1

Prof. univ. Ileana TACHE

MICROECONOMIE

NOTE DE CURS

2

MODULUL 1. NOŢIUNI DE BAZĂ DE MICROECONOMIE

Cuprins

Introducere .................................................................................................................................. 4

Obiectivele modulului ................................................................................................................ 4

T1. Economia de piaţă ................................................................................................................ 5

T2. Teoria comportamentului consumatorului individual ........................................................ 33

T3. Elasticitatea cererii.................................................................................................... ......... 60

T4. Analiza producţiei şi costurile de producţie................................................. ......... .............80

Introducere

Studiem microeconomia, o ştiinţă a alegerii soluţiilor celor mai eficiente, într-o

epocă a unor schimbări rapide, a oportunităţilor şi provocărilor fără precedent.

Noile tehnologii ne modifică substanţial modul de viaţă. Cum răspund deciziile

pe care le luăm acestor provocări? Care sunt principiile care ne călăuzesc

alegerile sub diferite constrângeri? Vom afla după parcurgerea acestui modul.

Obiectivele modulului

La sfârşitul acestui modul studenţii vor fi capabili să:

definească economia şi să facă distincţia între micro şi macroeconomie

stăpânească principiile fundamentale ce definesc modul economic de gândire

înţeleagă alocarea eficientă a resurselor

explice factorii ce influenţează elasticitatea cererii

calculeze costurile de producţie pe termen scurt şi pe termen lung

3

Tema 1. Economia de piaţă

Cuprins

M1.T1.1. Introducere .................................................................................................................. 5

M1.T1.2. Obiective ..................................................................................................................... 5

M1.T1.3. Raritatea şi ştiinţa economică ..................................................................................... 6

M1.T1.4. Curba posibilităţilor de producţie ............................................................................... 9

M1.T1.5. Funcţionarea sistemului preţurilor: modelul fluxului circular şi modelul cerere-

ofertă................................................................................................................................ ...... ...16

M1.T1.6. Rezumat .................................................................................................................... 29

M1.T1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ............................................................................... 29

M1.T1.1. Introducere

Toate problemele economice derivă din fenomenul rarităţii, explicat prin faptul că

nevoile oamenilor sunt nelimitate iar resursele disponibile pentru satisfacerea

acestora sunt limitate. Dată fiind raritatea, orice economie trebuie să răspundă în

mod inevitabil următoarelor trei întrebări: ce să se producă, cum să se producă şi

cui se repartizează rezultatele producţiei.

Indiferent de modul în care este organizată o economie, există o limită a ritmului

său de creştere. Resursele disponibile sunt insuficiente pentru satisfacerea tuturor

trebuinţelor. Raritatea ne obligă să luăm decizii economice.

M1.T1.2. Obiective

Această temă îşi propune ca obiectiv principal o iniţiere a studenţilor în

funcţionarea economiei de piaţă prin prezentarea unor modele economice

fundamentale.

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:

privească deciziile economice prin prisma costului de oportunitate

înţeleagă rolul preţurilor într-o economie de piaţă

explice modul în care cererea şi oferta determină preţurile şi cantităţile

cumpărate şi vândute

4

M1.T1.3. Raritatea şi ştiinţa economică

Se ştie că nevoile oamenilor sunt nelimitate, pe când resursele disponibile sunt rare,

însemnând că nu există suficient din acestea pentru satisfacerea tuturor trebuinţelor. Prin

resurse înţelegem nu doar resursele naturale (ca de exemplu petrol, lemn, pământ, apă), dar şi

cele umane (munca) şi de capital (maşini şi fabrici). O consecinţă importantă a fenomenului

rarităţii este faptul că indivizii şi societatea trebuie să facă alegeri în cadrul unui ansamblu

limitat de posibilităţi. Dacă alegem să avem mai mult dintr-un anumit bun, înseamnă neapărat

că vom avea mai puţin din altele. În fostele ţări socialiste, de pildă, aceste decizii erau luate de

planificatorii centrali. În anii 1980, preşedintele de atunci al Uniunii Sovietice, Mihail

Gorbaciov, a deplâns acest mod de a trata raritatea, care conducea la rezultate indezirabile.

Într-un discurs televizat, el a arătat că practica de a aplica fiecărui sector al vieţii planificarea

centralizată pur şi simplu ştrangulează economia.

Problema rarităţii este valabilă nu doar pentru economiile planificate centralizat. Toate

societăţile trebuie să facă alegeri în legătură cu modul în care îşi utilizează resursele rare. Ele

diferă prin modul în care sunt luate deciziile respective.

Ştiinţa economică este studiul modului în care indivizii şi societăţile tratează problema

rarităţii1.

În acest curs ne ocupăm de microeconomie, care se apleacă asupra comportamentului

economic al indivizilor şi al firmelor. Prefixul micro, care înseamnă mic, este întrucâtva

înşelător. Este adevărat că microeconomia studiază comportamentul unor factori de decizie

mici, cum sunt gospodăriile individuale şi firmele. Dar ea este preocupată şi de tabloul de

ansamblu - acela al conectării deciziilor individuale cu tipul de rezultate produse pentru

întreaga societate. Microeconomia exclude însă o tratare sistematică a inflaţiei şi a şomajului,

ca şi a ciclurilor de afaceri. Aceste teme aparţin domeniului de studiu al macroeconomiei, care

se concentrează asupra comportamentului economiei ca întreg, acordând relativ puţină atenţie

factorilor individuali de decizie.

Dată fiind raritatea, orice economie trebuie să răspundă în mod inevitabil următoarelor

trei întrebări:

1

A nu se confunda însă raritatea cu penuria sau sărăcia, fenomen întâlnit în fostele ţări

comuniste, de exemplu, atunci când oamenii stăteau la coadă la carne sau la pâine. Cu raritatea se confruntă şi

cel mai bogat om din lume, fie şi pentru faptul că timpul material al vieţii lui este limitat. Raritatea se întâlneşte

până şi în spaţiul extraterestru, ştiut fiind, de pildă, ca sateliţii trebuie plasaţi pe orbită respectându-se anumite

distanţe între ei (iată cum şi aici apare o constrângere), altfel comunicaţiile pe care le asigura s-ar transmite

distorsionat.

5

1. Ce să se producă?

2. Cum să se producă?

3. Cui se repartizează rezultatele producţiei?

1. Ce să se producă?

Aşa cum am arătat deja, din cauza rarităţii, a produce mai mult dintr-un anumit bun

înseamnă a produce mai puţin dintr-un altul. De aceea o economie trebuie să aleagă ce

cantităţi să producă din diferitele bunuri cerute pe piaţă. Aceasta ne conduce la un important

concept din ştiinţa economică: costul de oportunitate. Când se produce mai mult din bunul x,

sunt utilizate anumite resurse. Aceste resurse ar fi putut fi utilizate pentru producerea unor

bunuri alternative. Cele mai înalt valorizate dintre aceste alternative la care s-a renunţat

reprezintă costul de oportunitate al lui x. Deci costul de oportunitate al unui bun înseamnă

ceea ce pierdem, la ce trebuie să renunţăm avându-l (costul şansei sacrificate).

