note de curs prof.univ.dr. cristian t lÂng anul iii...

67
GEOGRAFIE URBANĂ Note de curs Prof.univ.dr. Cristian TĂLÂNGĂ Anul III ID TEMA 1. CONCEPTUL DE GEOGRAFIE URBANĂ TEMA 2. SISTEMUL URBAN TEMA 3. CLASIFICAREA SISTEMELOR URBANE ŞI PARTICULARITĂŢILE SISTEMULUI URBAN ROMÂNESC Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Upload: doantuong

Post on 03-Dec-2018

215 views

Category:

Documents


0 download

TRANSCRIPT

Page 1: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

GEOGRAFIE URBANĂ

Note de curs Prof.univ.dr. Cristian TĂLÂNGĂ

Anul III ID

TEMA 1. CONCEPTUL DE GEOGRAFIE URBANĂ

TEMA 2. SISTEMUL URBAN TEMA 3. CLASIFICAREA SISTEMELOR URBANE ŞI PARTICULARITĂŢILE SISTEMULUI URBAN ROMÂNESC

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 2: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

Acest material este destinat uzului studenţilor Universităţii din Bucureşti, forma de învăţământ la distanţă, fiind interzise copierea, multiplicarea în orice format şi comercializarea. Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii din Bucureşti.

Universitatea din Bucureşti Editura CREDIS Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5 Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47 Fax: (021) 315 80 96 Email: [email protected] Http://www.credis.ro

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 3: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

5

TEMA 1

PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE URBANǍ. DEFINIŢIA ŞI PǍRŢILE COMPONENTE ALE ORAŞULUI

Conţinut : 1.1. Definţia geografiei urbane 1.2. Evoluţia gândirii în geografia urbanǎ 1.3. Şcoala româneascǎ de geografie urbanǎ 1.4. Definiţia şi criteriile de individualizare a oraşului 1.5. Oraşul ca entitate operaţionalǎ în geografia urbanǎ 1.6. Structura majorǎ a oraşului Obiective : Cunoaşterea principalelor aspecte teoretico-metodologice ale Geografiei urbane. Cunoaşterea contribuţiilor Şcolii româneşti de Geografie urbanǎ. Înţelegerea mecanismelor de funcţionare şi a structurii oraşului. .

1.1. Definiţia Geografiei urbane Principalele ramuri ale geografiei sunt geografia fizicǎ şi geografia umanǎ, la care unii autori adaugǎ, pe bunǎ dreptate, geografia regionalǎ. Primele douǎ au evident obiecte diferite, metode de cercetare relativ diferite, ceea ce pune, în mod firesc, o întrebare fundamentalǎ: dacǎ geografia este o ştiinţǎ, atunci este naturalǎ sau socialǎ? Sau ambele la un loc? Şcoala vidalianǎ plasa geografia ca o ştiinţǎ a sintezei celor douǎ aspecte: natural şi uman, pe când noua geografie plaseazǎ geografia fizicǎ într-o poziţie subsidiarǎ. Ultimele cercetǎri întreprinse demonstreazǎ cǎ rǎspunsul la aceastǎ dilemǎ a geografiei vine din partea spaţiului geografic. Acesta trebuie conceput ca un coprodus al proceselor sociale şi naturale plasate în poziţii simetrice. Putem admite în aceste condiţii cǎ producţia de spaţiu geografic este un spectacol cu doi impresari: natura şi societatea (P.Pech, H.Reynauld, 1992) . Geografia regionalǎ este perceputǎ în douǎ moduri total diferite: unii geografi când discutǎ de geografie regionalǎ se referǎ la

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 4: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

6

regiuni diferite ale planetei, ale unei ţǎri sau ale unui spaţiu de o anumitǎ extindere, iar alţii la analiza intercorelativǎ a componentelor geografice dintr-un spaţiu specific numit regiune. În primul caz, adesea regiunile analizate sunt unitǎţi administrative, unitǎţi de relief sau regiuni economice, iar analizele se fac de regulǎ în cel mai pur stil monografic. În cel de-al doilea caz, sunt exigenţe sporite la definirea regiunilor, ca entitǎţi spaţiale, iar analizele au în vedere depistarea unor factori determinanţi, a unor efecte regionale, urmare a relaţiilor complexe dintre componentele geografice, elemente de organizare a spaţiului la aceste nivele. Întrucât lucrarea de faţǎ este axatǎ pe o tematicǎ specificǎ geografiei urbane în contextul ştiinţelor geografice, accentul îl vom pune pe individualizarea subramurii Geografia Umanǎ. În esenţǎ Geografia Umanǎ studiazǎ omul şi activitǎţile sale în relaţii reciproce şi cu mediul geografic cu care interacţioneazǎ. Unii geografi nu includ în cadrul geografiei umane activitǎţile economico-sociale, culturale şi politice, restrângând sfera doar la geografia populaţiei şi aşezǎrilor. Acest punct de vedere este însǎ foarte îngust şi contravine caracterului antropic al activitǎţilor menţionate, care cunosc variaţii teritoriale în strânsǎ dependenţǎ cu factorul uman. Geografia umanǎ cuprinde ca subramuri distincte geografia economicǎ (ce se ocupǎ cu studiul geografic al fenomenelor economice), geodemografia (geografia populaţiei), geografia socialǎ, geografia culturalǎ, geografia comportamentalǎ şi geografia aşezǎrilor umane. Aceastǎ ultimǎ subramurǎ are un caracter integrator la nivelul geografiei umane, deoarece analiza aşezǎrilor rurale şi a aşezǎrilor urbane presupune un studiu complex al tuturor aspectelor de geografie umanǎ. Atenţia care se dǎ acestei subramuri trebuie sǎ fie mult mai evidentǎ, pentru cǎ în mod firesc se fac corelaţii cu elemente ale cadrului natural, dar se şi prezintǎ forme concrete de organizare a spaţiului, realizându-se estimǎri ale unor evoluţii viitoare. Geografia aşezǎrilor urbane sau geografia urbanǎ reprezintǎ una dintre cele mai sistematice şi adaptative ramuri ale geografiei umane şi geografiei în general. Geografia urbanǎ studiazǎ apariţia, structura internǎ şi dinamica oraşului, raportul sǎu cu teritoriul adiacent, relaţiile cu alte aşezǎri, repartiţia geograficǎ şi rolul oraşelor în structurarea spaţiului. În majoritatea dicţionarelor este consideratǎ ca subramura geografiei umane care studiazǎ arealele urbane. Oraşul reprezintǎ, deci, principalul sǎu obiect de studiu, la care se adaugǎ alte categorii de aşezǎri urbane (aşezǎri de tip urban, comune urbane, comune suburbane, localitǎţi rurale asimilate urba-nului ş.a.m.d.), inclusiv aşezǎrile rurale cu spaţiul lor de susţinere, aflate sub influenţa sa directǎ. Mai general vorbind, geografia urbanǎ se ocupǎ cu analiza dimensiunilor spaţiale ale fenomenului urban (distribuţie, structurǎ şi proces) aşa cum se oferǎ observatorului extern, cât şi ca spaţiu în care trǎiesc locuitorii Terrei . Oraşul însǎ nu reprezintǎ entitatea teritorialǎ aflatǎ exclusiv în studiul geografiei urbane. In egalǎ mǎsurǎ acesta constituie obiectul de studiu al altor discipline precum urbanismul, arhitectura, sociologia urbanǎ, economia urbanǎ, ecologia urbanǎ. Toate acestea analizeazǎ oraşul din unghiuri de vedere diferite, limitate mai mult sau mai puţin la domeniul ştiinţelor respective. Tendinţele de interdisciplinaritate tot

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 5: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

7

mai prezente şi-au pus amprenta şi asupra acestor discipline, ca de altfel şi asupra geografiei urbane, încât oraşul a devenit un domeniu de mari interferenţe ştiinţifice. Prin definiţie, oraşul constituie un obiect de studiu fascinant, complex şi foarte dinamic în ciuda marii sale stabilitǎţi. Oferta sa ca laborator de studiu a trezit interesul unor ştiinţe fundamentale generale, precum fizica, matematica şi biologia. Pe de o parte acesta oferǎ elemente noi care ajutǎ aceste ştiinţe sǎ-şi fundamenteze teoriile de bazǎ, iar pe de altǎ parte acesta constituie un cadru ideal de validare a altor teorii emise anterior. Pentru geografi contactul cu disciplinele implicate în analiza oraşului este benefic, pentru a depista mai clar nişa de cercetare specificǎ, dar şi pentru a cunoaşte mai bine procesele intime care se petrec în organismele urbane. Analogiile pe care le fac cu procese similare din fizicǎ şi biologie, alǎturi de formalizarea relaţiilor intra- şi interurbane determinǎ sporirea şanselor de dialog cu parteneri interesaţi la rândul lor într-o validare mai rapidǎ a cercetǎrilor lor fundamentale. Geografii urbanişti sunt de acord cu trei puncte de vedere asupra fenomenului urban: a) descriptivist, care implicǎ individualizarea şi descrierea structurii interne a spaţiilor urbane propriu-zise, inclusiv a proceselor care se petrec în acestea; se adaugǎ relaţiile dintre ariile urbane, care pot fi apreciate direct sau indirect; b) interpretativ, care presupune examinarea diferitelor cǎi în care populaţia urbanǎ înţelege şi reacţioneazǎ la modelele elaborate de specialişti şi la procesele individualizate; pe baza acestor interpretǎri se formeazǎ atitudini şi se fundamenteazǎ principalele intervenţii umane;

c) explicativ, ce semnificǎ descoperirea forţelor care stau în spatele acestor configuraţii generale şi a proceselor, care asigurǎ dinamica fenomenului urban. În acest caz se pot distinge douǎ tipuri de explicaţiiÎ cele care justificǎ procesele generale, care au loc la nivelul oraşului, dar şi procesele aparent secundare, care poartǎ amprenta puternicǎ a specificului . Cele trei puncte de vedere au coexistat, dar accentul s-a schimbat de la o etapǎ la alta, ceea ce a condus la transformarea geografiei urbane în ultimul secol într-o veritabilǎ disciplinǎ ştiinţificǎ. Aceasta înseamnǎ cǎ geografia urbanǎ a înregistrat o dinamicǎ permanentǎ, fiind una dintre cele mai puţin conservatoare discipline geografice. Astfel, în decursul istoriei sale geografia urbanǎ s-a detaşat printr-o serie de mutaţii, în raport de modul în care geografii au pǎtruns în intimitatea urbanului. Totodatǎ aceste mutaţii trebuie conectate cu schimbǎrile radicale din domeniul filosofiei, din domeniile ştiinţelor apropiate prin obiectul de studiu. 1.2. Evoluţia gândirii în geografia urbanǎ Geografia urbanǎ actualǎ şi disciplinele apropiate au o istorie lungǎ a modelelor şi teoriilor formulate în înţelegerea oraşului şi a proceselor de urbanizare, în general. Primele lucrǎri de geografie urbanǎ apar la sfârşitul sec.XIX, fiind efectuate de istorici şi de statisticieni. Primul dintre geografi care a efectuat o descriere sistematicǎ de geografie urbanǎ a fost Elisee Reclus, într-un studiu

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 6: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

8

asupra oraşelor mari din Franţa. În general, este unanim recunoscutǎ apariţia geografiei urbane odatǎ cu lucrarea lui Raoul Blanchard întreprinsǎ asupra oraşului Grenoble, la începutul sec.XX. Primul manual de geografie urbanǎ este scris, însǎ, mult mai târziu şi aparţine unui urbanist francez, Pierre Lavedan . În evoluţia gândirii din domeniul geografiei urbane pot fi individualizate câteva etape distincte, care au avut o contribuţie importantǎ la consolidarea teoreticǎ şi metodologicǎ a acestui domeniu. Cu evidente continuitǎţi şi interferenţe aceastǎ divizare temporalǎ a evoluţiei gândirii se bazeazǎ pe dominanţa unor concepţii şi metodologii de cercetare şi nu pe dispariţia celor anterioare, care ar fi fost înlocuite de urmǎtoarele. Ca urmare se disting urmǎtoarele principale etape:

Etapa descriptivistǎ şi explicativǎ, ce a dominat cercetǎrile efectuate asupra oraşului în sec.XIX şi la începutul sec.XX. Aici pot fi introduse în principal şcolile germanǎ, francezǎ şi Şcoala de la Berkeley. Principalii autori se rezumau la a explica şi a interpreta unele dintre formele îmbrǎcate de dezvoltarea oraşelor, diferenţierile regionale şi relaţiile cu teritoriul. În aceste abordǎri sistematice timpurii un loc important l-au deţinut analizele concentrate pe sit, situaţie şi morfologie urbanǎ. Studiile de la începutul sec.XX au privit în principal caracteristicile fizice (sit şi situaţie), ca factor determinant în localizarea şi dezvoltarea aşezǎrilor umane. Acest punct de vedere a fost implicat în multe abordǎri istorice atât în studii rurale, cât şi asupra oraşelor care au crescut ca mǎrime şi complexitate. Factorii de localizare iniţialǎ au tins sǎ fie ascunse de scara urbanizǎrii subsecvente sau şi-au pierdut din importanţǎ întrucât arealele urbane s-au schimbat ca formǎ şi funcţie. Morfologia urbanǎ a fost o direcţie importantǎ a geografiei urbane pentru acel timp. Aceasta s-a dezvoltat puternic îndeosebi în universitǎţile germane la începutul sec.XX, fiind iniţial o abordare descriptivǎ pentru a înţelege dezvoltarea urbanǎ prin examinarea fazelor de creştere a ariilor urbane. Folosind evidenţa de la construcţii şi mǎrimea loturilor de construcţii s-a trecut la clasificarea oraşelor în funcţie de fazele lor de creştere. În timp ce aceastǎ abordare a fost puternic criticatǎ în perioada anilor 1950-1960, a fost înlocuitǎ cu alta mai ştiinţificǎ ce a existat pânǎ în anii 1980. Lucrǎrile recente s-au concentrat pe rolurile arhitecţilor, planificatorilor şi ale altor manageri în producţia formei şi design-ului ariilor urbane.

Etapa gândirii în spiritul economiei spaţiale, fundamentatǎ în prima jumǎtate a sec.XX şi în special în perioada dintre cele douǎ rǎzboaie mondiale. Condiţiile care au favorizat translaţia gândirii din domeniul geografiei urbane spre cel al economiei spaţiale şi invers au fost reprezentate de patru elemente importante şi anume: dezvoltarea şi efectele benefice pe care le-a avut asupra economiei liberalismul vest-european; rezultatele formidabile obţinute în timpul lui Roosvelt, prin amenajarea primei unitǎţi regionale, Tennessee Valley Authority (1933), rezultatele obţinute de fosta URSS în domeniul dezvoltǎrii planificate şi importanţa pe care o acorda Hitler infrastructurii, ca factor de dezvoltare economicǎ. În acest ultim caz, trebuie subliniat faptul cǎ Walter Christaller, fost consilier al lui Hitler în domeniul dezvoltǎrii teritoriale, aplicând modelele sale în Bavaria şi în Polonia,

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 7: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

9

a fundamentat teoria locurilor centrale, rǎmasǎ celebrǎ în literatura dedicatǎ oraşului.

Etapa gândirii cantitative (1950-1970) este cunoscutǎ ca etapa "Noii geografii". Contextul ştiinţific se modificǎ radical, încercându-se transpunerea în domeniul social sau al dezvoltǎrii teritoriale a unor rezultate obţinute de ingineri, înalt specializaţi, în perioada rǎzboiului, în domenii tehnice de vârf. Ştiinţa postbelicǎ are suficiente exemple, îndeosebi americane, în care progrese semnificative au fost aduse de specialiştii în tehnicǎ militarǎ în domenii economice, dezvoltǎrii urbane şi regionale. Un exemplu concludent îl constituie specialistul în hidraulicǎ J.W.Forrester, care a scris printre nenumǎrate lucrǎri economice, lucrǎri asupra viitorului etc. şi o lucrare monumentalǎ asupra fenomenului urban. Progresul cunoaşterii sistemelor oscilante face sǎ se înţeleagǎ importanţa buclelor de retroacţiune (feed-backs), care asigurǎ reglarea evoluţiei sistemelor, în general. Era absolut firesc ca astfel de idei sǎ încerce a fi aplicate şi în domeniile economice, sociale, urbane. La acestea mai trebuie adǎugatǎ contribuţia deosebitǎ a lui Ludwig von Bertalanffy la dezvoltarea ştiinţelor prin fundamentarea teoriei sistemelor. Aceasta îi va fascina pe geografi, care timp de câteva decenii vor construi metodologii mai mult sau mai puţin viabile pe baza acestei teorii.

În aceastǎ perioadǎ se redescoperǎ modelele clasice de localizare a activitǎţilor economice, respectiv al lui von Thünen, pentru localizarea activitǎţilor agricole, al lui Weber pentru localizarea activitǎţilor industriale, ale lui Christaller şi apoi Losch pentru localizarea activitǎţilor terţiare.

Redescoperirea economiei spaţiale orienteazǎ cercetǎrile de geografie urbanǎ în douǎ direcţii bine individualizate:

- aprofundarea modelelor teoretice elaborate de economişti şi adaptarea lor la specificul cercetǎrii geografice. Aceastǎ cale este urmatǎ în special de geografii francezi, care continuǎ demersurile tradiţionale, cu adânci rǎdǎcini în şcoala vidalianǎ, adǎugându-le o mai bunǎ structurare (George Chabot, J.Beaujeu-Garnier, Pierre George ş.a.);

- experimentarea sistematicǎ a modelelor elaborate în vederea generalizǎrii lor şi a unei implicǎri directe în fundamentarea unor decizii de ordin practic. In aceastǎ direcţie se regǎşeşte, în primul rând, şcoala americanǎ de geografie urbanǎ, respectiv Şcoala de la Seattle, având ca exponent pe B.J.L. Berry. În jurul sǎu s-a dezvoltat o adevǎratǎ pleiadǎ de geografi care vor deveni exponenţi de bazǎ ai geografiei urbane contemporane: Richard Morril, Michael Dacey, William Garrison. Într-un interval de timp foarte scurt, geografii americani învaţǎ sǎ utilizeze cele mai noi tehnici de abordare cantitativǎ a fenomenului urban, precum analizele factoriale, teoria subansamblurilor fluu, teoria grafelor şi altele, prin care încearcǎ validarea modelelor clasice. La începutul anilor '60, centrul de greutate al cercetǎrilor în geografia urbanǎ se deplaseazǎ spre Middle West (Ohio, Michigan, Iowa, Chicago), acolo unde absolvenţii de la Seattle, devenind titulari în centrele universitare respective, creazǎ adevǎrate şcoli.

Congresul de geografie de la Stockholm (1960) favorizeazǎ apropierea dintre geografii englezi, nordici şi americani, care continuǎ calea deschisǎ de Scoala de la Seattle. Apar în forţǎ douǎ personalitǎţi

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 8: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

10

ale geografiei mondiale, reprezentate de Peter Haggett şi de Torsten Hagerstrand, ultimul fiind cunoscut ca fondator al Şcolii de geografie de la Lund. In concluzie, putem remarca faptul cǎ bilanţul Noii Geografii Urbane este absolut pozitiv, rezultând nenumǎrate concepte şi metode de cercetare, cu rol determinant în evoluţia viitoare a acestei discipline geografice.

Etapa gândirii radicale şi umaniste (1970-1990) are la bazǎ dispariţia accentului pus pe expansiunea economicǎ şi apariţia altor prioritǎţi în cercetǎrile de geografie urbanǎ. Una dintre acestea a fost cea reieşitǎ din curentul dominant al anilor respectivi, referitor la critica societǎţii de consum. Cunoscut sub denumirea de curent radical, acesta se referǎ mai ales la studiile întreprinse asupra oraşelor, relevând inegalitǎţile din cadrul lor, procesele de segregare etnicǎ şi socialǎ. Pentru reprezentanţii acestui curent, manifestat pregnant în geografia urbanǎ, spaţiul este un produs al modului de producţie, iar raportul centru-periferie la nivel urban reflectǎ dezvoltarea inegalǎ a oraşului. În acest sens trebuie amintit studiul elaborat de William Bunge asupra ghetoului Fitzgerald din Detroit.

Influenţa neo-marxistǎ asupra ştiinţelor sociale, în general, dateazǎ din ultima parte a anilor 1960. În acel timp a fost o chemare generalǎ pentru geografie de a deveni mai relevantǎ, de a ajuta abordarea şi rezolvarea problemelor sociale presante. Aceasta a fost promptǎ la reacţiile militante, la aspecte precum rǎzboiul din Vietnam, mişcǎrile studenţeşti din Franţa lui De Gaulle, sǎrǎcia urbanǎ, inegalitatea rasialǎ şi creşterea nivelurilor datoriilor ţǎrilor în curs de dezvoltare. S-a simţit cǎ geografia cantitativǎ, pozitivistǎ nu poate aborda aceste probleme. Geografia cantitativǎ a fost acuzatǎ de ignorarea consecinţelor inerente ale sistemului capitalist, şi îndeosebi a producţiei de inegalitate. Geografii neo-marxişti urbani nu au format un corp comun clar, coerent, în ciuda derivǎrii din aceeaşi poziţie ideologicǎ, ci au continuat sǎ-şi exprime individual ideile. Geografia urbanǎ neo-marxistǎ s-a bazat pe dispute între diferiţi autori, dar şi pe lucrǎri de autor care au abandonat poziţiile anterioare. Douǎ figuri de geografi celebri au influenţat geografia urbanǎ neo-marxistǎ: Manuel Castells şi David Harvey.

Curentul umanist apare ca o reacţie la preocupǎrile exclusiv cantitative promovate de "Noua Geografie" şi diminuarea atenţiei acordate omului, modului în care acesta percepe spaţiul în care trǎieşte şi îşi desfǎşoarǎ activitatea. Reprezentanţii sǎi criticǎ geografia nomoteticǎ (care prin metode deductive ajungea la stabilirea de legitǎţi), arǎtând rolul important al comportamentelor umane, care sunt determinate nu de principii elementare, ci de motivaţii individuale complexe. Ei propun sǎ se plece de la indivizi şi de la opţiunile acestora pentru a organiza spaţiul şi a-i înţelege mai bine legitǎţile . Aceasta este nuanţa comportamentalistǎ a acestui curent de gândire în geografia urbanǎ. Etapa gândirii post-moderniste în geografia urbanǎ. Noţiunea de post-modernism apare la începutul sec.XX, dar abia în anii '60 este reutilizat termenul, desemnând un nou stil de arhitecturǎ faţǎ de arhitectura internaţionalǎ a anilor 1930. Ideea de fond a fost aceea cǎ s-a ajuns la un mod de reprezentare, care nu mai poate evolua sub nici-o formǎ, fiind un stil arhitectural final. Aceste discuţii care s-au desfǎşurat în arhitecturǎ au avut la bazǎ schimbǎri profunde din

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 9: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

11

domeniul economico-social şi cultural: creşte mobilitatea şi comunicarea, vechile tensiuni dintre clasele sociale se transformǎ în luptǎ pentru prestigiu şi acces la culturǎ. Acestea fac ca rolul spaţiului sǎ creascǎ foarte mult, iar geograful sǎ aibǎ o excelentǎ oportunitate pentru manifestare. In tot acest timp geografia radicalǎ sprijinǎ prelungirea geografiei cantitative, dupǎ care cunoaşte un declin tot mai accentuat, pânǎ la sfârşitul deceniului IX.

Teoria urbanǎ actualǎ pare a se afla într-un stadiu de incertitudine, datoritǎ faptului cǎ nici-o perspectivǎ filosoficǎ nu este dominantǎ. Într-adevǎr una din puţinele poziţii ale geografilor urbanişti este prudenţa lor în privinţa totalizǎrii teoriilor urbane. O consecinţǎ negativǎ a acestei neangajǎri a fost tendinţa geografilor urbanişti de a se angrena în dezbateri teoretice deschise. În aceste condiţii lipsa unui curent filosofic de bazǎ a determinat geografia urbanǎ sǎ treacǎ la aplicarea unei abordǎri eclectice a perspectivelor. "Citirea" oraşului este o perspectivǎ derivatǎ mai mult din teoria literarǎ, din studiile de film, studiile culturale şi de psihanalizǎ, decât una reieşitǎ dintr-o analizǎ modernǎ, bazatǎ pe simulǎri şi prelucrǎri de informaţii complexe.

Acest spirit de analizǎ eclectic în cazul lipsei unei mari teorii este rezultatul unei intuiţii cǎ teoriile urbane sunt capabile sǎ furnizeze mai mult decât aprecieri parţiale asupra oraşului. Între timp noi forţe afecteazǎ din plin dezvoltarea oraşelor, printre acestea numǎrându-se noile forţe economice, noile tehnologii, noile forme de guvernare şi noile restricţii ecologice. Dispariţia unor curente filosofice dominante a generat dezbateri deschise asupra fenomenului urban, ceea ce a determinat o importantǎ dezvoltare intelectualǎ a geografiei urbane. Dacǎ pe parcursul a circa trei decenii din secolul XX o mare parte din preocupǎrile de geografie urbanǎ s-au concentrat pe oraşul industrial, la sfârşitul acestui secol şi în perioada de trecere în secolul urmǎtor, teoriile urbane se focalizeazǎ asupra oraşului electronic şi a oraşului durabil. În ciuda acestei schimbǎri de fond existǎ totuşi o continuitate indiscutabilǎ a problemelor presante ale oraşelor lumii, probleme care reies în primul rând din concentrarea de populaţie.

În acest cadru general, comisia de specialitate a Uniunii Internaţionale de Geografie, respectiv "Comisia de Dezvoltare Urbanǎ şi Viaţǎ Urbanǎ" promoveazǎ cercetǎri de vârf pluriorientate, acoperind cele mai diverse domenii ale oraşului contemporan. Aceastǎ comisie, continuatoarea tradiţiilor de cercetare în domeniul geografiei urbane la nivel mondial, a beneficiat de o moştenire metodologicǎ şi aplicativǎ deosebite, realizate în cadrul comisiilor anterioare, care i-au avut ca mentori pe unii dintre cei mai importanţi geografi ai domeniuluiÎ K. Dziewonski, J.Beaujeu-Garnier, L.S. Bourne sau Denise Pumain.

