Cristescu, a avut consecinte pozitive asupra moralului efectivelor noastre.
El condusese cu pricepere si energie apararea pasului Oituz in toamna anului 1916, iar
celebra sa deviza, devenita acum, in fata Marasestilor, „ Nici pe aici nu se trece !"
insufla incredere in victorie ostasilor romani.
Dupa doua zile de relativa liniste, folosite de ambele parti pentru regrupari de
dispozitiv si odihna trupelor, inamicul a reluat ofensiva cu si mai multa indarjire,
mutand din nou lovitura principala in fasia Corpului 1 armata german, intarit cu noi
forte. Atacul dezlantuit in dimineata zilei de 6 august viza ruperea dispozitivului
defensiv roman intre Marasesti si padurea Razoare. Lovitura principala o primea acum
Divizia 13 infanterie care avea sa se acopere de glorie in crancena batalie ce a dus-o
cu un dusman extrem de puternic si ambitios.
Desi artileria noastra a produs mari pierderi in dispozitivul de atac al inamicului inca
pe timpul contrapregatirii, valurile de asalt germane au reusit sa patrunda in prima
pozitie de aparare unde s-au angajat violente lupte corp la corp. La centrul
dispozitivului Diviziei 13, inamicul s-a apropiat nevazut prin culturile inalte si a
asaltat de la mica distanta transeele noastre care suferisera mult din pricina focului
artileriei. in zona cotei 100 au intrat in actiune rezervele de regiment, in cadrul carora
se gasea si compania de mitraliere comandata de capitanul Grigore Ignat. Ocupand in
graba o pozitie de tragere, aceasta subunitate de eroi a ramas neclintita la datorie,
producand pierderi considerabile inamicului, pana ce ultimul tragator, comandantul
companiei, a cazut rapus de baionetele dusmane. In Inaltul ordin de zi nr. 41 dat de
comandantul suprem al armatei romane se spunea: „ Capitanul Ignat Grigore, din
Regimentul 51/52 infanterie, a fost gasit mort in transee, cu mitraliera in brate,
inconjurat de oamenii sai si mormane de cadavre inamice. A luptat ca un brav si tot
astfel a si murit... inconjurat de dragostea si devotamentul subalternilor sai care,
facand cu piepturile lor zid de aparare in juru-i, i-au dat putinta sa-si manuiasca
mitraliera lui draga pana Ia cel din urma cartus".
Cu toate pierderile pricinuite de aparatorii romani, fortele inamice au reusit, atacand in
valuri, sa cucereasca o parte din padurea Razoare si sa realizeze o patrundere de circa
2 km in dispozitivu1 Diviziei 13 infanterie. Dusmanul se socotea victorios cand,
deodata, batalia lua o intorsatura neasteptata. In acel moment critic, comandantul
diviziei, generalul Ion Popescu, arunca in lupta rezervele care nu fusesera angajate,
executand un contraatac prin surprindere in ambele flancuri ale pungii realizate de
inamic. Atacurile fulgeratoare ale romanilor, care nu mai tineau seama nici de focul
ucigator al tunurilor si mitralierelor germane si nici de numarul jertfelor ce sporeau
vazand cu ochii, produc panica in randurile dusmanului care se retrage in dezordine.
Cea mai mare parte a trupelor Diviziei 115 infanterie germana este nimicita, unii
supravietuitori fug inapoi spre pozitiile de pe care plecasera. Ostasii romani sunt
hotarati sa treaca la ofensiva pentru a alunga cit mai departe pe inamicul demoralizat,
dar comandamentul Armatei 1 opreste actiunea si ordona trupelor sa se consolideze pe
aliniamentul atins.
Concomitent cu luptele ce se desfasurau pe frontul Diviziei 13 infanterie, o inclestare
de forte la fel de apriga avea loc in fasia de aparare a Diviziei 9 infanterie, in fata
Marasestilor. Valurile de asalt a doua divizii germane au rupt prima pozitie de aparare
si au obligat trupele noastre sa se retraga pe un aliniament ce trecea prin fata garii si
pe marginea de sud a orasului Marasesti. Aici voiau sa ajunga dusmanii, dar panza de
foc realizata de mitralierele romanilor, unele instalate in cladirea garii, ca si focul de
flanc al artileriei de pe malul estic al Siretului, au ridicat un baraj de netrecut in calea
agresorilor.
Ziua de 6 august 1917 s-a incheiat cu o grea infrangere suferita de fortele germane
cotropitoare in fata zidului de netrecut al eroicilor aparatori romani. In ordinul de zi
nr. 90 dat de generalul Eremia Grigorescu catre ostasii Armatei 1 se spunea: „ In lupte
crancene si vijelioase, inamicul, intreit in numar, in nesatioasa lui pofta de a cuceri si
restul din bogatul trup al scumpei noastre Romanii, napustindu-se furios, s-a izbit 12
zile si 12 nopti de vitejia voastra ca de o stanca neclintita. La Susita si Siret ati naruit
sfortarile groaznice ale salbatecului dusman, dovedind lumii odata mai mult ca nici pe
aici nu se trece. Aci cunoscu generalul german Mackensen ce este infrangerea.
Marasesti fu mormantul iluziilor germane... Ziua de 6 august a fost inscrisa de voi cu
litere de aur in cartea vitejiei neamului nostru, afirmand in lumea intreaga drepturile
lui nebiruite".
Victoria obtinuta de trupele Armatei 1 romane in ziua de 6 august a avut o influenta
hotaratoare asupra deznodamantului final al bataliei de la Marasesti. Recunoscand
infrangerea suferita in aceasta zi, comandamentul Armatei 9 germane a hotarat sa
treaca la aparare in sectorul principal al frontului, renuntand la scopurile ce si le
propusese la inceputul ofensivei. O ultima incercare facuta la 15 august in zona
Muncelu a fost zadarnicita de actiunea darza a trupelor noastre. In ziua de 21 august
1917 ofensiva inamica a fost definitiv oprita, iar Armata 9 germana a trecut la aparare
pe tot frontul.
Batalia de la Marasesti reprezinta cea mai mare si mai insemnata victorie a armatei
romane din timpul primului razboi mondial. Ea a dus la zdrobirea ofensivei inamice si
zadarnicirea definitiva a planurilor Puterilor centrale de a cuceri intregul teritoriu al
tarii si a scoate Romania din razboi. Succesul tactic neinsemnat realizat de armata
germana prin patrunderea, pe adancime de circa 8 km intr-un sector cu largimea de
30-35 km a fost platit de inamic cu pretul a 65 000 de soldati si ofiteri morti, raniti si
disparuti. Pierderile inregistrate de trupele romane s-au cifrat la 450 de ofiteri si 21000
soldati, morti, raniti si disparuti. La baza acestei victorii stralucite a stat patriotismul
ostasilor nostri, factor generator al atator fapte de vitejie si eroism. S-a demonstrat si
in aceasta batalie ca soldatul roman, bine inzestrat cu armament si mijloace de lupta
moderne, a fost superior soldatului inamic. Mai ales curajoasele sale atacuri si
contraatacuri 1a baioneta, de care dusmanul se temea cel mai mult, s-au dovedit
irezistibile si 1-au facut cunoscut lumii intregi.
Adversarii de atunci au fost ei insisi nevoiti sa recunoasca eroismul luptatorilor
romani. Generalul von Eben, comandantul Armatei 9 germane, scria in darea de
seama asupra bataliei de la Marasesti. Armatele ruse si romane s-au batut vitejeste si
fiecare sant, fiecare casa, fiecare inaltime au fost aparate vitejeste. La randul sau,
generalul von Morgen, comandantul Corpului german, infrant in lunca Siretului,
recunostea ca: „ Rezistenta inamicului, si in special a romanilor, a fost neobisnuit de
indarjita si s-a manifestat prin 61 contraatacuri in cursul celor 14 zi1e de lupte. Ele au
dus la ciocniri 1a baioneta si ne-au provocat pierderi foarte mari. Luptele din august
au dovedit ca romanii erau adversari redutabili". Victoria armatei romane la Marasesti
a avut un puternic ecou peste hotare, fiind apreciata, pe buna dreptate, printre cele mai
importante succese ale aliatilor impotriva Puterilor centrale. Exprimand impresia
profunda produsa in intreaga lume de bravura, ostasilor nostri, ziarul englez „ Times"
scria la 17 august 1917 ca „ romanii s-au batut cu un eroism mai presus de orice
lauda. Soldatii germani au fost atat de violent atacati, incat aruncau armele pentru a
fugi mai iute ca sa nu fie facuti prizonieri. Aceasta este lovitura cea mai importanta pe
care au primit-o germanii in rasaritul Europei".
Sus
6. Batalia de la Oituz
In dimineata de 26 iulie 1917, la doua zile dupa declansarea bataliei de la Marasesti,
inamicul a trecut la ofensiva si in valea Oituzului, atacand pozitiile aparate de trupele
Armatei 2 romane. El urmarea sa patrunda in valea Trotusului spre Onesti, apoi spre
Adjud, unde spera sa faca jonctiunea cu Armata 9 germana care lupta la Marasesti.
Fortele Armatei 2 romane incepeau batalia in conditii grele, deoarece se gaseau
intinse pe fronturi largi si fara sa dispuna de nici o rezerva in adancimea apararii. In
sectorul de rupere, inamicul isi asigurase superioritatea de forte necesara atacului,
intrucat concentrase 54 batalioane si 200 guri de foc (dintre care 32 grele si 4
supragrele) fata de 34 batalioane si 104 guri de foc, ale Corpului 4 armata roman.
Dupa o puternica pregatire de artilerie, in care au fost folosite si proiectile incarcate cu
substante toxice de lupta, fortele austro-ungare si germane au trecut la ofensiva.
Trupele romane s-au aparat cu atata darzenie incat, dupa doua zile de lupte, diviziile
inamice reusisera sa patrunda doar 3-5 km in dispozitivul nostru. La 28 iulie,
introducand in lupta forte proaspete, inamicul a reluat ofensiva. Situatia devenise
deosebit de critica pentru trupele noastre care nu mai dispuneau de rezerve, fapt
pentru care generalul Prezan, comandantul Armatei 2 romane, a cerut grabnic ajutoare
Marelui cartier general. Acesta i-a pus la dispozitie Divizia 1 cavalerie, o brigada de
graniceri si un batalion de vanatori de munte.
Lupte de o mare intensitate s-au dat in ziua de 29 iulie pe frontul Diviziei 7 infanterie
unde inamicul reusise sa cucereasca varful Ciresoaia, unul din stalpii apararii trupelor
noastre. Dealurile Cosna si Stibor, ultima bariera spre valea Trotusului, au cazut, de
asemenea, in mainile inamicului.
Batalia de la Oituz (iulie – august 1917)
In aceasta situatie extrem de grava au fost introduse in batalie fortele proaspete trimise
din rezerva Marelui cartier general. Contraatacul dat prin surprindere la ora 19 de
catre Divizia 1 cavalerie si batalionul de vanatori de munte a respins fortele inamice,
carora le-a produs mari pierderi in oameni si materiale de lupta; el a dus la recucerirea
dealului Stibor si a pantelor de est ale dealului Cosna, redresand astfel situatia in acest
sector. La luptele din aceasta zi au luat parte si doua escadrile de aviatie romane care
au executat misiuni de bombardament asupra pozitiilor inamice de la est de satul
Grozesti. Ofensiva inamicului fiind oprita, iar momentul de criza prin care trecuse
defensiva noastra depasit, raportul de forte in acest sector incepuse sa se schimbe in
favoarea trupelor romane.
In ziua de 30 iulie unitatile noastre au executat cu succes o puternica riposta ofensiva
in timpul careia vitezele regimente 15 si 27, din Divizia 7 infanterie, impreuna cu
batalionul vanatorilor de munte si un regiment rus au recucerit varful Ciresoaia, silind
trupele inamice sa se retraga in panica. Luptele au continuat cu intensitate sporita si in
ziua urmatoare, cand ostasii Diviziei 1 cavalerie, lasandu-si caii, s-au avantat in aprige
ciocniri corp la corp pe pantele dealului Cosna pe care l-au smuls din mainile
inamicului, aparandu-1 apoi cu fermitate.
Dupa cateva zile de calm relativ, inamicul a reluat ofensiva, incercand din nou sa-si
deschida drum spre Onesti si Adjud. La 6 august, in timp ce Armata 9 germana asalta
pozitiile romanesti de la Marasesti – padurea Razoare, Grupul Gerock a atacat cu o
maxima violenta sectorul de aparare al Diviziei 1 cavalerie. Cel mai aprig disputat a
fost dealul Cosna, cheia, apararii noastre, care in rastimp de numai cinci ore a trecut
de mai multe ori dintr-o mana intr-alta. Aici a cazut eroic caporalul Constantin Musat
care, desi avea un brat amputat dupa luptele din toamna anului. 1916, ceruse sa fie
trimis din nou pe front. Moartea l-a surprins in primele randuri ale granicerilor in timp
ce arunca grenade cu mana care ii ramasese teafara. In vremea aceasta, cele patru
companii ale vanatorilor de munte, angajand lupta la baioneta, alungau inamicul ce
pusese stapanire pe dealul Ciresoaia. Luptele au continuat la fel de indarjite si in ziua
de 7 august cand ofensiva inamica pe valea Oituzului a fost definitiv oprita.
Biruinta Armatei 2 romane la Oituz avea ca implicatii imediate facilitarea actiunilor
Armatei 1 la Marasesti, contribuind astfel la schimbarea spartei razboiului. Ca si la
Marasesti, in batalia de la Oituz dusmanul fusese infrant. Desi, cu pretul unor pierderi
insemnate, el reusise un succes tactic limitat, patrunzand pe o adancime de circa 6 km,
planurile sale operativ-strategice se prabusisera total. Comunicatiile din valea
Trotusului ca si intreaga regiune cu resursele ei de petrol si carbune ramasesera in
mainile romanilor.
Victoria de la Oituz din vara anului 1917 s-a datorat acelorasi factori care au hotarat
succesul armatei romane in celelalte doua mari batalii. Ca si la Marasti si Marasesti, s-
au manifestat alesele calitati ostasesti ale luptatorilor romani, patriotismul lor
fierbinte, dorinta arzatoare de a stavili si zdrobi fortele dusmane cotropitoare. Si la
Oituz au fost definitiv inmormantate sperantele si planurile comandamentului
Puterilor centrale de a obtine un succes hotarator pe frontul roman.
Luptele eroice purtate de armata romana in vara, anului 1917 au avut un puternic ecou
in intreaga lume, fiind apreciate ca unele din cele mai importante victorii ale aliatilor
impotriva Puterilor centrale. Ele au facut sa creasca prestigiul tarii noastre pe plan
international, iar faptele de vitejie ale armatei romane au atras respectul atat al
prietenilor, cat si al adversarilor. Generalul Scerbacev, comandantul trupelor ruse de
pe frontul roman, care cunoscuse de aproape desfasurarea operatiilor armatei noastre
scria: „ Sunt plin de admiratie pentru eroismul trupelor romane si felicit
comandamentul, ofiterii si soldatii tuturor unitatilor pentru felul stralucit in care au
respins ofensiva inamicului". In acelasi spirit se pronunta, intr-un interviu acordat
ziarului „ Romania" la 23 septembrie 1917, generalul Berthelot, seful misiunii
franceze in tara noastra: „ Chemata la suprema incercare... armata Romaniei a dat
nenumarate dovezi de eroism. Soldatii romani lupta admirabil. Ei sunt la inaltimea
celor mai viteji aparatori. Sunt cei mai buni soldati din lume". Revolutia bolsevica din
Rusia a facut ca soldatii rusi sa refuze a mai lupta si sa paraseasca in masa transeele,
inclusiv pe frontul romanesc. Romania si armata sa „ constituia – dupa expresia
generalului Foch din decembrie 1917 - singurul element inca solid al frontului
oriental." Rezistenta acesteia mai impiedica Puterile centrale sa transfere importante
forte de pe frontul romanesc pe cel occidental si sa incline raportul de forte in
favoarea lor.
Situatia Romaniei se agrava cu fiecare zi. Cu teritoriul amputat, inconjurata de armate
dusmane, tara era practic izolata. Diviziile romane trebuiau sa sustina si sectoarele
rusesti. La 20 noiembrie/3 decembrie 1917 Rusia sovietica a incheiat la Brest-Litovsk
armistitiul cu Puterile Centrale. Aprovizionarea armatei romane nu se mai putea face
prin Rusia. Ucraina fusese invadata si frontul romanesc era amenintat si din spate. In
aceste conditii, guvernul de la Iasi a fost obligat sa incheie armistitiul de la Focsani cu
Puterile Centrale (26 noiembrie/9 decembrie 1917). Dupa pacea separata de la Brest-
Litovsk, Romaniei, complet izolata, i-a fost impusa Pacea de la Bucuresti(24 aprilie/7
mai 1918) prin care Romania era aservita economic de Germania, iar armata
demobilizata si redusa drastic. Se ceda Austro-Ungariei pe toata frontiera Carpatilor o
suprafata de 5600 km.p.; Dobrogea urma sa treaca sub stapanire straina.
Tratatul de la Bucuresti nu a fost totusi ratificate regele Ferdinand, iar conducerea
armatei a conservat cat mai mult forta de aparare a statului. S-au pastrat neoficial
contactele cu aliatii vestici, s-au ascuns in Moldova insemnate cantitati de armament
si munitii care sa asigure la nevoie dotarea a 18 divizii romane. Fata de 30 000 cat
prevedea pacea cu Puterile Centrale, Romania a tinut sub arme circa 160 000 oameni
gata de actiune.
Cand conditiile au permis, in toamna anului 1918, Romania a denuntat pacea de la
Bucuresti (28 octombrie/10 noiembrie) si a facut a doua mobilizare a armatei. Inainte
de armistitiul semnat de Germania (11 noiembrie 1918) Romania intra in razboi
alaturi de Antanta si trece la eliberarea teritoriului national.
Sus
7. Arta militara a armatei romane in campania din 1917
Campania din vara anului 1917 de pe frontul roman are o mare importanta in istoria
armatei si a artei militare romanesti. Desfasurarea ei a demonstrat ca,
comandamentele de mari unitati romane au fost in masura sa rezolve cu competenta,
cu pricepere si iscusinta situatii dintre cele mai complexe, iar ostasii romani, inzestrati
cu noi mijloace si instruiti corespunzator cerintelor campului de lupta, s-au dovedit
superiori inamicului.
Pe plan strategic, planul comandamentului romano-rus din vara anului 1917 urmarea
scopuri juste, proportionale cu mijloacele la dispozitie, ceea ce ii garanta succesul.
Modificarea planului de campanie a fost determinata de situatia nefavorabila ce se
crease in Bucovina, urmare a ofensivei Armatelor 3 si 7 austro-ungare.
In ofensiva strategica, comandamentul romano-rus a prevazut aplicarea procedeului
de rupere a apararii inamicului in doua sectoare departate intre ele. Terenul accesibil
si comunicatiile de rocada ofereau posibilitatea deplasarii, la nevoie, a unor forte de
pe o directie pe alta in timp scurt, iar dezvoltarea ofensivei pe cele doua directii
convergente, in adancimea apararii inamicului putea duce la incercuirea si nimicirea
gruparii principale a acestuia.
Lovitura principala a trupelor romane si ruse urma sa se execute intr-un sector si pe o
directie de-a lungul careia ofensiva avea conditii favorabile de dezvoltare, iar faptul ca
aceasta urma sa se dea cu aripile interioare ale armatelor 1 romana si 6 rusa, ii asigura
o si mai mare putere, intrucat se insumau eforturile a doua armate alaturate.
In apararea strategica, comandamentul romano-rus din Moldova a adoptat combinarea
rezistentei darze pe pozitie in sudul Moldovei cu loviturile ofensive ale unei
importante grupari impotriva fortelor austriece din Bucovina. Masura a fost numai
partial aplicata, intrucat ofensiva inamicului din Bucovina a fost oprita inainte de a
influenta direct situatia de pe frontul din Moldova.
Pe plan operativ, caracteristicile operatiei ofensive a armatei romane in campania
anului 1917 s-au concretizat in batalia de la Marasti, dusa de Armata 2 in cooperare cu
Armata 4 rusa.
Fasia de ofensiva a armatei a fost de 35 km, iar in sectorul initial de rupere de 13 km.
Durata operatiei a fost de 7 zile. Adancimea operatiei a fost de 20 km. Ritmul mediu
de ofensiva a fost favorabil trupelor romane si anume 2/1 in infanterie, 1.6/1 in
artilerie, insa densitatile medii realizate au fost in general mici, fapt care explica
ritmul relativ scazut al ofensivei. Acesta a mai fost influentat si de terenul accidentat
si de lipsa mijloacelor mobile.
Caracteristicile operatiei de aparare s-au concretizat in special in batalia de la
Marasesti. Largimea fasiei de apararea a Armatei 1 romane a fost de 60-70 km. Unei
divizii ii revenea un front de 7-8 km.
Contraloviturile au urmarit in general restabilirea apararii si s-au executat de cele mai
multe ori frontal. Comandamentul Armatei 1 a executat si riposte ofensive in
flancurile pungilor create de inamic in cursul ofensivei sale, fapt care arata supletea si
priceperea acestuia. Ca si celelalte fronturi ale primului razboi mondial, si pe frontul
roman apararea s-a dovedit superioara ofensivei, in sensul ca ofensiva nu a fost in
masura sa rezolve problema ruperii acesteia si in special dezvoltarea succesului in
adancime.
O particularitate importanta a operatiei de aparare de la Marasesti a constat in faptul
ca Armata 1 nu a dispus de o perioada de pregatire a apararii, in care trupele sa se
organizeze la teren. De regula, marile unitati romane isi ocupau pozitiile de aparare in
urma unor viguroase actiuni ofensive, care imbracau caracterul luptei de intalnire,
pentru respingerea inamicului sau sub presiunea puternica a acestuia, dupa care isi
consolidau aliniamentele atinse. Pe masura ce se introduceau in batalie diviziile
romane, loviturile ofensive puternice sau darza rezistenta in aparare au obligat
comandamentul german sa-si mute mereu lovitura principala tot mai spre vest, evitand
de cele mai multe ori sectoarele aparate de trupele romane.
Comandamentele celor doua armate romane s-au dovedit a fi la inaltimea cerintelor
razboiului in etapa respectiva. Ele si-au demonstrat deplina competenta in pregatirea
si conducerea operatiilor ofensive si de aparare, manifestand hotarare si indrazneala in
exercitarea conducerii trupelor.
Tactica trupelor romane s-a perfectionat fata de cea din campania precedenta, datorita
experientei de lupta insusita de trupe si inzestrarii cu noi mijloace de lupta, care au
marit puterea de foc. S-a imbunatatit conducerea trupelor, cooperarea intre unitati,
mari unitati si arme.
In ofensiva s-au realizat dispozitive, de regula, pe doua esaloane, fapt care a permis
alimentarea continua a efortului in adancime. A crescut puterea de foc a infanteriei si
artileriei, mai ales prin armamentul automat si noile guri de foc intrate in dotare,
imbunatatindu-se totodata cooperarea lor in lupta. S-a folosit frecvent manevra de
invaluire si intoarcere. Deseori s-au executat actiuni de noapte cu caracter local
incununate de succes.
In campania din 1917 s-a acordat o mai mare atentie folosirii focului in ofensiva, ceea
ce a avut ca efect micsorarea pierderilor proprii.
In aparare, dispozitivele tactice au fost, de regula, pe doua esaloane, imprimand
acestora o mai mare stabilitate. Densitati tactice corespunzatoare s-au realizat prin
repartizarea unor fasii largi de 7-8 km pentru diviziile din esalonul intai.
Apararea trupelor romane s-a caracterizat printr-un dinamism deosebit, ea combinand
rezistenta indarjita pe pozitie cu dese contraatacuri care opreau pe inamic sau il
respingeau, punandu-l pe fuga, in special cand erau dezlantuite prin surprindere (de
exemplu la Doaga, la padurea Razoare etc.).
Este de mentinut indemanarea dovedita de ostasii romani in lupta corp la corp, unde
erau neintrecuti. Din aceasta cauza comandantul german a dat instructiuni trupelor
sale sa evite lupta corp la corp cu romanii.
Sus
8. Actiunile militare ale armatei romane in Transilvania si Ungaria pentru apararea
Romaniei Mari
Istoria romanilor de la 1859 la 1918 a fost istoria luptei pentru pregatirea desavarsirii
unitatii. Acestui obiectiv i-au fost subsumate toate eforturile al caror rezultat a fost
dezvoltarea vietii economice si sociale, a activitatii politice si spirituale, includerea si
afirmarea in circuitul vietii economice si politice internationale, intarirea natiunii, a
constiintei si coeziunii nationale. Intrarea in razboi in 1916 a fost pasul decisiv
realizarii acestei nazuinte istorice, epopeea din vara anului 1917 a probat puterea
sentimentului national.
La inceputul anului 1918 miscarea nationala din Transilvania s-a intensificat,
desprinzandu-se limpede necesitatea colaborarii dintre fruntasii Partidului National
Roman si ai Partidului Social Democrat in vederea unor actiuni comune.
In luna octombrie, in principalele orase ale Transilvaniei si in Banat au avut loc
numeroase intruniri in favoarea pacii, pentru drepturi politice, pentru alipirea
teritoriilor romanesti in cuprinsul patriei. In 30 octombrie/12 noiembrie 1918 se
constituie la Arad „ Consiliul National Roman Central" (C.N.R.C.) in care au intrat 6
reprezentanti ai P.N.R. (Vasile Goldis, Teodor Mihali, Al. Vaida, Stefan Cicio-Pop,
Aurel Vlad, Aurel Lazar) si 6 ai socialistilor romani. (Ion Fluieras, Iosif Jumanca,
Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Renoiu si Baziliu Surdu). In orasele si comunele din
Transilvania au fost infiintate consilii nationale romanesti cunoscute sub denumirea de
„ sfaturi", organe politico-administrative. Impreuna cu consiliile nationale au fost
infiintate si au functionat garzile nationale romanesti care au organizat rezistenta
populatiei.
La 9/22 noiembrie 1918, C.N.R.C. a trimis guvernului maghiar o nota ultimativa prin
care se cerea preluarea puterii depline in teritoriile romanesti. In acest sens, intre
delegatiile romana si maghiara au fost purtate tratative la Arad, intre 13-15 noiembrie
1918. Tratativele in cursul carora reprezentantii maghiari s-au situat pe vechile pozitii,
de neacceptare a doleantelor romanilor, au reliefat limpede problema revenirii
Transilvaniei la Romania.
Pentru a analiza situatia creata in urma discutiilor, C.N.R.C. a convocat o consfatuire,
ce a impus, cu necesitate convocarea Adunarii nationale constituante. Ca si la 1848, in
lipsa unui organ reprezentativ propriu, Adunarea poporului, cu caracter plebiscitar si
constituant, trebuia sa ratifice hotararile nationale.
Pentru a face cunoscuta opiniei mondiale vointa romanilor, la 18 noiembrie, Marele
Stat al natiunii Romane din Transilvania si Ungaria a adresat manifestul „ Catre
popoarele lumii" tiparit in limbile romana si franceza, in care era afirmat si legitimat
dreptul populatiei romanesti de a infiinta, pe teritoriul pe care locuia, statul sau liber si
independent. A fost publicat apoi, textul pentru convocarea Marii Adunari si
regulamentul pentru alegerea deputatilor.
La adunarea din 1 Decembrie 1918 au participat 1228 delegati alesi, iar din toate
partile Transilvaniei au venit, spre a lua parte la mareata sarbatoare, peste 100.000 de
oameni.
Spectacolul a fost inaltator, delegatii erau asteptati de zeci de mii de oameni, cantecele
nationale rasunau in toate partile. Manifestatii similare, de proportii mai reduse, au
fost organizate pe intregul teritoriu al Transilvaniei.
Marea adunare de la Alba Iulia a fost deschisa de George Pop de Basesti, acesta
cerand celor prezenti sa puna, prin votul lor, „ piatra fundamentala a fericirii neamului
romanesc". Cuvantul festiv a fost rostit de Vasile Goldis, care a facut o retrospectiva
istorica asupra trecutului neamului romanesc si a prezentat spre aprobare Adunarii
Nationale proiectul rezolutiei C.N.R.C., alcatuit din noua puncte, care la punctul unu
decreta Unirea romanilor din Transilvania, Banat si Tara Ungureasca si a teritoriilor
locuite de ei cu Romania si proclama „ indeosebi dreptul inalienabil al natiunii
romane la intreg Banatul, cuprins intre raurile Mures, Tisa si Dunare".
Rezolutia a fost adoptata intr-o atmosfera de elevat entuziasm patriotic. Se infaptuia
astfel Unirea cea Mare, act care a concentrat eforturile, sperantele, dar si sacrificiile a
zeci si zeci de generatii.
Spre deosebire de celelalte natiuni oprimate, care si-au proclamat unitatea si
independenta intr-un cadru politic restrans, in conferinte ale partidelor politice sau
prin declaratii in parlamente, poporul roman, singur, si-a hotarat viitorul intr-o
adunare reprezentanta. Sutele de mii de adeziuni din adunarile care au avut loc in
aproape toate localitatile, au intarit si mai mult caracterul plebiscitar al hotararii de
unitate politica.
Ziua de 1 Decembrie 1918 va ramane de neuitat in constiintele si simturile romanilor
de pretutindeni si din toate vremile. Se incheia in apoteoza un lung proces de lupte si
sperante, de asteptari si stradanii. Se deschidea cu acea zi o noua epoca in istoria
multiseculara a poporului roman.
Conditiile interne si internationale in care se savarsise Marea Unire din 1 Decembrie
1918 erau complexe si nu lipsite de greutati. Dupa a doua mobilizare si reintrarea
Romaniei in razboi (28 octombrie/10 noiembrie 1918), in acord cu guvernul si
comandantul trupelor aliate de la Dunare, Marele Cartier General roman a hotarat la
2/15 noiembrie 1918 ca trupele romane sa inainteze in Transilvania in limitele
indicate de armistitiul de la Belgrad (31 octombrie/13 noiembrie 1918).
In timp ce la Alba Iulia natiunea romana din Transilvania hotara asupra viitorului sau
destin, Divizia 7 infanterie si Divizia 1 Vanatori, depasind crestele Carpatilor,
atingeau un aliniament care ingloba localitatile Bistrita, Targu Mures, Sighisoara,
Brasov. La jumatatea lunii decembrie 1918 trupele romane, sporite ca numar in urma
cuprinderii membrilor garzilor romanesti, au atins linia Muresului pe toata lungimea
sa.
Desfasurarea operatiei ofensive a trupelor romane pana la Tisa (16 aprilie – 2 mai
1919)
Concomitent se produc si modificari in structura organizatorica a trupelor romane ce
operau in Transilvania. Se constituie la 11/24 decembrie 1918 Comandamentul
Trupelor din Transilvania sub comanda generalului Traian Mosoiu, destinat
coordonarii operatiunilor militare din aceasta parte a tarii. Punctul de comanda al
comandamentului nou constituit s-a stabilit la Sibiu, acolo unde se mutase in 27
noiembrie/9 decembrie 1918 si Consiliul Dirigent (guvernul provizoriu al
Transilvaniei ales la 2 decembrie 1918).
Oprirea operatiunilor armatei romane pe aliniamentul raului Mures, a prilejuit, atat din
partea guvernului roman si a Marelui Cartier General, cat si din partea Consiliului
Dirigent repetate proteste si cereri catre Conferinta de pace si Consiliul militar
interalist de la Versailles pentru revizuirea clauzelor armistitiului. Aceasta se impunea
cu atat mai mult cu cat dincolo pe linia de demarcatie existau organizatii reactioniste,
sovine care actionau impotriva romanilor, savarsind numeroase nelegiuiri, jafuri si
crime sub ochii autoritatilor unguresti.
De aceea, Comandamentul armatelor aliate de la Salonic si Consiliul militar interalist
de la Versailles si-au dat acordul ca trupele romane sa depaseasca linia
demarcationista si sa ocupe, rand pe rand, un aliniament spre vest, marcat de
localitatile: Dej, Cluj, Turda, Arad, Alba Iulia, apoi de Sighet, Baia Mare, Zalau,
Sebesul Mare, Brotuna, Zam, Bucova.
Pentru desfasurarea in continuare a actiunilor militare, la comanda Comandamentului
Trupelor din Transilvania se numeste generalul G.D. Mardarescu, iar sef de stat major
generalul Stefan Panaitescu.
Mentinerea starii incordate de-a lungul liniei de demarcatie si agravarea situatiei
militare din zona au determinat, in cele din urma, Consiliul militar interalist de la
Versilles sa decida, la 13/26 februarie 1919, constituirea unei zone neutre intre
Romania si Ungaria. Dar, noul guvern al Republicii Ungare a Sfaturilor a refuzat sa-si
retraga trupele dincolo de aliniamentul stabilit si a hotarat sa recurga la variate
mijloace, inclusiv la forta armelor, pentru pastrarea teritoriului romanesc. In acest
scop a declarat mobilizarea generala a barbatilor intre 16 si 54 de ani. Totodata, Bela
Kun si V.I. Lenin au pus la cale un atac concentric asupra Romaniei.
Guvernul Republicii Ungare a Sfaturilor a concentrat la est de Tisa trupe cu care, in
noaptea de 15/16 aprilie 1919, dupa o puternica pregatire de artilerie a trecut la
ofensiva in lungul vailor Somesului, Crisului Repede si Muresului. Ripostand prompt,
fortele romane comandate de generalul George Mardarescu au trecut la contraofensiva
in chiar dimineata zilei de 16 aprilie, au respins trupele ungare pe intregul front, iar
pana la 1 mai 1919 au iesit in Valea Tisei, intre Csap si Seghedin. Pe acest aliniament
au ramas pana la 20 iulie 1919.