Exemplu

Să considerăm o persoană din mediul rural care spune cu mândrie unui reporter TV că

fiul său învaţă la Universitate: “Este foarte scump şi nu ne-am putut permite să facem reparaţii

la casă sau să ne cumpărăm un televizor nou. Dar fiul meu este student”. Prin urmare, costul

de oportunitate al educaţiei a fost reprezentat în acest caz de bunurile de folosinţă îndelungată

la care familia a trebuit să renunţe pentru a-şi trimite fiul la studii.

Care ar fi costul de oportunitate al alocării, la nivel de economie naţională, a

unor fonduri substanţiale pentru înarmare?

2. Cum să se producă?

Exemplu

Să luăm exemplul unei case. O casă poate fi construită, să zicem, din lemn, din

cărămidă sau din paie. Aceasta înseamnă că, după ce am decis ce dorim să producem, trebuie

să decidem cum vom produce. Vom construi casele din lemn sau vom folosi cărămidă, aşa

încât să putem utiliza lemnul drept combustibil? Şi paiele, de exemplu, ar putea fi folosite

pentru construcţia caselor, dar atunci am avea disponibile mai puţine furaje pentru hrana

6

animalelor. Dat fiind că toate resursele sunt rare, societatea trebuie să decidă ce resurse să

aloce pentru producerea diverselor bunuri.

Daţi şi alte exemple din care să rezulte că alocarea unei resurse într-o direcţie va

însemna mai puţin din aceasta în alte sectoare.

3. Cui se repartizează rezultatele producţiei?

Dat fiind fenomenul rarităţii, nimeni nu poate avea tot ceea ce îşi doreşte. Societatea

trebuie să îşi dezvolte un anumit tip de mecanism pentru a împărţi producţia între membrii săi.

Şi în fiecare societate, întrebarea care se pune este dacă acest mecanism conduce la o

distribuţie "echitabilă", justă a producţiei, aceasta constituind subiectul unor aprinse dezbateri.

Modul în care se răspunde la cele trei întrebări formulate mai sus se leagă de ceea ce

numim alocarea resurselor, adică modul în care acestea sunt distribuite între diversele

procese de producţie, între diferitele organizaţii ce realizează aceste procese şi între membrii

societăţii. Societăţile pot diferi foarte mult în ceea ce priveşte repartiţia rezultatelor producţiei.

Aşa cum am arătat, în economiile planificate centralizat, aceste decizii sunt luate de către

guvern. Prin contrast, în ţările care se bazează pe un sistem de piaţă, alocarea resurselor este

determinată de deciziile independente ale consumatorilor individuali şi ale producătorilor, fară

nici o dirijare centrală. Sistemul de piaţă este cel mai important mecanism de alocare a

resurselor în societăţile occidentale. Unul din scopurile microeconomiei este acela de a

explica modul de funcţionare a pieţei şi de a dezvolta criterii de evaluare a rezultatelor

acesteia.

Să ne reamintim...

Raritatea este parte a condiţiei umane fundamentale. Raritatea ne

obligă să decidem ce se va produce în economia naţională, cum se

va produce şi cine îşi însuşeşte rezultatele producţiei.

Economia studiază modul în care indivizii şi societăţile tratează

problema rarităţii.

Microeconomia se concentrează asupra modului în care

gospodăriile individuale şi firmele îşi iau deciziile de consum,

respectiv de producţie.

7

Test de autoevaluare

Evaluaţi următoarea afirmaţie: Arabia Saudită poate extrage oricât petrol are nevoie.

De aceea, consumul petrolului este gratuit în Arabia Saudită.

(Rezolvare: Consumul petrolului are un cost de oportunitate pentru Arabia Saudită. Acesta reprezintă

valoarea bunurilor şi serviciilor pe care Arabia Saudită le-ar primi numai prin vânzarea şi nu prin consumul

petrolului).

M1.T1.4. Curba posibilităţilor de producţie

Indiferent de modul în care este organizată o economie, există o limită a ritmului său

de creştere. Resursele disponibile (munca, pământul, capitalul şi activitatea antreprenorială)

sunt insuficiente pentru satisfacerea tuturor trebuinţelor. Raritatea - dezechilibrul între

dorinţele noastre şi cantitatea resurselor disponibile - ne obligă să luăm decizii economice.

Atunci când avem în buzunar doar suma echivalentă a 10 u.m., de exemplu,

constrâgerea alegerii este evidentă. Dar chiar şi o sumă de 20 milioane de u.m. trebuie

gospodărită, întrucât există foarte multe modalităţi de cheltuire a banilor şi deci se impune

necesitatea alegerii între alternative disponibile.

Exemplu: Dilema "tunuri — unt"

Una din deciziile fundamentale legate de utilizarea resurselor unei naţiuni vizează

cheltuielile militare. De exemplu, guvernul S.U.A. cheltuieşte peste 25 miliarde dolari anual

pentru apărarea naţională. Aceasta înseamnă, desigur, o sumă foarte mare de bani.

Din perspectivă economică, aceste cheltuieli militare reprezintă de asemenea o

revendicare enormă asupra resurselor rare. Cele aproximativ 1,4 milioane persoane care

servesc în forţele armate nu sunt disponibile pentru construirea de şcoli, spitale, pentru

elaborarea de programe de computer sau pentru predarea economiei! La fel, munca, pământul,

capitalul şi activitatea antreprenorială destinate producerii echipamentului militar nu sunt

disponibile pentru producerea de bunuri civile. Iată conţinutul dilemei "tunuri - unt", cu care

sunt confruntate toate naţiunile. Evident, tunurile reprezintă cheltuielile militare, iar untul

cheltuielile civile.

Odată cu finalul "războiului rece" în anul 1989, S.U.A. au ales să producă mai puţine

"tunuri". Bugetul apărării s-a redus de la cifra de 6,3 % din producţia totală în 1986 la numai

3,3 % în 1999. Totalul forţelor armate a fost diminuat cu 500.000 de persoane. Toate aceste

8

reduceri din sectorul militar au eliberat resursele rare care au putut produce astfel mai multe

bunuri civile ("unt"). La acest aspect se face referire sub numele de "dividendul păcii",

generat de restrângerea cheltuielilor militare. Dividendul păcii ilustrează semnificaţia

fenomenului rarităţii.

Posibilităţile de producţie

În dilema "tunuri - unt" pe care am prezentat-o, costul de oportunitate al cheltuielilor

militare îl reprezintă bunurile civile la care s-a renunţat. Costul de oportunitate al oricărei

alegeri poate fi ilustrat foarte uşor. Să presupunem că alegerea are loc între producerea de

"tunuri" şi de "unt".

Să spunem că economia hotărăşte să utilizeze toate resursele de care dispune pentru a

produce bunuri civile. Într-un an, se poate produce numai o anumită cantitate de unt,

depinzând de eficienţa cu care sunt folosite resursele economiei. Să presupunem că 5 milioane

kilograme de u n t reprezintă cantitatea maximă ce se poate obţine, într-un an , în condiţiile

tehnologiei disponibile ş i ale resurselor existente.

