MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

DREPT PROCESUAL PENAL PARTEA GENERALĂ

(Ciclul I)

AUTORI:

Angela Cuciurcă

dr. în drept, conf. univ.

Nicolae Ursu

dr. în drept, conf. univ.interim.

Anatolie Donciu

dr. în economie, conf. univ.

Ruslan Popov

dr. în drept, lector univ.

Andrei Pântea

mg. în drept, lector univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Științe penale

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

TEMA 1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL ŞI DREPTUL

PROCESUAL PENAL

1. Noţiunea şi scopul procesului penal.

2. Formele istorice ale procesului penal.

3. Funcţii procesuale şi garanţii procesuale.

4. Fazele procesului penal.

5. Dreptul procesual ca ramură de drept şi ca ştiinţă juridică.

6. Legătura dreptului procesual-penal cu alte ramuri de drept.

7. Legăturile ştiinţei dreptului procesual-penal cu alte ştiinţe juridice

1. NOŢIUNEA ŞI SCOPUL PROCESULUI PENAL.

Definiţia procesului penal

Procesul penal în calitate de categorie juridică a fost definit în literatura de

specialitate ca o activitate reglementată de lege, desfăşurată de organele

competente cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării Ia timp

şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a

săvârşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

In alte izvoare doctrinale procesul penal a fost definit ca un sistem de

acţiuni al organelor de stat competente şi raporturi juridice ce se nasc între aceste

organe şi participanţi, menţionându-se, deci, două elemente definitorii, or Ia aceste

două elemente se adaugă şi al treilea element - "acţiunile procesuale ale

persoanelor ce participă în cauza penală". Alte definiţii date în literatura juridică de

specialitate nu conţin deosebiri esenţiale, fiind apropiate de cea enunţată,

referindu-se la scopul imediat şi mediat al procesului penal. Într-o alta opinie, în

doctrina germană, procesul penal se defineşte ca "o mişcare reglementată de lege a

cauzei penale spre emiterea sentinţei".

Denumirea de proces derivă din cuvântul latin "processus", care semnifică

"succesiune de stări, de etape prin care trec, în desfăşurarea lor, în schimbarea lor

diverse fenomene, evenimente, sisteme naturale sau sociale". Prin urmare, procesul

este o mişcare, înaintare sau progres, în acest aspect juridic această noţiune

semnifică mişcarea, acţiunea, activitatea ce trebuie să se desfăşoare pentru

aplicarea dreptului penal, pentru descoperirea, prinderea, cercetarea şi judecarea

acelora care săvârşesc infracţiuni.

În dreptul procesual penal al Republicii Moldova, alături de noţiunea

"proces penal", se utilizează şi termenul "procedură penală". Noţiunea de

"procedură" provine de la cuvântul francez "procedure", care semnifică "totalitatea

formelor şi actelor îndeplinite de un organ de jurisdicţie sau de alt organ de stat, în

exercitarea funcţiei sale'". La origine, în dreptul român (deşi existau noţiunile

"processus" şi "procede-re"), formele şi actele prin care trecea litigiul de drept erau

denumite "judecata" (judicium), pornind de la faptul că judecarea cauzei era

principala şi unica activitate de soluţionarea conflictului de drept şi doar mai târziu,

aproximativ în secolul XII, prin intermediul glosatorilor din Evul mediu, termenul

"proces" a intrat în vocabularul juridic tradiţional.

Într-un aspect uzual, în vorbirea curentă, noţiunea de "proces" capătă, în

mod ne-ştiinţific, semnificaţia de "cauză penală" sau "pricină penală'". Legea

fundamentală ce reglementează activitatea de constatare a survenirii elementelor

componente ale unei infracţiuni, de identificare a făptuitorilor şi a circumstanţelor

faptei; procesul de administrare a probelor, judecarea cauzei şi aplicarea unei

pedepse pentru cel vinovat de săvîrşirea faptei penale este numită "codul de

procedură penală". Noţiunile de "proces penal" şi "procedură penală" sunt utilizate

ca şi cvasisinonime, dar pentru o înţelegere mai exactă specialiştii diferenţiază

aceste două noţiuni. Procesul penal fiind o succesiune de acţiuni care sunt

întreprinse de către organele de urmărire de constatare, de urmărire penală, de către

procuror, instanţa de judecată şi ceilalţi participanţi ai procesului penal conform

unei forme stabilite de Codul de procedură penală. Astfel procedura penală conţine

forma şi exigenţele legale impuse acţiunilor procesuale din care este compus

procesul penal.

Particularităţile procesului penal

a)Procesul penai este o activitate a organelor speciale ale statului, care

se desfăşoară prin efectuarea unor acte de urmărire sau judecată, numite acţiuni

procesuale sau procedurale, în atingerea scopului urmărit.

Procesul penal este o activitate care se desfăşoară progresiv de la descoperirea

infracţiunii şi până la condamnarea inculpatului şi punerea în executare a hotărârii

judecătoreşti penale.

Totodată, această activitate progresivă este şi succesivă, urmând de la o

etapă la alta în funcţie de rezultatul obţinut şi de circumstanţele stabilite.

b)Procesul penal este o activitate reglementată de lege. Desfăşurarea

procesului penal are loc în strictă corespundere cu normele juridice care

reglementează expres această activitate.

In perioada modernă această activitate este amplu reglementată pentru a

exclude arbitrariul, asigurând realizarea scopului urmărit, precum şi a drepturilor

participanţilor la proces. Legea indică şi dispune formele în care se manifestă şi se

realizează activităţile procesuale. Formele reglementate de lege în care se

desfăşoară procesul penal sunt denumite "forme procesuale". Prin intermediul legii

se instituie garanţii procesuale necesare ocrotirii drepturilor, libertăţilor şi

intereselor persoanei în procesul penal.

c)Desfăşurarea procesului penal are loc într-o cauză penală. Astfel, în

esenţă,procesul penal se declanşează în legătură cu faptul săvârşirii unei

infracţiuni.

Nici un proces penal nu se poate declanşa şi realiza pe o altă bază. Fapta

săvârşită sau presupusă ca fiind săvârşită constituie obiectul material al procesului

penal, iar raportul juridic de drept penal, ca manifestare a conflictului de drept

survenit, reprezintă obiectul juridic al acestuia. Obiectul material şi cel juridic,

determinând declanşarea şi întreaga desfăşurare a procesului penal, poartă

denumirea de cauză penală.

d)In activitatea procesuală desfăşurată de organele de urmărire penală

şi de instanţele de judecată participă părţile şi alte persoane.

La soluţionarea conflictului de drept penal participă persoane fizice şi juridice

titulare de drepturi şi obligaţii, care îşi apără interesele ce derivă din faptul

săvârşirii infracţiunii, numite în doctrină părţi. Sunt părţi în procesul penal

inculpatul şi partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.

Codul de procedură penală include în grupul procesual al acuzării pe:

procuror (art. 51c. proc.pen.), organul de urmărire penală (art. 55 din c. proc.pen.)

reprezentat de ofiţerul de urmărire penală (art. 57 din с proc.pen.), victima (art. 58

din c. proc.pen.), partea vătămată (art. 59 din с proc.pen.), partea civilă (art. 61 din

с proc.pen.). în grupul procesual al apărării Codul de procedură penală include:

bănuitul (art. 63 din с proc.pen.), învinuitul, inculpatul (art. 65 din с proc.pen.),

apărătorul (art. 78 din с proc.pen.), partea civilmente responsabilă (art. 73 din с

proc.pen.). în procesul penal sunt implicaţi şi alţi participanţi, statutul cărora este

reglementat de Codul de procedură penală.

Pentru buna desfăşurare a procesului penal sunt atrase şi alte persoane (de

ex., martorii, expertul specialist, interpretul, grefierul, asistentul procedural).

Prin urmare, în procesul penal se include nu numai activitatea procesuală a

organelor statului, dar şi acţiunile părţilor, care în unele cazuri prevăzute de lege

(conform art. 276 din с proc.pen.) au un caracter decisiv. Activitatea părţilor este

desfăşurată în baza legii procesuale determinată de poziţia procesuală şi scopul

urmărit de acestea.

De regulă, părţile şi alte persoane (exceptînd subiecţii oficiali ai procesului

penal) sunt atrase în procesul penal contrar voinţei lor, pornind de la caracterul

oficialităţii procesului penal.

e) Procesul penal este o activitate ce limitează unele drepturi şi libertăţi

fun-damentale ale omului.

În esenţă, o bună parte din activitatea procesului desfăşurată de organele statului

are un caracter de constrângere prin actele de urmărire şi judecată, precum şi

măsurile procesuale dispuse faţă de participanţii la proces. Astfel, scopul

procesului penal este realizat, de asemenea, prin acţiuni şi măsuri cu caracter de

constrângere în situaţiile când participanţii la proces se opun să săvârşească sau ca

se abţină de la săvârşirea unor acţiuni. În cazul când legea prevede posibilitatea

folosirii unui instrument de constrângere procesuală faţă de participanţi acesta este

aplicat de către organul de urmărire sau instanţa de judecată, totodată asigurându-

se condiţii pentru efectuarea benevolă a acţiunii scontate.

Acţiunile procesual penale cu caracter de constrângere efectuate în cadrul

procesului penal se admit prin Constituţie (art. 25, art. 54 alin. (2)) care prevede

restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi în scopul realizării unor interese

social-generale, printre care figurează şi desfăşurarea urmăririi penale.

Scopul procesului penal

Codul de procedară penală, în art. 1, prevede expres următoarele scopuri

ale procesului penal: protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni,

precum şi de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea

lor legată de descoperirea infracţiunii, astfel ca orice persoană care a săvârşit o

infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să

nu fie trasă la răs-pundere penală şi condamnată.

Din context rezultă că procesul penal are ca sarcină primordială aflarea

adevă-rului cu privire la infracţiune, pe cât e posibil într-o cauză penală, pentru a

trage la răspundere penală persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii. Astfel,

procesul penal se declanşează pentru constatarea faptului infracţiunii şi persoanei

vinovate, realizân-du-se sarcina tragerii la răspunderea penală prin aplicarea justă a

legii penale, acesta fiind considerat scopul imediat al oricărui proces penal.

Un factor important în activitatea de combatere a fenomenului infracţional

este considerat nu atât rigoarea pedepsei penale, cât faptul organizării unui sistem

pro-cesual penal menit să nu permită sustragerea de sub braţul drept şi ferm al

justiţiei, totodată realizându-se scopul major al procesului - atragerea la răspundere

penaiă a făptuitorului. Legiuitorul a menţionat şi alt aspect ai represiunii şi anume

ca aceasta să nu se aplice persoanelor nevinovate, ceea ce poate avea consecinţe

grave asupra libertăţii, demnităţii şi intereselor legitime aie persoanei şi care

contravine exigenţelor statului de drept. Prin urmare, concomitent în procesul

penal se realizează şi sarcina reabilitării persoanei supuse pe nedrept învinuirii sau

faţă de care s-au efectuat acte ce i-au îngrădit unele drepturi, libertăţi sau interese

legale.

Astfel, procesul penal poate fi definit - prin scopul pe care îl urmăreşte - ca

mijloc de tragere la răspundere penală şi mijloc de apărare împotriva unei

condamnări neîntemeiate.

Realizându-se scopul respectiv faţă de infractori şi cel de reabilitare faţă de

per-soanele nevinovate, procesul penal contribuie la consolidarea legalităţii şi a

ordinii de drept, la ocrotirea intereselor societăţii, a drepturilor şi libertăţilor

cetăţenilor, fiind un mijloc de realizare a justiţiei şi deci un factor al stabilităţii

societăţii. Totodată procesul penal are un rol preventiv general faţă de persoanele

neangajate în activităţi infracţionale, contribuind la prevenirea sau reducerea

infracţiunilor în cazul când se realizează eficient sarcinile sale. Procesul penal se

declanşează sau continuă în privinţa unui decedat numai pentru reabilitarea

acestuia, iar revizuirea procesului penal în urma descoperirii unor împrejurări se

face pentru reabilitarea unui condamnat, nefiind limitată de nici un termen sau de

decesul condamnatului - alin. (4) al art. 458 din c. proc.pen.

Dreptul penal nu-şi poate îndeplini scopul doar prin simpla incriminare sub

sancţiunea pedepsei, a faptelor periculoase pentru societate". Este nevoie de

dreptul procesual penal pentru realizarea acestuia.

Asigurarea în procesul penal a inevitabilităţii tragerii la răspundere penală

ori de câte ori se săvârşeşte o infracţiune, precum şi excluderea unei condamnări

ne-drepte are o funcţie educativă specială faţă de participanţii la proces şi

educativă faţă de persoanele neangajate în activitatea procesuală. Activitatea

procesual penală îşi atinge pe deplin rolul educativ, dacă pe parcurs inculpatul

ajunge la înţelegerea corectitudinii justiţiei şi caracterului echilibrat al tragerii sale

la răspundere penală şi cunoaşterea spiritului de dreptate încorporat în hotărârea

pronunţată. Astfel procesul penal contribuie la educarea cetăţenilor în spiritul

respectării neabătute a legilor şi a Constituţiei Republicii Moldova aşa cum este

arătat în alin. (2) al art. 2 din с.proc.pen.

Din cele relatate mai sus conchidem că procesul penal are drept scop imediat

constatarea rapidă şi completă a faptelor infracţionale, pentru a trage la răspundere

penală persoanele vinovate în condiţii ce ar exclude pedepsirea inocenţilor, precum

şi drept scop general (indirect) consolidarea legalităţii şi ordinii de drept,

prevenirea şi eradicarea infracţiunilor, ocrotirea intereselor societăţii, a drepturilor

şi libertăţilor cetăţenilor şi educarea acestora în spiritul respectării legilor.

2. FORMELE ISTORICE ALE PROCESULUI PENAL

În funcţie de condiţiile istorice de dezvoltare a formaţiunilor social-politice de

terminate de o serie de factori specifici au fost instituite deosebite proceduri la so-

luţionarea unei cauze penale. Pentru a pătrunde în esenţa procesului penal modern,

metoda istorică de studiere a acestui fenomen social a utilizat categoriile de tip şi

formă, analizându-le sub toate aspectele funcţiilor procesuale repartizate între

subiecţi, sistemului probatoriu şi fazelor parcurse. Astfel, procesul penal în

contextul istoriei statului şi dreptului se prezintă tradiţional în următoarele tipuri

istorice: proces penal sclavagist, proces penal feudal, proces penal burghez şi

proces penal modem. Prin urmare, fiecărui tip de stat şi drept îi este specific un tip

de proces penal sub diferite forme. Formele procesului penal sunt determinate de

particularităţile specifice ce definesc acest proces ca un fenomen neomogen. La

diferite etape de dezvoltare a societăţii, în funcţie de rolul organelor ce desfăşoară

anumite activităţi procesuale, de mijloacele de probă şi principiile de apreciere a

probelor, de sarcina probaţiunii în proces şi de alţi factori deosebim următoarele

forme ale procesului penal: privat-acuzatorială; inchizitorială, acuzatorială,

contradictorială şi mixtă. Fiecărui tip istoric de proces penal îi sunt specifice mai

multe forme, dintre care o formă este dominantă (de exemplu, în procesul penal

sclavagist forma privat-acuzatorială, iar în cel feudal - forma inchizitorială), între

tipurile istorice de proces penal şi formele acestuia există o legătură indisolubilă,

tipul determinând formele, fapt ce a condus uneori la confundarea acestor categorii

ca noţiuni identice. Problema evoluţiei formelor procesului penal este analizată în

literatura de specialitate" în ordinea apariţiei, dezvoltării şi evoluării tipurilor

istorice de proces penal, menţionându-se că una şi aceeaşi formă poate fi întâlnită

la mai multe tipuri istorice, dar cu aspecte specifice epocii respective (de exemplu,

forma privat-acuzatorială este întâlnită în toate tipurile de proces penal).

Caracteristica generală a formelor istorice ale procesului penal

Procesul privat acuzatorial a apărat în epoca sclavagistă în Grecia şi

Roma Antică,-constituind forma dominantă a procesului penal în prima perioadă a

feudalismului.

Trăsătura specifică a acestui proces este faptul declanşării şi susţinerii

învinuirii de către persoane ce au suferit în urma săvârşirii infracţiunii (cauze

private) sau de către orice cetăţean (al Atenei sau Romei) în cazul săvârşirii

infracţiunii contra statului, societăţii sau moralei (cauze de stat). Procesul nu putea

fi intentat din oficiu de către judecător, chiar şi în cazul infracţiunilor evidente,

existând regula specifică acestei forme expusă de Cicero: Nemo nisi accusatus,

fuerit condemnare potes - nimeni nu poate fi condamnat fără acuzaţia respectivă.

Desfăşurarea procesului era determinată de voinţa părţilor (acuzatorului şi

acuzatului). Astfel, renunţarea la învinuire avea consecinţele încetării procesului cu

sancţionarea acuzatorului cu amendă, cu decăderea din dreptul de a intenta şi

susţine învinuirea pe viitor38. In cazul în care învinuitul era achitat, acuzatorul, era

acuzat de calomnie, iar dacă cel învinuit recunoştea vina sau părăsea judecata,

procesul se termina cu condamnarea acestuia fără a fi examinate în continuare

probele. Prezentarea probelor în instanţa de judecată era o obligaţie a părţilor în

susţinerea învinuirii sau apărării, faza de urmărire penală lipsind cu desăvârşire, în

procesul penal roman acuzatorul avea, de asemenea, posibilitatea de a strânge

probe în mod forţat. în baza unei împuterniciri speciale de la pretor (litteraî).

învinuitul se afla, de regulă, în stare de liberate, pregătindu-şi apărarea de sine

stătător sau prin intermediul apărătorilor, care în Roma se împărţeau în mai multe

categorii: avocaţi, laudatores şi patroni.

Procedura de judecată era deschisă şi se desfăşuram condiţii de

contradictoriali-tate.încarepărţile prezentau probele necesare. Sistemul probatoriu

al procesului privat-cuzatorial în Grecia Antică includea (după Aristotel) cinci

categorii de mijloace de probă: legile (unde părţile trebuiau să-şi motiveze

dreptatea); depoziţiile martorilor (martori erau consideraţi numai oamenii liberi);

recunoaşterea; tortura (robii de obicei erau interogaţi cu aplicarea torturii) şi

jurământul. Specifică pentru sistemul probatoriu al acestei forme de proces era

folosirea frecventă a ordaliilor (cu focul şi cu apa), bazate pe concepţii mistice şi

religioase despre adevăr, precum şi practicarea duelului judiciar, cunoscut şi in

Dacia ca mijloc de tranşare a litigiilor.

Forma privat-acuzatorială a evoluat, regăsindu-se în procesul penal

modem pentru unele infracţiuni cu un pericol social redus, când se instituie

procedura atipică cu introducerea plângerii prealabile direct în instanţa de judecată.

Lista infracţiunilor pentru care procesul penal începe cu adresarea plângerii

persoanei vătămate direct în instanţa de judecată variază în funcţie de poziţia

legiuitorului în materia de politică penală (de exemplu, Codul penal al României

prevede o serie componenţe de infracţiuni; lovirea sau alte violenţe, vătămarea

corporală din culpă; violarea de domiciliu, ameninţarea, insulta; calomnia; furtul

pedepsit la plângerea prealabilă; abuzul de încredere şi tulburarea de posesie s.a.;

iar Codul de procedură penală al federaţiei Ruse, art. , prevede trei componenţe de

infracţiuni: lovirea sau alte violenţe; calomnia şi insulta). Astfel de cauze penale

declanşate şi susţinute în instanţa de judecată de către persoana vătămată au fost

numite în doctrina sovietică cauze de învinuire privată.

Procesul penal al Republicii Moldova a cunoscut cauze de învinuire

privată pentru lovire, calomnie şi insultă până la modificarea Codului de procedură

penală prin Legea nr. 316-ХШ din 9 decembrie 1994, care a dezincriminat aceste

fapte, calificându-le drept contravenţii administrative. În Codul actual de procedură

penală (din 14 martie 2003) art. 276 prevede cauzele de învinuire privată, aici, însă

cererea se depune la organul de urmărire penală sau la procuratură, fără

posibilitatea depunerii acestei cereri direct în instanţa de judecată.

Prin urmare, procesul privat acuzatorial este determinat întru totul de

voinţa celui vătămat de a-1 trage la răspundere pe cel vinovat de săvârşirea

infracţiunii, iar o particularitate a acestei forme este admisibilitatea împăcării

părţilor atât pe cale extrajudiciară - prin renunţarea la orice formă de jurisdicţie, cât

şi pe cale judiciară -prin procedura de împăciuire.

Procesul inchizitorial apare o dată cu dezvoltarea caracterului oficialităţii

procedurii vechi privat-acuzatoriale, prin excluderea principiului egalităţii părţilor,

prin negarea drepturilor elementare ale învinuitului care devine un "obiect" de

examinare, supus celei mai crude experimentări (tortură, arest şi proces secret);

prin negarea dreptului victimei de a acuza şi înlocuirea Iui cu voinţa impersonală a

legii care mişcă procesul înainte; prin negarea poziţiei judecătorului, care devine

îegat de teoria probelor formale şi criteriile de apreciere alor, impuse de legiuitor;

prin înlocuirea noţiunii "învinuire" cu noţiunea "motive de pornire a procesului".

Treptat procesul privat acuzatorial este înlocuit cu procesul inchizitorial pentru o

serie de infracţiuni grave, unde chestiunea tragerii la răspundere penală nu mai este

un drept privat, ci un drept public, realizat de către organele statului. Deşi procesul

inchizitorial este o formă tipică perioadei feudalismului, aspecte de investigaţie

(inguisitio), în vederea căutării probelor de către judecător, se întâlnesc în Roma

(în perioada monarhiei) în timpul efectuării cercetărilor de către şeful poliţiei

(praefectus vigilium) şi al susţinerii învinuirii în faţa judecăţii prefectului oraşului

(preafeclus urbamis) pentru diferite crime grave, cumulându-se funcţiile de

învinuire şi judecare. Forma inchizitorială este specifică procesului penal în

provinciile romane, unde guvernatorul avea atribuţii administrative şi judecătoreşti

exercitate în teritoriu de către magistraţii superiori (dumviri iure şi guattorviri),

forma privat-acuzatorială fiind ineficientă din cauza criminalităţii determinate de

agresiunea Imperiului Roman contra teritoriilor ocupate.Elemente de proces

inchizitorial se foloseau din cele mai vechi timpuri la judecarea cauzelor penale

privind infracţiunile flagrante (în cazul judecării infractorului la locul săvârşirii

infracţiunii) şi a infracţiunilor urmărite de strigătul sau învinuirea obştească, iar

izvorul principal al procesului inchizitorial este recunoscut procesul ecleziastic

(canonic) care s-a răspândit în Europa în sec. XI-XII şi asupra procesului laic.

Procesul inchizitorial este specific şi dreptului medieval în Moldova şi Ţara

Românească, unde domnitorul delega un dregător care să cerceteze şi să judece o

pricină după indicaţiile date în porunca domnească, precum şi să execute hotărârea

luată, iar marii dregători cercetau şi judecau pricinile penale şi fără delegaţie,

având o comptenţă materială de judecată proprie (ratione material) şi personală

(ratione personal), cumulându-se astfel funcţiile de urmărire, învinuire şi judecare.

începerea cercetărilor din oficiu de dregători în cazul săvârşirii infracţiunilor grave

(omor, tâlhării) se făcea atât în interes public - pentru stabilirea dreptăţii, cât şi din

interes material - judecătorul însuşea suma stabilită ca pedeapsă pecuniară pentru

infracţiuni private; cel condamnat îa moarte avea posibilitatea (până în sec. al

XVIII-lea) să-şi "răscumpere capui", plătind domnitorului sau marelui vornic

gloaba (duşegubina). O particularitate a procesului inchizitorial din Principatele

Româneşti era obligaţia satului de a prinde răufăcătorii, urmărindu-i până la

hotarul cu satul vecin, unde "urma" răufăcătorului era transmisă în sarcina celuilalt

sat; satul care pierdea urma plătea duşegubina. Această responsabilitate colectivă

s-a menţinut paralel cu abilitarea unor dregători de a efectua numai urmărirea

penală. Reminiscenţe ale acesteia se regăsesc în Condica Criminalicească (în

Moldova în perioada 1820-1826) prin dispoziţiile legii ce reglementează urmărirea

penală (prinderea şi cercetarea celui învinovăţit) efectuată de ispravnici, căpitani de

margine, ocolaşi, căpitani de târguri, căpitani de poştă, în ea fiind cuprinse şi

dispoziţii privitoare la organizarea poterelor cu târgoveţi şi săteni.

O altă trăsătură specifică procesului inchizitorial, cunoscută vechiului drept

ro-mânesc, este neadmiterea încetării procesului prin împăcarea părţilor chiar şi în

cazul când s-a pornit în urma plângerii pârtii vătămate. Astfel, izvoarele istorice de

drept relatează cazuri de răpiri de femei elocvente sub acest aspect: "Când va

mărturisi muiarea singură de va dzice cum s-au răpit cu voia ei, pentru să scape

răpitorul de certarea morţii, atuncea să cade să cerceteze bine giudeţul să nu fie

tocmeala părinţilor răpitorului sau al rudelor lui”,” şi de are face şi pace, vinovatul

nu-ş va folosi nemica cu această pace ce să va certa cu moarte".

Chiar şi în cazul "suduitului" (insultei) nu se accepta iertarea: "semnele ce

scriu mai sus arată cum cel suduit au ertat pri cel ce l-au suduit, înainte, până a nu

întră acele cuvinte în urechile giudeţului, iară de-1 va erta după ce va fi înţeles

giudeţul, arunce nu se cheamă iertare aceaia sudalmă”.

Iertarea infractorului de către victimă sau succesorii săi în urma

despăgubirilor primite atrăgea de obicei transformarea pedepsei capitale în

amendă', dar nu absolvirea de răspunderea penală. Domnul, dar nu cel vătămat sau

rudele lui, aprecia dacă era cazul sa fie răscumpărat capul infractorului în funcţie

de antecedentele infractorului.

Specific procesului inchizitorial european în (Franţa, Germania, sec. XV-

XVI-II) este sistemul probelor legale52 în vederea stabilirii adevărului într-o cauză

penală. Astfel, judecătorului i se atribuia roiul de a constata existenţa probelor, care

aveau forţă probantă dinainte stabilită. în Moldova şi în Ţara Românească

procedura penală a cunoscut (în sec. XV-XIX) sistemul probelor de convingere.

Acesta presupunea că proba administrată nu-1 silea pe judecător să achite sau să

condamne, după cum dovada nevinovăţiei a fost sau nu făcută, soluţia fiind lăsată

la libera convingere a judecătorului. In sistemul probatoriu din Principatele

Româneşti predomina proba testimonială care avea la bază mărturisiri simple şi

sub jurământ ale părţilor sau ale martorilor, precum şi ale jurătorilor penali, unde

persistă ideea arhaică a dezvinovăţirii subiective, prin solidarizarea efectivă,

globală şi nemotivată strict raţională.

In materia folosirii probei cu martori în vechiul drept românesc deseori s-a

aplicat adagiul (testis unus testis nultis), precum şi o serie de norme juridice

sociale: morale, religioase, arătate în manualul de legi al lui Mihai Fotino din 1765

şi în alte izvoare, ce redau elocvent particularităţile dreptului feudal.

Alte mijloace de probă cunoscute procesului inchizitorial românesc sunt pre-

zumţiile legale, bazate pe amănunte cazuistice; expertiza care apare într-o anumită

formă embrionară, folosindu-se declaraţiile unor specialişti în medicină, în cauze

privind infracţiuni contra persoanei; înscrisurile care în materie penală sunt actele

îndeplinite de dregători în efectuarea urmăririi penale sau în urma unor cercetări la

faţa locului efectuate prin delegaţia (însărcinarea) instanţei de judecată; cunoştinţa

personală a judecătorului cu privire la faptele procesului dinainte de desfăşurarea

lui.

Recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit în procesul inchizitorial avea o

importanţă deosebită, corisiderându-se "regina probelor". Pentru dobândirea

acestei declaraţii frecvent se aplica tortura.

O serie de izvoare istorice de drept din Europa medievală reglementează

expres condiţiile interogării cu aplicarea forţei - metodă specifică procesului

inchizitorial.

Tortura ca mijloc de interogare a învinuitului a fost folosită şi în Principatele

Româneşti, deşi recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit era apreciată de către

judecător, cu luarea în consideraţie şi a altor probe, iar prin textul de lege

"mărturisirea o va face de bună voie şi va fi întovărăşită cu aşa feliu de întâmplări,

a căror adevăr se dovedeşte din curgerea pricinii" s-a încercat să se limiteze

aplicarea torturii în procesul penal românesc.

O altă particularitate distinctă a procesului inchizitorial este faptul

neaplicării principiului prezumţiei nevinovăţiei. Învinuitul era impus să-şi

dovedească nevinovăţia, în vechiul proces românesc, mai ales în procedurile

jurătoreşti, sarcina probei era trecută în seama acuzatului pentru dezvinovăţire,

neaplicându-se regula (onuspro-bandi incumbit ei qui dicit поп ei qui negai -

sarcina probei este al celor ce afirmă şi nu a celor ce neagă; trad aut.). Principiul

prezumţiei nevinovăţiei persoanei în procesul inchizitorial nu era respectat nici la

etapa pronunţării sentinţei. Dacă era stabilită deplin vinovăţia, se pronunţa în mod

tradiţional condamnarea, dacă nu achitarea, iar în cazul insuficienţei probelor

pentru a adopta soluţia definitivă, învinuitul era lăsat sub învinuire pe un termen

nedeterminat în baza sentinţei specifice (le plus ample informe), aplicate în Franţa

conform "Marii ordonanţe penale" din 1670.

Desfăşurându-se în formă scrisă şi secretă, procesul inchizitorial exclude

elementul de contradictorialitate şi, respectiv, participarea apărătorului. Astfel,

în procesul inchizitorial francez apărătorul nu se admitea decât în cazuri

excepţionale66, iar în pricinile penale vechilul (avocatul în vechiul proces

românesc) nu se admitea, motivându-se că "învinuiţii trebuie şi răspundă personal,

fără a apela la ajutorul reprezentantului", pentru a nu admite împiedicarea aflării

adevărului.

Forma inchizitorială se regăseşte în procesul penal modern în statele

sistemului de drept continental în faza urmăririi penale cu o serie de modificări

determinate de principiile noi, mai umane ale procesului penal.

Procesul acuzatorial apare în urma reformării procesului inchizitorial, ca

reacţie la măsurile de tortură aplicate individului în cadrul acestei activităţi.

Totodată, aceste măsuri nu asigurau deloc interesele justiţiei, transformând

judecătorul în instrument mecanic de aplicare formală a legii, unde eroarea

judiciară era fenomen obişnuit, iar adevărul obiectiv nu era nicidecum cunoscut.

Astfel, în Franţa, în sec. XVIII, forma inchizitorială a procesului este înlocuita

cu forma acuzatorială. învinuitului i se acordă drepturi la administrarea probelor,

iar trimiterea în judecată se dispune de reprezentanţii poporului, care participă şi la

înfăptuirea justiţiei prin Curţile cu juraţi, asigurând drepturile şi libertăţile

persoanei în proces. În urma reformei judiciare în Franţa este adoptat, în 1808,

Codul de procedură penală (Cod d'instruction criminelle) care a creat un sistem

mixt de procedură, luându-se ca mode: procesul penal englez, reorganizat sub

influenţa instituţiilor locale specifice procesului inchizitorial în faza urmăririi

penale, care rămâne nepublică şi scrisă, iar faza judecării cauzei devine publică,

orală şi contradictorială. Caracterul contradictorialităţii fazei examinării cauzei în

instanţa de judecată, cu particularităţi specifice, deosebite de "contradictorialitatea"

procesului englez, a determinat forma acuzatorială a procesului penal francez.

Astfel, conform Codului de procedură penală francez din 1808, preşedintele

instanţei de judecată avea atribuţia de a interoga minuţios inculpatul, după care era

posibilă interogarea de către procuror şi alţi participanţi. Având funcţia aflării

adevărului la etapa anchetei judecătoreşti prin oricare acţiuni suplimentare din

oficiu (de exemplu, dispunerea unei expertize, citarea unor noi martori, cercetarea

la faţa locului şi altele), preşedintele şedinţei de judecată a fost numit "al doilea

acuzator" în proces, fapt care confirmă esenţa acuzatorială a acestei faze. Procesul

penal francez, fiind divizat în baza codului din 1808 în două faze principale, unde

instrucţia (ancheta) rămâne inchizitorială, iar judecata este guvernată de principiile

procedurii acuzatoriale, a fost definit ca proces inchizitorial-acuzatorial. Aceeaşi

procedură acuzatorială se instituie şi în România în urma promulgării Codului de

procedură penală din 1864, datorită faptului că principala sursă de inspiraţie

pentru cei ce l-au redactat a fost Codul de instrucţie criminală din Franţa (1808).

Pentru forma publică acuzatorială a procesului este caracteristică acordarea

unor împuterniciri mult mai largi procurorului în exercitarea funcţiei învinuirii

decât apărătorului, care, deşi era admis în faza instrucţiei (în Franţa prin Legea din

189778, în România prin Legea din 1902), după prima interogare a învinuitului, nu

se bucura de aceleaşi drepturi, în susţinerea apărării, nici la judecată.

Pentru asigurarea cercetării şi examinării complete şi obiective a cauzelor

penale în procesul acuzatorial funcţia urmăririi penale şi acuzării, exercitată de

procuror, judecătorul de instrucţie şi poliţie au fost divizate de funcţia trimiterii în

judecată şi examinării, exercitată de judecători în cadrul Camerei de acuzare sau al

instanţelor de judecată.

Hotărârea judecătorească era valabilă dacă fusese dată de autoritatea

judecătorească competentă şi constituită conform legii şi dacă era motivată să

conţină textul legii aplicate, iar căile ordinare de atac erau (opoziţia şi apelul) şi

cele extraordinare, fapt ce confirmă consolidarea principiului legalităţii procesului

penal.

Un alt aspect prerogativ al procedurii acuzatoriale este trecerea de la sistemul

probelor legale (formale) la principiul liberei aprecieri, preluat din procesul englez,

unde judecătorii (juraţii) apreciau probele după propria convingere. Se întâlnesc şi

reguli specifice sistemului acuzatorial francez vechi privind divizarea martorilor în

două categorii: de încredere şi fără încredere sau privind dovada unor delicte prin

procese verbale întocmite de funcţionarii publici, care pot fi contestate numai prin

declararea lor ca fiind false.

Sarcina probaţiunii în procesul acuzatorial le revenea procurorului şi părţii

civile, care erau obligaţi să dovedească faptul săvârşirii infracţiunii, vinovăţiei şi

prejudiciul material. Dacă aceste aspecte nu erau dovedite, învinuitul beneficia de

prezumţia nevinovăţiei. Astfel, principiul prezumţiei nevinovăţiei, recunoscut

oficial prin art. 9 al Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789, a

schimbat rolul subiecţilor în probaţiune, acordând o poziţie favorabilă celui

învinuit. Totodată, din prezumţia nevinovăţiei s-au desprins o serie de reguli

procesuale formulate în legislaţia şi doctrina franceză din sec. al XTX-lea:

1. a) inculpatul care neagă faptul săvârşirii infracţiunii nu este obligat să prezinte

probe în acest sens;

b)dacă inculpatul se referă la împrejurări care exclud faptul săvârşirii infracţiunii

sau vinovăţiei, el nu este obligat să le dovedească. Aceste împrejurări se vor dovedi

de procuror;

c)dacă învinuitul a săvârşit o tentativă şi acţiunile date pot constitui începutul

diferitelor infracţiuni, judecata va considera că tentativa s-a săvârşit asupra unei

infracţiuni mai puţin periculoase

2. La condamnarea de către judecata primei instanţe condamnatul poate fi lăsat în

libertate până la soluţionarea apelului sau recursului, care suspendă executarea

sentinţei de condamnare.

3.La numărarea buletinelor date de juraţi, cele neîndeplinite sau neclare se

consideră în favoarea inculpatului.

4.Egalitatea voturilor juraţilor pentru achitare şi condamnare atrage achitarea

inculpatului.

5.Judecata are dreptul să suspende acţiunea verdictului de învinuire ajuraţilor şi să

trimită cauza la o nouă examinare, dacă juriul a luat o decizie greşită. Acest drept

nu se aplică în cazul emiterii greşite a unui verdict de achitare.

6.Situaţia inculpatului nu poate fi înrăutăţită dacă sentinţa a fost atacată cu apel sau

recurs de către acesta.

7.Nu se admite revizuirea cauzei în privinţa celui achitat, dacă circumstanţele noi

apărute dovedesc achitarea greşită (M.A. Чельцов-Бебутов, op. cit., p. 504-505).

Procesul penal sovietic a fost dominat de principiile procedurii acuzatoriale,

rolul instanţei de judecată având următoarele particularităţi84:

a)instanţa de judecată avea obligaţia de a declanşa procesul penal în cazul

depistării indiciilor infracţiunii (art. 3 din с proc.pen. al RSSM);

b)instanţa de judecată avea obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege

pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor

cauzei (art. 14 din с proc.pen. al RSSM);

c)instanţa de judecată era abilitată să remită cauza la organele de urmărire

penală pentru cercetare suplimentară din faza trimiterii în judecată (art. 205 din с

proc. pen. al RSSM) sau din faza examinării cauzei în prima instanţă (art. 225 din с

proc.pen. al RSSM);

d)examinarea cauzei în prima instanţă era posibilă în lipsa procurorului (art.

240. din с proc.pen. al RSSM);

e)instanţa de judecată declanşa procesul penal pentru noi fapte sau noi

persoane la examinarea cauzei în prima instanţă (art. 221,222 din с proc.pen. al

RSSM);

f)Preşedintele Judecătoriei Supreme şi locţiitorii lui aveau dreptul de a ataca

hotărârile judecătoreşti definitive în ordine de supraveghere, (art. 351 din c. proc.

pen. al RSSM).

Procesul contradictorial este cunoscut în ţările sistemului anglo-saxon

(Anglia, Statele Unite ale Americii, Canada), care se bazează pe egalitatea părţilor

şi separarea funcţiilor între învinuire, apărare şi judecată atât în faza judecăţii, cât

şi în faza urmăririi penale. Astfel, justiţia penală engleză a fost definită ca, o

căutare publică în scopul aflării adevărului, unde pentru atingerea reală a acestuia

îmbracă forma competiţiei între acuzator şi inculpat.

Urmărirea penală în procesul contradictorial se desfăşoară atât de pe poziţia

învinuirii, cât şi de pe poziţia apărării, iar rolul judecătorului este de a sancţiona o

serie de măsuri cu caracter de constrângere (aducere forţată, arestare, percheziţie

etc. desfăşurate la această etapă, iar pentru unele categorii de cauze - de examinare

preventivă a materialelor prezentate de părţi).

În faza urmăririi penale (la examinarea preventivă) audierea martorilor şi

experţilor se face fără excepţii în prezenţa învinuitului sau apărătorului, care au

dreptul să participe la ascultarea acestora. Audierile se desfăşoară în mod

încrucişat de către acuzator (sau avocatul lui) şi de către învinuit (sau apărătorul

lui).