Pentru apararea teritoriului pe o linie avansata in cazul reluarii actiunilor de catre
inamic si mentinerea in stapanire temporara a spatiului dintre Carpatii Occidentali si
raul Tisa, favorabil manevrei fortelor si mijloacelor proprii pe directii interioare,
comandantul roman a realizat pe Tisa un dispozitiv operativ cu Diviziile 16 si 18
infanterie in primul esalon. Faptul ca apararea pe Tisa a fost realizata pe front larg,
fiecarei divizii revenindu-i in medie 150 km, demonstreaza atitudinea strict defensiva
a trupelor romane.
In noaptea de 19/20 iulie 1919, comandamentul armatei rosii ungare a inceput
ofensiva impotriva armatei romane, cu efortul principal in sectorul central Szolnok.
Alte doua lovituri au fost executate in sectoarele Csongrad, la sud si Tokay, la nord.
Trupele ungare au fortat Tisa si au realizat un cap de pod in zona Szolnok, patrunzand
circa 60 km in dispozitivul armatei romane.
Trupele diviziilor 16 si 18 infanterie, datorita superioritatii inamicului, se retrag in
contact cu acestea, pana in 24 iulie, cand ofensiva ungara a fost oprita.
Comandamentul roman a trecut la contraofensiva, prin executarea unei manevre dublu
invaluitoare convergente spre Szolnok. Ca urmare a actiunilor ofensive viguroase,
pana la 26 iulie trupele romane au lichidat capul de pod de la Szolnok, iar a doua zi au
inceput pregatirile pentru fortarea raului Tisa.
In noaptea de 29 spre 30 iulie, incepand cu ora 03.00, trupele romane au fortat Tisa si,
dupa scoaterea din lupta a Corpului 1 Armata ungar, in dupa amiaza zilei de 3 august,
un detasament de cavalerie (4 escadroane), comandat de generalul Rusescu, a intrat in
Budapesta. Deoarece o parte din fortele ungare reusisera sa se retraga la vest de
Dunare, comandamentul roman, din considerente strategice, a apreciat necesara
inaintarea unor unitati dincolo de Dunare, unde au format un cap de pod ce punea la
adapost grosul trupelor romane ramase in Budapesta. Trupele romane au evacuat
Ungaria in mai multe etape, incepand cu 4 octombrie 1919 si terminand in 30 martie
1920.
Batalia de pe Tisa (20-26 iulie 1919)
Operatiile armatei romane de la sfarsitul anului 1918 si din cursul anului 1919, fac
parte din razboiul de eliberare si intregire nationala dus de poporul nostru in perioada
1916-1919. Desi pe fronturile europene razboiul a incetat la 29 octombrie/11
noiembrie 1918, cand s-a semnat armistitiul de la Compiégne, poporul roman si
armata sa au trebuit sa lupte din greu, mai mult de un an pentru a-si apara unitatea
nationala si teritoriala.
Solutia militara ne-a fost impusa de guvernantii de la Budapesta, care, chiar in
conditiile imbratisarii de catre ei a ideilor socialiste si a republicii sovietice, au refuzat
altor popoare dreptul la autodeterminare. Vointa populatiei romanesti majoritare din
provincia romaneasca Transilvania, de a se uni cu celelalte provincii istorice
romanesti si realizarea intregirii nationale a romanilor pe vatra lor strabuna, a fost
nesocotita de guvernantii de la Budapesta. Ei au recurs la arme pentru a impiedica
cursul normal al unei evolutii istorice implacabile.
Odata ce solutia militara ne-a fost impusa, comandantul roman, indeplinind
obiectivele conducerii politic e a statului, a trecut, fara ezitare, la pregatirea si
conducerea actiunilor militare, dovedind operativitate, spirit organizatoric dezvoltat,
fermitate in atingerea scopurilor fixate.
Sus
9. Elemente de arta militara ale armatei romane in actiunile militare din anii 1918 si
1919
Din operatiile desfasurate de armata romana pentru alungarea ocupantilor si apararea
Marii Uniri proclamata la Alba Iulia se pot trage invataminte pretioase privind arta
militara, astfel:
– conducerea strategica a fost exercitata de Marele Cartier General roman in deplina
independenta, nefiind impartita cu nici un altul;
– conducerea nemijlocita a operatiilor a fost asigurata de Comandamentul Trupelor
din Transilvania, esalon de nivel operativ strategic;
– s-au adoptat solutii originale, care si-au dovedit eficacitatea in construirea
gruparilor de forte si a dispozitivului operativ-strategic (doua grupari operativ-tactice
in operatia ofensiva dintre Carpatii Occidentali si Tisa; grupari de fixare si de
manevra in operatia de aparare pe Tisa; avangarda, flangarda, grupare de manevra, si
grupari de fixare in ofensiva de la vest de Tisa;
– ofensiva s-a caracterizat prin dinamism si perseverenta in atingerea obiectivului
fixat: fortele au fost angajate pe directii, gruparile inamicului au fost manevrate pe la
flancuri si silite sa-si inceteze rezistenta, iar localitatile mari (Debretin, Békéscabá,
Nyiregyáza etc.) au fost cucerite prin manevra dublu invaluitoare;
– apararea pe Tisa s-a concretizat prin dispunerea fortelor principale in adancime,
dispozitivul adoptat prezentand particularitatea ca era compus din esalonul intai (doua
divizii de infanterie), esalonul doi (doua divizii de vanatori) si rezerv a generala (doua
divizii de infanterie si doua de cavalerie), fapt cea asigurat stabilitatea apararii si
executarea cu succes a ripostelor ofensive;
– caracteristica principala a operatiilor armatei romane duse pentru alungarea
ocupantilor si apararea Marii Uniri de la Alba Iulia a fost ca ele nu au dus batalii
sangeroase, cu pierderi mari de ambele parti, prin folosirea pe scara larga a manevrei
de invaluire si angajarea inamicului pe intregul front, patrunderea in adancimea
apararii lui si zadarnicirea manevrei fortelor sale, acestuia i s-a rapit libertatea de
actiune, punandu-l in situatia de a nu putea sa opuna o rezistenta organizata si de a
capitula.
Decurgand din sorgintea romaneasca, concluziile si invatamintele rezultate din
operatiile armatei romane desfasurate in perioada decembrie 1918 – august 1919
imbogatesc tezaurul artei militare romanesti, demonstreaza inaltele calitati ale
comandantului si virtutile ostasesti ale soldatului roman.
* *
*
Jertfa imensa si suferintele fara seaman ale poporului roman in primul razboi mondial
inchinate cauzei nobile a intregirii nationale nu au fost zadarnice. Ele au stat la
temelia hotararii unanime a romanilor care, prin vointa lor nestramutata au infaptuit,
la incheierea razboiului, unirea tuturor pamanturilor romanesti intr-un singur stat
national, act istoric ce a primit prin tratatele de pace, consacrarea internationala.
Poporul nostru nu a uitat si nu va uita niciodata supremul sacrificiu facut de martirii
neamului romanesc pe campurile de batalie ale primului razboi mondial.
Sus
BIBLIOGRAFIE
Alexandru Babos, Consiliul Dirigent, ardelenii si apararea Marii Uniri, Editura
Spicon, Tg. Jiu, 2001.
Alexandru Babos, O divizie de ardeleni in apararea Romaniei Mari, in „ Revista de
istorie militara", nr. 1, 1966, p. 2-3;
Ion Cupsa – Armata romana in campaniile din anii 1916-1917, Bucuresti, 1967;
Gen. G. A. Dabija, Armata romana in razboiul mondial 1916-1918, vol. I-IV,
Bucuresti, 1928-1936;
* * * – Istoria artei militare, vol. 3, Bucuresti, 1988;
* * * – Istoria militara a poporului roman, vol. V, Bucuresti, 1988;
* * * – Istoria militara a romanilor, vol. 2, Bucuresti, 1992;
Constantin Kiritescu – Istoria razboiului pentru intregirea Romaniei, vol. 2,
Bucuresti, 1989;
* * * – Romania in anii primului razboi mondial, vol. 2, Bucuresti, 1987;
D. Preda si colaboratorii – In apararea Romaniei Mari, Bucuresti, 1994;
***, Romania in primul razboi mondial, Bucuresti, 1975;
***, Romania in razboiul mondial 1916-1919, vol. I-IV, plus Documente anexe, 4
volume, Bucuresti, 1934-1946;
I. Tepelea – 1919 – O campanie pentru linistea Europei, Cluj-Napoca, 1995.
Ioan Vlad, Brasovul si Marea Unire, Editura Dacia Europa Nova, 1996;
Ioan Vlad, Carturarii brasoveni pentru Romania Mare, Brasov, 1999.
EVOLUTIA SISTEMULUI NATIONAL DE APARARE SI A POLITICII
MILITARE A ROMANIEI IN PERIOADA INTERBELICA.
1. Evolutia situatiei internationale si a optiunilor strategice in perioada interbelica
2. Implicatiile fauririi Romaniei Mari asupra problemelor apararii
3. Imperativele apararii nationale in conceptia conducerii politice si militare romanesti
4. Dinamica organismului militar romanesc. Aspecte de organizare, instruire si
pregatire
5. Gandirea, doctrina si arta militara romaneasca in perioada interbelica
6. Sistemul aliantelor politico-militare ale Romaniei.
7. Izolarea politico-militara a Romaniei de catre marile puteri
1. Evolutia situatiei internationale si a optiunilor strategice în perioada interbelica
Relatiile politico-militare internationale în perioada interbelica au evoluat într-o
atmosfera tensionata. Trebuie aratat ca sistemul de securitate postbelic bazat pe
tratatele de pace de la Versailles si prevederile Pactului Societatii Natiunilor avea un
viitor numai in masura in care toate statele si in primul rând marile puteri apusene
erau hotarâte sa-l apere, sa-l consolideze si sa-l perfectioneze intr-o ampla colaborare
internationala si printr-o stricta respectare a legalitatii. Or, se stie ca, imediat dupa
terminarea razboiului, securitatea internationala, indeosebi cea europeana, a inceput sa
slabeasca din cauza carentelor manifestate inclusiv in cadrul Societatii Natiunilor.
Aceste carente isi aveau originea in divergentele dintre Franta si Anglia in problema
echilibrului de putere in Europa, in politica Statelor Unite ale Americii de dezavuare a
angajamentelor asumate si apoi de izolare fata de problemele europene, in
contradictiile dintre statele invinse si cele invingatoare, in politica de cedare fata de
actele revizioniste si revansarde ale statelor invinse, ale Germaniei in primul rand. Din
primii ani postbelici, Germania, pe fondul pasivitatii si al contradictiilor survenite
intre marile puteri occidentale si bucurandu-se de sprijin economic, politic si militar
din partea puterilor occidentale si a U.R.S.S., a initiat politica revizuirii pas cu pas a
prevederilor tratatului de la Versailles, iar dupa obtinerea acestui obiectiv, incepand
de la mijlocul deceniului al patrulea a trecut la expansiune fatisa prin cuceriri
teritoriale in Europa si la pregatirea razboiului de revansa.La randul lor, cercurile
conducatoare din Italia, nemultumit de rangul inferior ce fusese rezervat Italiei la
Conferinta de pace de mai marii si mai puternicii lor aliati, au actionat in toata
perioada interbelica, pe cale diplomatica si pe calea interventiei armate, pentru
revizuirea statu-quo-ului teritorial statornicit prin tratatele de pace.La fel de
nemultumita de reglementarile teritoriale hotarate la Paris era si Japonia. Conferinta
de la Washington din noiembrie 1921 – februarie 1922 si tratatul celor noua tari
participante la aceasta conferinta – S.U.A., Marea Britanie, Franta, Japonia, Belgia,
Olanda, Portugalia si China – recunosteau suveranitatea, independenta si integritatea
teritoriala a Chinei, contracarand astfel influenta si tendintele hegemoniste ale
Japoniei in aceasta tara. Deceniul al patrulea a marcat recrudescenta fortelor
revansarde si revizioniste din Europa si de pe alte continente, Germania Italia si
Japonia, unite in Axa Roma – Berlin – Tokio, trec la materializarea politicii
revizioniste. Germania, incalcand in mod sistematic prevederile tratatului de la
Versailles, ocupa zona demilitarizata a Renaniei (martie 1936), anexeaza Austria
(martie 1938) si ocupa Cehoslovacia (martie 1939); Italia cucereste Etiopia (mai
1936), iar Japonia, la 7 iulie 1937, dezlantuie razboiul impotriva Chinei. Au luat
nastere astfel mai multe focare de razboi in diferite zone ale lumii care vor duce in
cele din urma la o noua conflagratie mondiala. La fel ca puterile Axei, Ungaria
horthysta si Bulgaria si-au fixat ca obiectiv principal al politicii externe revizuirea
tratatelor de la Trianon si, respectiv, Neuilly-sur-Seine, organizand in acest scop o
vasta si sistematica actiune pe plan international. Nici guvernul sovietic nu a
recunoscut statu-quo-ul postbelic stabilit prin tratatele de pace de la Paris, pe care le-a
calificat in mod global drept „ tratate imperialiste, si a actionat pentru revizuirea lor.
Intelegerea secreta dintre guvernul de la Moscova si guvernul de Ia Berlin din 23
august 1939, urmata de anexarea de catre U.R.S.S. a unor teritorii straine situate intre
Marea Baltica si Marea Neagra, a contribuit la declansarea celui de-al doilea razboi
mondial.
Desi tabloul vietii internationale din anii interbelici era marcat de existenta unor
puternice contradictii intre marile puteri, contradictii purtatoare ale germenilor unii
nou conflict mondial, o trasatura definitorie a acestei epoci o constituie eforturile
staruitoare din partea acelor state interesate in gasirea de noi mijloace care sa le
asigure independenta nationala si integritatea teritoriala. Este vorba in primul rand de
statele nou create sau reintregite in urma prabusirii imperiilor multinationale care
puneau mai presus de orice mentinerea pacii si a statu-quo-ului teritorial in lume,
deoarece numai in aceste conditii puteau sa demareze uriasul program de refacere
economica, sociala si culturala. Din pacate, actiunile politico-diplomatice si militare
intreprinse de aceste state in scopul mentinerii si consolidarii pacii si securitatii
internationale n-au fost incununate de succes si aceasta datorita, in primul rand,
faptului ca eforturile lor n-au primit sprijinul cuvenit din partea Frantei si mai ales a
Marii Britanii.
Tensiunea crescanda dintre statele revansarde si revizioniste si cele care se pronuntau
si actionau pentru mentinerea pacii si statu-quo-ului teritorial a dus inevitabil la
intensificarea cursei inarmarilor si a pregatirilor de razboi.
Atasatul militar al Romaniei la Londra, referindu-se la acest fenomen, scria, la
inceputul anului 1932: „ In timp ce comertul stagneaza, in timp ce industriile pasnice
lancezesc in neactivitate, in timp ce somajul creste si bugetele reduc salarii, pensii,
cheltuieli chiar cele mai strict necesare, iar Liga Natiunilor se lupta sa opreasca
razboiul chino-japonez si sa dezarmeze omenirea, guvernele – apucate de frigurile
amenintarii anarhiei si bolsevizarii generale – gasesc fonduri pentru constructii
navale, pentru tunuri, pentru gaze, pentru motorizarea si mecanizarea armatelor,
pentru avioane si laboratoare cu care sa otraveasca pe cel care doarme astazi".
Atasatul militar roman incerca sa dea o explicatie fenomenului, aratand ca „ ambitiile
de inarmare ale unora vin numai din scopul revansei", iar la altii din intentia „ de a nu
lasa ca echilibrul statu-quo-ului. sa se rupa".
Principiul strategic pe care se baza politica militara a majoritatii statelor in aceasta
epoca consta in apararea pe uscat si pe mare, concomitent cu o puternica ofensiva pe
calea aerului. Era aproape unanima parerea in randul teoreticienilor militari ai vremii
ca soarta viitorului razboi urma sa fie decisa de bataliile aeriene si bombardamentele
aviatiei asupra marilor centre industriale si administrative, a nodurilor de comunicatie
si a surselor de energie bombardamente care, prin efectul lor demoralizator, urmau sa
creeze in public o stare de spirit care sa oblige guvernele sa capituleze. Un rol esential
in tehnica de lupta era acordat binomului tanc-avion, viitoarea conflagratie anuntandu-
se ca un razboi al motoarelor. Se estima, de asemenea, ca ostilitatile purtate intre doua
coalitii de state vor fi de lunga durata, iar rezultatul va depinde intr-o masura
hotaratoare de potentialele economice ale celor doua coalitii, de posibilitatile fiecareia
de a face fata consumului enorm materii prime. Erau, dupa parerea specialistilor, cel
putin 34 de materii prime indispensabile din punct de vedere strategic: petrol,
carbunele, fierul, bumbacul, cauciucul etc. Petrolul si produsele petroliere au capatat
in perioada interbelica o importanta strategica cruciala, ele fiind necesare functionarii
motoarelor tancurilor, avioanelor, navelor de razboi. Problema aprovizionarii si
formarii de stocuri cu aceste produse devenise, mai ales pentru puterile care se
pregateau sa dezlantuie razboiul, o adevarata obsesie.
Pornind de la aceste considerente, imediat dupa razboi, aproape toate statele si in
special marile puteri, au pus accentul deosebit pe inzestrarea armatelor respective cui
tancuri si aviatie. Progrese insemnate au fost inregistrate si in domeniul marinei
militare, mai ales in constructia submarinelor. Germania, de exemplu, avea in 1938,
15 corpuri de armata a cate 2-3 divizii de infanterie, 2 corpuri motorizate si 1 corp
blindat, iar aviatia numara 3645 de aparate de zbor; Italia dispunea in toamna anului
1939 de 1 500 tancuri iar in domeniul aviatiei isi propunea sa produca; pana in
septembrie 1940, 3 100 de avioane. La mijlocul anului 1939, Franta poseda in
metropola si in coloniile sale, 3 959 avioane de razboi.
Evolutia politicii militare a marilor puteri in anii interbelici confirma pe deplin spusele
lui Winston Churchill care, inca in noiembrie 1919 pe cand era ministru de razboi,
declara: „ Nu fiti nedrepti fata de armata, acum ca s-a terminat razboiul. E posibil sa
aveti din nou nevoie de dansa, cu toata Liga Natiunilor in care am pus atatea
sperante".
In acest context international, complex si contradictoriu, a evoluat politica militara a
Romaniei in anii interbelici.
Sus
2. Implicatiile fauririi Romaniei Mari asupra problemelor apararii
Incheierea procesului de faurire a statului national unitar roman a marcat o etapa noua
in evolutia natiunii noastre, in afirmarea Romaniei pe plan international. Marea Unire
din 1918 a realizat cadrul national, economico-social si cultural in care s-au infaptuit o
serie de reforme menite sa inscrie tara pe traiectoria dezvoltarii moderne intr-un ritm
mai alert.
In granitele sale firesti, Romania avea o suprafata de 295 049 km.p. (fata de 137 000
inainte de 1918) si o populatie de 18 052 896 locuitori (in 1930), fata de aproximativ
7 250 000 locuitori in 1913. Asa cum se preciza in Constitutia din martie 1923,
Romania era un stat national unitar si indivizibil, deoarece covarsitoarea majoritate a
locuitorilor ei erau romani. Conform recensamantului din 1930, romanii reprezentau
71,9% din totalul populatiei, maghiarii 7,9%, germanii 4,4%, evreii 4% etc.
Cu potentialul material si uman de care dispunea, Romania intregita se situa printre
tarile mijlocii ale Europei, cu posibilitati sporite, in comparatie cu etapa anterioara, de
dezvoltare a organismului sau militar si de intarire a capacitatii de aparare. Noua
configuratie geografica a tarii de dupa Marea Unire din 1918 permitea organizarea
unui dispozitiv strategic circular ce furniza atat sustinerea apararii pe aliniamente tari
de teren, cat si manevra larga de forte si mijloace pe directii interioare. „ Prin
structura solului si existenta centrala a podisului transilvan, marginit pe toate 1aturile
de munti inalti – se mentiona intr-o lucrare din epoca – Ardealul contine in mijlocul
lui o cetate inexpugnabila, care formeaza reduitul de aparare al neamului romanesc,
contra unei invazii din orice parte s-ar produce ea".
In acelasi timp, noile rezerve de energie si surse de materii prime, numarul ridicat de
intreprinderi industriale, sporirea suprafetelor agricole, largirea considerabila a cailor
rutiere si feroviare au avut o influenta benefica asupra organismului militar national,
creandu-se conditii favorabile pentru asigurarea din resurse interne a dotarii si
inzestrarii armatei cu echipament si subzistenta. Chiar in 1919 Ministerul de Razboi,
prin ordinul nr. 22 645 instituia o Comisie a Directiei armamentului care sa studieze
posibilitatile de folosire a uzinelor metalurgice si posibilitatile miniere pentru
fabricarea armamentului. Comisia a constatat ca existau capacitati reale pentru a
dezvolta o industrie nationala care sa produca tunuri si alta tehnica de lupta necesara
inzestrarii armatei.
Concentrarea tuturor disponibilitatilor factorului demografic romanesc s-a reflectat
direct in realizarea unor capacitati de mobilizare net superioare, cresterea efectivelor
influentand pozitiv dimensiunile sistemului national de aparare. Din experienta primul
razboi mondial si din practica unor tari europene avansate s-a constatat ca in cazul
unei mobilizari generale se putea angaja 18% din populatia tarii. Cu un asemenea
procent a operat si Marele Stat Major al armatei romane, care, raportat la cei
aproximativ a 18.000.000 de locuitori, permitea introducerea in lucrari a un efective
de peste 3.000.000 de oameni. Din acestia 1.432.125 erau militarii activi si de rezerva,
adica 45,3% din totalul care putea fi angajat la mobilizare, iar l.722.914 (54,7%)
insumau rezerva de completare. Din cifra totala pe care se conta in caz de mobilizare
Marele Stat Major a repartizat 76,7% din efective armatei de operatii, 15,8% unitatilor
si formatiunilor de servicii si 7,5% nevoilor teritoriale. In cadrul armatei de operatii
trupele luptatoare detineau 68,42%.
Intregirea Romaniei a imprimat armatei un caracter national complet prin destinatia ce
o avea: de a apara integritatea fruntariilor tarii impotriva oricaror agresiuni straine,
suveranitatea si integritatea ei. Asadar, incheierea procesului de faurire a statului
national unitar roman a marcat inceputul unei etape noi si in domeniul organizarii si
intaririi capacitatii de aparare a tarii. Noile conditii demografice, economice si
teritoriale, cerintele apararii si consolidarii Romaniei intregite au determinat mutatii
profunde pe taram militar, infaptuindu-se, in perioada interbelica, o adevarata cotitura
atat in domeniul practic-aplicativ, cat si in gandirea, doctrina si arta militara
romaneasca.
Sus
3. Imperativele apararii nationale in conceptia conducerii politice si militare
romanesti
Conceptia care a stat la baza politicii de aparare nationala a Romaniei in anii
interbelici a decurs din situatia ei politica interna si internationala, in concordanta cu
politica externa pe care o promova si prin care se urmarea mentinerea si consolidarea
statului national unitar roman in fruntariile hotarate de adunarile cu caracter
plebiscitar din anul 1918. Exprimand aceste idei, I. G. Duca (ministrul afacerilor
externe intre anii 1922-1926) sublinia ca dupa infaptuirea unitatii nationale lucrul cel
mai important era „ consolidarea acestei unitati inauntru si in afara", iar Nicolae
Titulescu, personalitate marcanta a vietii politice romanesti si internationale din anii
interbelici, considera: „ Un. urias program de refacere pe taram economic in general,
pe taramul industriei si al cailor de comunicatie, pe taramul cultural, pe taramul
militar, in special" nu putea fi realizat decat in conditii de pace. Aceasta deoarece –
continua Titulescu – „ dupa ca am facut Romania Mare, noi nu putem sa nu facem
jertfele necesare pentru a o pastra si a o dezvolta. Si, sa se stie, pretutindeni, si
inauntru si in afara, ca suntem hotarati sa ne facem pe de-a-ntregul datoria".
Imediat dupa infaptuirea Marii Uniri, apararea statului national unitar, organizarea
optima a acesteia devenisera un imperativ stringent in conditiile manifestarii pe arena
internationala a unor puteri revizioniste si revansarde, care incercau sa abata poporul
roman de la opera constructiva la care se angajase, amenintandu-i integritatea
teritoriala si independenta nationala. Conducatori ai Ungariei horthyste anuntau in
mod public planurile de cotropire a unor teritorii romanesti. „ Inamicul nr. 1 al
Ungariei este Romania – se arata intr-un memorandum de politica externa semnat de
Horthy Miklos in octombrie 1919 – pentru ca cele mai mari pretentii teritoriale sunt
impotriva ei si pentru ca este cea mai puternica dintre toate statele vecine. De aceea,
principalul tel al politicii externe (a Ungariei – n.n,.) este rezolvarea problemelor cu
Romania prin recurgerea la arme". O politica similara a adoptat si U.R.S.S., care,
nerecunoscind actul plebiscitar de unire a Basarabiei cu Romania, a respins in mod
sistematic propunerile si initiativele venite din partea statului roman de a se ajunge la
relatii de buna vecinatate. Politica revizionista indreptata impotriva Romaniei viza nu
numai „ amputarea mosiei stramosesti. Revizuirea – spunea Nicolae Titulescu – este
amputarea atributiunilor istorice ale neamului nostru tocmai in clipa in care el i-a
desavarsit unitatea". Bulgaria, la randul sau, si-a propus in programul de politica
externa obtinerea celor doua judete din Dobrogea de sud Durostor si Caliacra – ce
apartineau Romaniei din 1913.
Avand in vedere aceste realitati, factorii romani de decizie politica-militara,
atribuindu-si responsabilitatea apararii nationale, au destinat de la inceput armatei
misiunea de a proteja teritoriul national in fata oricaror agresiuni. „ Armata – se
preciza in mesajul regal adresat cu ocazia deschiderii sesiunii Corpurilor legiuitoare in
noiembrie 1936 – este astazi reazimul de temei al existentei statului, suprema
garantie de pace si de aparare a fruntariilor". Asadar, functia fundamentala a armatei
in perioada dintre cele doua razboaie mondiale a constituit-o apararea fruntariilor
statului national in integralitatea lor. In nici un plan si in nici o ipoteza intocmite de
Marele Stat Major, ca organ de conceptie si conducere a pregatirii armatei, nu s-a pus
problema pregatirii unei actiuni agresive a armatei romane impotriva vreunui stat
vecin. Dimpotriva, in intreaga perioada interbelica s-au depus eforturi staruitoare din
partea forurilor politice si militare din tara pentru imbunatatirea relatiilor cu toate
statele vecine.
Activitatea pe taram militar din perioada interbelica a avut in vedere un obiectiv
practic, constand in edificarea unui sistem national de aparare apt sa asigure
integritatea tarii, si unul conceptual, de a fixa in planuri si ipoteze modalitatile de
actiune pentru respingerea eventualelor agresiuni. Planurile de campanie si ipotezele
de actiune in eventualitatea unei agresiuni impotriva teritoriului national au fost
elaborate de comandamentul national in concordanta cu liniile directoare ale politicii
externe a Romaniei, cu prevederile aliantelor sale politice si militare, precum si cu
analiza situatiei internationale si in acest context a prognozelor privind pregatirile
pentru razboi facute de statele revizionist-revansarde.
In primul deceniu postbelic, data fiind situatia concreta din vecinatatea tarii, planurile
de aparare aveau in vedere frontierele: de est (U.R.S.S.), de vest (Ungaria) si de sud
(Bulgaria) in lungime de 1 700 km. Ele prevedeau dislocarea fortelor militare pe trei
fronturi – est, vest si sud – nominalizandu-le, pentru aceasta perioada; in ordinea de
importanta determinata de gradul de periculozitate. In directivele operative date in
1920 comandamentelor de est si de vest se mentiona ca misiunile principale ale
fortelor din subordine erau apararea frontierelor de stat si acoperirea in perioada
initiala a razboiului a mobilizarii si concentrarii fortelor principale. Cele doua structuri
puteau aplica toata gama de masuri socotite necesare in vederea indeplinirii
misiunilor.
Daca in anii deceniului trei ideea strategica generala conta in distributia fortelor in
cele trei zone, cu grosul la est, o data cu venirea hitlerismului la putere in Germania
(30 ianuarie 1933), care a dat semnalul recrudescentei fortelor revizioniste si
revansarde din. Ungaria, o atentie tot mai mare s-a acordat frontierei de vest.
Concertarea actiunilor Ungariei cu cele ale Germaniei, aderarea celei dintai la pactul
anticomintern si iesirea ei din Societatea Natiunilor, atitudinea oscilanta a Iugoslaviei,
toate acestea au creat un pericol real pentru Romania care a luat masuri de aparare a
frontierei de vest prin sporirea efectivelor Armatei 3, destinata sa actioneze in aceasta
parte a tarii.
Orientarea conducerii superioare militare din Romania spre intensificarea masurilor
defensive pe frontul de vest era determinata de faptul ca Ungaria „ nu numai ca agita
staruitor in sensul revenirii la situatia din trecut, dar se pregateste efectiv pentru a
actiona Ia momentul oportun".
Apreciind ca o agresiune din partea Ungariei sau a Bulgariei singure era mai putin
probabila, efortul Marelui Stat Major roman a fost concentrat spre fundamentarea
unor variante de aparare in conditiile unui conflict generalizat. In aceasta eventualitate
situatia Romaniei devenea cat se poate de precara. Din punct de vedere operativ-
strategic, teritoriul tarii, amenintat pe trei sferturi din lungimea frontierelor, putea fi
supus de adversari unor largi manevre pe linii multiple exterioare, ceea ce ar fi obligat
comandamentul roman sa-si disperseze fortele. Succesul intr-o asemenea situatie
depindea in masura decisiva de capacitatea de a stabili inamicul prezumtiv cel mai
periculos pentru a angaja batalia mai intai pe frontul acestuia, asigurand concomitent
acoperirea pe celelalte fronturi. Comandamentul roman a apreciat just ca in conditiile
in care colaborarea germano-ungara profila primejdia la granita noastra de vest,
armata ungara, avand posibilitatea sa mobilizeze repede, putea sa actioneze cu forte
importante, atat in Poarta Somesului, cat si in Poarta Muresului, deoarece armata
cehoslovaca era angajata de Wehrmacht. Pe de alta parte, luand in considerare alianta
polono-romana, faptul ca U.R.S.S. avea un tratat de alianta cu Franta, precum si o
situatie precara la frontiera din Extremul Orient, Marele Stat Major roman estima ca
„ apare mai probabil un razboi la vest si sud si mai putin probabil un razboi la est
contra rusilor. In ipoteza aceasta, urma ca la frontierele de est si sud sa se adopte o
„ defensiva preventiva", care sa asigure integritatea tarii in eventualitatea unui atac pe
aceste fronturi, iar pe frontul de vest sa se organizeze o defensiva ferma, de durata,
pentru respingerea agresorului si apararea fruntariilor nationale.
Pe baza acestei estimari, in planul operativ pentru anul 1936, comandamentul roman a
decis ca in partea de vest a tarii sa concentreze 18 divizii, in est erau mentinute 6
divizii in acoperire, iar in sudul tarii alte 6 divizii. Rezerva Marelui Cartier General
era formata din aproximativ 10 divizii. Pentru apararea frontierei de sud si a litoralului
Marii Negre, Marele Stat major roman a luat in calcul posibilitatea actiunii conjugate
a armatei romane cu trupe din Iugoslavia, Grecia, Turcia in cazul cand Bulgaria ar fi
declansat agresiunea impotriva unuia dintre aceste state. De altfel, atat la Vest, cat si
la sud, Marele Stat Major roman a conceput rezolvarea problemei strategice in stransa
cooperare cu tarile aliate din Mica Intelegere si Intelegerea Balcanica. Pentru toate
statele din aceste doua organizatii: defensive, Ungaria si Bulgaria ramaneau adversarii
permanenti. Prin urmare, in caz de conflict generalizat, a fost examinata posibilitatea
scoaterii lor din cauza, dupa care armatele statelor aliate capatau libertatea de actiune
pentru a se putea apara pe alte fronturi impotriva unor eventuali inamici mult mai
puternici.
Planurile strategice de aparare ale comandamentului roman, in care prevala ipoteza
potrivit careia o agresiune impotriva Romaniei putea avea loc cu predilectie dinspre
vest si sud se refera la perioada 1934-1938. In februarie 1939, Marele Stat Major
roman observa ca situatia politico-militara in sud-estul Europei se inrautatea pe
masura ce Germania incerca sa-si realizeze planurile de expansiune spre rasarit
„ trecand peste Polonia sau chiar peste noi. Este de intrevazut o stare de tensiune
puternica intre noi si U.R.S.S. in cazul cand Romania ar intra vadit in sfera influentei
politice germane intr-o forma oarecare".
La o asemenea tensiune s-a ajuns, intr-adevar, dupa ce intre Germania si U.R.S.S. a
fost semnat, la 23 august 1039, tratatul de neagresiune prevazut cu o anexa secreta
prin care cele doua state revizioniste isi imparteau sferele de influenta intre Marea
Baltica si Marea Neagra. Luand in considerare aceste evenimente, Marele Stat Major
roman aprecia ca ele au dus la incercuirea operativ-strategica a Romaniei, astfel ca
apararea trebuia asigurata pe intreaga lungime a frontierelor nationale.
Sus
4. Dinamica organismului militar romanesc. Aspecte de organizare, instruire si
pregatire
Punerea in aplicare a conceptiei privind perfectionarea sistemului militar national a
necesitat structuri organizatorice adecvate la scara intregului teritoriu national.
„ Reorganizarea armatei noastre – sublinia generalul Constantin Christescu, seful
Marelui Stat Major roman (1920-1923) – este o necesitate de stat impusa, de o parte
de noile principii de organizare militara puse in evidenta de experienta ultimului
razboi si, pe de alta parte, de nevoile militare ale Romaniei intregite".
Primul razboi mondial demonstrase necesitatea unor schimbari esentiale in ce priveste
proportiile intre genurile de arme, procedeele de lupta in campul tactic si compunerea
organica a unitatilor. Pe aceasta linie, in procesul de reorganizare si modernizare a
armatei romane s-a urmarit crearea unui sistem de aparare suplu in care divizia sa fie
capabila a desfasura actiuni de lupta cu caracter independent. Se avea in vedere,
totodata, necesitatea sporirii puterii de foc si a mobilitatii trupelor, inzestrarea si
dotarea unitatilor cu armament modern, acordandu-se in acest scop o atentie deosebita
ponderii unor noi genuri de arme, in special armelor „ tehnice" si mijloacelor
mecanizate.