Să considerăm acum că toate resursele s un t utilizate pentru producerea d e

armament. Având în vedere f ap t u l că resursele s u n t limitate, economia poate produce

numai un anumit număr de tunuri. În cazul nostru, să zicem că, dacă nu se produce deloc unt,

economia poate realiza 15.000 de tunuri.

Am prezentat cele două variante extreme, dar între ele există o multitudine de alte

posibilităţi. Dacă se renunţă la o parte din cantitatea de unt, se pot produce câteva tunuri. Dacă

se renunţă la o cantitate şi mai mare de unt, se pot produce şi mai multe tunuri. Situaţia este

ilustrată în Tabelul 1.1.

TABELUL 1.1 Posibilităţile de producţie

Unt Tunuri

Posibilităţile (milioane kg) (mii de bucăţi)

A 0 15

B 1 14

C 2 12

D 3 9

E 4 5

F 5 0

9

Combinaţia F corespunde variantei extreme în care se produce numai unt, iar

combinaţia A corespunde situaţiei opuse, în care toate resursele sunt utilizate pentru a obţine

tunuri. Între acestea avem combinaţiile E, D, C şi B, în care unei cantităţi de u n t din ce în ce

mai mici îi corespunde u n număr de tunuri din ce în ce mai mare.

Posibilităţile de producţie din Tabelul 1.1 sunt transpuse în graficul din Figura 1.1.

Figura 1.1 Curba posibilităţilor de producţie

Definim posibilităţile de producţie drept combinaţiile alternative de bunuri şi

servicii finale ce pot f i realizate într-o perioadă dată de t imp cu ajutorul tuturor resurselor

existente ş i al tehnologiei disponibile.

Fiecare punct de pe curba posibilităţilor de producţie (CPP) descrie o combinaţie

alternativă de producţie ce poate f i obţinută. CPP ilustrează două principii esenţiale:

1) Raritatea resurselor. Există o limită a cantităţii pe care o putem produce într-o perioadă

dată de timp cu ajutorul resurselor şi tehnologiei disponibile.

Costurile de oportunitate. Putem obţine cantităţi adiţionale din orice bun dorit

numai prin reducerea producţiei potenţiale a altui bun.

Exemple

Să examinăm, de pildă, decizia Coreei de Nord de a întreţine o mare forţă armată.

Coreea de Nord este o ţară relativ mică: cu o populaţie de 24 milioane locuitori se clasează pe

locul 40 în lume. Şi totuşi Coreea de Nord se situează pe locul 4 în lume în privinţa mărimii

forţei sale militare. Pentru a realiza acest lucru, ea trebuie să aloce aproximativ 25% din

totalitatea resurselor ţării pentru a hrăni, a îmbrăca şi a echipa sectorul militar. Drept

consecinţă, nu există suficiente resurse disponibile pentru a se produce alimente. Fără maşini

10

corespunzătoare, seminţe, fertilizatori sau irigaţii, agricultorii din Coreea de Nord nu pot

produce suficiente alimente pentru hrana populaţiei. Costul de oportunitate al "tunurilor" în

această ţară îl constituie o cantitate considerabilă de "unt" necesar.

În timpul celui de al doilea război mondial, S.U.A. s-au confruntat cu o dilemă

asemănătoare. În anul 1944, aproximativ 40% din producţia totală a S.U.A. era destinată

sectorului militar. Bunurile civile erau atât de rare încât au trebuit să fie raţionalizate. Articole

precum untul, zahărul şi benzina erau furnizate doar în cantităţi foarte mici. Până şi mingile de

golf erau raţionalizate. În Coreea de Nord, mingile de golf ar reprezenta un lux chiar şi fără

sporirea cheltuielilor militare!

Legea costului de oportunitate crescător

Costurile de oportunitate cresc pe măsură ce ne deplasăm de-a lungul CPP. Atunci

când producţia de tunuri este redusă de la 15 la 12, se obţin 2 unităţi de unt. Dacă reducem în

continuare producţia d e tunuri, vom obţine doar o singură unitate de unt pentru 3 unităţi de

tunuri la care se renunţă. Costul de oportunitate al untului creşte. Acest proces al costului de

oportunitate crescător continuă. În momentul în care renunţăm la ultima unitate de tunuri

(rândul F), producţia de unt creşte cu numai 0,5: obţinem doar o jumătate de unitate de unt în

schimbul ultimelor 3 unităţi de tunuri l a care se renunţă. Tendinţa crescătoare a costului d e

oportunitate este reflectată în forma specifică a curbei posibilităţilor de producţie.

Dar d e ce cresc costurile de oportunitate? Un motiv important este acela că

transferarea resurselor dintr-o industrie în alta se dovedeşte foarte dificilă. Este uşor să

transformi tunurile în u n t într-un tabel. Dar în lumea reală resursele nu se pot adapta atât de

uşor cerinţelor diferitelor sectoare. Muncitorii care produc unt nu au cunoştinţele necesare

pentru a fabrica arme. Pe măsura transferării forţei d e muncă dintr-o industrie în alta, vom

obţine mai puţine unităţi dintr-un bu n în schimbul fiecărei u n i t ă ţ i dintr-un alt bun l a care

renunţăm.

Dificultăţile aferente transferării muncii, capitalului şi a activităţii antreprenoriale

dintr-un sector în altul formează conţinutul legii costului de oportunitate crescător.

Potrivit acestei legi, trebuie s ă renunţăm l a cantităţi crescânde d i n alte b u nu r i ş i

servicii în scopul obţinerii unei cantităţi m ai mari dintr-un anumit bun.

Această lege nu are în vedere doar capacitatea limitată de adaptare a muncitorilor

individuali. Mixul factorilor de producţie constituie de asemenea o cauză importantă. De

exemplu, producţia de unt necesită mai puţin capital decât cea de armament. Tehnologia de

fabricaţie a untului poate fi foarte simplă, în timp ce asamblarea armamentului necesită

11

echipamente mult mai sofisticate. Pe măsura transferării muncii dintr-o industrie în alta,

capitalul disponibil poate restricţiona posibilităţile de producţie.

Eficienţa

Costurile de oportunitate crescătoare nu constituie o dovadă de ineficienţă. CPP

prezentată mai sus are la bază ipoteza eficienţei maxime. Curba arată producţia maximă ce se

poate obţine prin utilizarea corespunzătoare a tuturor resurselor disponibile.

Eficienţa înseamnă obţinerea celor mai bune rezultate din factorii pe care îi posedăm,

adică utilizarea acestora din urmă în modul cel mai productiv. Pe măsura deplasării dintr-un

punct în altul de-a lungul CPP, observăm producţia maximă pe care o putem obţine din

diverse alocări ale resurselor. Costurile de oportunitate cresc deoarece resursele nu sunt

perfect transferabile, nu pentru că nu le-am utilizat eficient.

Ineficienţa

Nu există însă nici o garanţie, desigur, că utilizăm întotdeauna eficient resursele. CPP

ne arată producţia potenţială, nu neapărat producţia efectivă.

Dacă este vorba de ineficienţă, producţia obţinută efectiv va fi mai mică decât cea

potenţială. Acest lucru se întâmplă, deoarece în lumea reală resursele nu sunt utilizate la

deplina capacitate. De exemplu, muncitorii nu îşi folosesc întreg timpul de lucru; managerii

nu dau întotdeauna cele mai clare directive sau nu sunt la curent cu tehnologiile avansate.