Procesul penal englez este dominat de principiul prezumţiei nevinovăţiei, care

presupune că sarcina probaţiunii revine acuzării: ea care trebuie să dovedească

faptul comportării ilegale a învinuitului, pornind de la regula generală (cel care

afirmă trebuie să dovedească faptul dat). Totodată, în teoria engleză a probaţiunii

sunt cunoscute reguli de trecere a sarcinii probaţiunii de la acuzator la învinuit (sau

apărătorul lui), în funcţie de afirmaţiile invocate de apărare la acuzaţia adusă.

Astfel, faptul că inculpatul a executat pedeapsa pentru infracţiunea dată sau a fost

graţiat sau achitat pentru aceeaşi acuzaţie se va proba de cel acuzat, iar faptul că

învinuitorul este iresponsabil se va proba de apărător, aplicându-se în ultimul caz

prezumţia că starea normală se presupune până când nu se va dovedi contrariul, în

sarcina învinuitului se pune dovedirea alibiului, precum şi a tuturor circumstanţelor

cunoscute de el şi invocate în apărarea sa.

In procesul penal contradictorial organele de stat ce desfăşoară urmărirea

penală (poliţia, procuratura) nu au obligaţia să adune probe în favoarea

învinuitului; acesta, în schimb, trebuie să întreprindă măsuri active cu ajutorul

avocaţilor, detectivilor particulari şi experţilor pentru a administra probe în

apărarea sa. în acest scop, legislaţia federală a SUA din 1964 privind justiţia penală

prevede acordarea unei sume de bani (până la 300 de dolari) învinuitului pentru

cheltuieli în scopul apărării sale.

Examinarea cauzei în procesul penal contradictorial are loc asemănător

formei procesului civil, unde părţile prezintă probele în acuzare sau în apărare faţă

de instanţa de judecată, care are rolul unui arbitru.

Desfăşurarea anchetei judecătoreşti în procesul anglo-saxon depinde de faptul

recunoaşterii sau nerecunoaşterii vinovăţiei de către învinuit. Astfel, dacă

învinuitul recunoaşte vina sa la acuzarea adusă de acuzator, ancheta judecătorească

nu se desfăşoară şi judecătorul emite sentinţa fără a mai pune juraţilor întrebarea cu

privire la fapte şi vinovăţie.

În cazul când învinuitul neagă faptul săvârşirii infracţiunii şi acuzatorul nu a

prezentat suficiente probe în acuzare, judecătorul emite ordin de înscriere în

procesul-verbal a verdictului de achitare fără a transmite cauza spre examinare

juraţilor.

O instituţie specifică procesului penal contradictorial din SUA este acordul de

recunoaştere a vinovăţiei (întro formă puţin distinctă decît acordul de recunoaştere

al vinovăţiei conform procedurii penale din Republica Moldova), care se încheie

între părţi şi presupune obligaţia ca acuzarea să reîncadreze fapta într-o

componenţă de infracţiune mai puţin gravă, iar învinuitul să recunoască vinovăţia

în faptul săvârşirii acestei infracţiuni.

Forma mixtă a procesului s-a constituit în urma reformelor judiciare şi

presupune existenţa elementelor procesului inchizitorial în faza urmăririi

penale(caracterul nepublic şi scris; lipsa caracterului contradictoriu şi nemijlocirii;

îndeplinirea funcţiei de urmărire penală concomitent cu luarea hotărârilor în cauză

de către organul de urmărire sau procuror), precum şi a elementelor procesului

contradictorial în fazele judiciare.

Procesul penal al Republicii Moldova a căpătat o formă mixtă în urma

modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea din 9 decembrie

199493, care a schimbat esenţial94 rolul instanţei de judecată în proces cu

particularităţi specifice formei contradictoriale. Legislaţia procesual penală a

Republicii Moldova a cunoscut o reformă majoră prin adoptarea noului Cod de

procedură penală la 14 martie 2003, care ai intrat în vigoare la 12 iunie 2003.

Astfel procesul penal al Republicii Moldova este un proces contradictorial, care va

fi analizat detaliat în lucrarea de faţă.

3. FUNCŢII PROCESUALE ŞI GARANŢII PROCESUALE

În cadrul procesului penal se realizează funcţii specifice.

Prin funcţii procesual penale înţelegem acele căi, direcţii sau orientări

de desfăşurare a procesului penal.

În procesul penal distingem trei funcţii de bază:

-funcţia acuzării;

-funcţia apărării;

-funcţia soluţionării cauzei penale;

Funcţia acuzării se exercită şi se realizează, în principal, de către procuror,

care susţine în faţa instanţei de judecată acuzarea. La realizarea acestei funcţii

contribuie şi partea vătămată care, alături de procuror, se situiază pe poziţia de

acuzare, mai ales cînd procesul penal este pornit în baza plîngerii părţii vătămate.

Funcţia apărării o exercită, în principiu, fiecare parte separat pentru sine,

realizîndu-şi drepturile procesuale în cadrul apărării prin mijloace proprii.Un rol

important îi revine apărătorului.

Funcţia soluţionării cazei penale aparţine în condiţiile şi limitele legii,

numai instanţei de judecată. Astfel, soluţionarea propriu-zisă, care are loc în

fazele de judecată, este o funcţie realizată exclusiv de instanţa de judecată prin

pronunţarea unei hotărîri definitive de achitare, de încetare a procesului penal sau

de condamnare a inculpatului.

În procesul penal se disting următoarele funcţii auxiliare:

-funcţia de supraveghere a respectării legilor în cursul procesului penal,

exercitată după caz, de instanţa de judecată sau de procuror;

-funcţia de soluţionare a acţiunii civile, ce se manifestă prin repararea

prejudiciului material cauzat prin infracţiune;

-funcţia de furnizare a probelor, care este legată de declaraţiile unui martor, de

prezentarea concluziilor de către experţi etc;

-funcţia de favorizare a procesului penal,llegată de antrenarea unor subiecţi care

înlesnesc desfăşurarea procesului penal;

-funcţia de educaţie şi de prevenire.Funcţia de educaţie poate fi demonstrată

parţial prin următorul exemplu:o şedinţă de judecată, bine organizată într-o cauză

penală, poate servi ca lecţie de morală şi educaţie cu mult mai eficientă decît o

lecţie pregătită şi desfăşurată anume în acestv scop.

Garanţii procesual-penale

Forma procesual-penală aidoma garanţiilor procesual-penale reprezintă o

categorie fundamentală a ştiinţei dreptului procesual-penal. O trăsătură specifică

a formei procesual-penale o constituie sistemul cerinţelor fixate de normele

juridice de procedură penală. Un atare sistem presupune existenţa în conţinutul

său a unui şir de reguli, ce determină conduita tuturor persoanelor care participă

în proces, consecutivitatea, conţinutul şi caracterul acţiunilor lor.

Exigenţele formei procesual-penale impun:

1. ordinea de partucipare în procesul penal a persoanelor interesate, de ex:

dreptul învinuitului de a face o declaraţie scrisă personal;

2. cerinţa motivaţiei şi formulării respective a deciziilor organelor competente a

realiza procesul penal, de ex: aplicarea măsurii preventive şi anume declaraţia

de nepărăsire a localităţii îşi găseşte reflectare într-o hotărîre motivată (art.

178 CPP)

3. obligaţia protocolării şedinţei de judecată;

4. reguli cu caracter de ritual şi etichetă judiciară, de ex: obligaţia participanţilor

la şedinţa de judecată de a se ridica în picioare la intrarea completului de

judecată în sală.

Generalizînd cele mai sus expuse, definim forma procesual-penală drept un

sistem al instituţiilor şi regulilor procesuale, al succesiunii fazelor procesului

penal, al condiţiilor, metodelor şi termenilor de efectuare a actelor procesuale,

legate direct sau indirect de administrarea probelor în procesul penal, precum şi a

ordinii de fixare a deciziilor în cadrul cauzelor penale.

Garanţii procesual-penale- acele mijloace care permit exercitarea efectivă,

reală şi consecutivă a tuturor drepturilor procesuale în conformitate cu interesele

legitime ale fiecărui subiect şi ale înfăptuirii justiţiei în procesul penal pe o bază

legală.

Cele mai importante garanţii de apărare a dreptrurilor şi intereselor legale ale

persoanelor sunt:

1. dreptul bănuitului, învinuitului de a cunoaşte fondul bănuirii, învinuirii,

precum şi dreptul lor la apărare;

2. controlul efectuat de instanţa de judecată în privinţa legalităţii efectuării

urmăririi penale;

3. egalitatea părţilor în dezbaterile judiciare;

4. acordarea dreptului de a recunoaşte persoana vinovată de comiterea unei

infracţiuni numai instanţei de judecată;

5. posibilitatea prezentării plîngerii în privinţa acţiunilor sau deciziilor

persoanelor şi organelor competente a realiza procesul penal; etc

4. FAZELE PROCESULUI PENAL

Desfăşurarea procesului penal, propulsarea lui este legată de trecerea prin

anumite diviziuni sau etape, acestea fiind fazele procesului penal.

Faze ale procesului penal- intervale, unităţi sau diviziuni ale acestuia,

interconexate, dar relativ independente, care se disting prin raporturi

juridice caracteristice şi se desfăşoară succesiv, progresiv şi coordonat.

Fiecării faze îi sunt caracteristice:

1. sarcini proprii, ce decurg din sarcenile generale ale procesului penal;

2. un anumit cerc de organe şi persoane;

3. o anumită ordine de derulare;

4. raporturi specufice ce se nasc între subiecţi;

5. un act final, care încununează o activitate procesuală, urmat de trecerea la

următoarea fază;

Convenţional, fazele procesului penal pot fi împărţite în trei categorii:

a) faza prejudiciară, care include pornirea procesului penal şi urmărirea

penală;

b) faza judiciară- examinarea cauzei în primă instanţă, în apel şi recurs;

c) faza postjudiciară- punerea în executare a hotărîrilor penale rămase

definitive, recursul în anulare şi revizuirea procesului penal;

5. DREPTUL PROCESUAL CA RAMURĂ DE DREPT ŞI CA ŞTIINŢĂ JURIDICĂ

Definiţia şi importanţa dreptului procesual penal

Dreptul procesual penal cuprinde totalitatea normelor juridice care

reglementează desfăşurarea procesului penal.

Prin urmare, obiectul de reglementare al dreptului procesual penal îl

constituie procesul penal.

De aceea dreptul procesual penal nu trebuie confundat cu procesul penal. În

timp ce procesul penal este o activitate juridică concretă, dreptul procesual

penal este îndrumătorul legal al acestei activităţi, arătînd şi care sunt organele

competente de a desfăşura procesul penal, atribuţiile acestora, actele prin care

se manifestă activităţile procesuale, dreptirile şi îndatoririle persoanelor

chemate în proces etc.

Codul în vigoare de procedură penală este divizat în două mari părţi:

partea generală şi partea specială.

Partea generală conţine principiile fundamentale, instituţiile de bază ale

procesului penal, precum şi reguli comune aplicabile în tot cursul procesului

penal, fără a urma în reglementare o anumită consecutivitate.

Partea specială reprezintă o reglementare cronologică a procesului penal

în dinamica sa concretă, urmînd evoluţia activităţilor procesuale, aşa cum îşi

găsesc ele realizare în mod obişnuit.

Importanţa dreptului procesual penal

1. asigură aplicarea normrlor juridice penale, care apără persoana, societatea,

statul împotriva atentatelor criminale;

2. stabileşte temeiurile, condiţiile aplicării măsurilor de forţare procesual-

penale;

3. conţine garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;

4. apără drepturile persoanei căreia i-a fost cauzat prin infracţiune un

prejudiciu moral, fizic sau material;

5. crează condiţii pentru inevitabilitatea tragerii la răspundere penală a

persoanelor vinovate de săvîrşirea infracţiunilor, avînd influienţă

educativă şi de prevenire asupra cetăţenilor;

Normele juridice procesual penale. Structura şi clasificarea lor

Normele juridice procesual-penale sunt reguli de stabilite de stat,

comune şi obligatorii, ce au ca obiect de reglementare desfăşurarea

procesului penal şi a căror aplicare este asigurată la nevoie de forţa de

constrîngere a statului.

Normele de procedură penală au un caracter particular în raport cu

normele dreptului material panal, deoarece spre deosebire de acestea din

urmă nu se adresează tuturor persoanelor, ci numai celor care participă la

activitatea procesuală.

Din punct de vedere structural, normele juridice de procedură penală se

particularizează prin aceea că, de regulă, nu reprezintă structura tripartită a

unei norme juridice. Astfel, din conţinutul unei norme juridice procesuale nu

lipseşte niciodată dispoziţia, însă celelalte elemente (ipoteza şi sancţiunea)

pot lipsi, fiind doar deduse sau incluse în alte norme juridice.

Normele procesual-penale pot fi clasificate în baza mai multor criterii.

I. În funcţie de obiectul raporturilor procesuale reglementate se

disting:

1. norme de organizare— sunt acelea prin care sunt instituite organe de

stat competente a realiza procesul penal (procuratura, instanţa de judecată

etc), stipulează sarcinile, atribuţiile şi compunerea lor.

2. normele de competenţă— stabilesc care din organele de stat sunt

abilitate a înfăptui diferite activităţi procesuale.

3. normele de procedură— reglementează modul de derulare a activităţii

procesual-penale.

Normele de organizare şi de competenţă sunt cuprinse, de regulă, în Legea

cu privire la organizarea judecătorească, Legea cu privire la Procuratură etc;

normele de procedură sunt sistematizate, mai ales, în Codul de Procedură

Penală.

II. În funcţie de conţinutul normelor procesuale, distingem:

1. norme declarative— stabilesc sarcinile şi principiile procesului penal

(art. 1 CPP, Capitolul 2 CPP);

2. norme determinative— formulează, definesc instituţiile şi categoriile

procesual-penale ( arestul preventiv, măsurile de constrîngere procesual-

penale);

3. norme speciale, care se subdivid în:

-norme de prohibiţie— interzic săvîrşirea unor anumite acţiuni,

recomandă abţinerea de la săvîrşirea lor;

-norme de autorizare— indică permisiunea,recomandarea sau chiar

obligaţia săvîrşirii unor acţiuni procesuale;

III. După sfera de aplicabilitate:

1. generale— se aplică tuturor cauzelor penale;

2. particulare— se aplică prin derogare de la normele generale, numai la

anumite categorii de cauze, de exemplu: procedura în cauzele penale

privind minorii, privind aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter

medical etc.

Faptele juridice procesual-penale

Raporturile juridice procesual-penale sunt determinate de preexistenţa

unor fapte juridice procesuale.

Fapte juridice procesuale— împrejurări de fapt care în condiţiile legii

fac să apară, să se modifice sau să se stingă anumite raporturi juridice

procesual-penale ori împiedică naşterea lor. În funcţie de voinţa oamenilor, faptele juridice procesuale se divizează în

două categorii: evenimente şi acţiuni omeneşti.

Evenimentele se produc indiferent de voinţa oamenilor, de exemplu boala

gravă a învinuitului duce la suspendarea urmăririi penale.

Acţiunile omeneşti sunt fapte juridice dependente de voinţa oamenilor, de

exemplu: partea vătămată poate fi calificată ca parte civilă la cererea acesteia.

În funcţie de efectele pe care le produc faptele juridice procesuale pot fi:

- constitutive, care crează raporturi juridice procesuale, de exemplu

săvîrşirea unei infracţiuni;

- modificatoare, care determină transformarea raporturilor procesual-

penale, de exemplu punerea sub învinuire determină schimbarea statutului

persoanei din bănuit în învinuit;

- extensive, care conduc la stingerea raporturilor procesuale, de exemplu

cînd partea vătămată s-a împăcat cu învinuitul în cauzele care pot fi

pornite numai la plîngerea părţii vătămate;

- impeditive, care împiedică naşterea raportului juridic procesual-penal, de

exemplu, decesul infractorului împiedică pornirea procesului, cu excepţia

cazului de reabilitare a acestuia.

Raporturile juridice procesual-penale

Raporturile procesual-penale formează raporturi juridice stabilite în cursul

desfăşurării procesului penal între subiecţii implicaţi în cauza penală.

Spre deosebire de raportul de drept material penal care se naşte prin

săvîrşirea unei infracţiuni, raportul procesual-penal se naşte cînd organele

publice competente stabilesc existenţa unui raport de drept penal. Subiecţii

raportului de drept penal devin şi subiecţi ai raportului de drept procesual-

penal, dar cu poziţii inverse. Astfel, făptuitorul, subiect activ al infracţiunii

într-un raport de drept penal, devine subiect pasiv al unui raport de drept

procesual- penal, iar statul, reprezentat de organe competente, devine subiect

activ.

Raporturile juridice procesual-penale, ca şi orişicare alte raporturi, sunt

alcătuite din trei elemente: subiect, obiect şi conţinut.

Subiecţi ai raportului procesual-penal sunt participanţi la activitatea

procesuală, organe şi persoane între care există relaţii reglementate de norme

juridice procesual-penale. Dintre subiecţi menţionăm: procurorul, instanţele

de judecată, partea vătămată, învinuitul, partea civilă etc.

Conţinutul constă din totalitatea drepturilor, facultăţilor, prerogativelor

sau dorinţelor pe care le au potrivit legii, subiecţii, care participă la derularea

procesului penal.

Obiectul îl formează acţiunea sau inacţiunea, asupra căreia sunt îndreptate

drepturile şi obligaţiile părţilor la raportul respectiv.

Afară de trăsăturile generale şi comune tuturor raporturilor juridice,

raporturile procesual-penale posedă şi unele trăsături specifice:

1. Raporturile procesual-penale sunt raporturi de autoritate, de putere. Ele

izvorăsc din raporturile materiale de drept penal şi au scopul tragerii la

răspundere penală a infractorilor;

2. Raporturile procesual- penale iau naştere independent de voinţa părţilor.

În marea lor majoritate manifestarea de voinţă unilaterală vine din partea

subiectului dominant. Pot apărea şi împrejurări de natură a naşte

raporturile procesuale, doar cu acordul unor subiecţi (de ex: în cazul

audierii ca martori a rudelor învinuitului nu este suficientă numai voinţa

organului de stat competent, ci trebuie să se adauge acordul persoanei

audiate care, conform legii, are dreptul să refuze depoziţia (art. 105 p. 7

CPP ).

3. Unul dintre subiecţii raporturilor procesuale este,de regulă, un organ al

statului, denumit subiect dominant, care-şi trage poziţia specială din faptul

că, din punct de vedere funcţional, procesul penal trebuie condus în orice

moment de un anumit organ competent.Astfel, alţi subiecţi ai raporturilor

procesuale nu pot intra în relaţii, exercitînd drepturi şi asumîndu-şi

obligaţii, despre care subiectul dominant nu are cunoştinţă, şi faţa de care

nu-şi manifestă direct sau indirect consimţămîntul.

4. Raporturile procesual-penale sunt raporturi bilaterale, reciproce, adică

dreptului unui subiect îi corespunde obligaţia altuia. Şi invers.

6. LEGĂTURA DREPTULUI PROCESUAL-PENAL CU ALTE RAMURI

DE DREPT

Dreptul în R.M constituie un sistem unitar în cadrul căruia între diferite ramuri

există o legătură strînsă. Această caracteristică face ca şi DPP să aibă numeroase

legături cu celelalte ramuri ale dreptului.

Legătura cu dreptul constituţiional. La baza procedurii penale stau unele

norme de drept constituţional. Astfel, Constituţia R.M cuprinde norme ce

reglamentează unele domenii din procedura penală, de ex: drepturile şi libertăţile

fundamrntale, autoritatea judecătorească, unele principii constituţionale stau la

baza DPP.

Legătura cu dreptul penal. Dreptul penal este transpus în fapt prin intermediul

DPP. Drepturile şi obligaţiile subiecţilor din cadrul raportului juridic penal se

realizează numai prin intermediul raportului de procedură penală. La rîndul său,

dreptul procesual penal, fără dreptul penal ar fi fără conţinut şi inutil, deoarece

anume acesta din urmă stabileşte care fapte sunt infracţiuni şi ce sancţiuni penale

pot fi aplicate infractorilor.

Legătura cu dreptul civil. Multe infracţiuni produc prejudicii materiale, fapt

care angajează şi răspunderea civilă a infractorilor, demonstrînd legăturile dintre

procedura penală şi dreptul civil. Faptul că dreptul la despăgubire a persoanelor

vătămate se poate realiza pe calea acţiunii civile în procesul penal este un moment

care amplifică şi mai mult această legătură.

Legătura cu procedura civilă. Între normele juridice procesuale care

constituie cele două ramuri de drept există numeroase elemente comune, începînd

cu principiile care stau la baza procesului civil şi penal, continuînd cu

administrarea probelor, desfăşurarea judecăţii etc

Legătura cu dreptul administrativ se manifestă prin aplicarea sancţiunilor

administrative pentru încălcarea dispoziţiilor normelor procesuale.

7. LEGĂTURILE ŞTIINŢEI DREPTULUI PROCESUAL-PENAL CU ALTE

ŞTIINŢE JURIDICE

Ştiinţa procesului penal are legături cu multe ştiinţe juridice, datorită

problematicii generale de abordare a acesteia (teoria generală a dreptului), a

cercetării unor instituţii sau norme juridice comune (dreptul constituţional, dreptul

penal, dreptul administrativ, dreptul procesual civil etc).

Ştiinţa dreptului procesual penal are relaţii apropiate cu unele ştiinţe nejuridice,

care au, însă o mare importanţă în studierea unor aspewcte strîns legate de

activitatea procesual-penală.

Legătura cu criminalistica, care are obiect de studiu elaborarea metodelor

tehnico-ştiinţifice şi tactice necesare descoperirii, fixării, ridicării şi examinării

urmelor infracţiunii, precum şi depistării infractorului. Prin procedeele sale sunt

scoase la iveală probleme destinate aflării adevărului în cauzele penale.

Legătura cu medicina legală, prin obiectul său de investigaţie furnizează date

importante pentru cercetarea infracţiunilor care atentează la integritatea corporală,

viaţă, sănătatea persoanei şi determină cauzele decesului, caracterul leziunilor

corporale etc.

Legătura cu psihiatria judiciară, prin cunoştinţele pe care le prezintă rezolvă

probleme importante ce pot lua naştere în procesul penal , cum este de exemplu

stabilirea responsabilităţii persoanei care a săvărşit o infracţiune.

Legătura cu psihologia judiciară care pune la dispoziţia procesului penal

explicaţii cu privire la motivaţia psihică şi conduita subiecţilor procesului penal.

Legătura cu statistica judiciară, care studiază fenomenele procesual-

penale din punct de vedere cantitativ. Prin intermediul ei poate fi mai lesne

cunoscută dinamica activităţilor procesuale, de ex: numărul de cauze penale

examinate într-un interval de timp, pe un anumit teritoriu, hotărîrile adoptate în

cadrul lor, frecvenţa aplicării anumitor măsuri preventive etc

TEMA 2. IZVOARELE DREPTULUI PROCESUAL PENAL

1. Noţiunea de izvor al dreptului procesual penal

2. Sistemul izvoarelor dreptului procesual penal

3. Interpretarea normelor juridice procesual penale

4. Acţiunea legii procesuale penate în timp, în spaţiu şî asupra persoanelor

1. NOŢIUNEA DE IZVOR AL DREPTULUI PROCESUAL PENAL

Normele juridice trebuie să fie cuprinse în modalităţi de exprimare care Ie

conferă caracterul de obligativitate, fără-de care impunerea - prin forţa autorităţii

statale nu ar fi posibilă. în teoria generală a dreptului aceste forme de manifestare

a normelor juridice obligatorii reprezintă izvoare de drept".

Noţiunea de izvor de drept poate fi analizată în sens material şi în sens formal.

In sens material prin izvoare de drept înţelegem condiţiile materiale de

existenţă a societăţii. Rezultă că dreptul este determinat de baza economică, dar, şi

de factorul politic şi social.

Formele juridice specifice în care se exprimă voinţa statului constituie izvor

formal sau juridic al dreptului.

Normele de drept procesual penal au un obiect de reglementare bine

determinat şi anume activitatea instanţelor de judecată, a părţilor şi a altor persoane

participante la procesul penal, inclusiv raporturile procesuale ce se stabilesc între

ele.

In concluzie, noţiunea de izvor al dreptului procesual penal poate fi definită

ca fiind ansamblul de norme juridice obligatorii, care în întregul lor sau în parte

conţin reglementări cu privire la desfăşurarea procesului penal, competenţa

instanţelor de judecată, drepturile şi obligaţiile părţilor şi a altor persoane

participante la procesul penal.

2. SISTEMUL IZVOARELOR DREPTULUI PROCESUAL PENAL

Dreptul procesual penai prezintă o pluralitate de izvoare datorită complexităţii

relaţiilor sociale supuse reglementării normelor juridice procesuale penale.

Articolul 2 din Codul de procedură penală stabileşte normativ elementele

componente ale legii procesual penale incluzând: Constituţia Republicii Moldova,

tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte şi Codul de procedură

penală. Considerăm că prin sintagma "legea procesual penală", ca denumire a art. 2

din C.proc.pen., trebuie de avut în vedere exclusiv Codul de procedură penală şi

legile de modificare şi completare a Codului de procedură penală. Sintagma "legea

procesual penală", ca denumire a art. 2 din C.proc.pen., trebuie înlocuită cu

sintagma "legislaţia procesual penală", care ar include pe lângă legea procesual

penală şi alte prevederi legale care exced Codul de procedură penala şi care

reglementează unele aspecte ale raporturilor juridice procesual penale.

Constituţia este legea supremă şi nici o lege sau un alt act juridic care

contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică. Alin. (3) al art. 2 din

C.proc.pen. stipulează că Constituţia Republicii Moldova are supremaţie asupra

legislaţiei procesual penale naţionale şi nici o lege care reglementează desfăşurarea

procesului penal nu are putere juridică dacă este în contradicţie cu Constituţia.

Pornind de la aceste prevederi, instanţele judecătoreşti, la înfăptuirea justiţiei,

urmează să aprecieze conţinutul legii sau al altui act juridic şi în cazurile necesare

să aplice Constituţia ca act juridic normativ cu acţiune directă.

Conform art. 8 din Constituţie, Republica Moldova se obligă să respecte Carta

Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu

alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional,

inclusiv în domeniul asistenţei juridice internaţionale în materie penală. Codul de

procedură penală specifică prevederea constituţională la art. 2 stipulând că

"principiile generale şi normele dreptului internaţional şi ale tratatelor

internaţionale la care Republica Moldova este parte constituie elemente integrante

ale dreptului procesual penal şi nemijlocit dau naştere drepturilor şi libertăţilor

omului în procesul penal". Pentru a oferi o bază legislativă de aplicare generală,

accesorie Constituţiei, în domeniul respectării dreptului internaţional şi a tratatelor

internaţionale, în Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova, nr.

595-XIV din 24.09.1999, se indică la art. 19 ca "tratatele internaţionale se execută

cu bună-credinţa, în conformitate cu principiul pacta sunt servanda. Republica

Moldova nu poate invoca prevederile legislaţiei sale interne ca justificare a

neexecutării unui tratat la care este parte".

Tratatul internaţional cu cea mai pronunţată aplicabilitate în ordinea juridică a

Republicii Moldova este Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 (în continuare

Convenţia) şi protocoalele adiţionale care au intrat în vigoare pentru Republica

Moldova, cu unele excepţii, la 12 septembrie 1997. Având în vedere rolul

Convenţiei în sistemul juridic al Republicii Moldova, Plenul Curţii Supreme de

Justiţie a Republicii Moldova a statuat că "sarcina primordială cu privire la

aplicarea Convenţiei revine instanţelor naţionale şi nu Curţii Europene a

Drepturilor Omului de la Strasbourg (în continuare Curtea). Astfel, în cazul

judecării cauzelor instanţele de judecată urmează să verifice dacă legea sau actul

care urmează a fi aplicat şi care reglementează drepturi şi libertăţi garantate de

Convenţie sunt compatibile cu prevederile acesteia, iar în caz de incompatibilitate

instanţa va aplica direct prevederile Convenţiei, menţionând acest fapt în hotărârea

sa".

Este necesar de menţionat că diferenţa dintre Convenţie şi alte tratate

internaţionale se manifestă prin crearea unei instanţe competente cu dreptul de a

interpreta şi aplica prevederile Convenţiei şi a precedentelor sale la soluţionarea

cauzelor concrete. Sistemul Convenţiei se dezvoltă ca dreptul precedentului. Nu

este posibil de analizat Convenţia fără a analiza precedentele Curţii. Practic nu este

posibil de aplicat prevederile Convenţiei fără a cunoaşte hotărârile Curţii care

vizează interpretarea normelor Convenţiei. Această stare de fapt a fost percepută şi

la nivel naţional, Plenul Curţii Supreme de Justiţie menţionând următoarele: "se

atenţionează instanţele judecătoreşti asupra faptului câ pentru aplicarea corectă a

Convenţiei este necesară studierea prealabilă a jurisprudenţei Curţii Europene a

Drepturilor Omului, care este unica în drept prin intermediul deciziilor sale să dea

interpretări oficiale şi deci obligatorii aplicării Convenţiei. Instanţele judecătoreşti

sunt obligate să se călăuzească de aceste interpretări".

Codul de procedură penală adoptat la 14 martie 2003, în vigoare de la 12

iunie 2003, conţine norme obligatorii pentru respectare de către toate instanţele de

judecată, părţi şi alte persoane participante Ia procesul penal pe întreg teritoriul

Republicii Moldova.

Codul de procedură penală este divizat în două părţi: Partea generala şi Partea

specială.

Partea generală conţine dispoziţii valabile pentru întregul parcurs procesual,

pentru unele faze ale procesului penal, pentru instanţele de judecata, părţi şi alte

persoane participante la procesul penal.

Partea generală conţine norme privind: noţiunea, scopul procesului penal;

definirea termenilor şi expresiilor utilizate în Codul de procedură penală;

principiile generale ale procesului penal; instanţele judecătoreşti şi competenţa lor;

părţile şi alte persoane participante la proces; probele şi mijloacele de probe;

măsurile procesuale de constrângere; măsurile de păstrare a confidenţialităţii, de

protecţie şi alte măsuri procedurale; chestiunile patrimoniale în procesul penal;

termenele procedurale şi actele procedurale comune.

Partea specială conţine reglementarea privind: urmărirea penală, judecata,

punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti şi procedurile speciale.

Codul de procedură penală face referire expres Ia aplicarea în cadrul

procesului penal a prevederilor unor legi ca: Legea cu privire Ia secretul de

sta.t(alin. (1) al art. 213 din C.proc.pen.); Legea cu privire la secretul comercial

(alin. (1) al art. 214 din Cproc.pen.); Legea cu privire la protecţia martorilor şi altor

participanţi la procesul penal (n.a.) - alin. (2) al art. 215 din C.proc.pen.ш; Legea

cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală (alin.I, art. 531 din

C.proc.pen.). La examinarea acţiunii civile în procesul penal, conform prevederii

alin. (3) al art. 220 din C.proc. pen., hotărârea privind acţiunea civilă se adoptă în

conformitate cu normele dreptului civil şi ale altor domenii de drept. Această

permisie, prin posibilitatea oferită de a aplica normele legislaţiei extra procesual

penale la examinarea acţiunii civile, ţine de obiectul şi caracterul specific al

acţiunii civile în procesul penal ce are un caracter accesoriu. Codul de procedură

penală, alin. (2) al art. 220, stipulează că normele procedurii civile se aplică dacă

ele nu contravin principiilor procesului penal şi dacă normele procesului penal nu

prevăd asemenea reglementări.

Legea privind organizarea judecătorească, nr. 514-ХШ din 06.07.1995, Legea

cu privire la statutul judecătorului, nr. 544-XIII din 20.07.1995, Legea cu privire la

pro¬curatură, nr. 294-XVI din 25.12.2008, reglementează raporturile procesual-

penaie, dar într-un volum redus şi această reglementare poartă un caracter

accesoriu. Acestor acte le este caracteristic obiectul specific de reglementare, spre

exemplu: statutul judecătorului, garanţiile independenţei judecătorului (Legea cu

privire la statutul judecătorului); organizarea şi structura organelor procuraturii

(Legea cu privire la procuratură). Hotărârile Curţii Constituţionale privind

interpretarea Constituţiei sau privind neconstituţionalitatea unor prevederi legale

sunt obligatorii pentru instanţele de judecată, părţi şi pentru persoanele participante

la procesul penal. Hotărârea Curţii Constituţionale privind recunoaşterea ca fiind

neconstituţională a prevederii legii aplicate în cauza penală respectivă poate servi

drept temei de declarare a recursului ordinar (pct. 14), alin. 1 al art. 427 din

C.proc.pen.; pct. 14) din alin. (1) al art. 444 din C.proc.pen.) sau a recursului

extraordinar (Ut. e) a pct. 1) din alin. (1) al art. 453 din C.proc.pen.). O problemă

discutabilă ţine de recunoaşterea statutului oficial de izvor de drept a precedentului

judiciar în procesul penal. Codul de procedură penală nu conţine referiri privitoare

la recunoaştere de jure a precedentului judiciar ca izvor de drept în procesul penal,

dar analizând conţinutul Codului de procedură penală (în speţă, pct. 16, alin. 1 al

art. 427 din C.proc.pen. indică ca temei de recurs ordinar următoarea situaţie:

norma de drept aplicată în hotărârea atacată contravine unei hotărâri de aplicare a

aceleiaşi norme date anterior de către Curtea Supremă de Justiţie) putem deduce că

hotărârile de aplicare a aceleiaşi norme date anterior de către Curtea Supremă de

Justiţie sunt de reper în activitatea jurisdicţională a instanţelor de judecată, în

special a celor ierarhic inferioare Curţii Supreme de Justiţie.

Pare nejustificată poziţia legiuitorului care a exclus din proiectul Codului de

procedură penală la art. 2 stipularea potrivit căreia hotărârile explicative ale

Plenului Curţii Supreme de Justiţie sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti.

Prin aceasta s-a încercat negarea de jure a ceea ce există de facto.

E general recunoscut faptul că practica judecătorească este luată în calitate de

orientare pentru instanţele inferioare. Este puţin probabil că o instanţă judecăto-

rească va adopta o hotărâre care să contravină hotărârii explicative a Plenului

Curţii Supreme de Justiţie şi ca această hotărâre a instanţei va rămâne în vigoare în

rezultatul examinării recursului penal. Tendinţa generală este de a recunoaşte

precedentului calitatea de izvor al dreptului procesual penal, având în vedere

influenţa exercitată de precedentele Curţii Europene şi recunoaşterea precedentului

ca izvor de drept în Statutul Curţii Penale Internaţionale.

3. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE PROCESUAL PENALE

Normele juridice reglementează situaţii generale. Pentru a putea fi aplicate în

cazuri concrete normele juridice trebuie interpretate. Prin interpretarea normelor de

drept se înţelege o fază a procesului de aplicare a dreptului prin care se are în

vedere un proces intelectual îndreptat la stabilirea exactă a sensului şi conţinutului

normelor de drept supuse interpretării cu ajutorul unui mecanism (ansamblu de

metode şi procedee) special învestit pentru aceasta. Normele juridice procesuale

reglementează situaţii generale şi abstracte, fiind de obligaţia organelor care

participă în procesul penal să aplice împrejurării de fapt concretizate cazul tipic

prevăzut în aceste norme. Interpretarea este inseparabil legată de aplicarea

normelor juridice. De cele mai multe ori normele procesuale cuprind indicaţiile

necesare pentru ca dispoziţiile lor să fie suficient de clare şi aplicabile tuturor

împrejurărilor practice. Necesitatea interpretării normelor procesual penale se

profilează în contextul adoptării Codului de procedură penală care urmează a fi

aplicat în corespundere cu existenţa unui sistem juridic aparţinând statului de drept,

în generai, şi implementării în procesul penal naţional a jurisprudenţei Curţii

Europene.

Interpretarea are ca obiect numai explicarea şi lămurirea exactă a înţelesului

normelor procesuale şi nu intră în sarcinile acesteia crearea unei noi norme sau

modificarea celor existente.

Prin intermediul interpretării pot fi cunoscute limitele fiecărei reglementări,

finalitatea şi funcţiunea sa procesuală, în aşa fel încât conţinutul sintetic şi generic

al normei procesuale să poată asigura buna desfăşurare a procesului penal oricare

ar fi particularităţile concrete ale cauzelor penale.

Felul interpretării normelor juridice procesual penale

Formele de interpretare a normelor juridice procesuale şi metodologia

utilizată sunt cele cunoscute şi folosite în toate ramurile de drept, particularităţile

decurgând mai mult din natura deosebită a reglementărilor procesuale, din sistemul

său specific şi din modalităţile caracteristice în care apare stmctura tehnico-juridică

de redactare a normelor procesuale.

Clasificarea formelor de interpretare a normelor procesuale penale se face în

funcţie de anumite criterii:

- din punctul de vedere al subiectului care realizează interpretarea;

- prin prisma metodelor folosite pentru interpretare;

- rezultatele sau efectele interpretării.

Din punctul de vedere al subiectului care realizează interpretarea, aceasta

poate fi:

a)interpretare legală (sau autentică), făcută de către organul care a adoptat

legea.

Se realizează în cadrul actului legislativ în care se află norma juridică inter

pretată. Interpretarea legală este obligatorie, forţa normei interpretative fiind

aceeaşi ca şi a normei interpretate.

In Codul de procedură penală găsim unele norme de interpretare legală.

Astfel, art. 6 este exclusiv dedicat explicării înţelesului a 51 de termeni şi expresii

utilizate în Cod.

b)Interpretarea judiciară sau, altfel spus, cauzală (jurisprudenţială). Se

realizează de către instanţele judecătoreşti în procesul aplicării normei juridice

procesuale penale, fără a avea un caracter obligatoriu şi pentru alte instanţe

judiciare. Interpretarea judiciară este realizată la soluţionarea oricărei cauze penale,

având un caracter permanent.

Cu toate acestea, în practica judiciară, participanţii la procesul penal fac

deseori trimiteri Ia soluţii pronunţate de alte instanţe. Considerăm că instanţele

judecătoreşti de nivel inferior Curţii Supreme de Justiţie ar fi necesar să se

conformeze unor decizii pe care instanţa supremă ar trebui să le dea când constată

că se face o interpretare juridică diferită de către instanţele judecătoreşti. In felul

acesta ar putea fi evitate interpretările eronate şi chiar unele abuzuri.

c) Interpretarea doctrinară (sau ştiinţifică), denumită şi interpretarea

neoficială, se realizează de specialiştii, cercetătorii în domeniul'dreptului. Valoarea

acestei interpretări este condiţionată de forţa argumentelor ştiinţifice pe care se

sprijină. O găsim în manuale, cursuri, tratate, monografii, articole ştiinţifice în

domeniul dreptului procesual penal. Deşi nu este obligatorie, se poate impune prin

forţa argumentelor ştiinţifice, influenţând practica judiciară şi, uneori, chiar noile

reglementări legislative.