În ciuda lipsei unui curent filosofic dominant, preocupǎrile geografilor urbanişti actuali se orienteazǎ spre câteva probleme de mare actualitate. Printre acestea se detaşeazǎ reconsiderarea noţiunii de sistem urban şi descifrarea mecanismelor care asigurǎ dinamica acestora. Una dintre prioritǎţi o constituie descrierea şi modelarea sistemelor urbane, în care trebuie incluse procesele de creare şi inovare, ca forme de adaptare ale sistemelor urbane la schimbǎrile intervenite în viaţa economcǎ şi socialǎ a concentrǎrilor urbane. O întrebare esenţialǎ, astǎzi, o constituie modul în care oraşul şi sistemul

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 10: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

12

urban va rǎspunde la creşterea internaţionalizǎrii economiilor şi societǎţilor, a schimbǎrilor politice şi tehnologice. Va reacţiona oraşul prin schimbǎri drastice ale organizǎrii spaţiale? Va evolua spre structuri concentrate sau descentralizate la diferite scǎri de observaţie? Se îndreaptǎ oraşul spre modele de omogenizare sau heterogenitate social-culturalǎ? În cǎutarea variantelor de dezvoltare viitoare, dinamica sistemelor urbane constituie un atractor important al comunitǎţii geografilor urbanişti. În acest sens, foarte multe studii se orienteazǎ pe descifrarea proceselor de evoluţie a sistemelor urbane în corelaţie cu politicile de dezvoltare regionalǎ, pe analiza reţelelor globale şi pe fragmentarea sistemelor urbane.

Un alt set de probleme este reprezentat de schimbǎrile structurale, care se petrec la nivelul activitǎţilor urbane. Este vorba de elemente ce definesc procesele de restructurare economicǎ urbanǎ, de sectorul informal, tot mai important la nivelul metropolelor din ţǎrile în curs de dezvoltare, de imaginea şi marketing-ul urban.

O atenţie sporitǎ se acordǎ oraşului ca entitate teritorialǎ şi socialǎ, nenumǎrate lucrǎri fiind axate pe creşterea polarizǎrii sociale, care este tot mai evidentǎ în structura internǎ a oraşelor. Efectele sǎrǎciei, marginalizarea unor grupuri sociale şi etnice sunt tot mai clar exprimate în structurile urbane spaţiale. Astǎzi aplicarea post-modernismului în geografia urbanǎ rǎmâne încǎ problematicǎ fiind necesarǎ adoptarea relativismului în ştiinţǎ. Post-modernismul ar trebui sǎ fie punctul final într-o evoluţie de milenii a artei şi ştiinţelor. Este oare adevǎrat? S-a ajuns în ştiinţǎ la acest nivel peste care nu mai este posibil a se trece? Categoric nu, de aceea, etapa post-modernistǎ în evoluţia gândirii din domeniul geografiei urbane trebuie privitǎ ca una temporarǎ, impropriu denumitǎ, întrucât progresele deja înregistrate pânǎ în prezent, demonstreazǎ cǎ schimbǎrile viitoare vor fi de-a dreptul uluitoare. Nota de relativism trebuie adoptatǎ fǎrǎ nici-o ezitare, întrucât dinamica gândirii ştiinţifice contemporane este extrem de rapidǎ şi orice apreciere de moment caracterizeazǎ o secvenţǎ temporalǎ şi nu un stadiu maximal de dezvoltare. Evoluţia urbanǎ contemporanǎ duce la o creştere a puterii de control urban asupra activitǎţilor umane şi în acelaşi timp o creştere a vulnerabilitǎţii oraşelor şi sistemelor urbane. Evident cǎ aceastǎ vulnerabilitate trebuie tratatǎ prin prisma dezvoltǎrii durabile a oraşului, în general.

1.3. Şcoala româneascǎ de geografie urbanǎ Începuturile Şcolii româneşti de geografie urbanǎ se regǎsesc

la începutul secolului XX, atunci când apare şi prima lucrare dedicatǎ în exclusivitate analizei oraşului (Mihăilescu V., Bucureştii, din punct de vedere antropogeografic, 1915). Ulterior, studiile asupra oraşelor şi asupra relaţiilor dintre acestea cu spaţiul lor înconjurǎtor se diversificǎ, asistând la o extindere rapidǎ a preocupǎrilor în domeniu. Progresele cele mai însemnate se fac însǎ în perioada anilor '60, când datoritǎ profesorului Vintilǎ Mihǎilescu, cercetǎrile de geografie urbanǎ sunt racordate la ultimele evoluţii pe plan mondial. Asistǎm, astfel, la redefinirea geografiei urbane şi la accentuarea caracterului sǎu aplicativ, fiind evidente influenţele şcolii franceze condusǎ de J.Beaujeu-Garnier, care la rândul sǎu fusese puternic influenţatǎ de

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 11: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

13

studiile lui Fr. Peroux şi J. Boudeville (recunoscuţi pentru teoriile centrelor şi polilor de creştere).

Tinând cont de preponderenţa studiilor de-alungul secolului XX, de aportul individual al geografilor prin elaborarea tezelor de doctorat, de studiile colective efectuate, care s-au detaşat prin noi puncte de vedere, se disting câteva seturi de preocupǎri importante.

Tipologia aşezǎrilor urbane constituie una dintre preocupǎrile predilecte ale geografilor români, fie cǎ a fost vorba de utilizarea unui singur criteriu, fie a mai multor criterii, prin metode simple sau ceva mai sofisticate. Printre criteriile de clasificare s-au remarcat cele care ţineau cont exclusiv de volumul populaţiei, de structura populaţiei active sau de mai multe criterii acoperind o paletǎ întreagǎ de aspecte referitoare la oraşe. Dintre toate acestea subliniem clasificarea obţinutǎ prin utilizarea nomogramei triunghiulare, folosind ca indicator de bazǎ structura populaţiei active pe cele trei sectoare de activitate (Şandru I., Cucu V., Poghirc P., Contributions geographiques a la classification des villes de la Republique Populaire Roumaine, Analele ştiinţifice ale Universităţii “Al.I.Cuza”, Iaşi, VII, 2, 1961). Efectuatǎ la douǎ recensǎminte succesive aceasta poate arǎta şi sensul schimbǎrilor majore care se petrec într-o reţea urbanǎ. De altfel, aceastǎ lucrare este citatǎ în cea de-a doua ediţie a primului tratat de geografie urbanǎ, elaborat de reputaţii geografi francezi J.Beaujeu-Garnier şi G. Chabot (Beaujeu-Garnier J., Chabot G., Traite de geographie urbaine, Armand Collin, Paris, 1963).

Individualizarea şi analiza zonelor periurbane (preorǎşeneşti) a reprezentat o preocupare la modǎ în perioada anilor '60-'70, materializatǎ în elaborarea mai multor teze de doctorat, axate pe aceastǎ problematicǎ. De altfel, se reiau preocupǎrile mai vechi în acest domeniu din perioada interbelicǎ. În acest sens amintim studiul întreprins de V. Mihǎilescu încǎ din anul 1922 asupra oraşului Cǎlǎraşi, unde individualiza trei tipuri de arii mai mult sau mai puţin concentrice. La jumătatea anilor ’40, profesorul N.Al.Rădulescu elaborează un important studiu asupra zonelor de aprovizionare ale unor oraşe din sudul ţării (Rădulescu N.Al., Zonele de aprovizionare ale câtorva oraşe din sudul României, Rev.geografică, I, I-III), introducând expresia de zonă de întreţinere. O idee interesantă în sensul relevării rolului teritorial al oraşului este exprimată anterior de Simion Mehedinţi, care consideră că oraşul “atârnă de relaţii fizice şi economice cu mult mai întinse şi fără legătură cu orăşenii respectivi” (Mehedinţi S., Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă, Edit. Enciclopedică, vol.II, 1994, pag.311).

Cele mai multe dintre preocupări se axează pe individualizarea zonelor periurbane şi caracterizarea acestora, ca elemente indispensabile existenţei marilor oraşe, iar altele mai reduse numeric se referă în exclusivitate la zonele periurbane propriu-zise. Din prima categorie fac parte tezele de doctorat întreprinse asupra oraşelor Ploieşti (Gh.Dragu), Sibiu (N.Caloianu), Braşov (Ludmila Panaite), Galaţi-Brăila (D. Oancea), Târgovişte (B. Negoescu) ş.a.m.d., iar din cea de-a doua categorie teza întreprinsă asupra zonei periurbane a Bucureştilor (I.Iordan). Ceva mai târziu, preocupările asupra acestui gen de studii s-au reactualizat prin noi teze de doctorat sau prin lucrări de anvergură cum a fost studiul elaborat asupra municipiului Iaşi

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 12: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

14

(Barbu N., Ungureanu Al. (editori), Geografia municipiului Iaşi, Universitatea Al.I.Cuza Iaşi, 1987).

Studiul reţelelor şi sistemelor urbane apare ca o direcţie relativ nouă, sub formele sistematice de abordare, valorificând o parte din tradiţiile şcolii româneşti în domeniu, dar şi experienţa câştigată pe plan mondial. Printre lucrările româneşti cu impact asupra analizei de început asupra reţelelor urbane se numără lucrarea profesorului V. Cucu axată pe studiul oraşelor României (Cucu V., Oraşele României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970).

Ulterior, se accentuează preocupările în studierea sistemelor urbane, al nivelelor de organizare a acestora. Ca şi pe plan mondial, un rol important în cristalizarea metodologică şi în analiza sistemelor urbane l-a avut înfiinţarea Comisiei de sisteme naţionale de aşezări în cadrul UIG, după Congresul de la Moscova (1976).

Primele rezultate ale acestei noi direcţii de cercetare sunt remarcabil aplicate la realităţile reţelei urbane a Moldovei, printr-un studiu întreprins de Al. Ungureanu (Ungureanu Al., Oraşele din Moldova. Studiu de geografie economică, Edit. Academiei, Bucureşti, 1980), studiu care conţine, practic, o întreagă metodologie de cercetare în domeniu. Ulterior se amplifică preocupările fie asupra întregului sistem urban naţional (Ianoş I., Oraşele şi organizarea spaţiului geografic. Studiu de geografie economică asupra teritoriului României, Edit. Academiei, Bucureşti, 1987), fie asupra unor sisteme urbane regionale.

In studiul sistemelor urbane au fost plasate două elemente de bază: ierarhizarea şi centralitatea. Ierarhizările sunt tot mai frecvent de tipul celor multicriteriale, fiind obţinute prin analize statistico-matematice. Categoriile individualizate sunt utilizate ulterior în cercetări mult mai profunde, care permit măsurarea intensităţii şi determinarea sensului relaţiilor de tip urban-urban şi rural-urban. Acestea vor conduce, în final, la delimitarea teritorială a sistemelor urbane locale şi regionale, precum şi la sublinierea particularităţilor acestora.

Studiul relaţiilor dintre localităţile urbane şi rurale, dintre fiecare oraş şi mediul său, constituie un subiect predilect al cercetărilor de după anul 1980. Prin studii individuale sunt subliniate capacitatea diferenţiată a fiecărei aşezări de a structura spaţiul, iar prin studii de sinteză efectul cumulativ al acţiunii, în reţele funcţionale suprapuse, asupra spaţiului geografic.

Analiza structurilor interne ale oraşelor, cu deosebire asupra dispunerii principalelor zone funcţionale şi a disfuncţionalităţilor intraurbane a reprezentat o direcţie de cercetare care s-a impus cu pregnanţă în geografia urbană românească. Aproape toate studiile întreprinse asupra spaţiilor intraurbane au ca obiectiv central stabilirea structurilor majore ale oraşelor, relevându-se schimbările intervenite în creşterea gradului de complexitate. S-a încercat chiar modelarea acestor structuri, generalizând distribuţia spaţială a lor şi obţinându-se modele de organizare a spaţiului urban (Ianoş I., Consideration sur l’organisation de l’espace urbain du municipe Reşiţa, Revue Roumaine de Geographie, 30, 1986). Alte studii au relevat rupturile funcţionale intra-urbane, determinate de procesele de industrializare şi sistematizare dominante în perioada anterioară anului 1990 (Ianoş I., Functional disruptions in the internal structure of Romania’s towns,

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 13: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

15

în vol. Contemporary City Structuring, Society of South African Geographers, Cape Town, 1996). Semnificativ pentru nivelul cercetărilor în domeniul geografiei urbane este şi aplicarea cu succes a analizei fractale într-un studiu întreprins asupra oraşului Paşcani (Groza O.).

Dinamica oraşelor şi a sistemului urban s-a dezvoltat ca direcţie de cercetare având la bază teoria sistemică, prin care oraşul este introdus în ecuaţia analizelor geografice tot mai mult ca un sistem termodinalic şi informaţional optimal deschis, cu structuri disipative şi cu o mare capacitate de auto-organizare. Progresele realizate în sinergetică şi în alte ştiinţe permit trecerea la analogii, care să releve dinamica individuală a oricărui spaţiu geografic, deci inclusiv a oraşului. Raportul dintre potenţialul de dezvoltare şi capacitatea de consum a unui oraş de a valorifica acest potenţial, proiectat pe coordonata temporală, facilitează depistarea tendinţelor de evoluţie viitoare şi elaborarea unor programe specifice pentru organizarea adecvată a spaţiului urban. Prin generalizarea comportamentului individual al unui oraş într-un sistem urban la diferite momente s-au obţinut modele de evoluţie urbană, apreciate la nivelul comisiei de specialitate a UIG (Ianoş I., An urban evolution model applied to Romania’s towns, Abhandungen-Anthropogeographie, Institut fur Geographische Wissenschaften, FU Berlin, 52, 1994.

Noile condiţii de tranziţie a oraşului românesc şi a sistemului urban românesc în ansamblul său îşi pun amprenta asupra evoluţiei acestora. De la o fază supercentralizată de dezvoltare urbană se trece la una relativ haotică, în care procesele de structurare sunt foarte confuze, iar lipsa unor instrumente adecvate de control a dezvoltării urbane prin intervenţia societătii civile, a comunităţilor implicate şi a specialiştilor accentuează starea de dezordine la nivelul sistemelor urbane regionale a oraşelor înseşi. Cercetările întreprinse au demarat cu relevarea raporturilor dintre diferitele tipuri de ierarhii (Ianoş I., A comparative analysis between urban and industrial hierarchy of the Romanian towns, Geojournal, 29, 1, 1993), a supradimensionării sectorului secundar (Popescu Cl., La megalomanie industrielle et l’evolution des villes roumaines, Le Colloque franco-roumaine, Paris, 1991, Institutul de Geografie, Bucureşti, 1994), a distorsiunilor la nivel naţional regional şi naţional, a presiunilor care se exercită asupra funcţionalităţii şi structurii sistemului urban naţional (Ianoş I., Tălângă Cr., Oraşul şi sistemul urban românesc în condiţiile economiei de piaţă, Institutul de Geografie, Bucureşti, 1994).

Vulnerabilitatea oraşelor la factorii de risc se dezvoltă ca direcţie de cercetare, paralel cu ideea dezvoltării durabile a urbanului, în general. Parte integrantă a unor sisteme teritoriale, cu o dominantă antientropică evidentă, impusă de încărcătura umană tot mai mare şi de necesitatea asigurării calităţii vieţii acesteia, oraşele sunt supuse riscului producerii de evenimente cu caracter catastrofal. Diversificarea riscurilor şi, mai ales, a celor necunoscute implică depăşirea fazei constatative şi trecerea la o abordare ştiinţifică, inclusiv la o evaluare a probabilităţii producerii acestora. Geografia urbană românească a realizat studii secvenţiale asupra calităţii mediului în oraşe, iar, uneori, şi asupra calităţii vieţii, în general. După o încercare de fundamentare teoretico-metodologică a aspectelor legate de riscurile în oraşe (Ianoş I., Riscul geoecologic urban, Revista

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 14: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

16

mediului înconjurător, ICIM, IV,4, 1993), preocupările se accentuează, fiind deja în curs de elaborare unele teze de doctorat având astfel de subiecte, axate pe studii de caz.

Alte preocupări în domeniul geografiei urbane sunt orientate spre capacitatea oraşelor, în sisteme sau individuale, de a structura spaţiile locale şi regionale, spre procesele de segregare socială şi sărăcie urbană, pe remodelarea urbană în noile condiţii ale economiei de piaţă şi ale revitalizării rolului comunităţilor în dezvoltarea locală.

1.4 Definiţia şi criteriile de individualizare a oraşului

O întrebare firească pe care şi-o pune orice locuitor al unui

spaţiu este legată de definirea oraşului. Populaţia recunoaşte uşor caracterele unui oraş, dar este dificil în a-l defini în termeni precişi şi comparabili la nivel naţional, continental sau planetar. În ciuda recunoaşterii sale intuitive de către majoritatea locuitorilor acestei planete, oraşul rămâne unul dintre conceptele cele mai grele de definit. Drept dovadă, există nenumărate tratate, manuale şi cursuri de geografie urbană, care evită în a se pronunţa tranşant asupra definiţiei oraşului şi în care autorii trec direct la analiza procesului de urbanizare. Această ezitare evidentă apare, pe de o parte, datorită dinamicii extraordinare a oraşului (cel de acum 100 de ani se deosebeşte mult de cel de astăzi!) de la o etapă la alta, iar pe de altă parte, datorită deosebirilor existente de la o ţară la alta, de la un continent la altul. Majoritatea literaturii existente subliniază absenţa criteriilor universale susceptibile de a defini oraşul, de a vedea în acesta un loc de interacţiuni foarte diverse care-l fac să se nască şi să se dezvolte. Concepţia exprimată de asemenea autori se bazează pe faptul că oraşul este o aglomeraţie spaţială de persoane şi de construcţii de o mărime superioară unui prag minim şi că acesta se caracterizează printr-un mod de funcţionare specific urban. Oraşul reprezintă un loc de puternice densităţi, generatoare de economii de scară de aglomeraţie (Beguin H., “Faut-il definir la ville?”, în vol.Penser la ville. Theories et modeles, Anthropos, Paris, 1996).

Oraşul desemnează un spaţiu urban de extensiune limitată în raport cu spaţiul rural, care îl înconjoară, detaşându-se prin caracteristicile morfologice şi demografice, prin funcţiile şi rolul său economic, social şi cultural. Prin morfologie se deosebeşte faţă de sat datorită modului de distribuţie a cartierelor, relativ heterogene, prin habitatul dens şi extins pe verticală (prin străzi şi nu drumuri, ca în cazul satului), prin clădiri monumentale inserate într-un peisaj deosebit de cel rural, prin existenţa unui spaţiu de tranziţie spre periferie (Baud P., Bourgeat S., Bras C., Dictionnaire de geographie, Hatier, Paris, 1995). Referitor la acest ultim aspect, zidurile dintre oraş şi sat au dispărut demult, astăzi aflându-ne în faţa unui continuum rural-urban, în care foarte greu se poate trasa o limită. Extinderea zonelor urbanizate, a suburbanizării, a periurbanizării şi rurbanizării a modificat limitele dintre oraş şi sat. Din punct de vedere demografic se distinge printr-un anumit volum de populaţie, prin densităţi ale populaţiei superioare satului, printr-o participare slabă a populaţiei la muncă în sectorul primar. Prin tradiţie, oraşul prestează servicii şi funcţii specifice pentru o arie vastă din jurul său, în care îşi manifestă rolul coordonator al vieţii economico-sociale şi culturale.

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 15: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

17

Spre deosebire de sat, oraşul apare ca o comunitate cu probleme specifice, uneori foarte complicate, care ţin de segregare socială şi etnică, de circulaţie, de poluare, de nivelul şi gradul de echipare edilitară, de modul în care este conectat atât cu oraşele de rang superior, cât şi cu aşezările rurale aflate sub influenţa sa. Astfel de probleme sunt extrem de rar întâlnite în cazul satelor şi numai ca aspecte individuale.

Definirea în termeni precişi a oraşului a reprezentat o preocupare permanentă a geografilor, chiar înainte de apariţia geografiei urbane. Astfel, este cunoscută definiţia pe care a dat-o Fr. Ratzel, încă de la sfârşitul sec.XIX, considerând oraşul ca fiind determinat de trei criterii esenţiale: “o anumită formă de activitate profesională (definiţia fiind dată în perioada preindustrială, această activitate era considerată a fi comerţul s.n.), o anumită concentrare a clădirilor şi un număr minim de locuitori” (Garnier J.B., Chabot, Geografie urbană, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p.34). În totalitate, aceste criterii se regăsesc şi astăzi ca fiind valabile, demonstrând profunzimea ideilor exprimate în urmă cu 100 de ani. Alţi autori, ca Fr. Von Richtofen, W. Christaller, M.Aurousseau şi R. Dickinson, în esenţă, exclud din definiţia oraşului activităţile legate de cultura plantelor (uneori activităţile agricole, în ansamblul lor), arătând importanţa celor comerciale şi industriale.

O interesantă definiţie o dă oraşelor Simion Mehedinţi, care le consideră “grupări de clădiri şi de oameni, provocate de circumstanţe regionale în legătură cu circulaţia mărfurilor şi a oamenilor” (Mehedinţi S., Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p.309). Desigur că această definiţie este mult mai complexă, fiind vorba pe de o parte de concentrare de populaţie şi o anumită densitate de clădiri, iar pe de altă parte de rolul circumstanţelor regionale, care le-au generat, respectiv al fluxurilor materiale şi de populaţie.

În definirea oraşului apar două categorii de concepţii bine individualizate: una se referă la ideea că oraşele americane reprezintă forma cea mai avansată a urbanizării şi că oraşele europene trebuie să împrumute această cale de dezvoltare şi alta care susţine pluralitatea formelor de dezvoltare, tipică modelului european cu oraşe având o lungă istorie. În ambele cazuri sunt mari probleme cu definirea propriu-zisă a oraşului, existând foarte multe concepte statistice.

Astfel, în diverse ţări se utilizează conceptul de localitate urbană, incluzând în totalitate localităţile cu statut de oraş (se cunoaşte că în alte ţări, precum România sau alte ţări foste membre ale CSI în această categorie erau incluse şi localităţi rurale). Frecvent, în majoritatea statelor se utilizează deja noţiunea de aglomeraţie urbană, pe care o identifică uneori cu oraşul propriu-zis. Aglomeraţia urbană grupează mai multe localităţi urbane cu statut de unitate administrativă. Raportările statistice internaţionale primesc informaţii referitoare la populaţia, de exemplu, a unui oraş, în care se include populaţia întregii aglomeraţii (aşa cum a fost cazul oraşului Ciudad de Mexico, a cărui evoluţie demografică a fost estimată pe date eronate, ajungând în urmă cu câţiva ani să fie considerat cea mai mare viitoare metropolă a lumii către sfârşitul acestui secol).

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 16: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

18

Toate definiţiile date oraşului până în prezent nu au reuşit să întrunească unanimitatea. Loc de producţie, de schimburi, de consum, spaţiul urban amenajat şi supraîncărcat de un ansamblu de astfel de activităţi se constituie într-o unitate extrem de complexă. Între componentele sale există nenumărate interacţiuni şi interrelaţii. Este interesantă opinia unui mare geograf contemporan (Racine J.B., “Entre paradigme critique et visions humanistes”, în vol. Penser la Ville. Theories et modeles (ed. Derycke P.H., Huriot J.M., Pumain D.), Anthropos, Paris, 1996), care prin selectarea celor mai reprezentative definiţii date de diferiţi specialişti care se ocupă de analiza oraşului, oferă o suită de reflecţii asupra acestuia, reflecţii care în esenţă demonstrează interferenţele existente în materie de concepţie şi analiză a acestui fenomen cu tendinţe de globalizare.

Astfel, pentru un istoric, natura specifică oraşelor este de ordin politic, aceasta fiind funcţia lor esenţială şi permanentă. De-a lungul istoriei sale oraşul nu s-a caracterizat nici prin număr, nici prin activităţile oamenilor, care l-au locuit, ci prin trăsături particulare ale statutului juridic, ale sociabilităţii şi culturii. Aceste trăsături demonstrează că pentru istoric nu este important rolul economic, ci cel politic, oraşul fiind punctul de naştere şi de exercitare a puterii. Acesta reprezintă mediul, dar şi mijlocul unui anumit sistem de independenţă, iar capacitatea sa de a reacţiona şi de a asigura ordinea generală se condensează în acel punct.

Pentru geograf, oraşul este un peisaj sau un ansamblu fizionomic şi socio-profesional diferenţiat, esenţialmente neagricol, un ansamblu funcţional integrat într-o reţea ierarhizată de complementaritate şi exercitând asupra mediului său o acţiunea reglatoare. Această reţea ierarhizată de complementaritate îi permite oraşului să organizeze regiunea sa şi să o integreze în economia globală (Racine J.B., “La ville entre Dieu et les hommes”, Anthropos, Paris, 1993).

Pentru economist, oraşul este rezultatul unui câmp complex de forţe centrifuge şi centripete, care are drept consecinţe organizarea împrejurimilor sale, generarea de efecte de aglomerare, precum şi cea de creare şi distribuţie a valorilor economice. Primul areal structurat de oraş este cel situat în imediata apropiere, acolo unde eficacitatea are la bază în special costurile reduse ale deplasării mărfurilor şi populaţiei sau contactul direct cu organismul urban. Evoluţia societăţii urbane contemporane nu a diminuat acest rol al oraşului de organizare a spaţiului înconjurător, ci dimpotrivă l-a ajutat în a-şi integra mai uşor potenţialul şi resursele în circuitul general de valori.

Suprapunerea în cadrul spaţiului urban propriu-zis a numeroase unităţi de producţie şi de consum a determinat un real efect de aglomeraţie, care se traduce printr-o acumulare continuă de bunuri materiale şi populaţie. Acest efect are la bază permanentul schimb existent între oraş şi exteriorul său, datorită capacităţii oraşului de a crea şi distribui valori economice de calitate superioară. Practic, oraşul este locul în care apar şi se aplică inovaţiile, care determină amploarea selectivă a activităţilor, detaşându-se cele mai eficace.

În concepţia sociologului, oraşul este rezultatul a două realităţi incontestabile. Pe de o parte, acesta este teritoriul, cadrul material sau configuraţia obiectelor fizice, iar pe de altă parte populaţia, unitatea de viaţă sau nodul de relaţii între subiecţi sociali. Particularităţile sociale

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 17: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

19

ale oraşului reies din convieţuirea şi mozaicul populaţiei, din funcţia politică şi instituţională a acestuia, din modul de viaţă al citadinilor, din locul central pe care îl ocupă într-un spaţiu de mărime variabile (Grafmeyer Y., “Sociologie urbaine”, Nathan Universite, Paris, 1994).