In ansamblul preocuparilor privind consolidarea si apararea Romaniei intregite un loc
aparte a revenit definitivarii cadrului legislativ al apararii nationale. In capitolul de
sine statator „ Despre puterea armatei", Constitutia din martie 1923 a fundamentat
liniile directoare ale politicii militare romanesti, structura de ansamblu a fortelor
armate ale tarii, precum si obligatiile militare ale tuturor cetatenilor. Pe baza
prevederilor constitutionale, forurile de conducere au adoptat legi,decrete, decizii
ministeriale, instructiuni si regulamente in care se reglementau toate aspectele vizand
puterea militara a tarii si se sublinia caracterul strict defensiv al intregii organizarii a
edificiului militar romanesc. Cele trei legi cu privire la organizarea armatei – cea din
23 iunie 1924, cea din 30 aprilie 1930 si cea din 28 aprilie 1932 – au reprezentat, in
esenta, o statuare a mutatiilor impuse organismului militar romanesc de
redimensionare a apararii in functie de potentialul demografic, economic si teritorial
al statului national unitar roman. Ele au insemnat, totodata, tot atatea trepte in
perfectionarea structurilor armatei in raport cu evolutia tehnicii de lupta si
armamentului, a schimbarilor produse in arta militara a epocii. Cele trei legi au stabilit
structura organismului militar, functiile si responsabilitatile fiecarui for din cadrul
acestui organism, precum si impartirea teritoriului tarii din punct de vedere al
functionalitatii sistemului de aparare.
Potrivit prevederilor legislatiei militare, Ministerul de Razboi (Ministerul Apararii
Nationale, incepand din 1932) raspundea de pregatirea si administrarea intregii
armate, fiind ajutat de Consiliul Superior al Armatei, Marele Stat Major, trei
inspectorate generale de armatei, directii si servicii. Consiliul Superior al
Armatei avea ca atributii organizarea, pregatirea de lupta si conducerea nemijlocita a
organismului militar. Marele Stat Major era organism de conceptie a planurilor de
aparare, coordonare si control, al pregatirii de lupta a armatei; Comitetul Inspectorilor
Generalistabilea modalitatile si mijloacele prin care sa se puna de acord organizarea
armatei romane cu misiunea fundamentala fixata in doctrina – apararea statului
national unitar -, cu noile mijloace de lupta aparute, cu cerintele pregatirii intregului
popor in vederea razboiului de aparare; iar Consiliul Superior al Apararii Tarii – din
care faceau parte presedintele Consiliului de Ministri, ca presedinte, ministrii de
razboi, afacerilor straine, industriei si comertului, comunicatiilor, lucrarilor publice,
agriculturii, sanatatii publice, de interne, de finante si presedintele Consiliului
Superior al Armatei (acesta cu vot consultativ) -, stabilea linia generala politico-
militara a apararii statului. In baza decretului-lege nr. 2329 din 27 mai 1937 se infiinta
„ Delegatia interministeriala pentru inzestrarea armatei", organism condus de primul-
ministru, avand in compunerea lui pe ministrii apararii nationale, finantelor, aerului si
marinei (infiintat in 1936), industriei si comertului.
Prin cadrul legislativ elaborat, factorii de decizie politica si militara au urmarit sa puna
de acord nevoile operativ-strategice cu posibilitatile concrete de care dispunea statul
roman. Astfel, in planul de mobilizare pe anul 1932, intocmit pe baza legii din aprilie
1932, armata de operatii urma sa cuprinda 32 divizii de infanterie, 4 divizii si o
brigada independenta de cavalerie, trupe de graniceri, aeronautica si marina militara.
Intre genurile de arma, ponderea cea mai mare o detinea infanteria – 45,6% din
efective; urmau artileria 11,2%, geniul 7%, jandarmii 4,8%, cavaleria 4,6%, aviatia
2%, granicerii 1,5%, marina 1,3%; serviciile si alte formatiuni necombatante totalizau
aproximativ 22% din efectivul armatei.
Tot din planurile de mobilizare se desprinde si concluzia potrivit careia in perioada
interbelica datorita greutatilor economico-financiare, Romania, desi avea un insemnat
potential uman (in 1938 numarul barbatilor intre 21 si 49 ani, supusi obligatiilor
militare, era de aproximativ 3,7 milioane) ea nu a putut mentine sub arme decat
aproximativ 200 000 de oameni ceea ce reprezenta doar2,2% din populatia de sex
masculin, in timp ce la unele state europene aceste procente erau de doua sau de trei
ori mai mari.
Instruirea trupelor, formarea si pregatirea cadrelor s-au facut pe baza unor programe
judicios intocmite, avandu-se in vedere, din. primii ani postbelici, ca „ Educatia
morala, instructia tragerii si instructia in teren formeaza baza pregatirii de razboi,
instructia de parada fiind o anexa. Ca urmare, s-au elaborat regulamente, directive si
instructiuni noi care tineau cont de invatamintele reiesite din desfasurarea primei
conflagratii mondiale. In conformitate cu acest sistem normativ procesul de instruire a
trupelor era etapizat astfel: perioada I (incorporarea, organizarea subunitatilor)
cuprindea urmatoarele subperioade: instructia individuala, instructia de lupta a grupei
(tunului), instructia plutonului (escadron, sectie), instructia companiei (bateriei);
perioada a II-a era divizata in subperioadele: instructia batalionului (divizionului) si,
respectiv, a regimentului, urmate de concentrarea diviziilor; perioada a III-a era
destinata pregatirii instructorilor gradati si subofiterilor instructori pentru primirea
noului contingent. Recrutii erau incorporati la 1 februarie al fiecarui an, iar din 1932
la 1 noiembrie.
Formarea si pregatirea cadrelor se realiza in institutiile militare de invatamant (licee
militare, scoli militare de ofiteri, scoli speciale de aplicatie pentru perfectionarea
pregatirii ofiterilor, scoli militare de invatamant superior). Scoala Superioara de
Razboi, subordonata direct Marelui Stat Major, avea ca obiectiv principal transmiterea
la ofiterii-elevi a cunostintelor generale militare indispensabile unui viitor comandant
de unitate sau mare unitate, ori ofiteri de stat-major.
Pentru pregatirea subofiterilor si maistrilor militari s-au infiintat scoli militare de
subofiteri (activi si de rezerva), scoli militare de maistri si de meseriasi militari.
Trebuie remarcat faptul ca procesul instructiv-educativ in armata s-a desfasurat pe
baza experientei acumulate de poporul roman si ostirea sa in indelungata lupta pentru
unitate si independenta, urmarindu-se pe langa o buna pregatire de specialitate,
sadirea in inimile ostasilor si ofiterilor a dragostei fierbinti fata de patrie. In
Directivele de instructie pentru perioada 1919-1920, prin care se trecea la instructia de
pace, se preciza ca prin munca educativa trebuie sa se urmareasca: „ Dezvoltarea
cultului stramosilor [...], formarea si dezvoltarea constiintei si mandriei nationale prin
conferinte asupra originii, trecutului, suferintelor si menirii neamului romanesc.
Dezvoltarea, prin pilde, a sentimentelor de incredere si mandrie pe care sa le aiba
romanul si in special soldatul [...]. Dezvoltarea sentimentului de ura in contra acelora
care voiesc micsorarea, umilirea si primejdia neamului nostru".
In viziunea unor numerosi ganditori militari romani armata trebuia sa devina o scoala
solida a natiunii, a pregatirii elementelor ei pentru viata adevarata de munca, de ordine
si progres.
Sus
5. Gandirea, doctrina si arta militara romaneasca in perioada interbelica
Sub imperativul stringent al apararii independentei nationale si integritatii teritoriale a
tarii, numerosi oameni de stiinta si specialisti romani in domeniul istoriei, gandirii,
doctrinei si artei militare printre care amintim pe C.N. Herjeu, Nicolae Alevra, Virgil
Economu, Victor Slavescu, Ion Jitianu, Ion Cernaianu, Radu Dinulescu, Mircea
Tomescu, Florea Tenescu, Ioan Sichitiu, Alexandru Ioanitiu si altii au elaborat o serie
de lucrari, studii si materiale care, pornind de la esenta politicii interne si externe a
statului conexata la politica general europeana postbelica au oferit factorilor de
decizie politica si militara valoroase solutii originale pentru elaborarea planurilor de
aparare si intarirea puterii militare a Romaniei. Doctrina militara romaneasca a fost
rezultatul unui proces de profunda cunoastere si analiza a realitatilor economice,
politice si militare interne si internationale din perioada interbelica; ea s-a intemeiat pe
cunoasterea experientei de lupta a poporului roman pentru apararea fiintei de neam si
nationale, pe traditiile si particularitatile specifice armatei noastre, pe invatamintele si
experienta acumulate de armata romana in razboiul de eliberare nationala si
reintregire statala (1916-1919), precum si pe unele din principiile care calauzeau
doctrina si arta militara din alte tari.
In concordanta cu toti acesti factori, doctrinarii militarii romani au tinut sa precizeze
ca intrucat nu avea in vedere acapararea sau anexarea de teritorii straine statul roman,
excludea cu desavarsire ideea unui razboi agresiv impotriva vreunei tari, precum si
folosirea fortei sau amenintarea cu forta in relatiile internationale. Singurul razboi
admis ca legitim si conform intereselor nationale era razboiul de aparare impotriva
oricarei agresiuni care ar fi pus in pericol unitatea statului national independenta si
suveranitatea Romaniei. „ Romania nu nutreste un ideal de cucerire – sublinia unul
din fondatorii doctrinei militare romanesti -, un idea1 de lacoma extindere a
granitelor, de distrugere a altor state. Armata noastra nu este expresia vreunei
ambitiuni de stat sau a unui instinct de prada. Romania are nevoie de o armata
puternica, pentru a ocroti viata spirituala si material care trebuie sa infloreasca
inauntrul spre binele fiilor sai si sa tina piept dusmanilor". In aceeasi ordine de idei, o
directiva elaborata de Marele Stat Major indica astfel functia fundamentala a ostirii
dupa Marea Unire: „ Tara Romaneasca a carei inchegare in granitele ei etnice s-a
realizat, nu poate urmari scopuri de expansiune teritoriala in detrimentul altor tari[..].
Tara Romaneasca isi propune sa respecte organizarea actuala, Europei Centrale pe
baza tratatelor existente. Cu alte cuvinte, sa pastreze integritatea teritoriului sau
national si sa impiedice ingenuncherea aliatilor sai. Prin urmare, Marele Stat Major,
ca organ e conceptie si conducere a armatei, fixa functia fundamentala armatei in
termenii care defineau obiectivul principal al politicii externe a statului – obiectiv
fixat, bineinteles, de factorii de decizie politica.
Un compartiment destinat in gandirea militara de dupa primul razboi mondial il detin
locul si rolul diferitelor categorii de forte armate si genuri de arme in razboi, avand in
vedere aparitia unor, noi genuri de arme cum ar fi arma tancurilor, arma chimica,
artileria antiaeriana, diversificarea aviatiei militare etc. De remarcat in aceasta directie
linia de conduita echilibrata a unor teoreticieni militari care au sesizat faptul ca in
razboiul modern mobilitatea, puterea de izbire si de foc vor juca un rol important, dar
ca victoria finala, „ rolul hotarator in obtinerea acesteia va fi rezultatul cooperarii
tuturor armelor".
Insemnate contributii au adus teoreticienii militari in domeniul definirii si rolului
strategiei militare. Astfel comandorul Alexandru Sahini considera ca „ strategia este o
ramura a artei militare, care fiind instrumentul politicii, pregateste, coordoneaza si
conduce operatiunile militare. Fata de scopul urmarit de fortele disponibile si de
acelea ale inamicului, de configuratia geografica si de teren, strategia determina
obiectivele de atins cu fortele in cauza, asa fel ca scopul urmarit sa fie atins cu
maximum de randament, in minimum de timp si cu minimum de sacrificiu". Se
puneau si se cereau a fi rezolvate acum, dupa prima mare conflagratie a secolului al
XX-lea, probleme ca: elaborarea principiilor conducerii razboiului, stabilirea
caracterului viitorului razboi, organizarea comandamentelor strategice, formele
manevrei in plan strategic etc.
O idee doctrinara de o insemnatate exceptionala acreditata in gandirea militara
romaneasca a epocii, idee fundamentata pe baza analizei caracterului drept, profund
popular al razboiului purtat de Romania in anii 1916-1919, precum si a factorilor noi
ce au marcat evolutia societatii in anii ce au urmat, consta in necesitatea adoptarii
conceptiei privitoare la razboiul national ca unica masura eficienta de aparare. In
forma lui moderna, se sublinia intr-un document al Marelui Stat Major roman,
razboiul nu va mai putea fi dus numai de armata; el va pune la contributie spontan,
continuu si total, cu sau fara vointa poporului, totalitatea mijloacelor unei natiuni; ca
urmare, cu cat aceasta va fi fost mai din timp si mai complet pregatita sa se apere, cu
atat izbanda se va obtine mai repede, cu mai putine sacrificii – in vieti si bani – ci cu
mai mari rezultate. In aceeasi ordine de idei, generalul G. A. Dabija aprecia ca
razboiul ce va veni va fi un razboi facut intre natiuni si nu numai intre fortele armate.
„ Inainte – scria el – razboiul se facea de la armata la armata, azi se face de la popor
la popor, astazi deci este razboi total".
De aici, necesitatea angajarii in procesul de instruire, in afara tinerilor ajunsi la varsta
intrarii sub arme, a intregii populatii active a tarii prin masuri traditionale –
cercetasia, strajeria, apararea pasiva, pregatirea preregimentara, crucea rosie a
tineretului, pregatirea premilitara, instructia aero-chimica si altele. Pregatirea
populatiei civile pentru aparare, sustinea generalul N. Alevra va usura insusi procesul
de instruire a ostirii in conditiile in care armata moderna este practic natiunea
inarmata. „ Nu putem astepta disciplina de la armata, atunci cand disciplina natiunii
este scazuta". Legea din 27 aprilie 1933 asupra organizarii natiunii si teritoriului
pentru timp de razboi detalia modalitatile intrebuintarii populatiei pentru apararea
nationala.
Multi dintre ganditori militari romani erau pe deplin convinsi ca pentru a se ajunge la
„ natiunea armata" trebuiau eforturi deosebite; se cerea multa organizare si timp
indelungat pentru ca fiecare cetatean sa devina constient de necesitatea ca atat in timp
de pace, cit si in timp de razboi sa participe la efortul general de aparare si sa realizeze
o armata si un teritoriu organizate si echipate dupa cerintele apararii campului de lupta
modern.
In acest sens, pe primul plan in gandirea militara interbelica se situa factorul
economic. Literatura de specialitate a vremii acredita tot mai mult ideea potrivit careia
victoria in razboiul intregii natiuni urma a fi decisa de pregatirea lui pe plan
economic. In lumina invatamintelor primei conflagratii mondiale, pregatirea
economica – tineau sa precizeze teoreticienii militari romani – nu trebuia confundata
cu mobilizarea economiei, inteleasa ca un corolar al mobilizarii militare realizate cu
putin timp dupa sau inaintea declansarii ostilitatilor, ci reclama un ansamblu de
masuri in politica economica, comerciala, financiara si monetara a statului. De aici,
necesitatea unei armonii intre strategia economica si strategia militara, a caror
elaborare trebuie facuta concomitent. In aceasta ordine de idei, generalul Ion Sichitiu
si colonelul Al. Ioanitiu, remarcabili ganditori si strategi ai politicii de aparare
nationala, vorbind. despre factorii noi care survenisera in perioada interbelica in
pregatirea si purtarea razboiului, scriau urmatoarele: „ Astazi, cand in serviciul
razboiului lucreaza toate fortele vii ale natiei, strategia nu poate ramane exclusiv in
cadrul conducerii operatiunilor; domeniul ei este mult mai vast; activitatea strategiei
incepe din timp de pace, prin pregatirea de razboi a armatei si natiunii, si continua in
timp de razboi, prin conducerea superioara a operatiunilor si a intregii activitati care
se desfasoara in spatele armatei".
Un rol important acorda gandirea militara interbelica materiilor prime strategice, in
special combustibilului, precum si existentei unei industrii nationale de aparare care sa
asigure armamentul si echipamentul tehnic necesar inzestrarii unei armate moderne si
echiparii operative a teritoriului. Referindu-se la necesitatea industriei pentru aparare,
economistul Victor Slavescu scria: „ Inapoia unor armate nationale care lupta pe
campul de bataie, se insira o a doua armata, a industriei, care procura arme, munitiuni,
echipament, mijloace de transport etc. de o insemnatate considerabila si de a carei
rodnica activitate atarna in buna parte insasi rezultatele obtinute de armata pe campul
de lupta".
Dupa desavarsirea unitatii national-statale, Romania dispunea de rezerve de energie si
de materii prime strategice minerale, vegetale si animale in cantitati insemnate, fapt ce
a trezit in constiinta multor strategi militari si a unor economisti de seama convingerea
perfect justificata a posibilitatii dezvoltarii unei industrii nationale proprii de aparare.
Multi teoreticieni militari romani, pe care experienta primului razboi mondial i-a
convins de aceasta necesitate apreciau ca in conditiile evolutiei tehnicii moderne si
posibilitatilor nebanuite pe care ea le oferea pentru crearea de noi mijloace de lupta nu
se mai putea concepe o organizare temeinica a apararii nationale fara o organizare
corespunzatoare a industriei nationale. „ Niciodata nu trebuie sa lasam ca mijloacele
pentru apararea intereselor noastre nationale sa depinda de bunavointa altora", se
sublinia intr-un studiu elaborat de lt.-colonel V. Nadejde. In aceeasi ordine de idei,
generalul Vasile Rudeanu se ridica impotriva conceptiilor acelora care propuneau sa
se procure armament si tehnica de lupta numai din strainatate, subestimadu-se
valorificarea potentialului intern. „ Este o adanca mahnire – scria el – sa vezi cum,
cu ajutorul banilor stransi din sudoarea tarii tale si dati peste hotare, unele state isi
dezvolta potentialul lor national de razboi, care pe pamantul tau natal lipseste".
In stransa legatura cu problematica dotarii armatei si crearii industriei proprii de
aparare s-a aflat echiparea operativa a teritoriului national. In viziunea teoreticienilor
militari romani, pregatirea teritoriului pentru aparare viza doua aspecte: unul teoretic,
constand in studierea terenului din punct de vedere militar si alcatuirea hartilor de
razboi, si altul practic, privitor la realizarea pregatirii efective a terenului, acesta
depinzand de resursele financiare, situatia politica a tarii etc. ,,Atunci cand se studiaza
construirea. unei cai ferate – arata lt.-colonelul N. Macri – sa se aiba in vedere atat
necesitatea economica, cat si utilitatea ei la un eventual razboi".
Se sublinia, de asemenea, in legatura cu pregatirea teritoriului pentru aparare,
necesitatea vitala de a se realiza fortificatii in zonele si pe directiile cele mai
amenintate, conferind, prin aceasta, teritoriului national noi valente defensive.
Desigur, factorii de decizie militara au insistat pe langa guvernele tarii pentru
materializarea principalelor idei si conceptii, rod al amplei gandiri militare interbelice,
considerandu-le de importanta vitala pentru apararea integritatii teritoriale a tarii. Una
din primele consacrari oficiale in aceasta directie a fost „ Legea asupra organizarii
natiunii si teritoriului pentru timp de razboi", promulgata Ia 23 aprilie 1933. Acest
document preciza ca „ Organizarea natiunii si a teritoriului are drept scop punerea in
valoare a tuturor fortelor si resurselor tarii pentru asigurarea apararii nationale",
responsabilitatea pregatirii acestora revenind guvernului. Legea continea obligatii
privind angajarea constienta a intregului popor la fortul de consolidare a apararii
nationale, dezvoltarea industriei proprii de aparare, a agriculturii si comunicatiilor in
perspectiva satisfacerii acestui deziderat. Se prevedea in acest scop ca „ Toti locuitorii
tarii, supusi obligatiilor militare, fac parte din fortele armate", iar cei ce nu au
asemenea indatoriri „ pot fi obligati in timp e razboi sa presteze un serviciu in
interesul apararii nationale". La 8 mai 1934 era promulgata „ Legea nr. 83 pentru
pregatirea premilitara" a tineretului care prevedea obligativitatea pregatirii premilitare
pentru toti tinerii de 18, 19 si 20 de ani. O contributie insemnata la pregatirea
tineretului pentru apararea tarii au avut-o „ Oficiul de educatie a tineretului roman"
(O.E.T.R.), organizatiile de tineret „ Cercetasii Romaniei" li „ Straja tarii", ultima
creata in 1937 pentru pregatirea militara a tinerilor de pana la 18 ani si a fetelor de
pana la 21 ani.
In ce priveste crearea unei industrii moderne de aparare necesitate sustinuta in mod
argumentat de specialistii militari -, faptele arata ca, din cauza greutatilor financiare
prin care a trecut Romania, programele elaborate in acest domeniu n-au putut fi
onorate de factorii de decizie politica si economica. Abia la mijlocul deceniului al
patrulea, cand pericolul revansard si revizionist ameninta direct integritatea teritoriala
a statului roman, cercurile conducatoare romanesti, fara a abandona comenzile de
tehnica de lupta din strainatate, au intreprins unele masuri care vizau fabricarea in tara
a unei parti din armamentul si munitiile de care armata avea nevoie. Lansarea
imprumutului de inzestrare a tarii (5 noiembrie 1934), introducerea „ timbrului
aviatie"" si infiintarea Fondului Apararii Nationale (13 noiembrie I934), promulgarea
de legi incurajatoare pentru industria de armament si munitii, alocarea unor fonduri
bugetare mai importante pentru nevoile armatei, incheierea mai ales de noi conventii
cu firme straine producatoare de tehnica, de lupta sunt o expresie a preocuparilor in
acest sens. Masuri mai serioase, care materializau ideile valoroase ale specialistilor
militari vizand apararea nationala, au fost luate incepand cu anul 1938, cand s-a creat
si Ministerul Inzestrarii Armatei (1 noiembrie 1938), dovedindu-se astfel cit de
presanta devenise problema asigurarii capacitatii de aparare a tarii. Dar, in pofida
eforturilor tardive din ultimii ani ai perioadei interbelice, specialistii constatau: „ Se
cauta astazi ca printr-un efort intr-adevar impresionant sa se castige timpul pierdut si
sa se indrepte toate relele comise in trecut fata de apararea tarii.
Sus
6. Sistemul aliantelor politico-militare ale Romaniei.
Printre mijloacele preconizate de cercurile politice si militare din Romania menite sa
asigure si sa apere independenta nationala si integritatea teritoriala a statului un loc
important l-au ocupat aliantele politico-militare cu acele tari a caror politica externa
urmarea obiective similare cu cele ale Romaniei. Asadar, aliantele politico-militare
realizate de Romania in anii interbelici au vizat obiectivele legitime de aparare fixate
prin politica generala a statului unitar, de respingere a oricarei agresiuni, de mentinere
a statu-quo-ului. a pacii si securitatii in sud-estul si estul continentului, la nivelul
intregii Europe. Demersurile politico-diplomatice romanesti porneau de la
considerentul ca Romania, in alianta cu alte state mici si mijlocii din Europa de
orientare antirevizionista, putea juca un rol important in contracararea actiunilor
agresive ale fortelor razboiului.
Sistemul de aliante politico-militare realizat de Romania in anii interbelici s-a
materializat in alianta defensiva bilaterala cu Polonia, aliantele de securitate colectiva
cu statele Micii Intelegeri (Romania, Iugoslavia, Cehoslovacia) si cu cele ale
Intelegerii Balcanice (Romania, Grecia, Iugoslavia, Turcia), aranjamentul politico-
diplomatic cu Franta, toate cu caracter eminamente defensiv.
Realizandu-si dezideratele de unitate si independenta national-statala la sfarsitul
primului razboi mondial, Romania si Polonia erau interesate in edificarea unor relatii
de prietenie si colaborare intre cele doua popoare vecine in vederea apararii
suveranitatii lor nationale si a consolidarii statului teritorial din zona. Relatiile politice
romano-poloneze au fost statuate, la 3 martie 1921, printr-un tratat de prietenie si
colaborare prin care cele doua tari se angajau „ sa-si acorde ajutor reciproc in cazul
cand una din ele ar fi atacata, fara sa fie provocata, peste frontierele orientale actuale".
Conventia militara anexata la tratatul politic prevedea la articolul 1 ca ,,Indata ce unul
dintre statele contractante va fi atacat in conditiile constituind un casus foederis in
conformitate cu stipularile conventiei politice stabilite intre cele doua state, statul
neatacat va avea obligatia de a decreta imediat mobilizarea, in aceeasi masura ca statul
atacat". La 16 septembrie 1922 intre Romania si Polonia s-a semnat la Sinaia un
aranjament tehnic, redactat in aceiasi termeni neagresivi, precizandu-se ca alianta
devenea operanta numai in ipoteza unei agresiuni neprovocate dinspre rasarit,
impotriva unei parti contractante, caz in care cealalta se angaja sa intre imediat in
razboi. Se avea in vedere ca fiecare armata sa actioneze sub comandament propriu,
fiind prevazuta crearea unor organisme care sa usureze contactul si luarea deciziilor in
comun.
In anii care au urmat, cercurile politico-militare de la Varsovia si Bucuresti au urmarit
extinderea erga omnes a tratatului de alianta romano – polona, fapt petrecut la 26
martie 1926 cand a fost semnata o noua conventie ce stipula la articolul 1 ca
„ Romania si Polonia se angajeaza sa respecte reciproc si sa mentina impotriva
oricarei agresiuni externe integritatea lor teritoriala si independenta politica prezenta".
Articolul 5 al conventiei militare stabilea ca minimum de forte de actiune, atat pentru
Romania cit si pentru Polonia, cate I7 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie si
fortele de aviatie corespunzatoare. Conform prevederilor aranjamentelor politico-
militare, anual, delegatii militare romano-polone s-au intrunit, pe rand, la Bucuresti
sau Varsovia, stabilindu-se fortele materiale si umane pe care urma sa le puna la
dispozitie fiecare stat, in caz de conflict. Incepand din deceniul al patrulea insa, cand
relatiile romano-polone au cunoscut o evidenta racire, rezultat al neconcordantei
aparute in politica externa a celor doua tari – apropierea Poloniei de Germania si
Ungaria, negocierile dintre Nicolae Titulescu si Maxim Litvinov in vederea semnarii
unui tratat romano – sovietic de asistenta mutuala – cooperarea militara romano-
polona a fost practic intrerupta timp de peste patru ani. Intre 1932 si 1936 nu s-a mai
organizat nici o conferinta intre reprezentantii militari ai celor doua state majore. Abia
la cumpana anilor 1936-1937, deci intr-o perioada cand se profilau pericole grave
pentru independenta si integritatea teritoriala ale celor doua tari, factorii de decizie
politica si militari de la Bucuresti si Varsovia au hotarat reluarea conferintelor anuale
ale organelor militare competente in vederea activizarii aliantei militare bilaterale.
Daca prin alianta politico-militara cu Polonia, cercurile conducatoare de la Bucuresti
au incercat sa asigure securitatea frontierei de rasarit a statului roman, pentru
asigurarea securitatii frontierei de vest cu Ungaria si a celei de sud cu Bulgaria ele au
prospectat un sistem de aliante politico-militare cu acele state din Europa de sud-est,
interesate vital, ca si Romania, in mentinerea statu-quo-ului politic si teritorial in
aceasta zona, in apararea independentei si suveranitatii lor nationale. Insecuritatea
creata in centrul si sud-estul Europei de insistentele actiunii revizioniste ale
Germaniei, Ungariei horthyste si Bulgariei, de politica ezitanta a Frantei si Marii
Britanii de a-si asuma responsabilitati concrete in ce priveste mentinerea si
consolidarea statu-quo-ului politico-teritorial consfintit prin tratatele de pace a condus,
in mod firesc, la apropierea si cooperarea politica si militara dintre Romania,
Cehoslovacia si Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor a caror integritate era pusa in
pericol de Ungaria revizionista. Aceste trei state au reactionat prompt si solidar contra
proiectului „ Confederatiei danubiene" preconizata de Budapesta, a restaurarii
Habsburgilor, precum si contra tentativelor ce s-au facut de a fi atrase intr-un razboi
de interventie in Rusia Sovietica. Astfel, in august 1920, s-a semnat, la Belgrad.
tratatul defensiv intre Cehoslovacia si Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor; la 23
aprilie 1921, la Bucuresti, a fost semnata Conventia de alianta defensiva dintre
Romania si Cehoslovacia si la 7 iunie acelasi an, a fost semnata, la Belgrad,
Conventia de alianta defensiva dintre Romania si Regatul sarbilor, croatilor si
slovenilor, toate avand ca obiectiv fundamental mentinerea si respectarea Tratatului
de la Trianon.
In conformitate cu prevederile aliantelor politice intre cele trei state s-au semnat
ulterior conventii militare bilaterale prin care statele respective se angajau sa-si acorde
ajutor militar in eventualitatea cand unul sau altul dintre ele ar fi fost atacat fara
provocare de Ungaria. Conventia militara dintre Romania si Regatul sarbilor, croatilor
si slovenilor, semnata la 23 ianuarie 1922 prevedea la articolul 2, ajutorul reciproc al
celor doua tari in ipoteza ca una din ele ar fi fost atacata de Bulgaria, iar articolul 3 al
acestei conventii prevedea si sprijinul reciproc al celor doua tari in eventualitatea ca
una din ele ar fi fost atacata concomitent de fortele armate ale Bulgariei si Ungariei.
Statele care alcatuiau Mica Intelegere au semnat la 14 septembrie 1923, la Praga,
Conventia militara in trei, care anula documentele bilaterale, preluand insa cu unele
modificari, prevederile acestora. Alianta opunea agresorului 18 divizii de infanterie, 3
divizii de cavalerie, echivalentul a trei divizii de artilerie si 14 escadrile de aviatie.
Conventiile politico-militare dintre cele trei tari au consfintit codificarea Micii
Intelegeri sub forma unui sistem de aliante ce-si propunea apararea independentei si
integritatii teritoriale a statelor semnatare. Conventia in trei aprecia ca principalul
pericol pentru integritatea statelor ce compuneau Mica Intelegere il reprezenta
revizionismul ungar, socotind pe deplin posibil un atac simultan al puterilor fasciste si
revizioniste.
Pericolul revizionist si revansard a devenit deosebit de grav dupa accederea
hitlerismului la putere in Germania (30 ianuarie 1933) si a neincetatelor incalcari ale
tratatelor de pace ce i-au urmat ca urmare a politicii conciliatoare promovate constant
de unele cercuri din Marea Britanie si Franta. In aceasta situatie, la initiativa
diplomatiei romanesti, la 16 februarie 1933, a fost semnat Pactul de organizare a Micii
Intelegeri menit sa consolideze coeziunea aliantei iar tratatele politico-militare care
legau cele trei tari intre ele au fost prelungite, cu acel prilej, pe timp nelimitat.
Cu sprijinul aliatilor sai, Iugoslavia si Cehoslovacia, Romania s-a preocupat intens
pentru realizarea si in Peninsula Balcanica a unei organizatii regionale de securitate
menite sa-i asigure granita sudica in eventualitatea unui atac din. partea Bulgariei.
Astfel, la 9 februarie 1934, a fost semnat la Atena, intre Romania, Iugoslavia, Turcia
si Grecia, Pactul Intelegerii Balcanice avand ca principal obiectiv mentinerea statu-
quo-ului teritorial in aceasta parte a Europei si garantarea mutuala a partilor „ fata de
eventualitatile ce ar putea afecta interesele lor".
Odata incheiate acordurile politice, guvernele de la Bucuresti, Belgrad, Ankara si
Atena au elaborat o serie de conventii militare bilaterale, dupa care, in noiembrie
1935, la prima conferinta militara in trei cu participarea delegatiilor statelor majore
roman, iugoslav si turc a fost semnata Conventia militara intre Romania, Iugoslavia si
Turcia, iar la 10 noiembrie 1936, a fost parafata, la Bucuresti, Conventia militara in
patru (Grecia, Iugoslavia, Romania, Turcia). Conventia militara cvadripartita, ca si
conventia tripartita, urmarea scopuri defensive, de aparare in eventualitatea unui atac
neprovocat din partea Bulgariei sau Albaniei (actionand singure sau impreuna, sau
fiecare din ele sau amandoua impreuna cu Ungaria). Daca unul din adversarii
probabili ar fi atacat prin surprindere unul din statele aliate, celelalte trei state se
angajau ca, la cererea celui atacat, sa decreteze mobilizarea fortelor prevazute in
conventie si sa actioneze cat mai repede posibil impotriva atacantului. Strategii
militari romani apreciau cooperarea politica si militara din cadrul Intelegerii Balcanice
nu numai prin prisma unei aparari in comun a membrilor acestui pact, ci si ca o
prelungire in sud-estul Europei a Micii Intelegeri.
Concomitent, factorii de decizie politico-militari romani au initiat, in ultimele luni ale
anului 1934, actiuni ce vizau stabilirea cadrului legal de coordonare a eforturilor
militare ale statelor Micii Intelegeri in perspectiva unui conflict generalizat. Astfel, la
intrunirea de la Bucuresti din martie 1934 a sefilor marilor state majore roman,
iugoslav si cehoslovac, seful M.St.M. roman, generalul Ion Antonescu, a prezentat
Proiectul de operatiuni nr. 4, care estima conditiile generale de agresiune asupra
Romaniei din partea Ungariei, concomitent cu atacarea sau amenintarea
Cehoslovaciei, de armatele germane si austriece, iar a Iugoslaviei de forte italiene si
albaneze (efectivele, datele si directiile de atac, obiectivele). In aceasta eventualitate,
masurile de aparare erau concepute in ideea ca pericolul cel mai probabil pentru
fiecare dintre cele trei state aliate il constituia Ungaria hothysta si, prin urmare,
colaborarea militara dintre ele trebuia sa se limiteze la organizarea ripostei in potriva
unui atac neprovocat din partea acesteia.