Prin prisma metodelor folosite pentru interpretare se consideră că au

aplicabilitate generală asupra întregului sistem de drept următoarele trei procedee:

a) Interpretarea gramaticală (sau literară) constă în lămurirea conţinutului nor-

melor juridice prin înţelegerea exactă a termenilor folosiţi. Acest mod de

interpretare presupune desluşirea sensului etimologic al cuvintelor, punerea în

lumină a conexiunii gramaticale dintre ele, precum şi legătura dintre părţile unei

propoziţii, în ceea ce priveşte sensul etimologic al cuvintelor, dacă acestea au un

sens comun şi un sens ştiinţific, trebuie reţinut sensul ştiinţific, fiindcă normele

juridice procesuale trebuie exprimate prin termeni tehnici ştiinţifici. Sunt însă

situaţii în care, cu ocazia interpretării unui cuvânt, i se va da acestuia semnificaţia

cerată de contextul reglementării, deşi aceasta mi corespunde sensului tehnico-

ştiinţific al cuvântului. Spre exemplu, în denumirea art. 168 din C.proc.pen. este

utilizată sintagma "dreptul cetăţenilor", dar nu trebuie să înţelegem că de acest

drept beneficiază doar cetăţenii Republicii Moldova (interpretare restrictivă) sau şi

cetăţenii altor state (interpretare extensivă), dar şi apatrizii- Prin "cetăţean" în art.

168 din C.proc.pen. se are în vedere orice persoană fizică, independent de prezenţa

sau lipsa unei cetăţenii.

In cadrul interpretării gramaticale, substantivele se vor examina împreună cu

atributele lor, iar verbele cu complementele, în termenul masculin se cuprinde şi

cel feminin, singularului i se aplică în genere şi pluralul.

b)Interpretarea sistematică ajută la elucidarea conţinutului unei norme juridice

prin corelarea ei cu alte dispoziţii legale din aceeaşi ramură de drept sau din

alte ramuri ale dreptului.

Un exemplu de interpretare sistematică ni-1 oferă corelarea prevederilor art.

66 din C.proc.pen., în care sunt reflectate drepturile şi obligaţiile învinuitului,

inculpatului, a art. 189 din C.proc.pen., în care se indică dreptul persoanei reţinute

sau arestate la măsuri de ocrotire, şi alin. (1) al art. 170 din C.proc.pen., din care

putem conchide că învinuitul are dreptul Ia măsuri de ocrotire prin faptul că, în

conformitate cu art. 170 din C.proc.pen., învinuitul poate fi reţinut sau arestat.

c)Interpretarea logică sau raţională constă în lămurirea înţelesului unei norme

juridice cu ajutorul raţionamentelor logice. Modalităţile de interpretare raţională

cel mai frecvent folosite sunt a fortiori şi per a contrario.

Potrivit raţionamentului a fortiori, în mai mult se cuprinde şi mai puţin (a

majori ad minus), unde legea permite mai mult, implicit permite şi mai puţin.

Potrivit raţionamentului per a contrario, o dispoziţie de aplicare limitată nu se

poate extinde la cazurile neprevăzute de lege.

Sub aspectul rezultatelor sau al efectelor interpretării aceasta poate fi:

declarativă, restrictivă şi extensivă.

a)Interpretarea declarativă se face prin redarea întocmai a textului de lege

interpretat, daca s-a constatat că redactarea este corectă şi precisă.

b)Interpretarea restrictivă are loc atunci când se constată că în textul de lege

interpretat s-a spus mai mult decât s-a voit, adică litera legii a depăşit, prin

semnificaţia sa, voinţa legii. În această situaţie, prin interpretare se va restrânge

norma la limitele trasate de voinţa legii,

c) Interpretarea extensivă este inversul interpretării restrictive, adică atunci

când se constată că textul de lege spune mai puţin decât a voit să spună legea, prin

interpretare se va extinde norma şi la alte situaţii care nu sunt explicit prevăzu¬te,

dar implicit subînţelese1".

4. ACŢIUNEA LEGII PROCESUALE PENATE ÎN TIMP, ÎN SPAŢIU ŞÎ

ASUPRA PERSOANELOR

Aplicarea legii procesual penale înseamnă îndeplinirea dispoziţiilor legii

respective. Aplicarea legii procesual penale se raportează la timp, spaţiu şi

persoane.

Regula generală privind timpui intrării în vigoare, a încetării sau ieşirii din

vigoare a actelor legislative este aplicabilă şi normelor procesual penale, care

presupun caracterul activ al legii. Activitatea legii înseamnă aplicarea ei din

momentul intrării în vigoare şi până la momentul ieşirii din vigoare. Legea

procesual penală, reglementând desfăşurarea procesului penal, dispune pentru

prezent şi viitor la examinarea cauzelor penale. Legea procesual penală în vigoare

se aplică la momentul desfăşurării activităţii procesuale. Codul de procedură

penală prevede în art. 3 că în desfăşurarea procesului penal se aplică legea care este

în vigoare în timpul urmăririi penale sau al judecării cauzei în instanţa

judecătorească. Prin urmare, timpul când a fost săvârşită infracţiunea are

importanţă pentru aplicarea legii penale, dar nu şi a celei procesuale, în această

situaţie regula tempus regit actum este de aplicare generală în privinţa normelor

juridice de procedură penală, avându-se în vedere totdeauna legea în vigoare la

momentul efectuării actului procesual. Spre deosebire de legea penală, care poate fi

şi altfel decât activă, legea procesuală, în principiu, nu poate fi nici retroactivă, nici

ultraactivă. Alin. (2) al art. 3 din C.proc.pen. stipulează că legea procesual penală

poate avea efect ultraactiv, adică dispoziţiile ei, în perioada de tranziţie la o nouă

lege procesuală penală, pot rămîne aplicabile acţiunilor procesuale reglementate de

legea nouă; caracterul ultraactiv se stipulează în legea nouă. Plenul Curţii Supreme

de Justiţie a Republicii Moldova a dat următoarele explicaţii cu privire la

posibilitatea ultra-activităţii legii procesual penale în vigoare: "Pornind de la

prevederile art. 3 aî C.proc. pen. (2003) în desfăşurarea procesului penal se aplică

legea care este în vigoare în timpul urmăririi penale sau a! judecăţii cauzei în

instanţa judecătorească; principiul ultraactivităţii prevederilor Codului de

procedură penală (2003) nu se aplică deoarece Legea 205-XV din 29 mai 2003 nu

conţine asemenea dispoziţii. Astfel, cauzele penale aflate în curs de urmărire

penală sau de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală

(2003) se supun în continuare dispoziţiilor acestuia, rămânând valabile toate actele

şi lucrările efectuate până Ia 12 iunie 2003 în baza Codului de procedură penală

(1961)".

Se consideră că procedura, îndeplinită sub imperiul unei anumite legi şi în

condiţii stipulate de aceasta, dă rezolvare corespunzătoare a activităţilor supuse

reglementării, fără să prejudicieze drepturile şi interesele părţilor. Ceea ce s-a

îndeplinit în mod legal sub vechea lege rămâne valabil şi în condiţiile apariţiei altei

legi.

Respectând suveranitatea altor state, Republica Moldova îşi exercită

suveranitatea pe teritoriul său, ceea ce implică deplina şi exclusiva aplicare a legii

naţionale asupra acestui teritoriu.

La baza aplicării legii procesual penale în spaţiu se află principiul

teritorialităţii care exprima o dublă cerinţă, corespunzătoare celor doua aspecte ale

suveranităţii de stat:

legea procesual penală se aplică numai activităţii procesual penale

desfăşurate pe teritoriul ţării, neavând aplicare în afara acestui teritoriu,

prin respectarea suveranităţii celorlalte state, chiar dacă activitatea

judiciară a unui stat străin s-ar răsfrânge asupra unui cetăţean al

Republicii Moldova.

activitatea procesual penală se desfăşoară pe teritoriul ţării noastre

numai în temeiul legii procesual penale, legea străină neavând aplicare

pe teritoriul nostru, prin respectarea suveranităţii Republicii Moldova,

chiar dacă activitatea procesuală se referă la un cetăţean străin.

Dacă legea penală are în vedere locul unde s-a săvârşit fapta, în ţară sau în

străinătate, legea procesual penală are în vedere locul unde se realizează actul de

procedură penală. Pe teritoriul Republicii Moldova se aplică Codul de procedură

penală al Republicii Moldova. Doar instanţele judecătoreşti, procurorii şi organele

de urmărire penală pot efectua acte procesuale penale şt numai după legea

procesual penală naţională.

Se pot ivi situaţii derogatorii de la principiul teritorialităţii aplicării legii

procesual penale în spaţiu, cum ar fi asistenţa juridică internaţională în materie

penală, realizată în temeiul art. 531-559 din C.proc.pen. şi în baza convenţiilor şi

tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte sau în condiţii de

reciprocitate.

Conform art. 4 din C.proc.pen., legea procesuală penală este unică pe tot

teritoriul Republicii Moldova şi obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti,

procurori şi organele de urmărire penală, indiferent de locul săvârşirii infracţiunii.

Pe teritoriul Republicii Moldova procesul în cauzele penale privitoare la

cetăţenii Republicii Moldova, cetăţenii străini şi apatrizi se efectuează în

conformitate cu prevederile Codului de procedură penală. Procesul penal în

privinţa persoanelor care beneficiază de imunitate diplomatică se efectuează în

conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile

diplomatice, încheiată la 18 aprilie 1961, Convenţiei de la Viena cu privire Ia

relaţiile consulare, încheiată la 24 aprilie 1963, precum şi ale altor tratate

internaţionale Ia care Republica Moldova este parte.

TEMA 3. PRINCIPIILE PROCESULUI PENAL

1. Noţiunea şi sistemul principiilor procesului penal.

2. Caracteristica principiilor generale ale procesului penal.

3. Caracteristica principiilor speciale ale procesului penal.

1. NOŢIUNEA ŞI SISTEMUL PRINCIPIILOR PROCESULUI PENAL

Procesul penal este o activitate organizată, care trebuie să fie reglementată

potrivit scopurilor fixate şi determinată de anumite reguli generale, idei

diriguitoare, astfel încît întreaga activitate procesuală să fie direcţională spre

realizarea scopurilor justiţiei în corespundere cu directivele generale ale politicii

penale.

Noţiunea de principiu aî procesului penal reprezintă o categorie teoretică cu

largi implicaţii practice, care s-a conturat mai demult în gândirea juridică şi în

ştiinţa dreptului procesual penal.

Prin principiile de bază ale procesului penal se înţeleg regulile cu caracter

general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfăşurare a procesului penal.

Principiile fundamentale ale procesului penal au o deosebita importanţă

teoretică şi practică. Pentru studiul teoretic al dreptului procesual penal înţelegerea

şi cunoaşterea corectă a principiilor sale dezvăluie conţinutul şi esenţa mai mult

sau mai puţin democratică a acestei ramuri de drept. Dată fiind sursa lor (politica

judiciară a statului), precum şi rolul pe care îl au în fundamentarea întregii

reglementări a procesului penal, principiile de bază apar ca orientări absolute, de la

care nu există nici o abatere.

Deosebirile dintre un sistem procesual şi altul nu apar atât din reglementările

lor de amănunt, care au deseori un caracter de tehnică juridică (uneori, în parte,

chiar asemănătoare sub aspect formal), cât din confruntarea principiilor de bază.

Numeroase norme de drept procesual, luate izolat, sunt reguli tehnice, care pot fi

similare în diferite sisteme procesuale. Principiile de bază exprimă însă esenţa

normelor luate în ansamblul lor şi constituie un temei ştiinţific de apreciere a unui

sistem procesual.

Pentru legislaţiile ţărilor est-europene, reprezintă o trăsătură caracteristică

faptul că în frontispiciul normelor juridice de ampli cabilitate amplă, printre care se

numără şi codurile de procedură penală, sunt înscrise principiile fundamentale care

reflectă concepţia generală a întregii reglementări. Fidel unei asemenea concepţii

tehnice de legiferare, Codul de procedură penală al Republicii Moldova debutează

prin înscrierea în primul său titlu "Dispoziţii generale privind procesul penal" - a

normelor juridice în care se materializează principiile fundamentale ale procesului

penal.

Principiile mai pot fi definite ca reguli de bază pe care este construit procesul

penal şi care determină întreaga structură a raporturilor procesuale ale unui sistem

procesual şi caracteristicile lui cele mai importante.

In doctrina procesual-penală noţiunea de principiu general al procesului penal

poate fi reţinută numaî în sensul de regulă care stă la baza întregii activităţi

procesuale, de aceea nu pot fi considerate principii generale acele reguli care

privesc numai una dintre fazele procesului penal. Pe plan normativ (art. 7-28 din

C.proc.pen.) însă este consfinţită regula cu statut de principiu, care nu priveşte

desfăşurarea întregului ciclu procesual, ci doar faza judecaţii - principiul

publicităţii şedinţei de judecată (art. 18 din C.proc.pen.). Această limitare, prin

excepţie, a întinderii unui principiu la faza judecăţii se datorează recunoaşterii

importanţei procesuale a acestei reguli consfinţite constituţional - art. 117 din

Constituţia Republicii Moldova.

Principiile generale ale procesului penal constituie un temei neîndoielnic şi

principal pentru orientarea în activitatea practică a instanţelor judecătoreşti, părţilor

în numeroase situaţii complexe şi uneori deosebit de complicate, care nu sunt

reglementate exhaustiv sau cu privire la care nu există norme juridice de

concretizare. În asemenea situaţii principiile generale ale procesului penal vor

constitui o călăuză sigură în orientarea activităţii procesuale, deoarece rezolvarea

în conformitate cu aceste principii se înscrie în tendmţa generală de soluţionare a

cauzelor penale, fiind corespunzătoare cu realizarea sarcinilor justiţiei şi înfăptuirii

politicii penale a statului.

Principiile reflectă esenţa şi conţinutul procesului penal, caracterizează forma

procesului penal, determină obiectul şi metoda reglementării procesuale.

Principiile caracterizează gradul de apărare în cadrul procesului penal a drepturilor

şi libertăţilor omului.

Dar nu orice precept general devine implicit şi principiu al procesului penal.

Din acest considerent este necesar de examinat trăsăturile care permit diferenţierea

principiilor de alte reguli ale procesului penal:

1.Principiile procesului penal reprezintă categorii obiectiv juridice care

reflectă ideile politice, juridice şi morale dominante în societate privind procesul

pe-nal.

2.Principiile procesului penal reprezintă postulate juridice generale, conţinutul

cărora este generic şi-şi găseşte exprimarea concretă în numeroase instituţii

procesual-penale. Principiile procesului penal, de regulă, acţionează pe tot

parcursul desfăşurării procesului penal. Din considerentul că limitele acţiunii

fiecărui principiu sunt determinate de scopul procesului penal şi de scopurile

fiecărei faze procesuale în parte, principiile procesului penal îşi găsesc reflectarea

principală în cadrul fazei judecăţii - faza centrală a procesului penal.

3.Principiile procesului penal sunt prevăzute în lege. Aceasta le oferă

posibilita-tea de a reglementa nemijlocit raporturile procesuale penale. Principiile

proce-sului penal au, de regulă, fixarea normativă şi în Constituţie, iar mecanismul

realizării procesual penale este detaliat de Codul de procedură penală.

Principiile procesului penai îşi găsesc reflectarea în unele tratatele

internaţionale la care Republica Moldova este parte.

4.Principiile procesului penal sunt norme cu caracter de comandament şi apli-

cabilitate directă în cadru! procesului penal şi sunt obligatorii pentru toţi cei

implicaţi în procesul penal.

5.Toate principiile procesului penal formează un sistem integra, unde

conţinutul şi importanţa fiecărui principiu sunt determinate de funcţionalitatea

întregului sistem. încălcarea unui principiu conduce, de regulă, la încălcarea altor

principii ale procesului penal.

Respectarea principiilor procesului penal este garantată atât de legislaţia

naţională, cât şi de posibilitatea acordată persoanei de a se adresa la CtEDO în

vederea apărării drepturilor şi libertăţilor încălcate după ce toate mijloacele

procesuale interne privind desfiinţarea hotărârii atacate au fost epuizate.

Sistemul principiilor procesului penal In procesul analizei noţiunii de sistem al principiilor procesului penal trebuie de

avut în vedere două aspecte: 1) cunoaşterea elementelor componente ale acestuia;

2) interdependenţa dintre aceste principii în realizarea scopului procesului penal.

Într-o primă părere sistemul principiilor procesului penal trebuie considerat cel pe

care 1-a proclamat legiuitorul prin dispoziţiile Codului (art. 7-28). Sistemul

principiilor din ştiinţa dreptului procesual penal nu poate şi nici nu trebuie să fie

altul decât sistemul legii procesuale.

O a doua părere s-a conturat în sensul că principiile pe care doctrina le atribuie

procesului penal nu trebuie să fie în mod necesar şi o copie fidelă a sistematizării

înscrise în lege, această viziune pledând pentru mai multă elasticitate în abordarea

problemei.

Criteriul legal este mai riguros, păstrarea lui ducând la o unitate de vederi şi la o

mare constanţă în abordarea problematicii respective.

Principiile procesului penal în cadrai derulării procesului penal nu se manifestă

niciodată izolat, în cadrul fazei urmăririi penale şi judecăţii principiile procesului

penal se aplică într-o continuă interacţiune şi condiţionare reciprocă. Conţinutul

fiecărui principiu este determinat de existenţa şi a celorlalte reguli de bază, după

cum aplicarea consecventă a uneia dintre ele nu se poate face fără respectarea

riguroasă a celorlalte. În cadrul numeroaselor legături pe care le prezintă principiile

procesului penal o poziţie deosebită ocupă principiul legalităţii prin interacţiunea

sa cu toate celelalte reguli fundamentale şi cu întreg arsenal de reglementări ale

procesului penal.

Principiul legalităţii constituie un principiu-cadru în sensul că interdependenţa sa

cu celelalte principii depăşeşte simpla legătură cu acestea. Legalitatea constituie un

cadru înăuntrul şi cu respectarea căruia se realizează celelalte principii. Toate

principiile procesului penal sunt înscrise în lege. Nici un principiu nu se poate

plasa în afara legalităţii, după cum oricare principiu, oricât de important ar fi, nu se

realizează decât în formele prevăzute de lege.

Un alt aspect al legăturii dialectice dintre principiile procesului penal se

manifestă în interacţiunea acestora între ele. Fiecare principiu are tangenţă cu toate

celelalte. Există principii în conexiune atât de strânse între ele, încât îşi determină

reciproc conţinutul şi întinderea. Mai mult, unele nu-şi găsesc explicaţia decât în

măsura aplicării celorlalte. Dreptul la interpret se leagă de principiul egalităţii

participanţilor în cauză penală, ambele de dreptul de apărare şi toate de legalitatea

procesului penal. Între legalitatea procesului penal, garantarea dreptului la apărare

şi prezumţia de nevinovăţie există de asemenea incontestabile relaţii şi numeroase

exemplificări ar putea evoca aceste legături.

Procesul-penal se desfăşoară în corespundere cu următoarele principii: 1.

Legalitatea procesului penal; 2. Prezumţia nevinovăţiei; 3. Egalitatea în faţa legii şi

a autorităţilor; 4. Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane; 5.

Inviolabilitatea persoanei; 6. Inviolabilitatea domiciliului; 7. Inviolabilitatea

proprietăţii; 8. Secretul corespondenţei; 9. Inviolabilitatea vieţii private; 10. Limba

în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret; 11. Asigurarea dreptului

Ia apărare; 12. Publicitatea şedinţei de judecată; 13. Accesul liber la justiţie; 14.

Desfăşurarea procesului penal în termen rezonabil; 15. Libertatea de mărturisire

împotriva sa; 16. Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori;

17. Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi

erorilor judiciare; 18. Principiul contra-dictorialităţii în procesul penal; 19.

înfăptuirea justiţiei - atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti; 20.

Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii; 21. Libera apreciere a

probelor; 22. Oficialitatea procesului penal.

2. CARACTERISTICA PRINCIPIILOR GENERALE ALE PROCESULUI

PENAL

Legalitatea procesului penal

În conformitate cu alin. (3) al art. I din Constituţie, Republica Moldova este un

stat de drept şi democratic. O condiţie indispensabilă existenţei unui stat de drept

este proclamarea şi aplicarea consecventă a principiului legalităţii. Acesta este un

principiu general al dreptului cu o aplicabilitate universală în cadrul raporturilor

juridice, ce constă în respectarea exactă şi uniformă a legii de către toţi subiecţii de

drept.

Analiza principiului legalităţii procesului penal se poate efectua doar în concor-

danţa cu art. 15 al Constituţiei Republicii Moldova, care consfinţeşte obligaţia

cetăţenilor de a respecta Constituţia şi legile Republicii Moldova. Obligarea

respectării legii este universală şi se extinde asupra tuturor domeniilor sociale. în

alin. (1) al art. 1 din C.proc.pen. se prevede că procesul penal reprezintă o

activitate desfăşurată în conformitate cu legea procesual penală. Legalitatea

procesului penal include obligaţia ca întreaga desfăşurare a procesului penal şi

toată activitatea instanţei de judecată, părţilor şi participanţilor la procesul penal să

se realizeze în conformitate cu legea.

Principiul legalităţii procesuale este o transpunere pe plan procesual a

principiului general de drept al supremaţiei şi respectării necondiţionate a

dreptului. Acest principiu se deduce şi din caracterul de ordine publică al normelor

de drept procesual penal.

Principiul cuprins în această regulă de bază priveşte legalitatea procesuală în

realizarea justiţiei penale, legalitatea substanţială a acesteia fiind asigurată prin

incidenţa principiului fundamental de drept penal al legalităţii incriminării şi

sancţiunilor de drept penal.

Legalitatea procesuală trebuie să asigure şi respectarea legalităţii substanţiale,

fără a i se substitui acesteia din urmă. Principiilor nullum crimen sine lege şi nulla

poena sine lege din dreptul penal le corespunde în dreptul procesual penal

principiul nulla justiţia sine lege.

Procesul penal se desfăşoară în strictă conformitate cu:.

•principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional:

•tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte;

•prevederile Constituţiei Republicii Moldova;

•Codul de procedură penală.

La efectuarea justiţiei, instanţele judecătoreşti, conform art. 4 al Constituţiei,

urmează să ţină cont de obligativitatea de a aplica dispoziţiile constituţionale cu

privire la drepturile şi libertăţile omului în concordanţă cu Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova

este parte. Potrivit prevederilor art. 27 din Convenţia cu privire dreptul tratatelor,

încheiată la 23.05.1969 la Viena, aderat prin Hotărârea Parlamentului, nr. 1135-XII

din 04.08.1992, statul care este parte la tratatul internaţional nu are dreptul să nu

îndeplinească obligaţiunile prevăzute de acest tratat din motivul că ele contravin

legalităţii naţionale.

Dacă în procesul judecării cauzei instanţa stabileşte că norma juridică urmează a

fi aplicată contravine prevederilor tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor

şi libertăţilor fundamentale la care Republica Moldova parte, instanţa va aplica

reglementările internaţionale în direct, motivând hotărârea sa şi informînd despre

aceasta autoritatea care a adoptat norma naţională respectivă şi Curtea Supremă de

Justiţie.

Prezumţia nevinovăţiei

Principiul prezumţiei nevinovăţiei reprezintă o regulă de bază a procesului

penal şi unul din drepturile rundamentale ale omului. Acest fapt explică înscrierea

prezumţiei nevinovăţiei în numeroase documente de drept internaţional în care se

consacră drepturile fundamentale ale persoanei.

Prezumţia nevinovăţiei cunoaşte o reglementare extinsă în timp şi în o serie de

instrumente de drept internaţional. Este menţionată în legislaţia SUA din perioada

războiului de independenţă şi în Declaraţia Omului şi Cetăţeanului (art. 9); în

Europa reprezintă o prevedere importantă a Revoluţiei Franceze de la 1789. Aceste

documente au ţinut să înlăture vechea prezumţie a vinovăţiei, când o persoană

atrasă într-un proces penal în majoritatea cauzelor era considerată vinovată şi putea

fi impusă să-şi demonstreze nevinovăţia.

Actele juridice internaţionale la care este parte Republica Moldova conţin

prevederi ale prezumţiei nevinovăţiei: art. 11 al Declaraţiei Universale a

Drepturilor Omului (1948); art. 6 §2 al Convenţiei Europene de Apărare a

Drepturilor Omului (1950); art. 14.2 al Pactului internaţional asupra drepturilor

civile şi politice (1966). Aceste reglementări sunt confirmate şi în legislaţia internă

a Republicii Moldova - Constituţia RM în art. 21 prevede că orice persoană

acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi

dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cazul căruia i s-au

asigurat toate garanţiile necesare apărării sale. Codul de procedură penală în art. 8

- "Prezumţia nevinovăţiei" - stabileşte că vinovăţia persoanei poate fi constatată

doar printr-o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă.

Prezumţia de nevinovăţie (presupunerea, recunoaşterea juridică a unui fapt până

la proba contrarie) este una legală şi relativă. Aceasta se explică prin faptul că este

prevăzută expres în lege şi este posibilă răsturnarea (tot în baza legii) acestei

prezumţii.

Esenţa acestei prezumţii constă în statutul acordat bănuitului, învinuitului sau

inculpatului în cadrul procesului penal, fiind considerat o persoană de bună

credinţă, din acest statut rezultând toate garanţiile puse la dispoziţia lui, şi

respectarea drepturilor sale de către organele de urmărire penală sau instanţa de

judecată pentru a nu încălca acest drept fundamental al omului şi pentru a-i acorda

şansa şi garanţiile reale de a se apăra de o acuzaţie injustă sau neproporţională.

Prezumţia nevinovăţiei cuprinde şi lipsa obligaţiei vreunei persoane să-şi dove-

dească nevinovăţia sa (alin. (2) al art. 8 din с proc.pen. al RM). De asemenea, este

recunoscut şi atribuit dreptul recunoaşterii întemeiate a persoanei ca vinovată de

săvârşirea unei infracţiuni, doar instanţei de judecată, care nu este ţinută de vreun

interes de serviciu ca să acuze sau să achite în mod preconceput o persoană.

Vinovăţia persoanei se stabileşte în cadrai unui proces cu respectarea garanţiilor

procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei. Sarcina

probei revine organelor de urmărire penală (art. 100 din с proc.pen. al RM, pct. 7)

al art. 64, pet. 7) din alin. (2) al art. 66). Până la adoptarea unei hotărâri de

condamnare şi până la rămânerea definitivă a acesteia, inculpatul are statutul de

persoană nevinovată. Acest statut al persoanei se răsfrânge şi în alte raporturi decât

cel procesual penal - până la rămânerea definitivă a sentinţei persoana dispune de

toate drepturile constituţionale, inclusiv participarea la alegeri, dreptul la libera

alegere a locuinţei ş. a.

Legea procesual-penală stabileşte că răsturnarea prezumţiei nevinovăţiei sau

concluziile despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu pot fi

întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii, care nu pot fi

înlăturate legal, se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului.

Această reglementare se include în spiritul prezumţiei nevinovăţiei datorită faptului

că pedepsirea oricărei persoane pentru o faptă penală se poate realiza doar în baza

unor informaţii certe şi veridice despre vinovăţia ei, neadmiţându-se presupunerile

sau probele afectate de incertitudine, legiuitorul stabilind inclusiv interpretarea

dubiilor în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului. Chiar în cazul aprecierii

probelor orice informaţie, în baza căreia se pot trage două sau mai multe concluzii

opuse (în sensul apărării sau acuzării) despre aceeaşi circumstanţă, arată

imposibilitatea punerii acesteia în baza unei sentinţe de condamnare.

Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor

Statul de drept nu poate fi conceput decât în măsura în care democratismul real

se manifestă prin egalitatea deplină a cetăţenilor pe toate planurile.

Codul de procedură penală în alin. (1) al art. 9 stabileşte că toţi sunt egali în faţa

legii, a organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată fără deosebire de

sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau orice aîtă opinie, origine

naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice

altă situaţie. De fapt, această normă practic reia prevederile legale constituţionale

stipulate de art. 16 al Constituţiei - "Egalitatea". În esenţă, principiul dat este o

exprimare particulară a principiului general al egalităţii.

în primul rând, acest principiu presupune că în privinţa tuturor persoanelor

implicate în proces se aplică aceleaşi norme materiale şi procesuale, li se oferă

aceleaşi drepturi şi li se impun aceleaşi obligaţii. Totodată aceasta nu înseamnă că

orice subiect al procesului penal are acelaşi volum de drepturi şi obligaţii.

Drepturile şi obligaţiile fiecăruia sunt stabilite în funcţie de poziţia procesuală a

persoanei. în aşa fel martorul va avea un volum de drepturi şi obligaţii, pe când

inculpatul un alt volum. Esenţial este că la stabilirea acestuia să nu se facă

discriminare între persoane aflate pe aceeaşi poziţie (de exemplu, tuturor martorilor

se oferă aceleaşi drepturi şi obligaţii etc.). Principiul egalităţii exclude posibilitatea

înfiinţării unor organe de urmărire penală sau instanţe judecătoreşti extraordinare

pentru anumite categorii de persoane în scopul oferii acestora unui tratament mai

privilegiat sau, dimpotrivă, discriminatoriu. Egalitatea în faţa legii şi instanţelor

judecătoreşti se manifestă de asemenea şi prin obligaţia egală de a se supune legii

şi de a purta răspundere pentru încălcarea ei.

In al doilea, rând acest principiu presupune că autorităţile publice implicate în

procesul penaî trebuie să adopte o atitudine egală faţă de toate persoanele, fără a

face vreo discriminare între ele. Este interzisă atât aplicarea unui tratament mai rău

faţă de unele persoane, cât şi manifestarea unei atitudini indulgente pentru altele.

Legea nu enumera exhaustiv circumstanţele care pot servi drept motiv pentru

discriminare. Prevederea legală citată mai sus, care, de altfel, a fost preluată din

art. 14 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, stabileşte interdicţia

discriminării oricare ar fi motivul. Cu toate că este formulată în aşa fel încât pare o

interdicţie absolută, Curtea Europeană a indicat că acest principiu nu interzice

orice tratament juridic diferenţiat. în mai multe hotărâri ale sale Curtea a menţionat

că principiul egalităţii nu este încălcat dacă tratamentul juridic diferenţiat are o

justificare obiectivă şi rezonabilă, iar distincţia făcută urmăreşte un scop legitim şi

este proporţională în ce priveşte mijloacele aplicate şi scopul care se vrea atins.

Astfel, în C. v. Belgia un cetăţean marocan susţinea că principiul egalităţii s-a

încălcat deoarece în urma comiterii unei infracţiuni el a fost deportat, în timp ce

alţi cetăţeni ai statelor-membre ale UE, în cazuri similare, nu sunt supuşi

deportării. Curtea s-a expus că un asemenea tratament preferenţial este bazat pe o

justificare obiectivă şi rezonabilă o dată ce statele UE formează un spaţiu unic de

ordine legală şi care în plus au stabilit şi o cetăţenie unică. La fel, Curtea a găsit

justificată crearea unor regimuri separate pentru acţiunile ce reies din cauzarea unei

daune în urma unei fapte penale intenţionate versus acţiunile civile ce reies din

cauzarea unei daune în urma unei fapte din neglijenţă, o dată ce existenţa unei

posibile acţiuni civile poate să fie mai puţin evidentă pentru victimele ultimului tip

de fapte (Stubbinge şi alţii v. Marea Britanie). Interesele administrării eficiente a

justiţiei oferă o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru a face o diferenţiere de

tratament a persoanelor care răspund în calitate de reclamaţi în cadrul unui proces

civil şi persoanelor care sunt părţi civilmente responsabile în cadrul unui proces

penal (Kamasinski v. Austria).

Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane

Garantarea şi respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane este un

domeniu în care intervenţia statului este dezirabilă şi obligatorie. Această obligaţie

nu trebuie să fie ignorată din mai multe considerente. Unul din ele este încrederea

în justiţie şi sentimentul de siguranţă al fiecărui membru al societăţii când este

vorba despre protecţia lui din partea statului. Pe lângă acest drept moral inerent

persoanei, statul mai este obligat să respecte aceste exigenţe şi datorită

angajamentelor internaţionale şi actelor normative interne.

Constituţia Republicii Moldova în art. 4 prevede că normele constituţionale cu

privire la drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă

cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care

Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe între aceste acte

internaţionale şi legile interne ale Republicii Moldova, prioritate au reglementările

internaţionale.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova consacră drepturile,

libertăţile şi demnitatea umană în art. 10, acordându-i valoare de principiu general

al procesului penal. În formularea pe care o primeşte în Codul de procedură penală

obligaţia statului de a garanta şi a respecta drepturile, libertăţile şi demnitatea

umană se materializează prin interdicţia tuturor organelor şi persoanelor

participante la procesul penal de a întreprinde orice acţiune care ar putea prejudicia

valorile ocrotite de acest principiu. Persoanele participante Ia procesul penal sunt şi

altele decât cele cu funcţii de răspundere şi/sau reprezentante ale organelor de stat

cu atribuţii legale în cadrul procesului penal.

Aceste persoane pot fi chiar bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată,

partea civilă, partea civilmente responsabilă, martorii şi alţi participanţi implicaţi

în procesul penal. Principiul dat garantează, în egală măsură, drepturile, libertăţile

şi demnitatea oricărui participant al procedurii penale.

Încălcarea acestor valori poate fi comisă şi prin inacţiune, atunci când persoanele

oficiale implicate în procedura penală nu intervin, cu bună ştiinţă, în cazurile de

încălcare a drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane, adică atunci când aceste

acţiuni le sunt puse în sarcină prin norme juridice procesual penale sau alte acte

care le reglementează statutul juridic.

Constituţia Republicii Moldova consacră acest principiu în alin. 24:

(1) Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi

psihică;

(2)Nimeni nu va fi supus la torturi, la pedepse sau tratamente crude, inumane

ori degradante.

Pe lângă reglementarea constituţională a acestui aspect al principiului, el

primeşte şi o vastă reglementare internaţională. Adunarea Generală a Organizaţiei

Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la

10.XII.1948 şi principiul respectării demnităţii umane (art. 5). Acest principiu este

reluat şi în art. 3 al Convenţiei Europene privind protecţia drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale (Roma, 4.XI.1950). Convenţia Europeană pentru

prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante,

adoptată la Strasbourg la 26.XI.1987, devine obligatorie din 01.02.1998 şi pentru

Republica Moldova. De asemenea, consacră acest principiu Pactul Internaţional cu

privire la Drepturile Civile şi Politice din 1966 în art. 7; Convenţia ONU din 1984

pentru prevenirea torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane ori

degradante.

În toate aceste acte juridice figurează termenii: tortură, tratament inuman,

tratament degradant.

Convenţia ONU pentru prevenirea torturii, în vigoare din 26 iunie 1987,

stabileşte în art. 1: termenul "tortură" semnifică orice act prin care se cauzează unei

persoane în mod intenţionat suferinţe sau dureri grave, fie fizice sau psihice în

scopul obţinerii de la ea sau de la o terţă persoană a unei anumite informaţii sau

mărturii; pedepsirea ei pentru o acţiune, pe care ea sau o terţă persoană a comis-o

sau este bănuită de comitere; intimidarea sau constrângerea ei sau a unei terţe

persoane ori din alte motive bazate pe orice fel de discriminare.

De aici rezultă că tortura este construită din trei elemente esenţiale:

*Cauzarea unor suferinţe sau durerii fizice sau psihice grave;

*Cauzarea intenţionată a durerii;

*Urmărirea unui scop cum ar fi obţinerea informaţiei, pedepsirea sau

intimidarea. Curtea Europeana pentru Drepturile Omului deosebeşte trei noţiuni de

bază aleart. 3 al CEDO după indicele de gravitate al tratamentului sau aî

pedepselor. Pentru fiecare dintre noţiuni Comisia Europeană pentru Drepturile

Omului şi Curtea definesc criteriile cu prilejul a două cauze interstatale examinate

de Curte, în cauza Danemarca, Franţa, Norvegia, Suedia şi Olanda v. Grecia

(Cauza Greacă 1969) Curtea au determinat gradele comportamentului interzis după

cum urmează:

Codul de procedură penală al Republicii Moldova interzice şi deţinerea în

condiţii umilitoare, pentru a nu ofensa, jigni sau înjosi persoana cu scopul de a o

pune într-o situaţie de inferioritate, care să-i aducă atingere demnităţii. Prin

demnitate înţelegem conştientizarea individuală şi de către alte persoane a faptului

posedării unor calităţi morale şi intelectuale de apreciere a personalităţii.

În caz de încălcare a acestui principiu orice persoană este în drept să-şi apere prin

orice mijloc neinterzis de lege libertăţile şi demnitatea umană prejudiciate ilegal în

cursul procesului penal.

Codul penal al Republicii Moldova în art. 309/1 prevede răspundere penală

pentru persoanele care aplică tratamente inumane, inclusiv tortura. Persoana

vătămată poate depune plângere la procuratură; procesul penal se poate porni şi

prin autosesizarea organului de urmărire penală de fiecare dată când au loc acţiuni

ce încalcă drepturile, libertăţile şi demnitatea umană.

Inviolabilitatea persoanei

Libertatea persoanei reprezintă o valoare socială, organele judiciare având

obligaţia respectării întocmai a tuturor dispoziţiilor referitoare la realizarea ei.

Atât Constituţia, cât şi C.proc.pen. stabilesc că libertatea individuală şi siguranţa

persoanei sunt inviolabile. Această prevedere legală nu înseamnă că sunt interzise

măsurile de privare de libertate a persoanei; acestea sunt posibile în cazuri

excepţionale, iar în cazul în care se aplică se supun unor reglementări riguroase

care stabilesc condiţiile şi temeiurile aplicării lor. în acest sens alin. (2) îl art. 11

din C.proc.pen. stabileşte că nimeni nu poate fi reţinut şi arestat decât în cazurile şi

modul stabilite de Cod. Existenţa unor astfel de cazuri este dictată de necesitatea

de a recurge la privarea de libertate pentru a se asigura realizarea scopurilor

procesului penal şi dreptului penal.

Se consideră limitare de libertate orice situaţie în care o persoană nu poate să se

deplaseze liber fie din cauza, că i-a fost aplicată forţa în acest sens (închiderea într-

o celulă etc.), fie în urma unei obligaţii legale de a se supune unor indicaţii făcute

de un agent al legii fără aplicarea forţei (ordonarea de către un poliţist de a nu

părăsi un loc sau de a merge într-un loc anume).

Limitarea libertăţii individuale a persoanei poate avea loc numai ca urmare a

unei decizii luate de o instanţă judecătorească (alin. (3) al art. 11 din C.proc.pen.),

excepţie făcând cazurile de reţinere a persoanei de către organul de urmărire

penală, reţinere care nu poate depăşi termenul de 72 de ore.