Criterii pentru individualizarea oraşului.

Teoretic, această individualizare este simplă, întrucât există foarte

mulţi indicatori, ce ar permite stabilirea pragurilor de la care o aşezare rurală poate fi considerată ca îndeplinind atributele necesare unui oraş. Printre aceşti indicatori cei mai folosiţi sunt mărimea şi densitatea populaţiei, numărul şi ponderea serviciilor sau profilul populaţiei ocupate.

Cu toată existenţa acestor indicatori, diferenţierea dintre rural şi urban rămâne descriptivă. Utilizarea acestor indicatori permite descrierea caracteristicilor, care sunt prezente într-un anumit spaţiu, dar nu sunt în măsură să identifice şi să definească oraşul propriu-zis. Aceasta deoarece în nenumărate cazuri statutul de oraş este unul administrativ, care se capătă în baza unei legi. Selecţia localităţilor rurale capabile de a transla în categoria urbanului este deseori arbitrară, rămânând la aprecierea decidenţilor politici sau legislativi, care în anumite situaţii se abat de la realitatea teritorială.

În multe ţări dezvoltate din punct de vedere economic, practic nu mai există deosebiri de fond între mediul urban şi rural. Tipurile de servicii sunt aceleaşi, ponderea populaţiei ocupate în servicii este dominantă în ambele situaţii, densitatea populaţiei poate fi de valori apropiate. Prin urmare, clasificarea în cele două categorii se face pe diferenţierea gradului de dotare în servicii şi nu după tipul de servicii, care de regulă sunt prezente în totalitate. Aceasta înseamnă că doar printr-o decizie umană se poate conferi statutul de oraş, decizie, care să recunoaştem este în fond o opinie umană luată la un moment dat, pe baza unor informaţii mai mult sau mai puţin complete şi relevante.

Ceea ce frapează la o analiză chiar sumară este variaţia complexităţii definiţiilor şi apoi modul în care sunt folosite criteriile enunţate prin definiţie. În general se pot distinge patru tipuri de definiţii.

Cel mai simplu tip este cel dat de un minim de populaţie. În definirea oraşului, documentele ONU, arată o mare variaţie a numărului minim de locuitori de la o ţară la alta, pe un ecart care se întinde între 200 locuitori (Norvegia, Suedia, Danemarca) şi 50.000 locuitori (Japonia). Naţiunile Unite au încercat să introducă o standardizare în domeniu şi au cerut guvernelor să furnizeze date pe baza unor ranguri de mărime comune. În acest sens s-a propus cifra de 2.000 de locuitori ca prag minim. La acest prag minim se mai adaugă în unele ţări criteriul densităţii sau (şi) al distanţei dintre clădiri (care nu trebuie să depăşească 200 m). Cele mai multe ţări au ca limită acet prag de 2.000 de locuitori (Franţa, Israel, Argentina, Germania, Portugalia, Cehia, Guatemala). În alte ţări, în afara criteriului minim demografic sunt introduse în mod obligatoriu şi alte cerinţe. Spre exemplu în India, pragul minim este de 15.000 locuitori, dar densitatea minimă trebuie să fie mai mare de 1000 persoane/milă pătrată (390 loc/kmp), pronunţate caracteristici urbane (aici intervine

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 18: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

20

din nou factorul subiectiv!) şi cel puţin ¾ din populaţia adultă masculină să lucreze în alte domenii decât agricultură. În Guatemala şi Panama pragul minim poate fi de 1.500 de locuitori (în primul caz, s-a văzut că cifra minimă generală este de 2.000 locuitori) dacă localitatea dispune de alimentare cu apă sau, respectiv dacă localitatea prezintă caractere urbane. În SUA şi Thailanda cifra minimă este de 2.500, iar în Malaysia, Canada şi Scoţia numai 1.000 locuitori. Numeroase ţări europene au pragul minim destul de ridicat, depăşind 10.000 locuitori (Grecia, Spania, Elveţia, Ucraina) sau chiar 20.000 (Olanda).

Cel de-al doilea criteriu este cel administrativ, care ţine cont de hotărârile legislativului din fiecare ţară, privind trecerea unei aşezări rurale în categoria oraşelor. Acest criteriu este foarte răspândit în mai multe ţări: România, Anglia, Paraguay, Bulgaria, Noua Zeelandă, Republica Sud-Africană, Sri Lanka ş.a.m.d. În alte ţări din America Latină toate localităţile cu funcţii administrative devin automat oraşe (Brazilia, Costa Rica, Bolivia, Ecuador, Salvador, Nicaragua ş.a.).

Al treilea criteriu este reprezentat de ponderea populaţiei ocupate în agricultură. În unele cazuri aceasta trebuie să nu depăşească 50% (Ucraina, Republica Moldova), în altele mai mult de 1/3 (Israel), 20% (Olanda) sau 15% (Federaţia Rusă).

Al patrulea criteriu este deosebit de important, dar mai greu măsurabil, fiind reprezentat de facilităţile şi funcţiile urbane. Un astfel de criteriu este foarte clar definit în Cehia, dar destul de vag în cazul altor state, ca de exemplu Honduras (în afara numărului minim de 2 000 de locuitori, localitatea respectivă trebuie să aibe în mod “esenţial caracteristici urbane” (Carter H., Urban and rural settlements, Longman, London and New York, 1991, p.7).

Oraşul de astăzi este pe de o parte o sursă de speranţe, iar pe de altă parte un focar de ameninţări. În antichitate, când se vorbea de oraş, se înţelegea democraţie şi cultură, pentru ca revoluţia industrială să-l transforme în purtător de progres tehnic şi dezvoltare economică. A doua jumătate a secolului XX îi adaugă la moştenirile istorice valori universale. Schimbările care au avut loc în Europa de Est, precum şi cele din ţările în curs de dezvoltare transformă oraşul într-o matrice a progresului şi a libertăţii. Fără a-şi fi pierdut capacitatea productivă, oraşul o multiplică prin resursele de inovaţii, informaţionale şi de comunicaţie, regăsindu-şi virtuţile iniţiale, reprezentate de activităţile politice şi de cultură, pe care perioada industrială le estompase. Oraşul redevine un mic univers al valorilor umane (Burgel G., La ville aujourd’hui, Collection Pluriel, Hachette, Paris, 1993). De-a lungul întregii istorii a umanităţii s-a dezvoltat o idee de bază: oraşul este civilizaţie, respectiv sursa bogăţiilor materiale şi culturale ale omenirii.

Structural, oraşul este o realitate socială şi spaţială caracterizată printr-un număr de locuitori şi densitate, dar şi printr-o heterogenitate a populaţiilor şi o pluralitate de moduri de viaţă. De la apariţia sa oraşul acumulează bogăţii în timp, care prin localizări mai mult sau mai puţin punctuale determină divizarea societăţii locale şi fragmentarea spaţiului urban (Cunha A., Leresche J.P., Vez I., Pauvrete urbaine. Le lien et les lieux, Realites sociales, Lausanne, 1998). Avînd în vedere că oraşul este cadrul unei vieţi sociale foarte intense, acesta reprezintă un loc de concentrare a resurselor, un teritoriu de expresie a multor identităţi, un spaţiu de exerciţiu localizat

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 19: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

21

al puterii (Remy J., Mobilite et ville, în Demain les villes, Fondation Roi Baudoin, 1982).

Internaţionalizarea tot mai puternică a schimburilor, care se accentuează odată cu mondializarea economiei, are un efect tonifiant pentru nivelul superior al armăturilor urbane naţionale şi în special ale ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic. Încă din anul 1981, se arăta că oraşul depinde tot mai puţin în localizarea sa de mediul rural, ne mai având ca funcţie dominantă servirea acestuia; dimpotrivă “noul” oraş există mai mult prin şi pentru alte spaţii urbane (Claval P., La Logique des villes, Librairies Techniques, Paris, 1981).

1.5. Oraşul, ca entitate operaţională în geografia urbană

Dacă din punct de vedere al percepţiei generale oraşul poate fi privit în modul prezentat mai sus, în privinţa capacităţii sale de integrare în spaţiu şi de a integra spaţiul geografic, trebuie relevate câteva caracteristici de bază care-l transformă într-o entitate operaţională de bază, prin care geografia urbană se detaşează ca o ştiinţă geografică desoebit de activă. În acest sens oraşul trebuie privit ca o formă particulară de organizare a spaţiului geografic, universal răspândită pe suprafaţa globului şi ca un fenomen transistoric (Pumain D., Robic M-C., Theoriser la ville, în vol. Penser la Ville. Theories et modeles, editori: Derycke P-H, Huriot J-M., Pumain D., Collection Villes, Anthropos, Paris, 1996). Practic încă nu s-a fundamentat o teorie globală asupra oraşului capabilă să prezinte de o manieră convenabilă toate aspectele caracteristice sau generate de fenomenul urban. Din această cauză, progresele în analiza oraşului pornesc de la ideea de bază că acesta face parte din categoria sistemelor complexe şi evolutive.

Reprezentând nodul unei imense reţele de schimburi şi de comunicaţie, oraşul este locul în care interacţionează componente naturale şi antropice, dând diferite forme de organizare materială, socială, economică, spaţială şi culturală. Aceste forme de organizare rezultă din confruntarea legilor economiei şi ecologiei, care contribuie la crearea uneia dintre cele mai complexe ţesături sociale. Prin extinderea sa şi prin intensitatea relaţiilor dintre componentele sale oraşul devine unul dintre cele mai complexe şi dinamice sisteme teritoriale. Dispunând de o asemenea complexitate oraşul nu poate exista izolat, ci numai în relaţii directe sau indirecte cu spaţiul înconjurător apropiat sau îndepărtat. Cele prezentate conduc la o idee foarte clar exprimată cu circa 35 de ani în urmă de B.Berry, aceea de a privi oraşul ca sistem, dar de a ţine cont că acesta face parte dintr-un sistem de oraşe (Berry B.J.L., Cities as systems within systems of cities, Papers of Regional Sicence Association, 1964).

Oraşul ca sistem termodinamic şi informaţional optimal deschis

Istoric vorbind, oraşul apare datorită unor premise locale şi unor factori regionali, ca un loc de concentrare tot mai accelerată de fiinţe umane şi de activităţi economice, care complică forma de organizare iniţială adăugându-i noi elemente de natură materială, socială, culturală, comportamentală ş.a.m.d. Într-un spaţiu ipotetic uniform, în care fluxurile orizontale şi verticale sunt cvasiechivalente,

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 20: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

22

oraşul apare ca o anomalie. Concentrarea de populaţie şi activităţi determină pe de o parte un deficit continuu de masă şi energie (anomalie negativă), iar “fabricarea” de informaţie, crează un excedent de acest tip (anomalie pozitivă), existând tendinţa firească de atenuare a acestor anomalii. Prima prin aport de masă şi energie, a doua prin difuzie de informaţie.

Orice oraş, ca de altfel orice aşezare umană se comportă ca un sistem termodinamic şi informaţional optimal deschis. În genere, ştiinţele contemporane îşi axează forţa conceptuală pe două tipuri de sisteme: unele închise, utilizate în laborator şi cu scop didactic, altele deschise, prin prisma cărora pot fi interpretate cele mai fine procese care au loc la nivelul macro- sau microstructurilor. Cu toată extinderea în general necontestată, cvasirecunoscută a valenţelor teoretice şi practice care rezultă din considerarea oraşului ca sistem deschis, un aspect ni se pare demn de remarcat. Să fie oare toate sisteme deschise? Care ar fi limita superioară a acestora? Nu cumva când vorbim de sisteme deschise suntem în pragul dezintegrării acestora şi al pierderii identităţii lor? Poate în domeniul tehnic, al laserului de exemplu, o astfel de aplicaţie este valabilă, dar în cazul unui oraş credem că acceptarea fără restricţii a conceptului de sistem deschis nu este benefică. De ce? Pentru că oraşul, prin complexitatea sa are un mod de funcţionare propriu, generează suficient de multe fluxuri şi structuri care se menţin în limitele sale şi care în final îi dau individualitate.

Indiscutabil că oraşul este un sistem deschis, dar nu în totalitate, având suficiente resurse şi mecanisme care să-i asigure o funcţionare temporară cu mai puţine fluxuri de intrare. Deci, ideea unei deschideri optimale faţă de mediul în care se integrează o considerăm benefică, întrucât îi păstrează individualitatea sa. Această deschidere optimală, sub o anumită formă, prin care oraşul era conceput ca un “sistem termodinamic şi informaţional semi-deschis” a fost exprimată la mijlocul anilor ’80 (Ianoş I., Oraşele şi organizarea spaţiului geografic. Studiu de geografie economică asupra teritoriului României, Edit. Academiei, Bucureşti, 1987, pag.28). Reluând acea accepţiune este uşor de demonstrat că o asemenea idee ar fi condus la considerarea oraşului ca un sistem jumătate închis, jumătate deschis, ceea ce este greu de admis. Noţiunea de optimal este mult mai convenabilă, neangajantă, dar suficient de clară pentru a arăta că existenţa şi funcţionarea oricărei aşezări umane, deci inclusiv a oraşului, nu pot avea loc fără păstrarea unui anumit grad de autonomie materială şi informaţională a entităţii respective.

Chiar dacă nu era exprimată în formă modernă, ideea unui oraş care funcţiona ca un sistem deschis se regăseşte în lucrările geografilor români, chiar în perioada interbelică. Astfel, în anul 1941, Vintilă Mihăilescu analizând relaţiile dintre oraşe şi ariile lor înconjurătoare, remarca funcţiile oraşului care asigura drenarea de bunuri către acesta, transformarea lor şi redistribuirea produselor obţinute pe arii variabile (Mihăilescu V., Oraşul ca fenomen antropogeografic, Cercetări şi studii geografice, seria II, I (1937-1938), 1941). În esenţă, generalizând aceste activităţi, incluzând şi alte elemente, ajungem la modelul actual de concepere a oraşului ca sistem.

In contextul general al fluxurilor teritoriale, oraşul este beneficiarul unor fluxuri de intrare diversificate, unele permanente

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 21: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

23

altele temporare sau ocazionale, a căror structură este dominată de cele de masă şi energetice. În afara acestora, în cantităţi mult mai reduse se individualizează fluxuri de informaţie şi fluxurile financiare. Diferenţierile dintre oraşele mari şi mici în materie de inputs-uri constau nu numai din volumele diferite ale masei şi energiei primite, dar şi din faptul că fluxurile de informaţii primite sunt mai mari în cazul oraşelor mici şi ceva mai reduse în cazul celor mari. În structura fluxurilor de ieşire un loc important revine masei, informaţiilor şi energiei. Fluxurile de masă sunt reprezentate în principal, prin produse înalt prelucrate şi prin deşeuri, sub diferite forme, iar cele de informaţii, prin diversele servicii adresate unor spaţii reduse sau foarte vaste, prin ideile de organizare şi structurare a spaţiului, prin transmiterea modelelor de comportament.

De regulă, fluxurile de intrare depăşesc pe cele de ieşire în cantităţi absolute, cea mai mare parte a acestei diferenţe fiind materializată în extinderea spaţiilor construite (rezidenţiale, industriale, de transport şi cu alte destinaţii), a facilităţilor social-edilitare, în satisfacerea cerinţelor biologice ale unei forţe de muncă şi populaţii sporite ş.a.m.d.

In mod evident că cea mai mare parte a fluxurilor compensatorii generate de existenţa unui oraş sunt atenuate de zona sa de influenţă. Aceasta, prin potenţialul care îl deţine încearcă să estompeze ruptura introdusă de oraş în teritoriu şi să asigure un anumit echilibru dinamic în relaţia potenţial de dezvoltare - capacitate de consum. Influenţele reciproce sunt evidente, orice modificare petrecută în oraş resimţindu-se la nivelul zonei de influenţă şi invers. Dezvoltarea contemporană a oraşelor relevă însă, în condiţiile contractării spaţiului, o dependenţă tot mai redusă a oraşelor de zonele lor de influenţă în comparaţie cu noile tipuri de relaţii induse de specializarea funcţională şi interdependenţa globală. Aceasta înseamnă că relaţiile oraşului cu mediul său s-au extins până la limite nebănuite şi că acesta a devenit sensibil de ceea ce se întâmplă la nivel continental şi mondial.

1.6 Structura majoră a oraşului

Gradul de complexitate structurală a oraşului creşte direct

proporţional cu mărimea sa, cu profilul şi poziţia sa geografică sau în ierarhia sistemelor regionale şi nationale, continentale sau mondial. Datorită numeroaselor elemente de care dispune structura unui oraş, inserată într-un mediu mai mult sau mai puţin favorabil, individualizarea componentelor majore trebuie să recurgă la o generalizare, care ar putea fi uneori contestată. Oricum, în linii generale, suntem de acord că oraşul prezintă un subsistem suport, pe care se dezvoltă alte două subsisteme, cu caracter dinamic. Schimburile dintre acestea se realizează prin elementele cu rol vehiculatoriu de masă, energie şi informaţie, elemente care sunt naturale sau aparţin sferei antropice.

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 22: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

24

Fig.1 – Schemǎ sinteticǎ de organizare a sistemului oraş

Subsistemul suport se referă la teritoriul propriu-zis, care influenţează mai mult sau mai puţin evident fizionomia şi funcţionalitatea oraşului. Această influenţă sau uneori chiar determinare aparţine poziţiei geografice în raport cu elemente ale cadrului natural, cu resurse locale sau regionale, cu sistemul de aşezări în care se încadrează. Ansamblul condiţiilor fizico-geografice şi tehnico-economice de la un moment dat pot să definească în termeni reali potenţialul de habitat, capacitatea de locuire în sens general a spaţiului respectiv. Mai ales în oraş, teritoriul nu poate fi privit în afara infrastructurii fizice şi economico-sociale de care dispune, deci inclusiv a gradului de dotare social-edilitară. In multe situaţii această infrastructură, în totalitatea sa poate fi asimilată patrimoniului construit, reprezentând elementul esenţial în configuraţia structurală a unui oraş.

Activităţile social-economice şi culturale (baza economicǎ) reprezintă un alt subsistem important al oraşului, definind tipul şi amploarea transformărilor interne, capacitatea de rezistenţă a oraşului şi de adaptare la dinamica societăţii, în general. Având ca suport resursele teritoriului, dar mai ales infrastructura grefată pe acesta, activităţile economice cunosc o diversificare direct proporţională cu progresele tehnice înregistrate. De la activităţi iniţial comerciale, în decursul evoluţiei istorice, oraşul a cunoscut o explozie a activităţilor industriale, după care astăzi se impun cele de servicii complexe. O parte dintre aceste servicii sunt destinate oraşului propriu-zis, având dimensiuni corelate cu mărimea şi nivelul de dezvoltare a acestuia, iar altă parte unui spaţiu variabil, care se poate extinde punctual pe arii extrem de vaste. Activităţile economice, prin tipul şi intensitatea lor

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 23: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

25

sunt cele care structurează infrastructura economică (industrială şi de servicii), pe care o adaptează permanent la realitatea social-economică. Creşterea standardului de viaţă familial, noile cerinţe ale populaţiei solicită noi tipuri de servicii, dezvoltându-se alte tipuri de infrastructuri. Practic, între teritoriu urban şi activităţile care se desfăşoară în spaţiul urban există o relaţie de reciprocitate, care asigură dinamica perpetuă a oraşului.

Populaţia constituie în mod evident, prin capacitatea sa de transformare şi potenţialul de consum subsistemul cel mai dinamic, care dictează în raport cu calitatea (în special a forţei de muncă, dar şi a exigenţelor de consum) şi dimensiunea sa numerică tipul de activităţi economico-sociale, amploarea şi structura serviciilor. Vitalitatea unui oraş ţine cont în mare măsură de capacitatea de inovaţie a forţei de muncă dintr-un oraş, de rapiditatea cu care principalii actori economici introduc în producţie noile inovaţii. In acest context flexibilitatea forţei de muncă, în sensul unei recalificări rapide şi de înalt nivel, poate fi determinantă în asigurarea supremaţiei unui oraş în competiţiile urbane tot mai acerbe.

Elementele vehiculatorii de masă, energie şi informaţii sunt esenţiale în asigurarea proceselor de redistribuire a acestora în spaţiul intra- şi interurban, în asigurarea materiilor prime şi ale produselor semifinite necesare industriilor, a serviciilor banale şi specializate către populaţie, a bunurilor şi serviciilor destinate ariilor înconjurătoare sau altor localiţăţi situate la distanţe mai mari. Aceste elemente sunt reprezentate, pe de o parte de populaţie, ca forţă fizică de transport, iar pe de altă parte de sistemele de transport care asigură fluenţa transferului de masă, energie şi informaţie dintr-un punct în altul. La aceste elemente trebuie adăugate apa şi aerul, ca elemente cvasigenerale, cu rol important în asigurarea primenirii naturale a unui mediu profund artificializat precum oraşul, în menţinerea calităţii mediului natural.

Aceste structuri majore definesc static oraşul şi destul de vag, întrucât există o infinitate de relaţii între componentele şi subcomponentele acestui sistem, relaţii care conferă structuri generale particulare fiecărui centru urban. Raporturile spaţiale concrete dintre componente, intensitatea relaţiilor incluzând apariţia fluctuaţiilor sau (şi) a perturbaţiilor sunt elemente care concură la specificul oricărui oraş, conferindu-i funcţionalităţi şi fizionomii proprii.

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 24: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

26

Rezumat

Întrebări de autoevaluare:

1. Care este definiţia geografiei urbane şi locul ei în contextul

ştiinţelor geografice ? 2. Enumeraţi etapele de evoluţie ale gândirii în geografia

urbană ? 3. Caracterizaţi etapa cantitativă. 4. Care sunt principalele probleme abordate de şcoala de

geografie urbană din România ? 5. Care este definiţia oraşului ? 6. Care sunt criteriile de individualizare a oraşelor ? 7. Caracterizaţi, pe scurt, părţile componente ale unui oraş.

Tema de control (de referat) : Pe baza consultǎrii a 10 articole din literatura geograficǎ româneascǎ se va realiza un referat cu tema Probleme abordate de geografii români în studiul oraşelor.

Geografia urbană studiază apariţia, structura internă şi dinamica oraşului, raportul său cu teritoriul adiacent, relaţiile cu alte aşezări, repartiţia geografică şi rolul oraşelor în structurarea spaţiului. În majoritatea dicţionarelor este considerată ca subramura geografiei umane care studiază arealele urbane. Oraşul reprezintă, deci, principalul său obiect de studiu, la care se adaugă alte categorii de aşezări urbane.

În evoluţia gândirii din domeniul geografiei urbane pot fi individualizate câteva etape distincte, care au avut o contribuţie importantă la consolidarea teoretică şi metodologică a acestui domeniu.

Ţinând cont de preponderenţa studiilor de-alungul secolului XX, de aportul individual al geografilor prin elaborarea tezelor de doctorat, de studiile colective efectuate, care s-au detaşat prin noi puncte de vedere, putem distinge câteva seturi de preocupări importante în cazul geografiei româneşti: tipologia aşezǎrilor urbane, individualizarea şi analiza zonelor periurbane, studiul reţelelor şi a sistemelor urbane, analiza structurilor interne, dinamica oraşelor şi a sistemului urban, vulnerabilitatea oraşelor la factorii de risc.

Oraşul desemnează un spaţiu urban de extensiune limitată în raport cu spaţiul rural, care îl înconjoară, detaşându-se prin caracteristicile morfologice şi demografice, prin funcţiile şi rolul său economic, social şi cultural.

Teoretic, individualizarea oraşelor este simplă, întrucât există foarte mulţi indicatori, ce ar permite stabilirea pragurilor de la care o aşezare rurală poate fi considerată ca îndeplinind atributele necesare unui oraş. Printre aceşti indicatori cei mai folosiţi sunt mărimea şi densitatea populaţiei, numărul şi ponderea serviciilor sau profilul populaţiei ocupate. Orice oraş, ca de altfel orice aşezare umană se comportă ca un sistem termodinamic şi informaţional optimal deschis. Oraşul prezintă un subsistem suport, pe care se dezvoltă alte două subsisteme, cu caracter dinamic Schimburile dintre acestea se realizează prin elementele cu rol vehiculatoriu de masă, energie şi informaţie, elemente care sunt naturale sau aparţin sferei antropice.

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 25: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

27

Obiective: - determinarea conţinutului şi structurii disciplinei de geografie urbanǎ; - stabilirea preocupărilor în domeniul geografiei urbane româneşti; - cunoaşterea surselor de informare bibliograficǎ. Metode de lucru folosite: - analiză bibliografică (consultarea lucrărilor trecute la bibliografie) Instrumente şi materiale folosite:

Biliografie geograficǎ româneascǎ, 1944-1964, (autori Vasile Cucu si Alex.Roşu). Buletin geografic, nr.1, 1997, editat de Institutul de Geografie, Bucureşti. Buletinul Societǎţii de Geografie din România, vol.VIII (1995), IX (2000). Colecţia revistei Terra (1976-2001). Colecţia Analele Univ.Bucuresti, seria Geografie. Colecţia Revistei Studii şi Cercetǎri de Geologie, Geofizicǎ şi Geografie, seria Geografie (dupa 1990 se numeşte Studii şi Cercetǎri de Geografie). Geografia României, vol. II, vol.III şi vol.IV, editate de Academia Românǎ. Un secol de învǎţǎmânt geografic la Universitatea din Bucureşti. Colecţia Comunicǎri şi referate de geografie, Facultatea de Geografie, Bucureşti. Cerinţe obligatorii: - întocmirea unui referat cu privire la şcoala de Geografie

urbanǎ din România. Bibliografie: Ianoş I., 1987, Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Edit. Academiei, Bucureşti. Ianoş I., Tǎlângǎ Cr., 1994, Oraşul şi sistemul urban românesc în condiţiile economiei de piaţǎ, Inst. de Geografie, Bucureşti. Ianoş I., Humeau J.B., 2000, Teoria sistemelor de aşezǎri umane, Edit. Tehnicǎ, Bucureşti.

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 26: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

28

TEMA 2

SISTEMUL URBAN

Conţinut : 2.1. Sistemul geografic – definiţie şi caracteristici 2.2. Caracteristicile sistemului urban 2.3. Factori care influenţeazǎ configuraţia generalǎ a sistemelor urbane 2.4. Elemente privind controlul evoluţiei sistemelor de aşezǎri Obiective :

Cunoaşterea principalelor aspecte teoretico-metodologice privind teoria sistemicǎ.