Chiar şi studenţii nu depun întotdeauna eforturi susţinute pentru a-şi realiza proiectele la

diferite discipline. Toate aceste "scăpări" ne împiedică să obţinem producţia maximă posibilă.

Când acest lucru se întâmplă, ne vom afla în interiorul CPP, şi nu de-a lungul ei.

Exemplu

Punctul Y din Figura 1.2 ilustrează consecinţele producţiei ineficiente. În punctul Y ,

se produc doar 3 perechi de pantofi şi 2 televizoare. Aceasta înseamnă mai puţin decât

potenţialul productiv. S-ar putea asambla un al treilea aparat TV fără a reduce producţia de

pantofi (punctul C ) . Sau s-ar putea obţine o pereche suplimentară de pantofi fără a sacrifica

nici o unitate de aparat TV (punctul B ) . Un nivel al producţiei aflat în interiorul CPP

marchează o situaţie de ineficienţă.

12

Asemenea situaţii de ineficienţă au caracterizat economiile planificate centralizat.

Întreprinderile de stat asigurau fiecăruia un loc de muncă, indiferent de nivelul producţiei

realizate, ajungându-se la starea în care 40% din muncitori erau de prisos. Când comunismul

s-a prăbuşit, multe dintre aceste întreprinderi au fost privatizate, adică vândute investitorilor

particulari. Firmele privatizate au trebuit să concedieze mii de lucrători şi astfel au putut creşte

nivelul producţiei. Multe din întreprinderile aflate în proprietatea statului au fost vândute, în

speranţa creşterii eficienţei economice şi a atingerii curbei posibilităţilor de producţie.

Economiile se vor afla în interiorul CPP dacă nu îşi utilizează toate resursele

disponibile. Până şi în S.U.A., în anul 1992, nu mai puţin de 10 milioane de americani erau

şomeri. O sarcină permanentă a politicienilor o constituie eliminarea şomajului şi menţinerea

economiei de-a lungul CPP.

Figura 1.2 prezintă de asemenea un mix de producţie care ar fi de dorit. Punctul X se

află în exteriorul curbei posibilităţilor de producţie. El sugerează că am putea obţine mai

multe bunuri şi servicii decât suntem capabili să producem. Din păcate, acest punct este

numai un miraj: toate combinaţiile de producţei situate în afara CPP sunt nerealizabile cu

resursele existente şi tehnologia disponibilă.

Dar lucrurile se schimbă în timp. De-a lungul anilor, populaţia creşte şi astfel sporeşte

forţa de muncă. Dacă se continuă construirea de fabrici şi echipamente, stocul capitalului

disponibil creşte şi el. Calitatea foiţei de muncă şi a capitalului se vor îmbunătăţi de asemenea

dacă muncitorii urmează cursuri de perfecţionare şi dacă se adoptă noile tehnologii.

Întreprinzătorii pot descoperi noi produse sau modalităţi mai eficiente de producere a celor

Figura 1.2 Puncte aflate în interiorul şi în exteriorul CPP

13

existente. Toate aceste schimbări vor ridica nivelul producţiei potenţiale. Ilustrăm situaţia

respectivă prin Figura 1.3, în care CPP se deplasează către exterior.

Înaintea apariţiei de noi resurse sau de tehnologii superioare, posibilităţile de producţie

sunt limitate la curba PP1. Cu mai multe resurse sau o tehnologie îmbunătăţită, posibilităţile

de producţie cresc. Această capacitate sporită este reprezentată de curba PP2. Deplasarea către

exterior a CPP este esenţa creşterii economice. În condiţiile creşterii economice, ţările pot

avea mai multe "tunuri" şi m ai mult "unt". Fără creştere economică, standardele de viaţă se

diminuează pe măsura creşterii populaţiei. Aceasta este problema cu care se confruntă ţările

cele mai sărace ale lumii, în care populaţia creşte, dar adesea producţia nu se dezvoltă.

Daţi exemple de ţări în care apare fenomenul descris mai sus.

Figura 1.3 Creşterea economică: sporirea posibilităţilor de producţie

14

M1.U1.5. Funcţionarea sistemului preţurilor: modelul fluxului circular şi

modelul cerere-ofertă

Într-o economie naţională, există milioane de produse, consumatori şi firme. Aşadar,

sarcina pe care şi-o asumă economiştii poate părea foarte dificilă. Într-un sistem de piaţă,

consumatorii şi firmele îşi adoptă propriile decizii; trebuie să înţelegem modul în care se iau

aceste decizii şi cum se integrează ele în întregul ansamblu economic. Cum putem spera să

cuprindem toată această complexitate? Răspunsul este că nici nu trebuie să încercăm. Putem

folosi în schimb modele, care reprezintă descrieri simplificate ale fenomenelor din viaţa reală.

Modelele ignoră acele detalii care nu au relevanţă directă pentru înţelegerea fenomenelor. In

acest mod ne putem concentra asupra factorilor cu adevărat importanţi. Un exemplu clasic de

model este harta rutieră. Dacă conducem o maşină de la Braşov la Bucureşti, nu avem nevoie

de o descriere perfectă a terenului cu poziţia fiecărei case, a fiecărui deal sau obiectiv pe

lângă care ne deplasăm. O asemenea hartă ar fi atât de complicată încât ar deveni

inutilizabilă. Avem în schimb nevoie de o hartă care face abstracţie de foarte multe amănunte

de prisos şi care indică doar principalele şosele şi intersecţiile lor.

Modelul fluxului circular

Modelul fluxului circular este o prezentare simplificată a economiei, considerând-o

formată din numai două sectoare: gospodării şi firme. Gospodăriile deţin variate resurse

productive - muncă, pământ şi capital. Firmele utilizează aceste resurse ca inputuri pentru

producţia de bunuri şi servicii. (Inputurile sunt numite uneori şi factori de producţie).

Gospodăriile cumpără bunuri şi servicii de la firme. De unde obţin gospodăriile bani pentru a

cumpăra cele necesare? Ele îşi obţin veniturile prin oferirea de inputuri firmelor. Deci

activitatea economică este circulară. Banii pe care gospodăriile îi cheltuiesc pe bunuri şi

servicii le vin înapoi s u b forma venitului obţinut d in vânzările inputurilor

Să ne reamintim...

Curba posibilităţilor de producţie este graniţa între producţia realizabilă şi

cea nerealizabilă în condiţiile resurselor existente.

Eficienţa se înregistrează în punctele aflate de-a lungul CPP.

De-a lungul CPP, costul de oportunitate al producerii unei cantităţi sporite

dintr-un bun este cantitatea din celălalt bun la care trebuie să se renunţe.

15

Modelul constă în două cercuri. Cercul interior arată fluxurile fizice - bunuri şi

servicii, precum şi factori de producţie. Cercul exterior arată fluxurile monetare -cheltuieli ale

gospodăriilor pe bunuri şi servicii şi cheltuieli ale firmelor pe factori de producţie. A se

observa că fluxurile fizice şi cele monetare merg în direcţii opuse. Când gospodăriile îşi oferă

forţa de muncă firmelor, acesta reprezintă un flux de muncă îndreptat către sectorul afacerilor,

dar şi un flux de venituri din salarii către sectorul gospodăriilor.