Amenintarea din partea Ungariei devenea si mai mare in cazi unui conflict
generalizat, situatie in care aceasta tara putea sa atac unul din cele trei state aliate in
cooperare cu armatele unor rnari puteri revizioniste si revansarde. Aceasta
eventualitate a fost discutata de sefii celor trei state majore la intrunirile de la Praga
(noiembrie 1934), Belgrad (noiembrie 1935), Bucuresti (iunie 1936), Praga
(decembrie 1937), la care s-a hotarat luarea imediata a ofensivei impotriva Ungariei,
avansandu-se chiar ideea formarii, in caz de razboi, a unui comandament unic si
crearea in comun, a unei' industrii de interes militar.
In conceptia factorilor de decizie politica si militara de la Bucuresti, cele doua aliante
regionale – Mica Intelegere si Intelegere Balcanica -, legate intre ele prin prezenta
Romaniei si Iugoslaviei puteau constitui si un baraj in calea inaintarii germano-
italiene spre sud-estul Europei. Potentialul de razboi de care dispunea laolalta
Romania, Iugoslavia, Cehoslovacia, Turcia si Grecia, in anii premergatori razboiului,
ar fi putut, in conditiile in care s-ar fi asigurat sprijinul Angliei, Frantei si Uniunii
Sovietice, sa constituie un front de aparare,a statu-quo-ului in aceasta parte a Europei
in fata puterilor revizioniste si revansarde.
Politica de cedare in fata fortelor revansarde si revizioniste promovata de puterile
occidentale a facilitat ofensiva puterilor revizioniste spre rasaritul si sud-estul
Europei. Ocuparea de catre Germania a Austriei, Cehoslovaciei si Poloniei in anii
1938-1939 a dus la dezagregarea celor doua aliante regionale si odata cu aceasta la
prabusirea sistemului de aliante politico-militare ale Romaniei din perioada
interbelica.
Sus
7. Izolarea politico-militara a Romaniei de catre marile puteri
Antagonismele dintre marile puteri au facut imposibila constituirea unui front al
tarilor interesate in mentinerea statu-quo-ului in Europa. Dupa ocuparea Austriei
(martie 1938) si Cehoslovaciei (martie 1939), guvernul de la Berlin si-a intensificat
preocuparile diplomatice in directia izolarii Poloniei, obiectivul imediat al agresiunii.
In climatul international existent, caracterizat de o stare apropiata izbucnirii
razboiului, exploatand diferentele ce se manifestau intre pozitiile adoptate de Uniunea
Sovietica, pe de o parte, si Marea Britanie si Franta, pe de alta parte, in vara anului
I939 in timp ce la Moscova se desfasurau tratativele tripartite, guvernul german a
propus guvernului sovietic, si acesta a acceptat, incheierea intre U.R.S.S. si Germania
a tratatelor economic (21 august) si politic (23 august 1939).
Esuarea tratativelor anglo-franco-sovietice si incleierea tratatelor sovieto-germane au
fost primite cu o vie neliniste de cercurile politice si militare romanesti. Premierul
roman, Armand Calinescu, aprecia ca pentru Romania se crease o situatie „ foarte
grava". Ingrijorarea opiniei publice si a cercurilor guvernante din Romania a sporit si
mai mult cand, la cateva zile dupa publicarea tratatului sovieto-german, presa
americana facea referiri la un protocol. secret al acestui tratat, vizand modificari
teritoriale in zona estica europeana, intre Marea Baltica si Marea Neagra.
Noile evenimente produse in arena politica internationala incheiasera practic
indelungatul proces al izolarii Romaniei pe plan extern, redusesera la ultima expresie
posibilitatile cercurilor guvernante romanesti de a mai naviga in apele involburate,
pline de primejdii si riscuri ale situatiei internationale, ce aveau sa determine alt curs
al politicii romanesti in imprejurarile apropiatei conflagratii mondiale. Dupa august
1939, Romania se gasea plasata la interferenta intereselor celor doua puteri
imperialiste – Germania si U.R.S.S. – ale caror pofte anexioniste erau departe de a fi
fost satisfacute. Comandamentul militar roman a urmarit indeaproape evolutia
evenimentelor, a prognozat corect o serie de situatii si a indicat masuri practice pentru
salvgardarea independentei nationale si integritatii teritoriale a Romaniei. La sfarsitul
anului 1938 si inceputul anului 1939,Marele Stat Major roman ajungea la concluzia ca
in anul 1939 „ cea mai probabila intentiune a Germaniei este sa realizeze etapa cea
mai usoara si mai sigura, adica penetratia spre sud-est si in Romania, pentru a stapani
gurile Dunarii, a-si amenaja o baza puternica la Marea Neagra si a-si crea o puternica
si larga baza de operatii (strategica si economica) pentru ca sa poata trece apoi la
ultima si cea mai grea etapa in expansiunea sa spre est si spre sud. Deci, obiectivul
principal si imediat al Germaniei va fi Romania".
Concluziile acestui document au fost insusite de seful Marelui Stat Major care le
considera „ categorice si de o precizie indiscutabila". La 27 ianuarie 1939, seful
acestui for militar; generalul de divizie Stefan Ionescu, facea cunoscut ministrului
apararii nationale, generalul de divizie N. Ciuperca: „ Raportand cele de mai sus, am
onoarea a va ruga sa binevoiti a aproba ca aceasta chestiune sa fie supusa aprecierii
forurilor noastre competente, pentru a decide".
Intrarea trupelor germane in. Boemia si Moravia si transformarea lor in protectorat
(martie 1939) lasau sa se intrevada in mod limpede ca guvernul hitlerist era hotarat sa
ajunga la gurile Dunarii, inclusiv pe calea folosirii fortei armate. La 14 martie 1939,
guvernul de la Budapesta a decretat mobilizarea armatei ungare, concentrand trupe la
frontiera cu Romania. O grupare principala a fost concentrata in regiunea Debretin –
Csep (8 brigazi independente, o brigada moto si 1 brigada cavalerie), in timp ce o
grupare secundara (3-4 brigazi independente, 1 brigada do cavalerie) a fost
concentrata in regiunea Beretto-Ujfala-Oroshaza-Mezohegyes. Directiva operativa a
M.St.M. roman din 23 martie 1931 aprecia ca „ in stadiul actual armata ungara este in
masura sa execute un atac bruscat".
In fata acestei primejdii, cercurile conducatoare din Romania, sprijinite de intregul
popor, s-au aratat decise sa apere cu armele teritoriul tarii si sa franeze agresiunea. In
momentul invadarii Cehoslovaciei, guvernul Calinescu a decretat mobilizarea armatei,
concentrand-o la frontierele de nord-vest ale tarii. La 14 martie s-a incheiat
completarea efectivelor la unitatile din vest, iar la l5 martie, avand in vedere
mobilizarile din Ungaria si invadarea Ucrainei subcarpatice, s-a decis constituirea
unui grup de siguranta spre aceasta regiune pana la intrarea in dispozitiv a grupului
operativ „ Maramures". Prin directiva nr. l, M.St.M. fixa acestui grup misiunea „ sa
acopere frontiera de nord a Transilvaniei intre Halmeu si Varful Stog", fiind totodata
pregatit pentru actiuni ofensive.
Hotararea cu care intreaga natiune romana se pronuntase pentru rezistenta armata in
fata planurilor de invazie ungara, avand in spate sprijinul tacit al guvernului de la
Berlin, a determinat conducerea celui de-al treilea Reich sa renunte, pentru moment,
la ocuparea militara a Romaniei.
Evaluand raportul de forte existent in primele opt luni ale anului 1939 intre statele
interesate in mentinerea statu-quo-ului si statele fasciste si revizioniste, M.St.M. a
ajuns la concluzia ca „ in ansamblu coalitia rezultata din alianta franco-engleza,
sporita cu Polonia si Intelegerea Balcanica (chiar fara Iugoslavia) poate opune initial
Axei germano-italiene si satelitilor ei (Ungaria, Bulgaria, Spania) forte sensibil egale,
cu conditia ca intrarea in actiune sa se faca de la inceput solidar si simultan de toate
puterile coalitiei". Pe marginea acestei concluzii, seful M.St.M., generalul Florea
Tenescu, facea urmatoarea adnotare: „ Repartizarea fortelor este, in general, logica,
desi nu se stie nici exact de ce forte dispun marile puteri si nici, mai ales, ideile de
intrebuintare a lor". Se considera ca in desfasurarea ulterioara a operatiunilor militare
dintre cele doua coalitii, timpul va lucra in defavoarea puterilor agresoare, date fiind
resursele imense ale Statelor Unite ale Americii, U.R.S.S. si imperiilor coloniale
britanic si francez. Se aprecia, de asemenea, ca intrarea foarte probabila a S.U.A. in
razboi si scoaterea din cauza a flotei italiene din Marea Mediterana vor fi factori
determinanti in asigurarea victoriei coalitiei antihitleriste.
Forurile militare si politice romanesti se pronuntau net impotriva participarii
Romaniei in vreun fel sau altul alaturi de puterile Axei, apreciind in mod realist ca, in
orice situatie, Germania si Ungaria ramaneau pericolul principal pentru integritatea si
independenta nationala. De aceea si in acest plan de aparare strategica se afirma clar
ca locul Romaniei este in coalitia statelor antirevizioniste si antifasciste, ca „ pentru a
putea rezista cu succes in locul ce-i revine in aceasta coalitie si pentru a fi in masura
sa se poata folosi la timp de fructul victoriei comune, ea ar trebui sa dispuna de
minimum 31 divizii de infanterie, 3 brigazi de munte si 3 divizii de cavalerie (complet
organizate si dotate) si sa-si organizeze complet apararea aeriana a teritoriului.
Datele de mai sus erau cele prevazute in planul de mobilizare pentru anul 1939. De
remarcat ca acest studiu, intocmit de Sectia Operatii din M.St.M., intuia cu exactitate
cadrul general in care avea sa se desfasoare cea de-a doua conflagratie mondiala. El
evidentia, de asemenea, conceptia politica si militara care domina la acea data
cercurile conducatoare ale statului si ale armatei in ce priveste apararea nationala,
pledand hotarat pentru alianta Romaniei la coalitia de state ce se opuneau statelor
agresoare si revizioniste. „ Oricare ar fi dificultatile prin care ar trece initial –
concludeau autorii studiului – o Romanie victorioasa alaturi de coalitie n-ar avea
nimic de temut in ce priveste viitorul sau. In schimb, o Romanie victorioasa alaturi de
Centrali ar fi un stat vasal din punct de vedere economic, politic si cultural Germaniei.
Situatia minoritatii germane si ungare ar deveni in orice caz inacceptabila". Semnarea
pactului germano – sovietic a schimbat radical datele problemei. In situatia creata,
comandamentul militar roman a preconizat luarea unor ample masuri care sa extinda
si sa consolideze, sistemul national de aparare. Izbucnirea marii conflagratii mondiale
gasea armata romana in plin proces de modernizare a structurilor sale. In fata unor
grupari inamice motorizate si mecanizate cum erau cele germane si sovietice, unitatile
armatei romane dispersate de-a lungul frontierelor tarii – solutie ceruta de ultimele
mutatii politico-strategice operate in distributia raportului de forte la nivel european –
nu ar fi putut sa opuna decat o rezistenta cu eficienta redusa in fata puternicilor sai
adversari. In perioada ce a urmat, in fata cercurilor conducatoare din Romania s-a pus
cu stringenta problema gasirii unor noi elemente ce puteau fi folosite pentru
mentinerea independentei si suveranitatii tarii, a integritatii ei teritoriale. Din evolutia
evenimentelor din cursul anilor 1938-1939 ele au tras concluzia ca, pentru o perioada
de timp, nu vor putea conta pe un sprijin anglo-francez. Situatia era privita la
Bucuresti cu deosebita ingrijorare, deoarece se considera ca Romania, prin importanta
ei economica si strategica reprezenta obiectivul principal imediat al Germaniei si al
U.R.S.S.
In concluzie, se poate spune ca in perioada interbelica, potrivit situatiei internationale
si politicii externe pe care o promovau cercurile guvernante de la Bucuresti,
comandamentul militar roman a preconizat masuri corespunzatoare apararii
fruntariilor Romaniei. Cercurile politice si militare din Romania au conceput politica
de aparare a tarii bazandu-se, aproape exclusiv, pe forta tratatelor politice si militare
perfectate cu diverse state, in timp ce puterile revizioniste si revansarde oferisera
suficiente dovezi ca se pregateau in vederea anularii tratatelor de pace si restructurarii
statu-quo-ului european, inclusiv pe calea agresiunilor militare.
Sus
BIBLIOGRAFIE
* * *, Istoria militara a poporului roman, vol. VI, Bucuresti,
I989.
* * *, Romania in anii celui de-al doilea razboi mondial, vol. 1,
Bucuresti, 1989.
* * *, Armata si societatea romaneasca, Bucuresti, 1980.
* * *, Istoria gandirii militare romanesti, Bucuresti, 1974.
Ioan Talpes, Diplomatie si aparare. Coordonate ale politicii
externe romanesti 1933-1939, Bucuresti, 1988.
Gheorghe Zaharia, Politica de aparare nationala a Romaniei in
contextul european interbelic 1919-1939.
RAZBOIUL ROMANIEI PENTRU
REINTREGIRE NATIONALA (1941-1945)
1. Cauzele indepartate, apropiate si imediate ale razboiului de reintregire
2. Pregatirea si declansarea razboiului. Campania din est a armatei romane
3. Trecerea Romaniei de partea Natiunilor Unite. Operatiile militare desfasurate de armata romana in perioada 23 august 1944-12 mai 1945 217
1. Cauzele indepartate, apropiate si imediate ale razboiului de reintregire
Poporul roman si armata romana au purtat razboiul impotriva Rusiei Sovietice intre
anii 1941-1944, avand la baza o solida motivatie istorica peste care a cazut ca un
trasnet invazia ruseasca si raptul teritorial din iunie 1940.
De la Petru cel Mare la Stalin, Rusia a dezvoltat continuu o politica de agresiune
imperialista, fie sub haina panslavismului, fie sub masca ideologiei comuniste.
Romanii erau ingroziti de primejdia de la rasarit de se cutremurau la amintirea
lungului sir de ocupatii tariste, intre care cea din 1940 era a douasprezecea. (Cea de-a
treisprezecea, cea mai cumplita, avea sa se produca dupa 23 august 1944).
Prin urmare, au existat cauze indepartate, cauze apropiate si cauze imediate ale
razboiului din anii 1941-1944. Chiar de la primul contact politico-militar al romanilor
cu rusii – 1711 – desi tratatul incheiat de Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare
cuprindea numeroase garantii pentru Moldova, iar Rusia inca nu cucerise Ucraina,
pentru a ajunge cu granita pe Nistru, apare teama de rusi iar faptul ca la Stanilesti,
rusii nu au invins, a fost mai degraba favorabil. Rusii invingatori „ ar fi devenit
stapanul, nu numai economic dar si politic al Moldovei".
La scurt timp insa, a inceput seria invaziilor rusesti in Tarile Romane. Prima s-a
produs in 1739, cand Rusia a pretins Turciei sa acorde independenta Moldovei si
Munteniei si sa recunoasca punerea lor sub protectorat tarist. Desi rusii i-au invins. pe
turci, au trebuit sa accepte o pace de compromis prin care Tarile Romane ramaneau in
continuare vasale Portii. Au iesit insa, in evidenta tendintele de cotropire ale Rusiei.
Razboiul ruso-austriac de la 1769-1774 aduce o ocupatie tarista de cinci ani asupra
Tarilor Romane, pe care le-a secatuit. Urmatorul conflict intre cei trei (1787-1792)
pune din nou pe tapet pretentia ruseasca de protector asupra Tarilor Romane iar o
buna parte a operatiilor militare se desfasoara pe teritoriul Moldovei cu consecinte
dezastruoase. Rusia, cucerind Crimeea si teritoriile de la nord de Marea Neagra pana
la Nistru, prin cuceriri succesive, ajunge, pentru prima data, in granita comuna cu
Moldova, deschizand o perspectiva si mai primejdioasa pentru Tarile Romane.
Razboiul ruso-turc de la 1806-1812 a insemnat o noua invazie a rusilor in ambele
principate, ocuparea pentru alti cinci ani a acestora cu acordul condamnabil al lui
Napoleon Bonaparte. „ Scopul cel mai evident si cel mai important, aprecia ministrul
de externe rus in numele imparatului, este alipirea celor doua principate la Rusia. Nici
o alta achizitie nu poate sa le inlocuiasca".
Sub presiunea ofensivei lui Napoleon, tarul a fost obligat sa incheie pace cu turcii si sa
se multumeasca doar cu teritoriul dintre Nistru si Prut, adica Basarabia. Actul a fost
savarsit de Turcia prin cedarea acestui teritoriu romanesc.
Razboiul ruso-turc de la 1828-1829 inseamna o alta perioada de cinci ani de ocupatie
(1829-1834), timp in care au introdus Regulamentele Organice in principate,
asigurandu-se preponderenta ruseasca pana la 1856. Interventia impotriva Revolutiei
de la 1848, aduce o ocupatie de un an pentru ambele principate, dupa cum si razboiul
Crimeei a adus numeroase consecinte nefericite. Pacea care i-a urmat a pus insa, capat
protectoratului tarist asupra Tarilor Romane si a readus in componenta Moldovei
sudul Basarabiei.
Dupa faurirea statului national roman modern (1859) si politica de cvasi independenta
promovata de Alexandru-Ioan Cuza si Carol I, rusii nu isi mai permit sa invadeze
Romania.
In anii primului razboi mondial, alianta Romaniei cu Rusia nu a impiedicat guvernul
rus sa negocieze in secret cu Puterile Centrale impartirea Romaniei. Revolutia rusa si
destramarea armatei tariste au impiedicat realizarea acestui proiect. Daca, totusi,
Rusia nu a putut jefui nimic din teritoriul romanesc, ea a refuzat sa restituie tezaurul
Romaniei, depus la Moscova pentru a fi salvat de invazia germana.
Instalarea regimului comunist sovietic a amplificat tendintele expansioniste ale Rusiei.
Revenirea Basarabiei in componenta Romaniei, prin vointa romanilor basarabeni din
1918, a generat alte numeroase frictiuni, incidente si atacuri in relatiile Romaniei cu
Uniunea Sovietica, fapte care au culminat cu actul de brutalitate al rapirii Basarabiei si
Bucovinei de nord prin ultimatumul din 26 iunie 1940. Toate acestea au constituit
„ cauzele apropiate" ale razboiului Romaniei contra Rusiei.
In iunie 1940, Romania, lipsita de aliati nu are nici o posibilitate de a impiedica Rusia
sa isi puna in aplicare planurile agresive la vest de Nistru. Armata nu avea munitie
decat pentru doua saptamani de lupte, nu avea decat foarte putine blindate iar
garantiile occidentale lipseau. Rusia, prin pactul secret sovieto-german din 23 august
1939, obtinuse libertatea de actiune in teritoriile romanesti vizate, iar din spate
Romania se putea astepta la un atac din partea Ungariei si Bulgariei, ceea ce ar fi
insemnat un dezastru.
Singura solutie era acceptarea conditiilor Rusiei. Armata si autoritatile romane din
Basarabia au fost supuse unei umilitoare retrageri, sub o agresiva presiune a trupelor
ruse. Ostasii romani au acceptat situatia de a se retrage fara lupta si de a nu raspunde
la actele de provocare ale armatei ruse.
Dupa ocuparea Basarabiei, a Bucovinei de nord si a tinutului Hertei, Rusia a
concentrat aici numeroase trupe iar pe noua frontiera cu Romania au inceput o serie de
incidente – focuri de arma nocturne, incursiuni peste Prut si capturarea de prizonieri,
victime printre soldatii romani, etc. La scurt timp, puterile fasciste au impus Romaniei
Diktatul de la Viena. Oferta Germaniei de a garanta granitele sangerande ale
Romaniei a fost acceptata, mai ales ca Rusia continua provocarile pe Prut si Dunare si
ocupase cu trupe bratul Chilia. Amploarea primejdiei rusesti si iminenta ei
materializare sunt exprimate de Molotov, ministrul de externe sovietic astfel: „ Astazi
problema este alta. Voi nu va ganditi decat la frontierele voastre si nu va dati seama ca
ceva cu mult mai pretios pentru voi este in joc: independenta voastra si chiar existenta
tarii voastre".
In acest context, Romaniei nu i-a ramas alta solutie decat sa urmeze politica germana
fata de Rusia. Aceasta profunda motivatie a razboiului contra Rusiei sovietice a fost
raspicat explicata de conducatorul statului roman, generalul Ion Antonescu, care a
ordonat trupelor sa treaca Prutul: „ In zilele traite de noi – se adresa el ostasilor
printr-un ordin de zi – de noi si de parintii nostri in ultimii 120 de ani, de la 1829 la
1940, Tarile Romanesti au fost de nenumarate ori invadate si ocupate, dominate si
exploatate, saracite si umilite, jefuite si ciuntite de ostile rusesti". In raspunsul
maresalului Antonescu la Declaratia de razboi a Angliei, in decembrie 1941, se
exprima regretul ca o mare putere, care n-a cunoscut de secole tragedia si umilintele
ocupatiei straine „ nu poate intelege micul dar bunul si necontenit brav incercatul si
pe nedreptul lovitul popor roman…, zbuciumul si tragedia in care de secole se zbate,
numai pentru a-si apara fiinta si drepturile sale de viata si libertate, la liniste si la
unire… Noi am trecut de 2000 de ani, nu numai in cursul veacurilor, dar si in cursul
aceluiasi veac, din ocupatie in ocupatie, din umilinta in umilinta, din tragedie in
tragedie".
Cauzele imediate ale razboiului romanilor impotriva Rusiei sunt astfel exprimate de
acelasi om de stat: „ Noi nu am fi atacat niciodata pe nimeni, daca trei milioane de
frati nu ar fi fost luati in robie si daca Basarabia si Bucovina noastra nu ne-ar fi fost
smulse intr-un moment cand Europa s-a gasit la o raspantie fatala, cand nimeni nu ne-
a putut sari in ajutor". Intr-o scrisoare catre generalul englez Maitland Wilson,
Antonescu scria: „ Noi am fost atacati, desi nu am atacat pe nimeni. Ceea ce a fost al
nostru de secole, ei ne-au luat. Aliatii si prietenii nostri au fost obligati de
evenimentele din 1940 sa ne abandoneze total; lasandu-ne astfel sa fim jefuiti de lasii
nostri vecini. Nici unul din marii nostri aliati de atunci nu putea sa ne garanteze
frontierele noastre reduse, ca raspuns la strigatul nostru de alarma. Alaturi de
Germania am fost nevoiti sa ne opunem Rusiei, care zilnic ne umilea si ne ameninta".
Optiunea lui Ion Antonescu pentru razboi era impusa de starea conjuncturala interna si
internationala. „ Ministrii au fost intru totul de acord cu hotararea mea si a lui Hitler
de atacare a Uniunii Sovietice (cu) toate ordinele mele fara comentarii" – avea sa
declare Ion Antonescu. Razboiul purtat de Romania a fost, dupa aprecierea analistului
Nicolae Baciu: „ un razboi de legitima aparare pentru a-si recuceri teritoriile cazute
sub stapanirea ruseasca, un razboi in care poporul roman isi apara existenta fizica si
nationala, un razboi in care poporul roman, victima a lui Hitler si Stalin, a trebuit sa
lupte alaturi de unul impotriva celuilalt.
Sus
2. Pregatirea si declansarea razboiului. Campania din est a armatei romane
Eliberarea Basarabiei si Bucovinei de Nord
Declansarea razboiului mondial, prin atacarea Poloniei si masiva concentrare de forte
sovietice la granita poloneza, pe care au si trecut-o la 17 septembrie 1939, au impus
guvernului roman sa ia o serie de masuri. urgente. Astfel, la 11 septembrie 1939 s-a
constituit grupul de armate comandat de generalul Ilasievici, grup compus din
armatele 3 si 4 si insarcinat cu siguranta granitei de est si de nord-est.
Dar, rapturile teritoriale din iunie-septembrie 1940 au avut consecinte grave asupra
capacitatii de aparare a Romaniei. Disponibilul de mobilizare s-a diminuat cu 1/3 (de
la 3,5 milioane in 1937 Ia 2,2 milioane in 1941), au fost abandonate numeroase
amenajari genistice si capacitati industriale, s-au produs modificari defavorabile in
configuratia zonelor de operatii prin pierderea unor aliniamente defensive
fundamentale (spintecarea reductului transilvan, pierderea „ portii Somesului" si
pierderea aliniamentului Nistrului si a adancimii operative, la est.)
In consecinta, conducerea politica si militara a procedat la o serie de masuri de
reorganizare a armatei romane, in sensul reducerii cadrului organizatoric si a
efectivelor pentru „ formarea unei armate mici, dar puternice", cu o „ perfecta
incadrare si dotare, disciplina si instructie". La 1 aprilie 1941 structura de pace a
armatei romane cuprindea: trei comandamente de armata (1, 3 si 4), sase
comandamente de corp de armata (1-5 si 7), 20 comandamente de divizie, doua
brigazi de fortificatii, Corpul de Munte cu patru divizii. Marele Stat Major, prin
directivele operative, a asigurat, pana in iunie 1941, fiecare zona de operatii cu fortele
si mijloacele necesare unor misiuni defensive, in concordanta cu estimarile privind
intentiile fortelor adverse si noul statut politic si militar al Romaniei, avand Germania
ca aliat si „ garant" al noilor frontiere romanesti. Moldova dintre Carpati si Prut urma
sa fie aparata de Armata a 4-a (din aprilie si Armata a 3-a), cu accent deosebit in
sectorul de pe Prutul inferior si Dunare.
La operatia strategica ofensiva a Werhmacht-ului contra Uniunii Sovietice, alaturi de
Germania (152 de divizii), Ungaria (3 brigazi), Slovacia (3 divizii), Italia (3 divizii) si
Finlanda (18 divizii), Romania participa cu Armatele 3 si 4 Romane (circa 15 divizii)
care numarau 325.685 militari. Ele constituiau impreuna cu Armata 1 Germana,
Grupul de armate „ general Antonescu", al trupelor germane care atacau U.R.S.S,
inaintand pe directia generala nord-est.
Primul obiectiv al acestor forte era eliberarea Basarabiei si a Bucovinei de nord.
Dispozitivul de lupta realizat pe frontul roman a fost urmatorul: Armata 4 Romana
(general Nicolae Ciuperca), compusa din corpurile 2, 3, 4 si 5 armata, cu un total de 8
divizii de infanterie si o brigada de cavalerie, care era dispusa intre Gura Siretului si
Comarna (sud-est Iasi), intr-un dispozitiv de doua esaloane; Armata 11 Germana
(general Eugen von Schobert), compusa din 3 corpuri de armata, cu un total de 7 apoi
9 divizii de infanterie germana si 4 divizii de infanterie romana era dispusa in
continuare pe Prut pana la Darabani; Armata 3 Romana (general Petre Dumitrescu)
investita cu misiuni operative, doar de la 2 iulie 1941, era compusa din Corpul de
Munte si Corpul de Cavalerie, in total 6 divizii si acoperea granita din Bucovina pana
la Carlibaba. Sectorul Dunarii maritime era acoperit de forte ale Corpului 2 Armata,
dispus in Dobrogea. Marele Cartier General roman mai avea doua divizii la dispozitie,
care au intrat ulterior in sub ordinea germana, si aviatia de lupta, compusa din trei
escadrile de bombardament, opt escadrile de vanatoare si doua de recunoastere si
legatura.
Actiunile armatei romane in campania din est (22 iunie 1941 – 19 noiembrie 1942)
In fata Grupului de armate „ general Antonescu" se gaseau trei armate sovietice care
dispuneau de 30 de divizii de infanterie, 14 brigazi motorizate si 8 divizii de
cavalerie.
La declansarea ostilitatilor, in zorii zilei de 22 iunie 1941, ordinul de atac al
generalului Ion Antonescu suna astfel: „ V-am fagaduit din prima zi a noii domnii si a
luptei mele nationale, sa va duc la biruinta, sa sterg pata de dezonoare din CARTEA
NEAMULUI si umbra de umilire de pe fruntea si epoletii vostri.
Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor stramosesti si a bisericii,
lupta pentru vetrele si altarele romanesti de totdeauna.
OSTASI,
Va ordon: Treceti Prutul! Zdrobiti vrajmasul din Rasarit si Miazanoapte! Dezrobiti
din jugul rosu al bolsevismului pe fratii vostri cotropiti! Re impliniti in trupul Tarii
glia strabuna a Basarabilor si codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile
voastre...!" Ostasi! Plecati azi pe drumul biruintei lui Stefan cel Mare, ca sa
cuprindeti cu jertfa voastra ceea ce au supus stramosii vostri cu lupta lor. Inainte!
Fiti mandri ca veacurile ne-au lasat aici straja dreptatii si zid de aparare crestina.
Fiti vrednici de trecutul romanesc!
Intrucat frontul romanesc era mai inaintat spre est decat restul frontului pana la Marea
Baltica, s-a prevazut ca ofensiva pe Prut sa inceapa mai tarziu, atunci cand celelalte
forte germane vor fi la acelasi nivel de inaintare. Astfel, in intervalul 22 iunie – 1
iulie 1941, de-a lungul Prutului s-au desfasurat actiuni militare locale, incursiuni de pe
un mal pe celalalt ale ambilor adversari, un bombardament foarte puternic al aviatiei
germano-romane, care a distrus 400 de avioane ruse la sol, executarea de capete de
pod la Stefanesti, Sculeni si Ungheni, pe malul stang al Prutului, bombardamente
sovietice asupra centrelor urbane romanesti din Moldova si Muntenia.
In etapa urmatoare (2-26 iulie 1941) urma sa se desfasoare ofensiva pentru eliberarea
Basarabiei si Bucovinei de Nord. Se preconiza fortarea Prutului, ruperea apararii
sovietice si inaintarea spre est pana la Nistru. Lovitura principala trebuia sa o de-a
Armata a 11 germana, care trebuia sa ajunga pe Nistru intre Moghilev si Vadul Rascu.
Armata 3 romana urma sa elibereze Bucovina de Nord iar Armata 4 sa execute actiuni
demonstrative pentru fixarea inamicului, urmand sa inainteze mai tarziu, dupa
inaintarea frontului in nord si la centru.
In zorii zilei de 2 iulie 1941, s-a trecut la ofensiva pe intreg frontul romanesc.
Diviziile de vanatori de munte au atacat pe directia principala Radauti-Cernauti-Hotin,
determinand Armata a 18-a Sovietica sa se retraga. La 4 iulie a fost eliberat orasul
Cernauti, apoi cele doua corpuri de armata au trecut Prutul si, dupa patru zile de
urmarire, au atins linia Nistrului.
In cadrul acestor actiuni, Divizia 2 Munte, comandata de generalul Ion Dumitrache, a
fost varful de lance. Impreuna cu Divizia 8 Cavalerie, ea a fortat Prutul pe la Noua
Sulita, indreptandu-se spre Hotin si ajungand la periferiile acestuia la 6 iulie. Atacul
din ziua urmatoare a obligat fortele sovietice sa evacueze orasul si sa se retraga la est
de Nistru. In felul acesta, pana la 9 iulie, marile unitati romane din Armata 3 au
eliberat si detineau controlul asupra intregului teritoriu al Bucovinei de Nord.
Patrunderea adanca in dispozitivul adversarului era de natura sa pericliteze flancul
stang al frontului sovietic de sud-vest.
Marile unitati germane si romane din Armata 11-a Germana, au atacat din capetele de
pod de peste Prut, au infrant puternica rezistenta a inamicului din masivul Cornesti si
au eliberat orasul Chisinau la 9 iulie 1941. Pana la 14 iulie, toate fortele armate erau
pe Nistru. Astfel, in intervalul 2-15 iulie, divizii sovietice din compunerea Armatei 18
au fost alungate la est de Nistru, iar fortele romano-germane au iesit pe cursul
mijlociu al fluviului.
Fortele din Armata 4 Romana, dupa ce au realizat la 2 iulie trei capete de pod
(Costuleni, est-Husi si Falciu), au inaintat simultan cu Armata 11 Germana, eliberand
Basarabia de sud. Pana la 26 iulie si aceste forte au atins Nistrul.
Dupa 33 zile de razboi, intreaga Basarabie si Bucovina de nord erau eliberate.
Comunicatul nr. 6 din 25 iulie 1941 al Comandantului frontului romano-german avea
urmatorul continut: „ Lupta pentru dezrobirea brazdei romanesti de la Rasarit s-a
terminat. Din Carpati si pana la mare suntem din nou stapani peste hotarele strabune".
Pretul eliberarii a fost platit de armata romana cu 4.112 morti, 12.120 raniti si 5.506
disparuti, ceea ce reprezinta aproximativ 60% din efectivele angajate in operatiile din
iulie 1941. Acest lucru dovedeste ca eliberarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord „ nu
s-a facut prin plimbari demonstrative de osti in tinuta de razboi ci prin inclestari pe
viata si pe moarte", ca „ au fost duse lupte darze pentru cucerirea fiecarei pozitii,
fiecarei linii de rezistenta", ca a curs „ mult sange si multe vieti au fost aduse ca pret
statuarii vesnice a dreptului romanesc pe aceste tinuturi", dupa cum apreciaza istoricul
Gh. Margherescu.
Angajarea efectiva a armatei romane, la trecerea Nistrului si la actiuni ofensive la est
de Nistru a fost oficializata de generalul Ion Antonescu, doar, dupa zece zile, adica la
27 iulie, cand a raspuns favorabil cererii exprese a lui Hitler in acest sens.