Cunoaşterea caracteristicilor sistemelor urbane. Înţelegerea mecanismelor de funcţionare a sistemelor urbane.

2.1 Sistemul geografic – definiţie şi caracteristici

Am amintit la tema precedentǎ cǎ oraşul este un sistem geografic termodinamic şi informaţional optimal deschis. Din cele prezentate a rezultat şi definiţia sistemului, componentele sale precum şi o serie de proprietǎţi.

Pentru o mai bunǎ receptare a acestor noţiuni sǎ sintetizǎm principalele elemente.

Sistemul geografic se defineşte ca un ansamblu de elemente aflate în interacţiune, între care se stabilesc multiple şi complexe relaţii reciproce în funcţie de legitǎţi specifice. El are o structurǎ proprie, un caracter relativ deschis ceea ce semnificǎ schimburile permanente de substanţǎ, energie şi informaţii care se realizeazǎ între sistemele geografice indiferent de mǎrime, complexitate sau nivelul ierarhic pe care se gǎsesc. În accepţiunea actualǎ sistemul geografic este considerat o construcţie logicǎ, relativǎ şi care ordoneazǎ realitatea. Conform cu acest enunţ sistemul geografic nu are limite, acestea fiind împinse spre limitele cunoaşterii umane. Se pot impune limite numai cu caracter metodologic.

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 27: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

29

Termenul de structurǎ se identificǎ cu relaţiile ce se stabilesc între componentele aflate în asociere şi exprimǎ capacitatea acestora de se constitui într-un întreg.

Prin prisma teoriei generale a sistemelor (L. von Bertalanffy, 1954) şi a teoriei cibernetice, analiza sistemicǎ în geografie înseamnǎ analiza relaţiilor care se stabilesc între componentele sistemelor geografice precum şi a celor dintre sisteme şi mediul lor. Aceste relaţii nu sunt lineare şi nici ciclice, ci exponenţiale sau logaritmice, iar "legǎturile dintre componentele unui sistem, care decurg din capacitatea funcţionalǎ a acestora, cât şi cele dintre acestea şi sistemul de rang superior în care se încadreazǎ stau la baza funcţionalitǎţii specifice a sistemului dat şi se concretizeazǎ printr-un permanent schimb sau transfer de substanţǎ, energie...." (Roşu Al., Ungureanu Irina, 1977, pag. 48) şi informaţii.

Atât aşezarea umanǎ cât şi sistemul de aşezǎri prezintǎ elemente şi relaţii specifice, iar dinamica lor are loc dupǎ legitǎţi care le conferǎ particularitǎţi de diferenţiere. În cadrul aşezǎrii umane are loc un proces de transformare fundamentalǎ a fluxurilor de intrare. Acestea sunt descompuse pe componente, care difuzate la nivelul subsistemeleor aşezǎrii conduc la apariţia de noi structuri. Geneza acestora are loc atât ca urmare a efectelor de amplificare a fluxurilor iniţiale cât şi de blocaj a acestora. Practic se suprapun sau se integreazǎ în subfluxurile respective interne, care asigurǎ funcţionarea şi pǎstrarea aşezǎrii ca o identitate specificǎ. Dupǎ relaţiile care se stabilesc între sisteme acestea pot fi considerate: a) închise (cu intrǎri şi ieşiri inexistente sau cu o frecvenţǎ slabǎ) şi b) deschise (cu un schimb permanent de fluxuri de substanţǎ, energie şi informaţii). Nicolae Botnariuc (1976) distinge şi o a treia categorie de sisteme, cele izolate (sisteme ideale, practic inexistente, care au drept caracteristicǎ lipsa totalǎ a schimburilor cu sistemele înconjurǎtoare). Aceastǎ clasificare aplicatǎ la aşezare şi la sistemul de aşezǎri demonstreazǎ cǎ acestea sunt incluse în categoria celor deschise tocmai datoritǎ comunicǎrii cu mediul înconjurǎtor. În literatura de specialitate sunt frecvente şi alte noţiuni ca sistem semideschis, semiînchis, relativ închis sau optimal deschis, ceea ce semnificǎ faptul cǎ sistemele geografice nu trebuie considerate ca sisteme total deschise, aşa dupǎ cum s-a subliniat, deoarece fluxurile de intrare (inputs) nu sunt egale cantitativ şi nici calitativ cu cele de ieşire (outputs), intensitatea schimburilor fiind condiţionatǎ de particularitǎţile interne ale fiecǎrui sistem. Pe de altǎ parte, sistemul fiind o construcţie relativǎ nu se poate absolutiza unul sau altul dintre caracterele sale. Privite ca entitǎţi complexe, ele funcţioneazǎ datoritǎ unor trǎsǎturi care rezultǎ din capacitatea de adaptarea a elementelor componente la întreg, din aceea de organizare şi în ultimǎ instanţǎ de evoluţie. Aceste trǎsǎturi sunt: integralitate, coerenţǎ, autonomie, permanenţǎ, organizare, finalitate, adaptare, deschidere, evoluţie, reproducere, diferenţiere, centralitate şi ierarhizare. Integralitatea reprezintǎ caracteristica principalǎ a sistemelor prin care funcţionalitatea lor rezultǎ nu din adiţia pǎrţilor, ci din relaţiile unice care se stabilesc între ele într-un anumit context topologic. Coerenţa semnificǎ legǎturile puternice existente între toate

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 28: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

30

subsistemele componente. Autonomia este calitatea sistemului de a pǎstra o anumitǎ constanţǎ a fluxurilor de schimb cu celelalte sisteme. Dacǎ nivelul se pǎstreazǎ autonomia devine staticǎ, iar dacǎ fluxurile de intrare şi cele de ieşire se menţin în echilibru, autonomia este staţionarǎ. În cazul în care sistemul revine la traiectoria iniţialǎ dupǎ anumite fluctuaţii reduse autonomia este stabilǎ (Walliser B., 1977). Permanenţa se reduce la raportul cauzǎ-efect ca relaţie între intrǎrile şi ieşirile dintr-un sistem cauzal. Aceastǎ proprietate este asiguratǎ de capacitatea de adaptare, reglare şi autoreglare a sistemului. Schema clasicǎ a reglǎrii (Dupuy G., 1985) este perfect aplicabilǎ la aşezarea umanǎ unde R reprezintǎ reglatorul care este în funcţie de x(t) - intrǎri şi y(t) - ieşiri. Relaţia dintre x(t) şi R se realizeazǎ prin cuplare şi interacţiune, iar cea dintre y(t) şi R prin cuplare şi retroacţiune (feed-back) (Fig.2).

Fig. 2 – Schema clasicǎ a reglǎrii aplicatǎ la aşezarea umanǎ

Aceste proprietǎţi de bazǎ ale sistemelor geografice ne conduc la un alt concept frecvent analizat în dinamica sistemelor şi anume organizarea. Conform acestuia orice sistem este alcǎtuit din subsisteme între care existǎ relaţii de interacţiune de diferite tipuri şi care conduc la o centralitate şi la o ierarhizare a elementelor, acestea constituind de fapt cele mai însemnate trǎsǎturi ale sistemelor geografice. Ierarhizarea are în vedere distribuţia aşezǎrilor pe o scarǎ valoricǎ în funcţie de mǎrime, funcţie sau potenţial. Poziţiile diferite ale aşezǎrilor în ierarhiile elementare sunt rezultatul intensitǎţii fluxurilor de bunuri şi populaţie ce se realizeazǎ prin sistemul de transport. În acelaşi timp, chiar aceastǎ diferenţiere ierarhicǎ menţine o anumitǎ direcţionare a relaţiilor şi schimburilor dintre aşezǎri. Centralitatea are la bazǎ o anumitǎ orientare predominant convergentǎ a fluxurilor de substanţǎ, energie şi informaţii între aşezǎrile unui sistem. Intervenţiile externe în ierarhiile aşezǎrilor atrag modificǎri importante în distribuţia teritorialǎ a relaţiilor, modificând poziţiile de "loc central" deţinute anterior de aşezǎri. În cadrul relaţiilor dintre elementele componente ale unui sistem de aşezǎri se disting urmǎtoarele tipuri de relaţii (G.Dupuy, 1985): a) relaţii în lanţ; b) relaţii de tip arborescent; c) relaţii de interacţiune de tip central şi d) relaţii de tip ciclic (Fig.3). Relaţiile în lanţ, particularizate la sistemul de aşezǎri, sunt specifice aşezǎrilor

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 29: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

31

situate de-a lungul unor cǎi de comunicaţie şi care se gǎsesc pe trepte apropiate în ierarhia sistemelor locale sau regionale de aşezǎri. Relaţiile de tip arborescent sunt caracteristice sistemelor de aşezǎri clar structurate şi pun în evidenţǎ rolul coordonator principal al unui oraş, la care se adaugǎ şi poli secundari de coordonare. Relaţiile de interacţiune de tip central sunt specifice pentru sisteme locale sau regionale de aşezǎri situate în zone relativ izolate (depresiuni) sau unor sisteme coordonate de oraşe mari. Ele accentueazǎ hipertrofia centrului coordonator. Ultimul tip de relaţii (ciclic) este asemǎnǎtor cu cel linear.

Fig. 3 – Tipuri de relaţii de interacţiune

Conform cu aceste trǎsǎturi fundamentale ale sistemelor în general şi ale celor geografice, în particular, se poate sistemul urban precum şi locul şi rolul sǎu în cadrul spaţiului geografic.

Potrivit demersului metodologic ale teoriei sistemice, sistemul de aşezǎri se defineşte ca un ansamblu de elemente (aşezǎrile umane) cu aceeaşi organizare sistemicǎ, aflate în interacţiune complexǎ şi multiplǎ şi care are ca principale caracteristici ierarhia şi centralitatea. Deci, totalitatea aşezǎrilor urbane şi rurale şi a relaţiilor dintre ele, ce respectǎ cele douǎ caracteristici de bazǎ, formeazǎ sistemul de aşezǎri. Fiecǎrui sistem de aşezǎri i se asociazǎ un spaţiu geografic, ce

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 30: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

32

reprezintǎ suportul fizic al acestuia şi care prin resursele sale contribuie la diferenţierea funcţionalǎ a aşezǎrilor. Unitatea de bazǎ a unui sistem de aşezǎri este aşezarea umanǎ, consideratǎ şi analizatǎ ca o componentǎ sistemicǎ (I.Ianoş, 1987). Reţeaua de aşezǎri (rurale şi urbane) este partea staticǎ şi comportǎ numai repartiţia teritorialǎ fǎrǎ elementele de interacţiune. Relaţiile ce se stabilesc între aşezǎri contureazǎ sistemul şi conduc la o anumitǎ ierarhie şi centralitate a lor, rolul preponderent revenind aşezǎrilor urbane. Geograful francez Gabriel Dupuy (1985) considerǎ sistemul de aşezǎri ca un "sistem teritorial supra-urban definit ca un ansamblu de elemente spaţiale fizice şi umane între care existǎ relaţii statice (ierarhizare) şi dinamice (fluxuri de persoane, informaţii şi energie)". Conform acestui enunţ rezultǎ cǎ sistemul de aşezǎri este axat pe scheletul unui sistem urban, iar sistemul în totalitatea sa are o extindere teritorialǎ. Acelaşi autor identificǎ regiunea cu un "sistem geografic supra-urban" ceea ce conferǎ sistemului de aşezǎri caracterul de sintezǎ pentru un spaţiu geografic. La acestea se adaugǎ faptul cǎ, în general, orice aşezare apare şi se dezvoltǎ în funcţie de potenţialul spaţiului adiacent, iar întreg sistemul în funcţie de potenţialul complex al întregului spaţiu asociat. Aceeaşi concepţie este afirmatǎ şi de un alt autor, Antonio Cunha (1988) care considerǎ sistemul de aşezǎri ca un cadru de viaţǎ, un suport al activitǎţilor economice, un sistem care concentreazǎ noduri, reţele, fluxuri de substanţǎ energie şi informaţii. Suportul acestui sistem îl constituie sistemul natural format din componente ale celor patru geosfere şi care oferǎ resurse pentru sistemul de aşezǎri, inclusiv pentru cel economic. (Fig.4). Sistemul natural şi cel de aşezǎri (numit de autor sistem spaţial) formeazǎ un sistem cu rol de bazǎ care este denumit sistem fizic, noţiune utilizatǎ în sensul unui suport (sistem) material.

El susţine sistemul economic (cu toate componentele sale), care preia o serie de resurse din suport (inputs) şi emite un flux de ieşire (outputs), care se raporteazǎ la suport în funcţie de mesajul primit (entropie). Sistemul economic susţine pe cel tehnologic şi în ultimǎ instanţǎ sistemul cultural care genereazǎ un sistem de valori. Sistemul uman (populaţia) şi cel politic sunt elemente de legǎturǎ cu prezenţǎ şi influenţǎ pe întreaga scarǎ ierarhicǎ de la sistemul de aşezǎri pânǎ la cel de valori. Aceastǎ concepţie pune în evidenţǎ rolul sistemului de aşezǎri nu numai în cadrul unui spaţiu geografic, ci şi faptul cǎ el sintetizeazǎ elemente specifice ale acestuia cât şi cele ce aparţin societǎţii umane.

2.2 Caracteristici ale sistemului urban

Un sistem urban este alcătuit în mod clar din trei părţi bine individualizate: componente, relaţii şi structuri. Componentele sunt reprezentate de oraşe, privite ca indivizi şi subsisteme urbane, însemnând asocieri ierarhice de oraşe având în centrul lor un “lider”. Relaţiile sunt cel puţin de 4 tipuri înglobând la rândul lor alte subtipuri: demografice, economice, servicii şi politico-administrative. Toate aceste elemente, organizate într-un anumit fel individualizează structuri proprii sistemului urban respectiv. Aceste

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 31: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

33

structuri funcţionale sunt indispensabile funcţionării sistemului în întregimea sa. Întreg ansamblul însă se individualizează într-un “mediu”, care include condiţiile generale geografice, economico-sociale şi politice naţionale şi internaţionale. Acest mediu influenţează configuraţiile concrete ale sistemelor urbane naţionale sau regionale.

Fig. 4 – Locul sistemului de aşezǎri în cadrul spaţiului geografic (dupǎ Cunha A., 1988, cu modificǎri)

Ierarhizarea presupune ordonarea setului de oraşe în ordine

crescândă sau descrescândă în funcţie de valorile unui indicator sau ale mai multor indicatori. Ierarhizarea care are la bază un singur indicator se numeşte şi unicriterială, pe când cea care utilizează mai mulţi indicatori este multicriterială. De obicei analizele geografice tradiţionale foloseau pentru stabilirea unei ierarhii un singur indicator, care avea semnificaţia cea mai puternică. Astăzi cele mai peritinente analize au la bază mai mulţi indicatori, dintre care unii derivaţi sau sintetici, pentru a reflecta mai bine diferenţierile dintre oraşe.

Organizarea ierarhică reprezintă principala trăsătură a unui sistem urban, dar care nu obligă în mod necesar ca toate relaţiile dintre aşezări să fie orientate după o piramidă a puterii. Aceasta implică însă o diferenţiere foarte netă a aşezărilor plasate pe nivele bine individualizate, după dimensiunea, varietatea şi numărul funcţiilor aşezărilor, după extinderea spaţială a relaţiilor cu mediul lor.

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 32: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

34

Toate aşezările umane prezintă o anumită poziţie geografică, un anumit potenţial uman, economic şi grad de dotare edilitară, social-culturală. Acest ultim element este de regulă direct dependent de potenţialul uman şi economic. În funcţie însă de toate cele trei mari categorii, la care se adaugă, nu în ultimul rând, puterea politico-administrativă se orientează teritorial relaţiile rural-rural, rural-urban şi urban-urban.

Analizele de detaliu asupra ierarhiilor naţionale relevă existenţa mai multor nivele ierarhice, pe primul loc plasându-se, de regulă, capitala. Aceasta deoarece capitala se detaşează de celelalte oraşe în majoritatea ţărilor. Printre excepţii se numără: S.U.A., Germania actuală, Australia, Brazilia, Canada, Olanda, Nigeria ş.a.m.d. Nivelul ierarhic următor este reprezentat de oraşele cu activităţi şi funcţii regionale (capitale de state - în cazul statelor federale sau cele mai importante oraşe din acestea; “metropole” regionale sau unele din reşedinţele primelor mari diviziuni într-un stat, alte oraşe). Nivelele următoare se referă la oraşele cu rol interregional, regional, intraregional, interlocal şi local. In raport de tipul de analiză pot fi distinse nivele specifice fiecărei ţări.

De obicei, într-o ierarhie scade gradul de complexitate dinspre nivelele superioare, spre cele inferioare, oraşe care devin în număr tot mai mare monofuncţionale. Diversitatea lor funcţională ţine cont de condiţiile geografice locale în care evoluează.

Ierarhizarea, ca principiu de bază al funcţionării sistemelor urbane, presupune o organizare a acestora în plan vertical, în funcţie de potenţialul lor complex. Cele mai reuşite ierarhizări sunt cele care au ca elemente de analiză mai multe criterii, sintetizând puterea economică, demografică, politico-administrativă şi dotarea socio-culturală.

Ierarhia, inclusiv rupturile ierarhice care pot apare într-o distribuţie reală a oraşelor de la cel mai important spre cel mai puţin important, de la cel mai mare spre cel mai mic, poate fi bine reflectată în relaţia Rang-Talie. Optimizarea relaţiei Rang-Talie constituie un important element în funcţionarea sistemelor naţionale şi regionale de aşezări. Datorită faptului că aşezările rurale depind foarte mult de mediul lor înconjurător şi de resursele sale, de relaţiile care se stabilesc între aşezarea propriu-zisă şi teritoriul adiacent, studiul lor printr-o astfel de analiză, de tip rang-talie nu este edificator. Această relaţie se stabileşte şi devine un indicator deosebit de important pentru relevarea distorsiunilor apărute într-un sistem urban şi implicit pentru optimizarea sistemului respectiv.

Optimizarea relaţiei rang-talie, determinată în mod clasic în conformitate cu legea lui Zipf, constituie una din marile probleme ale remodelării ierarhiei naţionale. Deşi simplă această lege, conform căreia se poate calcula populaţia unui oraş indiferent pe ce rang se situează, dacă se cunoaşte populaţia primului oraş (Pn = P1/r) dintr-o ierarhie, este deosebit de relevantă pentru posibile intervenţii la nivelul sistemului urban.

În general, se constată că în raport cu dreapta teoretică de distribuţie a oraşelor după rang-talie, situaţia este diferenţiată între ţările dezvoltate economic şi cele slab dezvoltate. De regulă, în ţările dezvoltate întreg sectorul superior al ierarhiei se află deasupra dreptei teoretice, această dispunere menţinându-se, de la caz la caz şi pentru

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 33: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

35

sectorul median (S.U.A., Germania, Italia, Olanda ş.a.). Pentru ţările din lumea a treia de obicei sectorul superior este subdezvoltat în raport cu dispunerea teoretică, având în vedere că acolo decalajul dintre cel mai mare oraş (sau primele 2-3 oraşe) şi celelalte este extrem de mare.

Atunci când dispunerea generală în sectorul superior are o formă concavă, înseamnă că acel sector este subdimensionat în raport cu întregul sistem urban şi invers, când are o formă convexă este supradimensionat. In primul caz este evidentă situaţia României, Franţei, Mexicului şi a altor ţări, în special din cele mai puţin dezvoltate economic. De obicei sectoarele inferioare ale ierarhiilor sunt situate sub dreapta de ajustare, ceea ce înseamnă că baza ierarhică este subdimensionată în raport cu sistemul naţional respectiv. Pentru optimizarea acestor relaţii sunt necesare două direcţii de acţiune:

creşterea demografică a oraşelor mici situate pe treapta inferioară a ierarhiei;

creşterea numerică a acestora, ceea ce va atenua prin creşterea rangurilor distorsiunea existentă la acest nivel.

Primatul în sistemele urbane. Analizele elaborate până în

prezent au stabilit că teritoriile politic organizate pe timp îndelungat au cele mai coerente şi stabile ierarhii. Dar aşa cum s-a menţionat există nenumărate exemple la nivel mondial în care ierarhiile naţionale să prezinte o concavitate accentuată în sectorul superior. Aceasta înseamnă că primul dintre oraşe se detaşează faţă de oraşele de pe nivelele următoare. În anumite cazuri aceste oraşe depăşesc de 10 ori sau chiar de 15 ori oraşul de pe locul secund. Generalizarea aproape evidentă la nivelul tuturor sistemelor urbane naţionale sau regionale, ne face să credem, nu fără ezitări, că primatul poate fi trecut printre caracteristicile principale ale unui sistem de aşezări. Acolo unde nu este evident la nivel naţional, mai ales în cazul statelor federale, apare foarte frecvent la nivelul statelor componente, sau la nivel regional.

Acest fenomen, a fost analizat încă din prima jumătate a secolului XX, fiind denumit de M. Jefferson (Jefferson M.,1939, The law of the primate city, Geography Review, 29, 227) “primat”. În studiul întreprins de acesta asupra a 51 de ţări a constatat că în 31 primul oraş îl depăşea pe al doilea de peste două ori (deci mai mult cât reieşea din aplicarea legii rang-talie. Astfel de studii au continuat şi ulterior, mai ales că declararea mai multor state ca independente în perioada anilor '50 şi '60, a necesitat extinderea cercetărilor. Alţi cercetători au adăugat acestui indicator alte elemente, căutând diverse explicaţii. Spre exemplu, B.J.L. Berry (Berry, B.J.L.,1961, City Size Distribution and Economic Development, Economic Development and Cultural Change, 9, p.573-587) considera că responsabilă de această valoare este simplitatea sistemului urban respectiv, E. Davis şi J. Swanson că această valoare se corelează cu nivelul mai slab de dezvoltare a ţării respective, iar alţii fac corelaţii cu existenţa politicii de dezvoltare centralizată ş.a.m.d. Măsura acestei detaşări nu trebuie căutată neapărat în mărimea oraşului, ci în influenţa naţională a acestuia. Acest tip de dominanţă era plasat la nivelul întregului palier de aspecte economice, culturale şi politice.

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 34: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

36

Este un fenomen normal această detaşare? Sau este rezultatul unor evenimente deosebite petrecute în viaţa social-economică şi politică a ţării respective? Faptul că astfel de detaşari, este adevărat ceva mai reduse, se găsesc şi în ţările dezvoltate din punct de vedere economic, dar şi în cele în curs de dezvoltare ne-ar duce la concluzia că nivelul de dezvoltare al statului respectiv nu are nici-o influenţă asupra detaşării unui centru.

O analiză mai atentă disociază cauzele, în sensul că în statele dezvoltate unde se constată fenomenul de detaşare a unui oraş, acesta a fost produs fie de rolul de metropole imperiale pe care le-a avut unele oraşe (Londra, Paris, Lisabona), fie de diminuarea influenţei unor capitale în urma destrămării unor imperii (Viena). Pentru ţările în curs de dezvoltare acest fenomen este determinat de decalajele enorme din inetriorul acestora şi de mitul oraşului mare pentru marea masa a populaţiei, care trăieşte sub nivelul minim de existenţă (Kinshasa, Accra, Rangoon, Khartoom etc.).

Pentru ţările în curs de dezvoltare, există trei tipuri de explicaţii ale fenomenului de primat: una prin care fostele imperii au dorit să dezvolte un centru dominant prin care să controleze întregul teritoriu, a doua prin care primatul este strâns dependent de exportul masiv de materii prime dinspre aceste ţări spre ţările dezvoltate economic, iar a treia constă din decalajul creat ca urmare a industrializării unuia dintre centrele urbane, în raport cu ruralul care cunoaşte o puternică scădere, ca urmare a dezvoltării producţiei pe mari plantaţii. Colapsul ruralului a determinat migraţia spre centrele urbane şi creşterea exagerată a unuia dintre acestea. Procesul de detaşare a unui oraş, se pare că nu respectă în mod strict caracteristicile unei legi, datorită unor factori multipli şi subiectivi care intervin în astfel de cazuri. Spre exemplu politica în domeniul localizării ajutorului financiar primit de unele ţări, întăreşte caracterul dominant al capitalei, fapt ce nu ţine neapărat de o cauzalitate, în sensul strict al cuvântului.

Din toate cele prezentate reiese că în foarte multe situaţii, sistemele urbane sunt net dominate de capitală şi că locul acesteia este deosebit de important în sistemele de aşezări.

Capitala unui stat, de regulă îşi manifestă funcţia de oraş primat prin concentrarea de funcţii, prin atracţie, reprezentare, integrare, inovare şi cooperare internaţională.

În ce priveşte concentrarea de funcţii se detaşează de regulă aceea de a servi viaţa politică a ţării, ca un centru de putere. Evident că în statele federale acest rol este limitat la anumite funcţii precise, dar în cazul statelor centralizate, rolul politic al capitalei este ridicat. Numărul de funcţii însă al unei capitale creşte continuu, datorită unei veritabile presiuni spre centralizare. Prezenta guvernului central, a unor agenţii naţionale cresc considerabil fuincţiile economice şi cele culturale. In capitală de regulă se crează elitele culturale, care contribuie la asigurarea primatului unei capitale. De altfel, în unele ţări, precum Ungaria, Franţa, Thailanda sau Argentina nivelul cultural al întregii naţiuni este dat în principal de capitalele lor. Aceasta înseamnă şi o concentrare puternică a instituţiilor naţionale de cultură, a infrastructurii culturale, care dintr-un punct de vedere este favorabilă economic (cheltuieli minime). Aceeaşi concentrare se constată din

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 35: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

37

punct de vedere economic, atrăgând o creştere explozivă a decalajelor interne (Coreea de Sud, Argentina, Thailanda).

Conştiente de pericolul supercentralizării unele state dezvoltate precum Marea Britanie şi Franţa au adoptat veritabile programme de descentralizare, care au dat rezultatele scontate, în sensul unei reduceri vizibile a rolului capitalelor lor la nivel naţional. Oricum experienţa câştigată în acest sector arată că prin politici de descentralizare creşterea cantitativă a capitalelor poate fi diminuată, în schimb creşterea calitativă rămâne relativ constantă. Se poate vorbi în astfel de cazuri de o ireversibilitate a supercentralizării? Răspunsul se pare că este afirmativ, întrucât doi factori importanţi ar susţine acest proces: unul este acela că toate guvernele centrale refuză să transfere puterea spre nivelele inferioare, sau atunci când o face funcţia de control rămâne tot în capitală şi al doilea este reprezentat de faptul că orice politică de descentralizare economică forţată ar fi luată ar afecta din plin economia naţională, aflată deja într-o competiţie permanentă la nivel mondial.