Privarea de libertate poate avea loc pe perioade strict stabilite fie în lege, fie în

hotărârea judecătorească. De exemplu, reţinerea persoanei bănuite nu poate avea

loc mai mult de 72 de ore, iar termenul stabilit de judecător de ţinere a persoanei în

stare de arest nu poate depăşi la urmărirea penală, cu unele excepţii, termenul de

30 de zile. Odată cu expirarea termenului de detenţie, persoana urmează a fi

imediat eliberată, orice reţinere în acest sens fiind ilegală, în cazul K-F v.

Germania (1997) durata reţinerii unei persoane a depăşit cu patruzeci şi cinci de

minute perioada legală, această întârziere fiind explicată prin necesitatea de a

înregistra informaţii despre persoana reţinută. Curtea Europeană a menţionat că

perioada maximă de reţinere de douăsprezece ore era cunoscută de autorităţi şi că

autorităţile erau obligate să ia toate măsurile necesare pentru ca durata legală să fie

respectată, incluzând aici acţiunile necesare de înregistrare a datelor personale.

Curtea a stabilit că detenţia a fost ilegală.

Cu toate că legea stabileşte anumite termene care pot ti aplicate la privarea de

libertate a unei persoane, dreptul la libertate impune că o privaţiune de libertate nu

poate să continue mai mult decât este nevoie, ţinând cont de circumstanţe, chiar

dacă termenul legal sau stabilit de judecător nu a expirat. Legea stabileşte în acest

sens că organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească sunt obligate să

elibereze imediat orice persoană arunci când temeiurile reţinerii ori arestării au

decăzut.

Aceasta înseamnă, de asemenea, că detenţia sau prelungirea acesteia nu poate fi

mandatată dacă nu sunt circumstanţe ce ar justifica-o. în acest sens motivele care

au servit iniţial pentru privarea de libertate ulterior ar putea să nu fie suficiente

pentru a justifica o detenţie legală.

Chiar dacă privarea de libertate este justificată, ea este ilegală dacă a fost făcută

cu încălcarea procedurii stabilite de reţinere sau arestare.

Persoanei reţinute sau arestate trebuie să i se aducă imediat la cunoştinţă dreptu-

rile sale şi motivele reţinerii sau arestării, circumstanţele faptei, precum şi

încadrarea juridică a acţiunii de săvârşirea căreia ea este băunită sau învinuită, în

limba pe care o înţelege, în prezenţa unui apărător ales sau care acordă asistenţă

juridică garantată de stat. Respectarea acestei proceduri ar permite persoanei

private de libertate să evalueze situaţia sa şi metodele legale pe care poate să le

folosească pentru a contesta privarea de libertate.

Legea stabileşte că persoanei i se aduc imediat la cunoştinţă toate elementele

enumerate mai sus, fără a preciza ce ar însemna aceasta. Pe de altă parte, art. 167

din C.proc.pen. stabileşte că din momentul reţinerii persoanei bănuite de săvârşirea

unei infracţiuni organul de urmărire penală, în termen de până la 3 ore de la

momentul privării ei de libertate, întocmeşte un proces-verbal de reţinere, în care,

printre altele, indică temeiurile şi motivele reţinerii. Procesul-verbal se aduce la

cunoştinţa persoanei reţinute, totodată, i se înmânează în scris informaţia despre

drepturile ei.

Cu toate acestea, nu trebuie de considerat că legea stabileşte o limită strictă în

acest sens. Aducerea imediată la cunoştinţă trebuie să aibă loc în primul moment,

când autorităţile au posibilitatea de a întruni toate condiţiile necesare pentru

aceasta, totodată făcând totul ca aceste condiţii să fie întrunite cât mai repede

posibil. Astfel, imediat în unele cauze ar putea fi un timp foarte scurt, iar în altele

(de exemplu, când este nevoie de găsit un interpret) ar putea fi cu mult mai mare.

Pentru menţinerea legalităţii procedurii de reţinere sau arestare, persoanei

trebuie să-i fie aduse la cunoştinţă toate elementele indicate în alin. (5) al art. 11

din C.proc. pen., deoarece numai în aşa fel aceasta va putea să folosească pe deplin

dreptul său de a contesta privarea de libertate. Din aceleaşi motive, pe cât este de

posibil, informaţia furnizată persoanei private de libertate trebuie să fie expusă

într-un limbaj clar toţi termenii de drept sau de altă natură în măsură să complice

înţelegerea fiind explicaţi.

O ultimă cerinţă pentru asigurarea legalităţii privării de libertate ţine de

condiţiile deţinerii. Orice persoană reţinută sau arestată trebuie tratată cu

respectarea demnităţii umane; ea nu poate să fie supusă violenţei, ameninţărilor sau

unor metode care ar afecta capacitatea ei de a lua decizii şi de a-şi exprima

opiniile. Orice acţiune procesuală care aduce atingere inviolabilităţii persoanei

(percheziţia, examinarea corporală etc.) poate să fie efectuată fără consimţământul

persoanei numai în cazurile şi condiţiile stipulate de lege.

Inviolabilitatea domiciliului

Principiul inviolabilităţii domiciliului îşi găseşte consacrarea în actele juridice de

bază ale Republicii Moldova şi în reglementări internaţionale.

Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, prin prevederile art.

8, recunoaşte dreptul persoanei de a-i fi respectat domiciliul. Nu se admite

amestecul oricărei autorităţi publice în exercitarea dreptului inviolabilităţii

domiciliului, decât în cazul în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă

constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru

securitatea naţională, securitatea publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea şi

prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei sau pentru protejarea

drepturilor şi libertăţilor altora. Art. 17 af Pactului Internaţional cu privire la

drepturile civile şi politice prevede că nimeni nu poate fi supus la imixtiuni

arbitrare sau atentate ilegale asupra inviolabilităţii domiciliului.

Constituţia Republicii Moldova, în art. 29, declară inviolabilitatea domiciliului.

Termenul inviolabilitate înseamnă ceva ce nu poate fi violat, încălcat, atins, care se

afla în mod legal la adăpost de orice urmărire, de orice atingere, încălcare sau

pedeapsă. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau în reşedinţa unei

persoane fără consimţământul acesteia. Se admit unele derogări de la această

normă doar pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri

judecătoreşti pentru înlăturarea unei primejdii care ameninţă viaţa, integritatea

fizică sau bunurile unei persoane, indiferent dacă aceste situaţii au loc în cadrul sau

în afara unui proces penal.

În situaţia când este sau va fi pornit un proces penal percheziţiile şi cercetările Ia

faţa locului pot fi ordonate şi efectuate numai în condiţiile legii. Tot Constituţia

interzice percheziţiile în timpul nopţii (pct 49) al art. 6 din с proc.pen.: "timpul

nopţii - interval de timp cuprins între orele 22°° şi 6°°), cu excepţia cazurilor de

delict flagrant. Reglementarea amănunţită a cazurilor când se admite constrângerea

acestui drept este inclusă în Codul de procedură penală în p. 11) al art. 6, care

explică sensul noţiunii "domiciliu" în procedura penală - locuinţa sau construcţia

destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei sau mai multor persoane

(casă, apartament, vilă, cameră de hotel, cabină pe o navă maritimă sau fluvială),

precum şi încăperile anexate nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă

(verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun). Tot domiciliu, în

sensul Codului de procedura penală, este şi orice teren privat, automobil, navă

maritimă şi fluvială privată, birou.

Este interzisă, în cursul procesului penal, pătrunderea în domiciliu contrar

voinţei persoanelor care locuiesc sau deţin sediu aici. De la această regulă există

excepţiile legale. Percheziţiile, cercetările domiciliului, cercetarea la faţa locului,

ridicarea de obiecte şi documente pot fi ordonate şi efectuate în baza unui mandat

judiciar (eliberat de judecătorul de instrucţie sau de către instanţa de judecată).

Pentru a efectua aceste acţiuni, organul de urmărire penală trebuie să obţină

prealabil, prin demers motivat, la judecătorul de instrucţie o autorizaţie care să-i

permită accesul în domiciliul unor persoane. Numai în caz de flagrant delict (alin.

(4) al art. 125) percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe motivate iară

autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmând ca acestuia să i prezinte imediat, dar

nu mai târziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei materialele obţinute în

urma percheziţiei efectuate, indicându-se motivele efectuării ei, judecătorul de

instrucţie verificând legalitatea acţiunii. Curtea Europeană pentru Drepturile

Omului, în jurisprudenţa pe cauza Buckley v. Regatul Unit (1996) recunoaşte

calitatea de domiciliu protejat de Convenţia şi în cazul în care domiciliul a fost

întemeiat cu încălcarea legii interne. Jurisprudenţa Curţii Europene pentru

Drepturile Omului extinde obligaţia statului şi la acţiuni concrete în sensul

întreprinderii de măsuri efective pentru a înlătura cauzele care duc la violarea de

domiciliu.

Codul penal al Republicii Moldova, în art. 179, incriminează pătrunderea

rămânerea ilegală în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţământul

acesteia ori refuzul de a le părăsi Ia cererea ei, precum şi percheziţiile şi cercetările

ilegale. Limitarea inviolabilităţii domiciliului se permite numai în baza legii;

acţiunile ilegale sunt pedepsite penal, iar probele obţinute pe aceste căi nu sunt

admisibile (art. 93, 94 din с proc.pen. al RM)

Inviolabilitatea proprietăţii

Dreptul de proprietate reprezintă un drept fundamental al omului, o prerogativă

proprie naturii umane, consacrat nu numai de legislaţia internă, ci şi de importante

documente internaţionale cu privire la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede la art. 17 că "orice persoană

are dreptul la proprietate atât singură, cât şi în asociere cu alţii. Nimeni nu va fi

lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa". Convenţia, prin art. 1 al Protocolului

adiţional nr. 1 din 1952, a prevăzut ocrotirea dreptului de proprietate. Aderarea şi

ratificarea de către Republica Moldova a actelor internaţionale menţionate mai sus

a determinat şi conţinutul Constituţiei Republicii Moldova, care la art. 46

stipulează că:

1)dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sunt

garantate;

2)averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se

prezumă;

3)bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi

confiscate numai în condiţiile legii.

Examinând art. 13 din C.proc.pen. în corelaţie cu art. I din Protocolul adiţional

nr. 1 al Convenţiei, putem evidenţia trei norme distincte.

Prima normă fiind de natură generală, enunţă principiul respectării proprietăţii.

Cea de-a doua normă prevede lipsirea de proprietate şi stabileşte condiţiile de

aplicare a unei astfel de măsuri. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât

din următoarele motive:

1)utilitate publică;

2)în condiţiile Codului de procedură penală;

3)conform principiilor generale ale dreptului internaţional.

Cea de-a treia normă, enunţată în paragraful doi al art. I din Protocolul adiţional

nr. 1 al Convenţiei (în continuare Protocolul nr. I), recunoaşte, printre altele,

dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa

uzul de bunuri în conformitate cu uzul general.

Dreptul de proprietate nu este un drept absolut. Din acest considerent statul şi-a

asumat dreptul de ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate, care ar trebui să

servească unui scop legitim de utilitate publică sau unui interes general (cazul

James v. Regatul Unit, 1986). Cu toate acestea, nu este suficient ca ingerinţa să

servească unui scop legitim. Ea trebuie să fie proporţională, deci să existe un

echilibru just între interesele colectivităţii şi exigenţele protecţiei drepturilor

fundamentale ale individului (cazul Sporrong şi Lonnroth v. Suedia, 1982).

Considerăm că în cadrai procesului penal pot fi private de proprietate sub motive

de utilitate publică sau interes generai persoanele în cazurile prevăzute de pct. 27 şi

28 ale art. 13 din Legea cu privire ia poliţie, nr. 416-ХП din 18.12.1990, sub

aspectul folosirii libere şi gratuite a mijloacelor de transport ce aparţin persoanelor

fizice şi juridice pentru urmărirea şi aducerea la poliţie a persoanelor care au

săvârşit infracţiuni, trecerea ia locul incidentului (n. a. - care poate fi locul

săvârşirii infracţiunii) în cazul în care acest lucra nu permite amânare, folosirea în

scop de serviciu (n. a. pot fi cazurile de efectuare a acţiunilor procesuale penale) a

mijloacelor de telecomunicaţii ce aparţin întreprinderilor, instituţiilor,

organizaţiilor şi a mijloacelor ce aparţin cetăţenilor cu acordul acestora.

În cadrul procesului penal pot fi private de proprietate persoanele ale căror

obiecte au fost recunoscute corpuri delicte. în caz de achitare a persoanei, precum

şi în caz de scoatere de sub urmărire penală pe temei de reabilitare, contravaloarea

obiectelor alterate sau pierdute în cadrai efectuării acţiunilor legale se restituie de

stat. Deposedarea de proprietate fără acordarea unei despăgubiri, care s-ar raporta

în mod rezonabil la valoarea reală a proprietăţii, ar constitui în mod normal o

ingerinţa neproporţională, care nu ar putea fi justificată în conformitate cu

prevederile art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei. Toate bunurile se redau

proprietarilor, cu excepţia celor indicate la alin. (1) al art. 162 din C.proc.pen.

Partea vătămată (pct. 17) din alin. 1 al art. 60 din C.proc.pen.), partea civilă (pct.

20) din alin. (1) al art. 62 din C.proc.pen.) are dreptul să i se restituie bunurile

ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţă în calitate de mijloace de

probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi bunurile ce îi aparţin şi au fost ridicate

de la persoana care a săvârşit fapta interzisă de legea penală.

Partea civilmente responsabilă (pct. 3) din alin. (2) al art. 74 din C.proc.pen.)

dispune de dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală

sau de instanţa de judecată în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea

însăşi.

Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului,

învinuitului sau inculpatului (pct. 2) din alin. (2) al art. 78 din C.proc.pen.) are

dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală în calitate

de mijloace de probă.

Martorul (pct. 13) din alin. (12) al art. 90 C.proc.pen.) are dreptul să i se restituie

bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau prezentate de el însuşi în

calitate de probe.

Secretul corespondenţei

Dreptul la respectarea corespondenţei este definit ca facultatea de a comunica cu

terţe persoane fără a fi întrerupt, fără cenzură.

Constituţia Republicii Moldova în art. 30 garantează secretul scrisorilor, al tele-

gramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte

mijloace legale de comunicare.

Acest principiu este înscris şi în art. 8 din Convenţia Europeană privind protecţia

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Constituţia Republicii Moldova, în alin. (2) al art. 30 permite, în caz de necesitate,

pentru a proteja securitatea naţională, bunăstarea economică a ţării, ordinea publică

şi pentru a preveni infracţiunile, limitarea acestui drept, cu respectarea condiţiilor

legale.

În cadrul unui proces penal necesitatea ascultării sau interceptării schimbului de

informaţii dintre persoane apare în legătură cu administrarea probelor în procesul

urmăririi penale. Pentru a respecta acest principiu organele de urmărire penala pot

intercepta corespondenţa doar cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Toate

acţiunile care limitează acest drept sunt reglementate exhaustiv în Codul de

procedură penală, în art. 133-138.

Alin. (2) al art. 133 din с proc.pen. prin corespondenţa care poate fi sechestrată

numeşte scrisorile de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete,

containere poştale, mandate poştale, comunicări prin fax şi prin poşta electronică.

Sechestrul corespondenţei şi interceptarea comunicărilor este permisă în cadrul

procesului penal de investigare a unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional

de grave.

Principiul secretului corespondenţei se extinde şi asupra persoanelor reţinute sau

arestate. Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a declarat că dreptul unui

prizonier Ia necenzurarea corespondenţei sale cu un avocat sau un organ judiciar în

nici un caz nu trebuie încălcat, deoarece este principalul mod prin care un individ

poate pleda pentru drepturile sale (Campbell v. Regatul Unit (1992); Cologero

Diana v. Italia (1996)). în jurisprudents pe alte cazuri (Silver şi alţii v. Regatul Unit

(1983)) Curtea permite statului să cenzureze corespondenţa fără caracter juridic,

atunci când există suspiciuni că scrisorile conţin corespondenţa unor deţinuţi

periculoşi despre unele practici comerciale sau alte aspecte asemănătoare.

Interceptarea comunicărilor persoanelor este limitată de Codul de procedură

penală. Sechestrarea corespondenţei se admite doar cu autorizarea judecătorului de

instrucţie în urma unui demers motivat din partea organelor de urmărire penală în

alin. (4), (5) ale art. 135 din с proc.pen. se limitează durata totala de interceptare a

convorbirilor la 6 luni, cu obligaţia judecătorului de instrucţie să informeze, cel

târziu o dată cu terminarea urmăririi penale, persoanele ale căror convorbiri au fost

interceptate şi înregistrate, despre acest fapt. Administrarea acestor probe cu

încălcarea formei prevăzute de Codul procesual penal atrage neadmiterea lor ca

informaţie probantă, iar persoanele care au săvârşit fapte în mod intenţionat pot fi

trase la răspunderea penală conform art. 178 din CP al RM.

Inviolabilitatea vieţii private

Constituţia Republicii Moldova stabileşte obligaţia generală a statului de a

respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată (art. 28). Activitatea desfăşurată

în cadrul unui proces penal reprezintă un grad înalt de posibilitate ca să fie

deranjată intimitatea persoanelor, iar unele acţiuni procesuale cum ar fi, de

exemplu, percheziţia, interceptarea comunicărilor constituie aproape în toate

cazurile o tulburare a acestei sfere. De aceea prevederea constituţională amintită a

fost dezvoltată şi detaliată în art. 15 din C.proc.pen.

Principiul în discuţie este într-o dependenţă strânsă cu aşa concepte cum ar fi

inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei. Dat fiind faptul că acestea

din urmă fac parte din alte principii ale procesului penal, ele nu vor fi examinate la

acest principiu.

Potrivit practicii judiciare CEDO, viaţa privată este un concept ce include

integritatea fizică şi morală a persoanei (X. şi Y. v. Olanda, 1985). Deşi Curtea a

menţionat că nu consideră posibil sau necesar să încerce să dea o definiţie

exhaustivă a noţiunii de "viaţă privată", ea a considerat câ ar fi prea restrictiv de a

limita conceptul dat la un "cerc interior", în care individul poate să-şi trăiască viaţa

după bunul său plac şi a exclude în aşa fel lumea exterioară. Respectul pentru viaţa

privată trebuie să cuprindă într-o măsură oarecare dreptul de a stabili şi dezvolta

relaţii cu alte fiinţe umane cu caracter profesional sau de afaceri (Nîemietz v.

Germania, 1992). In aşa fel, viaţa privată este un concept mult mai larg decât viaţa

intimă şi familială şi include neapărat şi dreptul de a dezvolta relaţii cu alte

persoane şi cu lumea exterioară.

Viaţa familială include toate relaţiile care apar în cadrul unei familii fondate

prin căsătorie sau a relaţiilor ce apar în urma maternităţii sau paternităţii, indiferent

de faptul dacă aceste relaţii au apărat în urma unei căsătorii legale şi indiferent de

relaţiile care există între părinte şi copil. În cazul Johnston v. Irlanda, 1986 CEDO

a decis că acele cupluri necăsătorite care trăiesc împreună cu copiii lor sunt

considerate a fi sub incidenţa vieţii familiale o dată ce relaţiile create în cadrai lor

nu diferă în practică de viaţa unei familii formate prin căsătorie.Totodată în cazul

Kerkhoven v. Olanda, 1992, o relaţie stabilă între două femei şi copilul născut de

una din acestea prin înse-minare artificială, judecătorii au refuzat să califice

aceasta ca o viaţă de familie, chiar dacă coabitarea lor era de tip familial, exista o

divizare a sarcinilor parentale. Ele puteau să revendice o protecţie numai în ceea ce

priveşte viaţa privată. Aceasta înseamnă că persoanele care nu cad sub incidenţa

conceptului vieţii familiale nu pot să ceară aplicarea unor privilegii pe care acesta

le poate oferi, cum ar fi, de exemplu, dreptul de a nu face declaraţii împotriva

soţului sau rudelor apropiate, în acest sens, pct. 41) al art. 6 din C.proc.pen.

stabileşte ca fiind rude apropiate copii, părinţii, înfietori, înfiaţi, fraţi şi surori,

bunici şi nepoţi. Jurisprudenţa Curţii Europene lărgeşte această listă, incluzând aici

şi relaţiile dintre unchi sau mătuşă cu nepotul sau nepoata sa, dacă între aceştia

există o legătură strînsă. în cazul Boyle v. Regatul Unit, 1993 relaţiile dintre unchi

şi nepot au fost considerate ca constituind relaţii de familie în condiţiile în care

nepotul îşi petrecea sfârşiturile de săptămână cu unchiul său, iar acesta se asocia în

ochii săi cu "imaginea" tatălui.

în conceptul de viaţă intimă sunt incluse acele aspecte ce ţin de viaţa familială sau

privată, trecute prin prisma dreptului persoanei de a rămâne singură. Cu toate că în

anumite momente acest drept este justificat să fie limitat, cum ar fi deţinerea în

izolator cu mai multe persoane, intimitatea acţionează şi în acest caz. De exemplu,

este o încălcare a intimităţii cazul când o persoană este nevoită să meargă la veceu

în camera unde se deţine aftându-se în văzul tuturor.

Pentru protejarea persoanei contra ingerinţelor ilegale în viaţa sa privată, intimă

sau de familie legea stabileşte unele garanţii. Astfel, este interzisă acumularea fără

necesitate a informaţiei despre viaţa privată şi intimă a persoanei. Colectarea unei

asemenea informaţii în particular şi amestecul în viaţa privată şi de familie în

general se permite conform art. 8 (2) al CEDO, în măsura în care este prevăzut de

lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară

pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării,

apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori

protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Colectarea informaţiei (şi oricare acţiuni care cad sub incidenţa conceptelor de

viaţă privată, familială sau intimă, dar care constituie principii aparte cum ar fi

percheziţia, interceptarea convorbirilor etc.) va fi legală dacă această măsură este

prevăzută de lege şi legea stipulează genul de informaţii care pot fi colectate,

temeiurile de colectare şi persoanele de la care această informaţie poate fi cerută,

precum şi procedura care trebuie urmată.

Astfel, cu respectarea condiţiilor enumerate mai sus este permisă colectarea şi

păstrarea unor informaţii cum ar fi fotografii, date dactiloscopice etc.

Ca o garanţie suplimentară contra colectării abuzive a informaţiei despre viaţa

privată şi intimă, legea stabileşte că persoanele de la care organul de urmărire

penală cere o astfel de informaţie sunt în drept să se convingă că această informaţie

se administrează într-o cauză penală concretă. Persoana nu este în drept să refuze

prezentarea informaţiei cerate sub pretextul inviolabilităţii vieţii private, însă ea are

dreptul să ceară de la organul de urmărire penală explicaţii asupra necesităţii

obţinerii unei asemenea informaţii cu includerea explicaţiilor în procesul-verbal al

acţiunii procesuale respective.

În cazul în care există temeiuri ce justifică o anumită ingerinţă în viaţa privată,

legea stabileşte prevederile legale care ar minimaliza efectele negative ale acestei

in-gerinţe. Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti sunt obligate să

ia toate măsurile pentru ca această informaţie să nu fie divulgată. Astfel, la cererea

lor, participanţii la acţiunile procesuale sunt obligaţi să nu divulge asemenea

informaţii şi despre aceasta se ia un angajament în scris. Toată informaţia colectată

şi stocată trebuie să fie folosită în scopurile şi în cadrai procesului penal. Probele

care confirmă informaţia despre viaţa privată şi intimă a persoanei, la cererea

acesteia, se examinează în şedinţă de judecată închisă.

Limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret

În conformitate cu art. 1 al Constituţiei, Republica Moldova este un stat de

drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui reprezintă

valori supreme şi sunt garantate, inclusiv statul recunoaşte şi protejează dreptul la

păstrarea, la dezvoltarea şi funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul ţării.

Premisele constituţionale enunţate mai sus impun desfăşurarea procesului penal în

cadrai unor condiţii care ar asigura şi garanta egalitatea participanţilor la proces,

care să se înfăptuiască fără nici o discriminare pe temei de naţionalitate, origine

etnică, limbă.

Potrivit art. 118 din Constituţie, art. 16 din C.proc.pen. şi altor prevederi din

legislaţia în vigoare'58, procedura judiciară se efectuează în limba de stat sau, în

condiţiile legii, într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea persoanelor care

participă la proces. Limba de procedură este anunţată la examinarea cauzei

concrete în şedinţa de judecată şi nu poate fi modificată pe parcursul întregului

proces judiciar înscrierea regulii, privind admiterea folosirii altei limbi decât a

celei de stat în cadrul desfăşurării procedurii judiciare şi dreptul la interpret printre

principiile de bază ale procedurii penal, vine să marcheze asigurarea intereselor

legitime ale minorităţilor naţionale şi ale tuturor persoanelor ce nu posedă limba de

stat. în cazul în care procesul penal se desfăşoară în altă limbă decât cea de stat,

unele acte procedurale (de ex.: ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul,

sentinţa şi decizia instanţei de judecată) se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba

de stat. Persoanele împuternicite şi obligate să întocmească actele menţionate sunt

subiecţii oficiali, care sunt obligaţi să cunoască limba de stat sub aspectul nu numai

al minimului lexical şi gramatical, ci şi al cunoaşterii vocabularului profesional, a

terminologiei uzuale de profesie în vederea întocmirii la un nivel adecvat în limba

de stat a actelor procedurale. Rezonabilitatea posibilităţii legale de a desfăşura

procesul penal în altă limbă decât cea de stat ţine în special de oferirea posibilităţii

populaţiei majoritare de altă etate din o regiune a ţării de a participa la desfăşurarea

procesului penal şi a vorbi în limba maternă comună şi judecătorilor, şi

procurorilor. Prin aceasta se va oferi procesului penal un grad sporit al publicităţii

şi se va realiza rolul educativ al justiţiei în rândul populaţiei.

Conform pct. a) din alin (3) al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale, orice acuzat are dreptul să fie asistat în mod

gratuit de interpret, dacă nu vorbeşte sau nu înţelege limba folosită Ia audiere.

Legea procesual penală (alin. (2) aî art. 17 din C.proc.pen.) extinde sfera

prevederilor Convenţiei sub aspect de subiecţi la participanţii la procesul penal.

Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia cunoştinţă

de toate actele şi materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire

penală şi în instanţa de judecată prin interpret. Interpretul este persoana invitată în

procesul penal de către organele competente (oficiale) sau numită de către acestea

din rândul persoanelor propuse de către participanţii la proces. Pentru a exclude

participarea formală a interpretului în procesul penal, este necesar de a verifica

dexteritatea profesională care ţine de documentarea privind calitatea sa de

interpret, informaţia despre experienţa profesională şi aprecierea obiectivă de către

însuşi interpret a posibilităţii sale sa de a traduce complet şi corect. Asigurarea

formală a prezentei interpretului nu este în spiritul Convenţiei şi poate să fie o

încălcare esenţială a dreptului

la interpret.

Obligativitatea evaluării nivelului de cunoaştere de către persoană a limbii în

care se desfăşoară procesul penai în vederea aplicării normelor privind asigurarea

cu interpret sau traducător revine subiecţilor oficiali ai procesului penal - ofiţerilor

de urmărire penală, procurorilor, instanţei, care ulterior, o dată ce sunt sesizate de

beneficiarii interpretării, să exercite un anumit control al calităţii interpretării

asigurate.

Dreptul la interpret este înţeles ca fiind extins şi asupra muţilor, surzilor şi

surdomuţilor care înţeleg limba semnelor.

Garanţiile instituite de art. 6 al Convenţiei, inclusiv dreptul la interpret, nu se

aplică în exclusivitate procedurii judiciare stricto senso, dar se extind asupra

etapelor ei precedente şi următoare. Este evident că art. 6 asigură procedura în

ansamblu.

Gratuitatea folosirii interpretului este absolută dacă inculpatul nu cunoaşte limba

procedurii judiciare, indiferent de cetăţenia Iui sau de împrejurarea că este locuitor

al statului în care se desfăşoară procesul şi dacă ar avea posibilitatea să cunoască

mai mult sau mai puţin limba respectivă.

Lit. e) din alin. (3) al art. 6 al Convenţiei prevede că acuzatul are dreptul de a fi

asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată la

şedinţă. Curtea a considerat (cazul Luedicke, Belkacem şi Кос v. Germania, 1978)

că această dispoziţie interzice în mod absolut de a cere unui acuzat să achite

cheltuielile unui interpret, deoarece ea nu constituie "nici o remitere condiţionată,

nici o scutire sau o scutire temporară, dar numai o scutire sau o exonerare

definitivă". Judecătorii de la Strasbourg au considerat că garanţia prevăzută la lit.

e) din alin. 3 al art. 6 din Convenţie nu se limitează la interpretarea din timpul

audierii, ci se extinde şi la tra-ducerea şi interpretarea tuturor actelor procedurale

angajate contra acuzatului pe care acesta trebuie să Ie înţeleagă, pentru a beneficia

de un proces echitabil.

Limbajul pe interesul inculpatului înseamnă evident folosirea limbii pe care

acesta o cunoaşte cel mai bine. S-a precizat că, chiar dacă limba oficială a

procedurii judiciare coincide cu cea a inculpatului, modul de exprimare a

subiecţilor oficiali trebuie să fie de aşa natură, încât inculpatul să înţeleagă exact şi

în detalii învinuirea.

Aceasta obligă organul de urmărire penală, instanţă de judecată, ori de câte ori

este cazul, la explicarea terminologiei de specialitate folosite.

Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată trebuie să înmâneze

bănuitului, învinuitului, inculpatului actele procedurale (de exemplu, ordonanţa de

punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa, decizia instanţei de judecată), fiind

traduse în limba lui maternă sau în limba pe care acesta o cunoaşte.

Limba procedurală asigură dispoziţia constituţională privind egalitatea tuturor

faţă de lege şi instanţa de judecată şi este o premisă a realizării altor principii ale

procesului penal. Din acest considerent încălcarea principiului limbii în care se

desfăşoară procesul penal şi dreptului la interpret este un temei care poate conduce

la desfiinţarea hotărârilor instanţelor judecătoreşti.

Asigurarea dreptului la apărare

Raporturile sociale care fac obiectul procesului penal constau totdeauna într-un

raport conflictual de drept penal, ce apare ca rezultat al săvârşirii unei infracţiuni.

Aceste fapte constituie şi obiectul raportului procesual penal care intervine între

persoane cu interes opus. Pe parcursul procesului penal părţile şi alţi participanţi au

dreptul la acţiuni legale îndreptate spre apărarea intereselor lor, inclusiv la asistenţa

unui apărător.

Dreptul de apărare nu trebuie confundat cu asistenţa apărătorului. Dreptul de

apărare constă în totalitatea prerogativelor, facultăţilor şi posibilităţilor pe care,

potrivit legii, le au justiţiabilii pentru apărarea intereselor lor. Asistenţa

apărătorului este unul din componentele dreptului de apărare şi se realizează prin

darea de sfaturi şi îndrumări, întocmirea de cereri şi demersuri.

Dreptul la apărare este prevăzut în actele normative internaţionale şi în cele

naţionale ale multor state, inclusiv Republicii Moldova.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova în art. 17 arată valoarea de

principiu a obligaţiei statului de a asigura dreptul la apărare, în tot cursul

procesului penal, părţilor (bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate,

părţii civile, părţii civilmente responsabile) de a fi asistate sau, după caz,

reprezentate de un apărător ales sau, în caz de necesitate, asistaţi gratuit de către un

avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.

Formularea acestui principiu în c. proc.pen. al RM ca "asigurarea dreptului la

apărare" diferă după conţinut de sintagma "asigurarea dreptului de apărare".

Această formulare însă nu reduce totalitatea formelor de exercitare a dreptului de

apărare doar la prezenţa unui avocat. Alin. (2) al art. 17 Codului de procedură

penală prescrie obligaţia organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată de

a asigura participanţilor la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor

procesuale în condiţiile prevăzute de legea procesuală. Formularea menţionată este

una legală şi include în sine toate prerogativele, facilităţile şi posibilităţile

exercitării apărării unei persoane. Având în vedere importanţa fundamentală a

dreptului de apărare, Constituţie Republicii Moldova în art. 26 consacră garanţia

dreptului la apărare.

Dreptul de apărare în cadrul unui proces penal este prevăzut şi în Convenţia

Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului (CEDO). Astfel, lit. с) din pet. 3) al

art. 6, stipulează că orice persoană acuzată de o infracţiune are dreptul să se apere

singură sau să fie asistată de un apărător ales de ea, iar dacă nu dispune de mijloace

necesare pentru a-1 plăti, să poată fi asigurată în mod gratuit de un avocat din

oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer. în Hotărârea Plenului Curţii Supreme

de Justiţie din 9.XI. 1998, nr. 30 "Cu privire ia practica aplicării legilor pentru

asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi

inculpatului", la pct. 6). Curtea stabileşte criteriile când interesele justiţiei cer

prezenţa avocatului:

a)în caz de complexitate sporită a cauzei;

b)în funcţie de capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra

singur - urmează a fi luate în consideraţie capacităţile, cunoştinţele şi priceperea

fiecărei persoane în parte;

c)în funcţie de importanţa şi pericolul faptei de comiterea căreia este bănuită sau

învinuită persoana.

Principiul asigurării dreptului la apărare, de asemenea, obligă organul de

urmărire penală şi instanţa să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul

la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau de către un

avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat, independent de aceste

organe (pct. 34) din alin. (2) al art. 57).

Persoana care efectuează apărarea în cadrul procesului penal trebuie să posede

licenţa de avocat eliberată în urma susţinerii unui examen de licenţă ni modul

prevăzut de lege. Această obligaţie pentru stat (de a testa calităţile profesionale ale

avocatului) rezultă din reglementările internaţionale ia care Republica Moldova

este parte şi din normele ei interne. Constituţia în pct. 1) al art. 26 garantează

dreptul la apărare. Această garantare se extinde şi asupra asigurării, dacă este

necesar, a prezenţei unui avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.

Diferenţa dintre avocatul ales şi cel care acordă asistenţă juridică garantată de stat

trebuie să se limiteze doar la sursa remunerării activităţii sale şi să nu afecteze

calitatea asistenţei juridice acordate de el. Garantarea dreptului de apărare este

realizat şi printr-o serie de norme din с proc.pen. al RM care cuprind, ca şi

Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului în pct. 3) al art. 6,

dreptul persoanei:

•să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi de o

maniera detaliată asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa. (şi în art. 64

с. proc.pen. al RM);

•să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale. Acest

drept implică toate acţiunile îndreptate spre apărarea persoanei, inclusiv acceptarea

sau nu a audierii. Prima şi următoarele audieri urmează să fie realizate în prezenţa

apărătorului ales sau un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.

Persoana poate să dispună de consultaţii cu avocatul său fără limită de timp, chiar

şi pana la audierea ei în calitate de bănuit.

Dreptul de apărare este unul complex. Pe lângă asistenţa unui avocat legea

procesual penală prevede şi alte mijloace care realizează dreptul de apărare.

Organele de urmărire penală sunt obligate, în virtutea principiului oficialităţii, să

aibă în vedere din oficiu toate aspectele care sunt în favoarea părţii (art. 19 с.

proc.pen. al RM)

În legea procesual penală majoritatea normelor ce reglementează drepturile şi

obligaţiile părţilor implicate în cauză, în special bănuitului, învinuitului şi

inculpatului, sunt axate pe realizarea eficientă a apărării lor.

Principiul asigurării dreptului la apărare stabileşte, în art. 17 al c. proc.pen. al

RM şi în art. 26 al Constituţiei RM, că părţile, în tot cursul procesului, au dreptul

să fie asistate de avocat ales sau de un avocat care acordă asistenţă juridică

garantată de stat. Codul de procedură penală specifică noţiunea de "părţi" care au

acest drept: bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea

civilmente responsabilă.

Organul de urmărire penală şi instanţa de judecata sunt obligate să asigure

participanţilor la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor procesuale.

Codul prevede obligaţia organul ui de urmărire penală de a-i asigura părţii prezenţa

avocatului ales sau, după caz, a celui care acordă asistenţă juridică garantată de stat

(pct. 14) din alin. (2) al art. 57 din с proc.pen. al RM).

Pentru a înlătura abuzurile din partea subiecţilor oficiali ai procesului penal,

procedura interzice organului de urmărire penală să refuze participarea avocatului

la audierea martorului sau părţii vătămate. Mai mult, acest drept pentru martor

împiedică folosirea împotriva sa a informaţiei pe care o depune, în cazul în care

poate deveni bănuit sau învinuit pe dosar. Alin. 7 al art. 63 interzice interogarea în

calitate de martor a persoanei faţă de care există anumite probe că a săvârşit o

infracţiune. Aceste două norme funcţionează într-un mod de completare reciprocă

pentru a fi înlăturat potenţialul abuz al organelor de drept.

Este interzis, de asemenea, orice amestec în activitatea persoanelor care exercită

apărarea în limitele legale.

Jurisprudenţa Ct.EDO pe cauzele Can v. Austria (1985) şi Campbell şi Fiii v.

Regatul Unit (1984) recunoaşte dreptul persoanelor la o comunicare nestingherită

cu avocatul lor între patru ochi. Prezenţa poliţiştilor sau al altor persoane de pază în

timpul consultaţiilor nu permite realizarea deplină a acestui drept. Totuşi, Curtea în

cauza Campbell şi Fiii a evidenţiat că în anumite împrejurări excepţionale statul

poate limita aceste consultaţii particulare, atunci când există acţiuni temeinice

pentru a bănui avocatul că abuzează de situaţia sa profesională, acţionând în secret

în înţelegere cu clientul său pentru a ascunde sau distruge probe sau obstrucţionând

în mod serios mersul justiţiei. Tot Curtea, în cauza Domenichini v. Italia (1966), a

apreciat că interzicerea trimiterii unei scrisori de la un prizonier către avocatul luî

constituie o încălcare a art. 6(3)alCEDO.

Dreptul de apărare implică şi dreptul persoanei de a se apăra singur, c. proc.pen.

al RM stabileşte acest drept ca pe unul principal, deoarece impunerea unui apărător

în mod forţat ar încălca însuşi principiul dreptului de apărare. Nu trebuie interpretat

în acest sens art. 69 al c. proc.pen., unde sunt enumerate cazurile de participare

obligatorie a apărătorului în cauza penală:

•când aceasta o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul;

•când persoana nu se poate apăra singură din cauza unor afecţiuni fiziologice

sau mintale;

•când bănuitul, învinuitul, inculpatul nu cunoaşte limba de procedură, este

militar în termen, este minor, când i se încriminează o infracţiune gravă, deosebit

de gravă sau excepţional de gravă şî alte cazuri prevăzute de art. 69 с. proc.pen. al

RM.

Tot aici este menţionată şi cerinţa de prezenţă obligatorie a avocatului "când

interesele justiţiei o cer", sintagmă care este definită cu caracter de recomandare în

Hotărârea Plenului CSJ nr. 30 din 09.XI.1998 citată anterior.

Asigurarea obligatorie a prezenţei apărătorului trebuie să fie reală şi nu formală.