Actiunile armatei romane peste Nistru, la Odessa si in Stepa Nogai
Linia Nistrului, frontiera dintre Romania Mare si U.R.S.S., fusese puternic fortificata
in perioada interbelica, cand se construise „ linia Stalin", pe trei randuri de cazemate
in beton pe malul stang al raului. Depasirea Nistrului era dificila si impunea o grea
batalie. Armata romana va participa la aceasta batalie cu Armata 3 romana, alaturi si
sub ordinele Armatei 11 germane. In zilele de 17-20 iulie 1941 marile unitati romane
de munte si cavalerie au fortat Nistrul si au luat parte la strapungerea „ liniei Stalin",
dupa care, la est de Nistru au facut siguranta flancului stang al Armatei 11 germana si
legatura ei operativa cu Armata 17 germana.
Angajarea armatei romane la trecerea Nistrului si la ofensiva in est a fost oficializata
de Antonescu doar dupa zece zile, adica la 27 iulie 1941, cand a raspuns favorabil
cererii exprese a lui Hitler in acest sens. A lipsit insa un tratat de alianta si o conventie
militara cu Germania.
La Nistru si-a incetat existenta si Grupul de armate „ general Antonescu". Armata 11
Germana a trecut direct sub ordinele Grupului de Armate „ Sud" (maresal Rundstedt),
cu misiunea de a continua inaintarea pana la Bug. Cele patru divizii romane care ii
fusesera subordonate operativ la inceputul operatiunilor au fost trecute la Armata 4
Romana. Armata 3 Romana a fost pusa sub ordinele Armatei 11 Germane. Acest fapt
marca o forma de integrare ne mai intalnita pana atunci si net dezavantajoasa pentru
identitatea nationala a unei tari mici: subordonarea unei armate de campanie unui
esalon strain de acelasi nivel. Misiunea acestei armate era urmarirea inamicului spre
est, pana la Bug.
Dupa trecerea Nistrului prin doua capete de pod, Armata 4 Romana s-a pastrat sub
ordinele Marelui I Stat Major roman si a primit misiunea sa cucereasca Odessa. A fost
intarita si cu doua brigazi de fortificatie si o brigada blindata.
Orasul Odessa dispunea de o puternica garnizoana militara si de lucrari de fortificatii
in arc de cerc impins mult spre nord-vest si cu flancurile sprijinite pe Marea Neagra.
Lucrarile genistice erau bine camuflate si puternic aparate cu armament greu si
automat. Informatiile comandamentului roman erau sumare. Sistemul parea
dezarticulat si usor de strapuns. Acest lucru l-a facut pe generalul Ion Antonescu sa
respinga oferta germanilor de a sprijini atacul Odessei cu aviatie si trupe specializate.
Primul atac asupra liniei de centura (18 august) aduce confirmarea ca este vorba de o
pozitie bine organizata pentru cucerirea careia erau necesare multa artilerie, consum
mare de munitie, aviatie de bombardament si care de lupta.
Rusii faceau apararea Odessei cu forte importante: Armata independenta de litoral, cu
trei divizii, trupe de infanterie marina din compunerea Flotei Marii Negre, Regimentul
54 Infanterie, un regiment de graniceri, aviatie si navele de razboi ale portului
Odessa.
Atacurile succesive ale trupelor romane asupra Odessei nu au reusit decat sa faca mici
patrunderi foarte greu platite. Desi s-au primit intariri, lipseau in continuare mijloacele
de distrugere necesare. La 25 septembrie, comandantul Armatei a 4-a Romana,
generalul Nicolae Ciuperca a fost inlocuit cu generalul Iosif Iacobici, fost ministru de
razboi, avand ca sef de stat major pe generalul Tataranu, iar ca sef al artileriei armatei
pe colonelul D. Petrescu. O schimbare insuficienta desi noua echipa era formata din
oameni de mare valoare. Fortele si mijloacele ramaneau insa, aceleasi. In consecinta
generalul Ion Antonescu a cerut interventia aviatiei de bombardament si a trupelor
speciale germane pentru ruperea frontului. Noul comandant a organizat un puternic
atac la aripa dreapta a armatei dar nu 1-a putut sprijini din plin cu artileria, datorita
munitiei insuficiente. Astfel, trupele speciale germane, neavand sprijinul de foc
necesar atacului, „ au renuntat sa mai colaboreze la pregatirea atacului si astfel
ofensiva nu a mai avut loc."
Lucrurile s-au schimbat dupa ocuparea Crimeii de catre trupele germane si incercuirea
Sevastopolului. La 10 octombrie, trupele romane si-au reluat inaintarea, intrand in
Odessa. Au facut putini prizonieri pentru ca din putinii ostasi rusi ramasi, multi, in
haine civile, s-au ascuns in oras si au inceput lupta de partizani.
Intre 8 august si 16 octombrie 1941, Armata 4 Romana a inregistrat pierderi excesivi
de mari: 17.729 morti, 63.345 raniti si 11.471 disparuti. Aceste mari pierderi s-au
datorat dotarii insuficiente a trupelor romane, angajarii lor pe masura sosirii, in dauna
unei actiuni concertate cu maximum de potential si desigur, inversunatei rezistente a
trupelor sovietice.
Efortul disperat si marile pierderi in cucerirea Odessei au obligat comandamentul
roman sa retraga in tara majoritatea fortelor Armatei 4 Romane. Au ramas doar
diviziile 1 si 2 infanterie din Corpul 6 Armata comandat de generalul Dragalina,
pentru paza si supravegherea teritoriului. Ulterior, aceste divizii au fost trimise in zona
Harkov, unde au luat parte la operatiile de oprire a ofensivei ruse din februarie 1942 si
de unde in iunie-august au participat la marea ofensiva germana dintre Don si Donet,
spre Stalingrad si Caucaz.
Odata cu caderea Odesei intreg teritoriul dintre Nistru si Bug a fost eliberat.
Administrarea acestui teritoriu a fost preluata de catre Romania. Germania a incercat
sa impuna Romaniei acceptarea schimbului Transilvaniei de Nord, pierduta prin
Dictatul de la Viena, cu Transnistria, schimb considerat de Antonescu inacceptabil.
Guvernator al Transnistriei a fost numit prof. univ. Gh. Alexeianu.
In paralel cu actiunile de la Odesa, unitatile Armatei a 3-a Romane, dupa o oprire de
circa zece zile au trecut raul Bug. Regiunea dintre Bug si Nistru, ca urmare a inaintarii
trupelor germane la est de Kiev, fusese evacuata de trupele ruse. Armata 3 Romana a
inaintat si a luat pozitie pe Nipru la nord-est de Berislav, pentru a asigura flancul si
spatele Armatei 11 Germana, care trecea Niprul pe la Berislav. Timp de cinci zile,
trupele romane au respins trei incercari ale rusilor de trecere peste Nipru.
Comandamentul german planuia ca Armata 1 I Germana, care trecuse Niprul inferior,
sa se indrepte cu o parte din forte (C. 54 A) spre Crimeea, iar cu cealalta parte (C. 30
si 49 A) spre est, urmarind cucerirea Stepei Nogai ca si alungarea spre est a fortelor
ruse. Generalul von Mannstein, noul comandant al Armatei a 11-a, intelegand miza
Crimeii in contextul politico-strategic dar si dificultatea mare a cuceririi ei, a decis ca
si Corpul 49 Armata, plus o divizie din C. 30 A, sa fie indreptate spre Crimeea,
solicitand generalului Petre Dumitrescu ca trupele romane din Armata 3, sa treaca pe
la Berislav si sa ia in primire misiunea de urmarire a inamicului spre est, alaturi de C.
30 A.
In zilele de 19-21 septembrie 1941, trupele romane au trecut Nistrul si s-au indreptat
spre est. Inamicul si-a oprit retragerea si s-a instalat pe o linie orientata nord-sud:
Mihailov-Melitopol, sprijinita la nord de Nipru si la sud pe Marea de Azov, cu o
lungime de circa 110 Km. Trupele romane trec de la urmarire in dispozitiv de lupta in
fata inamicului, pentru a acoperi spatele Armatei 11 Germane, care opera, cu grosul,
inspre Crimeea. Dispozitivul cuprindea de la nord spre sud, Corpul de Munte, apoi
Corpul de Cavalerie si in flancul drept Corpul 30 Armata Germana. Toate batalioanele
au intrat discret in linia intai. Pozitia din Stepa Nogaica nu avea nici un punct de
sprijin, nici un obstacol natural, nici o acoperire, in tot lungul ei. In fata, inamicul avea
armatele 9 si 11 ruse, cu 12 divizii proaspete sau reconstituite. In ziua de 25
septembrie, a inceput seria atacurilor sovietice, prin care au reusit sa realizeze unele
brese in diverse sectoare ale dispozitivului romano-german. „ Infanteria rusa inainta
in picioare la atac, soldatii unul langa altul si pe mai multe valuri. Regimente intregi
au fost secerate de artileria si mitralierele romane. Mare parte din ei au fost gasiti cu
sticle de votca in buzunar, apreciaza un analist al operatiilor. Cu eforturi deosebite, cu
readucerea pe acest front a fortei Corpului 49 Armata si a Diviziei Leibstandarte,
orientate anterior spre Crimeea, trupele romano-germane restabilesc situatia si reusesc
sa mentina linia frontului.
Rezolvarea definitiva a situatiei creata in Stepa Nogaica, pe acest front, s-a realizat
prin ofensiva Grupului I Blindat, comandat de generalul von Kleist, aflat pe Nipru in
zona Zaporojie-Dniepropetrovsk la nord de locul bataliei. Aceste forte au inaintat in
directia sud-est si au reusit sa incercuiasca armatele 9 si 18 ruse. In zilele de 1-3
octombrie, fortele sovietice au fost obligate sa isi inceteze atacurile si sa se retraga.
Sunt apoi atacate si din fata si din spate si distruse in zona Bol. Tomak-Mariopol-
Berdiansk. S-au capturat 65 mii de prizonieri, 500 tunuri si 125 tancuri.
Dupa batalia din Stepa Nogaica, Armata 3 Romana a primit misiunea sa asigure
protectia litoralului de nord al Marii de Azov, cu brigazile 5 si 6 cavalerie, iar
brigazile 8 cavalerie, 1 si 4 munte au fost puse la dispozitia Armatei 11 Germane,
pentru paza coastei orientale a Crimeii si a opera in contra partizanilor din muntii
Crimeii. Divizia 2 Munte, profund marcata de luptele din Stepa Nogaica, redusa la
54% din efectivul de razboi, a fost retrasa de pe front in tara pentru refacere.
Sus
Participarea romanilor la luptele din Crimeea
Marile unitati romane trecute in Crimeea au luat parte, in iarna 1941-1942, la
operatiile de oprire a inaintarii inamicului debarcat la Feodostia pe coasta orientala a
peninsulei si apoi la ofensiva pentru distrugerea lui. Atacul inamicului debarcat la
Feodostia a inceput la 15 ianuarie 1942, cu doua corpuri de armata germane si Corpul
de Munte roman, iar la 17 ianuarie, inamicul era aruncat in mare, lasand capturati
10.000 prizonieri, 177 tunuri si 85 care de lupta.
La sfarsitul lunii ianuarie 1942, la cererea generalului von Mannstein, comandantul
tuturor fortelor germane si romane din Crimeea, maresalul Ion Antonescu a mai trimis
in Crimeea diviziile 10 si 18 infanterie. Divizia 10 a primit misiunea sa asigure coasta
apuseana a Crimeei, in special portul Eupatoria, unde inamicul esuase in incercarea de
a realiza un cap de pod, iar Divizia 1 8 Infanterie a intrat in dispozitiv pe frontul din
peninsula Kerci. In aprilie 1942 au mai fost trimise pe front Divizia 19 Infanterie si
comandamentul Corpului 7 Armata, cu toate unitatile neindivizionate, intre care si
Regimentul 7 Artilerie Grea».
In iarna si primavara anului 1942 in peninsula Kerci s-au desfasurat actiuni de mare
amploare. Mai intai au fost respinse doua puternice ofensive; pornite din peninsula
Kerci spre vest si o ofensiva pornita din Sevastopol. Desi superior numeric, inamicul
nu a reusit nici sa iasa din peninsula Kerci, nici sa rupa dispozitivul de incercuire de la
Sevastopol.
La inceputul lunii mai 1942, au trecut la ofensiva trupele germane 5i romane pe
frontul de la Parpaci in peninsula Kerci. Pe un front de 18 km rusii concentreaza doua
armate, cu 26 de mari unitati, din care 17 divizii de infanterie si 4 brigazi blindate.
Armata 11 Germana avea 5 divizii germane de infanterie, o divizie blindata germana
si Corpul 7 Armata roman cu diviziile 10 si 19 infanterie si brigada 8 cavalerie.
Actiunea ofensiva a reusit pe deplin prin ruperea frontului inamic in flancul sau stang
si apoi prin incercuirea grosului fortelor aflate in adancime la flancul drept. „ In cinci
zile intreaga peninsula Kerci era curatata de inamic. Sase divizii germane si trei divizii
romane au distrus 26 de mari unitati I ruse... Planul ofensiv a, fost magistral intocmit,
iar executia impecabila. A, fost o batalie de conceptie napoleoneana. S-au capturat
770.000 prizonieri, 1.133 tunuri ,si 258 care de lupta „ .
Cel de-al doilea punct al teatrului de lupta din Crimeea a fost fortareata Sevastopol.
La operatia pentru cucerirea Sevastopolului au luat parte 7 divizii germane si Corpul
de Munte roman, comandat de generalul Avramescu si avand in compunere diviziile 1
si 4 munte, 18 infanterie si trei divizioane de artilerie grea, dispuse pe un front de 35
km. Adversarul facea apararea cu o armata compusa din 7 divizii de infanterie, o
divizie de cavalerie, luptand pedestru si trei brigazi de marinari, beneficiind de
considerabile lucrari de fortificatii completate cu zone naturale defensive. La un raport
de forte echilibrat, germanii si-au asigurat superioritatea cu numeroasa lor artilerie
grea. Au fost aduse in fata Sevastopolului tunuri de 190 mm, mortiere si obuziere de
305, 350 si 420 mm, plus doua piese speciale de calibrul 600 mm, ca si celebrul tun de
800 mm „ Dora", cu teava de 30 mm si un afet cat o cladire cu doua etaje I Atacul
general a inceput cu un masiv bombardament de aviatie si artilerie, pe durata a cinci
zile, asupra intregului dispozitiv sovietic. La 7 iunie 1942, a inceput atacul infanteriei.
Luptele au fost de o violenta extraordinara si au durat aproape trei saptamani. „ In
acest timp fiecare adapost, fiecare cuib de rezistenta, fiecare constructie betonata, sau
nu, a fost cucerita prin lupta. Trupele ruse aveau ordin sa moara pe loc. Sub
conducerea fanatica a comisarilor comunisti, soldatii rusi au depus o rezistenta
nezdruncinata, aparand, care fortificatie cu o tenacitate extraordinara".
La 1 iulie, trupele germane au intrat in ora 5, dar batalia a mai continuat pana la 4 iulie
in peninsula Herson, unde rusii au incercat sa rupa frontul german ca sa ajunga in
munti. Pierderile au fost extrem de mari (90.000 prizonieri rusi si un numar extrem de
mare de morti si raniti), iar epuizarea trupelor era totala.
Prezenta romanilor in batalia de la Stalingrad
Simultan cu actiunile din Crimeea, comandamentul german a dezvoltat ofensiva in
spatiul dintre Donet si Don spre Stalingrad si Caucaz. Obiectivul lui Hitler era sa
ajunga pe Volga ca sa opreasca aprovizionarile rusesti pe fluviu si sa cucereasca
regiunea petroliera din Caucaz.
La inceputul lunii august 1942, Grupul de Armate „ A" a trecut Donul pe la Rostov si
a inceput inaintarea spre Caucaz. Grupul de Armate „ B" a inceput atacul spre
Stalingrad. Noul plan ducea la o lungire considerabila a frontului la aripa lui de sud.
In consecinta, maresalul Ion Antonescu este solicitat si pune la dispozitia
comandamentului suprem german doua armate romane: Armata 3 Romana (general
Petre Dumitrescu) cu 11 divizii, grupate in patru corpuri de armata si Armata 4
Romana (generalul Constantinescu Claps) cu patru divizii, grupate in 2 corpuri de
armata. Ambele armate sunt puse sub ordinele Grupului de Armate „ B" si, pana la 15
octombrie 1942 au ajuns pe front. Armata a 3-a a preluat, de la trupe italiene si
germane, un sector de front in lungime de 110 km pe bratul de nord al Cotului
Donului, la vest de Stalingrad. Armata a 4-a a fost dispusa intru-un sector excesiv de
larg pentru fortele de care dispunea (peste 200 km), la sud de Stalingrad, in Stepa
Kalmuca, intr-un teren uscat, nisipos si sarac, dispozitiv sprijinit pe o linie de lacuri de
stepa.
O mare dificultate pentru dispozitivul Armatei 3 Romane era prezenta pe malul de sud
al Donului a trei capete de pod rusesti, din care cel de la Deviatkin era foarte mare si
foarte periculos. De la intrarea in dispozitiv, generalul Petre Dumitrescu a cerut
aprobarea de a elimina aceste capete de pod, punandu-se la dispozitie aviatie, tancuri
si artilerie grea necesare. Comandamentul german nu a aprobat aceasta operatie si nici
un atac cu forte mai mari de un batalion. Din ordinele aceluiasi comandament, Armata
a 3-a Romana si-a plasat toate fortele in linia intai, ramanand fara nici o rezerva, pe un
front care era de doua ori mai lung decat puteau acoperi, normal, trupele romane.
Primise, in schimb promisiunea ca i se vor asigura rezerve germane. Din capul locului
cele doua armate romane au fost puse intr-o stare de inferioritate fata de un inamic
inzestrat cu puternice si moderne mijloace de lupta. Ele erau lipsite de armament
antitanc pe masura tancurilor rusesti. Cel care exista era la nivelul primului razboi
mondial, iar infanteria nu dispunea decat de sticle cu benzina si somoioage de paie,
mijloace improvizate cu efecte minime. Armamentul antitanc al trupelor romane era
de tip vechi, calibre 37-47 mm, cu munitie care nu strapungea blindajul tancurilor
sovietice. Artileria grea era foarte putina iar cererile la germani nu au fost onorate. In
sectorul Armatei 4 fasiile diviziilor erau mari (25-40 km), in rezerva existau doar
cateva escadroane de cavalerie la nivelul diviziei, iar la regimente doar cate 4-5
oameni. Corpul 6 armata dispunea doar de 4 tunuri antitanc de 88 mm. La 19
noiembrie, cand incepea ofensiva sovietica, Armata 3 avea 152.492 de militari iar
Armata 4 doar 75.580.
Inamicul avea in fata trupe considerabile. Fata de cele trei armate romano-germane
rusii aveau 11 armate cu un total de 80-86 divizii de tragatori, 19 brigazi de infanterie,
51 brigazi blindate, 7 divizii de cavalerie si 4 flote aeriene.
In ziua de 19 noiembrie, rusii au trecut la ofensiva de mari proportii la vest si sud de
Stalingrad. In sectorul Armatei a 3-a Romana, ofensiva rusa a inceput din doua capete
de pod, la centrul si in flancul drept al armatei, cu forte mult superioare in tancuri si
cavalerie. Frontul a fost rupt pe doua directii intre care au fost incercuite trei divizii
romane (grupul Lascar, diviziile 5, 6 si 15 infanterie). Pana in seara de 19 noiembrie,
pe langa cele trei divizii incercuite, diviziile 9 si 14 fusesera distruse, iar divizia 1
cavalerie intrase in sectorul Armatei 6 Germane. Pana la 25 noiembrie Grupul Lascar,
desi a incercat sa se salveze nu a putut fi ajutat nici pe calea aerului, nici prin atacuri
terestre si a fost lichidat.
Incepand cu 20 noiembrie, inamicul a dezlantuit o ofensiva puternica si in sectorul
Armatei a 4-a Romana, la sud de Stalingrad. Rusii au reusit sa rupa frontul intre
diviziile 1 si 20 infanterie, au impins-o pe aceasta din urma spre nord si au prins-o in
incercuire alaturi de Armata a 6-a Germana, au distrus divizia 2 infanterie si au
aruncat de pe pozitie toate trupele armatei. La 22 noiembrie, cele doua ofensive
sovietice au inchis clestele incercuind Armata a 6-a Germana.
Corpul 1 armata roman (diviziile 7,9,11 infanterie) cu o redusa capacitate operativa, la
19/20 decembrie a fost trimis sa limiteze efectele ofensive sovietice de la 16
decembrie in sectorul A 8 italiene, dar la 21 decembrie 1942 majoritatea fortelor lui
au fost incercuite. De asemenea Corpul 7 armata a fost puternic lovit la inceputul lunii
decembrie 1942.
Operatiunea de despresurare a Armatei 6 germane din zilele de 12-22 decembrie 1942
n-a reusit. La ea a fost angajat si Corpul 6 armata roman.
La 26 decembrie 1942 s-a declansat o noua contralovitura sovietica ceea ce a
insemnat esuarea tuturor tentativelor de restabilire a situatiei.
Infrangerea din Cotul Donului a generat incordarea relatiilor romano-germane si
acuzatii la adresa militarilor romani care nu au vrut sa lupte si s-au facut vinovati de
situatia tragica ce s-a creat Armatei a 6-a Germane.
In realitate romanii au luptat ca la Marasesti, au suportat bombardamentele de artilerie
de o duritate extrema, au primit atacul unei mari mase de tancuri, care au trecut peste
ei, romanii neavand armamentul necesar pentru a riposta. Maresalul Manstein aducea
grave acuzatii romanilor. In scrisoarea de raspuns a maresalului Ion Antonescu catre
maresalul Manstein, la scrisoarea memoriu, care aducea grave acuzatii romanilor,
seful armatei romane face dovada clasica de ceea ce inseamna mandria si demnitatea
unui comandant daruit, obligat sa suporte invinuiri nedrepte, ce atingeau onoarea unei
armate loiale, sacrificata din vina comandamentului german. Maresalul roman
„ trimisese repetate avertismente OKW-ului asupra comportarii trupelor sovietice...,
ceruse intarirea frontului defensiv prin armament si munitie, dovedise ineficienta
rezistentei liniare, slabe peste tot, statice, fara rezerve si fara posibilitatea de
interventie a comandamentului. Nu se luase nici o masura.
Maresalul Manstein este obligat sa recunoasca partea de vina a comandamentului
german si „ serviciile aduse cauzei comune de catre Romania".
Apoi, generalul von Hauffe, in raportul intocmit asupra operatiilor din sectorul
Armatei a 3-a Romane aprecia „ ca de la 19 la 27 noiembrie, trupele romane ,s-au
luptat cu vitejie si au consimtit sacrificii eroice", iar generalul Hans Doerr, fost sef al
detasamentului de legatura cu Armata 4 Romana in timpul acestei batalii scria:
„ Prabusirea frontului roman in Cotul Donului si in Stepa Kalmuca este vina
conducerii supreme germane, care in nemarginita ei ingamfare dadea aliatilor misiuni
la care nu puteau face fata".
Bilantul pierderilor la Stalingrad este grav: din cele 14 divizii romane participante,
patru divizii de infanterie si o divizie de cavalerie au fost incercuite, patru divizii de
infanterie si divizia blindata au suferit pierderi grele, iar patru divizii au ramas in
aceeasi forma combativa. Armatele 3 si 4 romane, care avusesera la 19 noiembrie
1942 un efectiv de 228.072 oameni, mai aveau la 7 ianuarie 1943 doar 73.062 de
militari valizi. Factorii dezastrului de la Stalingrad pot fi considerati: presiunea
germana privind angajarea fortelor „ oricum si oriunde", folosirea abuziva a trupelor
romane si despartirea trupelor de comandamentele organice; folosirea artileriei grele,
a aviatiei etc. doar in folosul trupelor si sectoarelor germane, fara a tine cont de
nevoile sectoarelor romanesti; atribuirea de misiuni trupelor romane care le depaseau
capacitatea tactica si operativa; comportamentul inadecvat fata de militarii romani si
nerespectarea regulilor elementare ale unui razboi de coalitie.
Dupa batalia Stalingradului, Armata 3 Romana a mai ramas pe front cu doar patru
divizii de infanterie de la aripa ei stanga. Armata 4 Romana a fost retrasa pe un
aliniament mai inapoi, dupa ce pierduse Corpul 6 Armata si a fost intarita cu Corpul
de Cavalerie (Diviziile 5 si 8 Cavalerie). Ea a luat parte la operatiile Grupului de
Armate Hoth, intre 12 si 23 decembrie, in scopul salvarii trupelor incercuite la
Stalingrad. Dar respectivul grup, epuizat de grelele pierderi suferite, dupa trei zile a
fost puternic atacat si dupa alte trei zile de lupte indarjite, a fost desfiintat. Armata 4
Romana si-a pierdut astfel, orice valoare operativa.
Pe frontul Armatei 3 Romana si a Armatei 8 Italiene, la 16 decembrie 1942, rusii au
reluat ofensiva in Cotul Donului, inaintand vertiginos spre vest. Armata 3 Romana a
fost scoasa definitiv din lupta.
Astfel, ramasitele celor doua armate romane au fost trimise in tara pentru refacere si
organizare.
Participarea trupelor romane la luptele din Caucaz
Un sector distinct al frontului de est unde au luptat si cateva mari unitati romane,
simultan cu actiunile din Cotul Donului, a fost cel din Caucaz. Conform Directivei nr.
41 a lui Hitler pentru campania de vara 1942, planul german viza: lichidarea trupelor
sovietice din Crimeea; ocuparea Voronejului, ceea: ce ar fi expus atat partea centrala a
Rusiei la sud-est de Moscova, cat si Stalingradul; incercuirea si lichidarea
principalelor forte sovietice din Cotul Donului; ocuparea Stalingradului. Dupa aceea
fortele germane urmau sa fie orientate spre Caucaz, pentru a pune stapanire pe zona
petroliera Maikop-Groznii Baku si de a ajunge la granita Turciei pentru a o forta sa
intre in razboi alaturi de puterile Axei.
Oprirea germanilor la Voronej de catre rusi, esecul preconizatei incercuiri a
sovieticilor in Cotul Donului ca si succesul facil al nemtilor in ocuparea Rostovului, l-
au determinat pe Hitler sa isi schimbe planul initial. In loc sa dezvolte succesiv
operatiile, sa ocupe Stalingradul cu grosul fortelor si apoi sa trimita acele forte in
Caucaz, Hitler s-a hotarat sa execute simultan doua operatii: ocuparea Stalingradului
si ofensiva spre Caucaz. El spera ca astfel, prin taierea caii de aprovizionare a Rusiei
pe Volga si ocuparea cele trei centre ale industriei petroliere, din Caucaz, in foarte
scurt timp sa distruga complet economia sovietica. Ocuparea orasului Baku era
prevazuta pentru sfarsitul lunii august 1942.
Daca intregul plan german pentru 1942 in sud-estul Rusiei era ambitios si hazardat,
presupunand dispunerea fortelor pe doua directii diferite, aceleasi trasaturi le avea si
planul de cucerire a Caucazului. El subaprecia capacitatea de rezistenta a rusilor si isi
propunea sa realizeze in Caucaz prea multe directive deodata.
Constient de pericolul patrunderii germanilor spre Baku, comandamentul sovietic si-a
pregatit defensiva: 90 mii civili, zi si noapte, in august si septembrie 1942, au
construit fortificatii, amplasamente de artilerie, santuri antitanc. In jurul orasului Baku
au fost construite zece linii de aparare. Armata Rosie dispunea in Caucaz de suficiente
rezerve, constituite in Frontul Transcaucazian, comandat de generalul Tiulenev. In
plus exista si posibilitatea aprovizionarilor pe Marea Caspica de la Krasnovodsk la
Baku.
Dupa o retragere grabita din Kuban si Caucazul de nord, regiunea agricola cea mai
bogata care mai ramasese Uniunii Sovietice in partea ei europeana, sovieticii au reusit
sa opreasca ofensiva germana prin darzenia deosebita a trupelor, prin aliniamentele
naturale de aparare si prin uriasa munca pregatitoare depusa de soldati si populatia
civila la realizarea liniilor de fortificatii. Au fost realizate 100 mii de amplasamente
pentru tehnica de lupta, 800 km santuri antitanc, obstacole antiinfanterie pe o lungime
de 300 km si 1600 km transee.
Oprirea efectiva a inaintarii coloanelor de tancuri germane s-a produs la cativa
kilometri vest de Vladicaucaz, printr-o lovitura nimicitoare data de trupele sovietice.
Dupa aprecierile sovieticilor germani au pierdut in cinci zile de lupta 140 tancuri,
2.500 autovehicule, o mare cantitate de armament si 5.000 de oameni socotindu-i
numai pe cei morti gasiti pe campul de lupta.
Din acest moment germanii nu au mai intreprins actiuni ofensive, sperand sa reia
inaintarea in primavara urmatoare. Cum, insa, lucrurile evoluau pe dos la Stalingrad,
sovieticii preiau initiativa si planuiesc inchiderea coridorului de retragere a germanilor
spre Rostov si izolarea trupelor din Caucaz din peninsula Taman – drumul pe care
trupele germane si romane se puteau retrage in Crimeea. Din mai multe motive
sovieticii nu au putut realiza acest plan si inaintarea lor a fost incetinita de retragerea
organizata a adversarului.
Situatia de la Stalingrad a impus ca Grupul de Armate "A" (von Kleist), care ajunsese
pe pantele d nord ale muntilor Caucaz pana in zona Groznii, sa se retraga cu Armata I
Blindata pe la Rostov si ca Armata 17 Germana prin Kuban. In cadrul acestei din
urma armate se aflau si diviziile 1, 2 si 3 munte romane, 10 si 17 infanterie si 6 si 9
cavalerie. La inceperea retragerii, Armata 17 se afla pe aliniamentul Novorosisk (pe
coasta Marii Negre) pana la Nalcik unde se gasea Divizia 2 Munte. In fata acestei
armate se afla Grupul de armate Ieremenko, compus din 5 armate cu un total de 36
divizii infanterie, 37 brigada de tragatori, mai multe brigazi blindate si doua flote
aeriene. Conditiile retragerii au fost foarte grele di. cauza drumurilor desfundate.
For(ele romano-germane s-au retras spre aliniamente succesive, pivotand spre dreapta
la Novorosisk, pana la linia aleasa pentru rezistenta in capul de pod Kuban. Inamicul,
foarte activ si pe timp de iarna, incerca prin toate mijloacele sa impiedice trupele
germane si romane sa se stabilizeze pe o pozitie si sa le impinga direct in Crimeea.
Superioritatea sa numerica ii permitea realizare acestui lucru. Rusii s-au straduit prin
atacuri masive repetate (sfarsitul lui aprilie 1943, 26 mai-6 iunie 16-22 iulie, 7-12
august) sa isi realizeze planul. Germanii rezistau, Hitler voind sa mentina capul de
pod Kuban ca baza de plecare a ofensivei de vara. Rusii si-au dovedit superioritatea si
nu mai putea fi vorba de reluarea ofensivei germane. Retragerea nemtilor din zona
nord Marea de Azov, l-a obligat pe Hitler solicitat in acest sens si de Ion Antonescu,
sa ordone la 4 septembrie 1943 retragerea din Kubar Ariergarda a trecut la Kerci in
noaptea de 9/10 octombrie 1943. S-a terminat, astfel, batalia defensiva di Kuban, care
a durat sapte luni si jumatate si in care trupele romane au avut o comportare onorabila.
Armata romana a luptat in Caucaz cu 64.606 militari, din care a pierdut 1598 morti,
7.264 raniti si 806 disparuti.
Luptele din Crimeea (octombrie 1943-mai 1944)
Incepand cu 9 octombrie 1943 si pana la 12 mai 1944 Crimeea avea sa fie din nou
teatrul unei confruntari de mari proportii intre cei doi adversari. Partea germano-
romana avea in Crimeea Armata 1 Germana, formata din doua divizii germane si
sapte romane, din care nici una blindata, cu care nu s putea realiza o aparare eficienta
in folosul aripei de sud a frontului de est. In Stepa Nogaica, rusii inainta rapid
amenintand sa inchida istmul Perekop, iar in Marea Neagra detineau superioritatea
navala. O evacuare pe mare risca mult. In consecinta, comandantii Arrnatei 17 si a
Grupului de Armata „ A" a pregatit retragerea din Crimeea, dar Hitler nu a aprobat si
la I noiembrie 1943 Armata 17 a fost incercuita in Crimeea, fara alte legaturi decat pe
apa si in aer cu restul trupelor. Generalul Ion Antonescu est si el ingrijorat de soarta
trupelor romane din peninsula, intelege inutilitatea rezistentei si propune in scris lui
Hitler evacuarea imediata. Refuzand, Hitler promite sprijin cu blindate, amiralul
Doenitz asigura ca dispune de mijloace in Marea Neagra pentru ca in 40 zile sa
evacueze pe cei 200 raniti luptatori si materialul militar.
La sfarsitul lui octombrie si inceputul lui noiembrie, rusii au atacat la Perekop si la
Kerci, reusind s realizeze capete de pod amenintatoare. Diviziile romane au participat
astfel, in dispozitivul initial d aparare: diviziile 10 si 19 infanterie erau dispuse la nord
si nord-est in istmul Perekop; divizia 9 cavaleri la vest de Perekop, pentru
supravegherea litoralului; in peninsula Kerci se aflau diviziile 6 cavalerie si munte,
ultima in rezerva frontului de aici in muntii Yalta si pe coasta de sud se aflau exclusiv
Corpul d Munte cu diviziile 1 si 2 munte romane.Dupa ce criza de la inceputul lunii
noiembrie a fost depasita, presiunea rusa a scazut si trupele romano-germane au atacat
capetele de pod realizate de rusi.