În afara puterii politice care este unul din factorii determinanţi, în cazul multor capitale intervine şi efectul economiei de aglomeraţie, determinat de faptul că acestea sunt şi cele mai mari oraşe în structura sistemelor urbane naţionale. După legea standard a distribuţiei rang-talie, oraşul al doilea de pe scara ierarhiei urbane ar trebui să fie de două ori mai mic decât capitala, dar realitatea aşa cum s-a demonstrat este alta. Ori această concentrare de populaţie superioră de câteva ori altor oraşe din sistemul urban naţional are efecte importante asupra concentrării diferenţiate a activităţilor economice, sociale, culturale etc.

Capitala, constituie în acelaşi timp un puternic centru de atracţie a populaţiei. Este vorba atât de atracţia pentru muncă, ţinând cont de deficitul foarte mare pe care îl înregistrau capitalele în domeniul forţei de muncă, în perioada industrializării, dar şi de atracţia culturală pe care o exercită capitala în sistemul naţional de aşezări, datorită concentrării marilor instituţii în domeniu ale ţării.

Semnificaţia istorică, politică, religioasă şi culturală imprimă capitalelor o poziţie de lider autoritar sub aspectul reprezentării internaţionale şi naţionale. Multe din capitalele fostelor colonii, reprezintă simbolul independenţei lor. Altele au căpătat funcţii supranaţionale prin localizarea unor instituţii de interes mondial sau continental. Din această ultimă categorie fac parte Bruxelles şi Luxemburg sau chiar Viena.

Un rol foarte important au avut şi au capitalele pentru menţinerea unitţii statale, pentru asigurarea coerenţei acestora. Statele în care capitalele se impun inclusiv prin poziţia lor relativ centrală au sisteme de aşezări echilibrate, pe când altele în care capitala este situată excentric în raport cu nivelul de populare a ţării (precum Turcia), au sisteme de aşezări dezechilibrate. Atunci când capitala este situată relativ periferic, iar pentru unele părţi ale ţării este caracteristică prezenţa semnificativă a unei minorităţi pot să apară fenomene care să dezechilibreze sistemul naţional de aşezări. De aceea în astfel de cazuri descentralizarea regională este cel mai bun remediu.

Toate oraşele se detaşează de celelalte aşezări prin faptul că sunt centre de inovaţie, îndeosebi acele oraşe în care viaţa universitară

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 36: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

38

este prezentă şi deosebit de activă. Capitalele prin excelenţă au şi cele mai mari universităţi, care împreună cu centrele de înaltă tehnologie sunt producătoare de inovaţii. Procesul de difuzie a inovaţiilor de la capitală spre alte centre ale ţării este clasic şi direct în cazul statelor în care capitala este un oraş primat, dar difuz şi estompat în cazurile în care este vorba de state federale sau în care procesele de descentralizare au dat roade.

Faţa de toate celelalte oraşe, capitalele se detaşează prin multiplele facilităţi ce le posedă în domeniul cooperării internaţionale. Puterea lor economică, faptul că dispun de o localizare clară a tuturor organismelor tipice pentru exercitarea puterii politice în stat, că sunt centrele poate cele mai vizitate datorită marilor aeroporturi de care sunt servite, fac din capitale oraşe care se detaşează din toate punctele de vedere.

În studiul recent elaborat de Moriconi-Ebrard (1993) este introdusă alături de noţiunea de primat, noţiunea de macrocefalie, coeficientul respectiv reprezentând cea mai mare valoare dintre două oraşe succesive dintr-o ierarhie naţională. Deci, valoarea acestuia nu poate fi mai mică decât coeficientul K (primat), respectiv raportul totdeauna dintre primul şi al doilea oraş din ierarhia respectivă. Analiza întreprinsă conduce la ideea că 94 din 100 de ţări au un sistem macrocefal, dar numai în 75% dintre acestea era vorba de primat (p.293). Autorul subliniază că "termenul de macrocefalie permite gruparea celui de primat şi de policefalie în acelaşi concept", iar mai departe că "macrocefalia nu este calculată degeaba, pentru că permite măsurarea cele mai mari rupturi într-o ierarhie şi totodată de a izola anumite oraşe: metropolele" (p.304). Totul pare logic la prima vedere, dar nu se iau în consideraţie criteriile de minimale care definesc o metropolă, pe de o parte, iar pe de altă parte, această ruptură, teoretic, poate avea loc între ultimul şi penultimul oraş din ierarhia urbană naţională. Care este macrocefal? Penultimul oraş? Aceasta înseamnă că trebuie introduse nişte amendamente, care iau în consideraţie gradul de populare al ţării respective, complexitatea sistemului urban, şi localizarea rupturii ierarhice între primele N oraşe, cu valori maxime pentru N care să nu depăşească cifra 10, la nivel mondial.

În noile condiţii ale procesului de globalizare o problemă esenţială va consta în găsirea locului corect al fiecărei capitale ca oraş primat în ierarhiile urbane naţionale. Acest loc nu trebuie să fie doar în privinţa caractericticilor cantitative, ci şi calitative pentru că altfel pot intra în divergenţă cu alte capitale care beneficiază de un plus de funcţii transnaţionale. O astfel de experienţă evident că va fi trăită de Europa unde, capitala acesteia, Bruxelles-ul până în prezent şi-a departajat clar sarcinile faţă de celelalte capitale. Nu se ştie dacă această departajare se va păstra în continuare, nu se ştie dacă noile capitale ale ţărilor ce vor intra în valuri succesive în Uniunea Europeană vor fi tratate cu "aceeaşi indulgenţă". Oricum primatul la nivelul sistemelor de aşezări naţionale este un fenomen real, fenomen care va continua să existe atâta vreme cât procesele de concentrare umană şi economică au la bază legea efectelor proporţionale.

Aceste trăsături ale sistemelor de aşezări sunt regăsite la toate nivelele, iar identificarea şi analiza lor este necesară oricărei cercetări în domeniu. Evident că pot exista şi alte caracteristici, dar acestea au

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 37: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

39

putere de generalizare mai redusă şi încă nu sunt extrem de clare în existenţa şi funcţionarea sistemelor de aşezări.

Centralitatea. Dacă ierarhia individualizează nivele pe verticală, deosebind ranguri, funcţii sau structuri, centralitatea se referă la aspectul funcţional şi se implică atât în plan vertical, cât şi orizontal. Aceasta rezultă din orientarea teritorială a fluxurilor de substanţă, energie şi informaţii, spre şi de la un centru coordonator. Alfel spus acest al doilea principiu de bază în individualizarea sistemelor urbane se axează pe gradul de convergenţă teritorială a relaţiilor dintre oraşe. Canevasul acestor relaţii, configuraţia lor generală determină prin orientare şi intensitate sistemul teritorial de oraşe, sistemul urban.

Teoria locurilor centrale explică organizarea spaţială şi ierarhică în acelaşi timp a sistemelor de aşezări, prin funcţia economică a acestora, care este de a distribui bunuri şi servicii unei populaţii repartizate într-un teritoriu. Conceptul cheie al centralităţii este cererea şi oferta de bunuri şi servicii, care se întâlnesc şi se schimbă în locuri privilegiate prin accesibilitatea lor, locuri care sunt denumite locuri centrale. Fiecare centru comercial sau de servicii exercită o atracţie asupra unei clientele mai mult sau mai puţin extinsă, care converge spre acest centru elementar. Interacţiunea care defineşte, astfel, un centru şi zona sa de influenţă este denumită polarizare. Numărul, frecvenţa şi complexitatea funcţiilor reunite în diverse centre definesc mai multe nivele de polarizare.

Teoretic, toată populaţia unui centru trebuie să fie servită, încât consumatorii să se aprovizioneze tot mai mult din apropierea rezidenţei lor, iar antreprenorii prin concurenţă îşi vor delimita, teritorial, clientela. O altă idee de bază în teoria locurilor centrale este că centrele de pe un anumit nivel ierarhic oferă toate serviciile nivelului inferior.

Teoria locului central a fost introdusă de geograful W.Christaller în 1933 şi îmbogăţită apoi de A.Losch în 1940. Ei au văzut oraşul ca o aglomeraţie de bunuri banale destinate locuitorilor regiunii în care oraşul este centru. Teoria însă nu ţine cont de particularităţile de localizare a oraşului, plecând de la următoarele premise:

spaţiul geografic este perfect omogen în privinţa trăsăturilor fizice şi umane;

fiecare doreşte să maximizeze profitul său; preţurile sunt fixate de toţi agenţii; pentru consumator, transportul unui “bun” creşte odată cu

destinaţia, deci el frecventează punctul de vânzare cel mai apropiat;

existenţa economiilor de scară în producţia de bunuri centrale, adică costul mediu al produsului scade când cantitatea creşte.

Fără ultimul postulat, producţia de bunuri ar avea loc pretutindeni, în autarhie, pentru a evita transportul şi, deci, nu ar fi nevoie de oraşe. Ori acest postulat face posibilă aglomerarea producţiei, fenomen ce se poate petrece numai în oraşe. Concluzia este că existenţa economiei de scară constituie condiţia necesară existenţei oraşelor.

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 38: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

40

Pornind de la aceste premise Christaller a distins trei modele spaţiale de o mare simplicitate geometrică, bazate pe principiul pieţei, transportului şi, respectiv, administrativ. Practic s-au distins trei tipuri de ierarhii.

a) Pentru ierarhia care corespunde principiului pieţei, fiecare loc central C împarte clientela unui centru de ordin imediat inferior H cu alte două centre de acelaşi nivel, A şi B. Clientela lui C se compune deci, din de 6 ori o treime din aceea a centrelor H, la care îşi adaugă pe a sa proprie. Aria zonei de influenţă a lui C, ca volum al clientelei sale este egală cu de trei ori aceea a lui H: se spune că sistemul urban respectiv se caracterizează prin raportul K=3;

b) Pentru ierarhia care corespunde principiului transportului, fiecare centru se situează la jumătatea drumului pe ruta directă între două centre de nivel imdeiat superior. Clientela unui centru H se împarte între două centre de nivel superior. Clientela totală a lui C este deci egală cu de 6 ori jumătate din aceea a centrului H, plus a sa proprie. Aria de influenţă a lui C, ca volum al clientelei sale este egală cu de 4 ori a centrului H: sistemul este caracterizat de un raport K=4;

c) Pentru ierarhia stabilită după principiul administrativ fiecare centru controlează în întregime zonele controlate de cele 6 centre de nivel inferior, plus a lui înseşi, ceea ce dă un raport K=7.

Specializarea. Teoria locurilor centrale ţine cont de

organizarea reţelei urbane pornind de la funcţiile de servicii la populaţia rezidentă. Se ştie că acestea nu reprezintă decât o parte din angajaţii urbani. O pondere importantă a întreprinderilor unui oraş nu lucrează direct pentru populaţia sa sau pentru a regiunii care îl înconjoară; multe dintre activităţile industriale sau din serviciile specializate ca transporturile, apărarea, turismul sunt în această situaţie. Importanţa lor este în general mult mai puţin legată de mărimea oraşului decât cea din cazul activităţilor de servicii. Faptul că ele apar în proporţii variabile de la un oraş la altul a fost folosit pentru a explica una din principalele diferenţieri între forma ierarhiilor urbane prevăzută de teoria locurilor centrale, discontinue, în paliere de mărimi corespunzând la fiecare nivel de funcţii, şi forma ierarhiilor observate. Aceasta arată aproape totdeauna un continuu de mărime a oraşelor, fără o regrupare în jurul unor valori preferenţiale. Mai mulţi autori au sugerat, fie printr-un mod intuitiv, fie demonstrând matematic că prezenţa activităţilor specializate, în proporţii întâmplătoare urmând talia oraşelor satisfăcea transformarea scării nivelelor teoriei locurilor centrale într-o curbă continuă a taliei oraşelor, conform cu observaţiile.

Specializarea şi diversitatea. Ar fi puţin pertinent să considerăm existenţa funcţiilor specializate ca o proprietate reziduală a organizării ierarhice a reţelei de oraşe. Teoria bazei economice a oraşelor şi tentativele spaţializării teoriei polilor de creştere acordă dimpotrivă o importanţă primordială acestor funcţii în dezvoltarea oraşelor. Deoarece prin aceste funcţii prin care apar inovaţiile şi se

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 39: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

41

difuzează în reţelele de oraşe, activităţile de servicii fiind mai curând antrenate prin aceste forţe motrice.

Noţiunea de specializare trebuie să fie considerată ca un principiu al organizării sistemelor urbane. Marile analize comparative, făcute prin intermediul analizelor factoriale au pus în evidenţă importanţa diversităţii funcţionale şi în particular opoziţia oraşe industriale-oraşe terţiare, în identificarea dimensiunilor latente ale sistemelor urbane. Inegala prezenţă a funcţiilor specializate introduce între oraşele aceluiaşi sistem diferenţieri, care ating amploarea celor legate de talie şi de centralitate, fără să aibǎ un aspect sistematic, sunt acum reperabile în foarte multe sisteme urbane naţionale: Canada, SUA, Marea Britanie, India, Africa, Italia. Specializărilor funcţionale le sunt asociate specificităţi sociale sau demografice şi reprezentări colective care rămân mult timp ataşate oraşelor.

Principalele specializări în sistemele urbane sunt născute din valorificarea situaţiilor geografice particulare (oraşe porturi) din exploatarea unor resurse pe loc (oraşele miniere şi siderurgice, dar şi oraşele turistice din arii montane sau de pe litoral). Cele mai puternice specializări au apărut împreună cu concentrările de muncitori de la prima revoluţie industrială, dar cele mai multe dintre oraşele mici s-au dezvoltat pe baza, mai mult sau mai puţin durabilă, de extragere sau de prelucrare extrem de variată. Cu grade diferite, profilurile de activitate ale tuturor oraşelor trasează multiple specializări, care au dispărut parţial sau care nu sunt realizate complet.

În afara puternicelor concentrări legate de zăcămintele industriale sau de resursele turistice, cele trei principale tipuri de oraşe, oraşele specializate, oraşele cu un portofoliu de activităţi mai diversificate şi oraşele care sunt înainte de toate locuri centrale, sunt în general repartizate în ansamblul unui teritoriu, luând în seamă relaţiile de complementaritate şi de concurenţă care le asociază în aceeaşi regiune.

Specializarea şi inovarea. Specializarea unui oraş într-a activitate cere aptitudini ale actorilor săi pentru a valorifica anumite avantaje, peste limitele care ar autoriza nivelul de centralitate al oraşului. Această valorificare este adesea în relaţie cu o inovaţie care a conferit adepţilor săi un avantaj initial menţinut şi întărit ulterior. Există generaţii de oraşe a căror fază majoră de dezvoltare coincide cu un anumit tip de inovaţie şi a căror specializare să apară câteodată după mult timp în reţeaua de oraşe cărora le aparţin: oraşele hanseatice, oraşele primei revoluţii industriale în Europa de NV, acelea de electricitate din Alpi, oraşele textile, vechile staţiuni balneare din sec.XIX, mai mult sau mai puţin afectate de turismul modern.

Inegala valorificare iniţială a anumitor inovaţii crează specializări. Aceste specializări sunt durabile pentru că, dimpotrivă, cel mai adesea schimbarea se transmite rapid în sistemul urban. Oraşele aceluiaşi nivel ierarhic fiind interdependente sunt în relaţie constantă, şi concurenţa supraveghează Cel mai adesea inovaţiile sunt râvnite şi imitate foarte rapid. Când exploatarea unei resurse inegal distribuite sau cucerirea unui avantaj iniţial provoacă specializările în sistemele de oraşe, acestea nu sunt foarte uşor retuşate de evoluţia ulterioară şi tind să persiste mult timp.

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 40: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

42

Această proprietate a sistemelor urbane, de a oferi o varietate de tipuri urbane este probabil o condiţie importantă a capacităţii lor de adaptare. Acestea nu sunt aceleaşi calităţi urbane care sunt valorificate pe mari cicluri de inovaţie. Diversitatea sistemelor urbane evoluează după formele luate de diviziunea spaţială a muncii în funcţie de economiile de scară, pe de o parte, care tind să favorizeze specializările urbane şi economiile de aglomeraţii care merg mai curând în sensul unei întăriri a ierarhiei, în măsura în care diversitatea şi complexitatea societăţii şi infrastructurile oferite tind să crească odată cu talia oraşelor.

2.3 Factori care influenţeazǎ configuraţia generalǎ a

sistemelor urbane Configuraţia generală a sistemelor urbane depinde de mai

mulţi factori, care pot fi grupaţi în factori naturali, factori economico-sociali, factori istorici şi factori politici.

Factorii naturali sunt reprezentaţi de condiţiile naturale, dispoziţia elementelor majore de relief şi hidrografie, care au un rol determinant asupra localizării oraşelor în teritoriu. Într-un fel se dispun oraşele dintr-un sistem naţional în care litoralul marin este extins, altfel cel în care predomină contactul dintre treptele majore de relief şi în cu totul altfel sunt dispuse centrele urbane dintr-o arie de câmpie sau de munte.

Factorii istorici ţin cont de efectul impactul pe care l-au avut anumite evenimente istorice asupra dezvoltării unor reţele urbane, de modul în care a evoluat viaţa economcio-socială dintr-un spaţiu naţional sau regional. Statele foarte vechi, cu o structură tot mai centralizată au de regulă sisteme în care s-a detaşat în timp un centru, de obicei capitala, pe când cele mai noi, care funcţionează ca state federale au o multitudine de centre aflate în competiţie pentru primul loc în ierarhia naţională. În statele foste colonii, de regulă centrul iniţial şi-a păstrat primatul.

Factorii social-economici îşi pun evident amprenta asupra configuraţiei sistemelor urbane. Într-un stat dezvoltat în care competiţia este acerbă pentru supremaţie, în care procesele de inovaţie şi specializare sunt dominante au loc procese de schimbare compensatorii în ierarhia naţională, care conduc la o stabilitate mare a sistemelor urbane şi o conservare a fizionomiei acestora. În statele slab dezvoltate, bazate pe exploatarea resurselor naturale (agricole sau miniere) se remarcă ponderea importantă a centrelor care crează instabilităţi sectoriale ale ierarhiilor, care uneori sunt percepute la nivel naţional sub forma unor şocuri. Capacitatea redusă a societăţii de a reacţiona la schimbări social-economice, determină mari decalaje interurbane şi implicit mari deplasări de populaţie spre centrele urbane mari.

Factorii politici perturbă ierarhia istoriceşte constituită, precum şi centralitatea sistemelor urbane prin deciziile care privesc fie capitala statelor, fie capitalele regionale. Sistemele urbane sunt foarte sensibile la împărţirile politico-administrative, când de obicei noile reşedinţe distorsionează ierarhiile naţionale şi le fragmenteaza pe cele regionale. Un alt exemplu în care sistemele urbane vor fi afectate de deciziile politice este cel legat de realizarea Europei unite, în care

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 41: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

43

graniţele devin foarte permisive iar influenţele şi relaţiile urbane nu mai sunt încorsetate de acestea. Deja este remarcată influenţa crescândă a unor oraşe mari din Europa centrală (Viena şi Berlin) asupra sistemelor urbane ale Ungariei, Slovaciei şi respectiv Poloniei. În creştere este şi influenţa Budapestei asupra sistemului urban naţional al României, prin atracţia pe care o exercită acesta asupra oraşelor din partea de vest a ţării. Exemplul banal dar cu efecte concrete este cel al utilizării tot mai frecvente de către cetăţenii români din aceste centre urbane a Aeroportului internaţional al Budapestei.

Efectele acestor factori, care acţionează sincron asupra sistemelor urbane, sunt materializate în configuraţia generală a acestora. Se disting astfel sisteme monopolare, în care se detaşează un singur centru, a cărui supremaţie nu poate fi contestată de celelalte oraşe. Principalele fluxuri de informaţie, în primul rând, pornesc din acest centru şi se orientează spre celelalte centre de ordin imediat inferior, care sunt pe poziţia de receptori, darşi relee, retransmiţând informaţiile la nivele inferioare. O altă categorie de sisteme sunt bipolare, situaţie în care două centre cu putere economico-socială, politică şi culturală asemănătoare dezvoltă subsisteme urbane relativ independente. Astfel de cazuri se întâlnesc mai ales la nivel intra-naţional sau regional, dar există exemple şi la nivel naţional (Brazilia, Africa de Sud, Germania). Sistemele multipolare se caracterizează prin existenţa a trei sau mai multor centre coordonatoare. Acestea caracterizează atât state întregi, de obicei federale (S.U.A., Canada, India), dar şi sisteme regionale (precum cel transilvănean în România).

2.4 Elemente privind controlul evoluţiei sistemelor de aşezări

Orice sistem urban se constituie într-o entitate sensibilă în cadrul unui spaţiu geografic, înregistrând cele mai intense modificări ca urmare a dezvoltării în ansamblu a societăţii umane. Evoluţia sistemelor urbane are la bază procesul de auto-organizare, influenţat în mod diferenţiat de intervenţiile externe. Auto-organizarea, generată de acumulările cantitative şi calitative, de relaţiile de tip feed-back, reieşite din dezvoltarea internă a sistemelor urbane, reprezintă principalul motor al evoluţiei. Chiar în condiţiile menţinerii oraşelor pe nivelele ierarhice anterioare, acumulările rezultate în intervale de timp diferite implică reorientări şi intensificări de fluxuri economice, demografice, de informaţii. Influenţele externe au un rol important în dinamica sistemelor urbane de rang mai mic decât cele naţionale. Acestea vizează, de regulă, mutaţii în baza economică a oraşelor, pe baza unor decizii politico-administrative, ce determină translaţia unora dintre ele pe scara ierarhică şi atrage modificarea parţială sau fundamentală a relaţiilor iniţiale dintre componentele sistemului urban. Perturbarea “ordinei” componentelor şi relaţiilor antrenează schimbări structurale, evoluţia sau involuţia sistemulu respectiv, creşterea entropiei sau negentropiei acestuia. În teritoriu evoluţia sistemului urban se manifestă printr-o restrângere sau extindere spaţială. Forţele cele mai difuze şi de complexă intereferenţă se întâlnesc la periferia sistemului urban, orice modificare semnificativă în sistemul limitrof implicând modificări în structura şi dinamica primului, limitarea sau dezvoltarea sa teritorială.

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 42: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

44

Adică, în dezvoltarea lor istorică, unele oraşe pot părăsi sistemele iniţiale, integrându-se altora vecine, cu centre de polarizare mai puternice.

Necesitatea controlului evoluţiei sistemelor urbane. Tendinţele uneori anarhice de dezvoltare a sistemelor urbane, centralitatea excesivă a funcţiilor şi activităţilor în câteva puncte determină o dezechilibrare a acestuia, efecte negative sub raport economico-social în profil teritorial. De aceea problemele evoluţiei dirijate a sistemelor urbane, ale corectării sau eliminării unor tendinţe ce nu converg spre o eficienţă economico-socială de durată, sunt aspecte esenţiale în dezvoltarea echilibrată a aşezărilor în profil teritorial. Cel mai important principiu care trebuie să funcţioneze în cadrul sistemelor urbane îl reprezintă optimizarea relaţiilor dintre resursele naturale şi umane - gradul de echipare - ierarhizarea şi centralitatea. Dimensionarea acestor relaţii este dată mai recent de noul concept despre resurse, care şi-au demonstrat caracterul limitat. Asigurarea unei concordanţe depline între locul ocupat de oraşul X în ierarhia complexă urbană şi posibilităţile sale reale de dezvoltare constituie un element de mare stabilitate a structurilor sistemului urban. Este evident faptul că în timp pot avea loc mutaţii cantitative şi calitative în domeniul resurselor naturale (descoperirea de noi substanţe utile, spre exemplu) şi în gradul de echipare al localităţii respective, ceea ce poate atrage modificarea locului ocupat de aceasta în ierarhia regională sau naţională.

Intervenţia externă, materializată ca urmare a dezvoltării planificate, poate să aibă un rol stimulator sau reglator. In cazul unor sisteme urbane relativ instabile este mult mai evident rolul stimulator al intervenţiilor, respectiv de a impulsiona dezvoltarea funcţiilor unor oraşe în scopul creării de noi structuri, adecvate, modificând în perspectivă ierarhia iniţială. Pentri sistemele urbane cu o mare stabilitate, intervenţiile sub forma investiţiilor arareori perturbă ierarhia acestora.

Un aspect deosebit de important pentru cercetările de profil îl constituie determinarea mutaţiilor probabile ce survin în sistemele urbane naţionale şi regionale, prin schimbările de natură politică, economică şi informaţională la nivel planetar. Prin diverse tehnici de simulare se pot anticipa noile structuri ale sistemlor naţionale şi regionale, modificările în ierarhia şi în centralitatea aşezărilor. Poziţia a noi centre urbane, faţă de ansamblul sistemelor urbane naţionale este edificatoare în aprecierea capacităţii lor de creare a unor subsisteme reale, funcţionale de aşezări.

Spre exemplu, anumiţi parametri caracterizează un asemenea centru situat în apropierea unui mare oraş sau într-a arie geografică fără posibilităţi de polarizare urbană (depresiuni mici, închise, cu legături unidirecţionale; sectorul superior al unei văi, fără posibilitate de a comunica în amonte) şi alţi parametri sunt puşi în evidenţă în cazul unor centre situate într-o arie rurală, intens populată sau la interferenţa influenţelor unor oraşe aflate la mari distanţe.

Analizele de detaliu asupra potenţialului uman, viitoarei baze economice dotărilor social-edilitare şi culturale, gradului de accesibilitate pot fi relevante în conturarea unor modele de prognoză a evoluţiei sistemului urban, oferindu-se un portofoliu de variante în cazul dezvoltării sau restricţionării centrului X sau Y.