În mod similar, când firmele furnizează bunuri şi servicii gospodăriilor, acesta

reprezintă un flux de bunuri fizice de la firme la gospodării, dar şi u n flux de cheltuieli de la

gospodării la firme.

Modelul fluxului circular indică faptul că pieţele reglează cumva fluxurile dintre cele

două sectoare. Gospodăriile şi firmele se întâlnesc pe piaţa bunurilor; rezultatul acestei

întâlniri determină ce bunuri sunt produse. Ele se intersectează şi pe piaţa factorilor de

producţie; rezultatul îl reprezintă inputurile ce vor fi utilizate.

În plus, piaţa factorilor determină dimensiunea veniturilor pe care gospodăriile le

primesc pentru furnizarea inputurilor lor; în felul acesta ea determină d e asemenea cui revin

bunurile şi serviciile care sunt produse. Astfel, modelul fluxului circular ne arată cum

răspunde o economie de piaţă celor trei întrebări fundamentale pe care le ridică existenta

rarităţii.

Include modelul fluxului circular tot ceea ce se întâmplă într-o economie de piaţă?

Răspunsul este cu siguranţă nu, din cel puţin trei motive:

Figura 1.4 Modelul fluxului circular

16

1) Modelul plasează toate firmele într-un singur sector. Astfel, el ignoră tranzacţiile

ce au loc între firme.

Exemplu

Fermele de lapte vând smântână producătorilor de îngheţată; producătorii de aluminiu vând

aluminiu producătorilor de biciclete ş.a.m.d.

Daţi şi alte exemple de relaţii de producţie între firmele din economie.

2) Modelul presupune că întreaga producţie s e realizează în cadrul firmelor. În fapt,

importante forme de producţie se realizează î n cadrul gospodăriilor.

Exemplu

Gospodăriile produc "servicii de curăţenie", utilizând ca i n p u tu r i propria muncă şi

propriul capital, sub f o r m a aspiratoarelor.

Daţi şi alte exemple de forme de producţie realizate în cadrul gospodăriilor.

3) Poate cel mai semnificativ aspect este faptul că modelul fluxului circular ignoră

una din cele mai importante forţe din economie - guvernul. Chiar şi în economiile

orientate către piaţă, guvernul joacă un rol foarte mare. De exemplu, în S.U.A,

raportul dintre veniturile din taxe şi producţia totală este de 30%; în Canada de

35%; în Marea Britanie 38%, iar în Suedia 57%. Într-adevăr, un sistem de piaţă

sofisticat nici nu ar putea exista fără guvern. În esenţă, tranzacţiile de piaţă sunt

schimburi - dăm ceva ce posedăm (de pildă forţa de muncă) şi primim în schimb

ceea ce partea cealaltă posedă. Un asemenea sistem nu poate funcţiona în absenţa

unei instituţii împuternicite să definească şi să apere drepturile individuale de

proprietate. Stabilirea legii şi a ordinii de către guvern este o condiţie necesară

pentru existenţa unui sistem de piaţă.

Am arătat că modelul fluxului circular omite unele aspecte importante ale realităţii.

Înseamnă deci că este un model neadecvat? Dacă modelul ajută la clarificarea fenomenelor de

care suntem interesaţi, atunci nu este nici o problemă dacă face abstracţie de anumite

elemente. În acest sens, modelul fluxului circular este un model de succes. El constituie o

17

simplificare a lumii reale, dar este util deoarece pune în lumină relaţiile economice pe care

dorim să le analizăm.

Modelul fluxului circular stă la baza acestui curs de microeconomie, căci vom

examina, pe rând, sectorul gospodăriilor individuale şi cel al firmelor, pentru ca apoi să ne

ocupăm de pieţe, ca instituţii ce mediază între gospodării şi firme. Vom studia diferitele tipuri

de pieţe, modul lor de funcţionare şi vom evalua rezultatele pe care le generează.

Modelul cerere-ofertă

Discuţia privind modelul fluxului circular nu a spus prea mult în legătură cu modul în

care sunt coordonate activităţile sectoarelor gospodăriei individuale şi afacerilor. Dat fiind că

oamenii iau deciziile de a cumpăra şi a vinde în mod separat, ce împiedică firmele să producă,

de exemplu, bluze albastre când indivizii ar dori tricouri galbene? Ce ne garantează că

numărul programatorilor de computere utilizaţi de firme va fi egal cu cel al indivizilor care

doresc să aibă această ocupaţie?

Într-un sistem de piaţă, coordonarea activităţilor este realizată în mod descentralizat

prin intermediul sistemului preţurilor. Cum se petrece acest lucru?

Exemplu

Să considerăm de pildă produsul pâine. Să presupunem că preţul curent al pâinii este

de 1,25 u.m. bucata. Să presupunem mai departe că, la acest preţ, brutarii produc mai multă

pâine decât doresc să consume gospodăriile individuale. Într-un sistem de piaţă, brutarii devin

conştienţi de faptul că produc prea multă pâine deoarece ea rămâne nevândută pe rafturi.

Există deci un surplus de pâine. Drept consecinţă, preţul pâinii scade, să zicem la 1,10 u.m.

bucata. Această scădere de preţ are două efecte. Primul: întrucât pâinea a devenit mai ieftină,

consumatorii doresc să cumpere o cantitate mai mare decât înainte. Al doilea efect: la un preţ

mai scăzut, brutarii nu doresc să mai producă aceeaşi cantitate ca înainte. Ambele efecte tind

să reducă amplitudinea "surplusului". În cele din urmă, preţul scade destul pentru ca numărul

pâinilor pe care consumatorii doresc să le cumpere să egaleze numărul pâinilor pe care

firmele doresc să le producă. Iată cum preţul pâinii a coordonat activităţile producătorilor şi

ale consumatorilor.

Daţi exemple de ţări în care guvernul joacă un rol important în economie. Unde e

plasăm în acest caz guvernul în cadrul modelului fluxului circular?

18

La modul general, dacă se produce "prea mult" dintr-un produs într-un sistem de piaţă,

preţul acestuia scade; dacă se produce "prea puţin", atunci preţul creşte. Preţul rămâne stabil

numai atunci când se realizează concordanţa între dorinţele consumatorilor şi ale

producătorilor.

Modelul economic care reflectă modul în care preţurile coordonează comportamentul atât al

firmelor cât şi al consumatorilor este numit modelul cererii şi ofertei. Vom prezenta în

continuare acest model, utilizând tehnicile grafice. Ne vom ocupa mai întâi de cererea pieţei,

apoi de ofertă, iar în final le vom pune laolaltă.

Cererea

Ce factori influenţează deciziile de consum ale indivizilor? Referindu-ne tot la

produsul pâine, putem schiţa factorii ce determină cantitatea de pâine solicitată de

consumatori într-o perioadă de timp dată.