Dar s-a intamplat ca Armata 6 Germana, aflata la nord de Niprul inferior sa fie
respinsa la 31 ianuarie 1944 spre vest si astfel sa se spulbere ultima speranta pentru
trupele din Crimeea de a fi eliberate pe uscat. Ion Antonescu considera ca nu mai
exista nici un motiv ca trupele romane sa mai ramana in Crimeea, dar Hitler refuza sa
accepte o evacuare. A facut-o si in februarie 1944, cand Ion Antonescu 1-a vizitat in
Germania si la sfarsitul lui martie, cand printr-o scrisoare Ion Antonescu solicita sa
admita evacuarea „ de buna voie". Soarta trupelor din Crimeea era astfel definitiv
pecetluita.
Raportul de forte era favorabil rusilor. Ei aveau la Perekop Frontul 4 Ucrainian care
dispunea de 18 divizii de tragatori si doua corpuri de armata blindate. Trupele
romano-germane numarau trei divizii iar in rezerva o parte din Divizia 3 Germana. La
Kerci, rusii aveau 10 divizii de tragatori si 100 care de lupta, iar apararea avea 4
divizii, din care 2 romane, iar in rezerva restul Diviziei 3 Germana.
Ofensiva rusa in istmul Perekop a inceput la 7 aprilie cu o larga pregatire de artilerie
urmata de atacurile masive cu tancuri si apoi de infanterie. Trupele germane si
romane, doua divizii, rezistau si „ valuri de atac ruse erau transformate in mari
gramezi de morti si raniti". Totusi, in noaptea de 9/10 aprilie, rusii au debusat in
campia Crimeii. Situatia operativa in peninsula se complica rapid, Armata 17
Germana nu mai poate contraataca si se impune retragerea tuturor fortelor germano-
romane din Crimeea. Are loc, mai intai, retragerea lor spre Sevastopol, sub presiunea
tot mai puternica a inamicului. Pana la 18 aprilie, toate fortele romano-germane, s-au
concentrat in zona Sevastopol, inregistrand insa, pierderi insemnate. In intervalul 9-18
aprilie 1944, Armata 17 a pierdut 111.000 oameni, ramanand doar 78.000 de germani
si 46.000 romani.
Ion Antonescu continua sa solicite retragerea trupelor din Crimeea si dispunerea lor in
fata cavaleriei rusesti care se apropia de teritoriul romanesc. Totusi trupele romane au
ramas in dispozitivul Sevastopol cu diviziile 1 si 2 munte, 10 infanterie si unitati ale
Corpului de Munte in sectorul de nord si cu diviziile 3 munte, 19 infanterie, 6 si 9
cavalerie si unitati ale corpului de cavalerie in sectorul de sud. Toate aceste trupe
romane au fost subordonate comandantilor de corpuri de armate germane.
Inamicul avea in zona Frontul 4 Ucrainian cu trei armate si un total de 24 divizii de
tragatori, un corp de blindate, 2-3 divizii de artilerie etc. Era clar ca Armata 17
Germana nu putea rezista si s-a cerut din nou acordul lui Hitler pentru retragere.
Acesta cerea Armatei 17 sa reziste pana cand asteptata debarcare de vest va fi
zdrobita, timp in care Turcia va fi mentinuta neutra. El punea in cumpana si marea
importanta politica si economica a Crimeii, precum si speranta ca urmau sa apara
armele noi si pana atunci Crimeea trebuia mentinuta. Pe de alta parte cele 25 divizii
rusesti trebuiau tinute pe loc la Sevastopol cat mai mult timp si cu cat mai multe
pierderi, altfel rusii le deplasau in scurt timp in alt punct al frontului.
Intre 25 aprilie si 3 mai, la noi insistente ale lui Ion Antonescu sunt aduse in patrie ca
sa apere acolo locurile lor de nastere inundate de inamic: 29.000 romani dar si 13.400
germani, 6.00(` raniti germani, 2.000 raniti romani, 15.000 voluntari rusi, 700 soldati
slovaci, 4.500 prizonieri si 3.000 civili).
In zilele de 5-7 mai 1944, rusii au atacat in ambele sectoare de la Sevastopol cu forta
formidabila, reusind sa distruga sectoarele a doua divizii germane si sa patrunda adanc
in spatele frontului. In seara zilei de 7 mai, Hitler a aprobat evacuarea regiunii
Sevastopol. Ea s-a facut cu foarte mai greutati sub atacurile si bombardamentele de
aviatie si artilerie ale rusilor. Au fost scufundate vasele „ Totila", cu 4.000 oameni,
„ Teja", cu 5.000 oameni, vasele „ Romania", „ Danubius", „ Helga" si „
Gneisenan". In noptile de la 9 pana 11/12 mai au mai fost evacuati 25.697 luptatori,
6.011 raniti iar in afara de acestia 8.100 s-au inecat.
In total intre 12 aprilie si 13 mai, au fost evacuati 130.000 de germani si romani din
230.000; aviatia a transportat si ea 21.457; 57.500 au fost morti si disparuti iar la
20.000 nu li se cunoaste soarta. Romanii au pierdut 22.522 de militari, ceea ce
inseamna 34% din efectivul aflat in Crimeea.
Apararea teritoriului national. Batalia din Moldova
In sectorul Grupului de Armate Sud, superioritatea rusa a devenit coplesitoare si a
obligat armatele germane la o retragere continua pe tot intinsul Rusiei vestice, pana
cand frontul a ajuns pe teritoriul romanesc.
In februarie 1944, linia frontului a ajuns pe teritoriul romanesc al Moldovei si
Basarabiei, unde au intrat masiv in dispozitiv de lupta si trupele romane, cu ajutorul
lor, oprindu-se inaintarea rusilor si consolidandu-se aripa de sud a frontului de est.
Batalia din Moldova si Basarabia, din vara anului 1944, pentru apararea pamantului
romanesc, avea sa fie ultima mare batalie a Armatei Romane pe frontul de est.
Linia frontului urma inaltimile de la vest de Siret, din Bucovina pana la sud de
Pascani, apoi linia Tg. Frumos-Podul Iloaiei-masivul paduros Cornesti-nord Chisinau-
Tighina-Nistru pana la varsarea Marea Neagra, cu un cap de pod rusesc la nord de
Liman. Din acest front, lung de 650 km, 300 km erau acoperiti de trupele romane,
incluse Grupului Armate" Ucraina de sud", comandat, incepand cu 24 iulie 1944, de
generalul Friessner si cuprinza Grupul Wohler, cu Armata 80 Germana (generalul
Wohler) si Armata 4 Romana (generalul Racovita) dispus din Bucovina pana la Prut;
Grupul Dumitrescu, cu Armata 3 Romana (generalul P. Dumitrescu Armata 6
Germana (general Fretter-Pico), dispus pe frontul basarabean. In total, pe acest front,
erau puse 21 divizii germane si 23 divizii romane (inclusiv 4 brigazi de vanatori de
munte). In rezerva se ai 4 divizii germane si 3 divizii romane.
Dispozitivul de lupta si pozitia erau destul de tari, cu exceptia sectorului Tg. Frumos-
Iasi, unde inamicul domina de pe pozitie mai inalta, si a zonei Nistrului de jos, unde
capul de pod pe malul drept, pe o lungime de 15 km, primejduia flancul drept al
frontului. Configuratia de ansamblu a acestei pozitii a pronuntate asemanari cu cea a
frontului de la Stalingrad. In conceptia lui Friessner, chiar in mometele preluarii
comenzii, s-ar fi impus retragerea apararii pe Prut tocmai pentru a evita o situatie
similara Hitler si Ion Antonescu nu au inteles similitudinea cu Stalingradul si nu au
acceptat ideea lui Friessner. Comandamentul sovietic avea in Moldova si Basarabia
Frontul 2 Ucrainian (generalul Malinovs dispus in sectorul de vest de Prut si. Frontul
3 Ucrainian (general Tolbuhin), dispus in sectorul basarab al frontului. Rusii
dispuneau de circa 94 divizii de tragatori, 7 corpuri blindate, un corp de cavalerie
doua armate aeriene. Comanda suprema a tuturor acestor forte o avea maresalul
Timosenko.
Ofensiva sovietica pregatita minutios si cu realizarea unei densitati de foc pe care
germanii nu o putusera realiza niciodata pe toata durata razboiului, a inceput la 20
august 1944 pe intregul front dintre Siret si Nistru, dar in doua zone cu presiune
maxima: zona Podul Iloaiei-Iasi si zona capului de pod de Nistru, nord Liman. In
aceste sectoare se aparau exclusiv trupe romane: Diviziile 5 Cavalerie s Infanterie la
vest de Prut si 4 Munte, 21 Infanterie in Basarabia. La inceput s-a executat o pregatire
artilerie cu intensitate formidabila de o ora si jumatate, care a impus unor divizii
romane sa se retraga chiar din timpul pregatirii de artilerie. Ofensiva infanteriei si
tancurile au dus inca din prima zi realizarea a doua patrunderi in frontul romano-
german. Era de asteptat ca inaintarea rusilor sa continuu doua zi si sa arunce armata
din Moldova spre vest, iar Grupul general Dumitrescu sa fie incercuit in sudul
Basarabiei. In consecinta, in acord cu Ion Antonescu, aflat pe front la 20-21 august,
generalul Friessnf hotarat oprirea inaintarii inamicului pe linia Carpatilor Orientali si
linia fortificata Focsani-Galati. Dar a mai apucat sa o faca, fiind arestat la 23 august
1944, in Palatul regal, din ordinul Regelui Mihai.
S-a produs, astfel, o cotitura de mari proportii in desfasurarea razboiului si in istoria
poporului rom. In seara zilei, Regele a anuntat la radio un armistitiu inexistent si a
ordonat armatei romane sa inceteze razboiul contra armatelor sovietice. Rusii insa, nu
stiau de vreun armistitiu si au continuat operatiunile contra armatelor romane, facand
prizoniere toate trupele romane din Moldova si Basarabia, ajunse din urma de catre
rusi. Au impartasit aceasta soarta, luand calea lagarelor de prizonieri din Rusia
114.000 militari romani, capabili inca de lupta. Astfel, s-a consumat ultima mare
batalie pentru salvarea neamului, impotriva monstrului rasaritean. „ O politica de o
usurinta fara precedent in istorie, politica unor partide din opozitie, arestarea
maresalului in palatul regal si ordinul regelui de a inceta razboiul contra Rusiei, au
permis trupelor rusesti sa treaca peste linia Focsani-Galati fara nici o lupta" – spunea
Gh. Margherescu.
3. Trecerea Romaniei de partea Natiunilor Unite. Operatiile militare desfasurate de
armata romana in perioada 23 august 1944 – 12 mai 1945
Trecerea Romaniei de partea Natiunilor Unite, la 23 august 1944, ce s-a produs
concomitent cu inlaturarea de la putere a maresalului Ion Antonescu si declansarea
luptei impotriva Wehrmachtului nazist, intr-un context extraordinar de complex in
care nu se precizase cu claritate infrangerea Germaniei naziste si in care nu se
incheiase Conventia de armistitiu cu Natiunile Unite, a reprezentat un moment
important in istoria celui de-al doilea razboi mondial, ale carui consecinte pentru
desfasurarea razboiului au fost apreciate de la inceput ca fiind incalculabile .
Ducand la indeplinire ordinele Marelui Stat Major, care pentru prima data in cursul
celui de-al doilea razboi mondial si-a asumat atributele conducerii la nivel strategic a
organismului militar national, armata romana a reprezentat principalul instrument si
elementul hotarator al asigurarii victoriei asupra trupelor germane de pe teritoriul
national aflat sub jurisdictia guvernului roman in perioada 23-31 august 1944. Acest
lucru a fost posibil datorita faptului ca, spre deosebire de alte state care au trecut in
diferite faze ale razboiului de partea Natiunilor Unite, Romania dispunea de un
puternic potential militar, de o armata cu o conducere centralizata si structuri bine
definite, incadrata cu aproximativ 1.100.000 de militari (circa 8,5% din populatia
intregii tari si 15% din potentialul barbatesc), care au fost declarate imediat utilizabile
pentru frontul antihitlerist.
Fara nici un simptom de dezagregare, armata romana a incetat (initial unilateral),
ostilitatile cu trupele sovietice si a trecut imediat la indeplinirea misiunilor de lupta
incredintate.
Principalele misiuni indeplinite de armata romana in august 1944 impotriva trupelor
germane au fost precizate in Directiva strategica emisa de noul sef al Marelui Stat
Major, generalul de divizie Gheorghe Mihail, in seara zilei de 23 august 1944 si au
constat in lichidarea fortelor hitleriste aflate in zona de competenta a guvernului
roman in acel moment, regruparea armatelor 3 si 4 romane de pe frontul sovieto-
german din estul tarii, acoperirea frontierei nationale si a liniei vremelnice de
demarcatie impusa prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940 si pregatirea ofensivei
eliberatoare in partea de nord-vest a tarii. Indeplinirea misiunilor incredintate s-a
realizat prin tot atatea operatii militare de anvergura.
Percepand imediat consecintele catastrofale pe care le-a avut pentru Germania
hitlerista trecerea Romaniei de partea Natiunilor Unite, conducerea suprema a Reich-
ului a reactionat deosebit de violent, emitand in noaptea de 23 spre 24 august, la 26 si
29 august 1944, trei directive strategice privind situatia din Romania.
Actiunile armatei romane in campania din vest (23 august 1944 – 12 mai 1945)
Actiunea energica a armatei romane a facut ca, intr-un timp foarte scurt strategia
germana privind restabilirea controlului in Romania sa sufere un categoric esec,
Wehrmachtul nazist nemaifiind in stare sa influenteze evenimentele politice si militare
din spatiul romanesc.
Actionand sub conducerea comandamentului national, armata romana a reusit, in
perioada 23-31 august 1944 sa elibereze, prin efort propriu spatiile istorice ale
Munteniei, Dobrogei, Olteniei, Banatului, Crisanei si podisul transilvan de la nord de
Carpatii Meridionali pana la linia vremelnica de demarcatie. Concomitent, Armatele 3
si 4 au executat actiunea de repliere din dispozitivul german si de regrupare in
adancimea teritoriului national in vederea deplasarii spre noul front din Transilvania.
Operatia s-a efectuat in conditii complexe, determinate de intercalarea diviziilor
romane cu cele germane si de comportarea comandamentelor si trupelor sovietice
care, in multe situatii au considerat trupele romane ca inamice si au actionat in
consecinta, continuand sa traga sau sa le dezarmeze si sa le captureze, asa cum au
procedat si cu majoritatea fortelor fluviale si maritime.
In acelasi timp, Armata 1 romana a executat „ acoperirea" frontierei nationale si a
liniei vremelnice de demarcatie din podisul transilvan, importanta operatie strategica
desfasurata pe un front de aproximativ 400 km, prin care s-a interzis patrunderea unor
noi forte inamice in spatiul romanesc controlat de guvernul roman si pastrarea unui
important cap de pod la nord de Carpatii Meridionali si la vest de Carpatii Occidentali
in vederea declansarii viitoarei ofensive eliberatoare in partea de nord-vest a tarii.
In numai 8 zile de lupte aprige, fortele militare si populatia romana au provocat
Wehrmacht-ului, cu pierderi proprii minime (8.586 militari ucisi, raniti si dati
disparuti) – mari pierderi umane cifrate la 61.500 militari germani ucisi si luati
prizonieri, ceea ce echivaleaza cu 6 divizii de infanterie si importante cantitati de
tehnica de lupta (circa 300 de avioane, 500 de nave fluviale si maritime, multe
blindate, tunuri, mitraliere etc.). Datorita realizarii surprinderii inamicului si ritmului
rapid in care au fost nimicite, capturate sau alungate, trupele germane nu au mai avut
posibilitatea sa execute distrugeri de obiective economice, ceea ce a permis pastrarea
intacta a acestora si punerea lor la dispozitia coalitiei antihitleriste.
Deosebit de importante au fost si consecintele militar-strategice, economice si
logistice pe care le-a avut trecerea Romaniei de partea Natiunilor Unite: deschiderea
„ Portii Focsanilor", una din cele mai puternice zone fortificate din estul Europei si
inlesnirea deplasarii fortelor sovietice, practic nestingherite, prin Campia Romana
spre noul front creat de armata romana in podisul transilvan, Crisana si Banat;
incetarea imediata si totala a aprovizionarii Wehrmacht-ului din Romania, in special
cu petrol si cereale; prabusirea defensivei germane la aripa de sud a frontului sovieto-
german; pulverizarea dispozitivului amenajat de Wehrmacht in Peninsula Balcanica;
provocarea sau precipitarea unor grave crize politice in majoritatea statelor ocupate
sau aflate sub influenta Berlinului etc.
Eliberarea partii de nord-vest a Romaniei de sub ocupatia horthysto-hitlerista
Dupa victoria repurtata asupra trupelor hitleriste in perioada 23-31 august 1944,
fortele armatei romane au actionat eroic pentru eliberarea partii de nord-vest a tarii
rapita de Ungaria horthysta prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Armatele 1
si 4 si-au realizat dispozitivele operative la nord de Carpatii Meridionali si la vest de
cei Occidentali.
Comandamentul suprem sovietic a ordonat armatelor sale sa afluiasca prin trecatorile
Carpatilor Meridionali in podisul transilvan. In drumul lor spre noul front de lupta
diviziile sovietice au trecut prin orasele Pitesti, Craiova, Turnu Severin, Brasov, Sibiu,
Sighisoara, Medias, Lugoj, Timisoara etc. si prin trecatorile carpatine fara a mai fi
nevoie sa duca lupte grele, asa cum procedau marile unitati care incercau sa traverseze
Carpatii Orientali de la est spre vest.
Hotararea conducerii politice si militare a U.R.S.S. privind subordonarea fortelor
armatei romane incepand cu noaptea de 6/7 septembrie 1944 a impus insa, modificari
esentiale in conceptia strategica a comandamentului militar national privind eliberarea
partii de nord-vest a tarii, acesta fiind practic exclus de la conducerea operatiilor
militare. Incorporate in dispozitivul Frontului 2 ucrainean, armatele 1 si 4 romane au
constituit, impreuna cu cate o mare unitate sovietica similara, cate un grup de armate
condus de comandantul marii unitati sovietice. Desi, in acest context, atributiile
Marelui Stat Major roman au fost grav stirbite, acesta a continuat sa se preocupe
indeaproape de buna desfasurare a operatiilor militare, sa coordoneze instructia
contingentelor, aprovizionarile, evacuarile, completarile cu personal si materiale etc.
Armata 4 a desfasurat cu fortele de la centru si flancul stang, intre 5 si 8 septembrie
1944, o ferma operatie de aparare, stavilind puternica ofensiva declansata de inamic
cu intentia de a impinge frontul pe coronamentul Carpatilor Meridionali. De la 9
septembrie, Armata 4 a declansat o ofensiva pe intregul front, actionand in cooperare
cu trupele sovietice, care incepusera sa afluiasca masiv la nord de Carpatii
Meridionali. In partea de vest a tarii, Armata 1 s-a gasit initial in aparare, intre 13 si
18 septembrie, dupa care a trecut la ofensiva spre Salonta si Oradea, impreuna cu forte
sovietice.
La 9 octombrie, Armata 4 romana, actionand in cooperare cu forte sovietice, a atacat
cu impetuozitate pe directia Ludus, est Cluj, Carei, obligand comandamentul hitlerist
sa treaca de la aparare la retragerea treptata prin lupta a fortelor prin „ Poarta
Somesului".
Actiunile militare desfasurate de armatele romane in faza finala a luptelor pe teritoriul
national, la Cluj, Carei, Satu Mare, Oradea si in alte locuri au avut consecinte
importante pentru desfasurarea generala a operatiilor militare, inamicul fiind impins,
intr-un timp scurt, spre vest, cu aproximativ 200 km. Datorita luptei eroice a armatei
romane, intrandul pe care-l forma dispozitivul inamic in nord-vestul Romaniei a fost
eliminat, frontul de est capatand practic o configuratie aproape liniara intre Marea
Baltica, valea Dunarii si Marea Adriatica. Diviziile Armatei 1 care au actionat la vest
de Carpatii Occidentali au oprit singure sau au participat la oprirea a doua mari
ofensive inamice si la operatia Debretin.
Eliberarea partii de nord-vest a tarii, finalizata in chip stralucit la 25 octombrie 1944 a
fost obtinuta prin jertfa a 58.330 de militari, ucisi, raniti sau luati prizonieri. Pierderile
provocate inamicului s-au ridicat la 82.934, dintre care 76.275 prizonieri.
Eliberarea partii de nord-vest a Romaniei nu a insemnat insa si incetarea luptei alaturi
de coalitia Natiunilor Unite. Armata romana a continuat operatiile militare, in
cooperare cu armata sovietica, pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei si Austriei, pana
la victoria finala asupra Germaniei naziste.
Armata romana in operatiile militare pe teritoriul Ungariei
Actiunile militare duse de armata romana pe teritoriul Ungariei au inceput la 24
septembrie 1944, cand primele unitati romane au depasit frontiera romano-ungara, la
vest de Salonta, in urmarirea trupelor hitleriste si horhyste.
In ansamblu, operatiile armatei romane pe teritoriul ungar, desfasurate in cooperare cu
fortele sovietice, au acoperit un spatiu vast din partea estica a Ungariei, pana la Tisa
(pe cursul superior si mijlociu al acesteia), pe caile de acces si in interiorul
Budapestei, in Muntii Hegyalia, Bükk si Matra, pe valea Hernadului etc., fiind incluse
in doua mari operatii ofennsive de anvergura: „ Debretin" si „ Budapesta", organizate
si conduse de comandamentul sovietic.
In cadrul operatiei „ Debretin", pe teritoriul Ungariei, armata romana a participat cu
peste 182.000 de militari, in trei focare principale: Debretin (cu 5 divizii),
Nyiregyhaza (13 divizii, inclusiv cele care luptasera la Debretin) si pe cursul mijlociu
al Tisei (4 divizii).
Pe directia principala de ofensiva spre Budapesta a actionat si Corpul 7 armata roman,
care, la 30 octombrie si-a inceput, din capul de pod de la nord-vest de localitatea
Alpar, gloriosul drum de lupta ofensiv ce va lua sfarsit 80 de zile mai tarziu, la 2 km
de Dunare, in interiorul capitalei maghiare. Atacand cu multa vigoare, cele trei divizii
romane au ajuns la 30 decembrie 1944 la periferiile Capitalei ungare, iar la 1 ianuarie
au reluat ofensiva in interiorul Budapestei. Prin luptele grele de strada si asalturi
eroice, militarii romani au patruns aproximativ 10 km in interiorul Budapestei,
ajungand in seara zilei de 15 ianuarie 1945 la mai putin de 2 km de Dunare. Pentru
eliberarea Budapestei, Corpul 7 armata roman a pierdut 10.708 militari, morti, raniti si
disparuti, adica circa 30 % din cei 36.348 militari care au participat la lupte.
Concomitent cu participarea Corpului 7 armata roman la eliberarea Budapestei,
celelalte doua mari unitati ale Armatei 1, diviziile 2 si 3 munte au contribuit la
eliberarea localitatii si a zonei Miskolc, apoi au zdrobit, pana spre mijlocul lunii
decembrie, inamicul in Muntii Bükk. In acelasi timp, in masivul Matra, a actionat
Divizia „ Tudor Vladimirescu – Debretin", care la 31 decembrie a atins si ea frontiera
ungaro-cehoslovaca la nord-vest la Salgotarjan.
Cu deosebita bravura au actionat pe teritoriul Ungariei si diviziile Armatei 4 romane,
care, dupa ce au trecut Tisa prin capul de pod realizat de sovietici la nord de Tiszalök,
au zdrobit rezistentele inamice din zona localitatilor Tokaj, Csobaj, Szerencs, Halmaj
etc., apoi a atacat impetuos pe valea Hernadului, creand conditii favorabile manevrarii
rezistentelor inamice din Muntii Hegyalja. Dupa ce a infrant fortele adverse din acest
masiv muntos (in 17 decembrie) Armata 4 si-a trecut toate fortele la vest de Hernad
depasind, in ziua urmatoare, frontiera ungaro-cehoslovaca.
Pe timpul celor aproape patru luni cat a luptat pentru eliberarea Ungariei, armata
romana a intrebuintat in lupte 17 divizii de infanterie, munte si cavalerie, un corp
aerian, doua brigazi de artilerie antiaeriana, o brigada de cai ferate si numeroase alte
unitati si formatiuni militare, insumand peste 210.000 de militari. Participand la 7
mari batalii, in care a desfasurat 81 de lupte mai importante, cele doua armate romane
au patruns pe teritoriul Ungariei 250-300 km, au strabatut prin lupte trei masivi
muntosi, au fortat patru cursuri mari de apa (Tisa, Bodrog, Hernad, Ipoly), au eliberat
1237 de localitati, dintre care 14 orase si au produs inamicului pierderi ce se cifreaza
la 30.745 de militari (prizonieri si morti). Pierderile armatei romane s-au ridicat la
42.700 de militari (morti, raniti si disparuti).
Armata romana in operatiile militare pe teritoriile Cehoslovaciei si Austriei
Operatiile armatei romane pe teritoriul Cehoslovaciei s-au desfasurat aproape in
totalitate in regiunea muntoasa din estul si centrul tarii, avand ca scop incercuirea sau
nimicirea fortelor hitleriste si hortyste din intrandul pe care-l forma aici aliniamentul
frontului strategic german, anihilarea capacitatii de riposta a trupelor inamice si
impiedicarea lor de a efectua contraatacuri spre sud si nord in flancurile fortelor
Fronturilor 2 si 4 ucrainiene, care inaintau spre Austria si spre Germania.
Intr-o prima etapa, Armata 4 a executat intre 18 decembrie 1944 si 11 ianuarie 1945
operatia de aparare de la Seña-Turna imobilizand importante forte adverse care nu au
mai putut si folosite impotriva armatelor sovietice ce inaintau spre Koš ice sau
impotriva fortelor sovietice si romane care luptau in sud-vest pentru eliberarea
Budapestei. Concomitent, Corpul 4 armata din Armata 1, care depasise frontiera
ungaro-cehoslovaca la 26 decembrie 1944, a luptat pe directia Iolytarnok-Hali?,
manevrand dispozitivul de lupta al gruparii germane din zona orasului Lu?enec.
In etapa a II-a (12 ianuarie – 25 martie 1945) Armata 1 romana a executat operatia
din Muntii Javorina si a iesit in valea Hronului, iar Armata 4, operatiile „ Rož ?ava"
(12-31 ianuarie 1945) si „ Zvolen-Banska Bystrica" (10 februarie – 25 martie 1945).
In etapa a treia, armatele 1 si 4 au executat intre 26 martie si 2 mai 1945 ample
operatii intre Hron si Morava, iar intre 6 si 12 mai 1945 au participat la operatia
„ Praga", executand o viguroasa urmarire a inamicului la vest de Brno spre capitala
Cehoslovaciei.
La succesele repurtate de trupele romane in estul Cehoslovaciei si-a insumat efortul si
Divizia „ Tudor Vladimirescu – Debretin", care a luptat in compunerea Armatei 53
sovietice, la sud-vest de Lu?enec si in Muntii Javorina, apoi in capul de pod de la est
de Zarnovica, pana la 20 martie 1945 cand a trecut in rezerva si apoi a fost trimisa in
tara.
Timp de cinci luni, cat au durat operatiunile pe teritoriul Cehoslovaciei, 17 divizii
romane de infanterie, munte, cavalerie si artilerie antiaeriana, Corpul 1 aerian,
Brigada de cai ferate, Regimentul 2 care de lupta si alte unitati si formatiuni militare,
cu un total de 248.430 militari, au patruns peste 400 km in dispozitivul inamic, au
fortat 4 cursuri mari de apa (Hron, Nitra, Váh si Morava), au strabatut prin lupte 10
masive muntoase, au eliberat 1722 de localitati, intre care 31 de orase. Pe frontul din
Cehoslovacia, trupele romane au provocat pierderi inamicului care s-au cifrat la
22.803 de militari (morti si prizonieri). Pierderile proprii s-au ridicat la 66.995 de
militari (morti si disparuti), adica aproximativ 30 % din totalul efectivelor angajate in
lupta.
Pe teritoriul Austriei a fost angajat in lupte, in lunile aprilie si mai 1945, in sprijinul
unor mari unitati sovietice, Regimentul 2 care de lupta, care a luptat eroic in zona
localitatilor Hohenruppersdorf, Schrick, Wilfersdorf, Mistelbach, Aspern, Zistersdorf,
Poysdorf etc. pana in apropierea Vienei. In aceeasi perioada de timp, in spatiul
austriac au fost prezente si subunitati ale Grupului operativ al Brigazii romane de cai
ferate, care au participat la reconstructia sau repararea de poduri pe diverse tronsoane
de comunicatii, la sporirea capacitatii de garare a unor statii de cale ferata etc.
Marea victorie asupra fascismului din mai 1945 a gasit armata romana in prima linie
de lupta alaturi de Natiunile Unite. Prin mobilizarea intregului sau potential material
si uman, poporul roman a adus o importanta contributie la obtinerea victoriei de la 9
mai 1945.
Concluzii si invataminte de ordin strategic, operativ si tactic rezultate din
actiunile desfasurate de armata romana in cel de-al doilea razboi mondial
Experienta participarii Romaniei la marea conflagratie a pus in lumina numeroase
concluzii si invataminte cu privire la strategia si arta militara, la organizarea si
ducerea actiunilor de lupta. Daca in ceea ce priveste conditiile politico-militare,
practica militara romaneasca din perioada razboiului a fost incorsetata de conceptiile
doctrinar-strategice germane si, ulterior, sovietice, gandirea militara antebelica si chiar
cea din anii conflagratiei a dovedit de multe ori originalitate si caracter novator.
In perioada celui de-al doilea razboi mondial, strategia militara romaneasca s-a
manifestat de sine statator in doua actiuni deosebit de importante: actul istoric de la 23
august 1944 si operatia de acoperire din perioada 24 august – 5 septembrie 1944.
In legatura cu evenimentele dintre 23-31 august 1944, se poate arata ca surprinderea
realizata prin pastrarea secretului operatiilor, in pregatirea in ascuns a actiunilor si
declansarea lor simultana pe intreg teritoriul national a dus la paralizarea
comandamentelor germane si punerea lor in imposibilitatea de a reactiona coerent si
de a coordona actiunile trupelor hitleriste din spatiul romanesc.
Totodata, rapiditatea cu care armatele 3 si 4 de pe frontul din Moldova s-au desprins
de trupele sovietice din contact si de trupele germane vecine a facut ca flancul drept al
frontului german de est (Grupul de armate „ Ucraina de Sud") sa se disocieze complet
si sa nu mai poata opune nici un fel de rezistenta trupelor sovietice (Fronturile 2 si 3
ucrainene) intre Marea Neagra si Carpatii Padurosi. Ca urmare, aliniamentul de
contact intre trupele hitleristo-horthyste si cele sovieto-romane s-a mutat in cateva zile
cu aproximativ 600 km mai spre vest, punand in pericol situatia tuturor fortelor
germane din Balcani.
Marsul trupelor sovietice si actiunile fortelor romane pentru realizarea dispozitivului
strategic pe noul aliniament s-au desfasurat sub acoperirea Armatei 1 romane, care a
asigurat, astfel, crearea unui nou front in Transilvania si Banat. In cadrul acestei
actiuni strategice s-au evidentiat, in special, capacitatea organizatorica si de conducere
a Marelui Stat Major si rapiditatea manevrelor de forte si mijloace. Dupa numai 48 de
ore de la primirea misiunii, trupele romane se gaseau in dispozitiv, gata de lupta, fiind
in masura sa interzica orice interventie a fortelor germane si ungare din partea de nord
a Transilvaniei, din Ungaria, Iugoslavia si Bulgaria.
Conceptia operatiei de acoperire a dovedit capacitatea si nivelul de pregatire ale
comandamentelor romane in aplicarea cu ingeniozitate a principiilor luptei moderne,
prin concentrarea si esalonarea adanca a fortelor pe directiile amenintate si prin
realizarea unei cooperari operative si tactice deosebit de eficiente.
In acelasi timp cu actiunile duse pentru lichidarea fortelor germane din interiorul tarii,
trupele romane au consolidat si completat succesiv dispozitivul strategic de acoperire
si aici evidentiindu-se supletea si simplitatea manevrelor pentru executarea
inlocuirilor si regruparilor.
Invataminte semnificative rezulta si din participarea la lupta a fortelor militare romane
alaturi de cele germane, pe frontul de est si de cele sovietice, in razboiul de vest.
Participarea nu a fost lipsita de seroase animozitati datorate unor masuri la nivelul
comandamentelor ce nu tineau de realitati, de forta marilor unitati romane, de dotarea
sau regulamentele lor de lupta. Atitudini susceptibile a leza prestigiul ofiterilor si
ostasilor romani, utilizarea efectivelor romanesti in situatii ce le expuneau unor grave
pericole, discriminarile in ce priveste aprovizionarea trupelor romane cu subzistente,
echipament si mijloace de lupta etc., toate acestea au constituit practici ce veneau in
contradictie cu reglementarile purtarii razboiului de coalitie.
In domeniul tactic a fost dobandita, in mod firesc, o ampla experienta,
comandamentele si trupele romane avand posibilitatea sa se manifeste, in multe
situatii, de sine statator, fara ingerinte straine.
Atat in campania din rasarit cat si in cea din vest, trupele romane au desfasurat actiuni
de lupta in terenuri deosebit de diverse, in toate anotimpurile si in conditii de timp si
stare a vremii foarte variate. Experienta armatei noastre in cel de-al doilea razboi
mondial a dus la perfectionarea continua a formelor si procedeelor, metodelor de
organizare si conducere a actiunilor de lupta, ca rezultat al perfectionarii
armamentului si tehnicii, al complexitatii elementelor dispozitivelor de lupta.
In aparare, marile unitati tactice, de tip divizie, adoptau dispozitive de lupta, de regula,
pe doua esaloane, in fasii cu o dezvoltare frontala de 6-10 km ( pe perioada initiala
chiar 20-30 km). Adancimea fasiei de aparare a diviziei a crescut de la 3-4 km la 5-7
km.
Organizarea si mentinerea continua a cooperarii, cercetarea inamicului, asigurarea
flancurilor si jonctiunilor, conducerea continua, energica si centralizata, asigurarea
materiala si tehnica a trupelor au fost elemente importante, care au asigurat succesul
fortelor in lupta de aparare.