Astfel, CEDO în cauza Goddi v. Italia a constatat încălcarea lit (с) din alin. (3) al

art. 6 din Convenţie atunci când avocatul "desemnat" nu a întreprins nimic pentru

apărarea persoanelor şi ele au fost condamnate. Într-o altă cauză Curtea a explicat

că prezenţa obligatorie a apărătorului în cazurile cînd interesele justiţiei o cer nu

este o alternativă a dreptului persoanei de a se apăra singură, ci un drept individual,

la care se aplică standarde obiective, de a aprecia dacă realmente persoana se apară

eficient sau nu. Chiar dacă apare un conflict când persoana căreia i se acordă

apărare obligatorie nu colaborează cu apărătorul, acesta din urmă trebuie să fie

prezent la acţiunile respective şi să vegheze asupra legalităţii procesului din

punctul de vedere al apărării.

Convenţia Europeană, de asemenea, prevede, în spiritul dreptului de apărare, şi

dreptul de confruntare al martorilor (lit. (d) din alin. (3) al art. 6). Curtea

recunoaşte încălcarea principiului când nu se respectă egalitatea armelor la

audierea martorilor de către organele oficiale şi apărare, prin folosirea unor scheme

diferite (Bonisch v. Austria (1985), sau atunci când condamnările se întemeiază pe

declaraţiile unor martori anonimi care nu pot fi audiaţi sau atunci când nu poate

adresa întrebări apărarea (Koplovski v. Olanda (1989), Windisele v. Austria

(1990)). с proc.pen. al RM înlătură aceste potenţiale încălcări prin reglementările

art. 110, stabilind procedura ascultării martorilor cu statut procesual special (de

protecţie a lui).

Părţile dispun de principiul dreptului de apărare pe întreaga perioadă de

desfăşurare a procesului penal.

Principiul garantării dreptului la apărare este limitat de principiul legalităţii, se

corelează cu procesul oficialităţii, este garantat de principiile respectării demnităţii

umane şi al folosirii limbii de procedură şi se întemeiază pe principiul prezumţiei

de nevinovăţie.

Publicitatea şedinţei de judecată

Procesul de înfăptuire a justiţiei dintotdeauna a atras şi a interesat membrii

societăţii, acest interes fiind de influenţă reciprocă şi utilă. Legiuitorul respectă

exigenţele de publicitate a şedinţei de judecată, pentru a demonstra că în orice

situaţie când are loc o infracţiune făptuitorul este judecat întotdeauna în condiţii

legale.

Constituţia Republicii Moldova, în art. 107, prevede că în toate instanţele

judecătoreşti şedinţele de judecată sunt publice. Constituţia admite, însă nu

specifică, în ce situaţii anume se permit şedinţele de judecată cu uşile închise, în

care se respectă toate regulile de procedură.

Codul de procedură penală în art. 18 înaintează aceleaşi exigenţe pe care le

conţine art. 6 al Convenţiei Europene pentru apărarea Drepturilor Omului: orice

persoană are dreptul la o judecată echitabilă şi publică. Hotărârea trebuie să fie

pronunţată în mod public, dar accesul presei şi publicului poate fi interzis în sala de

şedinţe. Excepţiile sunt formulate în acelaşi articol, inclusiv cazurile când poate fi

limitat accesul persoanelor terţe de a asista la judecată. Şedinţele pot avea loc cu

uşile închise în interesul moralităţii, al ordinii publice sau securităţii naţionale,

când o cere interesul minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor. Justiţia poate

decide şi în alte cazuri, când consideră strict necesară desfăşurarea şedinţei cu uşile

închise, atunci când datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar putea

prejudicia interesele justiţiei. In aceste cazuri decizia de a examina dosarul în

şedinţă închisă trebuie argumentată, fiind respectate toate normele procedurii

judiciare.

Completarea art. 18 с. proc.pen. cu alin. V) aduce o reglementare

complementară în cadrul publicităţii şedinţelor de judecată prin obligarea audierii

victimei şi martorilor minori în şedinţă închisă.

Art. 316 din с proc.pen. relevă mai amănunţit unele aspecte ale publicităţii şe-

dinţei de judecată, în care se admite la şedinţă orice persoană care a împlinit vâr-sta

de 16 ani şi persoanele neînarmate. Preşedintele şedinţei poate permite prezenţa la

şedinţă a minorilor şi a persoanelor înarmate care sunt obligate să poarte armă din

oficiu, în exerciţiul funcţiunii lor. Aceştia sunt colaboratorii poliţiei care asigură

ordinea în şedinţa de judecată şi în cazurile când persoanele judecate necesită pază

sporită.

În realizării acestui principiu legea prevede posibilitatea admiterii

reprezentanţilor mass-media sau a altor persoane care să efectueze înregistrări foto,

audio şi video. Aceste acţiuni sunt permise doar de către preşedintele şedinţei de

judecată în limita respectării desfăşurării normale a judecăţii.

Sancţiunea nerespectării prevederilor legale ce privesc caracterul public al

şedinţei de judecată pot duce la casarea oricărei hotărâri prin folosirea căilor de

atac (art. 427 şi 444 с proc.pen.). După desfăşurarea şedinţei de judecată hotărârea

adoptată se pro¬nunţă, fără nici o excepţie, în mod public.

Publicitatea şedinţelor de judecată este dictată de necesitatea transparenţei

justiţiei într-o societate democratică, de rolul educativ general al procesului de

înfăptuire a justiţiei, când societatea ştie că orice faptă ilegală este.sancţionată; şi

de faptul că judecătorii acordă o atenţie sporită modului în care judecă şi motivează

hotărârile atunci când şedinţa este deschisă sau când se înregistrează pentru mass-

media.

Accesul liber la justiţie

Accesul liber la justiţie este un principiu ce reiese din interpretarea art. 6 al

Convenţiei. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice la art. 14

prevede că "orice persoană are dreptul ca litigiul în care se afiă să fie examinat de

un tribunal independent". Art. 20 al Constituţiei Republicii Moldova stipulează că

"orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor

judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi

interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie".

Directivele prevăzute de art. 6 al Convenţiei sunt enunţate în art. 19 al Codului

de procedură penală.

Importanţa majoră a acestui principiu pentru procesul penai a fost sesizată şi

evocată de jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie166 şi a Curţii Constituţionale.

In dreptul intern accesul liber la justiţie este consacrat prin prevederile art. 20 din

Constituţie, nu numai ca un drept fundamental al oricărei persoane, dar mai ales ca

un principiu fundamental al sistemului de garanţii al drepturilor şi libertăţilor în

procesul penal.

Prin urmare, rezultă că dreptul persoanei de a se adresa instanţei este un drept

fundamental, căreia îi corespunde obligaţia instanţei ca în condiţiile legii să se

pronunţe asupra cererii, iar pe de altă parte deschizându-se calea justiţiei pentru

apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime, nimănui nu-i este îngăduit,

ca într-o situaţie conflictuală, să-şi tranşeze singur drepturile sau interesele.

O particularitate a art. 19 al Codului de procedură penală în ceea ce priveşte

accesul liber la justiţie este obligaţia organului de urmărire penală, a procurorului

de a lua toate măsurile legale pentru cercetarea sub toate aspectele, complet şi

obiectiv a circumstanţelor cauzei.

Legea procesual penală a stabilit garanţii procesuale în vederea realizării

eficiente a regulilor enunţate:

1.cazurile de incompatibilitate (art. 33, 54 din Cprocpen. al RM);

2.nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăţia sa (alin. (2) al art. 8 din

C.proc. pen. al RM);

3.neadraiterea datelor obţinute prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau altor

mijloace de constrângere, prin violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei (pct. 1)

din alin. (1) al art. 94 din Cprocpen. al RM);

4.nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită (alin. (3) al art. 101 din C.proc

pen. al RM).

Instanţa cercetează şi pune la baza hotărârii judecătoreşti numai probele la

cercetarea cărora au avut acces toate părţile în egală măsură.

Regula examinării sub toate aspectele, complet şi obiectiv are o aplicare

fundamentală în cadrul procesului de apreciere a probelor, fiind mecanismul legal

de formare a propriei convingeri a instanţei de judecată, procurorului şi ofiţerului

de urmărire penală. Existenţa regulii enunţate este dictată de necesitatea realizării

scopului procesului penal şi aflării adevărului pe fiecare cauză examinată.

3. CARACTERISTICA PRINCIPIILOR SPECIALE ALE PROCESULUI

PENAL

Desfăşurarea procesului penal în termen rezonabil

Rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie să fie apreciată prin prisma circum-

stanţelor cauzei concrete, ţinându-se cont de criteriile stabilite de lege şi anume

complexitatea cazului, conduita organului de urmărire penală şi a instanţei de

judecată, comportamentul părţilor şi vârsta de pînă la 18 ani ai victimei.

Complexitatea cazului include toate circumstanţele lui atât de fapt, cât şi de

drept luate în ansamblu (numărul participanţilor la proces, numărul episoadelor

infracţionale incriminate, dificultatea dovedirii anumitor aspecte cum ar fi

necesitatea numirii unor comisii rogatorii în străinătate etc.).

Conduita organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată ţine de ra-

piditatea cu care acestea soluţionează întrebările şi efectuează acţiunile procesuale

necesare pentru a mişca cauza penală spre o soluţionare definitivă. Statul răspunde

atât pentru conduita organelor menţionate, cât şi a altor persoane care au fost atrase

în cadrul procesului pentru a contribui la soluţionarea cauzei. Astfel, organele

judiciare vor da dovadă de un comportament ce încalcă principiul dat, dacă după

un timp rezonabil de la numirea unei expertize care nu a fost îndeplinită nu va

întreprinde măsuri de efectuare cât mai rapidă a acesteia, de exemplu, prin

schimbarea expertului sau dacă nu va face tot posibilul ca un martor care nu se

prezintă să fie găsit şi audiat.

De acest criteriu ţine şi obligaţia statului să organizeze sistemul legal în aşa fel

încât să permită organelor competente să asigure termenul rezonabil. Statul trebuie

să organizeze astfel sistemul organelor de drept, încât să asigure o soluţionare

rapidă şi fluentă a cauzelor. în general, statul nu poate motiva o soluţionare lentă a

cauzelor prin volumul mare de muncă. Cu toate acestea, o acumulare temporară de

cauze nu implică automat şi vinovăţia statului cu condiţia că acesta a luat cu

promptitudine măsuri de remediere a acestei situaţii. Astfel de metode provizorii ar

putea fi alegerea cauzelor după anumite criterii care se bazează nu numai pe data

parvenirii lor în instanţă, dar şi ţinând cont de urgenţa lor sau drepturile care

formează miza unei cauze pentru persoanele implicate. Cu toate acestea, dacă

situaţia persistă şi este nevoie de efectuarea de schimbări structurale, aplicarea

numai a unor astfel de metode nu este suficientă pentru a nu califica situaţia dată ca

încălcare (vezi Zimmermann şi Steiner v. Elveţia, 1983).

Cu toate că C.proc.pen. stabileşte că se ia în considerare numai conduita organelor

de urmărire penală şi a instanţelor, această prevedere trebuie interpretată mai larg

incluzându-se toate organele statului implicate într-un proces. Astfel, spre

exemplu, în practica CED07 durata procesului în cadrai Curţii Constituţionale se ia

În consideraţie atunci când rezultatul acestuia este în stare să afecteze rezultatul

soluţionării cauzei în faţa instanţelor ordinare (Deumeland v. Germany, 1986,

Poiss v. Austria, 1987, Воск v.Germany, 1989).

Criteriul comportamentului părţilor este aplicat pentru a se stabili existenţa

vinovăţiei statului în depăşirea termenelor rezonabile şi gradul acestei vinovăţii.

Organele statului nu sunt vinovate de încălcarea dreptului persoanei dacă se

stabileşte că depăşirea a avut loc din vina acesteia. Aceasta poate avea loc atunci

când comportamentul părţii duce la o încetinire neîntemeiată a procesului cum ar fi

în cazul de schimbare nefondată a avocaţilor, înaintare nefondată a plângerilor,

întârziere în comunicarea informaţiilor necesare, lipsă nemotivată de la acţiunile ce

trebuie să aibă loc în prezenţa părţii etc. Pe de altă parte, persoana acuzată nu este

obligată să fie cooperantă şi poate să se folosească pe deplin de drepturile pe care i

le oferă legea (cum ar fi aceleaşi înaintări de cereri şi plângeri), dar acestea pot fi

puse în seama persoanei la stabilirea încălcării dreptului acesteia la un proces în

termen rezonabil. Astfel, în cauza Ciricosta şi Viola v. Italia peti¬ţionarii au

solicitat de cel puţin şaptesprezece ori amânarea audierilor şi nu s-au opus la şase

amânări solicitate de partea adversă, în consecinţă CEDO a considerat că termenul

de cincisprezece ani nu încălca dreptul la judecarea cauzei în termen rezonabil.

Criteriul vârstei victimei a fost introdus pentru a oferi o protecţie mai mare

acestor persoane, anume prin accelerarea instrumentării cauzei.

Respectarea termenului rezonabil la urmărirea penală se asigură de către

procuror, iar la judecarea cazului - de către instanţa respectivă. Conform art. 274,

procurorul, concomitent cu confirmarea pornirii urmăririi penale, fixează termenul

de urmărire în cauza respectivă. Termenul de urmărire penală fixat de procuror este

obligatoriu pentru ofiţerul de urmărire penală şi poate fi prelungit la solicitarea

acestuia. în cazul în care este necesar de a prelungi termenul de urmărire penală,

ofiţerul de urmărire penală întocmeşte un demers motivat în acest sens şi îl prezintă

procurorului înainte de expirarea termenului fixat de acesta.

Cu toate că legea nu stabileşte termene concrete de desfăşurare'a procesului

penal, pentru asigurarea respectării acestui principiu sunt stabilite un şir de termene

pentru efectuarea unor acţiuni procesuale. Astfel, sunt stabilite termene-Iimită

pentru soluţionarea cererilor, pentru întocmirea rechizitoriului etc.

Verificarea respectării termenului rezonabil se efectuează de instanţa de judecată

ierarhic superioară în procesul judecării cauzei în cadrul căilor ordinare sau

extraordinare de atac.

Conform art. 385 C.proc.pen., instanţa, în cazul în care constată că s-a încălcat

dreptul inculpatului ca să-i fie examinată cauza într-un termen rezonabil, are

dreptul să examineze posibilitatea reducerii pedepsei inculpatului drept

recompensă pentru aceste încălcări. în timp ce această prevedere urmăreşte scopul

soluţionării pe loc a potenţialelor cazuri de adresare în CEDO, pentru a fi un

remediu valabil, instanţa, la reducerea pedepsei, trebuie să includă un indice pentru

a permite evaluarea gradului în care durata procedurii este luată în consideraţie.

Libertatea de mărturisire împotriva sa

Introducerea principiului enunţat în cadrul regulilor de bază este un element al

procesului continuu de democratizare a procesului penal şi armonizare a cadrului

garanţiilor procesual-penale cu prevederile tratatelor internaţionale la care

Republica Moldova este parte.

În lit. g) din pct. 3) al art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile

şi politice se prevede că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni

penale are dreptul să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se

recunoască vinovată. Curtea a statuat că dreptul la un proces echitabil (art. 6 al

Convenţiei) include "dreptul pentru orice acuzat în sens autonom, pe care art. 6 îi

atribuie acestui termen, de a păstra tăcerea şi de a nu încerca să contribuie la

propria sa incriminare" (Funke v. Franţa, 1993) şi care este inclus în norme

internaţionale general recunoscute care se află în centru! noţiunii de proces

echitabil (Saunders v. Regatul Unit, 1996). Este necesar de subliniat că dreptul la

libertatea de mărturisire împotriva sa şi-a găsit locul printre drepturile şi libertăţile

persoanei investigate prevăzute de Statutul Curţii Penale Internaţionale care

consemnează în art. 55 că persoana nu poate fi constrânsă să se autoincrimineze

sau să se declare vinovată, constituind o veritabilă garanţie procesuală.

Principiul dat şi-a găsit reflectarea în unele legislaţii străine.

Libertatea de mărturisire împotriva sa este prevăzută la art. 21 C.proc.pen. şi

cuprinde două reguli.

Cercul de persoane care intră în categoria de rade apropiate este circumscris

exhaustiv la pct. 41) al art. 6 din C.proc.pen. al RM şi sunt: copiii, părinţii,

înfietorii, înfiaţii, fraţii şi surorile, bunicii, nepoţii. Pentru a constata relaţiile de

rudenie între persoanele nominalizate este necesar de a verifica actele de stare

civilă eliberate de organele de stat competente. De această prerogativă beneficiază

toţi participanţii la procesul penal, deoarece termenul de "nimeni" conform

DEX,.are sensul de "nici un om, nici o fiinţă". De regulă, acest drept este utilizat

de martor, partea vătămată, bănuit, învinuit, inculpat.

Martorul, conform art. 90 din C.proc.pen., nu poate fi silit să facă declaraţii

contrare intereselor sale sau ale rudelor sale apropiate şi are dreptul să refuze de a

prezenta obiecte, documente, mostre pentru cercetare comparativă sau date, dacă

acestea pot fi folosite ca probe care mărturisesc împotriva sa sau a rudelor sale

apropiate.

Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă dezvăluiri

demascatoare împotriva sa este în drept să refuze de a le face. Este interzis de

aplicat orice acţiuni nelegitime asupra unei persoane, cu scopul de a obţine de la ea

informaţii sau mărturisiri. Asupra dreptului de a nu se autoincrimina a statuat şi

Plenul Curţii Supreme de Justiţie, care în hotărârea sa a stipulat că bănuitul,

învinuitul nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa însăşi sau să se recunoască

vinovat.

Libertatea de mărturisire împotriva sa nu se confundă cu nerecunoaşterea

săvârşirii infracţiunii, dar nici cu recunoaşterea acesteia, în sensul că din moment

ce nu contrazice, acuzarea, ar însemna că ar şi recunoaşte-o. Principiul prezumţiei

de nevinovăţie justifică tăcerea, nimeni nefiind obligat să-şi dovedească

nevinovăţia, cu atât mai mult când învinuirea este necredibilă. încălcarea dreptului

de a nu se automcrimina de către organul de urmărire penală va conduce la

neadmiterea datelor care au

fost obţinute.

Exercitarea de către învinuit, inculpat a dreptului de a tăcea şi a nu mărturisi

împotriva sa sau renunţarea la acest drept nu poate fi interpretată în detrimentul lui

şi nu poate avea consecinţe nefavorabile pentru el. Alin. (6) al art. 63 din

C.proc.pen. prevede interdicţia de a interoga în calitate de martor persoana faţă de

care există anumite probe că a săvârşit o infracţiune.

Este pusă în discuţie problema privind dreptul persoanei ce deţine imunitatea de

a renunţa la declaraţiile depuse anterior. Ceea ce ne interesează este faptul dacă

renunţarea la privilegiu este revocabilă. Legea procesual penală stabileşte la alin.

(3) al art. 371 că martorul care este eliberat prin lege de a face declaraţii împotriva

bănuitului, învinuitului, inculpatului dacă nu acceptă să facă declaraţii în şedinţa de

judecată, atunci declaraţiile sale făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite în

şedinţa de judecată. Totodată se cere de menţionat că privilegiul nu se poate

extinde şi asupra unei persoane care face declaraţii despre cele comunicate în afara

procesului de către martorul care deţine privilegiul. Cu alte cuvinte, dacă ruda

apropiată a relatat unei terţe persoane despre anumite împrejurări care au fost

incluse în obiectul probaţiunii, această terţă persoană va fi pasibilă de ascultare,

chiar dacă ruda, utilizând privilegiul,

renunţă să facă declaraţii.

Dreptul de a nu fi urmărit judecat sau pedepsit de mai multe ori (lat. Non bis in

idem)

Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori este un

principiu al reglementării raporturilor de drept şi procedură penală. Este logic ca o

persoană care şi-a ispăşit o dată pedeapsa pentru o faptă să nu mai fie pusă în

situaţia de a fi pedepsită încă o dată pentru aceeaşi faptă. Acest drept include în

sine şi interdicţia urmăririi sau judecării repetate, din motiv că sunt acţiuni

inseparabile de procedura atragerii la răspundere penală. Este suficientă repetarea

neîntemeiaţi a urmăririi penale în privinţa unei persoane, pentru a fi încălcat acest

principii. Fiind cunoscut din antichitate la romani cu denumirea поп bis in idem,

acest principiu înseamnă: "nu de două ori pentru acelaşi lucru" şi se referă la

instituţia răspunderii penale.

Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor

Omului prevede în art. 4 că nici o persoană nu poate fi urmărită sau pedepsită

penal de jurisdicţia aceluiaşi stat pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care a

fost deja achitată sau condamnată printr-o hotărâre definitivă legii şi procedurilor

penale ale acelui stat.

Aceste prevederi nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi

procedu-rii penale aparţinând statului respectiv, dacă fapte noi sau recent

descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurilor precedente sunt de

natură să afecteze hotărârea pronunţată. De la această regulă nu se admit derogări

nici în cazurile prevăzute de art. 15 al CEDO: cazuri de război sau alte pericole

publice care ameninţă viaţa naţiunii.

Codul de procedură penală în pct. 44) al art, 6 defineşte "viciul fundamental în

cadrul procedurii precedente, care a afectat hotărârea pronunţată, ca fiind o

încălcare esenţială a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţia pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de alte tratate

internaţionale, de Constituţia Republicii Moldova şi de alte legi naţionale. Reluarea

urmăririi se dispune de către procurorul ierarhic superior prin ordonanţă, dacă se

constată că nu a existat în fapt cauza саге а determinat luarea acestor măsuri sau că

au dispărut circumstanţele pe care se întemeia încetarea urmăririi penale, clasarea

cauzei sau scoaterea persoanei de sub urmărirea penală. De asemenea, reluarea

urmăririi penale se poate dispune şi de către judecătorul de instrucţie (alin. (2) al

art. 313; alin. (2) al art. 287 din c. proc.pen.) în cazul admiterii plângerii depuse

împotriva ordonanţei procurorului de încetare, clasare sau scoatere a persoanei de

sub urmărire penală.

Sub incidenţa acestui principiu cade şi situaţia când persoana a fost trasă la

răspundere administrativă pentru o faptă. Declanşarea procesului penal în privinţa

aceluiaşi făptuitor şi pentru aceeaşi fapta nu mai este posibilă din motiv că suntem

în situaţia sancţionării repetate a unei persoane pentru aceeaşi faptă.

Pct. 4) din alin. (3) al art. 458 prevede că poate fi cerată revizuirea hotărârii

definitive şi irevocabile a instanţei de judecată prin care este achitată persoana dacă

s-au stabilit alte circumstanţe de care nu avea cunoştinţă judecata atunci când a dat

hotărârea şi care, ele însele sau împreună cu circumstanţele stabilite anterior,

dovedesc vinovăţia celui achitat sau a persoanei cu privire la care s-a dispus

încetarea procesului penal.

Principiul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori este aplicat

şi se respectă şi în cazul când o persoană a fost sancţionată pentru o infracţiune

într-un stat străin. Problema recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti străine implică

deducerea termenelor de detenţie preventivă dintr-un alt stat, iar în caz de începere

a executării pedepsei sau executării totale a ei persoana nu mai este supusă

pedepsei repetate pentru aceeaşi faptă.

Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzuriior de serviciu şi

erorilor judiciare

Printre principiile noi care şi-au găsit locul în Codul de procedură penală,

prevăzut de art. 23 din C.proc.pen., este şi principiul asigurării drepturilor victimei

în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi erorilor judiciare.

Consfinţirea acestui principiu în legislaţia procesuală penală este novatorie din

considerentul că pe parcursul anilor mecanismul justiţiei penale se perfecţiona doar

sub aspectul raportului "stat-infractor", lăsând fără atenţia necesară problema

victimelor infracţiunii. Semnificaţia înserării sale procesuale este determinată de

faptul că persoanele care au suportat un prejudiciu sau cărora ii s-au încălcat unele

drepturi fundamentale au dreptul de a fi repuse în situaţia anterioară, indiferent

dacă sunt victime ale infracţiunii, abuzului de serviciu sau ale erorilor judiciare.

Victima în cazurile enunţate mai sus poate fi atât persoana fizică sau juridică căreia

i s-a cauzat un prejudiciu, cât şi bănuitul, învinuitul, inculpatul, condamnatul.

Îngrijorarea privind asigurarea unei responsabilităţi din partea statului vis-a-vis

de activitatea autorităţilor publice s-a manifestat prin includerea în cadrul actelor

internaţionale şi a celor naţionale a dreptului la reparaţie (la despăgubire) în cazul

când are loc o vătămare a dreptului persoanei de către o autoritate publică, în

special în cadrul procesului penal de către subiecţii oficiali ai procesului penal.

În vederea înţelegerii conţinutului principiului analizat este necesar de

examinat conceptul de "victimă". Adunarea Generală a ONU a adoptat "Declaraţia

principiilor fundamentale ale justiţiei privind victimele infracţiunii şi abuzului de

putere", în care, la art. 1, victime sunt considerate "personale cărora, individual sau

colectiv, le-a fost cauzat un prejudiciu, incluzând leziunile corporale sau

prejudiciul moral, suferinţe emoţionale, prejudiciu material sau limitarea esenţială

a drepturilor lor fundamentale în urma acţiunii sau inacţiunii care încalcă legile

penale naţionale, inclusiv legile care interzic abuzul de putere".

La nivel paneuropean, în art. 1 al Recomandării nr. 12(85) a Comitetului Miniş-

trilor Consiliului Europei din 28 iunie 1985 "Cu privire la statutul procesual al

victi-melor infracţiunii", se stipulează că victima este persoana fizică, căreia i s-a

pricinuit un prejudiciu, inclusiv leziuni corporale sau prejudiciu moral, suferinţe

emoţionale sau prejudiciu material, direct cauzându-se prin acţiunile sau

inacţiunile care încalcă normele penale ale statului-membru.

În cadrul Codului de procedură penală, la alin. (1) al art. 58", prin victimă se

are în vedere orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost

aduse daune morale, fizice sau materiale. Apariţia victimei ca nou participant la

procesul penal esîe rezultatul unui şir de demersuri doctrinare în vederea garantării

unei asigurări mai eficiente a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor

lezate prin fapta infracţională.

Victima unei fapte care conţine elementele componenţei de infracţiune dispune

de drepturile prevăzute de art. 58 din C.proc.pen., în special de dreptul de a cere

pornirea urmării penale, dreptul de a participa la procesul penal în calitate de parte

vătămată şi dreptul de a fi reparate prejudiciile morale, fizice şi materiale. Procesul

penal al Republicii Moldova permite examinarea concomitentă a acţiunii civile în

cadrul soluţionării cauzei penale de către instanţa de judecată, ceea ce oferă

avantaje suficiente victimei.

Principiul contradictoriaiitâfii în procesul penal

Principiul contradictorialităţii este o realizare esenţială a procesului penal

contemporan. Acest principiu este o condiţie iminentă pentru soluţionarea unei

cauze penale în cei mai just mod. El creează condiţii de ordin procesual şi

organizational maxim favorabile pentru examinarea completă şi sub toate aspectele

a cauzei şi, ca efect, emiterea unei hotărâri judecătoreşti adecvate. Principiul

contradictorialităţii este un principiu general al procesului penal şi, în mod normal,

ar trebui să se aplice în tot cursul procesului penal.

Principiul contradictorialităţii, deşi nu este consacrat expres, poate fi dedus din

art. 9, 10 ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (din 10.12.1948), din art.

14 al Pactului cu privire la drepturile civile şi politice (din 16.12.1966), din art. 6 al

Convenţiei europene pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

omului (din 04.11.1950).

Separarea funcţiilor procesuale înseamnă că acestea nu pot fi concomitent

exercitate (toate trei sau chiar două dintre ele) de către unul şi acelaşi organ sau

persoană împuternicită. Concentrarea în mâinile uneia şi aceleiaşi persoane a mai

multor funcţii procesuale duce inevitabil la abuzuri în procesul penal.

Înfăptuirea justiţiei - atribuţie exclusiva a instanţelor judecătoreşti

Conform art. 114 din Constituţie, justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte

numai de către instanţele judecătoreşti. Instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc

justiţia în cauzele penale sunt: Curtea Supremă de Justiţie, Curţile de Apel şi

judecătoriile conform competenţei stabilite de Codul de procedură penală. Pentru

anumite categorii de cauze penale pot funcţiona judecătorii, colegii sau complete

de judecată specializate. Se poate concluziona că din prevederile Codului de

procedură penală expuse rezultă două accepţiuni ale noţiunii de "instanţă". Prima -

instanţa judecătorească se înţelege ca verigă a sistemului instanţelor judecătoreşti,

secundo - prin instanţă judecătorească se înţelege judecătorul unic sau completul

de judecată care este competent să judece

cauza penală.

O condiţie indispensabilă a înfăptuirii justiţiei este respectarea exactă şi

neabătută a legii, ceea ce asigura realizarea în procesul penal a principiului

legalităţii şi pronunţării hotărârii judecătoreşti în numele legii. Judecătorul are nu

numai facultatea de a judeca, ci şi datoria de a o face.

Constituirea de instanţe nelegitime este interzisă. Instanţele de judecată sunt

create în baza legii. Această clauză este consfinţită în alin. 1 al art. 6 din Convenţie

şi Curtea, în hotărârea Zand v. Austria, a menţionat că acea clauză conform căreia

instanţa judecătorească trebuie să fie instituită prin lege are drept obiectiv evitarea

organizării sistemului judiciar într-o societate democratică în baza discreţiei

executivului şi că această materie urmează să fie reglementată de către legea

parlamentului. Conform art. 72 al Constituţiei Republicii Moldova, domeniul

funcţionării şi organizării instanţelor judecătoreşti se reglementează prin lege

organică.

Conform alin. (3) al art. 115 din Constituţia Republicii Moldova, înfiinţarea de

instanţe extraordinare este interzisă şi ca urmare sentinţele şi alte hotărâri

judecătoreşti adoptate de aceste instanţe nu au putere juridică şi nu pot fi executate.

Competenţa instanţei de judecată, limitele jurisdicţiei şi modul de desfăşurare a

procesului penal nu pot fi schimbate în mod arbitrar pentru anumite categorii de

cauze sau persoane, precum şi pentru o anumită situaţie sau pentru o anumită

perioadă de timp.

În cadrul procesului penal nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea

unei infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale, decât în baza hotărârii

definitive a instanţei de judecată, adoptate în corespundere cu prevederile Codului

de procedură penală.

Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii

Independenţa unui judecător care examinează o cauză în instanţă este o

condiţie ce tinde să satisfacă exigenţele legii naţionale şi internaţionale cu privire

la calităţile unui judecător care înfăptuieşte justiţia.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, în art. 10, prevede dreptul

fiecărui om ia o judecată de către un judecător independent şi imparţial. CEDO în

art. 6, de asemenea, prevede dreptul oricărei persoane la o judecată echitabilă şi

publică de către un tribunal independent şi imparţial, instituit prin lege.

Codul de procedură penală în art. 26 declară că la înfăptuirea justiţiei în cauzele

penale, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, judecând in baza

legii, în condiţii care exclud orice presiune asupra lor. Alin. (2) şi (3) ale art. 13 din

Legea privind organizarea judecătorească interzice imixtiunea în procesul de

înfăptuire a justiţiei. Exercitarea de presiuni asupra judecătorilor în scopul de a

împiedica judecarea completă şi obiectivă a cauzei sau de a influenţa emiterea

hotărârii judiciare atrage răspundere administrativă sau penală conform legii.

Pentru realizarea acestui principiu, de asemenea, sunt declarate imixtiune în

activitatea judecătorilor mitingurile, demonstraţiile şi alte acţiuni desfăşurate la o

distanţă mai mică de 25 metri de locul în care se înfăptuieşte justiţia, dacă sunt

întreprinse cu scopul de a exercita presiune asupra judecătorilor. Pe lângă aceste

acţiuni evidente, care pot influenţa judecătorul, legea instituie o serie de condiţii

pentru a asigura calitatea de imparţialitate şi independenţă a judecătorului:

•procedura de înfăptuire a justiţiei prevăzută de legislaţia procesuală, care

reglementează ordinea în timpul şedinţei de judecată, caracterul obligatoriu al

hotărârilor judecătoreşti ş. a.;

•procedura de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie a

judecătorului îl protejează de eventualele abuzuri din partea factorilor de decizie a

organelor de stat;

•declararea inviolabilităţii persoanei judecătorului, locuinţei şi localului de ser-

viciu, vehiculelor, mijloacelor de telecomunicaţii folosite de el, corespondenţei,

bunurilor şi documentelor.

Un factor important ce contribuie la independenţa judecătorilor şi supunerea lor

numai legii este şi procedura specială de pornire a urmăririi penale: la iniţiativa

Procurorului General cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi al

Preşedintelui Republicii Moldova sau, după caz, al Parlamentului.

Pentru toţi subiecţii de drept în stat se impune o interdicţie generală şi absolută:

secretul deliberării şi interdicţia de a cere divulgarea lui, interdicţie care asigură

protejarea intimei convingeri a judecătorilor la hotărârea cauzei. O serie de alte

garanţii ce asigură independenţa judecătorului sunt puse în seama altor organe în

stat. Crearea de condiţii organizatorice şi tehnice favorabile activităţii instanţelor

judecătoreşti este pusă, în general, pe seama Ministerului Justiţiei. Asigurarea

materială şi socială a judecătorului este realizată din contul bugetelor de stat

respective.

La soluţionarea cauzelor judecătorii nu trebuie să fie interesaţi de soluţia

adoptată. în toate cazurile în care poate fi pusă la îndoială independenţa sau

imparţialitatea judecătorului, el poate fi recuzat sau poate să se abţină, conform

Codului de procedură penală, de la examinarea dosarului penal.

Pentru a-i asigura judecătorului deplină independenţa la judecarea cauzei,

Codul de procedură penală prescrie în alin. (2) al art. 26 norma în baza căreia

judecătorul este liber să examineze materialele şi cauzele penale conform legii şi

propriei convingeri, bazate pe probele cercetate în cauza penală respectivă.

Judecătorul, în baza garanţiilor de independenţă ce i se oferă, este obligat în acelaşi

timp să se opună oricărei încercări de a exercita presiune asupra sa.

Judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte concluziile date de organul de

urmărire penală în defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată de la ideea

preconceputa că acesta a comis o infracţiune. în acest sens, dacă analizăm

hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pe cazul Findley v. Regalul Unit

(1997), constatăm ca ea se pronunţă în sensul unei încălcări a art. 6 al Convenţiei,

deoarece un membru al tribunalului era, în cadrul funcţiilor sale profesionale,

subordonat uneia din părţile în proces, instanţa declarând că în aşa circumstanţe

"părţile aflate în litigiu se pot îndoi în mod legitim de independenţa acestei

persoane. O astfel de situaţie afectează serios încrederea pe care tribunalele trebuie

să o inspire societăţii democratice". Aceste standarde pot fi aplicate şi curţilor

marţiale.

Judecătorii de instrucţie beneficiază de aceleaşi garanţii în exercitarea

atribuţiilor de serviciu, legea stabilind şi pentru ei calitatea de magistrat şi toate

garanţiile legale de independenţă a judecătorilor de instrucţie ca şi pentru ceilalţi

judecători. Judecătorii din instanţele ierarhic inferioare sunt independenţi şi nu se

supun în nici un fel judecătorilor din instanţele superioare. Imparţialitatea,

independenţa şi supunerea judecătorilor numai legii sunt confirmate şi de

interdicţia de a sancţiona un judecător exclusiv pentru faptul că hotărârea

pronunţată de el într-o cauză va fi casată total sau parţial de o instanţă de apel sau

de recurs.

Judecătorii sunt reprezentanţii autorităţii judecătoreşti în stat, se supun doar

legii, nu se supun nici unui subiect de drept în procesul de înfăptuire a justiţiei şi

hotărârile lor sunt executorii şi obligatorii pentru toţi fără excepţie, fiind asigurate

de prezenţa forţei coercitive a organelor de executare a pedepselor penale.

Libera apreciere a probelor

Libera apreciere a probelor ca principiu al procesului penal este strâns legată de

regula cercetării sub toate aspectele, complet şi obiectiv a circumstanţelor cauzei şi

a probelor.

Aprecierea probelor reprezintă activitatea raţională a organului de urmărire

penală, procurorului şi instanţei de judecată în vederea determinării admisibilităţii,

pertinenţei, concludentei, veridicităţii şi utilităţii probelor existente într-o cauză

penală.

În urma aprecierii libere a probelor sunt adoptate hotărâri cu caracter oficial (de

exemplu, ordonanţa de punere sub învinuire, înceierea privind aplicarea măsurii

preventive, sentinţa instanţei de judecată) de către subiecţii oficiali ai procesului

penal. Ceilalţi participanţi la procesul penal, în urma aprecierii libere a probelor, au

dreptul de a înainta cereri, plângeri, care produc efecte doar după adoptarea unei

hotărâri de către organul competent.

Negarea criteriilor dinainte stabilite în cadrul aprecierii libere a probelor nu în-

seamnă că aprecierea probelor este realizată arbitrar.

Libera apreciere a probelor înseamnă că legea, indicând mijloacele de probă din

care pot fi obţinute date prin care se stabilesc circumstanţele necesare de probat, de

regulă, se reţine de la indicarea mijloacelor de probă prin intermediul cărora vor fi

probate circumstanţele care urmează să fie dovedite în procesul penal. Libera

apreciere a probelor exclude posibilitatea oferirii unei puteri dinainte stabilite unei

anumite probe. Această regulă este în contradicţie cu sistemul probelor legale, în

care mijloacele de probă sunt limitate şi ierarhizate de lege, adică au o valoare

dinainte stabilită. În acest caz judecătorul doar trebuia să constate dacă există proba

prevăzută de lege şi să-i acorde forţa probantă tarifată de lege, fiind obligat să tragă

din aceasta concluzia judecăţii. Deci nu putea judeca, după realitatea faptelor, pe

baza convingerii sale, ci după aritmetica stabilită de lege.

Judecătorul, organul de urmărire penală şi procurorul apreciază probele în con-

formitate cu propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor

administrate. Convingerea intimă este rezultatul desfăşurării unui proces psihic, în

cadrul căruia elementele de ordin obiectiv (probele) dau naştere unui sentiment de

certitudine în legătură cu existenţa sau inexistenţa infracţiunii, vinovăţiei făptuito-

rului.

Oficialitatea procesului penal

Principiul oficialităţii exprimă caracterul şi importanţa de stat a activităţii

procesual penale. Esenţa lui constă în faptul că apărarea societăţii şi a cetăţenilor

de infracţiuni este o sarcină obligatorie a organelor de stat şi nu poate fi privită ca o

chestiune privată a cetăţenilor. Potrivit acestui principiu, desfăşurarea procesului

penal trebuie să fie asigurată pe tot parcursul acestuia, prin intervenţia activă a

organelor judiciare penale

competente.

Conform alin. (1) al art. 28 din C.proc.pen., procurorul şi organul de urmărire

penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, de a pomi urmărirea penală în

cazul în care sunt sesizate, în modul prevăzut de C.proc.pen., că s-a săvârşit o

infracţiune şi de a efectua acţiunile necesare în vederea constatării faptei penale şi

a persoanei .