1) Preţul

Ne aşteptăm ca, dacă preţul creşte, cantitatea cerută să scadă. Dacă pâinea se

scumpeşte, gospodăriile se orientează către alte produse, cumpărând de exemplu chifle sau

cornuri. Faptul că preţul şi cantitatea cerută se află în mod normal în relaţie inversă este

cunoscut sub numele de legea cererii.

2) Venitul

Modificările venitului duc la schimbarea oportunităţilor de consum ale oamenilor.

Este însă greu de spus dinainte ce efecte vor avea asemenea schimbări asupra consumului

unui anumit bun. O posibilitate este ca, dacă veniturile cresc, consumatorii să folosească o

parte din venitul adiţional pentru a cumpăra mai multă pâine. Pe de altă parte, dacă veniturile

cresc, consumatorii pot cumpăra mai putină pâine, cheltuindu-şi banii, de exemplu, pe

prăjituri. Dacă o creştere a venitului duce la creşterea cererii (celelalte condiţii menţinându-se

constante), bunul în cauză este numit bun normal. Dacă o creştere a venitului duce l a

scăderea cererii (celelalte condiţii menţinându-se constante), este vorba de un bun inferior.

3) Preţurile bunurilor înrudite

Să presupunem că preţul biscuiţilor creşte. Dacă biscuiţii pot fi înlocuiţi cu pâine,

creşterea respectivă a preţului biscuiţilor va creşte cantitatea de pâine pe oamenii doresc să o

consume. Să presupunem de asemenea că preţul untului creşte. Dacă există obiceiul de a se

consuma pâine cu unt, aceasta va duce la scăderea cantităţii de pâine consumate. Bunurile

precum pâinea şi biscuiţii se numesc înlocuitori, iar bunurile precum pâinea şi untul se

numesc bunuri complementare.

19

4) Gusturile (la fel)

Măsura în care consumatorilor "le place" un bun influenţează de asemenea cantitatea

cerută. Astfel, cei preocupaţi să slăbească vor solicita o cantitate mai mică de pâine decât cei

foarte slabi.

Am construit astfel u n model în termeni verbali, care indică faptul că cererea este

influenţată de o mare varietate de factori.

Pentru a construi versiunea grafică a modelului, este util să ne concentrăm asupra

relaţiei dintre cantitatea cerută dintr-un bun şi preţul acestuia. Să presupunem că se menţin

constante venitul, preţurile bunurilor înrudite şi gusturile. Vom considera că preţul pâinii se

modifică şi vom vedea cum se modifică cantitatea cerută, în condiţiile în care celelalte

variabile relevante rămân constante.

Curba cererii reprezintă relaţia dintre preţul de piaţă al unui bun şi cantitatea cerută

din acel bun într-o perioadă dată de timp, celelalte condiţii menţinându-se constante.

Economiştii folosesc adesea expresia latină ceteris paribus pentru "celelalte condiţii

menţinându-se constante". În diferitele aplicaţii particulare, trebuie întotdeauna specificată

perioada de timp luată în considerare, având în vedere că diferitele cantităţi dintr-un bun sunt

cerute într-o zi, o lună, un an, ş.a.m.d.

Exemplu

O curbă ipotetică a cererii de pâine este reprezentată grafic în Figura 1.5 (curba D ) .

Pe axa orizontală se află cantitatea cerută, iar pe axa verticală preţul pâinii.

Figura 1.5 Curba cererii

20

Astfel, de exemplu, dacă preţul pâinii este de 1,30 u.m., gospodăriile sunt dispuse să

consume 2 milioane bucăţi; când preţul este de numai 0,80 u.m., se consumă 5 milioane

bucăţi. Aspectul coborâtor al curbei cererii reflectă presupunerea rezonabilă că, atunci când

preţul creşte, cantitatea cerută scade şi invers.

Aşa cum am arătat mai sus, curba cererii este trasată pornind de la premisa că toate

celelalte variabile ce ar putea afecta cantitatea cerută nu se modifică. Dar ce se întâmplă dacă

una din ele se schimbă? Să presupunem, de exemplu, că preţul chiflelor creşte şi, drept

consecinţă, oamenii doresc să cumpere mai multă pâine. În Figura 1.6 este reprodusă curba D

din Figura 1.5 (înaintea creşterii). Din cauza creşterii preţului chiflelor, la fiecare nivel al

preţului pâinii consumatorii doresc să cumpere mai multă pâine decât înainte. O creştere a

preţului chiflelor translatează fiecare punct de pe curba D către dreapta. Unirea noilor puncte

este D'. Întrucât D' arată ce cantitate doresc consumatorii să cumpere la fiecare preţ, ceteris

paribus, ea este, prin definiţie, noua curbă a cererii.

Mai general, o schimbare a oricărei variabile care influenţează cererea pentru un bun

(exceptând preţul său) duce la translatarea curbei cererii. Însă o modificare a preţului bunului

duce la o mişcare de-a lungul curbei cererii, cauzând o schimbare a cantităţii cerute.

Economiştii au dezvoltat o anumită terminologie pentru a marca această distincţie. O

modificare a cererii se referă la translatarea întregii curbe a cererii, ca în Figura 1.6. O

modificare a cantităţii cerute se referă l a o mişcare de-a lungul unei curbe date a cererii, aşa

cum se întâmplă în Figura 1.5, unde preţul creşte de la 0,80 la 1,30 u.m..

Figura 1.6 Translatarea curbei cererii

21

Oferta

Ne vom referi în continuare la sectorul afacerilor, al firmelor din modelul fluxului

circular. Ne interesează care sunt factorii ce determină cantitatea dintr-un produs pe care

firmele îl oferă pe piaţă în decursul unei perioade date de timp.

Aceşti factori sunt:

Preţul produsului

Pare rezonabil să afirmăm că, la un preţ crescut a l produsului pâine, de exemplu,

firmele vor f i dispuse să ofere o cantitate mai mare d i n acest produs. Dacă preţurile sunt mai

mari, este profitabil pentru firme să producă m ai mult.

Preţul factorilor de producţie

Producătorii de pâine trebuie să folosească inputuri (factori) pentru producţia lor -

muncă, faină, echipamente, etc. Dacă costurile acestor inputuri cresc, atunci cantitatea de

pâine pe care ei o pot oferi în mod profitabil la orice preţ d a t scade.

Condiţiile de producţie

Cel mai important aspect aici este starea tehnologiei. Dacă are loc o îmbunătăţire

tehnologică în producţia pâinii, atunci oferta creşte.

Ca şi în cazul curbei cererii, este util să ne concentrăm asupra relaţiei dintre cantitatea

unui bun oferit şi preţ, menţinând celelalte condiţii constante.

Curba ofertei reprezintă relaţia dintre preţul de piaţă şi cantitatea dintr-un bun pe care

producătorii sunt dispuşi să-1 ofere în decursul unei perioade date de timp, ceteris paribus.

Exemplu

O curbă a ofertei de pâine este notată cu S în Figura 1.7. Orientarea ascendentă a

acestei curbe reflectă o relaţie pozitivă între preţ şi cantitate: cu cât preţul este mai mare, cu

atât mai mare este cantitatea oferită, ceteris paribus.