Ofensiva a fost executata, de regula, impotriva unui inamic puternic organizat la teren
pe mai multe fasii de aparare, fiecare compusa din mai multe pozitii esalonate in
adancime si amenajate in sistem transee, uneori cu cazemate si intariri cu retele de
sarma si campuri de mine. Trecerea la ofensiva era precedata de o scurta pregatire de
artilerie si uneori de aviatie, dar de o mare intensitate.
Largimea fasiei de ofensiva a scazut in comparatie cu prima parte a razboiului,
diviziile trecand la ofensiva pe fronturi cu o dezvoltare cuprinsa intre 1,5-5,2 km,
uneori si mai putin; corpul de armata trecea la ofensiva in fasii cuprinse intre 10-15
km; au fost insa numeroase situatii cand aceste marimi au fost depasite. Adancimea
dispozitivului era, de asemenea, variabila, in functie de taria apararii si de gradul de
dezvoltare a amenajarii genistice, de raportul de forte, de teren si conditiile
meteorologice. O caracteristica a luptei ofensive in ultima perioada a razboiului consta
in realizarea frecventa a incercuirii in campul tactic.
In concluzie, ultimul razboi mondial a marcat progrese mari in dezvoltarea artei
militare: s-au fundamentat noi principii si s-au verificat unele conceptii privind
trecerea la ofensiva din miscare, modul de desfasurare a operatiilor combinate cu forte
terestre, aeriene si maritime. Armamentul s-a inmultit si diversificat, au aparut
mijloace de lupta noi, metodele si procedeele artei militare s-au imbunatatit treptat,
adaptandu-se la mijloacele tehnice care-si faceau prezenta in campul de lupta, folosind
experienta acumulata.
A fost evidentiata capacitatea comandamentelor si statelor majore romane de a insusi
si aplica principiile ducerii actiunilor de lupta moderne, de a rezolva in timp optim
situatii dintre cele mai complexe, de a pune in aplicare planurile elaborate de
instantele operative. Or, se stie ca realizarea concordantei intre conceptie si executie
constituie dezideratul major al oricarei actiuni militare.
Sus
BIBLIOGRAFIE
Gheorghe Buzatu – Din istoria secreta a celui de-al doilea razboi
mondial, Bucuresti, 1988
Gheorghe Buzatu – Maresalul Antonescu in fata istoriei, Iasi,
1990
* * * – 23 august 1944, Documente, vol. I-IV, Bucuresti, 1984-
1985
A Dutu, L. Loghin, F. Dobra – Armata romana in al doilea
razboi mondial. Dictionar enciclopedic, Bucuresti, 1999
*** – Istoria militara a romanilor, vol. 2, Bucuresti, 1992
* * * – Romania in anii celui de-al doilea razboi mondial,
vol. 1-3, Bucuresti, 1989
A. Simion – Preliminarii politico-diplomatice ale insurectiei
romane din august 1944, Cluj, 1979
CONCLUZII SI INVATAMINTE MILITARE REZULTATE DIN
RAZBOAIELE LOCALE DESFASURATE DUPA CEL DE-AL DOILEA
RAZBOI MONDIAL
1. Razboaiele locale si mutatiile produse in arta militara dupa razboiul al doilea
mondial
2. Concluzii si invataminte pe plan militar rezultate din razboaiele din Vietnam,
arabo-israeliene, din Malvine si din Golf.
1. Razboaiele locale si mutatiile produse in arta militara dupa razboiul al doilea
mondial
Razboiul al doilea mondial a constituit prin proportiile sale nemaiintalnite pana atunci
in istorie, un cataclism care a zdruncinat din temelii omenirea. Amintirea lui a ramas
atat de puternica incat si-a intins aripa asupra a jumatate de secol de istorie
contemporana.
Dar, in istoria contemporana, epoca de dupa 1945, epoca postbelica este foarte departe
de spiritul pacific. Unele surse documentare precizeaza ca, numai intre 1945-1989 in
lume au avut loc 138 de razboaie, in care au fost ucisi 23 milioane de oameni, iar in
urmatorii ani, alte si alte razboaie, de mai mica sau mai mare anvergura au sporit
carnagiul si au produs noi si inspaimantatoare distrugeri materiale.
Raportand aceste razboaie la razboiul al doilea mondial le denumim locale, nici unul
dintre ele nedevenind planetar. Totusi, punand la un loc mortii, pagubele materiale,
armamentul folosit, urmarile in plan uman si teritorial ale tuturor razboaielor si
crizelor de dupa 1945, vom ajunge imediat la proportiile unui dezastru echivalent cu
cel provocat de o conflagratie mondiala. Un razboi care a durat jumatate de secol si
caruia manualele de istorie ii zic pace.
Lexiconul militar din 1980, la fel ca cel din 1994, defineste razboiul local, ca „ un tip
de razboi in care teatrul de actiuni militare este limitat din punct de vedere geografic
(la o tara, zona sau regiune), iar mijloacele de lupta folosite sunt cele clasice".
Istoria artei militare analizeaza indeosebi mutatiile produse in arta militara, reflectate
de razboaiele locale, precum si factorii principali care au determinat aceste mutatii,
tragand concluzii si invataminte pentru gandirea militara, in general si a celei de
anticipatie, in special.
1.1. Cauzele razboaielor locale
Aceste cauze sunt multiple si complexe, fiind de natura politica, economica, sociala,
nationala, teritoriala, religioasa, militara etc., de cele mai multe ori existand insa, o
impletire a elementelor aratate mai sus.
Cauzele de ordin politic sunt atat de politica interna, cat si externa, a statului angajat
in razboi – contradictiile dintre gruparile politice interne, care au devenit antagoniste,
au dus de nenumarate ori la ciocniri armate si tot de nenumarate ori aceste ciocniri au
determinat amestec din afara pentru sprijinirea uneia sau alteia din parti.
Politica sferelor de influenta, a hegemonismului politic declanseaza interventii
militare atunci cand interesele unor mari puteri sunt „ lezate" in perimetrul lor de
influenta. De multe ori ciocnirile militare determinate de anumite cauze politice au
imbracat un caracter ideologic pe fondul contradictiilor dintre cele doua sisteme
sociale opuse. Exemple: razboaiele civile din Cipru (decembrie 1963 – august 1964)
si din Yemen (26 decembrie 1961 – mai 1970).
Cauzele de ordin economic exprima tendinta marilor puteri de a exploata bogatiile
naturale din tarile mai putin dezvoltate si aservite lor, iar lupta pentru apararea si
conservarea acestor bogatii determina interventii militare care nu se lasa mult
asteptate. Dar razboaiele locale de acest gen prezinta si alt aspect: tendinta de a
controla importante cai de comunicatie, maritime indeosebi, spre zonele de exploatare
ale bogatiilor naturale si razboiul contra unor puncte „ cheie" de pe aceste
comunicatii. Un exemplu edificator este interventia anglo-franceza in zona Canalului
de Suez, in 1956, dupa ce Egiptul a declarat nationalizarea lui.
Cauzele de ordin social duc de regula la razboaie civile, in care fortele populare, pe
baza unui larg front de actiune, cauta sa inlature conducerile reactionare, dictatoriale
si sa instaureze regimuri de democratie (Guatemala, Nicaragua, Salvador).
Cauze de ordin national, etnic determina razboaie de eliberare nationala impotriva
asupririi straine. Aceste razboaie au caracterizat perioada de dupa cel de-al doilea
razboi mondial si au dus la prabusirea sistemului colonial. Razboaiele de eliberare
nationala s-au bucurat si se bucura de sprijinul tarilor si al fortelor progresiste si
democratice de pretutindeni. Cele mai caracteristice au fost in Algeria, Vietnam,
Angola, Mozambic, Rhodezia (Zimbabwe).
Cauzele de ordin teritorial au dus la razboaie locale numeroase, la originea lor stand
tot sechelele colonialismului, care a impartit continente si a creat diferite state nu pe
principiul etnic-national, ci pe principiul colonial. In aceasta situatie se gaseste
indeosebi Africa. Astfel de razboaie au avut loc intre Etiopia si Somalia, intre Israel si
tarile arabe vecine, intre Irak si Iran, intre Grecia si Turcia. Caracteristic acestor
razboaie au fost rezultatele nedecise, dovedindu-se odata mai mult ca razboaiele nu
rezolva conflictele dintre state, ci mai rau le amplifica. Singura solutie – tratativele
pasnice si libera alegere a populatiei de pe teritoriul disputat.
Cauzele de ordin religios-tribal semnifica gradul de inapoiere a tarilor in care acestea
se produc, dar in acelasi timp si amestecul strain, care se situeaza de o parte sau de
alta a adversarilor. Astfel de razboaie au avut loc in Liban, Nigeria, India (pana la
obtinerea independentei), Congo, Ruanda etc.
Cauzele de ordin militar ale unor razboaie locale se gasesc in conceptiile strategice
ale unor state mari de a se mentine sau de a se instala in zone geografice de mare
importanta strategica, din care sa controleze teritoriul prezumtivului adversar.
Exemplele ne sunt oferite de razboaiele din Coreea si Vietnam, unde pozitiile
peninsulare ale acestor tari au influentat considerabil optiunile strategice ale S.U.A. si
U.R.S.S.
Numai din succinta enumerare a unor cauze ale razboaielor locale actuale rezulta ca
acestea sunt complexe si multiple.
1.2. Tipologia razboaielor locale
Cu toate ca fiecare razboi local are, de regula, unele particularitati se poate face o
clasificare a lor, avand in vedere cateva criterii. Acestea ar putea fi:
criteriul social-politic si natura scopurilor urmarite de fortele participante, in
raport de care razboaiele locale pot fi razboaie drepte sau nedrepte, razboaie de
eliberare nationala, razboaie de emancipare sociala etc.;
amploarea razboiului local, cand poate fi vorba de razboaie intre doua state ale
unei regiuni geografice, razboaie intre unul sau mai multe state ale unei regiuni
geografice, razboaie intre unul sau mai multe state din regiuni diferite ale
globului, razboaie in interiorul acelorasi tari, unde se pot incadra unele razboaie
civile;
gradul de profesionalizare al fortelor care se confrunta, acestea putand fi
razboaie duse de armate regulate, razboaie cu forte neregulate, razboaie purtate
impreuna (adica de unele categorii de forte din datele mentionate anterior),
razboaie duse de forte mercenare etc.;
nivelul tehnologic al armamentelor si tehnicii militare folosite, cand razboaiele
pot fi purtate cu mijloace clasice cu putere distructiva redusa sau mare, cu
mijloace de lupta perfectionate sau foarte perfectionate („ armele inteligente",
armele chimice, biologice), precum si intentia, uneori, a utilizarii armei
nucleare si, respectiv, probabilitatea transformarii unor razboaie locale in
razboaie nucleare;
durata de desfasurare a razboaielor locale, cand se pot intalni razboaie de
scurta durata (de ordinul a catorva zile, saptamani sau luni – gen „ razboaie
fulger"), sau razboaie de lunga durata, care se pot intinde pe cativa ani,
transformandu-se in razboaie de uzura.
Pornind de la aceste criterii, constatam ca razboaiele locale s-au dus intre tari mici si
mari puteri sau superputeri din aceeasi zona geografica sau din zone diferite, intre
state incadrate in diferite blocuri politico-militare, intre tari nealiniate, intre tari cu
nivel scazut de dezvoltare economica si state puternic industrializate, intre state cu
aceeasi ideologie, dar si cu ideologii diferite. Au fost, de asemenea, razboaie locale
care au avut si caracter de coalitie cu o durata relativ mare, depasind uneori cativa ani
de zile (razboaiele din Indochina, Vietnam, dintre Iran si Irak (1980-1988), din fosta
Iugoslavie). In ceea ce priveste cantitatea si calitatea fortelor si mijloacelor folosite in
o serie de razboaie locale, ar fi de retinut ca in Algeria, francezii au folosit circa 500
mii militari, sprijiniti de 2/3 din aviatie si 1/2 din flota marina militara; in Vietnam, in
1969, S.U.A. a utilizat peste 600 mii militari plus trupele aliatilor, totalizand circa 1,5
milioane de oameni, aceste efective fiind sprijinite de 60% din fortele aeriene militare
de lupta americane, 90% din aviatia militara de transport si 60% din fortele maritime
militare.
1.3. Mutatiile produse in arta militara si reflectarea lor in razboaiele locale
Razboaiele locale au reflectat importante mutatii in teoria artei militare ce s-au
manifestat in cadrul functiilor si principiilor strategice, componentelor domeniilor
operativ si tactic.
Analiza mutatiilor produse trebuie sa tina seama de tipurile razboaielor, deoarece intr-
un fel s-au manifestat acestea in razboaiele de tip clasic si in alt fel in cele de tip
popular. Principalii factori determinanti ai mutatiilor in arta militara tin de revolutia
stiintifico-tehnica contemporana si de procesele revolutionare, politice, sociale si
nationale.
Marile realizari obtinute in stiinta si tehnica, indeosebi de statele dezvoltate au avut
repercusiuni directe in domeniul militar, indeosebi in directii principale:
– in producerea si stocarea armelor de nimicire in masa
(nucleara, termonucleara, cu neutroni, chimica, biologica);
– in perfectionarea armamentului si mijloacelor
conventionale, a cresterii posibilitatilor de lovire la mare
distanta (arma racheta, aviatia de toate tipurile, elicopterele,
artileria cu bataie mare, tehnica blindata).
Arma nucleara a determinat elaborarea de catre statele detinatoare a teoriei strategiei
nucleare. Astfel, in numai trei decenii, S.U.A. au elaborat strategia: „ represaliilor
masive", „ ripostei flexibile", „ descurajarii realiste".
Reflectarea teoriei strategiei nucleare in razboaiele locale a avut un caracter indirect,
deoarece arma nucleara nu s-a folosit in aceste razboaie. Atu-ul nuclear a constituit nu
odata, cauza implicarii statelor detinatoare in razboaiele locale. Incurajate de
monopolul atomic ce-l detin si folosind santajul atomic, nu atat fata de victimele
agresiunii intr-un razboi local, ci fata de terte parti, puterile nucleare implicate in
aceste razboaie nu s-au sfiit sa ameninte cu razboiul nuclear generalizat, daca
interesele lor nu au fost realizate. Acest lucru este clar exprimat prin teoria
„ descurajarii nucleare".
In stransa legatura cu teoria strategiei nucleare a fost elaborata teoria razboiului limitat
(isi propune scopuri strategice limitate, de regula, urmarind cuceriri teritoriale si
desfiintarea ca stat a adversarului), care se prezinta in opozitie cu teoria razboiului
total, aplicata in cele doua conflagratii mondiale (isi propune scopuri strategice totale,
desfiintarea ca stat a adversarului si cucerirea teritoriului sau), precum si teoria
razboiului local (razboi ce se desfasoara, de regula pe teritoriul unui singur stat si este
in opozitie cu razboiul mondial), ambele putand fi clasice (razboi in care confruntarea
se produce intre armatele statelor beligerante, fara participarea formatiunilor populare)
sau populare (razboi dus de intregul popor, adoptat de statele victime ale unei
agresiuni imperialiste, sau razboi revolutionar dus impotriva fortelor reactionare,
pentru instaurarea democratiei).
Razboiul nuclear limitat, cu folosirea mijloacelor nucleare de mica putere, a tins sa fie
justificat teoretic si sa-si primeasca locul in arsenalul teoriilor strategice ale razboiului
nuclear. S-au preconizat chiar si teatrele de actiuni militare unde armele nucleare
tactice sa poata fi folosite: Peninsula Coreeana, Orientul Mijlociu, Europa centrala. De
fapt, in razboiul arabo-israelian din anul 1973, Israelul era pregatit ca, intr-o situatie
limita sa intrebuinteze cele 13 focoase nucleare de care dispunea la acea data.
Desi ideea razboiului nuclear a ramas in sfera teoriei militare, ea a avut si continua sa
aiba o influenta indirecta in desfasurarea razboaielor locale. Mai periculoasa este
ideea folosiri armei nucleare in aceste razboaie, deoarece chiar si cei care au emis
ideea nu garanteaza ca acesta nu se va transforma intr-un razboi nuclear generalizat.
Armamentul conventional (neoclasic) a cunoscut perfectionari importante, fapt ce a
influentat considerabil componentele artei militare. Asocierea cu arma nucleara a
facut ca marile puteri, implicate sau nu in razboaiele locale, sa adopte aproape in
exclusivitate strategia ofensiva.
Cresterea mobilitatii trupelor pe seama tehnicii blindate, aviatiei si elicopterelor a
facut ca scopurile strategice, operative si tactice sa fie atinse intr-un timp mult mai
scurt. A crescut rolul esaloanelor mici, in masura sa transforme in timp scurt succesul
tactic in succes operativ si strategic.
A fost pusa la punct „ operatia aeromobila" si au fost constituite trupele aeromobile, o
noua categorie a trupelor de uscat.
Au sporit considerabil incordarea si dinamismul actiunilor militare, ascutirea
confruntarii dintre mijloacele blindate si antiblindate, dintre aviatie (elicoptere) si
mijloacele antiaeriene, ducand la pierderi considerabile intr-un timp foarte scurt si la
un consum enorm de materiale, de toate categoriile.
Iata numai cateva din implicatiile asupra artei militare a perfectionarii armamentului
si mijloacelor de lupta conventionale, rezultand indeosebi tendinta de a duce lupta cu
foc la mare distanta, cu toate categoriile de armament.
Sus
2. Concluzii si invataminte pe plan militar rezultate din razboaiele din Vietnam,
arabo-israeliene, din Malvine si din Golf.
2.1. Razboiul din Vietnam
Cauzele razboiului declansat de francezi, apoi de americani impotriva popoarelor
Indochinei si, in primul rand a celui vietnamez a avut la baza politica imperialista si
colonialista a unor mari puteri dusa impotriva popoarelor care si-au cucerit
independenta nationala, pentru a le mentine in sferele lor de influenta economica,
politica si militara. Sub aspect politico-moral acest razboi a avut un caracter nedrept,
din partea agresorilor francezi si americani si drept, de eliberare nationala din partea
popoarelor Indochinei, in general si a celui vietnamez, in special.
Agresorii au avut ca scop transformarea peninsulei intr-o baza navala si aeriana
americana pentru atingerea scopurilor economice, politice si strategice ale S.U.A. in
Asia, folosirea Peninsulei Indochina ca pe un cap de pod impotriva miscarilor de
eliberare nationala din zona iar popoarele peninsulei au urmarit dobandirea
independentei si suveranitatii nationale, eliberarea teritoriului aflat sub dominatie
coloniala sau ocupatie straina, faurirea si consolidarea statelor nationale unitare:
Vietnam, Cambodgia, Laos.
Din punct de vedere al apartenentei nationale a agresorilor, perioadele razboiului sunt:
perioada antijaponeza (9 martie - septembrie 1945), caracterizata mai mult printr-o
lupta politica dusa de Frontul pentru Eliberarea Vietnamului (Vietmin); perioada
luptei impotriva colonialismului francez (23 septembrie 1945 - 7 mai 1954); perioada
luptei impotriva administratiei „ marioneta" de la Saigon (iulie 1954 - martie 1961);
perioada luptei impotriva agresiunii S.U.A. (mai 1961-29 aprilie 1973); a doua
perioada a luptei impotriva administratiei „ marioneta" de la Saigon (13 iunie 1973 -
29 aprilie I975).
Perioada de care ne ocupam este cea cuprinsa intre mai 1961-apriiie I973, perioada
agresiunii americane, ca fiind cea mai semnificativa din punctul de vedere al
concluziilor si invatamintelor ce se desprind pentru arta militara.
In razboiul din Vietnam s-au confruntat, pe de o parte S.U.A, careia i s-au alaturat
trupe sud-coreene, thailandeze, filipineze, australiene, neo-zeelandeze precum si
trupele regimului de la Saigon iar de cealalta parte, Armata populara a Vietnamului de
Nord, fortele populare ale Frontului de Eliberare Nationala din Vietnamul de Sud,
precum si fortele patriotice de eliberare nationala din Laos si Cambogdia.
Organizarea armatelor beligerantilor s-a remarcat, pe de o parte prin utilizarea unor
structuri clasice, indeosebi din partea S.U.A. si a unor structuri mixte si foarte
diversificate din partea fortelor populare. Astfel, S.U.A. au utilizat in Vietnam: divizii
de infanterie (5), o divizie de desant aerian, o divizie aeromobila, brigazi
independente (3 - de infanterie, desant aerian, infanterie usoara), divizii de infanterie
marina (2), un regiment blindat de cavalerie. Ca element nou a aparut divizia
aeromobila (15.787 militari), avand in compunere 5 batalioane de infanterie, 3
batalioane de parasutisti, 3 divizioane de obuziere 105 mm, 1 batalion elicoptere de
sprijin si 2 batalioane elicoptere de transport. In fortele populare se disting: armata
regulata cu structuri clasice (Pl., Cp., B., R., D.), fortele regionale si militiile populare
de autoaparare (grupe, echipe, detasamente, batalioane). Un astfel de batalion avea: 3
Cp.I.x100-150 luptatori, 1 Pl.Cc. diversiune, 1 Bt. artilerie (9-12 piese), 1 Pl.mitr. a.a.,
1 Pl. rachete A.T., 1 Pl. transmisiuni.
Fortele angajate rezulta din tabelul de mai jos:
Forte
Populatia
(in
milioane)
Efective in milioane
Total
Forte
armate
regulate
Formatiuni
populare de
autoaparare
Militii
populare de
autoaparare
Rezerva
Vietnamul de
Nord 20 4 2,5 0,5 0,8 0,2
Forte de
eliberare din
Vietnamul de
Sud
3 1,2 0,3 0,2 0,5 0,2
Saigoneze 14 2,1 0,5 0,4 0,2 1,0
S.U.A. si altii - 0,7 0,7 - - -
Din tabel rezulta ca raportul de forte era in favoarea fortelor populare
(5.800.000/2.800.000), in proportie de 2/1.
Dotarea armatelor beligerantilor a purtat pecetea potentialului economic al fiecarui
stat aflat in razboi. Sub acest aspect, S.U.A. si aliatii lor au beneficiat de mari cantitati
de armament, materiale si mijloace de lupta dintre cele mai moderne. Fortele
vietnameze si-au asigurat din import armamentul si mijloacele tehnice necesare,
precum si din productie proprie.
Din desfasurarea razboiului rezulta cateva concluzii si invataminte privind arta
militara
La nivel strategic, fortele americane, asigurandu-si suprematia aeriana si navala totala
au cautat sa-si atinga scopurile prin actiuni ofensive in toate „ punctele de contact" cu
fortele patriotice in Vietnamul de Sud si prin bombardamente asupra Vietnamului de
Nord. Scopul strategic final era de a nimici fortele patriotice din Vietnamul de Sud, a
neutraliza si intimida Vietnamul de Nord in actiunea de sprijinire a confratilor din sud.
S.U.A. au utilizat forme si procedee de actiune militara, precum: blocade terestra,
aeriana si navala; lovirea din aer sau de pe mare a obiectivelor militare; folosirea
armelor chimica si meteorologica si a razboiului electronic.
Fortele vietnameze au adoptat strategia razboiului popular, avand drept scopuri:
eliberarea intregului teritoriu de sub dominatia coloniala; faurirea statului national
unitar independent vietnamez. Pentru atingerea acestora, intr-o prima etapa au adoptat
apararea strategica, apoi au combinat apararea strategica cu ofensiva strategica
(exemplu: ofensiva „ Tet" inceputa la 31 ianuarie 1968) pentru a se realiza echilibrul
de forte. Ultima etapa este marcata de ofensiva fortelor vietnameze la inceputul anului
1972, terminata cu cucerirea Saigonului la 30 aprilie I975 (trupele americane au
terminat retragerea din Vietnamul de Sud la 29 aprilie 1973).
La nivel tactic, fortele S.U.A si ale aliatilor lor nu au executat nici o actiune ofensiva
sau de aparare de tip clasic, cu esaloanele divizie sau brigada. Ofensiva acestora a
constat in: descoperirea concentrarii fortelor vietnameze sau a bazelor acestora;
neutralizarea cu aviatia, elicopterele de sprijin si artilerie; incercuirea fortelor
descoperite sau interceptarea cailor de retragere folosind desantul aerian, de valoare
batalion sau brigada. Apararea a constat in organizarea punctelor de sprijin de
companie sau a raioanelor de aparare batalionare, cu un sistem dezvoltat de baraje
genistice, observarea si siguranta de lupta bazata pe folosirea mijloacelor electronice.
Fortele vietnameze au adoptat tactica razboiului popular, cu folosirea unor procedee
variate, in functie de adversar, teren si capacitatea combativa proprie. Pe timpul
ofensivei s-au utilizat hartuirea neintrerupta a adversarului si atacuri fulger asupra
obiectivelor sale (garnizoane, baze militare, puncte de sprijin). Unele din atacuri s-au
executat combinat - infiltrare in obiectiv si atacul combinat al luptatorilor din
interiorul si exteriorul obiectivului.
Caracteristica actiunilor tactice ale beligerantilor in razboiul din Vietnam a fost
„ actiunea in focar". Acest procedeu este propriu razboaielor de tip popular, unde
lipsesc fronturile clasice, actiunile fiind polarizate de bazele insulare ale
beligerantilor, in scopul distrugerii acestora.
Pierderile umane in acest razboi au fost urmatoarele: Vietnamul de Nord - 1 milion de
morti; Vietnamul de Sud - 400.000 morti; trupele S.U.A. - peste 55.000 morti.
Rezultatul razboiului este cunoscut: fara a pierde, ca francezii, o batalie in camp
deschis, S.U.A. au fost infrante pe plan politic si constranse sa se retraga din Vietnam.
Unificarea Vietnamului s-a facut la doi ani dupa incheierea tratativelor de pace, sub
egida partidului comunist din Nord, Saigonul devenind orasul Ho Si Min.
Razboiul din Vietnam a fost pentru S.U.A. un razboi inutil, intrucat interesele
strategice americane nu erau amenintate de comunizarea Vietnamului de Sud.
Confruntate cu un razboi de gherila, care nu le-a permis sa-si valorifice uriasul
potential militar, S.U.A. au incercat elaborarea unei tactici eficiente de
contrainsurectie, sarcina ce s-a dovedit imposibila. S.U.A. au inregistrat prima lor
infrangere militara dintr-o istorie de peste doua secole.
2.2. Razboaiele arabo-israeliene
De la infiintarea statului Israel s-au desfasurat cinci razboaie arabo-israieliene: primul
in 1948, ai doilea in 1956, al treilea in 1967, al patrulea in 1973 si al cincilea in 1982.
Spatiul nu ne permite sa analizam toate conflictele dintre Israel si tarile arabe, de
aceea vom prezenta succint cel de-al patrulea razboi, care a avut loc intre 6-24
octombrie 1973, opunand Israelul contra Egiptului si Siriei.
Cauzele acestui conflict rezida din starea de razboi de peste 25 de ani existenta intre
tarile arabe si Israel, datorita nerecunoasterii de catre statele arabe a statului Israel,
nerezolvarea problemei refugiatilor palestineni si intransigentei Israelului in a
recunoaste drepturile palestinienilor la autodeterminare, refuzul Israelului de a se
retrage din teritoriile arabe ocupate in razboiul de sase zile (5-10 iunie 1967).
Scopurile urmarite de beligeranti erau opuse: tarile arabe - eliberarea teritoriilor
ocupate, Israelul - mentinerea acestor teritorii, scopuri ce nu puteau fi atinse decat prin
razboi.
Pentru al patrulea razboi arabo-israelian pregatirea armatelor beligerantilor a prezentat
unele particularitati. Astfel, tarile arabe au inregistrat un salt calitativ in instruirea
efectivelor pentru ducerea unui razboi modern cu folosirea noilor tipuri de armament
si tehnica. Totusi „ complexul Israel" si-a spus si de data aceasta cuvantul,
manifestandu-se prin timiditatea actiunilor ofensive si lipsa spiritului de rezistenta in
aparare. Cat priveste conducerea, comandamentele egiptean si sirian nu s-au situat la
inaltimea scopurilor propuse, dand dovada de lipsa de fermitate si spirit de prevedere
in momentele cheie ale actiunilor militare.
Armata israeliana si-a dovedit din nou calitatile sale de armata bine instruita si, desi la
inceputul razboiului a inregistrat unele insuccese, si-a revenit repede si a actionat cu
hotarare si rapiditate, aplicand lovituri puternice, rapide si prin surprindere.
Egiptul si Siria au angajat in conflict 1.165.000 de militari, 3550 tancuri, 1011
avioane, 100 de nave si 2610 guri de foc de artilerie. Fata de fortele si mijloacele
angajate de cele doua tari arabe, Israelul a opus 415.000 militari, 1700 tancuri, 1600
guri de foc de artilerie, 690 avioane, 84 elicoptere si 49 de nave luptatoare, raportul de
forte si militari fiind de partea Siriei si Egiptului.
In al patrulea razboi arabo-israelian actiunile militare s-au desfasurat pe doua teatre:
egiptean, cuprinzand partea de nord-est a Egiptului de ambele parti ale Canalului Suez
si partea de vest a peninsulei Sinai, avand o suprafata de aproximativ 25.600 km2;
sirian, cuprinzand partea de sud-vest a Siriei cu inaltimile Golan, cu o suprafata de
aproximativ 18.000 km2. Departarea dintre cele doua teatre de actiuni militare pe axul
nord-est-sud-vest era de 500km.
Ambele teatre de actiuni militare prezentau caracteristici ce le faceau improprii
desfasurarii unor actiuni militare de amploare si de lunga durata. Ele se pretau unor
actiuni rapide, cu blindatele, prin surprindere si cu o puternica si continua acoperire
aeriana. Departarea de 500 km unul de altul nu a pus probleme deosebite fortelor
israeliene pentru executarea manevrei pe directii interioare.
Pe frontul egiptean, gruparea de ofensiva cuprindea Armatele 3 si 2 egiptene, prima
urmand sa actioneze intre Lacul Amar si Marea Rosie, iar cealalta armata intre
Ismailia si Port-Said, fiecare pe cate doua directii. Israelul dispunea de 5 Brigazi (3
Bg.Mc. si 2 Bg.Bl.)
Pe frontul sirian gruparea de ofensiva s-a constituit din trei divizii mecanizate ca
F.A.I. si o divizie de tancuri, ca F.A.U., plus o rezerva de doua Bg.Mc. si o Bg.Bl., ce
trebuia sa actioneze pe trei directi. Pe acest front Israelul dispunea de 6 Bg. (3 Bg.I., 1
Bg.Mc. si 2 Bg.Bl.).
Pe frontul egiptean, intre 6-8 octombrie 1973 se desfasoara ofensiva fortelor egiptene,
fortarea Canalului Suez si cucerirea aliniamentului de aparare Bar-Lev, aflat la 10-12
km in adancime. Fortele israeliene au executat contraatacuri izolate pentru intarzierea
actiunilor inamicului si crearea conditiilor pentru concentrarea si desfasurarea
rezervelor.
Intre 9-13 octombrie, trupele egiptene reusesc sa consolideze aliniamentul cucerit,
resping contraatacurile israeliene si pregatesc reluarea ofensivei, trecand la est de
canal F.A.U. de armata. Contraatacul executat de doua brigazi blindate israeliene a
fost respins, Bg. 190 Bl. pierzand 85 de tancuri in trei minute.
Intre 14-25 octombrie se reia ofensiva de catre trupele egiptene, patrunzand pe o
directie 6-l0 km, pe celelalte doua fiind oprita, dar o importanta grupare de forte
israeliene se infiltreaza prin intervalul dintre cele doua armate egiptene, la vest de
Canal. Actiunea a inceput prin realizarea unui cap de pod in partea nordica a Lacului
Amar de catre un detasament amfibiu. In noaptea de 17/l8 octombrie si in cursul zilei
de 18 octombrie capul de pod a fost largit la 6 km de front si 5 km adancime iar
contraatacurile egiptene cu fortele unei brigazi de infanterie si a unei brigazi de
tancuri au fost respinse. Intre 19-20 octombrie capul de pod s-a largit la 30 km de
front si 20 km adancime, iar in ziua de 25 octombrie, cand O.N.U. a impus incetarea
focului, capul de pod avea o dezvoltare de front de 100 km si o adancime de 25 km.
Orasul Suez si Armata 3 egipteana aflata la est de canal au fost incercuite.
Fata de aceasta actiune israeliana iesita din comun, comandamentul egiptean a
reactionat slab, fiind total surprins, considerand actiunea ca un act de diversiune
limitat. La 25 octombrie, dupa ce a cucerit un aliniament favorabil la vest de Canal,
Israelul a acceptat incetarea focului. S-a creat o situatie bizara, ambele parti avand
importante forte aflate in incercuire, israelienii la vest, iar egiptenii la est de Canal.
.Nici una din cele doua parti nu a fost in masura sa dezvolte succesul realizat, dar
fiecare s-a considerat victorioasa. Aceasta situatie a favorizat trecerea la tratative
pentru realizarea dezangajarii militare, lucru realizat in prima jumatate a anului 1974.
Pe frontul sirian, intre 6-9 octombrie se desfasoara ofensiva siriana pe inaltimile
Golan, soldata cu patrunderi in apararea israeliana de 4-6 km, doar unele batalioane de
tancuri ajungand pana la 19-20 km. Perioada cuprinsa intre 10-13 octombrie se
caracterizeaza prin contraofensiva fortelor israeliene si apararea fortelor siriene. Ca
urmare a contraofensivei israeliene, patrunderile realizate au fost intre l0-20 km. Intre
14-22 octombrie consemnam eforturile facute de fortele siriene de a opri ofensiva
israeliana. Intarite cu forte irakiene (1D.Tc;.), iordaniene (1Bg.Bl.) si saudite (1Bg.I.)
fortele siriene opresc ofensiva israeliana pe un aliniament, care pentru Israel insemna
o noua cucerire de teritoriu. La 22 octombrie, partile accepta rezolutia Consiliului de
Securitate de a inceta focul.