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 43: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

45

Rezumat

Întrebări de autoevaluare:

1. Care este definiţia sistemului geografic ? 2. Care sunt principalele caracteristici ale sistemului

urban ? 3. Ce este ierahizarea ? 4. Caracterizaţi centralitatea, ca însuşire esenţială a

sistemelor urbane. 5. Specificaţi în ce constă primatul în sistemele

urbane. 6. Caracterizaţi factorii care influenţeazǎ configuraţia

generalǎ a sistemelor urbane.

Tema de control (de referat) : Pe baza datelor oferite de lucrarea World Development

Indicators 2003 (pag.156-159) se va realiza un referat cu titlul Evoluţia urbanizǎrii în perioada 1980-2001 şi repartiţia geografică a populaţiei urbane în anul 2001

Sistemul geografic se defineşte ca un ansamblu de elemente aflate în interacţiune, între care se stabilesc multiple şi complexe relaţii reciproce în funcţie de legitǎţi specifice.

Privite ca entitǎţi complexe, ele funcţioneazǎ datoritǎ unor trǎsǎturi care rezultǎ din capacitatea de adaptarea a elementelor componente la întreg, din aceea de organizare şi în ultimǎ instanţǎ de evoluţie. Aceste trǎsǎturi sunt: integralitate, coerenţǎ, autonomie, permanenţǎ, organizare, finalitate, adaptare, deschidere, evoluţie, reproducere, diferenţiere, centralitate şi ierarhizare.

Geograful francez Gabriel Dupuy (1985) considerǎ sistemul de aşezǎri ca un "sistem teritorial supra-urban definit ca un ansamblu de elemente spaţiale fizice şi umane între care existǎ relaţii statice (ierarhizare) şi dinamice (fluxuri de persoane, informaţii şi energie)". Conform acestui enunţ rezultǎ cǎ sistemul de aşezǎri este axat pe scheletul unui sistem urban, iar sistemul în totalitatea sa are o extindere teritorialǎ. Acelaşi autor identificǎ regiunea cu un "sistem geografic supra-urban" ceea ce conferǎ sistemului de aşezǎri caracterul de sintezǎ pentru un spaţiu geografic. La acestea se adaugǎ faptul cǎ, în general, orice aşezare apare şi se dezvoltǎ în funcţie de potenţialul spaţiului adiacent, iar întreg sistemul în funcţie de potenţialul complex al întregului spaţiu asociat.

Un sistem urban este alcătuit în mod clar din trei părţi bine individualizate: componente, relaţii şi structuri. Componentele sunt reprezentate de oraşe, privite ca indivizi şi subsisteme urbane, însemnând asocieri ierarhice de oraşe având în centrul lor un “lider”. Relaţiile sunt cel puţin de 4 tipuri înglobând la rândul lor alte subtipuri: demografice, economice, servicii şi politico-administrative. Toate aceste elemente, organizate într-un anumit fel individualizează structuri proprii sistemului urban respectiv. Aceste structuri funcţionale sunt indispensabile funcţionării sistemului în întregimea sa. Întreg ansamblul însă se individualizează într-un “mediu”, care include condiţiile generale geografice, economico-sociale şi politice naţionale şi internaţionale. Acest mediu influenţează configuraţiile concrete ale sistemelor urbane naţionale sau regionale.

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 44: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

46

Referatul va fi însoţit şi de o hartă, cu titlul Repartiţia geografică a populaţiei urbane în anul 2001. Legenda hărţii va cuprinde următoarele categorii: sub 10 %, 10-30 %, 31-50 %, 51-70 %, 71-90 % şi peste 90 %.

Obiective: - cunoaşterea evoluţiei fenomenului de urbanizare; - analiza disparitǎţilor regionale în privinţa urbanizǎrii. Metode de lucru folosite: - analiză statisticǎ şi cartograficǎ Instrumente şi materiale folosite:

- World Development Indicators, 2003 - Harta de bazǎ

Cerinţe obligatorii: - întocmirea referatului şi a hǎrţii anterior prezentate

Bibliografie: Ianoş I., 1987, Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Edit. Academiei, Bucureşti. Ianoş I., Tǎlângǎ Cr., 1994, Oraşul şi sistemul urban românesc în condiţiile economiei de piaţǎ, Inst. de Geografie, Bucureşti. Ianoş I., Humeau J.B., 2000, Teoria sistemelor de aşezǎri umane, Edit. Tehnicǎ, Bucureşti. Tǎlângǎ Cr., 2000, Transporturile şi sistemele de aşezǎri din România, Edit. Tehnicǎ, Bucureşti.

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 45: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

47

TEMA 3

CLASIFICAREA SISTEMELOR URBANE ŞI PARTICULARITǍŢI ALE SISTEMULUI URBAN ROMÂNESC

Conţinut : 3.1. Clasificarea sistemelor de aşezǎri dupǎ tipul dominant 3.2. Clasificarea sistemelor de aşezări după scara spaţială 3.3. Clasificarea sistemelor dupǎ configuraţia spaţialǎ a relaţiilor 3.4. Clasificarea sistemelor dupǎ configuraţia formei ierarhice 3.5. Particularitǎţi ale sistemului urban românesc Obiective :

Cunoaşterea criteriilor de clasificare a sistemelor de aşezǎri şi a celor urbane în special

Cunoaşterea pricipalelor tipuri de sisteme urbane Înţelegerea particularitǎţilor sistemului urban românesc

Varietatea condiţiilor de apariţie şi dezvoltare a sistemelor de aşezări, caracteristicile componentelor, multitudinea planurilor de observaţie, structura spaţială şi ierarhică, sunt elemente esenţiale de diferenţiere, care îşi pun amprenta asupra diversităţii acestora. Aceste elemente conduc la cel puţin trei tipuri mari de tipologii: una care se face în raport cu dominanţa tipurilor de aşezări (urbane sau rurale), a doua în funcţie de nivelul spaţial (local regional, naţional şi supranaţional) şi a treia cu caracter morfologic, în care se impun două criterii cel al configuraţiei spaţiale a relaţiilor şi cel al formei ierarhiei.

3.1 Clasificarea sistemelor de aşezǎri dupǎ tipul dominant Aşezările sunt împărţite în două mari categorii (în funcţie de

nivelul lor de dezvoltare, grad de echipare, număr de locuitori, structuri profesionale ş.a.): aşezări urbane şi aşezări rurale. Ca urmare, putem deosebi cel puţin două tipuri de sisteme: sisteme urbane şi sisteme rurale.

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 46: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

48

a) Sistemele urbane, în sensul strict al cuvântului, se referă la ansamblurile coerente create de oraşe, care cunosc o dinamică particulară şi în care orice schimbare importantă poate atrage o restructurare masivă a întregului. Sistemele urbane au făcut obiectul de studiu al nenumărate lucrări, încât atunci când se discută, în fapt, de sisteme de aşezări se fac referiri cu precădere la sistemele urbane. Structura şi complexitatea sistemelor urbane depinde de gradul de urbanizare a unei ţări şi de mărimea acesteia. Există ţări foarte mici cu gradul de urbanizare aproape de 100%, în care sistemul urban este impropriu folosit (având câteva oraşe) sau lipsit de sens, atunci când ţara respectivă se confundă cu oraşul propriu-zis (Singapore, spre exemplu). Extinderea şi numărul de locuitori al unui teritoriu, numărul de oraşe reprezintă criterii de baza pentru conturarea sistemelor urbane. Ţinând cont că toate teoriile clasice şi moderne, că toate analizele întreprinse până în prezent asupra sistemelor de aşezări se referă în mod explicit la sistemele urbane, ne limităm în a sublinia dinamica deosebită a acestora, mai ales la nivelele medii şi de bază. De obicei la nivelele mediane schimbările au fost determinate de politici urbane (caracteristice ţărilor centralizate cu economie planificată), pe când cele de la nivelele inferioare se axează pe sporirea numărului de oraşe, prin translaţia în această categorie a unora din aşezările rurale.

b) Sistemele rurale, în concordanţă cu definiţia sistemelor urbane, ar trebui să fie ansambluri de aşezări rurale coerente ş.a. Dar în ce priveşte sistemele rurale termenul se pare că este inadecvat sau poate fi utilizat numai în anumite situaţii. In care dintre situaţii?

În opinia noastră există o situaţie foarte clară, când, fără a greşi, putem folosi conceptul de sistem de aşezări rurale. Aceasta este adecvată, când ansamblul de aşezări rurale este structurat ierarhic având în vârful piramidei satul cel mai dezvoltat, cu funcţii intercomunale. Astfel de sisteme rurale locale se pot individualiza cu uşurinţă în zonele profund rurale ale unei ţări sau teritoriu.

Configuraţia ierarhică a unui astfel de sistem rural va avea la bază cătunul, pe nivelele următoare situându-se satul, satul reşedinţă de comună şi satul cu funcţii intercomunale. Raporturile dintre acestea se axează pe o succesiune de relaţii foarte clare. Astfel, între cătun şi sat relaţiile se bazează pe furnizarea de acesta din urmă a unor servicii comerciale de bază (cătunul nu are de obicei, unităţi comerciale), dar şi altele de natură spirituală, ca servicii religioase (aproape în fiecare sat există un aşezământ bisericesc, pe care nu îl regăsim în cătune. Relaţiile dintre sat (cătun) şi reşedinţa de comună se bazează atât pe furnizarea unor servicii complexe, precum cele comerciale, prestări servicii, învăţământ, asistenţă medicală, administraţie. Centrul rural cu funcţii intercomunale oferă în plus unele servicii comerciale specializate, medicale specializate, juridice, învăţământ liceal ş.a.

3.2 Clasificarea sistemelor de aşezări după scara spaţială

După scara spaţială se poate deosebi o succesiune de sisteme

de aşezări, care va ţine cont de extinderea acestora, dar numai în corelaţie cu spaţiile naţionale, care sunt bine identificate de graniţele statelor. În principiu, scara locală nu diferă ca şi concept încât suportă

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 47: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

49

orice comparaţie, indiferent de mărimea statelor. Dar scara regională este discutabilă. Spre exemplu, ceea ce este regional într-un caz poate fi local în altul, suprafaţa statelor jucând un rol important în delimitarea acestor categorii. Rezultă că, uneori, comparaţiile la nivel regional nu au un suport, decât dacă ţinem cont de structurile naţionale. Pe de altă parte, în unele aprecieri când se discută la nivel regional se au în vedere spaţii supranaţionale, punct de vedere care poate fi susţinut doar în analizele continentale, dar şi aici cu rezerve, dacă avem în vedere conceptul de regiune.

Prin urmare, pe ecartul local-planetar, putem individualiza mai multe sisteme de aşezări, unele clar definite, altele discutabile. Într-o succesiune de la nivelul inferior la cel superior vom putea individualiza: sisteme locale, sisteme regionale, sisteme naţionale, sisteme supra-naţionale, continentale şi sistemul mondial.

a) Sistemele locale. Acestea se configurează la nivelele inferioare ale ierarhiei aşezărilor, dar pot să se extindă până la nivelele supralocale şi chiar subregionale. Localul este privit într-o manieră foarte diferită, fiind destul de labil ca materializare spaţială. Astfel, locale sunt micro-sistemele generate în jurul unei reşedinţe de comună, care poate fi loc central pentru 20-30 de sate sau chiar 40, dar şi cele axate pe un oraş mijlociu cu funcţii de loc central în sistemul urban. Deci, am putea introduce o corecţie valabilă şi anume că localul are o geometrie variabilă, depinzând de nivelul situat deasupra sa. Dacă următorul nivel este cel regional, atunci inclusiv sistemele urbane sau de aşezări subregionale pot deveni locale.

Totuşi, sub influenţa împărţirilor administrative, se conturează nivele de organizare extrem de puternice, care exced nivelelor regionale, mai ales când acestea se bazează pe funcţii încă neclar definite. Este cazul sistemelor de aşezări judeţene din România, care în nici-un caz nu pot fi considerate locale la nivel naţional şi nici chiar continental. Din cauza acestei funcţionalităţi care există putem asimila aceste sisteme cu cele subregionale, depăşind cu mult nivelul local.

În principiu, unitatea de bază într-o ierarhie, care serveşte mai multe sate, constituie un centru local. Acesta este sediul unei comune, un sat care deţine funcţii nerecunoscute printr-un statut administrativ special sau poate fi un mic oraş. În jurul lor se constituie o mică zonă de influenţă, care creşte în cazul oraşelor cu funcţii intrajudeţene (de exemplu). Practic, am putea considera că în jurul acestora se constituie sisteme locale de aşezări.

Din punct de vedere al funcţiilor, centrele locale s-ar limita în genere la furnizarea numai anumitor bunuri şi servicii maximale, care ţin de colectarea şi expedierea produselor agricole, de o parte a comerţului cu amănuntul, de servicii de învăţământ până la nivel liceal (inclusiv), de servicii de sănătate (inclusiv unităţi spitaliceşti), servicii bancare şi financiare, servicii juridice (judecătorie, tribunal), servicii administrative etc. Dificultatea mare este de a face distincţia dintre fiecare serviciu specific al categoriilor menţionate. Din această cauză ni se pare neverosimilă stabilirea capacităţii de polarizare locală după o analiză comparativă amănunţită a structurii bunurilor şi serviciilor oferite pentru toate localităţile unui teritoriu pentru a stabili nivelul local, când demersul invers este mai eficace (adică de la nivel naţional spre cel local).

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 48: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

50

b) Sisteme regionale. Pornind de la ideea de bază că aşezarea este o formă de existenţă spaţială a societăţii, reflectându-i viaţa acesteia şi factorii de schimbare, vom observa că aceasta nu este de aceeaşi mărime, nu este răspândită uniform şi că nu evoluează sub impulsul aceloraşi factori. Vom observa, de asemenea, că în spaţiu există şi funcţionează importante noduri sau centre care concentrează o puternică masă umană şi nenumărate activităţi (Hansen, N.M., Korcelli, P. (1978), The development of urban agglomerations within the national settlement systems, Geographia Polonica, 39, p. 211-222).

Organizarea internă a unui sistem regional este în principiu cu a unuia naţional, dar la scară diferită şi cu ceva mai reduse servicii oferite de capitala regională. Am putea spune că această oganizare este caracterizată prin structuralitate, ierarhie şi discreţie spaţială, integralitate şi autonomie (Marksoo, A.K., Nymnik, S.J. (1977), The nature and dynamics of regional settlement systems, Geographia Polonica, 37, p.109-114).

Regăsim astfel toate caracteristicile sistemului, în general, cu excepţia acestei idei de discreţie spaţială. Practic este vorba de legătura tot mai strânsă care există între sate şi terenurile din jurul acestora, pe măsura depărtării de oraşul principal. În acelaşi sens scade şi mărimea acestora, încât cele mai mici sate se găsesc la periferia sistemelor regionale, fenomen care este conform cu regula distribuţiei potenţialului demografic.

Toate procesele de ordine observate în organizarea internă a sistemelor regionale pot însă să reflecte şi unele influenţe externe, direct sau indirect. Astfel, poate fi vorba de unele dezvoltări rapide pe care le pot cunoaşte sistemele regionale vecine, care afectează o parte din sistemul regional care evoluează lent. În acelaşi timp poziţia geografică în raport cu frontierele sau bariere de ordin natural, pot fi avantajoase sau nu. Frontierele tot mai frecvent devin axe de atracţie decât de divergenţă, iar barierele naturale au fost aparente în unele cazuri (râuri navigabile) sau deosebit de restrictive (catene muntoase înalte, deşerturi, râuri etc). Dar cum se individualizează un sistem regional? Răspunsul la această întrebare conduce totdeauna la individualizarea regiunilor. Deci, după ce a fost individualizată regiunea se poate spune că întreg ansamblul de aşezări aparţinând acesteia este un sistem regional. Lucrurile par a fi simple, dacă problema delimitării spaţiale a regiunilor nu ar fi aşa de complicată. În esenţă trebuie spus că există o concordanţă deplină între cele două entitătăţi, dacă este vorba de regiunea funcţională, dacă nu apar nesuprapuneri între sistemul regional şi regiunea respectivă. Spre exemplu, o regiune naturală nu va coincide decât accidental cu un sistem regional de aşezări sub aspectul extinderii spaţiale. O regiune de dezvoltare este în aceeaşi situaţie, poate aparţine la două sisteme regionale de aşezări. În consecinţă există două variante importante de analiză a sistemelor regionale: una de a studia relaţiile dintre aşezări de jos în sus, de la baza iererhiei depsitând toate legăturile ascendente, până la un nivel subnaţional, iar a doua de a porni în ordine descendentă, de la nivelul marilor oraşe cu funcţii regionale (care vor trebui în prealabil stabilite prin analize mult mai comode), până la nivelele inferioare, urmărind firul ofertei de bunuri şi servicii centrale. Această a doua cale ni se pare că este cea mai facilă şi care poate conduce la rezultatele aşteptate (O opţiune similară

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 49: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

51

a fost şi demersul de individualizare a sistemelor regionale de aşezări în lucrarea "Oraşele şi organizarea spaţiului geografic. Studiu de geografie economică asupra teritoriului României", Editura Academiei, 1987, autor I.Ianoş).

În raport cu nivelul de dezvoltare a fiecărei ţări, se poate observa că în varful ierarhiei regionale se poate situa o metropolă regională, un oraş mare sau chiar un oraş mijlociu, cu funcţii de loc central importante. Structura acestor sisteme este la fel de complicată în unele cazuri ca şi a sistemelor naţionale, dar la diferite nivele. În cazul ţărilor dezvoltate complicarea cea mare există la nivelul superior şi median al ierarhiilor unde reţelele de cooperare se extind cu rapiditate punând uneori în discuţie capacitatea centrului iniţial de a controla întreg sistemul. Ţările slab dezvoltate cu sisteme urbane mai puţin dezvoltate, crează probleme la nivelul inferior al ierarhiilor aşezărilor acolo unde relaţiile dintre aşezări au un mare grad de nesiguranţă, baleând uşor de la un sistem la altul.

În situaţia suprapunerii sistemelor regionale pe regiuni istorice, individualizate poate şi printr-un caracter etnic pronunţat, stabilitatea este extrem de mare, ducând la o oarecare izolare în sistemul naţional şi fiind foarte periculoasă pentru integritatea acestuia.

Din punct de vedere al importanţei în organizarea teritoriului, trebuie spus că sistemele regionale de aşezări sunt esenţiale. Chiar dacă noile tendinţe manifestate la nivel mondial de atenuare a forţei gravitaţionale a marilor centre urbane, caută să demonstreze importanţa reţelelor de sisteme, totuşi, cel puţin în ţările cu nivele de dezvoltare scăzute sau oscilând în jurul mediei, centrele de polarizare regională rămân ca veritabili poli de dezvoltare teritortială. Prin urmare, o politică de dezvoltare regională nu poate să nu ia în atenţie această distribuţie de putere în teritoriu şi să nu o folosească în ideea accelerării procesului de atenuare a discrepanţelor teritoriale.

c) Sisteme naţionale. Această categorie de sisteme de aşezări a fost cea mai privilegiată, datorită, pe de o parte interesului manifestat la nivelul fiecărei ţări de a cunoaşte structura şi modul de funcţionare a relaţiilor dintre propriile aşezări, iar pe de altă parte, datorită facilităţilor existente pentru cercetare: sunt sisteme deja delimitate, există date statistice relativ bogate, capitala se impune de obicei fără probleme în sistemul respectiv de aşezări, reprezintă un cadru adecvat de testare a unor teorii de creştere şi dezvoltare. În acelaşi timp, cercetările la acest nivel au şi o finalitate fiind frecvent regăsite în politicile de amenajare şi dezvoltare teritorială. În general se întâlnesc două categorii principale de sisteme de aşezări în raport cu structura statului respectiv. Astfel, sistemele aparţinând unor state centralizate se remarcă printr-un rol extrem de puternic al capitalei, care deţine supremaţia cantitativă şi calitativă în relaţiile dintre aşezările acelui stat. Dimpotrivă în statele federale se remarcă o individualizare forţată a sistemelor naţionale, care practic nu sunt funcţionabile în această structură, şi o stabilitate mare a sistemelor axate pe capitalele statelor componente, care se impun mai mult sau mai puţin la nivelul sistemelor axate pe acestea. Diferenţierile dintre cele două categorii de state se reflectă foarte bine în analizele morfologice întreprinse asupra sistemelor de aşezări.

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 50: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

52

d) Sisteme supranaţionale. Oficial astfel de sisteme urbane nu există, dacă facem abstracţie de faptul că uneori în cazul anumitor state federale se poate vorbi de sisteme supranaţionale. În sensul strict al termenului, deci, nu se poate lua un exemplu concludent, dar de facto, se cristalizează procesul de creere a unor sisteme supranaţionale, în special ca efect al permeabilităţii frontierelor. Dacă tendinţele actuale de eliminare a frontierelor ca obstacol în extinderea sistemelor urbane se confirmă, într-un interval suficient de timp, se poate asista la crearea unui astfel de sistem supranaţional.

Cel mai pertinent exemplu l-ar putea constitui, sistemul de aşezări dezvoltat pe baza procesului de integrare europeană, care va conduce la diminuarea puternică a sistemelor naţionale. În acest sens, analizele întreprinse arată că încă nu se poate vorbi de aşa ceva, fiind o mare discrepanţă între centrul european al deciziilor, care este oraşul Bruxelles şi marile centre de putere economică şi culturală, care rămân Londra şi Paris. Dacă am accepta existenţa chiar în stadiu incipient a acestui sistem, individualizat la nivelul Uniunii Europene, am putea spune că el este bicefal, dar că există toate condiţiile pentru ca în timp să devină tricefal, având în vedere locul pe care îl poate ocupa Berlinul după reunificarea Germaniei.

Pentru a exista şi a funcţiona ca sistem de sine stătător, ierarhia centrelor populate din actuala UE ar trebui să aibă la limita superioară un oraş cu o populaţie de 28 de milioane de locuitori, urmat de altul de circa 14 milioane, ceea ce este o utopie, având în vedere modul de dezvoltare actuală a acestui spaţiu. Valoarea centrului ar creşte pe măsura integrării noilor ţări din Est. Dacă însă luăm în calcul dimensiunile continentale ale acestui sistem şi gradul înalt de urbanizare şi concentrare urbană, putem accepta ideea unei ierarhii a aglomeraţiilor şi asociaţiilor de oraşe. În acest caz, rolul coordonator ar reveni marii concentrări urbane, care se extinde din împrejurimile Londrei şi până în zona Romei.

e) Sisteme continentale. Poate că nu este cazul încă să discutăm de sisteme urbane continentale în sensul absolut al cuvântului sau poate prea devreme! Cert este însă că în sistemul de comunicaţie actual un rol important în afara legăturilor aeriene, îl au sistemele de autostrăzi şi cele ale trenurilor de mare viteză. Atunci când aceste sisteme vor fi predominante la nivelul continenetelor cel puţin în cazul unora se va putea discuta de sisteme urbane continentale în sens aproape de cel adevărat. Este vorba mai ales de Europa, America de Nord şi America de Sud sau părţi ale Asiei.

În etapa actuală s-ar contura un astfel de sistem urban în Europa folosind "scheletul" constituit de sistemul urban actual al acesteia, dar cele mai importante probleme se vor ridica cu partea sa estică, ce are deja un sistem urban transcontinental. Totodată, caracteristicile sistemului urban al Rusiei sunt cu totul altele faţă de cel al sistemului vest-european sau chiar central-european, ceea ce ar determina nenumărate disarmonii şi în fapt o imposibilă integrare. Oricum, tendinţa este ca prin fenomenul gravitaţiei să fie atraşi de către marii poli ai Europei de Vest şi alţi poli de creştere naţionali din centrul şi estul Europei. Analizând distribuţia principalelor filiale ale marilor firme străine repartizate în oraşele europene, se poate demonstra existenţa unei coeziuni între aceste oraşe, prin două tendinţe: pe de o parte se asistă la o multiplicare a acestora, iar pe de

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 51: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

53

altă parte o lărgire a sistemului de relaţii prin cuprinderea şi a altor oraşe, precum Lisabona, Stockholm, Bristol, dar şi Praga sau Budapesta . S-au elaborat nenumărate studii privind tipologia oraşelor europene ajungându-se la propuneri de ierarhii. Acestea au avut la bazǎ puterea demograficǎ, funcţiile şi importanţa lor etc. Toate aceste clasificǎri scot în evidenţǎ douǎ oraşe Londra şi Paris metropole care se detaşeazǎ net în sistemul european de oraşe.

În afara sistemului urban al continentului australian, unde este clară existenţa acestuia, incluzând şi sistemul urban al Noii Zeelande, un alt exemplu în curs de integrare ar putea fi cel din partea nordică a continentului american. Acesta integrează oraşele Statelor Unite şi ale Canadei, într-un sistem urban cu cel puţin trei mari megapoli: unul ar fi constituit de Boswash, care totalizează circa 40 milioane locuitori, ar urma un altul în jurul Marilor Lacuri, totalizând circa 50 milioane (dar care nu este încă suficient de sudat pentru a se putea vorbi de un adevărat megapol) şi al treilea pe coasta vestică a S.U.A., dezvoltat în jurul oraşului Los Angeles. Dacă avem în vedere subsistemul de oraşe dezvoltat la graniţa dintre S.U.A. şi Mexic, am putea întrezări chiar o integrare a sistemului urban nord-american în întregimea sa.

f) Sistemul urban planetar? Intr-adevăr, se poate vorbi de un sistem urban mondial, care să cuprinde ca părţi componente toate oraşele lumii? Deocamdată acest lucru pare exagerat, pentru că deşi procesele de globalizare s-au accentuat, încă distanţele geografice, distanţele politice şi culturale sunt obstacole serioase în această privinţă. De altfel, şi analiza efectuată la nivelul relaţiei rang-talie la nivel mondial arată că nu este vorba de un sistem integrat, ci după părerea noastră mai mult de o speculaţie. Practic, relaţia rang-talie a fost introdusă în analiza unor sisteme naţionale, care se ştia că sunt sisteme unitare, ori prin cercetările recente se porneşte invers, de la grupări de state prestabilite se stabileşte relaţia respectivă, care se interpretează ca in cazul unor sisteme urbane de sine stătătoare.

Prin urmare, analiza sistemelor de aşezări şi tipologia lor în raport cu scara spaţială conduce la ideea unei diversităţi extrem de mari a acestora, dar şi a unei mari relativităţi în aprecierea scărilor respective. Ceea ce este regional pentru o ţară ca S.U.A., este naţional pentru alta ca România, sau ceea ce este regional pentru aceasta din urmă este naţional pentru Albania ş.a.m.d. De aceea în aprecierea structurii sistemelor de aşezări trebuie ţinut cont de condîţiile concrete în care acesta a apărut şi funcţionează, de modul în care s-ar putea integra mai bine într-un sistem de rang superior.