Pornirea urmăririi penale şi înfăptuirea diferitelor acţiuni. în general, nu sunt

con-diţionate de existenţa acordului victimei sau altor persoane interesate în

pornirea sau desfăşurarea urmăririi penale. Cu alte cuvinte, procurorul, de

exemplu, nu poate motiva neînceperea urmăririi penale prin împotrivirea victimei.

Luarea tuturor măsurilor stabilite de lege trebuie să aibă loc din iniţiativa proprie a

organului (adică din oficiu), fără a aştepta vreo solicitare în acest sens din partea

unei părţi sau altei persoane interesate. Această obligaţie este concretizată în cadrul

mai multor articole din cod. Astfel, de exemplu, legea stabileşte obligativitatea

organului de urmărire penală de a dispune efectuarea expertizei în anumite cazuri

(art. 143); de a explica drepturile şi obligaţiile participanţilor la urmărirea penală

(art. 277) etc.

Obligaţia de a pomi o urmărire penală atunci când sunt temeiurile şi motivele

le-gale de a efectua acţiuni necesare pentru constatarea faptei penale şi a persoanei

vinovate reiese din scopul procesului penal de a proteja persoanele, societatea şi

statul de infracţiuni. Obligaţia aceasta a fost formulată în alin. (3) al art. 19 şi alin.

(1) al art. 254 care stipulează că organul de urmărire penală are obligaţia de a lua

toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi

obiectivă a circumstanţelor cauzei, de a evidenţia atât circumstanţele care dovedesc

vinovăţia băunitului, învinuitului, inculpatului, cât şi cele care îl dezvinovăţesc,

precum şi circumstanţele care îi atenuează sau agravează răspunderea.

.

Conform principiului oficialităţii, instanţa de judecată efectuează din oficiu ac-

ţiunile procesuale în limitele competenţei sale, în afară de cazul în care prin lege se

dispune efectuarea acestora la cererea părţilor. Spre deosebire de organele de

urmărire penală, obligaţia instanţei de a îndeplini din proprie iniţiativă anumite

acţiuni este limitată în mod principal de faptul că instanţa trebuie să-şi păstreze

caracterul neutru faţă de părţi.

Aceasta înseamnă că în cazul în care consideră necesară administrarea probelor

suplimentare ea nu poate face acest lucru, deoarece prin aceasta ar putea favoriza o

parte sau alta. Instanţa însă este obligată să anunţe părţile în privinţa drepturilor pe

care le au acestea, inclusiv dreptul de a cere administrarea unor probe noi; să

întrebe părţile dacă au de formulat cereri sau obiecţii. în virtutea principiului dat,

instanţa de judecată poate dispune din oficiu efectuarea unor acţiuni (cercetarea Ia

faţa locului, reconstituirea faptei etc.) care după părerea ei sunt necesare pentru

verificarea şi aprecierea probelor prezentate.

TEMA 4. SUBIECŢII PROCESULUI PENAL

1. Noţiunea şi sistemul subiecţilor procesului penal.

2. Instanţele judecătoreşti şi competenţa lor.

3. Partea acuzării.

4. Partea apărării. 5. Alte persoane participante la procesul penal.

1. NOŢIUNEA ŞI SISTEMUL SUBIECŢILOR PROCESULUI PENAL

Procesul penal este o activitate complexă, a cărei realizare implică intervevenţia unor

persoane obligate să participe în vederea rezolvării conlictului născut prin săvârşirea infracţiunii.

Persoanele care cooperează în cadrul procesului penal, în vederea atingerii scopului

acestuia, poartă denumirea de participanţi.

În dreptul penal, spre deosebire de drept procesual penal, noţiunea de subiect înglobează

persoanele fizice responsabile care, la momentul săvârşirii infracţiunii grave, deosebit de grave

sau excepţional de grave au atins vârsta de 14 ani şi cele care la momentul săvârşirii infracţiunii

uşoare sau mai puţin grave au atins vârsta de 16 ani, precum şi persoanele juridice (vezi art.215-

218,221,223-246.248-251,257,259-261 CP.) pasibile de răspundere penală, conform art. 21 C.P.

al RM („Subiectul infracţiunii”).

În dreptul procesual penal în noţiunea de subiecţi intră de asemenea, organele şi persoanele

ca titulari de drepturi şi obligaţii, care îşi desfăşoară activitatea împreună în vederea realizării

procesului penal, finalitatea căruia constituie rezolvarea conflictului apărut din săvâşirea

infracţiunii.

Suprapunând sferele celor două noţiuni, observăm că participanţii în sensul dreptului penal

se identifică în persoana unui singur subiect din sfera participanţilor la procesul penal şi anume

în persoana învinuitului sau inculpatului

În sens larg, noţiunea de participanţi ai procesului penal înglobează toţi titularii de drept

oficiali sau particulari, care au un rol în vre- o activitate procedurală, şi anume organele judiciare

(care în doctrina Romăniei include instanţa de judecată, procurorul, organul de urmărire penală şi

ofiţerul de urmărire penală; în doctrina R.M., „organul judiciar” este echivalent „organului

judecătoresc”, adică instanţa judecătorească); apărătorul; părţile (partea acuzării, persoanele

abilitate prin lege să efectueze sau să ceară efectuarea urmăririi penale, adică, procurorul,

organul de urmărire penală + partea vătămată, partea civilă şi reprezentanţii lor şi partea apărării,

persoanele abilitate prin lege să efectueze activitatea de apărare adică, bănuitul, învinuitul,

inculpatul, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor), precum şi alte persoane (subiecţii

care nu au interes în finalul cauzei şi ale căror drepturi şi obligaţii nu apar în urma punerii sub

învinuire sau înaintării acţiunii civile, ele de obicei, desfăşoară o activitate de natură să ajute la

realizarea scopului procesului penal, în deosebi la administrarea probelor, ele sunt: martorii

(posedă informaţii cu privire la vreo circumstanţă care urmează să fie constatată în cauză),

specialiştii şi experţii (deţinători a unor cunoştinţe speciale în anumite domenii ale activităţii

umane), grefierii, precum şi asistenţii procedurali, interpreţii, traducătorii (au roluri auxiliare,

însă importante în probaţiune).

În sens restrâns, se i-au în vedere doar organele judiciare şi părţile.

În literatura de specialitate s-a făcut o clasificare a părţilor în principale şi secundare şi

constante şi eventuale. Inculpatul este partea principală, iar partea civilă şi partea civilmente

responsabilă sunt părţi secundare, deoarece acestea apar numai în raportul procesual civil,

accesoriu raportul procesual penal. În acelaşi timp tot inculpatul este partea constantă, fiindcă

prezenţa sa este indispensabilă în orice proces penal, pe când partea civilă şi partea civilmente

responsabilă sunt părţi eventuale, fiindcă ele nu apar în orice cauză penală.

(Succesorii por interveni numai în latura civilă aprocesului penal, ei devenind părţi prin

succesiune (în cazul decesului părinţilor sunt introduşi în cauză copiii minori).

2. INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI ŞI COMPETENŢA LOR

Organizarea Judecătorească

Principiile generale ale Organizării Judecătoreşti constituie regulile esenţiale prevăzute de

Constituţie şi de legile organice care stau la baza organizării justiţiei pentru asigurarea

soluţionării litigiilor ivite între subiectele de drept, protecţia persoanelor faţă de manifestările

abuzive ale celorlalte autorităţi publice. Ele sunt:

1. Constituirea iearhcă a instanţelor judecătoreşti şi dublul grad de jurisdicţie (în legislaţia

României există atât în materie civilă cât şi în materie penală doar 2 grade de

jurisdicţie: judecata în prima instanţă şi judecata în apel).

2. Jurisdicţiile sunt costituite numai prin lege.

3. Constituirea jurisdicţiilor de drept comun şi a jurisdicţiilor speciale.

4. Interzicerea instanţelor extraordinare.

5. Justiţia constitie monopol de stat.

6. Egalitatea în faţa justiţiei.

7. Instanţele judecătoreşti sunt permanente şi sedentare.

8. Ierarhia instanţelor judecătoreşti.

9. Colegialtatea.

10. Instanele judecătoreşti sunt unitare.

11. Accesul liber la justiţie.

12. Gratualitatea justiţiei.

În România principiul care stă la baza actualei organizări a instanţelor judecătoreşti este

unitatea sistemului acestor orgnizaţii. Spre deosebire de RM, în afară de judecătorii, curţi de

apel, Curtea Supremă de Justiţie, în România mai există tribunalele.

Noţiunea Prin prisma faptelor şi sarcinilor ce le revin, instanţelor judeătoreşti se înfăţişează ca

subiect principal al activităţii procesual penale.

În prim sens, organizatoric, instanţa judecătorească presupune veriga ce intră în

compunerea sistemului organelor judecătoreşti.

În al doilea sens, instanţa judecătorească consideră completul de judecată care este organ

judiciar cmpetent să soluţioneze cauzele penale.

Conform Constituţiei, justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă e Justiţie, urţile de Apel

şi Judecătoriile, iar principiile generale de organizare şi activitate a acestor organe ale statului

sunt stipulate în Legea privind organizarea judecătorească, Legea privind statutul judecătorului

În conformitate cu alin.2 art.29 CPP există posibilitatea infiinţării atât a judecătoriilor

specializate, câ şi a unor colegii sau complete speciaizate (în incinta instanţelor judecătoreşti de

drept comun). Specializarea se realizează pe anumite categorii categorii de cauze.

Instanţele judecătoreşti îşi desfăşoară activitatea sa judiciară în principal în faza judecăţii,

dar au atribuţii legate şi de urmărirea penală. Pe lână R.M., judecători de instrucţie există şi în

Belgia, Franţa, Olanda, Luxemburg, Spania.

Compunerea instanţei de judecată

Distincţia între organele judecătoreşti, care înfăptuiesc justiţia potrivit legii şi organismele

judiciare care participă nemijlocit la soluţionarea cauzei penale.

Spre deosebire de instanţa de judecată, instanţele judecătoreşti reprezintă verigile care

constituie sistemul unitar al organelor judecătoreşti, iar instanţa de judecată este organul

judiciar concret, având o compunere strict determinată, dar dar variabilă după diferite ipoteze şi

care sunt chemate să soluţioneze o anumită cauză penală dedusă în faţa unui organ judecătoresc.

Din punctde vedere organizatoric la o instanţă judecătorească îşi pot desfăşura activitatea

jurisdicţională mai multe instanţe de judecată.

La compunerea instanţei de judecată se utilizează atât sistemul unipersonal (un judecător),

cât şi colegial (3-5 judecători) în dependenţă de caracterul şi gradul de pericol social al

infracţiunii; categoria şi mărimea eventuală a pedepsei; gradul de jurisdicţie De exemplu la

decizia motivată a preşedintelui instanţei judecătoreşti, cauza penală asupra infracţiunior

excepţional de grave (pt.care se prevede pedeapsa cu detenţie pe viaţă pt.genocid (art.135 CP);

pregătirea pt.război (art.139 CP); diversiunea (art.343 CP)) se vor judeca în prima instanţă de un

completde judecători sau dacă cauza este deosebit de complicată (prin numărul de persoane

implicate sau partricularităţile cazului), preşedintele instanţei judecătoreşti emite o decizie

motivată pentru ca cauza să fie examinată într-un complet de 3 judecători.

De asemenea, la exercitarea căilor de atac (repararea greşelilor hotărârii judecătoreşti,

realizarea unifomităţii în interpretarea şi aplicarea legii) pe cauze penale pentru care nu este

prevăzut apelul (recursul fiind al 2-lea grad de jurisdicţie), precum şi Hotărârile instanţei de Apel

(recursul find al 3-lea grad de jurisdicţie pentru a decide admisibilitatea – procedura prealabilă

de verificare ce anticipă judecarea recursului), cauzele se examinează în complet format din 3

judecători.

Colegiul lărgit al CSJ judecă recursurile împotriva sentinţelor Colegiului penal al CSJ (în

cazurile când CSJ figurează ca instanţa de fond) împotriva hotărârilor instanţelor de Apel (la

judecarea propriu-zisă a recursului şi recursurile în anulare se judecă de un complet de 5

judecători)

Plenul CSJ judecă recursurile în anulare în complet format din 2/3 din nr. total al

judecătorilor CSJ.

La judecarea cauzei în revizuire, instanţa va judeca cauza penală în aceeaşi componenţă

după cum a fost examinată în instanţa de fond.

La încălcarea modului de formare a completelor de judecată atrage după sine casarea

hotărârii pronunţate.

Schimbarea completului de judecată

Completul de judecată trebuie să rămână acelaşi pentru tot parcursul Judecării cauzei

(excepţie alin.2,3 art.31 CPP).

Orice schimbare intervenită în completul de judecată impune reluarea de la început a

cercetării judecătoreşti (unde se administrează şi se verifică probe şi instanţa cunoscând întregul

material probator îşi formează convingerea sa de privire la întreaga situţie de fapt, exceţie alin.3

art.31 CPP)

Însă dacă cauza se judecă:

a) în fond

b) cu complet din 3 judecători şi

c) unul din membrii completului nu va partivcipa la judecarea cauzei doar doar din motiv

de – boală îndelungată, deces, sau eliberare din funcţie (art.25 al Legii cu privire la

Statutul judecătorului)

judecătorul nou intervenit în proces:

a) va avea timp să ia cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv şi cele cercetate în instanţa

pentru a se pregăti de participarea de mai departe în proces,

b) va avea dreptul să solicite repararea unor acţiuni procesuale deja efectuate în şedinţă în

lipsa lui pentru a asigura realizarea efectivă, independentă şi de pe poziţii de egalitate cu

celalţi membri stabili a instanţei de judecată.

Însă în vederea examinării cauzei într-un termen rezonabil, în faza de terminare (în baza

Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii ) împuternicirile judecătorilor transferaţi,

degrevaţi, detaşaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie conform art.art.24-25 al Legii cu

privire la Statutul judecătoresc, se menţin până la judecarea cauzei respective.

Locul judecării materialelor şi cauzelor penale

Materialele şi cauzele penale se judecă în sediul instanţei adică locul unde îşi desfăşoară

activitatea judecătoriile, judecătoria militară, Curţile de Apel şi CSJ.

La necesitate prin încheiere motivată, desfăşurarea judecăţii poate fi în localitatea unde a

fost săvârşită fapta penală ori în cazul judecării unei fapte care prezintă o mare importanţă

socială. Judecata se poate desfăşura doar în localuri care ar asigura accesul publicului.

Incompatibilitatea judecătorului

Pentru buna înfăptuire a justiţiei penale şi pentru încrederea deplină în organele judiciare şi

entru situaţiile în care prezumţia de imparţialitate şi obiectivitate ar fi pusă la îndoială,

legiuitorul a prevăzut remedii procesuale adecvate, precum: incompatibilitatea, abţinerea şi

recuzarea. Incompatibilitatea reprezintă o situaţie de inadecvare în care se află unul din

subiecţii procesuali oficiali faţă de o cauză penală şi care constituie un impediment prin

participarea acestuie la rezolvarea cauzei penale respective.

Incompatibilitatea spre deosebire de incompetenţă se consideră ca o situaţie specială în

care se află un participant oficial faţă de cauza penală. Astfel chiar unul din cei mai buni

judecători, nu poate participa la rezolvarea unui dosar penal dearece este incompatibil.

Art.33 prevede diferite cazuri de incompatibilitate: dacă el personal, soţul său,

ascendenţii sau descendenţii lor, fraţii sau surorile şi copiii acestora, afinii şi persoanele

înfiate prin lege. Astfel de rude şi alte rude care sunt direct sau indirect interesate de proces

ţin de incompatibilitatea judecătorului.

3. PARTEA ACUZĂRII

Procurorul

Procuratura R.M. reprezintă o instituţie independentă specializată care activând în cadrul

autorităţii judecătoreşti conduce şi exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţele

judecătoreşti, astfel apărând interesele generale ale societăţii, ordinea de drept, şi drepturile şi

libertăţile cetăţenilor.

În sistemul organelor procuraturii, conform Legii cu privire la Procuratură, funcţionează:

Procuratura Generală, Procuratura Gagauziei, Procuraturile raionale, municipale şi de sector,

precum şi Procuraturile specializate (militare, de transport, anticorupţie).

În cursul procesului penal, procurorul este independent, se supune numai legii şi activează

în baza principiilor legalităţii, operativităţii, proporţionalităţii, imparţialităţii şi controlului

ierarhic.

În Legea cu privire la Procuratură sunt stipulate atribuţiile procurorului, garanţiile

indepndenţei sale, precum şi procedura de numire şi eliberare din funcţie, declararea

inviolabilităţii, stabilirea incompatibilităţii fncţiei de procuror cu orice altă funcţie publică sau

privată, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice, etc. (Spre deosebire de codul din 1961 în

baza principiului controlului ierarhic, care deosebeşte statutul procurorilor cu cel al judecătorilor

impune în mod obligatoriu caracterul scris al indicaţiilor procurorului ierarhic superior).

Atribuţiile procurorului

Procurorul, potrivit art.51 CPP este persoana cu funcţii de răspundere, care în limitele

competenţei prevăzute de legislaţia procesual penală exercită în numele statului:

1. urmărirea penală (activitatea procesuală în scopul colectării probelor

necesare cu privire la existenţa infracţiunii şi identificării făptuitorului,

art.252), de calitatatea realizării căreia depinde prezentarea învinuirii în

instanţa de judecată. Urmărirea penală se exercită în mod obligatoriu de

către Procurorul de la procuratura de acelaşi nivel cu instanţa care judecă

în I instanţă cauzele referitoare la:

a) infracţiunile săvârşite de Preşedintele ţării, deputaţi,

membri a Guvernului, judecători, procurori, generali,

ofiţeri de urmărire penală

b) atentatele la viaţa colaboratorilor poliţiei, ofiţerilor de

urmărire penală, procurorilor, judecătorilor sau a

membrilor familiilor acestora;

c) infracţiunile săvârşite de Procurorul General.(art.270

CPP).

Astfel, procurorul exercită conducerea urmăririi penale în vederea descoperirii

infracţiunilor, încât orice infractor să fie tras la răspudre penală şi nici o persoană să nu fie

urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă penală. În acest sens, potrivit

art.52 CPP(alin.1.pct.1), procurorul porneşte urmărirea penală, ordonă efectuarea ei, refuză

pornirea acesteia sau o încetează.

Conducând personal urmărirea penală, procurorul ia cele mai importante soluţii, de ex.

punerea sub învinuire (art.281 CPP), scoaterea persoanei de sub urmărire penală (art.284 CPP),

încetarea urmăririi penale (art.285), întocmirrea rechizitoriului şi trimiterea cauzei în judecată

(art.296-297 CPP).

Verificănd legalitatea acţiunilor procesuale efectuate de organul de urmărire penală,

procurorul anulează prin ordonanţă măsurile ilegale şi dă indicaţii scrise referitor la desfăşurarea

urmăririi.

Procurorul nu dispune de atribuţii privitoare la examinarea plăngerilor declarate

împotriva actelor procedurale şi acţiunilor organului de urmărire penală.

Potrivit Instrucţiunii (nepublicate) privind modul de primire, înregistrare, evidenţă, şi

examinare a sesizărilor şi a altor iformaţii despre infracţiuni, aprobată prin Ordinul comun

nr.124/319/46/172-0/101 al Procurorului General, MAI, Directorului Serviciului de Informaţii şi

Securiritate (SIS), Directorului General al Departamentului Vamal şi Directorului Centrului

pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei din 26 august 2003, în pct.35

conducătorii organelor de urmărire penală informează zilnic înscris procurorul despre

infracţiunile înregistrate, iar lunar până la data de 3 a lunii următoare, prezintă procurorului lista

sesizărilor care au rămas neexaminate cu indicarea timpului parvenirii lor şi a termenilor de

examinare stabilite.

Organele de urmărire penală Urmărirea penală este exercitată de către procurori, ofiţeri de urmărire penală din:

MAI, SIS, Departamentul Vamal, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei,

numit în modul stabilit de lege şi care acţionează în limitele competenţei sale.

Organele de urmărire penală au sarcina de a efectua măsuri operative de investigaţie,

inclusiv de a utiliza înregistrări audio şi video, filmări, fotografieri şi de a efectua alte acţiuni

de urmărire penală, prevăzute de lege, în scopul descoperirii indicilor infracţiunii şi

persoanelor care au săvîrşit-o constatării datelor faptice, fixării procesuale a acestor acţiuni care

pot fi folosite în calitate de probe în cauza penală după verificarea lor în conformitate cu

legislaţia în vigoare.

Organul de urmărire penală are de asemenea obligaţii de a lua toate măsurile

necesare pentru prevenirea şi curmarea infracţiunii. Dacă există indicii infracţiunii, OUP

concomitent cu înregistrarea sesizării despre aceasta porneşte procesul de urmărire penală şi

călăuzindu-se de dispoziţiile legii procesual penale, efectuează acţiuni de urmărire penală în

vederea descoperirii şi fixării probelor, care confirmă sau infirmă săvîrşirea infracţiunii, i-a

măsuri în vederea asigurării acţiunii civile sau a unei eventuale confiscări a bunurilor dobîndite

ilicit, la fel anunţă imediat procurorul despre infracţiunea săvîrşită şi despre începerea

acţiunilor de urmărire penală.

Conducătorul organului de urmărire penală.

Atribuţiile de conducător al OUP le execută ofiţerul de urmărire penală din MAI, SIS,

DV, CCCEC, numit în modul stabilit de lege şi care acţionează în limitele competenţei sale.

Conducătorul OUP exercită controlul asupra efectuării la timp a acţiunilor de

descoperire şi prevenire a infracţiunilor, ia măsuri pentru a asigura efectuarea la timp sub toate

aspectele, complet şi obiectiv a urmăririi penale, a asigura înregistrarea în modul stabilit a

sesizărilor despre săvîrşirea infracţiunilor.

Ofiţerul de urmărire penală, este persoana cu funcţii de răspundere care în numele

Statului, în limitele competenţei sale, efectuează urmărirea penală în cauzele penale şi are

următoarele atribuţii (art.57 CPP RM):

- asigură înregistrarea infracţiunii în modul stabilit de lege, propune

procurorului încetarea urmăririi penale, clasarea dosarului penal sau de

a nu începe urmărirea penală în lipsa indicilor infracţiunii;

- propune transmiterea cauzei penale pentru urmărirea penală după

competenţă altui organ de urmărire penală;

- poartă răspundere pentru efectuarea legală şi la timp a urmăririi penale;

- face propuneri procurorului de a înainta în instanţa de judecată

demersuri în vederea obţinerii autorizaţiei pentru a efectua acţiunile de

urmărire penală care necesită autorizaţie;

- citează şi audiază persoane în calitate de bănuit, parte vătămată, martor;

- cercetează şi fixează în modul stabilit de lege locul săvîrşirii infracţiunii

flagrante sau a cauzei care nu suferă amînare;

- conduce din momentul înregistrării faptei social periculoase, măsurile

operative de investigaţie pentru descoperirea infracţiunii, căutarea

persoanelor dispărute fără urmă;

- dispune prin comisie rogatorie altor organe de urmărire penală

efectuarea acţiunilor de urmărire penală;

- dă dispoziţie organelor de poliţie cu privire la reţinere, aducere forţată,

arestare şi alte acţiuni procesuale, precum şi le solicită ajutor la

efectuarea acţiunilor de urmărire penală;

- întreprinde măsuri pentru repararea prejudiciului cauza prin infracţiune;

- propune alegerea, prelungirea, modificarea şi revocarea măsurilor

preventive, eliberarea bănuitului reţinut pînă la autorizarea arestării de

către instanţă;

- execută indicaţiile scrise ale procurorului, la fel are şi alte atribuţii

stabilite de lege.

în activitatea sa ofiţerul de urmărire penală este independent, se supune prevederilor

legislaţiei, indicaţiilor scrise ale procurorului şi conducătorului organului de urmărire penală.

Recuzarea ofiţerului de urmărire penală se face în condiţiile prevăzute de art.54 CPP RM

şi se soluţionează de către procuror.

Aşa cu s-a menţionat mai sus, în competenţa organului de urmărire penală intră

efectuarea tuturor acţiunilor de urmărire penală, pentru orice infracţiune care nu este dată în mod

obligatoriu în competenţa exclusivă a procurorului.

Victima Victimă se consideră orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au

fost aduse daune morale, fizice sau materiale.

Reieşind din calitatea sa procesuală, victima are unele drepturi şi obligaţiuni şi

anume are dreptul ca cererea sa să fie înregistrată imediat în modul stabilit şi soluţionată de

către organul de urmărire penală, totodată beneficiind de dreptul de a primi un certificat de

adresare, sau o copie a procesului verbal despre cererea orală. Victima poate prezenta OUP

documente şi obiecte în confirmarea cererii sale, se poate adresa suplimentar cu altă cerere,

primind de la organul respectiv informaţii privind soluţionarea cererii. Poate cere OUP să fie

recunoscută ca parte vătămată în cauza penală. în cazul cînd victima este persoană fizică, să fie

asistată la acţiunile procesuale efectuate cu participarea sa de un apărător ales .

în cazul în care persoana este victima unei infracţiuni deosebite de grave, sau

excepţional de grave contra persoanei, indiferent de faptul dacă este recunoscută sau nu ca

parte vătămată, ea poate cere să fie consultată de un apărător pe tot parcursul procesului penal,

iar în cazul cînd nu dispune de mijloace băneşti să fie asistată de un apărător din oficiu.

în cazul cînd victima este o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat ea nu are dreptul

de retragere a cererii. Victima trebuie prevenită în scris despre răspunderea penală pentru

denunţare calomnioasă.

Victima este obligată:

- să se prezinte la citaţie OUP, sau instanţei şi să dea explicaţii la

solicitarea acestor organe;

- să prezinte la solicitarea OUP obiecte, documente şi alte mijloace de

probă de care dispune ;

- să accepte de e fi supusă examinării medicale în cazul cauzării

prejudiciului fizic, la fel are alte drepturi şi obligaţii prevăzute de legea

procesual penală.

Victima beneficiază de drepturile sale şi îşi execută obligaţiunile personal sau dacă legea

permite - prin reprezentanţi. în cazul victimei minore, sau unei persoane iresponsabile,

drepturile acesteia sînt exercitate de reprezentanţii ei legali în modul prevăzut de lege.

Partea vătămată Parte vătămată este considerată persoana fizică căreia i sa cauzat prin infracţiune un

prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate conform legii cu acordul

victimei.

Recunoaşterea ca parte vătămată se efectuează prin ordonanţa OUP, imediat după

stabilirea temeiurilor de atribuire a unei asemenea calităţi procesuale.

în cazul, cînd după recunoaşterea persoanei ca parte vătămată, s -au constatat

circumstanţele care atestă lipsa cauzării prejudiciului, OUP încetează participarea acestei

persoane ca parte vătămată în procedura respectivă prin ordonanţă motivată.

Observăm, că legiuitorul face deosebire între victimă şi partea vătămată chiar dacă este

vorba de aceiaşi persoană. Dacă partea vătămată exercită şi acţiunea civilă în procesul penal, ea

capătă calitate şi de parte civilă.

Pentru a participa în proces ca parte vătămată, nu are importanţă natura vătămării, ci

dorinţa (voinţa) persoanei de a participa în proces. în legătură cu drepturile şi obligaţiile pe

care le are partea vătămată, menţionăm faptul că ea poate să formuleze cereri, să facă

concluzii, să declare apel şi recurs ş.a. (art.60 CPP RM), numai în ce priveşte latura penală şi

numai în cauzele în care cauza penală se pune în mişcare la plîngerea prealabilă.

Partea civilă

Parte civilă este recunoscută persoana fizică sau juridică în privinţa căreia există

suficiente temeiuri de a constata că în urma infracţiunii i-a fost cauzat un prejudiciu material

sau moral, care a depus la OUP sau la instanţa de judecată o cerere de chemare în judecată a

bănuitului, învinuitului, inculpatului sau persoanelor care poartă răspundere patrimonială

pentru faptele acestuia. Acţiunea civilă se judecă de către instanţă în cadrul procesului penal,

dacă volumul prejudiciului este incontestabil.

Acţiune civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi părţii

responsabile civilmente şi poate fi alăturată acţiunii penale prin constatarea persoanei vătămate

ca parte civilă.

Constituirea ca parte civilă nu se poate face decît în vederea reparării pagubelor

pricinuite prin infracţiune.

Dobîndirea calităţii de parte civilă cere îndeplinirea unor condiţii dintre care

enumerăm doar două: existenţa unui prejudiciu material cauzat prin infracţiune şi

manifestarea de voinţă a persoanei vătămate pentru a fi despăgubită în procesul penal. Calitatea

de parte civilă nu înlătură dreptul persoanei respective de a participa în aceiaşi cauză şi în

calitate de parte vătămată, însă oricînd poate renunţa la calitatea de parte civilă, fără aşi pierde

calitatea de parte vătămată. Partea civilă este titulară de drepturi şi obligaţiuni (art.62 CPP RM).

4. PARTEA APĂRĂRII

Printre drepturile fundamentale ale cetăţenilor înscrise în constituţie se enumără şi

dreptul la apărare, astfel în art. 26.3 al Constituţiei este specificat că „în tot cursul procesului,

părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu".

în capitolul I al titlului I al CPP RM , întitulat „Principii de bază", se menţionează (art.

17 al.3,4), „că OUP şi instanţa sînt obligate să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului

dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau numit din oficiu

independent de aceste organe. La audierea părţii vătămate şi a martorului, OUP nu este în

drept să interzică prezenţa avocatului invitat de persoana audiată, în calitate de reprezentant".

în cadrul raporturilor juridice procesual penale, OUP se află într-o situaţie superioară

faţă de inculpat, datorită pregătirii profesionale şi calităţii oficiale. Pentru a echilibra această

situaţie, legea, prin intermediul dreptului la apărare dă dreptul bănuitului, învinuitului,

inculpatului să fie ajutat, sfătuit şi îndrumat de un profesionist în materie, adică de un avocat.

Reieşind din cele expuse rezultă, că apărarea este activitatea procesuală reflectată în

drepturile procesuale ale părţilor şi în obligaţiile organului de urmărire penală

Bănuitul Bănuitul este persoana fizică faţă de care există anumite probe că a săvîrşit o infracţiune

pînă la punerea ei sub învinuire.

Persoana poate fi recunoscută în calitate de bănuit prin unul din următoarele acte

procedurale:

- prin procesul verbal de reţinere;

- ordonanţa sau încheierea de aplicare a unei măsuri preventive

neprivative de libertate;

- ordonanţa de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit;

OUP nu este în drept să menţină în calitate de bănuit:

- persoana reţinută mai mult de 72 ore;

- persoana în privinţa căreia a fost aplicată o măsură preventivă

neprivativă de libertate mai mult de 10 zile din momentul cînd i s-a

adus la cunoştinţă ordonanţa despre aplicarea măsurii preventive;

- persoana în privinţa căreia a fost dată o ordonanţă de recunoaştere în

această calitate mai mult de 3 luni.

La momentul expirării unui termen mai sus indicat OUP este obligat să elibereze bănuitul

reţinut sau să revoce în modul stabilit de lege măsura preventivă aplicată în privinţa lui,

dispunând scoaterea lui de sub urmărirea penală sau punerea lui sub învinuire.

în cazul cînd bănuielile în săvîrşirea infracţiunii nu sau confirmat, OUP sau instanţa sunt

obligaţi să elibereze bănuitul reţinut sau să revoce măsura preventivă aplicată în privinţa lui pînă

la expirarea termenelor, dispunînd scoaterea lui de sub urmărire.

Din momentul eliberării reţinutului, revocării măsurii preventive aplicate în privinţa lui ori

după caz anulării ordonanţei de recunoaştere în calitate de bănuit şi scoaterea lui de sub

urmărirea , sau din momentul emiterii de către organul de UP a ordonanţei de punere sub

învinuire, calitatea de bănuit încetează.

Interogarea persoanei bănuite în calitate de martor se interzice.

Drepturile şi obligaţiile bănuitului.

OUP îi asigură bănuitului posibilitatea să-şi exercita dreptul la apărare pentru toate

mijloacele şi metodele care nu sînt interzise de lege. Bănuitul are dreptul:

- să ştie de ce este bănuit, să fie: imediat după reţinere informat în

prezenţa apărătorului despre conţinutul bănuielii:

- să primească în scris informaţie de la persoana care la reţinut despre

drepturile sale.

- să primească copia hotărârii sau procesul verbal de reţinere.

- să primească consultaţie juridică de la apărător pînă la prima audiere.

- în caz dacă nu poate plăti apărătorul să i se acorde avocat din oficiu.

- să aibă întrevederi confidenţial fără a se limita numărul şi durata lor.

- dacă acceptă să fie audiat la cererea sa să fie audiat în prezenţa

apărătorului.

- să recunoască fapta de săvârşirea căreia este bănuit şi să încheie

acordul de recunoaştere a vinovăţiei.

- să facă declaraţii sau să refuze.

- să participe la acţiunile procesual de unul singur sau fiind asistat de

apărători la solicitarea sa sau să refuze de a participa la ele.

- să anunţe imediat dar nu mai târziu de 6 ore rudele despre locul unde

este reţinut.

- să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală,

judecătorul de instrucţie, interpretul traducător, să înainteze cereri.

- să ia cunoştinţă cu procesule verbale ale acţiunilor procesuale efectuate

cu participarea sa şi să ceară complectarea lor.

- să fie informat de toate hotărârile care se primesc şi se referă la

drepturile sale.

- să atace acţiunile şi hotărârile OUP.

- să retragă orice plângere a sa sau apărătorului.

- să se împace cu partea vătămată.

- să ceară repararea prejudiciului cauzat de acţiunile OUP sau instanţei.

- să fie reabilitat în cazul cînd nu s-a confirmat bănuiala.

Bănuitul nu poară răspundere pentru declaraţiile sale, cu excepţie denunţului

intenţionat fals despre săvârşirea infracţiunii de către o persoană care de fapt nu a săvârşit-o.

Obligaţiile bănuitului

- să se prezinte la citirea OUP sau instanţei

- să accepte în caz de reţinere a fi supun examinării corporale şi

percheziţiei corporale.

- să accepte controlul medical dactiloscopia, fotografierea, luarea

mostrelor de sînge şi eliminări ale corpului.

- să fie expus expertizei judiciare.

- drepturile bănuitului minor se exercită şi de către reprezentantul lui

legal.

Bănuitul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de legea procesual penală.

Învinuitul şi inculpatul învinuitul este persoana fizică faţă de care s-a emis în conformitate cu prevederile legii,

o ordonanţă de punere sub învinuire.

înţelegerea noţiunii de învinuit necesită analizarea etimologică cuvîntului. Originea

acestuia este slavonă şi desemnează persoana aflată în „vină", în „greşală". Asocierea

vinovăţiei, greşeli cu infracţiunea este determinată şi de faptul că în legiuirile feudale infracţiunea

era denumită „vină".

Activitatea de tragere la răspundere penală pentru săvîrşirea unei infracţiuni se poate

desfăşura numai faţă de o persoană fizică, persoana juridică nu poate avea calitatea de învinuit.

Persoana pierde calitatea de învinuit din momentul cînd în privinţa ei a fost încetat

procesul penal sau ea a fost scoasă de sub urmărire penală.

Inculpat se numeşte învinuitul în privinţa căruia cauză a post trimisă în judecată.

Conceptul de „inculpat" a fost preluat din limba franceză şi este de origine latină

desemnînd persoana aflată în greşeală.

Premiza apariţiei calităţii de inculpat presupune încălcarea legii penale prin comitere unei

infracţiuni.

Persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă se numeşte condamnat, dacă

este o sentinţă de condamnare, în cazul sentinţei de achitare persoana se numeşte achitat.

învinuitul, iar după caz inculpatul sunt titulari de drepturi şi obligaţiuni prevăzute de

legea procesual penală (art.66 CPP) şi anume:

- dreptul la apărare, prin toate mijloacele neinterzise de lege;

- să ştie pentru ce faptă este învinuit;

- să primească de la OUP imediat după reţinere sau punere sub învinuire

informaţie în scris privind drepturile sale, inclusiv drepturile de a tăcea şi nu mărturisi

împotriva sa;

- în caz de reţinere să primească consultaţie de la apărător pînă la prima

audiere;

- în timp de 72 ore după reţinere să fie adus în faţa unui judecător, să fie

judecat în termen rezonabil sau eliberat în timpul procesului;

- să fie asistat de un apărător ales de el, iar dacă nu are mijloace de a-1

plăti, să fie asigurat cu un avocat din oficiu, să renunţe la apărător şi să

se apere singur;

- să aibă intervederi cu apărătorul, confidenţial fără a se limita numărul

şi durata lor;

- să recunoască învinuirea ce se aduce şi să încheie acordul de

recunoaştere a vinovăţiei;

- să participe la efectuarea acţiunilor procesuale de unul singur sau asistat

de apărător la solicitarea sa, ori să refuze de a participa la ele;

- să anunţe rudele despre locul unde este deţinut sub arest;

- să prezinte mijloacele de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi

pentru cercetare în şedinţa de judecată;

- să ceară recuzarea persoanei care efectuează UP, judecătorului,

procurorului, expertului, interpretului, traducătorului şi grafierului;

- să înainteze cereri;

- să facă cunoştinţă de procesele verbale ale acţiunilor procesuale

efectuate cu participarea lui şi să ceară completarea lor;

- să ia cunoştinţă de materialele trimise în judecată pentru confirmarea

arestării sale;

- după terminarea UP să ia cunoştinţă de toate materialele cauzei, să facă

notiţe, copii, să facă cereri de completare a UP;

- să atace în modul stabilit de lege acţiunile şi hotărîrile OUP sau ale

instanţei de judecată, inclusiv sentinţa sau decizia instanţei care a

judecat cauza pe cale ordinară de atac;

- să retragă orice plîngere a sa sau depusă de către apărătorul său în

interesele lui;

- să se împace cu partea vătămată în condiţiile prevăzute de CPP;

- să-şi expună în şedinţa de judecată opinia referitor la cererile şi

propunerile altor părţi în proces, precum şi la chestiunile soluţionate de

către instanţă;

- să ceară să primească repararea prejudiciului cauzat de acţiunile

nelegitime ale organului de UP sau ale instanţei de judecată.

învinuitul, inculpatul nu poate răspunde pentru declaraţiile sale, cu excepţia cazului în

care el a făcut un denunţ intenţionat fals că infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană care de

fapt nu a avut atribuţie la săvîrşirea ei, precum şi în cazul în care a făcut declaraţii false sub

jurămînt.

învinuitul inculpatul, după caz este obligat:

- să se prezinte la citirea organului de urmărire penală sau a instanţei;

- fiind reţinut să accepte să fie supus examinării corporale şi percheziţiei

corporale;

- să accepte necondiţionat controlul medical, dactiloscopic, fotografierea,

să dea posibilitatea să i se ia proba de sînge şi eliminări ale corpului;

- să fie supus expertizei judiciare;

- să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi să nu părăsească

sala de şedinţă fără învoirea preşedintelui şedinţei.