Din desfasurarea razboiului rezulta unele concluzii si invataminte privind arta militata
a beligerantilor.
In razboiul din 1973, pentru prima data in confruntarile dintre arabi si israelieni, tarile
arabe si-au elaborat si aplicat o strategie militara, in care factorul politic a jucat rolul
ce i se cuvine (planificare, coordonare, pregatirea opiniei publice interne si
internationale, neafisarea scopului distrugerii Israelului). Prin acest razboi tarile arabe
au urmarit sa depaseasca din punct de vedere moral ,,complexul israelian" si sa
dovedeasca faptul ca sunt capabile sa aplice ele prima lovitura.
Strategia araba a pus mare pret pe efectele primei lovituri executate prin surprindere,
dar nu a fost in masura sa exploateze succesele acesteia. Actionand cu fronturi largi,
dispersand fortele, cu intentia de a determina dispersarea fortelor israeliene, mai
reduse ca numar, strategii tarilor arabe nu au tinut suficient seama de caracteristicile
teatrului de actiuni militare, care cerea actiuni bazate pe grupari mobile puternice, ce
sa patrunda pe directii cu mare viteza si sa cucereasca din miscare obiectivele fixate.
Arta operativa este greu de definit in acest razboi. Ea trebuia sa se manifeste pe
frontul egiptean, unde se impunea coordonarea operatiilor a trei armate: A.2 si 3 la est
de Canal, A.1 in zona capitalei, Cairo. Dar cele doua armate au fost angajate in Sinai
pe directii independente, iar A.1 a fost inactiva.
Tactica tarilor arabe a inregistrat succese insemnate, perfectionandu-se procedeele de
fortare a cursurilor de apa, cat si ruperea aliniamentelor fortificate. S-au obtinut
succese si in folosirea armamentului si tehnicii de lupta modeme, indeosebi a celui
antiaerian si antitanc.
Insa adaptarea procedeelor de lupta la situatiile des schimbatoare s-a facut cu greutate.
S-au intreprins actiuni de desant aerian si maritim insuficient asigurate, ceea ce a dus
la nimicirea lor in scurt timp. Cooperarea intre desantul aerian tactic si trupele terestre
s-a realizat in bune conditiuni la ruperea aliniamentului Bar-Lev, dar nu in aceeasi
masura in cazul trecatorilor.
Stapanind, ca urmare a razboiului din 1967, unele aliniamente puternice (Canalul
Suez, Platoul Golan), asigurandu-se din partea Iordaniei impotriva unor actiuni directe
ale acesteia, Israelul si-a imbunatatit considerabil situatia strategica. Un nou razboi
impotriva statelor arabe, razboi preventiv precum cele din 1948, 1956 si 1967 i-ar fi
adus oprobiul intregii opinii publice mondiale. Astfel ca, strategia israeliana in 1973 a
urmarit mentinerea statu-quo-ului realizat prin razboiul din 1967, fiind o strategie
defensiva.
Baza strategiei israeliene a constituit-o manevra pe directii interioare. In al patrulea
razboi aceasta manevra a fost aplicata intai impotriva Siriei, apoi impotriva Egiptului.
Aceasta manevra a reusit datorita mobilitatii ridicate a trupelor, invariabilitatii
directiilor pe teatrul de actiuni militare, lipsei coordonarii eficiente a actiunilor
fortelor arabe, prezentei unui sprijin extern din partea S.U.A. si partenerilor lor din
N.A.T.O., ineficientei aliantei arabe etc.
Tactica armatei israeliene s-a caracterizat prin exploatarea maxima a posibilitatilor
tactico-tehnice ale armamentului si tehnicii de lupta, ridicarea la un nivel superior a
luptei subunitatilor de toate armele, folosirea calitatilor fizice si intelectuale ale
luptatorilor, mentinerea unei stari moral-politice ingenios elaborata si perseverent
intretinuta. Dinamismul, lipsa sablonismului si a canoanelor clasice, initiativa si
curajul, intensitatea maxima si repeziciunea in executarea actiunilor de lupta sunt alte
trasaturi ale tacticii armatei israeliene.
Al patrulea razboi arabo-israelian a pus fata in fata adversari redutabili, care au
aruncat in focul luptelor tehnica si armamentul cel mai modern. Beligerantii au
pierdut nu mai putin de 50% din tancuri si avioane, istoria razboaielor locale
necunoscand pierderi atat de mari intr-un timp atat de scurt. Pierderile umane ale
Israelului au fost: 1854 morti, 1850 raniti, 450 prizonieri, ale tarilor arabe cifrele fiind
necunoscute Singurul rezultat pozitiv al acestui razboi a fost determinarea adversarilor
sa se aseze la masa tratativelor, fiecare dintre ei considerandu-se victorios.
2.3. Razboiul din Malvine
Conflictul anglo-argentinian privind insulele Malvine ofera o serie de concluzii si
invataminte, indeosebi in ceea ce priveste comportarea unor noi tipuri de tehnica de
lupta si armament, care nu mai fusesera intrebuintate in alte conflicte.
Insulele Malvine sunt un arhipelag in sudul Oceanului Atlantic, la 480 km est de
stramtoarea Magellan, format din doua insule mai mari (Falklandul de Est si
Falklandul de Vest) si din aproximativ 200 insulite, cu o suprafata de 11.961 km2.
Inainte de conflict aveau o populatie de 1800 locuitori, majoritatea de origine engleza
Orasul Puerto Argentina (Port Stanley) cu o populatie de 1100 locuitori este capitala
arhipelagului. Relieful insulelor este deluros (inaltimea maxima = 706 m), iar
tarmurile sunt fragmentate de numeroase golfuri.
Diferendul anglo-argentinian dateaza din anul 1833, cand Anglia a luat in stapanire
insulele. In anul 1965, Consiliul de Securitate a cerut Angliei si Argentinei sa inceapa
convorbiri in vederea rezolvarii diferendului. In luna martie 1982, discutiile
argentiniano-britanic au capatat un ton mai dur. Desi discutiile au continuat, acestea
au ramas fara rezultat, iar la 2 aprilie 1982 Argentina a trecut la rezolvarea
diferendului prin forta.
Intre cauzele care au determinat declansarea conflictului enumeram: junta militara
argentiniana de guvernamant, aflata in pericolul de a fi inlaturata, avea nevoie de o
actiune prin care sa abata atentia maselor de la gravele probleme interne; insemnatele
rezerve de petrol descoperite in zona si care, dupa unele date, ar depasi un miliard de
tone; importantele rezerve de metale rare din insule; importanta strategica a insulelor
pentru controlul cailor maritime, pentru aprovizionarea S.U.A. si Occidentului cu
materii prime, indeosebi in cazul unui conflict care ar duce la blocarea canalului
Panama.
Actiunea argentiniana a fost declansata in noaptea de 1/2 aprilie 1982, cand o grupare
de aproximativ 10.000 oameni, formata din unitati ale C. 5A., o brigada aeropurtata, o
brigada de parasutisti si unitati de aparare antiaeriana a fost debarcata pe insulele
Malvine (Falkland) si aproximativ 200 pe insula Georgia de Sud. Cei 79 de militari
englezi aflati pe insule, inclusiv guvernatorul au fost evacuati de fortele argentiniene
in Uruguay, in vederea repatrierii lor in Anglia.
In sprijinul trupelor terestre conducerea argentiniana a constituit o grupare de sprijin
aerian, formata dintr-o brigada de aviatie si o grupare navala alcatuita din 24 nave de
lupta principale, intre care 1 portavion, 1 crucisator, 9 distrugatoare, 2 fregate si 4
submarine.
Pus in fata faptului implinit, guvernul englez a reactionat dur, luand urmatoarele
masuri pe plan militar:
- constituirea unei grupari navale cu un total de 30 de nave
de lupta (intre care 2 portavioane, cu 20 avioane „ Harrier"
si 20 elicoptere antisubmarine, un crucisator, 4 submarine
cu propulsie nucleara, 6 distrugatoare) si 30-35 nave
auxiliare, pe care le-a pus in miscare la 05.04.1982;
- trimiterea a 20 avioane de bombardament strategic
„ Vulcan" si 200 parasutisti in Insula Ascension;
- intensificarea pregatirii de lupta in cadrul gruparii navale
pe timpul deplasarii spre Falkland.
Efectivele terestre care au actionat in insule s-au ridicat la aproximativ 8000-9000
militari englezi.
La 20.04.1982 gruparea navala engleza s-a divizat: fortele principale s-au indreptat
spre Falkland, iar restul spre Georgia de Sud, care a fost ocupata la 25.04.1982,
garnizoana de 200 militari argentinieni predandu-se. Dupa ocuparea Insulei Georgia
de Sud, partile si-au intensificat pregatirile militare.
In 28.04.1982 Anglia a anuntat instituirea, incepand cu 30.04.1982, orele 14.00 a unei
zone de interdictie navala si aeriana de 200 mile (370 km) pentru navele si aeronavele
oricaror state. In perioada 01-20.05.1982, Anglia a realizat si intarit dispozitivul
militar de blocada si a terminat pregatirile in vederea unei debarcari in Falkland.
Operatia de debarcare a inceput in jurul orelor 24.00 din noaptea de 20/21.05.1982
surprinzandu-i pe argentinieni, care se asteptau la o asemenea actiune in zorii zilei.
Ritmul de debarcare a fost deosebit de ridicat, trupele engleze reusind sa debarce in
cursul noptii respective, aproximativ 4.000 de militari in cele doua zone stabilite:
3.000 militari in capul de pod de la San Carlos si aproximativ 1.000 in cel de la Goose
Greene - Post Darwin. Pana in jurul orelor 08.00 cand a inceput sa actioneze aviatia
argentiniana, trupele engleze reusisera sa cucereasca un cap de pod de aproximativ
6km2, sa-si instaleze baza de debarcare si sa organizeze apararea antiaeriana.
Cu toate actiunile aviatiei argentiniene, care a reusit sa avarieze 5 nave de lupta din
clasa fregatelor, din care doua s-au scufundat, fortele engleze debarcate la litoral si-au
continuat actiunile cu succes reusind sa largeasca capul de pod pana la sfarsitul primei
zile de lupta la 32 km2, iar dupa trei zile de la data declansarii operatiei la 150 km2.
Realizarea capetelor de pod de catre infanteria marina engleza si unitatile de
parasutisti a constituit punctul culminant al actiunilor desfasurate de gruparea navala
expeditionara engleza pentru cucerirea arhipelagului Falkland. Actiunile ulterioare
desfasurate pe uscat au avut la baza principiile luptei unitatilor si marilor unitati din
trupele de uscat, acestea fiind executate dupa aceleasi procedee si norme, prezentand
unele particularitati determinate de situatia concreta existenta in insule: terenul
deosebit de framantat, stancos nu a permis folosirea masata a blindatelor, dar a fost
favorabil apararii; hartuirea permanenta a trupelor argentiniene cu grupuri de
cercetare-diversiune; intrebuintarea pe scara lama de catre trupele britanice a
elicopterelor pentru regrupari de forte pe directii greu accesibile, in vederea realizarii
surprinderii; folosirea de catre englezi a procedeelor si metodelor de razboi
psihologic; executarea unei blocade totale, interzicandu-se aprovizionarea trupelor
argentiniene cu cele necesare ducerii luptei.
Razboiul din Malvine
Ca urmare a actiunilor militare desfasurate de trupele engleze, fortele argentiniene au
capitulat la 15.06.1982. Potrivit datelor oficiale, gruparea engleza a pierdut 255
militari si civili si a avut 777 raniti (peste 700 dintre acestia s-au restabilit complet
pana catre sfarsitul anului 1982). Argentina a avut peste 1000 de morti.
Invatamintele si concluziile ce au aparut din analiza conflictului din Atlanticul de Sud
sunt valoroase.
Razboiul Malvinelor a demonstrat ca, in atmosfera incarcata a sfarsitului de secol XX,
este posibil sa aiba loc un razboi limitat si controlat. In orice conflict, actual sau de
viitor, fortele conventionale sunt de neinlocuit si cu atat mai mult la inceputul
conflictului.
Conducerea politico-militara engleza apreciaza ca factorul cel mai important in
obtinerea succesului militar in operatiunile din Atlanticul de Sud l-a constituit factorul
uman, pregatirea militara, rezistenta fizica si psihica, initiativa militarilor.
Pe timpul luptelor, militarii britanici au demonstrat maiestrie profesionala, spirit
voluntar si agresiv avansat, inalta pregatire de specialitate, indeosebi cei din unitatile
speciale, de elita (trupe de comando, parasutisti si infanterie marina), constituite din
voluntari selectionati. Tocmai aceste unitati au fost folosite de englezi pentru
indeplinirea celor mai dificile misiuni de lupta.
In acelasi timp, majoritatea analistilor au ajuns la concluzia ca factorii hotaratori ai
infrangerii argentinienilor au fost incapacitatea guvernului de a conduce si administra
criza, nivelul de instruire inferior al trupelor, in marea lor majoritate militari in
termen, cu o slaba instruire si fara experienta, marile deficiente in asigurarea tehnico-
materiala a trupelor din Insulele Malvine, rivalitatile existente intre comandantii celor
trei categorii de forte armate si lipsa de coordonare a eforturilor acestora.
Din desfasurarea actiunilor pe uscat rezulta ca mobilitatea unitatilor si subunitatilor
terestre britanice a depins in mare masura de existenta si intrebuintarea, in limita
nevoilor, a elicopterelor si masinilor de lupta ale infanteriei care au permis
intensificarea ritmului ofensivei, pentru a nu da posibilitatea trupelor argentiniene
scoase din dispozitivul de aparare sa se consolideze pe noi aliniamente. Desi au
actionat in teren accidentat, transportoarele blindate si masinile de lupta s-au dovedit
corespunzatore.
S-au dovedit deosebit de eficiente masinile si utilajele de geniu, mai ales in conditiile
in care fortele argentiniene au realizat puternice campuri de mine A.T. si
antipersonal.
Totodata, desfasurarea luptelor a evidentiat importanta si efectele deosebite ale
actiunilor de lupta desfasurate pe timp de noapte, indeosebi impotriva inamicului
superior numericeste si care se apara in pozitii amenajate genistic.
Fortele speciale au fost folosite intens de catre englezi in desfasurarea luptelor. Ele au
actionat, de regula, in fata gruparii de forte terestre, pentru culegerea de date despre
adversar si au executat numeroase raiduri pentru a crea confuzie si a dezorganiza
apararea A.A.
Dupa debarcarea desantului maritim, fortele speciale, actionand numai in fata fortelor
principale au pus stapanire pe pozitiile dominante, de unde au fost lansate actiuni
ofensive incununate de succes.
Desi conditiile de ansamblu nu s-au dovedit chiar propice executarii misiunilor
aviatiei in general, totusi aceasta a fost intrebuintata in mare masura in luptele din
Atlanticul de Sud, atat de englezi cat si de argentinieni.
Chiar daca aviatia argentiniana detinea o superioritate aeriana neta (223 avioane de
lupta fata de 40 ale Angliei), eficacitatea actiunilor acesteia a fost redusa in
comparatie cu pierderile suferite: 79 avioane, 15 elicoptere, plus 16 avioane distruse la
sol. Aceasta s-a datorat in principal lipsei de rachete aer nava si aer-sol, nerealizarii
masurilor de contraactiune radioelectronica si pregatirii pilotilor.
Pe timpul razboiului au fost doborate 9 avioane engleze, majoritatea de focul artileriei
A.A.
Se apreciaza ca desfasurarea actiunilor navale din Atlanticul de Sud a scos in evidenta
valoarea principiilor ducerii razboiului naval si anume: imobilizarea fortelor navale
adverse, apararea in adancime si mentinerea initiativei. In acelasi timp a reliefat
importanta raportului de forte si a completarii cu nave de sprijin preluate din randul
flotei comerciale.
Portavioanele s-au dovedit a fi in continuare platforme foarte bune pentru actiunile
aeriene. Submarinele cu propulsie nucleara au demonstrat importanta lor strategica.
Dupa scufundarea crucisatorului Belgrano de catre submarinul englez Conqueror,
practic flota de suprafata argentiniana nu a mai participat la lupte.
Desi un conflict limitat prin amploare si durata, razboiul din Malvine a furnizat o serie
de concluzii atat in domeniul strategic cat si tactic, al organizarii, al instruiri, dotarii si
tehnologiei.
2.4. Razboiul din Golf
Invadarea Kuweitului de catre trapele irakiene la 2 august 1990 si transformarea
acestuia intr-un guvernorat al Irakului au declansat criza din Golful Persic, cu
implicatii si consecinte pentru securitatea zonala.
Mentinerea starii conflictuale in Orientul Mijlociu a fost determinata in special de
impletirea intereselor mai multor puteri militare, avand ca protagoniste pe cele doua
mari puteri in aceasta zona de importanta strategica din punct de vedere militar si
economic, precum si escaladarea fara precedent a cursei inarmarii tarilor arabe din
regiune.
Conducerea politico-militara irakiana a scontat pe lipsa de coeziune, atat intre
principalele forte mondiale, cat si in cadrul lumii arabe, care ar fi diminuat efectul
unor sanctiuni. Daca in privinta lipsei de coeziune a lumii arabe Saddam Hussein nu
s-a inselat prea mult, in schimb, ralierea U.R.S.S. la pozitia adoptata de comunitatea
internationala nu a intrat in calculele sale.
Reactia imediata de condamnare a invaziei irakiene s-a concretizat prin adoptarea
unor rezolutii ale Consiliului de Securitate al O.N.U. privind impunerea unui embargo
economic total. Unanimitatea membrilor Consiliului de Securitate a dat posibilitate
S.U.A sa declanseze o puternica ofensiva politico-diplomatica in sprijinul masurilor
luate pe plan militar pentru impunerea in practica a embargoului. S.U.A a angajat in
aceasta actiune in primul rand pe aliatii lor din N.AT.O., precum si alte tari prietene
sau legate prin anumite interese.
Romania s-a axat pe colaborarea cu atitudinile statelor europene si ale S.U.A, ca si a
tarilor arabe, astfel incat sa se poata promova interesele nationale, atat in directia
statelor dezvoltate, cat si in cea a statelor arabe.
De-a lungul celor cinci luni si jumatate de la declansarea crizei in Golf pana la
inceperea razboiului, partile angajate au luat masuri energice pentru dislocarea si
realizarea unui dispozitiv militar operativ-strategic pe teatrul de razboi in concordanta
cu scopurile si obiectivele urmarite.
Forta multinationala, constituita sub egida rezolutiilor Consiliului de Securitate al
O.N.U., avand ca element de baza forte armate americane (mai mult de 2/3), a reunit
forte si mijloace de lupta din alte 30 de state, bazate in special pe teritoriul Arabiei
Saudite si in bazinele maritime adiacente Peninsulei Arabe. Potentialul militar
multinational a avut un caracter cvadridimensional, fiind constituit din forte si
mijloace de lupta terestre, navale, aeriene si cosmice.
Trupele de Uscat au cuprins peste 800.000 de militari, aproximativ 4.000 de tancuri,
3800 piese de artilerie si instalatii rachete sol-sol si 3.200 masini blindate de lupta.
Fortele Maritime Militare multinationale au cuprins aproximativ 185 nave de lupta,
dintre care sapte portavioane americane, 5 portelicoptere ale S.U.A. si Frantei,
submarine etc., dislocate in Golful Persic, Golful Oman, Marea Araba, Marea Rosie si
Marea Mediterana. Fortele Aeriene Militare multinationale, dislocate in principal in
Arabia Saudita si bazate pe portavioanele aflate in zona, au cuprins 1900 avioane de
lupta, 1350 elicoptere de sprijin si transport. Mijloacele cosmice intrebuintate in
conflict au apartinut Statelor Unite: sapte sateliti de cercetare, comunicatii si
navigatie.
Din punct de vedere calitativ, potentialul militar multinational a cuprins mijloace de
lupta ce apartineau ultimelor generatii tehnologice, multe dintre ele fiind pentru prima
data intrebuintate in conditii reale de lupta (rachete de croaziera „ TOMAHAWK",
„ CRUISE", avioane „ invizibile" F-117, rachete antiracheta „ PATRIOT", bombe si
rachete dirijate prin laser si televiziune, sisteme de cercetare, navigatie si ochire pe
timp de noapte etc.) Pregatirea personalului a fost de inalt nivel, mare parte din
efective facand parte din unitati si mari unitati cu destinatii speciale.
Irakul dispunea la data declansarii conflictului de cel mai puternic potential militar din
cadrul lumii arabe, aproximativ un milion de militari, din care peste 150.000 in cadrul
Garzii Republicane, avand o buna dotare tehnica si un inalt nivel de pregatire. De
asemenea, Irakul avea posibilitatea de a mobiliza inca 1,5-2 milioane de rezervisti.
Din punct de vedere al potentialului militar tehnic, fortele armate irakiene dispuneau
de aproximativ 500 tancuri, 8.500 masini blindate, peste 4.000 piese artilerie, 1100
rachete sol-sol, aproximativ 870 avioane de lupta, 520 elicoptere si peste 60 de nave
de lupta, in principal de patrulare si dragaj. Irakul a reusit, de asemenea, sa-si
pregateasca din timp teritoriul pentru razboi, iar dupa invadarea Kuweitului a trecut la
realizarea unui sistem de fortificatii si obstacole de-a lungul granitei sale cu Arabia
Saudita.
Fiecare din partile angajate, in raport cu acordurile urmarite au pus accentul pe acele
elemente ale potentialului militar care le-ar fi putut aduce succesul. Forta
multinationala a dislocat si intrebuintat o puternica forta aeriana si navala. Irakul a
mizat pe superioritatea numerica in efective, mijloace blindate, piese de artilerie si
rachete si pe puternicul sistem de baraje, fortificatii si obstacole terestre si navale.
Scopul declarat al razboiului, potrivit Rezolutiei nr. 678 din 29.11.1990 a Consiliului
de Securitate al O.N.U. a fost eliberarea Kuweitului si reinstaurarea guvernului
emirului Al. Sabah, aflat in exil. Dar, scopurile nedeclarate ale marilor puteri
occidentale au fost: reasezarea echilibrului strategic regional prin anihilarea sau
reducerea substantiala a potentialului militar al Irakului; inlaturarea presedintelui
Saddam Hussein si instaurarea unui guvern democrat cu orientare pro-occidentala;
apararea propriilor interese strategice in zona prin controlul asupra extractiei si
pretului petrolului; extinderea. influentei si prezentei lor militare in zona.
Irakul a urmarit: cresterea influentei sale politico-militare in Orientul Apropiat si
Mijlociu; mentinerea Kuweitului ca parte integranta a Irakului, din interese economice
si militar-strategice; eliberarea teritoriilor ocupate de Israel si rezolvarea problemei
palestiniene: reducerea pana la anulare a influentei S.U.A. si Israelului in zona.
Conform scopurilor si obiectivelor propuse, forta multinationala, printr-un
impresionant pod aero-naval a actionat dupa o conceptie unica, avand in vedere ca,
prin executarea unei operatii aeriene ofensive strategice sa realizeze: dezorganizarea
sistemului militar central de conducere al Irakului; neutralizarea sistemului de aparare
antiaeriana; cucerirea si mentinerea suprematiei aeriene; distrugerea potentialului
economico-militar irakian si a posibilitatilor de reactie ofensiva cu aviatia si rachetele
sol-sol; dezorganizarea totala a sistemului logistic; scoaterea din lupta a marilor
unitati aflate in rezerva strategica; izolarea Fortelor de Angajare Imediata strategice si
crearea conditiilor favorabile declansarii si ducerii cu pierderi umane si materiale
minime a operatiei aeroterestre si navale finale, hotaratoare pentru realizarea scopului
declarat al razboiului.
Operatia aeroterestra si navala a fost conceputa a se desfasura simultan pe patru
directii de ofensiva, doua pe teritoriul Irakului si doua pe teritoriul Kuweitului, in
scopul incercuirii fortelor irakiene dislocate in sudul Kuweitului si eliberarii capitalei.
Conducerea irakiana, constienta de superioritatea tehnologica si numerica a aliatilor in
mijloace aeriene si navale, a conceput ducerea unui razboi de aparare, pe aliniamente
si pozitii consolidate din timp, cu efortul principal in Kuweit si la granita cu Arabia
Saudita. Pentru evitarea deschiderii mai multor fronturi si disponibilizarea marilor
unitati dislocate la granita de rasarit, Irakul a semnat Tratatul de pace cu Iranul. In
acelasi timp si-a consolidat dispozitivul de paza si de aparare a granitelor cu Turcia si
Siria. In conceptia de aparare a Irakului, strategii militari au avut in vedere executarea
unor riposte ofensive asupra Israelului si fortei multinationale prin lovituri. succesive
cu rachete sol-sol cu raza medie de actiune.
Scopurile si obiectivele propuse urmau a se realiza potrivit conceptiei irakiene, printr-
un razboi de uzura, de-a lungul caruia, prin atragerea Israelului in conflict, coalitia
antiirakiana s-ar fi dezbinat, razboiul transformandu-se treptat intr-o confruntare intre
intreaga lume araba si islamica sustinuta eventual de U.R.S.S. si China, pe de o parte
si Israel alaturi de statele occidentale, de cealalta parte.
Actiunile militare executate de Forta multinationala pentru eliberarea Kuweitului au
cuprins operatii aeriene, terestre si navale, desfasurate si sincronizate pe intreaga
adancime tactica si operativ-strategica a zonei de operati, prin angajarea si lovirea
simultana a F.A.I., F.A.U., rezervelor si altor obiective vitale de pe intreaga adancime
a teritoriului irakian.
In prima faza a operatiei „ Furtuna in desert" (17.01 – 23.02.1991) au fost angajate
masiv fortele aeriene urmarindu-se indeplinirea scopurilor enuntate anterior. La
indeplinirea acestor obiective au participat si fortele marinei militare, care au actionat
cu avioanele de pe portavioane si cu rachete de croaziera lansate de pe nave de
suprafata si submarine.
Dupa 38 de zile de bombardamente, obiectivele fazei I a operatiei strategice de
eliberare a Kuweitului au fost indeplinite, iar la 24.02.1991 orele 02.00 a fost
declansata operatia aero-terestra si navala care a vizat infrangerea definitiva si
scoaterea trupelor terestre irakiene din Kuweit. (intre 24-27.02.1991 s-a desfasurat
faza a doua a operatiilor militare).
Nedispunand de o superioritate in mari unitati terestre fata de Irak si facand o analiza
reala a situatiei operativ-strategice, Comandamentul aliat a hotarat realizarea in secret
a unei largi manevre de forte si mijloace din pozitie centrala catre flancul stang, ceea
ce a permis o dubla invaluire a trupelor irakiene, concomitent cu executarea unei
puternice lovituri frontale.
Fiind precedate de o puternica pregatire de foc, beneficiind de sprijinul nemijlocit al
aviatiei si cooperand cu desantul aerian, gruparile de manevra care au actionat pe
patru directii (din pozitie centrala si pe la flancuri) au reusit sa patrunda adanc in
dispozitivul operativ irakian, sa-1 incercuiasca pe parti in numai 100 ore de lupta,
realizand o victorie rapida cu consecinte dezastruoase pentru adversar. Marile unitati
si unitatile de tancuri si mecanizate au trecut la ofensiva din miscare, dupa ce initial
ocupasera raioanele de concentrare situate la 40-60km sud de granita dintre Arabia
Saudita cu Irakul si Kuweitul. Ele au fost intrebuintate descentralizat si sprijinite
permanent de elicoptere, artilerie si aviatie. Se remarca indeosebi prezenta masiva a
vehiculelor blindate, ceea ce a facut ca in conflictul din Golf nici o divizie din
compunerea Fortei multinationale sa nu se deplaseze pe jos. O parte dintre acestea au
fost transportate pe elicoptere sau avioane pentru desant, iar alta parte aveau in dotare
vehicule blindate amfibii, multe dintre acestea pe senile. Conducerea actiunilor de
lupta s-a efectuat de catre corpurile de armata, la nivelul careia s-au organizat centre
de actiuni comune.
Desfasurarea operatiei terestre a fortei multinationale pentru eliberarea Kuwaitului
(24 – 28.02.1991)
Operatia aeroterestra executata de Forta multinationala se concretizeaza prin
urmatoarele aspecte:
- s-a desfasurat in conditiile unei puternice neutralizari a
trupelor irakiene dispuse in Kuweit si sudul Irakului cu
aviatia, artileria si tunurile de mare calibru de pe nave;
- a constat dintr-o operatie de invaluire a fortelor irakiene
din Kuweit pe la vest, prin teritoriul irakian, o operatie de
desant aerian cu forte din D.82 si D.101 Aeropurtate
precum si o operatie de desant maritim, cu ajutorul
elicopterelor, pe litoralul kuweitian. Aceste manevre au
permis intoarcerea apararii irakiene, incercuirea gruparii
principale de forte, ruperea cailor de aprovizionare si de
afluire a rezervei, producerea derutei;
- s-au ocolit principalele puncte si aliniamente de aparare,
folosindu-se culoarele create si indeosebi manevra pe
verticala;
- s-au folosit la maximum mobilitatea unitatilor si puterea
de foc a mijloacelor de lupta, realizandu-se un ritm sporit al
ofensivei;
- s-a realizat o foarte buna colaborate si cooperare intre
trupele mecanizate si de tancuri cu elicopterele de sprijin si
aviatia de vanatoare - bombardament si atac la sol, precum
si cu artileria;
- elicopterele antitanc si avioanele specializate in lupta
impotriva blindatelor (A 10) au actionat cu mare eficacitate
producand mari pierderi trupelor irakiene;
- folosirea in lupta antitanc a unor tipuri de armament de
precizie la distante mari. Astfel, rachetele antitanc
„ HELLFIRE" lansate de pe elicoptere au lovit cu precizie
tintele aflate la distanta de 5 km, iar tancurile „ MA-A.1
ABRAMS" au fost in masura sa execute foc precis la
distante de 4 km, comparativ cu tancul „ T-72", care nu
poate riposta eficient la distante mai mari de 2 km;
- in cadrul luptei antitanc s-a folosit o mare varietate de
munitii antitanc, care au avut posibilitatea sa strapunga
blindaje cu grosimi de pana la 600mm.
Se poate aprecia ca succesul obtinut de Forta multinationala a avut la baza aplicarea
cu precizie a conceptiei adoptate, asigurarea unei conduceri sigure, un sistem logistic
bine organizat si avantajul tehnologic net care au demoralizat armata irakiana si au
creat deruta in randul acesteia.
Trupele de Uscat irakiene au adoptai tactici utilizate in razboiul cu Iranul, amenajand
in Kuweit si sudul Irakului pozitii de aparare fortificate cu scopul mentinerii pozitiilor
chiar cu eforturi deosebite. Apararea s-a bazat pe un sistem de randuri de transee, care
se intindeau pe multi kilometri in adancime, cu transee de comunicatii, puncte intarite
si amplasamente de artilerie. Fiecare unitate a avut un sistem de aparare circulara, iar
mult in adancime erau organizate rezerve mobile.
Tactica adoptata de trupele irakiene s-a dovedit depasita in conditiile existentei unei
nete suprematii aeriene, avantajului razboiului radioelectronic si a cercetarii de toate
tipurile. Ca urmare, marea majoritate a unitatilor si marilor unitati ale trupelor de
uscat irakiene s-au predat fara lupta, Forta multinationala reusind sa realizeze scopul
propus, de eliberare a Kuweitului in timp scurt si cu pierderi minime.
La incetarea focului, intervenita la data de 27.02.1991, Irakul se afla complet
dezorganizat din punct de vedere politic, economic si social, izolat din punct de
vedere diplomatic, iar pierderile umane si materiale au fost la un nivel neasteptat:
180.000 morti si disparuti, 175.000 prizonieri, peste 2.000 tancuri si 2.200 piese de
artilerie distruse.
*
* *
Succinta prezentare a unor consideratii si invataminte rezultate din razboaiele locale
impune cateva concluzii.
Razboaiele locale ale epocii actuale au fost determinate de cauze complexe,
economice, politice, sociale, nationale, militare pe care si-au pus amprenta
contradictiile de ordin ideologic. Aceste razboaie au constituit, de regula, un vast
poligon de experimentare, atat a diverselor tipuri de armament si tehnica de lupta, dar
si a diverselor doctrine si strategii militare.
Razboaiele locale au oglindit mutatiile care s-au produs in arta militara datorita
revolutiei tehnico-stiintifice mondiale si a proceselor revolutionare nationale produse
in societatea omeneasca.
Razboaiele locale, indeosebi cele asimetrice, cele mai bune exemple fiind razboiul din
Vietnam si interventia sovietica din Afganistan au dovedit ca un popor hotarat sa-si
apere soarta este capabil sa reziste oricarui agresor, chiar daca are o tehnica de lupta
sofisticata si dispune de importante efective umane.
Sus
BIBLIOGRAFIE
Atanasiu D. – Momente ale artei militare contemporane, Editura
Militara, Bucuresti, 1977;
* * * – Buletin informativ, nr. 3-4/1982; 3-4/1983; 1/1991;
* * * – Dosarele istoriei, anul II, nr. 10 (95), 1997;
Ionescu, Craciun, Secretele operatiunii „ Furtuna desertului",
Bucuresti, 1991;
Iosipescu V. – Operatia „ Scanteia", Bucuresti, 1974;
Iosipescu V. – Razboaiele locale si panoplia zeului Marte,
Editura Militara, Bucuresti, 1985;
Col. V. Pricop – Unele concluzii si invataminte pe plan militar
rezultate din razboaiele locale desfasurate dupa cel de-al doilea
razboi mondial (lectie), Academia Militara, Bucuresti, 1983;
* * * – Razboiul din Golf, studii politico-militare, Editura
Militara, Bucuresti, 1991;
*** – Sceptrul de otel al zeului Marte, Editura A.I.S.M.,
Bucuresti, 1994
Salinger P., Laurent E. – Razboiul din golf. Dosarul secret,
Editura Tinerama, Bucuresti, 1991;
Schipor I. – Razboiul din Golf, Editura A.I.S.M., Bucuresti,
1988.