3.3 Clasificarea sistemelor dupǎ configuraţia spaţialǎ a relaţiilor

Sisteme de aşezări excesiv monocentrice, care au la bază o

detaşare atât de evidentă, încât lipsesc oraşele de pe nivelele următoare, legătura realizându-se fără mari diferenţieri, direct, cu toate centrele urbane. Este cazul statelor de dimensiuni mici (Gambia, Eritreea, Costa Rica, Guatemala, Honduras, Lituania, Letonia ş.a., unde capitala se află în vârful ierarhiilor urbane.

Sisteme de aşezări monocentrice, cu impunerea clară a oraşului primat, dar în care sunt reprezentate şi celelalte nivele

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 52: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

54

ierarhice. Capitala, în cazul sistemelor naţionale de aşezări depăşeşte de câteva ori oraşul de rang următor, în unele cazuri apropiindu-se caracteristicile de sistemele excesiv monocentrice (Ungaria, Paraguay, Austria). Cele mai frecvente exemple din această grupă se găsesc în Europa (Franţa, Marea Britanie, Grecia, România, Bulgaria, Ucraina, Danemarca, Irlanda ş.a.

Sisteme de aşezări monocentrice echilibrate, caracterizate printr-o impunere a oraşului de pe prima treaptă ierarhică, dar prin foarte larga reprezentare a oraşelor de pe nivelele următoare. Este cazul Germaniei reunificate, Spaniei, Belgiei, Rusiei, Egiptului, Israelului, Algeriei, ş.a., în care se detaşează capitala, dar sistemul urban pe ansamblul său este echilibrat dispunând de numeroase subsisteme cu centre care se impun la rândul lor în structurile regionale.

Sisteme de aşezări bicentrice, în care se const ată că există două centre care îşi dispută permanent primul loc

în ierarhia naţională sau regională. Dacă la nivel naţional, astfel de cazuri se întâlnesc foarte rar şi de obicei greu de individualizat, situaţii le sunt mult mai frecvente la nivel regional. Astfel la nivel naţional am putea constata o oarecare detaşare a două mari centre cu funcţiuni naţionale distincte în sistemul urban al Chinei. În ciuda faptului că există şi alte câteva zeci de oraşe milionare, totuşi competiţia dintre Beijing, care deţine puterea politică şi culturală a ţării şi Shanghai, care este motorul economic există o luptă pentru supremaţie la nivelul ierarhiei urbane.

Sisteme de aşezări policentrice sau multipolare, care probabil reprezintă cele mai eficiente sisteme de aşezări, datorită faptului că centrele aflate în apropierea vârfului ierarhiei, convin la o împărţire a funcţiilor, sunt integrate în arii puternic urbanizate (megalopolisuri) sau sunt situate la distanţe suficient de mari pentru a nu se jena unele pe altele. In aceste cazuri, competiţia fiind extrem de strânsă funcţia de capitală naţională a fost localizată, de comun acord, fie într-un oraş mai mic, situat la distanţe convenabile, fie într-un oraş cu totul nou sau fie divizată între două oraşe (între legislativ şi executiv). Astfel de sisteme naţionale au, de regulă statele care se caracterizează printr-un număr mare de locuitori, dar şi printr-o suprafaţă imensă (SUA, Brazilia, Australia, Canada, India, Africa de Sud, chiar Nigeria). Printre excepţii, se numără şi ţări mici cu o istorie urbană foarte veche, cu o tradiţie a dezvoltării multipolare, precum Elveţia şi Olanda.

3.4 Clasificarea sistemelor dupǎ configuraţia formei ierarhice

a) Sistemele urbane stabile sunt dificil a fi identificate, pentru că în realitate este vorba de o stabilitate relativă. Dar dacă perioada de menţinere, a aceleiaşi fizionomii generale a distribuţiei rang-talie, este suficient de mare, am putea să afirmăm că este vorba într-adevăr de o stabilitate a sistemelor urbane respective. Aceste condiţii pot fi regăsite în foarte puţine ţări pe glob, întrucât marea majoritate au marcat fie schimbări teritoriale, fie dinamici deosebite fiind afectate de războaie, de recesiuni accentuate sau chiar de dezvoltări explozive.

În acest context, se pare că singurele ţări care ar dispune de sisteme urbane stabile sunt Suedia şi Elveţia. Ambele ţări şi-au menţinut de-a lungul istoriei aceleaşi teritorii, au avut o creştere

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 53: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

55

demografică foarte slabă, o politică restrictivă de imigrări, unul dintre cele mai înalte venituri pe locuitor şi fiind recunoscute ca unele dintre cele mai intransigente democraţii ale lumii. Analiza distribuţiei rang-talie relevă în ambele cazuri pe perioade relativ lungi de timp o foarte lentă deplasate a dreptelor de ajustare, care migrează pe un ecart redus de variaţie, menţinându-şi aceeaşi parametri, cel puţin pentru sectorul superior. Dacǎ în cazul sistemului suedez este evidentă o subdezvoltare a oraşelor de pe locurile 4-6, determinând o concavitate (dar permanentă), în sistemul urban elveţian, se constată o uşoară tendinţă inversă, o creştere mai puternică a oraşelor de pe poziţiile 3-4.

b) Sistemele urbane macrocefale se remarcă prin detaşarea unui singur oraş în sistemul urban naţional, care face ca distribuţia rang-talie să aibă o pantă foarte accentuată în intervalul dintre primul şi al doilea rang. In această situaţie se disting sistemele urbane cu o puternică centralitate, identificate de altfel în clasificarea anterioară ca fiind sisteme excesiv monocentrice sau monocentrice. În acest sens, este de subliniat configuraţia prezentată de sistemul francez de aşezări, în care Parisul concentrează 26% din populaţia ţării şi cel maghiar, în care Budapesta se detaşează printr-o pondere similară.

c) Sistemele urbane bicefale au în vârful ierarhiei două centre urbane mari, care se detaşează şi care imprimă sistemului urban naţional un caracter particular. Exemplul clasic în acest sens îl constituie sistemul urban brazilian, care a cunoscut în ultimii 50 de ani transformări spectaculoase. Trebuie subliniat faptul că nici unul dintre cele două oraşe aflate în vârful ierarhiei nu are funcţii de capitală, fiind vorba de Sao Paulo (18 milioane locuitori) şi Rio de Janeiro (11 milioane). Istoricul competiţiei dintre cele două oraşe este recent. Până în anul mutării capitalei de la Rio de Janeiro la Brasilia, cele două oraşe erau de aceeaşi mărime cu o uşoară superioritate pentru Rio. După 1964, situaţia se schimbă, Sao Paulo cunoscând o evoluţie progresivă, încât astăzi depăşeşte cu circa 50% fosta capitală. Este un exemplu clar asupra ce înseamnă efectul funcţiei administrative asupra creşterii urbane. Oricum, dată fiind distanţa până la cel de-al treilea centru, Belo Horizonte (care marchează cel mai înalt ritm de creştere anuală - 3,53%), sistemul urban brazilian, din punctul de vedere al distribuţiei ierarhice rămâne unul bicefal.

Alte exemple de ierarhii bicefale sunt cele ale Siriei, unde fenomenul este evident deşi în curs de transformare a sistemului într-unul macrocefal, datorită avansului pe care îl ia cu fiecare an capitala Damasc, în detrimentul oraşului Alep (în anul 1950 acesta era situat la acelaşi nivel, după numărul de locuitori) şi al Ecuadorului, unde există o competiţie similară între Quito şi Guayalquil. Deşi diferenţa calitativă este foarte mare, după părerea noastră pot fi adăugate şi sistemele urbane ale Spaniei şi Australiei, care prezintă distribuţii similare până la rangul 5.

d) Sistemele urbane policefale se disting prin existenţa în vârful ierarhiei a cel puţin trei centre urbane de mari dimensiuni, care îşi împart câteodată rolurile la nivel naţional. In acest sens avem în vedere cel puţin două sisteme urbane naţionale: al Italiei şi al Chinei. Primul exemplu arată o poziţie foarte apropiată a celor trei mari oraşe aflate în sectorul superior, care tind să se apropie şi mai mult după analizele comparative din ultimii ani. Este vorba de Milano, care este

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 54: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

56

capitala economică, Roma, capitala politică şi culturală a Italiei şi Napoli, metropola sudului. Acestea se detaşează net de celelalte oraşe, iar faptul că sunt situate la distanţe importante unul faţă de altul, cu funcţii relativ diferite accentuează lupta pentru supremaţie. Exemplul Chinei este relativ similar, în fruntea ierarhiei remarcându-se oraşele Shanghai, Beijing şi Tianjin. Primul este capitala economică cel de-al doilea capitala politică, iar cel de-al treilea marele port care serveşte întreaga parte nord-estică a Chinei. Dinamica urbană în cazul Chinei poate pune în evidenţă şi alte centre importante, precum cele manciuriene, Chengdu sau Canton. Alte exemple pot fi sistemele urbane ale Indiei, Columbiei sau chiar Noii Zeelande.

Încercarea de a elabora o tipologie a sistemelor de aşezări după mai multe criterii trebuie privită ca orientativă, atâta vreme cât încă nu s-a elaborat un studiu detaliat asupra acestei chestiuni. Oricum această distincţie, efectuată între diferitele sisteme de aşezări umane, poate fi utilă pentru a sistematiza ulterior informaţia, tot mai abundentă în domeniu, dar mai ales pentru a vedea dacă nu există o relaţie specifică între aceste tipuri de sisteme şi optimizarea modalităţilor de exploatare a resurselor, respectiv dezvoltarea durabilă a societăţii, printr-o organizare adecvată a spaţiului. 3.5 Particularitǎţi ale sistemului urban românesc Fundamentarea teoretico-metodologică privind sistemul de aşezări permite analiza caracteristicilor şi evoluţiei sistemului naţional de aşezări. În acest context vor fi abordate următoarele probleme: caractere generale, cu accent deosebit pe ierarhizare şi centralitate, evoluţia centrelor de coordonare, repartiţia geografică a aşezărilor urbane, sisteme regionale de aşezări.

Sistemul naţional de aşezări era format, la nivelul anului 2002 – anul ultimului recensǎmânt al populaţiei, din reţeaua de aşezări urbane (265) cu rol principal în coordonarea fluxurilor, reţeaua de aşezări rurale, din multiplele şi complexele relaţii ce se stabilesc între cele două tipuri de reţele precum şi în interiorul acestora, mai ales în cazul celei urbane. Prin prisma acestei definiţii sistemul naţional de aşezări are caracter de integralitate conferit de relaţiile dintre aşezări, la cristalizarea cărora transporturile au o importanţă deosebită. Legăturile puternice ce se stabilesc între părţile componente ale aşezărilor şi între aşezări, generate de necesitatea creşterii, diversificării bazei economice şi de multiplele cerinţe ale populaţiei, legături care s-au intensificat pe măsura dezvoltării societăţii umane, conferă sistemului naţional de aşezări caracterul de coerenţă. După cum este cunoscut, sistemul naţional de aşezări a suferit, în special în secolul XX, o serie de fluctuaţii, legate de variaţia numărului de aşezări urbane, creşterea demografică a oraşelor ca urmare a politicii de industrializare masivă, scăderea numărului de aşezări rurale, depopularea satelor, modificări ale bazei economice a aşezărilor prin orientarea preferenţială a investiţiilor către anumite domenii, modificări ale împărţirii administrativ-teritoriale. Toate aceste elemente şi-au pus amprenta asupra fluxurilor de schimb ale sistemului de aşezări cu celelalte sisteme ale spaţiului geografic, păstrându-se totuşi o anumită constanţă a acestora generată de capacitatea de adaptare, reglare şi autoreglare a sistemului (fapt care

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 55: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

57

semnifică permanenţa sa), chiar dacă această capacitate era coordonată din exterior, prin decizii de ordin politic şi ideologic (1947-1989). Această calitate reprezintă autonomia sistemului, care tinde să devină stabilă, deoarece sistemul revine treptat la o traiectorie normală, prin dispariţia factorului reglator subiectiv . Toate aceste caractere subliniază conceptul de organizare a sistemului de aşezări, conform căruia acesta este alcătuit din subsisteme între care există relaţii de interacţiune de diferite tipuri. Aceste relaţii conduc la o distribuţie a aşezărilor pe o scară ierarhică în funcţie de mărime, funcţii sau potenţial de dezvoltare, ca rezultat al intensităţii variabile a fluxurilor de bunuri, populaţie ş.a. (ierarhizare). Ierarhizarea oraşelor României după mărimea demografică la nivelul anului 2002 pune în evidenţă ecartul mare de variaţie dintre rangul 1 - Bucureşti - şi rangul 265 - Băile Tuşnad, diferenţa fiind de 2 009 577 persoane. Oraşul Bucureşti continuă să fie cel mai mare centru urban al ţării cu 2 011 305 locuitori, iar marile oraşe cu peste 300 000 locuitori sunt: Iaşi, Cluj Napoca, Timişoara şi Craiova. Urmează o grupă de alte cinci oraşe cu o populaţie cuprinsă între 200 000 şi 300 000 locuitori (Galaţi, Braşov, Ploieşti, Brăila, Oradea ) şi alte 14 oraşe a căror populaţie variază între 100 000 şi 200 000 locuitori (Bacǎu, Arad, Piteşti, Sibiu, Tg.Mureş, Baia Mare, Buzǎu, Satu Mare, Botoşani, Rm.Vâlcea, Suceava, Piatra Neamţ, Drobeta Tr.Severin şi Focşani). Categoria oraşelor de mărime mijlocie este reprezentată de un număr de 79 de aşezări dintre care 22 au o populaţie de cuprinsă între 50 000 şi 100 000 locuitori (Tg.Jiu, Tulcea, Târgovişte, Reşiţa, Bistriţa, Slatina, Hunedoara, Vaslui, Cǎlǎraşi, Giurgiu, Roman, Deva, Bârlad, Alba Iulia, Zalǎu, Sf.Gheorghe, Turda, Mediaş, Slobozia, Petroşani, Oneşti şi Alexandria). Restul de 162 de aşezări urbane sunt încadrate în categoria oraşelor mici cu o populaţie cuprinsă între valoarea cea mai mică 1728 locuitori (Băile Tuşnad) şi 20 000 locuitori. După cum se poate remarca din fig.5 există un grad ridicat de corelaţie între puterea demografică a oraşelor (talia) şi locul ocupat de acestea în ierarhia urbană (rangul), coeficientul de corelaţie (r = 0,97) fiind apropiat de 1.

y = -1,1091x + 6,5193R2 = 0,9553

0,0

1,0

2,0

3,0

4,0

5,0

6,0

7,0

0 0,5 1 1,5 2 2,5

Rang

Num

ăr d

e lo

cuito

ri

Fig.5 - Distribuţia rang-talie demografică a oraşelor în anul 2002

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 56: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

58

(Trebuie menţionat că s-au folosit valorile logaritmice ale celor două elemente - talie şi rang în conformitate cu Legea lui Zipf). Totuşi configuraţia distribuţiei punctelor faţă de dreapta de corelaţie subliniază următoarele aspecte: o hipertrofie a capitalei; situarea sub dreapta de corelaţie a oraşelor mari aflate în fruntea ierarhiei, ceea ce semnifică o subpopulare a acestora în raport cu rangul deţinut; existenţa oraşelor mijlocii, care în unele cazuri sunt situate deasupra dreptei, deci rezultă o relativă suprapopulare a acestora faţă de rang şi situarea majorităţii oraşelor mici cu mult sub dreapta optimă de corelaţie ceea ce semnifică o populaţie mai puţin numeroasă faţă de rangul deţinut în ierarhie. Utilizarea acestei ierarhii se bazează pe argumentul de necontestat că puterea demografică a unei aşezări urbane reflectă o anumită poziţie a acesteia într-o ierarhie bazată pe puterea economică fluxurile de substanţă, energie şi informaţii fiind direct proporţionale cu cerineţele şi necesităţile populaţiei. Ierarhizarea oraşelor României după funcţia politico-administrativă este generată de statutul fiecărui oraş stabilit prin acte normative referitoare la organizarea adminsitrativ-teritorială a ţării. În acest context rangul 1 este deţinut de capitală, iar rangul al doilea cuprinde municipiile reşedinţă de judeţ. Oraşele cu rang de muncipiu formează cea de-a treia categorie, iar categoria a patra, oraşele. În acest context al ierarhiei urbane se poate utiliza o ierarhizare politico-administrativă a oraşelor României după cum urmează: 1. Capitala; 2. oraşe cu funcţii regionale (Constanţa, Iaşi, Cluj Napoca, Timişoara, Galaţi, Braşov şi Craiova); 3. oraşe cu funcţii subregionale, în majoritate reşedinţe de judeţ; 4. municipii cu funcţii intrajudeţene extinse (Petroşani şi Oneşti); 5. municipii cu funcţii intrajudeţene reduse; 6. oraşe. Diferenţierea ierarhică a aşezărilor menţine o anumită direcţionare a relaţiilor şi schimburilor dintre aşezări. Centralitatea în sistemul naţional de aşezări exprimă o orientare predominant convergentă a fluxurilor de substanţă, energie şi informaţii către o serie de aşezări componente ale sistemului. Acest caracter a fost influenţat de-a lungul timpului de intervenţiile externe în ierarhia aşezărilor, fapt ce a contribuit la modificarea setului de relaţii dintre aşezări, cu consecinţe asupra poziţiei de “loc central” a acestora. Aceste intervenţii au generat, în timp, o evoluţie etapizată a centrelor de coordonare situate pe diferite trepte ierarhice. Stabilirea acestor centre cu rol de polarizare în sistemul de aşezări are în vedere o serie de indicatori grupaţi în 5 categorii: puterea demografică, potenţialul economic, puterea (poziţia) politico-administrativă, poziţia şi localizarea geografică, nivelul de dotare social-culturală. Pe baza acestor indicatori au fost stabilite rangurile oraşelor, care de fapt reprezintă o ierarhizare a acestora în funcţie de potenţialul de dezvoltare şi puterea acestora de a polariza schimburile dintre aşezări. (I.Ianoş, 1987, Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Edit. Academiei, Bucureşti, p.108-114). În această accepţiune se disting: a) oraşul capitală, cu rol principal de coordonare a sistemului de aşezări; b) oraşe cu funcţii regionale (Timişoara, Cluj-Napoca, Iaşi, Craiova, Braşov, Galaţi, Constanţa, Oradea şi Ploieşti) cu rol de coordonare la nivel macro-teritorial; c) oraşe cu funcţii subregionale (Piteşti, Arad, Sibiu, Tg. Mureş, Baia Mare, Buzău, Satu Mare, Brăila, Bacău şi

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 57: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

59

Suceava), cu o putere demografică deosebită şi o influenţă social-culturală şi de servicii mai mare; d) oraşele cu funcţii intrajudeţene extinse îşi datorează poziţia puterii politico-administrative şi parţial puterii demografice (cu excepţia oraşelor Botoşani, Piatra Neamţ, Râmnicu Vâlcea, Drobeta Turnu Severin şi Focşani care au peste 100 000 de locuitori fiecare), toate îndeplinind funcţia de reşedinţe de judeţ. Dintre acestea două dintre ele nu îndeplinesc funcţii administrative (Petroşani şi Oneşti), dar prin poziţia geografică polarizează spaţiul geografic al Depresiunii Petroşani şi respectiv al văii Trotuşului; oraşele cu funcţii intrajudeţene moderate cuprind centre cu funcţii de servicii (Caracal, Caransebeş, Medgidia, Mangalia), centre specializate în domeniul industriei (Hunedoara, Turda) unele centre care au deţinut funcţie administrativă (Bârlad, Roman, Lugoj), precum şi oraşul Mediaş; oraşele cu funcţii intrajudeţene reduse; oraşe cu funcţii locale incluzând oraşele situate în zone depresionare, relativ izolate, cu un ritm lent de dezvoltare, polarizând spaţii retrânse.

Evoluţia etapizată a centrelor de coordonare. Poziţiile deţinute de oraşe în ierarhiile prezentate anterior, precum şi intensitatea şi convergenţa relaţiilor dintre acestea s-au conturat, în timp, prin influenţa factorilor naturali, social-istorici, politici, economici şi nu în ultimul rând datorită permanenţei şi continuităţii reţelelor de transport.

Centre de coordonare la nivel de provincie istorică. Conturarea acestor oraşe cu funcţii de polarizare s-a realizat în strânsă concordanţă cu evoluţia istorică a societăţii româneşti. La detaşarea lor demografică şi economică a contribuit îndeplinirea funcţiei de capitală a statelor româneşti (Bucureşti şi Iaşi), reşedinţe administrative (Craiova, Timişoara, Cluj-Napoca). Chiar dacă în decursul timpului aceste oraşe au cunoscut relaţii de competiţie cu alte oraşe în privinţa statutului administrativ ele s-au impus nu numai prin potenţialul economic şi demografic, ci şi prin prezenţa unor activităţi de servicii specializate, prin dotări culturale şi sociale, care au generat funcţii corespunzătoare. Detaşarea clară a acestor aşezări este reliefată de numărul de locuitori. Astfel în 1831 oraşul Iaşi avea o populaţie de 48 300 locuitori faţă de cel de-al doilea oraş în ierarhie Botoşani care avea 13 800 locuitori. La 1859 raportul dintre cele două aşezări a scăzut la 2,4/1 faţă de 3,5 /1 cât era în 1831, astfel încât oraşul Iaşi avea 65 700 locuitori, iar oraşul Botoşani numai 27 100 locuitori. Competiţia dintre oraşele Moldovei, la nivel de provincie istorică s-a accentuat după anul Unirii (1859), prin evoluţia ascendentă a oraşului Galaţi, evoluţie datorată în principal poziţiei sale geografice. În anul 1831 oraşul avea o populaţie de aproximativ 8 600 locuitori, pentru ca în 1859 aceasta să fie de 26 000 locuitori, iar în 1912 de 73 900 locuitori, încât raportul dintre Iaşi şi Galaţi a fost de 1,02/1.

La nivelul provinciei istorice Muntenia ierarhia urbană evdienţiază clar individualizarea oraşului Bucureşti, datorată funcţiei politico-administrative şi poziţiei sale geografice. Astfel la nivelul anului 1859 raportul dintre Bucureşti (121 700 locuitori) şi cel de-al doilea oraş al provinciei, Ploieşti (26 500 locuitori) era de 4,6/1, în 1899 raportul s-a accentuat fiind de 4,9 /1, oraşul Bucureşti avea o populaţie de 276 200 locuitori, iar oraşul de rang II era Brăila cu o populaţie de 56 300 locuitori. În anul 1912 raportul dintre cele două

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 58: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

60

oraşe s-a mărit la 5,3/1, ca urmare a concentrării activităţilor în Bucureşti, dar şi relaţiilor de concurenţă dintre cele două oraşe porturi Galaţi şi Brăila.

Craiova, ca oraş polarizator al provinciei istorice Oltenia, îşi datorează poziţia sa faptului că a funcţionat ca reşedinţă administrativă a “banilor”, locului ocupat la intersecţia unor drumuri comerciale şi poziţiei centrale în cadrul provinciei. Prin prisma raportului dintre Craiova şi cel de-a doilea oraş în ierarhia urbană (Turnu Severin) a provinciei acesta a evoluat de la 3,8/1 în 1859, la 2,30/1 în 1899 şi 2,32/1 în 1912.

În Banat apropierea geografică şi de potenţial între cele două oraşe importante Timişoara şi Arad a generat o competiţie care la începutul secolului XX era relativ echilibrată, fapt explicat şi de puterea demografică de 72 500 locuitori (Timişoara) şi 67 500 locuitori pentru Arad, astfel încât raportul dintre ele era de numai 1,07/1 (1910), raport care în prezent este de 1,8/1 (1996).

În Transilvania, competiţia dintre oraşe pentru statutul de centru coordonator s-a desfăşurat indirect între două aşezări: Cluj-Napoca şi Braşov. La nivelul anului 1910 raportul dintre cele două era de 1,5/1, oraşul Cluj Napoca avea 60 800 locuitori, iar oraşul Braşov avea 41 000 locuitori. Provincia Crişana-Maramureş avea drept centru coordonator oraşul Oradea cu o populaţie de 64 200 locuitori (1910) faţă de cel de-al doilea oraş în ierarhie Satu Mare cu numai 34 900 locuitori, raportul fiind de 1,8/1. În Dobrogea, oraşul Constanţa prin vechimea şi funcţiile sale s-a impus în ierarhia urbană, chiar dacă aceasta nu era pe deplin reflectată la începutul secolului (1912) când raportul din populaţia sa şi populaţia oraşului de rang II, Tulcea, era de 1,4/1.

După anul 1918 când s-a realizat statul naţional unitar împărţirea adminsitrativ teritorială devenise o necesitate obiectivă. Aceasta s-a realizat în 1926, după ce în 1862 existase un proiect care nu a fost pus în aplicare (Erdeli G., 1997). Evoluţia generală a societăţii româneşti în perioada interbelică a impus realizarea unei reţele de oraşe care să preia o parte din atribuţiile capitalei şi să exercite o polarizare pe spaţii regionale, fapt susţinut şi de argumente de ordin istoric amintite anterior. De altfel ierarhia urbană la nivelul anului 1930 pune în evidenţă importanţa şi accentuarea rolului centrelor coordonatoare ale provinciilor istorice, prin prisma puterii demografice. (Fig.6).

După anul 1950, chiar dacă s-au produs modificări substanţiale în organizarea administrativ-teritorială oraşele coordonatoare la nivel de provincii istorice au continuat să deţină primele locuri în cadrul ierarhiei urbane ele păstrându-şi funcţia administrativă, exercitată pe o suprafaţă mai mare sau mai mică în comparaţie cu perioada antebelică. Dezvoltarea economico-socială a aşezărilor pe linia industrializării masive, îndeosebi a unor oraşe, a condus la crearea unor discrepanţe în privinţa funcţiei de coordonare exercitată de centrele polarizatoare amintite precum şi a celorlalte reşedinţe de regiune în sensul că aceste oraşe nu mai reuşeau să realizeze relaţii în lanţ cu celelalte aşezări, ci mai mult directe din cauza inexistenţei unor categorii de aşezări care să preia unele funcţii de la aceste centre regionale. A rezultat, deci, necesitatea realizării unui decupaj

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 59: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

61

administrativ teritorial, aplicat din 1968, care a condus la dezvoltarea etapizată a centrelor coordonatoare la nivel judeţean.