învinuitul şi inculpatul au şi alte drepturi prevăzute de CPP (art.66). în conformitate

cu Legea procesului penal, drepturile învinuitului, inculpatului minor se exercită şi de

reprezentantul lui legal.

Apărătorul Printre drepturile fundamentale înscrise în Constituţie se numără şi dreptul la apărare.

Partea acuzării reprezintă în numele statului are dreptul şi interesul ca inculpatul să fie

pedepsit în raport cu vinovăţia sa, dar în acelaşi timp şi acesta are dreptul şi interesul să-şi

dovedească nevinovăţia sau adevărata vinovăţie.

în cadrul raporturilor juridice procesual penale OUP se află într-o situaţie superioară

faţă de inculpat, datorită pregătirii profesionale şi calităţii oficiale. Pentru a echilibra această

situaţie, legea pentru intermediul dreptului la apărare dă dreptul persoanei vinovate să fie

ajutat, sfătuit şi îndrumat de un specialist în materie, adică de un avocat. Potrivit legii, dreptul

la apărare îl au toate părţile care participă în procesul penal.

Din cele mai sus relatate putem conchide, că apărarea este activitatea procentală

reflectată în drepturile procesuale ale părţilor şi în obligaţiile organelor juridice, (p.3 art.6 CPP).

Potrivit normelor procesuale , calitatea de apărător o poate avea numai un avocat care

îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a exercita această profesie.

Pentru realizarea unei apărări eficiente şi solide, avocatul trebuie să posede o temeinică

pregătire juridică, o logică strînsă conştiinciozitate în pregătirea pledoariei şi nu în ultimul rînd

o vastă cultură generală.

Avocatura este o instituţie de drept independentă a societăţii civile, menită să asigure,

pe bază profesională, acordarea şi asistenţa juridică calificată persoanelor fizice şi

juridice, în scopul apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, precum şi al

asigurării accesului la înfăptuirea justiţiei.

Avocatura ca instituţie de drept reprezintă totalitatea juriştilor care exercită profesia de

avocat în bază de licenţă eliberată conform legii.

Conform art.8 al Legii RM cu privire la avocatura, avocatul este persoana care a obţinut

licenţă conform legii şi care dispune de dreptul de a participa la ancheta penală şi la

dezbaterile judiciare, de a se pronunţa, şi de a acţiona în numele clientului său şi / sau de a-şi

reprezenta şi consulta clienţii în domeniul dreptului.

Avocat poate fi cetăţeanul R.M., cu capacitate deplină de exerciţiu, licenţiat în drept

care se bucură de o reputaţie ireproşabilă, a efectuat stagiul profesional şi a susţinut examenul

de calificare. Apărătorul este persoana care, pe parcursul procesului penal, reprezintă

interesele bănuitului învinuitului, inculpatului îi acordă asistenţă juridică prin toate mijloacele

şi metodele neinterzise de lege.

În calitate de apărător în procesul penal pot participa:

1. Avocatul.

2. Alte persoane abilitate prin lege cu atribuţii de apărător.

3. Un avocat din străinătate în cazul în care acesta este asistat de un avocat

din Republica Moldova.

Persoanele mai sus nominalizate capătă calitatea de apărător din momentul în care şi-au

asumat angajamentul de a apăra interesele persoanei în cauză cu consimţământul acestuia, iar

avocaţii numiţi din oficiu - din momentul numirii lor din oficiu de către organul de urmărire

penală sau de instanţă ori la solicitarea acestor organe din momentul numirii lor de către biroul

de avocaţi.

Apărătorul nu este în drept să-şi asume această funcţie şi nu poate fi numit în această

calitate de către organul de urmărire penală sau de către instanţă în cazul în care:

- nu este avocat, sau nu este abilitat prin lege cu atribuţii de apărător;

- nu poate fi apărător conform restricţiilor prevăzute de lege sau sentinţe judecătoreşti;

- a acordat sau acordă asistenţă juridică persoanei ale cărei interese sunt în

contradicţie cu interesele persoanei pe care o apără;

- se află în legături de rudenii sau relaţii de subordonare cu persoanele ale cărui

interese sînt în contradicţie cu interesele persoanei apărate de el (rudă sau subalterne al părţii

vătămate);

- a participa mai înainte în această cauză în calitate de judecător, procuror,

persoană care a efectuat urmărirea penală, expert, specialist, interpret, traducător martor.

Apărătorul încetează participarea în cauză dacă: - persoana pe care o apără a renunţat la el sau a refuzat contractul cu el,

sau i-a suspendat împuternicirile;

- nu are împuterniciri de a participa în continuare în această cauză;

- OUP s-au instanţa 1-a înlăturat de la participarea în această cauză, sau

a admis cererea bănuitului, învinuitului inculpatului de renunţare la

apărător.

În cazul în care OUP nu a admis renunţarea bănuitului, învinuitului inculpatului la

apărător, avocatul numit din oficiu nu poate sista participarea sa la această cauză.

Drepturile şi obligaţiile apărătorului Apărătorul în funcţie de calitatea procesuală a persoanei ale cărei interese

le apără are dreptul:

- să cunoască esenţa bănuielii sau învinuirii;

- să participe la efectuarea de către OUP a acţiunilor procesuale şi la toate

acţiunile procesuale efectuate la solicitarea sa;

- să explice drepturile persoanei apărate şi să atenţioneze OUP asupra încălcărilor

legii comise de el:

- să prezinte documente sau alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal

şi cercetate în şedinţa de judecată;

- să ceară diferite recuzări;

- să înainteze cerere;

- să ia cunoştinţă cu procesele verbale ale acţiunilor petrecute cu participarea

lui şi să ceară completarea lor;

- să ia cunoştinţă cu materialele cauzei penale din momentul terminării urmăririi

penale, să facă notiţe, copii;

- să participe la şedinţele de judecată în toate instanţele;

- să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale a participanţilor la proces;

- să-i fie compensată cheltuielile suportate în cauza penală de la persoana interesată

căreia le apără sau în cazurile legii din bugetul statului să aibă întrevederi cu bănuitul,

învinuitul inculpatul fără a i se limita numărul şi durata lor;

- să participe la orice acţiune procedurală efectuată cu participarea persoanei pe

care o apără sau însuşi apărătorul;

- să ia cunoştinţă de materialele prezentate în judecată de către organul OUP pentru

confirmarea reţinerii şi necesitatea arestării.

Apărătorul nu este în drept să interprindă careva acţiuni împotriva intereselor

persoanei care o apără, să destăinuiască informaţiile care i-au fost comunicate în legătură cu

exercitarea apărării dacă aceste informaţii pot fi utilizate în detrimentul persoanei pe care o

apără.

Apărătorul nu este în drept, fără consimţământul persoanei pe care o apără, să efectueze

următoarele acţiuni:

- să declare vinovată de săvîrşirea infracţiunii;

- să declare împăcarea persoanei pe care o apără cu partea oponentă;

- să recunoască acţiunea civilă;

- să retragă plîngerile persoanei pe care o apără;

- să-şi retragă apelul sau recursul împotriva sentinţei de condamnare.

Apărătorul este obligat să: - să se prezinte la chemarea OUP sau instanţei;

- să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului OUP şi ale

preşedintelui şedinţei de judecată;

- să nu părăsească sala de şedinţă pînă la anunţarea întreruperii, fără

permisiunea preşedintelui şedinţei;

- să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

Apărătorul are şi alte drepturi şi obligaţi prevăzute de Legea procedurii penale

(art.68 CPP).

Cazurile de participare obligatorii a apărătorului în procesul penal. Participarea

apărătorului la procesul penal este obligatoriu în cazul în care:

- acesta o cere bănuitului, învinuitului, inculpatul;

- în cazul cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul din cauza defectelor sale

fizice, psihice, mintale nu se poate apăra singur;

- bănuitul, învinuitul, inculpatul nu posedă suficient limba în care se

desfăşoară procesul;

- în cazul minorilor;

- în cazul militarilor în termen;

- în cazul incriminării unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional

de grave;

- în cazul cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul este deţinut în stare de arest, sau

este trimis la expertiza judiciară în condiţii de staţionar;

- în cazul cînd interesele bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor sunt contradictorii

şi cel puţin unul din ei este asista de apărător;

- cînd în cauza respectivă participă apărătorul partea vătămată sau civilă;

- cînd interesele justiţiei ce participarea lui;

- procesul penal se desfăşoară în privinţa unei persoane iresponsabile;

- cînd procesul penal se desfăşoară în privinţa reabilitării persoanei decedate la

momentul examinării cauzei.

Participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie din momentul cînd:

- bănuitul, învinuitul, inculpatul a solicitat participarea acestuia în condiţiile

legii;

- bănuitul învinuitul inculpatul i s-a adus la cunoştinţă hotărîrea UP cu privire la:

reţinere, arest, punere sub învinuire, trimiterea la expertiza judiciară psihiatrică în condiţii de

staţionar;

- bănuitul, învinuitul, inculpatul a decedat şi a fost depusă o cerere de reabilitare

din partea rudelor sau altor persoane - în cazul prevăzut de lege.

Organul de urmărire penală sau instanţa nu este în drept să recomande cuiva invitarea

unui anumit apărător, însă pot cere înlocuirea apărătorului în cazul cînd ultimul nu poate să se

prezinte în cadrul reţinerii, punerii sub învinuire sau audierii bănuitului, învinuitului, adică nu

poate să participe la desfăşurarea procesului în decurs de 5 zile din momentul anunţării,

dacă se constată că apărătorul din oficiu nu este în stare să asigure asistenţă juridică eficientă.

Bănuitul învinuitul inculpatul poate avea cîţiva apărători. Acţiunile procesuale la care

este necesară participarea apărătorului nu pot fi considerate ca fiind îndeplinite cu încălcarea

normelor de procedură penală dacă la efectuarea lor nu au participat toţi apărătorii părţii în

cauză.

Persoana care pretinde să participe în cauză în calitate de apărător, dar nu prezintă

documentele cei confirmă calitatea şi împuternicirile de apărător nu este admisă să participe la

desfăşurarea procesului penal în calitatea respectivă, faptă ce se adoptă prin hotărîre motivată.

Renunţarea la apărător înseamnă voinţa bănuitului, învinuitului inculpatului de a-şi

exercita el singur apărarea fără a apela la asistenţa juridică a unui apărător. Cererea de renunţare

la apărător se anexează la materialele cauzei. Organul de urmărire penală nu este în drept să

accepte renunţarea la apărător dacă interesele justiţiei o cer.

înlăturarea apărătorului din procesul penal se efectuează în cazurile şi ordinea

prevăzută de lege (art.72 CPP).

Partea civilmente responsabilă în domeniul dreptului penal răspunderea pentru fapta comisă este personală, sau

astfel spus, nu pot fi sancţionate penal decît acele persoane, care au comis infracţiuni.

în planul dreptului civil însă există posibilitatea că răspunderea pentru o anumită faptă

care a generat un anumit prejudiciu, să revină şi altor persoane decît cele ce au comis fapta, din

acest punct de vedere a apărut necesitatea obiectivă, ca şi în drept procesual penal, să existe o

parte care răspunde numai din punct de vedere civil, denumită parte civilmente responsabilă.

Partea civilmente responsabilă este recunoscută persoana fizică sau juridică care în

baza legii, sau conform acţiunii civile înaintate în proces penal, poate fi supusă răspunderii:

materiale pentru prejudiciul material cauzat de faptele învinuitului, inculpatului.

Recunoaşterea că partea civilmente responsabilă se face prin hotărârea OUP sau

instanţei.

Partea civilmente responsabilă are în proces penal aceiaşi poziţie ca şi inculpatul fiind

subiect pasiv al acţiunii civile şi poate fi obligată la plata despăgubirilor numai pentru

daunele provocate de fapta penală respectivă, nu şi pentru alte obligaţii ale inculpatului cum ar

fi spre exemplu plata unei pensii alimentare.

Ca părţi civilmente responsabile pot si recunoscuţi părinţii, tutorii, curatorii şi alte

persoane precum şi întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile, care în virtutea legii poartă

răspundere materială pentru pagubă pricinuită de învinuit prin infracţiune.

Introducerea în proces penal a părţi: civilmente responsabile poate avea loc de la

momentul pornirii procesului penal, cît şi în cadrul examinării cauzei în instanţa de judecată.

Drepturile şi obligaţiile părţi civilmente responsabile sunt desemnate în art. 74 CP-.

4. Reprezentanţii şi succesorii procesuali.

Potrivit legii, desfăşurarea procesului penal, presupune participarea în primul rînd a

părţilor (ca subiecţii procesuali principali) la activităţile ce trebuiesc îndeplinite.

Cînd părţile nu pot fi prezentate la una sau mai multe activităţi sau chiar absenţa cu totul,

drepturile şi obligaţiunile acestora sunt preluate de alţi subiecţii procesuali. După modul în care

aceşti subiecţii procesuali intervin în procesul penal şi în funcţie de natura drepturilor şi

obligaţiilor pe care le au aceştia pot fi succesori, reprezentanţi.

Reprezentanţii legali ai victimei, persoanei vătămate, persoanei civile, bănuitului,

învinuitului, inculpatului Desfăşurarea activităţilor procesual penale presupune participarea activă în cauză a

părţilor care îşi realizează drepturile şi îşi promovează interesele nemijlocit.

Totuşi sînt situaţii cînd părţile nu pot fi prezente la activităţile procesuale penale, dar

procesul trebuie să îşi urmeze cursul. în asemenea cazuri (cînd părţile lipsesc), pentru a da

continuitate poziţiei acestora legea permite ca ele să fie reprezentate.

De aici rezultă că reprezentantul este persoana împuternicită să îndeplinească în

cadrul procesului penal acte procesuale în numele şi interesul unei părţi din proces, care nu

doreşte sau nu poate să participe la activităţile procesual penale.

Reprezentarea poate fi de două feluri: legală sau obligatorie şi voluntară sau

convenţional.

Reprezentant legal este acea persoană desemnată de lege să participe în proces în locul

părţii interesate care nu are dreptul de a participa în proces nemijlocit ci numai prin

intermediul reprezentantului său legal. Spre exemplu, o persoană juridică nu poate participa în

procesul penal în calitate de parte civilă sau parte responsabilă civilmente decît prin intermediul

reprezentantului ei legal, sau cazul persoanei lipsite de capacitate se exerciţiu care participă în

proces în latură penală cît şi latură civilă numai prin reprezentantul legal.

Reprezentantul convenţional (reprezentant) este acea persoană care desfăşoară

activitatea în baza unui mandat sau a unei procuri speciale şi aceasta are loc în temeiul unui

acord de voinţă, a unei convenţii de mandat între parte şi persoană care o reprezintă în proces.

Reprezentanţii legali ai victimei, persoanei vătămate, persoanei civile, bănuitului,

învinuitului, inculpatului - sunt părinţii, înfietorii, tutorii sau curatorii lor, care reprezintă în

procesul penal interesele participanţilor la proces minori sau iresponsabili.

în cazul în care victima, persoana vătămată, bănuitul, învinuitul, inculpatul nu au

reprezentanţii legali din numărul persoanelor menţionate, organul de UP sau instanţa numeşte

din oficiu ca reprezentant legal autoritatea tutelară.

în cazul admiterii ca reprezentant legal prioritate are acea candidatură care este susţinută

de majoritatea reprezentanţilor.

Calitatea de reprezentant legal încetează odată cu atingerea majoratului de către partea

reprezentată şi dobândirea de către aceasta a capacităţii depline de exerciţiu.

Reprezentanţii legali ai victimei, persoanei vătămate, persoanei civile, bănuitului,

învinuitului, inculpatului admişi în proces penal au drepturi şi obligaţii prevăzuţi de Legea

procesual penală, (art. 78) pe care le exercită personal.

Reprezentanţii victimei, persoanei vătămate, persoanei civile, părţii civilmente

responsabile Reprezentanţii victimei, persoanei vătămate, persoanei civile, părţii civilmente

responsabile, sunt persoanele împuternicite de către acestea să se reprezinte interesele în cursul

desfăşurării procesului în cauza penală. în calitate de reprezentanţi ai victimei, părţii vătămate,

părţii civile, părţii civilmente responsabile la proces penal pot participa avocaţi şi alte persoane

împuternicite cu asemenea atribuţii de către participantul la procesul respectiv prin procură. în

calitate de reprezentant al persoanei juridice recunoscută ca parte civilă sau civilmente

responsabilă se admite conducătorul unităţii respective la prezentarea legitimaţiei.

Calitatea respectivă dispare la dispoziţia temeiurilor de a menţine persoana în calitatea

respectivă, prin hotărîrea organului UP, instanţei sau în cazul cînd persoanele care le-au

împuternicit suspendă atribuţiile lui, sau reprezentantul care nu este avocat a refuzat să participe

în confirmări în aceasta calitate.

în cazul civiliment părţile au mai mulţi reprezentanţi OUP sau instanţa sunt în drept să

limiteze numărul reprezentanţilor care participă la acţiuni procesuale sau în voinţă de judecată

pînă ea nu reprezentant.

Pentru protejarea intereselor persoanei reprezentate, reprezentantul are drepturi în

obligaţii prevăzute de LPP (art.80). înlăturarea din procesul penal a reprezentantului se

efectuează în condiţiile înlăturării apărătorului prevăzute în art. 72 şi aplicate în mod

corespunzător.

Succesorii părţii vătămate sau a părţii civile în procesul penal succesoral părţii vătămate sau al părţii civile este recunoscută una

din rudele ei apropiate care a manifestat dorinţa să exercită drepturile şi obligaţiile părţii

vătămate decedate sau care, în urma infracţiunii a pierdut capacitatea de a-şi exprima conştient

voinţa. Succesor al p. vătămate sau al p. civile nu poate fi recunoscută persoana ruda ei

apropiată căreia i se incubină cauzarea de prejudiciu material, fizic sau moral p. vătămate.

Recunoaşterea rudei apropiate ca succesor al p. vătămate sau civile o decide

procurorul care conduce urmărirea penală sau instanţa de judecată cu condiţie că ruda

apropiată solicită aceasta calitate. în cazul cînd mai multe rude apropiate solicită această

calitate, decizia de a alege succesorul îi revine procurorului sau instanţei de judecată.

Pe parcursul urmăririi penale dacă se constată lipsa temeiurilor de menţine

persoana în această calitate, OUP sau instanţa prin hotărâre motivată încetează

participarea acestei la proces în calitate de succesor.

Succesorii pot fi ascultaţi în calitate de martor şi participă în locul părţii

respective la procesul penal. în orice moment pot renunţa lor aceste împuterniciri.

5. ALTE PERSOANE PARTICIPANTE LA PROCESUL PENAL

Asistentul procedural Asistentul procedural este persoana fizică care nu are interes personal în cauză, nu este

angajat al OUP şi participă la prezentarea persoanei spre recunoaştere, la fel la

reconstituirea faptei şi efectuarea experimentului cînd prezenţa lui este necesară.

în conformitate cu prevederile art.82 CPP al Republicii Moldova asistentul procedural

este titularul de drepturi şi obligaţiuni.

Asistentul procedural este obligat:

- să se prezinte la citarea organului respectiv;

- să comunice de (raporturile sale cu persoanele care participă la efectuarea

acţiunii respective;

- să îndeplinească indicaţiile OUP;

- să nu părăsească fără învoire locul efectuării acţiunii procesuale ;

- să facă obiecţii, să semneze procesul verbal al acţiunii efectuate şi să

refuze de a-1 semna dacă obiecţiile sale nu au fost incluse în procesul verbal;

- să nu dea publicităţii circumstanţele care i-au devenit cunoscute în

rezultatul efectuării acţiunii. Asistentul procedural are dreptul:

- să asiste de la începutul pînă la terminarea acţiunii;

- să i-a cunoştinţă de procesul verbal al acţiunii;

- pe parcurs şi la finalizare să facă obiecţii referitor la cele efectuate, care

urmează a fi înscrise în procesul verbal;

- să semneze numai acea parte a procesului care este percepută de el;

- să primească repararea cheltuielilor suportate şi repararea prejudiciului

cauzat prin acţiunile nelegitime ale OUP.

Neîndeplinirea de către asistentul procedural a obligaţiilor sal impune răspunderea

prevăzută de lege.

Asistentul procedural are şi alte drepturi şi obligaţiuni prevăzute de lege.

Grefierul Grefier în şedinţa de judecată este funcţionarul instanţei judecătoreşti care nu are interes

personal în cauză şi întocmeşte procesul verbal al şedinţei de judecată, înregistrează

declaraţiile părţilor şi altor martori.

în conformitate cu prevederile art. 83 al CPP al RM grefierul are următoarele

drepturi şi obligaţiuni:

- să se afle în sala de şedinţe pe tot parcursul procesului pentru consemnarea în

procesul verbal a desfăşurării şedinţei de judecată şi să nu părăsească şedinţa fără

permisiunea preşedintelui.

- să expună complet şi exact în procesul verbal acţiunile şi hotărârile instanţei de

judecată cererile demersurile, obiecţiile, declaraţiile şi explicaţiile tuturor persoanelor

participante la şedinţa de judecată, precum şi alte circumstanţe care vor fi incluse sau după caz

anexate la procesul verbal.

- să întocmească procesul verbal al şedinţei de judecată în termenul stabilit de lege.

- să execute întocmai indicaţiile preşedintelui şedinţei de judecată.

- să nu divulge datele şedinţei de judecată închisă.

Grefierul poartă răspundere penală pentru caracterul complet şi exactitatea procesului

verbal al şedinţei de judecată la întocmirea căruia este independent de indicaţiile oricărei

persoane în ceia ce priveşte conţinutul înscrierilor în procesul verbal.

Grefierul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de lege. Procesul verbal al şedinţei

de judecată se întocmeşte în scris. Pentru a asigura plenitudinea procesului verbal,

poate fi utilizată stenografierea, înregistrarea audio sau video şi acest fapt se

consemnează în procesul verbal iar stenograma, înregistrările audio sau video se anexează la

procesul verbal.

Procesul verbal se întocmeşte în conformitate cu prevederile art. 336 CPP, se redactează

de grefier în termen de 48 ore de la terminarea şedinţei de judecată şi se semnează de preşedintele

şedinţei şi grefier.

Recuzarea grefierului se face în ordinea art. 84 CPP. Grefierul nu poate participa în

procedură în cauza penală:

dacă există circumstanţe prevăzute de art. 33 CPP. dacă nu este în drept să fie în această

calitate în baza legii sau a şedinţei judecătoreşti.

dacă se află în relaţii de rudenie sau în alte relaţii de dependenţă personală ori de

serviciu cu vreuna din părţi, dacă se constată incompetenţa lui.

Interpretul, traducătorul. Interpret - este persoana invitată în procesul penal de organele competente, care reduce

oral dintr-o limbă în alta sau care traduce semnele celor muţi ori surzi, mijlocind astfel înţelegerea

dintr-o două sau mai multe persoane.

Traducător - este persoana care traduce în scris un text dintr-o limbă în alta.

Interpretul traducătorul este de semnat în această editate de către OUP sau instanţa, poate

fi numit din rândurile persoanelor propuse de către participanţii procesului penal.

Interpretul, traducătorul poartă răspundere penală pentru traducerea intenţionat greşită

sau pentru eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor sale.

Drepturile şi obligaţiile interpretului traducătorului sînt prevăzute de art. 85 CPP:

Recuzarea interpretului în procedura în cauza penală ea tace în conformitate cu

prevederile şi în cazurile prevăzute în art. 86 CPP.

Recuzarea interpretului traducătorului se soluţionează de către OUP sau instanţă şi

hotărârea asupra acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată.

Specialistul Specialistul este persoana care cunoaşte temeinic o disciplină sau o anumită problemă şi

este antrenată în procesul penal, în modul prevăzut de lege pentru a contribui la stabilirea

adevărului.

Specialistul trebuie să posede suficiente cunoştinţe şi deprinderi speciale pentru

acordarea ajutorului necesar OUP sau instanţei. Opinia expusă de specialist nu substituie

concluzia expertului.

Pentru prezentarea cu bună ştiinţa a unui concluzii false specialistul poartă răspundere

penală conform art. 312 CP Republicii Moldova.

Recuzarea specialistului se face în condiţiile prevăzute pentru recuzarea interpretului,

traducătorului conform prevederilor art. 33 CPP. Drepturile şi obligaţiile specialistului sunt

prevăzute de prevederile art. 87 CPP.

Expertul Expert este persoana care posedă cunoştinţe temeinice speciale într-un anumit domeniu

şi este abilitată, în modul stabilit de lege să facă o expertiză.

Expertul este persoana numită pentru a efectua investigaţii în cazurile prevăzute de

CPP care nu este interesată în rezultatele cauzei penale şi care aplicând cunoştinţele

speciale din domeniul ştiinţei tehnicii, artei şi din alte domenii, prezintă rapoarte în baza

acestora.

Pentru prezentarea cu buna ştiinţă a concluziilor false expertul poartă

răspundere în conformitate cu art. 312 CPP.

Drepturile şi obligaţiile expertului în procesul penal sunt prevăzute de

prevederile art.8 8 CPP.

Martorul Martorul este persoana citată în această calitate de OUP sau instanţă, precum şi

persoana care face declaraţii în modul prevăzut de lege în calitate de martor.

Ca martor pot fi citate persoane care posedă informaţii cu privire la vre-o circumstanţă

care urmează a fi constatată în cauză.

Nici o persoană nu poate fi silită să facă declaraţii contrar intereselor sale a rudelor sale

apropiate.

Nu pot fi citate şi ascultaţi în calitate de martori:

- persoanele care din cauza defectelor fizice sau psihice nu sunt în stare să înţeleagă

just împrejurările care au importanţă pentru cauză şi să facă referitor la ele declaraţii exacte şi

juste.

- apărătorii, colaboratorii birourilor de avocaţi - pentru constatarea unor date care

le-au devenit cunoscute în legătură cu adresarea pentru acordarea de asistenţă juridică sau în

legătură cu acordarea acestei persoane care cunosc o anumită informaţie referitoare la cauză

în legătură cu exercitarea de către ele a atribuţiilor de reprezentanţi a părţilor.

- judecătorul, procurorul reprezentantul OUP, graficul cu privire la circumstanţele

care i-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea de către el a atribuţiilor procesuale, cu

excepţia cazurilor de reţineri în flagrant delict.

- jurnalistul - pentru a preciza persoana care ia prezentat informaţia cu condiţia de

a nu-i divulga numele, cu excepţia cazului în care persoana benevol doreşte să depună mărturii.

- slujitorii cultelor referitor la circumstanţelor care le-am devenit cunoscute în legătură

cu exercitarea atribuţiilor lor.

- medicul de familie şi alte persoane care au acordat îngrijire medicală referitor la

viaţa privată a persoanelor pe care le deservesc.

În cazuri excepţionale medicul de familie, jurnalistului şi persoanele care cunosc o

anumită informaţie referitoare la cauză în legătură cu exercitarea de către ele a atribuţiilor de

reprezentanţi ei părţilor, pot fi citaţi şi ascultaţi în calitate de martori numai în cazul cînd

această informaţie este absolut necesară pentru prevenirea sau descoperirea infracţiunilor

deosebit de grave excepţional de grave.

În cazurile necesare, pentru a rezolva chestiunea dacă o persoană este capabilă să

înţeleagă just circumstanţele care prezintă importanţă pentru cauză şi să facă în privinţa lor

declaraţii juste, OUP iar la cererea părţilor şi instanţa pot invita om expert.

În caz de ne prezentare a martorului la citaţie făcută de organele competente fără

motiv întemeiate el poate fi supus aducerii silit, iar în cazul refuzului sau eschivării de a

face declaraţii, la fel şi în cazul declaraţiilor minciunoase cu bună ştiinţă este pedepsit

conform legislaţiei penale a RM.

Rudele apropiate, precum soţul, soţia logodnicul, logodnica, bănuitului, învinuitului,

inculpatului, nu sunt obligate să facă declaraţii împotriva acestuia. OUP sau instanţa este

obligată să aducă aceasta la cunoştinţa persoanelor respective sub semnătură. Drepturile şi

obligaţiile martorului sunt prevăzute de prevederile art. 90 CPP RM.

Reprezentantul legal al martorului minor În calitate de reprezentanţi legali ai martorului minor pot fi părinţii, tutorii, înfietorii,

curatorii, precum şi reprezentanţii instituţiilor sub supravegherea cărora se află acestea, avocatul.

Reprezentanţii legali ai martorului minor sunt recunoscuţi prin ordonanţa motivată a

OUP sau încheierea judecăţii şi pot fi audiaţi în calitate de martori.

Reprezentantul legal al martorului minor are dreptul să ştie despre citarea de către

OUP sau instanţa a persoanei interesele căreia le reprezintă, să o însoţească şi să asiste la

acţiunile procesuale cu participarea acestuia.

Reprezentantul legal al martorului minor, luând parte la efectuarea acţiunilor

procesuale, este obligat:

- să se supună dispoziţiilor legale ale reprezentantului OUP.

- să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

Luând parte la efectuarea acţiunilor procesuale reprezentantul legal al martorului minor

are dreptul să se adreseze persoanei interesele căreia le reprezintă eu întrebări observaţii

îndrumări să înainteze cereri, să facă obiecţii, să ia cunoştinţă de procesul verbal al

acţiunilor procesuale la care au participat pot să invite pentru persoana interesele căreia la

reprezintă un avocat în calitate de reprezentant.

Avocatul martorului În scopul reprezentării intereselor în OUP persoana citată în calitate de martor are

dreptul să invite un avocat, care-1 va însoţi la acţiunile procesuale efectuate cu participarea ea.

După confirmarea împuternicirilor sale, avocatul invitat în calitate de reprezentant al

martorului are dreptul:

- să ştie în ce cauză este citată persoana pe care o prezintă, să asiste la efectuarea

acţiunilor procesuale, să ceară recuzarea persoanelor care participă la audierea martorului să

pună întrebări, să facă îndrumări, propuneri persoanei care o reprezintă cu permisiunea

OUP şi alte drepturi prevăzute de Legea procesual penală.

Avocatul martorului luînd parte la acţiunile procesuale, este obligat să se supună

dispoziţiilor legale ale reprezentantului OUP.

TEMA 5. PROBELE ŞI MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL

1. Noţiunea şi importanţa probelor în procesul penal.

2. Clasificarea probelor în procesul penal.

3. Datele neadmise ca probă în procesul penal.

4. Admisibilitatea şi pertinenţa probelor.

5. Obiectul probaţiunii şi limitele probaţiunii.

6. Probatoriul şi administrarea probelor.

7. Aprecierea probelor.

8. Mijloacele de probă.

9. Procedeele probatorii.

1. NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA PROBELOR ÎN PROCESUL PENAL Pentru rezolvarea cauzelor penale, organele judiciare au nevoie de date sau informaţii

care să conducă la concluzia existenţei sau inexistenţei infracţiunii, vinovăţiei sau nevinovăţiei

făptuitorului etc. Datele sau informaţiile care ajută la rezolvarea cauzei penale sînt furnizate

prin intermediul probelor.

Avînd în vedere funcţionalitatea lor în procesul penal, probele sînt definite ca fiind

elemente de fapt dobîndite în modul stabilit de codul de procedură penală a Republicii Moldova,

care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea

făptuitorului, la constatarea vinovăţiei, precum şi la stabilirea altor împrejurări importate

pentru justa soluţionare a cauzei (art.93 C.P.P.).

În calitate de probe în procesul penal se admit elementele de fapt constatate prin

intermediul mijloacelor de probă arătate în art.93 aliniatul.2 C.P.P. şi anume: declaraţiile

bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile,

martorului; raportul de expertiză; corpuri delicte; procese verbale privind acţiunile de urmărire

penală şi ale cercetării judecătoreşti; documentele (inclusiv cele oficiale); înregistrările audio

sau video, fotografiile; constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.

Elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal ca probe dacă ele au fost dobîndite de

organul de urmărire penală sau de altă parte la proces cu respectarea prevederilor Codului de

procedură penală.

Datele de fapt obţinute prin activitatea operativă de investigaţii pot fi admise ca probe

numai în cazurile în care ele au fost administrate şi verificate prin intermediul mijloacelor

prevăzute de alin.2 art.93 CPP Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile legii

procesuale, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi

libertăţi autorizată de către instanţa judecătorească.

Nu trebuie confundate probele care, după cum s-a relatat, sînt date de fapt concrete şi

sursele de obţinere a lor (mijloacele de probă). Una şi aceeaşi probă poate fi obţinută din mai

multe surse.

în baza analizei teoretice a definiţiei probelor dată de legislator se diferenţiază

următoarele semne, care constituie volumul acestei noţiuni:

a) Probele sînt date concrete;

b) în temeiul datelor în cauză se stabilesc circumstanţe, avînd importanţă

pentru soluţionarea cauzelor penale;

c) Se obţin din sursele prevăzute de lege;

d) Se acumulează în ordinea prevăzută de lege.

Conchidem deci, că probele în cauzele penale se manifestă prin caracterul lor unitar

indisolubil al conţinutului (datele concrete) şi forme (sursele de obţinere a acestor date).

Rolul însemnat al probelor în administrarea justiţiei penale a determinat pe unii autori să

afirme, că întregul proces penal este dominat de problema probelor. O asemenea opinie pare

justificată, deoarece, din momentul în care a fost declanşat procesul penal şi pînă la soluţionarea

lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sînt rezolvate cu ajutorul probelor. înfăptuirea

justiţiei penale depinde, în principal, de sistemul probelor. în procesul penal desfăşurat potrivit

legislaţiei Republicii Moldova, fiecărei probe i se acordă importanţa cuvenită în funcţie de

informaţiile pe care aceasta le aduce la aflarea adevărului în cauza penală.

2. CLASIFICAREA PROBELOR ÎN PROCESUL PENAL

în literatura de specialitate probele sînt supuse clasificării, deosebindu-se în funcţie de

diverse criterii. Clasificarea probelor are o importanţă atît teoretică cît şi practică, ajutînd a

înţelege mai profund esenţa probelor clasificate, a le sistematiza la nivel teoretic, contribuind la

perfecţionarea regimului procesual de utilizare a probelor. Astfel probele pot fi clasificate: 1.

după caracterul sau natura lor, 2. după izvoarele lor, 3. după legătura lor cu obiectul

probaţiunii, 4. după caracterul purtătorului urmelor infracţiunii.

După caracterul sau natura lor, probele sînt în sprijinul învinuirii sau al apărării, ele

devenind astfel probe în acuzare sau probe în apărare. Probele care confirmă învinuirea şi

stabilesc circumstanţele agravate se numesc probe în învinuire. Probele care infirmă

învinuirea sau stabilesc circumstanţele atenuate poartă denumirea de probe în apărare. Probele

în acuzare servesc la dovedirea vinovăţiei învinuitului sau inculpatului. La probele tipice în

învinuire se pot referi faptele de demascare a infractorului: urmele lăsate de el la faţa locului;

insuficienţa bunurilor materiale la depozit. Probele în apărare pot fi declaraţiile martorilor

despre faptul că în momentul săvîrşirii infracţiunii incriminate învinuitului, acesta se afla în alt

loc (alibi).

în funcţie de izvorul (sursa lor originală) probele sînt imediate şi mediate.

împrejurările de fapt care au ajuns la cunoştinţa organelor judiciare dintr-un izvor direct

se numesc probe imediate, (exemplu - conţinutul declaraţiei unui martor ocular, conţinutul unui

înscris original, conţinutul procesului verbal de examinare a corpurilor delicte).

împrejurările de fapt care provin dintr-o sursă mai îndepărtată, derivată, se numesc probe

mediate, (exemplu - conţinutul declaraţiei unui martor care relatează ceea ce i-a povestit un

martor ocular despre o anumită situaţie sau împrejurare).

Sursele derivate sînt supuse mai uşor denaturărilor. Legislaţia în vigoare nu conţine

limitări în utilizarea probelor mediate, dar accentuează necesitatea unei verificări a lor mai

amănunţite. Aşa, de exemplu, cînd declaraţiile martorului sau ale părţii vătămate se bazează pe

spusele altor persoane, aceste din urmă trebuie să fie şi ele ascultate.

După legătura lor cu obiectul probaţiunii, probele se împart în directe şi indirecte.

Probele directe dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia sau nevinovăţia învinuitului sau

inculpatului, ele conţinînd informaţii care pun în lumină, fără ajutorul altor probe, aspectele

legate de rezolvarea problemelor esenţiale în cauza penală.(exemplu - prinderea

făptuitorului în flagrant delict , conţinutul recunoaşterii făptuitorului etc).

Probele indirecte nu furnizează informaţii care pot dovedi în mod direct vinovăţia sau

nevinovăţia făptuitorului; aceste probe pot conduce la anumite concluzii în cauza penală

numai în măsura în care se colaborează cu conţinutul altor probe directe sau indirecte,

(exemplu - găsirea unui obiect asupra unei persoane, imposibilitatea persoanei de a justifica

provenienţa obiectului şi prezenţa posesorului obiectului în apropierea locului sau chiar la locul

de unde a fost furat obiectul respectiv).

în funcţie de caracterul purtătorului urmelor infracţiunii probele pot fi personale şi

materiale. Dacă urmele infracţiunii sînt reflectate în conştiinţa oamenilor atunci probele

prezentate de ei se numesc personale, (exemplu - declaraţiile bănuitului, învinuitului).

Dacă urmele infracţiunii se întîlnesc pe obiectele materiale, aceste se numesc probe

materiale (corpuri delicte).

3. DATELE NEADMISE CA PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL

În procesul penal nu pot fi admise ca probe şi, prin urmare, se exclud din dosar, nu pot fi

prezentate în instanţa de judecată şi nu pot fi puse la baza sentinţei sau a altor hotărîri

judecătoreşti datele care au fost obţinute:

1) prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau a altor mijloace de constrîngere, prin

violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei;

2) prin încălcarea dreptului la apărare al bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii

vătămate, martorului;

3) prin încălcarea dreptului la interpret, traducător al participanţilor la proces;

4) de o persoană care nu are dreptul să efectueze acţiuni procesuale în cauza penală;

5) de o persoană care evident ştie că intră sub incidenţa de recuzare;

6) dintr-o sursă care este imposibil de a o verifica în şedinţa de judecată;

7) prin utilizarea metodelor ce contravin prevederilor ştiinţifice;

8) cu încălcări esenţiale de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor CPPRM;

9) fără a fi cercetate, în modul stabilit, în şedinţa de judecată;

10) de la o persoană care nu poate recunoaşte documentul sau obiectul respectiv, nu poate

confirma veridicitatea, provenienţa lui sau circumstanţele primirii acestuia.

11) prin provocarea, facilitarea sau încurajarea persoanei la savîrşirea infracţiunii;

12) prin promisiunea sau acordarea unui avantaj nepermis de lege.

Constituie încălcare esenţială a dispoziţiilor prezentului cod, la administrarea probelor,

violarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale persoanei sau a prevederilor legii procesuale

penale prin privarea participanţilor la proces de aceste drepturi sau prin îngrădirea drepturilor

garantate, fapt care a influenţat sau a putut influenţa autenticitatea informaţiei obţinute, a

documentului sau a obiectului.