22

Figura 1.7 O curbă a ofertei

Atunci când oricare variabilă care influenţează oferta (alta decât preţul bunului

respectiv) se modifică, curba ofertei se va deplasa. Să presupunem, de exemplu, că preţul

fainii creşte. Această creştere reduce cantitatea de pâine pe care firmele doresc să o ofere la

orice preţ dat. De aceea, curba ofertei se deplasează către stânga. Aşa cum indică Figura 1.8,

noua curbă a ofertei este S ' . Prin contrast, o schimbare a preţului bunului determină o mişcare

de-a lungul curbei ofertei. Prin analogie cu terminologia introdusă pentru curbele cererii, o

modificare a ofertei se referă la translatarea întregii curbe a ofertei, iar o modificare a

cantităţii oferite se referă la o mişcare de-a lungul unei curbe date a ofertei.

Figura 1.8 Translatarea curbei ofertei

Echilibrul

Curbele cererii şi ofertei furnizează răspunsuri l a o serei de întrebări precum: Dacă

preţul p â in i i este de 2 u .m . bucata, cât a r dori s ă cumpere gospodăriile? Dacă preţul este

1,75 u . m. bucata, cât ar dori firmele să ofere? Luate separat, nici curba cererii, nici cea a

23

ofertei, nu ne arată preţul şi cantitatea existentă. Luate însă împreuna, cele două curbe pot

duce la determinarea preţului şi a cantităţii

În Figura 1.9 suprapunem curba cererii D din Figura 1.5 peste curba ofertei din Figura

1.7. Dorim să găsim preţul şi producţia la care există un echilibru - situaţie ce se va menţine

atâta timp cât nu există condiţii de modificare a comportamentului.

Exemplu

Să presupunem că preţul este de 1,30 u.m. per bucată. La acest preţ, firmele doresc să

furnizeze 8 milioane de pâini, dar consumatorii doresc să cumpere numai 2 milioane. Preţul

de 1,30 u.m. nu poate fi menţinut, întrucât firmele doresc să ofere mai multă pâine decât sunt

dispuşi consumatorii să cumpere. Această ofertă în exces tinde să împingă preţul în jos, aşa

cum sugerează săgeţile.

Un preţ de 0,80 u.m. va satisface dorinţele cumpărătorilor şi ale vânzătorilor? La acest

preţ, cantitatea de pâine cerută, 5 milioane de bucăţi, excede cantitatea oferită de 3 milioane.

Deci la preţul de 80 u.m. nu este destulă pâine în raport cu câtă se cere. Întrucât avem o cerere

în exces, ne aşteptăm ca preţul să crească.

La orice preţ la care cantitatea oferită şi cea cerută nu sunt egale, nu se poate vorbi de

echilibru. În Figura 1.9, cantitatea cerută egalează cantitatea oferită la un preţ de 0,90 u.m..

Producţia corespunzătoare este de 4 milioane de pâini. Dacă nu se schimbă nimic în sistem,

această combinaţie preţ-cantitate se va continua an de an. Este o combinaţie de echilibru.

Figura 1.9 Determinarea preţului prin cerere şi ofertă

24

Figura 1.8 demonstrează cum preţul coordonează activităţile producătorilor şi ale

gospodăriilor individuale.

Să presupunem acum că ceva se schimbă. De exemplu, preţul făinii creşte la un

moment dat. În Figura 1.10, D şi S sunt reproduse din Figura 1.9 şi avem ilustrată situaţia

iniţială de echilibru. Ca urmare a creşterii preţului făinii, curba ofertei se deplasează către

stânga, să spunem în S’. Dată fiind noua curbă a ofertei, 0,90 u.m. nu mai reprezintă preţul de

echilibru. Echilibrul se va găsi la intersecţia lui D cu S’, unde preţul este de 1,10 u.m., iar

producţia 3 milioane de pâini. A se observa că, aşa cum ne-am aştepta, creşterea preţului

făinii duce l a un preţ mai înalt şi la o cantitate mai mică.

Mai general, modelul nostru prezice că o schimbare a oricărei variabile care afectează

cererea sau oferta creează o nouă combinaţie de echilibru între preţ şi cantitate.

Test de autoevaluare

Să presupunem că piaţa produsului pâine la un anumit moment este corect desrisă prin

Figura 1.9. Brusc, preţul untului creşte substanţial. Utilizaţi modelul cerere-ofertă pentru a

previziona ce se va întâmpla cu preţul pâinii şi a determina numărul pâinilor consumate.

(Rezolvare: Creşterea preţului untului – un bun complementar – duce la o scădere a cererii

de pâine. Atât preţul cât şi cantitatea vor scădea, aşa cum va rezulta din intersecţia noii curbe a

cererii D’ cu oferta S).

Figura 1. 10 Efectul unei translatări a ofertei asupra preţului şi cantităţii

25

Test de autoevaluare

De ce echilibrul pieţei este dificil de obţinut în viaţa reală?

(Răspuns: Echilibrul se atinge greu deoarece acesta presupune ca preţul pe care doresc să îl ofere

consumatorii să fie acelaşi cu cel pe care doresc să îl încaseze producătorii; în acelaşi timp, cantitatea pe care

sunt dispuşi consumatorii să o achiziţioneze trebuie să fie aceeaşi cu cantitatea pe care doresc să o fabrice

producătorii.)

Oferta şi cererea de factori de producţie

Până acum am examinat modul în care oferta şi cererea reglează partea de sus a

fluxului circular - fluxul bunurilor de la firme la gospodării. Modelul cererii şi ofertei se

aplică la fel de bine şi părţii de jos, care se referă la fluxul inputurilor de la gospodării la

firme. Deosebirea principală este aceea că acum gospodăriile sunt furnizori de inputuri iar

firmele sunt solicitanţi de inputuri.

Exemplu

În Figura 1.11, reprezentăm numărul de brutari pe axa orizontală. Preţul acestora,

adică rata salariului în u.m. pe oră, se află pe axa verticală. Curba ofertei brutarilor, S , are o

pantă ascendentă, bazată pe ideea că, pe măsură ce răsplata de a fi brutar creşte, mai mulţi

oameni vor practica această meserie, ceteris paribus. Cererea pentru brutari, D, are o pantă

descendentă, reflectând ideea că, pe măsură ce munca brutarilor devine mai scumpă, firmele

angajează mai puţini brutari, poate prin înlocuirea muncii lor cu maşini. Utilizând aceleaşi

argumente ca mai sus, modelul nostru prevede că 6200 de oameni aleg să fie brutari şi fiecare

va avea un salariu de 11,50 u.m. pe oră. În acest mod, rata salariului coordonează activitatea

economică pe piaţa muncii.

Figura 1 . 1 1 Oferta şi cererea pentru un input

26

Funcţiile preţurilor

Modelul cererii şi ofertei pe care l-am prezentat ilustrează mai multe funcţii înrudite pe

care de îndeplinesc preţurile într-o economie d e piaţă:

1) Preţurile transmit informaţii

Gospodăriile nu trebuie să ştie cum se produce pâinea, iar pentru firme n u este necesar să

ştie în ce scopuri au nevoie gospodăriile de pâine. Preţurile sunt semnale ce conţin toate

informaţiile necesare pentru fundamentarea deciziilor gospodăriilor şi firmelor. De exemplu,

dacă făina se scumpeşte, nici o directivă centrală nu este necesară pentru ca gospodăriile să

consume mai puţină pâine. În schimb, aşa cum ilustrează Figura 1.10, preţul creşte, ceea ce

semnifică faptul că pâinea este mai scumpă, determinând astfel gospodăriile să-şi reducă

consumul. Semnalând ceea ce este relativ rar şi ceea ce este relativ abundent, preţurile pot

canaliza în mod eficient producţia şi consumul.