0

100000

200000

300000

400000

500000

600000

700000

BU

CU

RE

STI

IAS

I

CLU

J-N

AP

OC

A

GA

LATI

TIM

ISO

AR

A

OR

AD

EA

PLO

IES

TI

AR

AD

BR

AIL

A

CR

AIO

VA

BR

AS

OV

CO

NS

TAN

TA

SA

TU-M

AR

E

SIB

IU

Fig. 6 - Primele 14 oraşe în ierarhia urbană în anul 1930

(după numărul de locuitori). Centrele de coordonare la nivel judeţean au apărut odată cu împărţirea administrativă din anul 1926, multe dintre acestea cu un potenţial demografic scăzut şi cu o bază economică şi de servicii precară, fapt confirmat şi de poziţia lor în ierarhia urbană naţională. Din cele 58 de reşedinţe de judeţ, (de pe teritoriul actual al României) cele mai multe aveau o populaţie de sub 20 000 locuitori fiecare Prin reorganizarea administrativă din anul 1968, o parte a fostelor reşedinţe de judeţ au revenit la funcţia iniţială ca urmare a intervenţiei statului şi a incapacităţii oraşelor reşedinţe de regiune de a asigura o bună coordonare a relaţiilor în teritoriu mai ales în domeniul serviciilor. Redobândirea statutului iniţial (chiar dacă unele dintre oraşe au fost reşedinţe de raion în perioada 1950-1968), precum şi investiţiile masive realizate în domeniul industrial au condus la creşteri spectaculoase ale numărului de locuitori cu repercusiuni asupra locului ocupat în ierarhia urbană şi centralităţii noilor reşedinţe.

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 60: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

62

Tabel 1 Variaţia rangurilor în ierarhia urbană naţională a actualelor

reşedinţe de judeţ în perioada 1912-2002

Nr.crt. Denumirea oraşului Rang 1912

Rang 1930

Rang 1966

Rang 1977

Rang 1992

Rang2002

1 ALBA IULIA 55 59 57 42 39 392 ALEXANDRIA 30 33 65 48 45 473 ARAD 5 8 11 11 13 134 BACĂU 26 19 15 15 12 125 BAIA MARE 50 53 18 18 17 176 BISTRIŢA 47 50 46 40 30 307 BOTOŞANI 12 18 34 27 20 208 BRĂILA 6 9 10 10 10 109 BRAŞOV 11 11 4 6 7 8

10 BUCUREŞTI 1 1 1 1 1 111 BUZĂU 17 16 21 19 18 1812 CĂLĂRAŞI 42 34 30 37 37 3413 CLUJ-NAPOCA 8 3 2 4 5 314 CONSTANŢA 15 12 7 5 2 515 CRAIOVA 10 10 8 8 8 616 DEVA 67 65 44 31 35 3717 DROBETA TURNU

SEVERIN 24 27 24 23 22 24

18 FOCŞANI 16 17 36 32 25 2519 GALAŢI 4 4 6 7 6 720 GIURGIU 18 20 27 35 38 3521 IAŞI 2 2 5 3 3 222 MIERCUREA CIUC 111 115 88 57 51 5223 ORADEA 7 6 12 12 11 1124 PIATRA NEAMŢ 22 21 23 22 21 2325 PITEŞTI 28 32 19 16 14 1426 PLOIEŞTI 9 7 9 9 9 927 RÂMNICU VÂLCEA 46 43 50 24 24 2128 REŞIŢA 31 31 20 20 29 2929 SATU MARE 13 13 16 17 19 1930 SFÂNTU GHEORGHE 74 63 61 43 41 4131 SIBIU 14 14 13 13 15 1532 SLATINA 62 61 66 38 31 3133 SLOBOZIA 91 88 107 60 46 4434 SUCEAVA 32 37 29 28 23 2235 TÂRGOVIŞTE 29 26 39 30 27 2836 TÂRGU JIU 49 57 37 26 26 2637 TÂRGU MUREŞ 19 15 14 14 16 1638 TIMIŞOARA 3 5 3 2 4 439 TULCEA 25 28 32 29 28 2740 VASLUI 48 46 74 46 33 3341 ZALĂU 79 82 89 55 40 40

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 61: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

63

După cum se remarcă (Tabel 1) cele mai mari schimbări în ierarhie s-au produs în intervalul 1966-1977, în cazul fostelor reşedinţe de judeţ care şi-au recăpătat statutul administrativ Alba Iulia, Bacău, Bistriţa, Botoşani, Brăila, Buzău, Călăraşi, Deva, Drobeta Turnu Severin, Focşani, Giurgiu, Miercurea Ciuc, Piatra Neamţ, Piteşti, Ploieşti, Rm. Vâlcea, Satu Mare, Sf.Gheorghe, Sibiu, Slatina, Suceava, Târgovişte, Tg.Jiu, Tg. Mureş, Tulcea, Vaslui şi Zalău. Locurile câştigate în ierarhia urbană naţională variază în funcţie de mărimea investiţiilor realizate, care au condus firesc la o creştere a numărului de locuri de muncă şi deci la o creştere a populaţiei în special pe seama soldului migrator. În cazul oraşelor Alexandria şi Slobozia saltul acestora în ierarhia urbană în perioada 1966-1977 este substanţial, dat fiind faptul că în perioada interbelică acestea nu au îndeplinit funcţii administrative. Acelaşi statut îl are şi oraşul Reşiţa, însă dezvoltarea sa industrială şi creşterea demografică cea mai puternică se realizase în cele aproape două decenii anterioare. În cazul oraşului Baia Mare saltul s-a produs în intervalul 1930-1966, de la locul 53 la 18, ca urmare a funcţionării sale ca reşedinţă de regiune în intervalul 1950-1968.

În ceea ce priveşte centrele de coordonare cu rol regional, acestea şi-au menţinut poziţiile în fruntea ierarhiei urbane. Creşterea centralităţii oraşelor reşedinţă de judeţ a condus, iniţial, la o rupere a echilibrului în sistemul de relaţii dintre aşezări, fapt care s-a atenuat pe parcurs, dar ca urmare a reglajului impus prin decizii venite în principal din afara sistemului. Centre de coordonare la nivel intrajudeţean. Odată conturate aceste centre de coordonare la nivel de judeţ a fost necesară crearea şi amplificarea reţelei de centre de polarizare la nivel intrajudeţean, pentru instituirea unor sisteme puternice şi echibrate. Acest lucru s-a încercat prin politica de dezvoltare a oraşelor mici şi mijlocii şi a impulsionării activităţilor la nivelul unor aşezări rurale cu funcţii de loc central. În anul 1996 centrele de coordonare la nivel intrajudeţean prezentau o repartiţie neuniformă în teritoriu. În cele mai multe cazuri puterea demografică şi economică scăzute nu permiteau polarizarea unor teritorii mai mari. Din totalul oraşelor cu funcţii intrajudeţene, 151 aveau o populaţie mai mică de 20 000 locuitori (67 dintre ele chiar o populaţie mai mică de 10 000 locuitori). Un rol mai mare în coordonarea sistemelor judeţene de aşezări reveneau oraşelor cu o populaţie de până la 50 000 locuitori (peste 60), precum şi celor cu o populaţie cuprinsă între 50 000 şi 100 000 locuitori (Oneşti, Turda, Hunedoara, Petroşani, Roman, Mediaş şi Bârlad), dar aflate, în marea lor majoritate, sub influenţa dominantă a reşedinţelor de judeţ.

Centrele rurale cu funcţie de loc central constituie relee de legătură între sistemul urban şi sistemul aşezărilor rurale. Fără a avea, în prezent, funcţii administrative care să permită polarizarea unui teritoriu mai mare decât cel comunal, aceste aşezări s-au impus prin puterea lor demografică şi uneori economică. Individualizarea lor este o necesitate obiectivă, generată de repartiţia geografică, numărul mic şi de puterea redusă de polarizare a centrelor urbane mici care constituie baza sistemului urban naţional. Individualizarea acestor aşezări s-a produs în timp ca urmare a funcţiilor administrative deţinute în diferite perioade (reşedinţe de plasă sau reşedinţe de raion),

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 62: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

64

a valorificării unor resurse locale, precum şi a politicii de difuzare în teritoriu a industriei, prin apariţia unor secţii ale întreprinderilor industriale din oraşele apropiate, în perioada anterioară anului 1990.

În prezent se pot individualiza două categorii de aşezări rurale cu funcţii de loc central: localităţi situate în arii exclusiv rurale (cu funcţii industriale, neindustriale, mixte) şi localităţi situate în apropierea oraşelor mari şi mijlocii sau integrate în arii de intensă urbanizare (cu funcţii, rezidenţiale şi balneoclimaterice). Localităţile situate în arii exclusiv rurale sunt situate în arii slab polarizate sau nepolarizate, ceea ce le conferă un avantaj în preluarea unor funcţii specific urbane, în funcţie de capacitatea de valorificare a resurselor naturale şi a celor umane din zonă. Categoria celor cu funcţii predominant industriale poate continua să fie viabilă cu condiţia eficienţei exploatărilor minerale sau forestiere. În această categorie sunt incluse aşezări ca Rodna, Ostra, Breţcu, Praid ş.a. În condiţiile actuale de tranziţie o viabilitate mai mare o au aşezările cu funcţii neindustriale şi mixte: Bechet, Ciacova, Răducăneni (cu funcţii de depozitare a produselor agricole), Drăgăneşti-Vlaşca, Răcari (servicii), Tinca, Voineasa, Bala, Bălţăţeşti (funcţii balneare), Bozovici, Gurahonţ, Ardud, Sărmaşu ş.a. (funcţii mixte). Localităţile situate în apropierea oraşelor sau în arii urbanizate îndeplinesc mai mult funcţii rezidenţiale (Pecica, Sântana, Podu Iloaiei, Recaş), dat fiind că funcţia industrială a multora dintre ele s-a redus total sau parţial ca urmare a procesului general de regres al industriei româneşti (Vladimirescu, Săvineşti, Işalniţa, Filipeştii de Pădure, Ghelari, Asău ş.a.). În această categorie sunt incluse şi unele aşezări cu funcţii balneare şi recreative (Cojocna, Telega, Movila Miresii) care au şanse reale de revitalizare pe măsura redresării economice şi a creşterii nivelului general de viaţă.

În funcţie de evoluţia viitoare a fiecărei localităţi şi în concordanţă cu evoluţia generală a societăţii româneşti o parte din aceste aşezări rurale cu funcţii de loc central pot deveni oraşe, aceasta fiind o necesitate obiectivă dat fiind faptul că baza ierarhică a sistemului urban naţional este insuficient dezvoltată.

Hipertrofierea capitalei. Fenomenul de hipertrofiere al capitalei este rezultatul evoluţiei în timp a oraşului Bucureşti precum şi a amplificării funcţiilor industriale şi de servicii ca urmare a funcţiei politico-administrative, dar şi a unei incapacităţi de detaşare a unuia dintre oraşele cu funcţii regionale.

197719661956

1948

19301912

20021992

0123456789

10

1900 1920 1940 1960 1980 2000 2020

Fig. 7 - Variaţia raportului oraş capitală - oraş rang II în perioada 1912-2002

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 63: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

65

Variaţia raportului dintre oraşul capitală şi oraşul de rang II în ierarhia urbană naţională (Fig.7) este semnificativă în stabilirea gradului de hipertrofiere al oraşului Bucureşti. Acest raport a variat pe un ecart cuprins între 5/1 şi 8,83/1 cu o tendinţă de scădere în perioada de după anul 1990. Se pare însă că raportul va creşte ca urmare a ceea ce se numeşte “mirajul” metropolei pe fondul unei deteriorări a situaţiei economice sau a sporirii funcţiei de transport a oraşului. Cu toată această situaţie de hipertrofiere, analiza relaţiei rang-talie situează oraşul Bucureşti sub dreapta de corelaţie ceea ce semnifică că în raport cu populaţia urbană a ţării, cu numărul de oraşe şi poziţia sa de prim rang, oraşul Bucureşti ar trebui să aibă un număr de 3,5 milioane de locuitori, iar cel de-al doilea oraş în ierarhie 1,2 milioane locuitori. Pentru a atenua tendinţa de hipertrofiere a capitalei este necesară dezvoltarea oraşelor cu funcţii macroteritoriale şi ca urmare o detaşare clară a acestora în ierarhia urbană, concomitent cu individaulizarea clară a oraşului de rang II (loc ocupat pe rând de Iaşi, Cluj, Timişoara, Constanţa, Iaşi în intervalul analizat). La acestea se adaugă lărgirea bazei ierarhice a sistemului urban prin declararea de noi oraşe, iar în perspectivă conservarea şi amplificarea funcţiilor de metropolă a Bucureştiului inclusiv eventuala stabilire a unei noi capitale a ţării (Ianoş I., Tălângă C., 1994, Oraşul şi sistemul urban românesc în condiţiile economiei de piaţǎ, Inst. de Geografie, Bucureşti, p.69-71).

Distribuţia relativ echilibrată a oraşelor cu funcţii interjudeţene. Particularităţile sistemului naţional de aşezări prezentate permit individualizarea unor oraşe cu funcţii regionale (interjudeţene), funcţie conferită de puterea demografică, economică, dotările social-culturale, poziţia geografică, evoluţia istorică şi nu în ultimul rând de poziţia lor în cadrul sistemului naţional de transport. Aceste elemente conduc la o creştere a arealului de polarizare, care nu se limitează la judeţul unde îndeplinesc funcţia de reşedinţă. În această categorie sunt incluse oraşele: Bucureşti, Craiova, Timişoara, Cluj-Napoca, Constanţa, Iaşi, Braşov, Galaţi, Oradea, Deva, Baia Mare, Suceava. Evoluţia recentă a oraşelor Deva, Suceava şi Baia Mare a diminuat mult potenţialul lor regional. După cum se poate remarca există o repartiţie echilibrată a acestor oraşe, diferenţiate însă şi ele după evoluţie şi importanţă. Se detaşază în principal oraşele care s-au individualizat drept centre de coordonare la nivel de provincie istorică şi apoi celelalte. De altfel între prima categorie şi a doua există mult mai multe diferenţieri, decât între a doua şi centrele judeţene situate pe nivelul inferior.

Distribuţia geografică a oraşelor mari şi mijlocii. Pe lângă funcţiile de coordonare îndeplinite de unele oraşe (cu o putere demografică de peste 100 000 locuitori fiecare, cu excepţia oraşului Deva) la nivel interjudeţean, o importanţă deosebită o reprezintă celelalte oraşe mari (cu peste 100 000 locuitori) precum şi cele mijlocii (20 000 - 100 000 locuitori), deoarece ele sunt cotate drept potenţiale centre de coordonare cu caracter regional. Repartiţia geografică a oraşelor mari relevă un echilibru teritorial cu o coroană situată în exteriorul arcului carpatic formată din Satu Mare, Oradea, Arad, Timişoara, Drobeta Turnu Severin, Craiova, Bucureşti, Constanţa, Brăila, Galaţi, Iaşi şi Botoşani; o a doua coroană situată tot

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 64: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

66

în exteriorul Carpaţilor, dar în zona de contact munte, Subcarpaţi, câmpie formată din Rm. Vâlcea, Piteşti, Ploieşti, Buzău, Focşani, Bacău, Piatra Neamţ, Suceava şi Baia Mare; iar al treilea areal este situat în interiorul arcului carpatic fiind format din Braşov, Sibiu, Tg.Mureş şi Cluj-Napoca. Oraşele de mărime mijlocie superioară (50 000 - 100 000 locuitori) au o repartiţie geografică ce completează cele trei “coroane” ale oraşelor mari: Slatina, Alexandria, Giurgiu, Călăraşi, Slobozia, Tulcea, Bârlad, Vaslui; apoi cel de-al doilea şir: Tg.Jiu, Târgovişte, Oneşti, Roman; iar în Transilvania: Deva, Hunedoara, Alba Iulia, Turda, Mediaş, Sf. Gheorghe. Oraşele de mărime mijlocie inferioară (20 000 - 50 000 locuitori) sunt repartizate cu preponderenţă în partea centrală a ţării, precum şi de-a lungul unor axe de circulaţie sau în apropierea unor oraşe mari.

Regionarea sistemelor macroteritoriale. Cu toată această repartiţie relativ echilibrată a oraşelor mari şi mijlocii sistemele regionale de aşezări, axate pe sistemele urbane, sunt monocentrice şi hipertrofe (Ungureanu Al., Ianoş I., 1996, p.9). Pentru a demonstra această idee, la nivelul sistemelor urbane judeţene, s-a recurs, pe de-o parte la calcularea gradului de hipertrofiere a reşedinţelor de judeţ, prin raportul dintre populaţia reşedinţei şi cea a oraşului de rang II în ierarhia judeţeană raport care variază între 0,95/1 (Hunedoara) şi 18,8/1 (Brăila), iar pe de altă parte a indicelui de hipertrofie a fiecărui oraş faţă de oraşele de rang următor din ierarhia judeţeană, după formula: IH1 = P1 / (P2 + P3 + P4 +……Pn ); IH2 = P2 / (P3 +P4 +……Pn ) unde IH = indicele de hipertrofie şi P1 , P2 , P3 , P4 …Pn = populaţia fiecărui oraş din judeţ (în ordine ierarhică). Din analiza acestor date rezultă că în toate judeţele (cu excepţia judeţului Hunedoara) reşedinţa de judeţ prezintă o dezvoltare hipertrofică, însă cu intensităţi diferite în funcţie de dezvoltarea reţelei urbane, atât ca număr de oraşe, cât şi ca putere demografică. Mai mult de jumătate din numărul total de judeţe prezintă un grad de hipertrofie a reşedinţei de judeţ mai mic de 5/1 (în special judeţele care au drept reşedinţe oraşe mijlocii). Valori mai mari de 5/1 şi care ajung până la 18,8/1 sunt carcateristice judeţelor a căror reşedinţe sunt, în marea lor majoritate, oraşe mari şi care nu au avut în apropiere oraşe cu care să intre în competiţie (Cluj, Prahova, Satu Mare, Timiş, Vâlcea, Braşov, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Mehedinţi, Arad, Bihor, Brăila şi Dolj). Tot în această categorie sunt incluse şi unele judeţe care au drept reşedinţă oraşe mijlocii (Giurgiu, Bistriţa Năsăud şi Tulcea) şi cu o reţea urbană insuficient dezvoltată. Categoria I cuprinde judeţele al căror sistem urban este dominat de reşedinţă, iar indicele de hipertrofie se menţine la o valoare relativ egală pentru restul oraşelor, cu o tendinţă de creştere spre baza ierarhiei. În această categorie se includ judeţele: Alba, Argeş, Bacău, Botoşani, Buzău, Caraş Severin, Călăraşi, Covasna, Dâmboviţa, Gorj, Harghita, Ialomiţa, Maramureş, Mureş, Neamţ, Olt, Sălaj, Sibiu, Suceava, Teleorman şi Vrancea. Categoria a II a o formează judeţele Cluj, Giurgiu, Prahova, Bistriţa Năsăud, Braşov, Constanţa, Mehedinţi, Tulcea, Timiş şi Vâlcea în care curba indicelui de hipertrofie coboară brusc de la valori

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 65: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

67

de 3 spre 0,5, ceea ce semnifică o creştere a gradului de hipertrofie a reşedinţei, pentru ca în final să aibă o tendinţă de creştere spre 1. Categoria a III a cuprinde judeţele Galaţi, Iaşi, Satu Mare. În acest caz curba indicelui de hipertrofie coboară, în linie relativ dreaptă de la valori de peste 4 până la aproape de 0. Categoria a IV a o formează judeţele Arad, Bihor, Brăila, Dolj în care evoluţia curbei indicelui reflectă un grad ridicat de hipertrofie a reşedinţei în comparaţie cu celelalte oraşe situate aproximativ la acelaşi nivel. De la aceste generalizări fac excepţie judeţele Hunedoara şi Vaslui. Configuraţia curbei indicelui de hipertrofie pune în evidenţă competiţia dintre oraşele reşedinţă şi alte oraşe din judeţ respectiv Deva-Hunedoara şi Vaslui-Bârlad. Pe baza acestor consideraţii şi a celor analizate anterior se pot contura 6 sisteme urbane regionale axate pe provinciile istorice româneşti, care constituie scheletul de bază al sistemului naţional de aşezări: Transilvania (inclusiv Crişana-Maramureş), Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia şi Banat. În bună parte aceste sisteme regionale păstrează acelaşi caracter hipertrofic şi monocentric (Ungureanu Al., Ianoş I., 1996), caracter rezultat din repartiţia geografică a centrelor coordonatoare de diferite ranguri. Pentru sistemul transilvan, dat fiind extinderea sa teritorială şi competiţia dintre Cluj Napoca şi Braşov, caracterul amintit anterior este diminuat. Rolul coordonator revine oraşului Cluj-Napoca, urmat fiind de Braşov, considerat a fi o metropolă în formare şi de câteva centre cu funcţii regionale: Oradea, Baia Mare şi Deva. În cazul celui de-al doilea sistem regional, Moldova, oraşul cu rol coordonator este Iaşi, aflat într-o competiţie indirectă cu alte două oraşe Galaţi (ce tinde să devină un centru regional cu rol de polarizare a regiunii de la curbura Carpaţilor şi Subcarpaţilor) şi mai puţin cu Suceava (care polarizează Bucovina de sud şi nordul Moldovei). Caracterul hipertrofic şi monocentric este evident în cazul celor trei sisteme din partea de sud: Dobrogea, Muntenia şi Oltenia, unde centrele regionale (Constanţa, Bucureşti şi Craiova) se detaşază pregnant în ierarhie. Acelaşi caracter, puţin atenuat, se păstrează şi în cazul ultimului sistem, Banat. Configuraţia actuală a sistemului naţional de aşezări este rezultatul evoluţiei în timp a relaţiilor dintre aşezări desfăşurate pe fondul unor politici diferite de dezvoltare economică şi de organizare a teritoriului naţional, ţinând cont şi de elementele fizico-geografice precum şi de caracterele şi configuraţia sistemului naţional de transport.

Reţine şi

notează!

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 66: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

68

Rezumat

Întrebări de autoevaluare:

1. Cum se clasificǎ sistemele de aşezǎri dupǎ tipul dominant? 2. Caracterizaţi pe scurt cele douǎ tipuri. 3. Care sunt tipurile de sisteme urbane dupǎ scara de spaţialǎ? 4. Caracterizaţi sistemele urbane naţionale. 5. Care sunt etapele de evoluţie a sistemului urban românesc? 6. Caracterizaţi sub sistemele regionale ale sistemului urban

românesc.

Tema de control (de referat) :

Pe baza datelor ultimului recensamant al populaţiei României

din 2002 se va realiza un referat cu titlul Nivelul de urbanizare al judeţelor României în anul 2002. Referatul va fi însoţit şi de o hartǎ cu acelaşi titlu. Legenda hǎrţii va cuprinde urmǎtoarele categorii: sub 30 %, 30-50 %, 50-70 % si peste 70 %.

Aşezările sunt împărţite în două mari categorii (în funcţie de nivelul lor de dezvoltare, grad de echipare, număr de locuitori, structuri profesionale ş.a.): aşezări urbane şi aşezări rurale. Ca urmare, putem deosebi cel puţin două tipuri de sisteme: sisteme urbane şi sisteme rurale. Sistemele urbane, în sensul strict al cuvântului, se referă la ansamblurile coerente create de oraşe, care cunosc o dinamică particulară şi în care orice schimbare importantă poate atrage o restructurare masivă a întregului. Sistemele urbane au făcut obiectul de studiu al nenumărate lucrări, încât atunci când se discută, în fapt, de sisteme de aşezări se fac referiri cu precădere la sistemele urbane. Structura şi complexitatea sistemelor urbane depinde de gradul de urbanizare a unei ţări şi de mărimea acesteia.

În ceea ce priveşte clasificarea sistemelor de aşezǎri dupǎ scara spaţialǎ într-o succesiune de la nivelul inferior la cel superior vom putea individualiza: sisteme locale, sisteme regionale, sisteme naţionale, sisteme supra-naţionale, continentale şi sistemul mondial.

Dupǎ configuraţia relaţiilor existǎ urmǎtoarele tipuri de sisteme: excesiv monocentrice, monocentrice, monocentrice echilibrate, bicentrice şi policentrice.

Clasificarea sistemelor urbane dupǎ configuraţia formei ierarhice desemneazǎ urmǎtoarele tipuri: sisteme stabile, macrocefale, bicefale, şi policefale.

Fundamentarea teoretico-metodologică privind sistemul de aşezări permite analiza caracteristicilor şi evoluţiei sistemului naţional de aşezări. În acest context au fost abordate următoarele probleme: caractere generale, cu accent deosebit pe ierarhizare şi centralitate, evoluţia centrelor de coordonare, repartiţia geografică a aşezărilor urbane, sisteme regionale de aşezări.

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Page 67: Note de curs Prof.univ.dr. Cristian T LÂNG Anul III IDold.unibuc.ro/.../noi/23_12_58_036_Geografie_urbana_an_III_Talanga.pdf · PROBLEME PRINCIPALE PRIVIND CONCEPTUL DE GEOGRAFIE

69

Obiective: - cunoaşterea fenomenului de urbanizare; - analiza disparitǎţilor regionale în privinţa urbanizǎrii. Metode de lucru folosite: - analiză statisticǎ şi cartograficǎ Instrumente şi materiale folosite:

- Date ale Recensǎmântului populaţiei din anul 2002 - Harta de bazǎ Cerinţe obligatorii: - întocmirea referatului şi a hǎrţii anterior prezentate

Bibliografie: Ianoş I., 1987, Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Edit. Academiei, Bucureşti. Ianoş I., Tǎlângǎ Cr., 1994, Oraşul şi sistemul urban românesc în condiţiile economiei de piaţǎ, Inst. de Geografie, Bucureşti. Ianoş I., Humeau J.B., 2000, Teoria sistemelor de aşezǎri umane, Edit. Tehnicǎ, Bucureşti. Tǎlângǎ Cr., 2000, Transporturile şi sistemele de aşezǎri din România, Edit. Tehnicǎ, Bucureşti.

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010