2) Preturile raţionalizează resursele rare

Dacă pâinea ar f i un bun liber, s-ar cere din aceasta o cantitate uriaşă. Întrucât resursele

utilizate pentru producerea pâinii sunt rare, cantitatea existentă de pâine trebuie să fie

raţionalizată între potenţialii utilizatori. În general, nu toată lumea poate avea întreaga

cantitate de produse pe care şi-ar dori-o. În cazul pâinii, aceasta trebuie cumva raţionalizată.

Sistemul preţurilor îndeplineşte acest rol în următorul mod foarte simplu: toţi cei care sunt

dispuşi să plătească preţul de echilibru obţin bunul, iar cei care nu, nu îl obţin. Legat de

aceasta, este sugestiv să reflectăm asupra următorului titlu de articol de ziar apărut în 1990 în

fosta Uniune Sovietică: "Legiuitorii sovietici sprijină economia de piaţă, dar împiedică

creşterea preţului pâinii". Sigur că ei ezitau să ridice preţurile pâinii, deoarece acestea se

menţinuseră constante timp de 30 de ani. Însă a afirma că vrei să ai pieţe fară a permite

preţurilor să raţionalizeze mărfurile este ca şi cum ai spune că vrei să faci o baie fară a utiliza

nici un fel de apă. Acesta demonstrează o eronată înţelegere a modului de funcţionare a

procesului pieţei.

3) Preţurile determină veniturile

Aşa cum arătat mai sus, o societate trebuie să decidă cum se distribuie rezultatele

producţiei. Într-un sistem de piaţă, venitul nostru bănesc depinde de preţurile inputurilor pe

care le furnizăm pe piaţă. Aşa cum ilustrează Figura 1.11, acesta este determinat atât de oferta

cât şi de cererea diverselor inputuri.

27

Test de autoevaluare

Care sunt funcţiile preţurilor într-o economie de piaţă?

(Răspuns: 1. Preţurile transmit informaţii; 2. Preţurile raţionalizează resursele rare şi 3. Preţurile

determină nivelul veniturilor).

1. Care din următoarele afirmaţii este adevărată?

a) O ţară poate

întotdeauna produce mai

multe automobile dacă

decide să facă acest

lucru. De aceea, nu

c) Cetăţenii din Suedia sunt norocoşi pentru că

beneficiază de servicii gratuite de sănătate.

Toate ţările ar trebui să adopte acest sistem.

Să ne reamintim...

Modelul fluxului circular şi modelul cerere-ofertă oferă o explicaţie a modului de

funcţionare a pieţelor.

Modelul fluxului circular arată modul în care sunt legate între ele firmele şi gospodăriile.

Gospodăriile şi firmele se întâlnesc atât pe pieţele bunurilor cât şi ale factorilor.

Preţul şi cantitatea de echilibru se află la intersecţia dintre curba cererii şi cea a ofertei

M1.T1.6. Rezumat

Fiecare naţiune trebuie să decidă structura producţiei, modul în care se va obţine producţia şi

şi cum se vor repartiza rezultatele producţiei.

Curba posibilităţilor de producţie ilustrează principiul eficienţei economice.

Modelul fluxului circular arată modul în care sunt legate firmele (sectorul afacerilor)

de gospodăriile individuale.

Într-o economie de piaţă, preţurile factorilor şi ale bunurilor coordonează activităţile

firmelor şi ale gospodăriilor. De asemenea, preţurile raţionalizează resursele rare şi

determină nivelul veniturilor.

Un model important al determinării preţului este cel al cererii şi ofertei. Curba cererii arată

modul în care cantitatea cerută variază o dată cu preţul, ceteris paribus. Curba ofertei arată

modul în care cantitatea oferită variază o dată cu preţul, ceteris paribus. Intersecţia celor două

curbe determină preţul de piaţă şi cantitatea de echilibru.

M1.T1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

28

poare apărea niciodată o

lipsă reală de

automobile.

b) Guvernele au puterea

să încaseze câţi bani vor

prin impozitare. De

aceea, raritatea nu este o

problemă pentru

guverne.

d) Ţările arabe bogate în petrol nu îşi pot

permite să risipească petrolul de care dispun.

2. Costul de oportunitate este:

a) costul şansei

sacrificate

c) valoarea alternativei, a doua ca însemnătate,

la care trebuie să se renunţe pentru a întreprinde

o activitate

b) costul contabil al

unei activităţi

d) valoarea tuturor activităţilor posibile

3. Modelul fluxului circular al economiei vizează relaţiile dintre:

a) firme c) guvern şi firme

b) firme şi gospodării d) diferitele guverne

4.Curba cererii reprezintă:

a) curba ce arată cantitatea

totală dintr-un bun pe care

cumpărătorii doresc să o

achiziţioneze la fiecare preţ

c) curba fundamentală din

microeconomie

b) cantitatea cerută de

consumatori

d) curba preferinţelor consumatorilor

5. Curba ofertei reprezintă:

a) producţia pusă la

dispoziţie de către firme

c) curba fundamentală din

microeconomie

29

b) curba ce arată cantitatea

totală dintr-un bun pe care

ofertanţii doresc să o vândă

la fiecare preţ

d) curba preferinţelor furnizorilor

6. Funcţiile preţurilor într-o economie de piaţă sunt:

a) transmit informaţii c) determină nivelul veniturilor

b) raţionalizează resursele

rare

d) indică nivelul de trai

7. Situaţia de echilibru descrie:

a) egalitatea dintre cerere şi

ofertă

c) egalitatea dintre cerere şi ofertă

realizată la un anumit preţ

b) o stare de lucruri ce va

persista atâta timp cât agenţii

economici nu au nici un

motiv de a-şi schimba

comportamentul.

d) egalitatea dintre toate

variabilele economice

8. Factorii care influenţează oferta sunt:

a) preţul bunului c) nivelul tehnologiei

b) preţul factorilor de

producţie

d) factori psihologici

Temă de control

Să presupunem că într-un oraş avem următoarea formă a

curbei cererii pieţei pentru servicii de frizerie:

D = 80 – 2P + 5I,

unde D este cantitatea cerută pe lună, P este preţul unui tuns,

iar I este venitul consumatorilor (în zeci de mii u.m.). Curba

ofertei este dată de:

S = 4P,

unde S este cantitatea furnizată pe lună.

30

a) Potrivit acestui model, tunsurile reprezintă un bun

normal sau inferior?

b) Să presupunem că I =3. Determinaţi preţul şi

cantitatea de echilibru.

c) Din cauza unei recesiuni, I scade la 2. Ce se întâmplă

cu piaţa serviciilor de frizerie?