Datele administrate cu încălcările menţionate la alin.(1) art. 94 CPPRM pot fi utilizate ca

probe care confirmă faptul încălcărilor respective şi vinovăţia persoanelor care le-au admis.

Plîngerile depuse în cursul procesului şi hotărîrile procesuale adoptate nu constituie probe

ale vreunor circumstanţe care au importanţă în cauza respectivă, ele fiind doar o dovadă a

faptului că a fost depusă o plîngere şi a fost adoptată o hotărîre.

Prevederile alin.(1)-(4) art.94 CPPRM se aplică în mod corespunzător şi probelor obţinute

în temeiul probelor menţionate la alin.(1)-(4), cu excepţia cazului în care probele derivate se

bazează pe o sursă independentă sau ar fi fost descoperite inevitabil.

4. ADMISIBILITATEA ŞI PERTINENŢA PROBELOR

Cerinţele faţă de probă Una din problemele stringente în orice proces penal este de a stabili dacă împrejurarea de

fapt, scoasă la iveală are sau nu corelaţie cu obiectul probaţiunii şi dacă aceste date concrete sînt

de natură să ajute soluţionarea cauzei. Această problemă se rezolvă din diferite puncte de vedere

înaintînd cerinţele admisibilităţii, pertinenţei, concludenţii şi utilităţii probelor.

Conform art.95 C.P.P. sînt admisibile probele pertinente, concludente, utile administrate în

conformitate cu codul de procedură penală. O probă este admisibilă numai cînd nu contravine

unor cerinţe pe care legea le prevede explicit. Inadmisibilitatea probei decurge din condiţiile

art.94 C.P.P.

în raport cu contribuţia pe care o au la soluţionarea justă a cauzei, probele pot fi

pertinente sau concludente. Pertinente sînt probele a căror elemente de fapt au legătură cu

faptele sau circumstanţele ce trebuie dovedite într-o anumită cauză penală. Probele sînt

concludente atunci cînd, într-o cauză, contribuie la aflarea adevărului şi la justa aplicare a legii

penale. Orice probă concludentă este totodată şi pertinentă; nu orice probă pertinentă este însă şi

concludentă. Astfel, declaraţia părţii vătămate despre împăcarea cu inculpatul este o probă

pertinentă, întrucît ţine de cauza penală. Declaraţia în privinţa împăcării nu este o probă

concludentă decît în cauzele referitoare la infracţiuni pentru care Legea procesual penală prevede

că împăcarea înlătură răspunderea penală (art.276 C.P.P.).

Probele sînt utile dacă administrarea lor contribuie la soluţionarea cauzei penal în

conformitate cu legea şi adevărul. Pentru a putea servi la soluţionarea cauzei, proba

concludentă trebuie administrată şi este utilă. Cînd însă, fapta care trebuie să dovedească o

cauză este deja dovedită, proba, deşi este concludentă faţă de ceea ce trebuie să dovedească,

devine inutilă, adică nu mai este necesar a fi administrată (exemplu - într-o cauză penală în care

sînt mai mulţi martori oculari, ofiţerul de urmărire penală, după ascultarea unora dintre aceştia,

poate respinge propunerea de a fi ascultaţi şi alţi martori, apreciind că proba nu mai este

necesară, fiind deci inutilă).

5. OBIECTUL PROBAŢIUNII ŞI LIMITELE PROBAŢIUNII

Noţiunea de obiect al probaţiunii Se înţelege prin obiect al probaţiunii ansamblul faptelor sau împrejurărilor de fapt ce

trebuie dovedite în vederea soluţionării cauzei penale.

Se impune precizarea că în obiectul probaţiunii se includ numai faptele şi

împrejurările de fapt. Existenţa normelor juridice nu trebuie dovedită, prezumîndu-

se că ele sînt cunoscute atît de organele judiciare, cît şi de către justiţiabili.

Sînt anumite categorii de fapte sau împrejurări care trebuie dovedite în

orice cauză penală, ele alcătuind obiectul generic al probaţiunii. Alte fapte sau

împrejurări trebuie dovedite numai în anumite cauze penale, aceste din urmă

alcătuind obiectul concret al probaţiunii.

Fac parte din obiectul generic al probaţiunii faptele care privesc învinuirea,

împrejurările referitoare la agravarea sau atenuarea răspunderii penale, aspectele

privind urmările infracţiunii.

Faptele şi circumstanţele care formează obiectul probaţiunii în cadrul obiectului probaţiunii se cuprind fapte sau circumstanţe care au relevanţă

asupra fondului cauzei şi fapte sau circumstanţe care privesc normala desfăşurare a procesului

penal.

Aceste fapte şi circumstanţe formează conţinutul art.96 C.P.P.: 1). Faptele referitoare la

existenţa elementelor constitutive ale componenţei de infracţiune precum şi cauzele care

înlătură caracterul penal al faptei. în majoritatea cazurilor, despre săvîrşirea faptei

infracţionale este indicat în sesizare sau declaraţie. Acest lucru nu exclude însă necesitatea

dovedirii faptului că, într-adevăr, a avut loc o infracţiune caracterizată prin toate

circumstanţele proprii săvîrşirii ei. Constatarea timpului săvîrşirii infracţiunii permite a o

califica corect atunci cînd el este semn calificant al unei componenţe concrete sau circumstanţă

agravată. Locul infracţiunii are importanţă ca semn obligatoriu al unor componenţe de infracţiuni

(art.287 C.P.P.). Metoda săvîrşirii infracţiunii, la fel ca şi timpul, serveşte drept semn calificant,

cît şi ca circumstanţă agravantă. De asemenea locul şi timpul infracţiunii permit a constata dacă

bănuitul are sau nu alibi. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sînt reflectate în art.35

CP.

2) Circumstanţele prevăzute de lege care atenuează sau agravează

răspunderea penală a făptuitorului (art.76, 77 CP.) care, conform art.75 C.P., sînt

luate în consideraţie în timpul aplicării pedepselor penale.

3) Datele personale care caracterizează inculpatul şi victima în acest sens

trebuie stabilit care persoană fizică concretă a săvîrşit infracţiunea şi dacă ea este

pasibilă de răspundere penală în virtutea vîrstei stării psihice şi a semnelor

subiectului special.

4) Pentru justa rezolvare a cauzei penale are importanţă stabilirea laturii subiective a

infracţiunii: forma vinovăţiei, scopul şi motivul infracţiunii.

Scopul şi motivul servesc atît în calitate de circumstanţă calificante, cît şi

circumstanţe care agravează sau atenuează răspunderea, în funcţie de componenţa concretă a

infracţiunii.

5) Caracterul şi mărimea daunei cauzate prin infracţiune are importanţă

pentru calificarea infracţiunii şi soluţionarea acţiunii civile.

6) Existenţa bunurilor destinate sau utilizate pentru săvîrşirea infracţiunii

sau rezultate din infracţiune indiferent de faptul cui au fost ele transmise.

Toate circumstanţele relevante la stabilirea pedepsei (art.216 CPP).

De asemenea, urmează să fie descoperite cauzele şi condiţiile care au contribuit la

săvîrşirea infracţiunii.

Pentru stabilirea obiectului probaţiunii, precum şi a altor împrejurări ce au importanţă

pentru cauza penală, trebuie să fie administrate probe necesare şi suficiente. Sursele probelor,

cantitatea lor necesară şi suficientă, cu alte cuvinte limitele probaţiunii, sînt determinate de

persoana competentă a gestiona cauzele penale.

Limitele probaţiunii reprezintă o totalitate de probe necesare şi destule prin

intermediul cărora se asigură realizarea cu succes a scopului probaţiunii.

Limitele probaţiunii diferă nu numai în funcţie de specificul cauzei penale, de persoană

care o instrumentează, dar şi de etapa procesului penal. Ne putem convinge de acest adevăr

comparînd fundamentul probator necesar aplicării faţă de bănuit a măsurii preventive arestul şi

fundamentul probator necesar punerii sub învinuire.

Faptele şi circumstanţele care nu pot forma obiectul probaţiunii Ca o consecinţă a faptului că, de regulă, infracţiunile se comit sub vălul clandestinităţii,

informaţiile necesare pentru elucidarea tuturor aspectelor cauzelor penale sînt greu de adunat.

Aceasta este principala explicaţie a admiterii oricărei probe în procesul penal. Sub acest aspect,

principiul care călăuzeşte probaţiunea în procesul penal este acela al admisibilităţii oricărei

probe dacă aceasta este concludentă şi utilă pentru aflarea adevărului. Acest principiu

cunoaşte două limitări: limitări legale şi limitări impuse de concepţiile noastre despre lume şi

societate.

în anumite situaţii, legea interzice expres administrarea de probe în vederea dovedirii

unor fapte sau împrejurări de fapt astfel, potrivit art.170 C.P., în cazul infracţiunilor de

calomnie, proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă numai dacă afirmarea

sau imputarea a fost săvîrşită pentru apărarea unui interes legitim. în sensul acestei dispoziţii

legale, în cazul infracţiunilor de calomnie, proba verităţii este, în principiu, inadmisibilă.

Nu pot intra în obiectul probaţiunii faptele sau împrejurările contrare concepţiei noastre

despre lume şi societate. Nu poate fi admisă, bunăoară, proba că o anumită persoană a săvîrşit o

infracţiune de cerşetorie sau prostituţie, deoarece nu are suficiente mijloace de trai, ştiut fiind

că legea nu permite realizarea de venituri decît din surse licite.

în lumina dispoziţiilor art.96 C.P.P., în vederea aflării adevărului, organul de urmărire

penală şi instanţă de judecată sînt obligate să lămurească sub toate aspectele cauza , pe bază de

probe.

De la regula fixată sînt şi anumite excepţii, generate de faptul că legea sau cunoştinţele

noastre despre lume şi societate consideră existente sau inexistente anumite fapte şi împrejurări,

nemaifiind necesară dovedirea lor. Conform art.98 C.P.P. se consideră fapte şi circumstanţe care

nu trebuie dovedite:

a. Faptele unanim recunoscute;

b. Veridicitatea metodelor de cercetare unanim acceptate în domeniul ştiinţei,

tehnicii, artei şi meseriei moderne.

6. PROBATORIUL ŞI ADMINISTRAREA PROBELOR

Procesul probaţiunii procesual penale Procesul probaţiunii este constituit din mai multe etape. Aceste etape sînt indispensabile

pentru procesul probaţiunii, interacţionează şi se desfăşoară într-o anumită succesiune. Teoria

procedurii penale distinge următoarele etape ale procesului probaţiunii:

1) Acumularea sau colectarea probelor;

2) Fixarea, documentarea probelor;

3) Verificarea probelor;

4) Aprecierea probelor.

1. Acumularea probelor constă în obţinerea datelor de fapt, care se conţin în sursele

prevăzute de lege. Conform art.93 C.P.P. elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal

ca probe dacă ele au fost dobîndite de organul de urmărire penală sau de altă parte la proces

cu respectarea prevederilor codului de procedură penală. Organul de urmărire penală are dreptul:

să cheme orice persoană pentru a o audia; să efectueze cercetări la faţa locului şi alte acţiuni de

urmărire penală; să ceară de la cetăţeni, întreprinderi, organizaţii, instituţii precum şi de la

persoanele oficiale prezentarea documentelor şi obiectelor, care ar putea contribui la stabilirea

datelor concrete necesare soluţionării cauzelor penale. Probele pot fi prezentate de asemenea de

bănuit, învinuit, procuror, victimă, parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă de

oricare cetăţean sau de o persoană juridică din iniţiativă proprie. în cadrul efectuării unor

acţiuni de urmărire penală acumularea probelor se subdivide în depistarea, relevarea şi

ridicarea lor (cercetarea la faţa locului).

Datele de fapt obţinute prin activitatea operativă de investigaţii pot fi admise ca probe

numai în cazurile în care ele au fost administrate şi verificate prin intermediul mijloacelor

prevăzute de art.93 aliniatul.2 C.P.P. în conformitate cu prevederile legii procesuale, cu

respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi libertăţi

autorizată de către instanţa judecătorească (art.93 aliniatul 4 C.P.P.).

2.Prin fixarea probelor înţelegem anexarea sau ataşarea lor la dosar în forma

prevăzută de lege. Probele acumulate ca rezultat al efectuării acţiunilor de urmărire penală

sînt fixate în procese verbale. Anexarea corpurilor delicte la

dosarul penal se efectuează printr-o ordonanţă specială, nu înainte ca obiectele

respective să fie examinate cu întocmirea procesului verbal. Conform practicii

stabilite, documentele sînt prezentate la iniţiativa persoanelor juridice sau fizice ori la solicitarea

organului de urmărire penală. Alte metode de fixarea probelor sînt:

înregistrarea audio şi video (art.l 15 C.P.P.), fotografierea, ridicarea amprentelor şi mulajelor,

etc. Aceste din urmă au un caracter facultativ în raport cu procesele

verbale şi se anexează la ele.

3. Toate probele necesită a fi verificate amănunţit, sub toate aspectele şi

obiectiv de către organul de urmărire penală precum şi de instanţa de judecată.

Verificarea include constatarea de corespundere a probelor cerinţelor faţă de ele,

respectării dispoziţiilor procesuale de acumulare şi de fixare a lor, conformarea lor

datelor de fapt - realităţi etc. Verificarea probelor se efectuează prin mai multe căi

şi metode:

a. analizîndu-le;

b. comparîndu-le şi confhmtîndu-le cu probele deja acumulate;

c. efectuînd acţiuni de urmărire penală suplimentare pentru a acumula

noi probe care să le confirme sau să le dezmintă pe cele existente.

Analiza probelor reprezintă o examinare multilaterală a fiecărei probe individuale, fără a

o confrunta cu altele.

Compararea este un procedeu de verificare, menit să clarifice concordanţa probelor.

Dacă verificarea probelor stabileşte discordanţa lor, apare necesitatea

înlăturării contradicţiilor existente, fără acest lucru cauza investigată nu poate fi

soluţionată.

4. Verificarea probelor creează premisele necesare aprecierii, evaluării probelor, care

reprezintă un proces cu forme logice de gîndire, orientată spre formarea concluziilor şi

deciziilor, cu alte cuvinte formarea unor convingeri cu privire la fapta cercetată.

Sarcina probaţiunii

Se înţelege prin sarcina probaţiunii obligaţia administrării probelor în procesul penal.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova stabileşte că, organelor judiciare le revine

această sarcină. în practica instanţelor judecătoreşti se acordă o atenţie deosebită acestui

principiu.

Potrivit reglementărilor existente în alte legislaţii, organele judiciare nu au totdeauna

obligaţia să administreze probele.(exemplu - în procesul penal de tip anglo-saxon, judecătorul

are poziţia unui arbitru care asistă doar la modul în care sînt administrate probele).

Legea (art.100 aliniatul 1 C.P.P.) arată că sarcina administrării probelor revine organului

de urmărire penală şi instanţei de judecată. Această sarcină este de fapt o obligaţie, de oarece,

organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sînt obligate să strîngă probele necesare

pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei penale sub toate aspectele, în vederea justei

soluţionări a acesteia. Organele judiciare penale adună probe atît în favoarea, cît şi în

defavoarea învinuitului sau inculpatului.

Făcînd referire specială la sarcina administrării probelor în acuzare subliniem că,

pornim de la principiul că cel ce acuză este obligată să probeze, procurorului şi părţii vătămate

revenindu-le sarcina administrării probelor în învinuire. Potrivit principiului dat, procurorul

are obligaţia de a manifesta o deosebită grijă în privinţa administrării probelor în

acuzare şi în apărare;

superficialitatea în acuzare poate conduce la soluţii ne concordate adevărului în cauzele

penale. în lipsa probelor de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze ne

vinovăţia sa.

în cazul în care părţile nu doresc sau nu ştiu să administreze probe în apărarea

intereselor pe care le au în cauză, şi asemenea probe există, sarcina probaţiunii revine

organelor judiciare. în realizarea sarcinii lor de a administra probele în procesul penal, organele

judiciare trebuie să fie ajutate de către cei care cunosc probe sau deţin mijloace de probă.

întreaga procedură de administrare a probelor implică posibilitatea subiecţilor cu

funcţii procesuale distincte de a combate probele. Această atitudine prin care se exprimă

dezacordul faţă de conţinutul unei probe nu se mărgineşte la simpla negare a faptelor sau

împrejurărilor ce rezultă din probă, ci presupune administrarea de probe contrare. Sub acest

aspect, s-a statornicit demult regula că cel ce afirmă este obligat să dovedească afirmaţia făcută.

în mod practic, probaţiunea în cauză este epuizată în momentul în care organele

judiciare şi părţile consideră că nu mai au de administrat probe.

7. APRECIEREA PROBELOR

Aprecierea probelor este unul dintre cele mai importante momente ale procesului penal,

deoarece întregul volum de muncă depus de către organele de urmărire penală, instanţele

judecătoreşti, cît şi de către părţile din proces se concretizează în soluţia ce va fi dată în urma

acestei activităţi.

Aprecierea probelor se înfăţişează ca rezultatul unui proces de cunoaştere a realităţii

obiective, un rol deosebit în această operă de evaluare şi estimare a realităţii revenind

convingerii organelor judiciare şi conştiinţei lor juridice.

Convingerea organelor judiciare apare ca rezultat al unui proces psihic prin care

elementele de ordin obiectiv (probele) dau naştere unui sentiment de

certitudine în legătură cu existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, existenţa sau

inexistenţa vinovăţiei făptuitorului etc.

Conştiinţa juridică este o formă a conştiinţei sociale şi cuprinde, în conţinutul său

ideile, sentimentele şi voliţiunile care au ca obiect dreptul şi atitudinea faţă de drept.

Constituind o reflectare activă a existenţei sociale, prin funcţiile sale de cunoaştere şi

apreciere, conştiinţa juridică contribuie la valorificarea exactă a realităţii obiective

înfăţişate în cauzele penale prin intermediul probelor.

în legislaţia autohtonă funcţionează principiul liberei aprecieri a probelor, concluzia la

care ajung organele judiciare sprijinindu-se de probe care nu au o valoare dinainte stabilită.

Potrivit acestei dispoziţii, aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală

şi de către instanţa de judecată potrivit convingerilor, formată în urma examinării tuturor

probelor administrate şi conducîndu-se de conştiinţa lor (art.101 aliniatul 2. C.P.P.).

în conformitate cu principiul liberei aprecieri a probelor, orice infracţiune poate fi dovedită prin

orice mijloace de probă prevăzute de lege dacă organul judiciar şi-a format convingerea că a

aflat adevărul în cauza penală.

8. MIJLOACELE DE PROBĂ

Noţiunea şi mijloacele de probă în procesul penal Informaţiile pe care le furnizează o probă prin conţinutul său nu pot fi administrate în

procesul penal decît prin anumite mijloace prevăzute anume în codul de procedură penală, care

sînt denumite mijloace de probă.

Aşa cum se poate observa, proba nu poate fi confundată cu mijlocul de probă, de

oarece acesta din urmă constituie o cale legală prin care proba este administrată în procesul

penal.

Mijloacele de probă sînt acele mijloace prin care se constată elementele de fapt ce pot

servi ca probă. Mijloacele de probă admise în legislaţia procesual penală a Republicii

Moldova sînt prevăzute în capitolul 3 C.P.P. şi anume: art.103 C.P.P. „Declaraţiile bănuitului,

învinuitului, inculpatului"; art.105 C.P.P. „Declaraţiile ... martorului"; art.lll C.P.P.

„Declaraţiile ... părţii vătămate"; art.112 C.P.P. „Declaraţiile ... părţii civile şi părţii

civilmente responsabile"; secţiunea 6 capitolul 3 C.P.P. „Constatarea tehnico-ştiinţifică şi

medico-legală"; secţiunea 7 capitolul 3 C.P.P. „Expertizele"; secţiunea 9 capitolul 3 C.P.P.

"Mijloacele materiale de probă (art.157 C.P.P. „Documente"; art.158 C.P.P. „Corpurile

delicte"; art.163 C.P.P. „Procesele verbale privitoare la acţiunile procesuale"; art.164 C.P.P.

„înregistrările sonore sau video, fotografiile şi alte forme de purtător de informaţie").

Nu trebuie confundată noţiunea de „Mijloc de probă" cu cea de „Procedeu probatoriu",

care este un mod de examinare a mijloacelor de probă1 . în funcţie de specificul său, fiecare

mijloc de probă îşi are procedeele sale de administrare2. De exemplu, declaraţiile martorului pot

fi obţinute prin ascultare, confruntare sau înregistrare pe bandă magnetică.

Utilizarea mijloacelor de probă în cadrul procesului penal nu se face după o ordine

dinainte stabilită, ci în raport cu ansamblul probelor existente în cauză.

Principiul libertăţii probelor în procesul penal îi corespunde libertatea mijloacelor de

probă, înţeleasă în sensul că deducerea în faţa organelor judiciare a situaţiilor de fapt care

constituie probe se poate realiza prin oricare din mijloacele de probă prevăzute de lege3

Funcţionalitatea mijloacelor de probă, precum şi rolul lor în relevarea elementelor de

fapt care ajută la aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei, ne determină să considerăm această

instituţie ca pe una dintre cele mai importante instituţii de drept procesual penal.

Declaraţiile părţilor şi ale martorilor

1. Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului. Conform art.102. C.P.P. „Declaraţii" sînt informaţiile date în scris sau oral în cadrul

procesului penal de către persoană şi care au importanţă pentru justa soluţionare a cauzei. Nu

pot servi ca mijloace de probă datele comunicate de persoană dacă aceasta nu poate arăta sursa

informaţiilor sale (art.102 aliniatul 2 C.P.P.).

Pornind de la faptul că bănuitul, învinuitul, inculpatul cunoaşte cel mai bine împrejurările

în care a fost săvîrşită infracţiunea, legea (art.103 C.P.P.) a înscris declaraţiile bănuitului,

învinuitului, inculpatului între mijloacele de probă în procesul penal.

Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului constituie un drept al acestuia, şi nu o

obligaţie. Acest mijloc de probă are o dublă funcţionalitate în procesul penal: pe de o parte,

furnizează informaţiile necesare aflării adevărului, iar pe de altă parte, constituie prima

modalitate prin intermediul căreia cel ce urmează să fie tras la răspundere penală îşi exercită

dreptul la apărare.

Importanţa acestui mijloc de probă este subliniată prin obligaţia pe care o au organele

judiciare de al asculta pe învinuit sau inculpat în cele mai importante momente ale desfăşurării

procesului penal.

Recunoaşterea vinovăţiei de către persoana bănuită sau învinuită de săvîrşirea

infracţiunii poate fi pusă în baza învinuirii doar în măsura în care este confirmată de fapte şi

circumstanţe ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (art.103 aliniatul 2 C.P.P.).

încălcarea dispoziţiilor legale privind ascultarea bănuitului, învinuitului, inculpatului

atrage sancţiunea nulităţii, deoarece prin aceasta este violat dreptul său de apărare.

2.1.1. Procedura de obţinere a declaraţiilor bănuitului, învinuitului sau inculpatului.

Ascultarea bănuitului, învinuitului sau inculpatului constituie un moment foarte

important în economia procesului penal, motiv pentru care cuprinde un complex de reguli de

ordin procesual şi tactic.

Deoarece la procesul penal participă organe judiciare diferite, regulile de ordin procesual

sînt împărţite în reguli generale, comune atît organului de urmărire penală, cît şi instanţei de

judecată şi reguli specifice pentru fiecare organ judiciar în parte.

Una din regulile generale este aceea că, atît în faza de urmărire penală, cît şi în faza de

judecată, ascultarea bănuitului, învinuitului sau inculpatului se desfăşoară de regulă, la sediul

organului judiciar şi cuprinde două etape:

a. Cît priveşte prima etapă aceasta are în vedere cunoaşterea datelor personale.

Potrivit art.104 aliniatul 2 C.P.P., înainte de a fi ascultat bănuitul, învinuitul sau inculpatul el

este întrebat cu privire la nume, prenume, data, luna, anul, locul naşterii, cetăţenia, studiile,

situaţia militară, situaţia familială, persoanele pe care le întreţine, ocupaţia, domiciliul şi

altă informaţie necesară

pentru stabilirea persoanei lui în cauza respectivă. După aceea, persoana care efectuează

urmărirea penală întreabă dacă acesta acceptă să facă declaraţii asupra bănuielii sau învinuirii

care i se încriminează, în cazul în care bănuitul învinuitul sau inculpatul refuză de a face

declaraţii, despre aceasta se menţionează în procesul verbal al audierii. Dacă bănuitul, învinuitul,

inculpatul acceptă să facă declaraţii, persoana care efectuează audierea îl întreabă dacă

recunoaşte bănuiala sau învinuirea ce i se impută şi îi propune să facă în scris explicaţii asupra

acesteia, iar dacă bănuitul, învinuitul nu poate scrie sau refuză să scrie personal declaraţiile lui,

se consemnează în procesul-verbal de către persoana care efectuează audierea.

Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului se face numai în prezenţa unui apărător

ales sau numit din oficiu, imediat după reţinerea bănuitului sau după caz, după punerea sub

învinuire, dacă acesta acceptă să fie audiat (art. 104 aliniatul 1 C.P.P.).

b. Etapa a doua este consacrată ascultării propriu-zise. Astfel, bănuitul, învinuitul,

inculpatul este lăsat mai întîi să declare tot ce ştie în cauza, declaraţia fiind o expunere liberă

asupra împrejurărilor în care s-a săvîrşit fapta. Pe timpul expunerii persoana audiată se întrerupe

numai dacă se îndepărtează în mod vădit de la subiect şi numai pentru a i se atrage atenţia să

revină la aceasta. Legea interzice a i se citi sau reaminti declaraţiile date anterior în cauză, după

cum nici nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă de mai înainte (art. 104 aliniatul 3

C.P.P.). Relatarea liberă presupune, într-un anume fel, spontaneitate, caracter care ar dispărea

dacă sar permite apelarea la declaraţii anterioare4. Totuşi potrivit art. 104 aliniatul 3 C.P.P.,

bănuitul, învinuitul sau inculpatul poate folosi unele însemnări pe care le deţine (amănunte

dificile pentru memorizare).

în continuare, după ce bănuitul, învinuitul sau inculpatul a declarat tot ce ştie în legătură

cu cauza, organul judiciar pune întrebări prin care să poată obţine informaţii noi sau prin cară să

verifice exactitatea celor relatate.

Potrivit art.104 aliniatul 7 C.P.P. ori de cîte ori bănuitul, învinuitul sau inculpatul găseşte

în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanţa de

judecată procedează la ascultarea acestuia la locul unde se află.

Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe bănuit , învinuit sau inculpat înainte

de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnîndu-se

aceasta în procesul-verbal de ascultare.

Legea (art.104 aliniatul 4 C.P.P.) prevede că în cursul urmăririi penale, dacă sînt mai

mulţi bănuiţi, învinuiţi sau inculpaţi fiecare este ascultat separat fără a fi de faţă ceilalţi, spre

deosebire de instanţa de judecată care îi ascultă pe inculpaţi, de regulă, în prezenţa tuturor.

Se interzice categoric obţinerea declaraţiilor bănuitului, învinuitului sau inculpatului prin

folosirea de ameninţări, violenţe, promisiuni sau alte mijloace de constrîngere. Totodată, cu

ocazia ascultării bănuitului, învinuitului sau inculpatului, organul judiciar trebuie să aibă în

vedere şi dispoziţiile art.10 C.P.P. potrivit căruia orice persoană care se află în curs de

urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.

Conform art.104 aliniatul 5 C.P.P. declaraţiile bănuitului, învinuitului sau inculpatului se

consemnează în procesul -verbal al audierii, întocmit în condiţiile art.art. 260-261 C.P.P.

Declaraţia bănuitului, învinuitului sau inculpatului dată în cursul urmăririi penale şi

declaraţia inculpatului dată în faza judecăţii, se consemnează în scris de către organul de

urmărire şi, respectiv de către grefierul instanţei de judecată. Astfel consemnată, declaraţia se

citeşte bănuitului, învinuitului sau inculpatului, iar dacă cere, i se dă s-o citească, asigurîndu-i-se

posibilitatea de a verifica exactitatea celor scrise. Dacă bănuitul, învinuitul sau inculpatul este de

acord cu conţinutul declaraţiei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşit. Cînd nu poate sau

refuză să o semneze, se face menţiune în declaraţia scrisă. Declaraţia scrisă este semnată şi de

organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea bănuitului, învinuitului sau inculpatului

ori de preşedintele completului de judecată şi de grefier, precum şi de interpret, atunci cînd

declaraţia a fost luată printr-un interpret.

în cazul în care bănuitul, învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia din

declaraţiile sale anterioare sau are de făcut completări, rectificări ori precizări în privinţa lor,

acestea se consemnează şi se semnează în condiţiile art.art.260-261 C.P.P.

Conform art.479 C.P.P. audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor se

efectuează în condiţiile art.104 C.P.P. şi nu poate depăşi mai mult de 2 ore fără întrerupere, iar

în total nu poate depăşi 4 ore pe zi. La audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor

participarea apărătorului şi a pedagogului sau psihologului este obligatorie.

2. Declaraţiile martorului şi condiţiile audierii lui. Potrivit art.90 C.P.P. martorul este persoana citată în această calitate de către organul

de urmărire penală sau instanţa, precum şi persoana care face declaraţii în ordinea prevăzută

de Codul de procedură penală.

Declaraţiile martorului sînt date scrise sau orale depuse de acesta în cadrul audierii în

condiţiile Codului de procedură penală al Republicii Moldova asupra oricăror circumstanţe care

urmează să fie constatate în cauză, inclusiv asupra persoanei bănuitului, învinuitului,

inculpatului, părţii vătămate şi relaţiilor sale cu acestea (art.105 aliniatul 1 C.P.P.).

Plecînd de la aprecierea, că nu există cauză penală la a cărei soluţionare să nu-şi aducă o

contribuţie esenţială declaraţiile martorilor, unii autori atribuie probei testimoniale în procesul

penal caracterul de probă firească, inevitabilă, de instrument necesar în cunoaşterea

împrejurărilor săvîrşirii infracţiunii.5

De reţinut că pentru dobîndirea calităţii procesuale de martor trebuie să fie întrunite

cumulativ următoarele condiţii:

- existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare;

- existenţa unei persoane fizice care cunoaşte fapte şi împrejurări de

natură să contribuie la aflarea adevărului în procesul penal respectiv;

- ascultarea acelei persoane de către organele judiciare cu privire la

faptele şi împrejurările pe care le cunoaştem6.

în principiu orice persoană fizică poate fi chemată ca martor în procesul penal indiferent

de starea sa fizică7. Astfel, poate fi ascultată ca martor şi persoana care, din cauza stării sale fizice

(orb, surd, mut) sau psihice (debilitate mintală), nu este capabilă să perceapă fenomenele prin

anumite simţuri sau nu poate reda în mod corect faptele percepute, organul judiciar apreciind,

de la caz la caz, dacă ascultarea unei asemenea persoane serveşte aflării adevărului (exemplu -

un orb poate fi ascultat asupra unor fapte auzite) . Martorii surdo-muţi sînt audiaţi cu

participarea interpretului care cunoaşte semnele acestora şi poate să comunice prin ele.

Participarea acestui interpret este consemnată în procesul-verbal (art.105 aliniatul 4 C.P.P.). în

cazul în care martorul suferă de o boală psihică sau de o altă boală gravă, audierea lui se

efectuează cu consimţămîntul medicului şi în prezenţa acestuia (art.105 aliniatul 5 C.P.P.). De

asemenea minorul poate fi ascultat ca martor în prezenţa reprezentantului legal.

Totuşi, Codul de procedură penală prevede şi unele excepţii de la această regulă

generală, arătînd că există două categorii de persoane care nu pot avea calitate de martor într-

un anumit proces penal şi anume:

- persoane care nu pot fi ascultate ca martor;

- persoane care nu pot fi obligate să depună mărturii.

Din conţinutul art.90 aliniatul 3 C.P.P. rezultă că:

Nu poate fi ascultată ca martori persoana obligată să păstreze secretul profesional cu

privire la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei.

Din această categorie fac parte toţi cei care, în exerciţiul atribuţiilor lor de serviciu,

devin deţinători de secrete, care, dacă ar fi divulgate, ar produce prejudiciu material

sau moral unei persoane fizice sau juridice. Sînt obligaţi să păstreze secretul profesional:

apărătorii; persoanele care cunosc anumită informaţie referitoare la cauză în legătură cu

exercitarea de către ele a atribuţiilor de reprezentanţi ai părţilor; judecătorul, procurorul,

reprezentantul organului de urmărire penală, grefierul cu privire la circumstanţele care iau

devenit cunoscute în legătură cu exercitarea de către el a atribuţiilor sale profesionale;

jurnalistul -pentru a preciza persoana care ia prezentat informaţia cu condiţia de a nu -i

destăinui numele; oficialităţile religioase, medicul de familie.

Obligaţia păstrării secretului profesional poate fi înlăturată în cazul în care persoana

fizică sau organizaţia faţă de care există această obligaţie încuviinţează divulgarea secretului

respectiv, cei ce deţin acel secret putînd fi ascultaţi ca martori.

Anumite categorii de persoane pot fi ascultate ca martori numai dacă ele consimt la acest

lucru. Astfel art.90 aliniatul 11 C.P.P. prevede că soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau

inculpatului nu sînt obligate să depună ca martori. Organul de urmărire penală sau instanţa este

obligată să aducă aceasta la cunoştinţa persoanelor respective sub semnătură.

Totuşi, dacă soţul sau una din rudele apropiate ale bănuitului, învinuitului sau

inculpatului este de acord, poate fi ascultată ca martor, avînd aceleaşi drepturi şi obligaţiuni ca

orice alt martor.

Ca şi în cazul părţilor în proces ascultarea martorului se desfăşoară în două etape:

a). Astfel, în prima etapă organul judiciar stabileşte identitatea martorului, întrebîndu-1

despre nume, prenume, adresa, etate, ocupaţie. în caz de alibi în privinţa identităţii martorului,

aceasta se constată prin alt mijloc de probă (art.105 aliniatul 3 C.P.P.). Se verifică apoi dacă

martorul are vreun interes în cauză, fiind întrebat dacă este rudă a vreunuia dintre părţi şi în ce

raporturi se află cu acestea (art.105 aliniatul 7 C.P.P.). Dacă cel audiat este soţ sau rudă

apropiată cu bănuitul, învinuitul sau inculpatul, i se pune în vedere că nu este obligat să

depună ca martor.

Un aspect specific ascultării martorului în instanţa de judecată, este cel privitor la

faptul, că înainte de a se trece la ascultarea propriu - zisă, martorul va depune următorul

jurămînt: „Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu" (art.108

aliniatul 1 C.P.P.).

După depunerea jurămîntului martorul este prevenit despre răspunderea penală pentru

declaraţii false (art.108 aliniatul 2 C.P.P.). Despre depunerea jurămîntului şi prevederea

privitor la răspunderea penală pentru declaraţii false se face menţiune în procesul-verbal,

martorul semnînd pentru conformitate (art.108 aliniatul 3 C.P.P.).

b). A doua etapă constă în ascultarea propriu-zisă a martorului. Potrivit art.109 aliniatul

1 C.P.P., mai întîi martorului i se aduce la cunoştinţă obiectul cauzei şi i se arată care sînt

faptele şi circumstanţele pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerîndu-i-se să declare

tot ce ştie în legătură cu acestea.

Martorul este obligat să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi făptuitor. După ce şi-a

încheiat relatarea liberă, i se pun întrebări cu privire la faptele şi circumstanţele care trebuie

constatate în cauză, cu privire la persoana părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre

cele declarate. Nu se admite punerea întrebărilor sugestive sau care nu se referă la premisa

probelor şi care în mod evident urmăresc scopul insultării şi umilirii persoanei audiate (art.109

aliniatul 2 C.P.P.).

Organul judiciar consemnează în scris cele declarate de martor, după care îi citeşte

declaraţia, sau la cererea acestuia, îi permite s-o citească personal. Cînd este de acord cu

conţinutul declaraţiei, martorul o semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşit: dacă nu poate sau

refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta în declaraţia scrisă. Declaraţia va fi semnată

şi de organul judiciar precum şi interpret (dacă a fost folosit). Declaraţiile martorului audiat se

consemnează integral în procesul-verbal întocmit conform prevederilor art.260-261 C.P.P.

Ascultarea martorului se face separat, aceştia neputînd prezenta ori citi declaraţii scrise

de mai înainte; (pot folosi însă, însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut). Eventualele

reveniri, completări, rectificări sau precizări făcute de martor în cursul ascultării vor fi

consemnate după ce martorul va semna din nou.

Dacă există motive temeinice ca viaţa, integritatea corporală sau libertatea martorului ori

a unei rude apropiate a lui sînt în pericol în legătură cu declaraţiile pe care acesta le face într-o

cauză penală privind o infracţiune gravă, deosebit de gravă şi excepţional de gravă şi dacă există

mijloace tehnice respective, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa poate admite ca

martorul respectiv să fie audiat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire

penală, sau în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor

tehnice prevăzute de Codul de procedură penală (art.l 10 aliniatul 1 C.P.P.).

Audierea martorului în asemenea condiţii se face în baza unei încheieri motivate a

judecătorului de instrucţie sau, după caz, a instanţei din oficiu sau la cererea motivată a

procurorului, avocatului, martorului respectiv sau a oricărei persoane interesate (art.l 10 aliniatul

2 C.P.P.).

Martorului audiat în condiţiile art.l 10 C.P.P. i se permite să comunice altă informaţie

despre identitatea sa decît cea reală. Informaţia despre identitatea reală a martorului se

consemnează de către judecătorul de instrucţie într-un proces-verbal separat care se păstrează la

sediul instanţei respective în plic sigilat în condiţii de maximă siguranţă a confidenţialităţii (art.l

10 aliniatul 3 C.P.P.). La locul unde se află martorul care face declaraţii în condiţiile

menţionate mai sus, acesta va fi asistat de judecătorul de instrucţie respectiv. Martorul

poate fi audiat prin intermediul unei teleconferinţe cu imaginea şi vocea distorsionate astfel

încît să nu poată fi recunoscută. Declaraţiile martorului audiat în condiţiile art.l 10 C.P.P. se

înregistrează prin mijloace tehnice video şi se consemnează integral în procesul verbal întocmit

conform prevederilor art.art.260-261 C.P.P. Casetele video pe care a fost înregistrată declaraţia

martorului, sigilate cu sigiliul instanţei, se păstrează în original la instanţă împreună cu copia

procesului-verbal al declaraţiei.

Forţa probantă a declaraţiilor martorilor este egală cu a celorlalte mijloace de probă.

Dar, în timp ce pentru declaraţiile părţilor legea prevede o valoare probatore condiţionată

(colaborarea lor cu fapte şi circumstanţe ce rezultă din ansamblul probelor administrate),

pentru declaraţiile martorilor nu se prevede o asemenea restricţie, fiind posibilă o condamnare

întemeiată pe relatarea unui singur martor, dacă acesta prezintă încrederea că spune adevărul9.

3. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii civilmente responsabile. Avînd în vedere faptul că partea vătămată, partea civilă şi partea civilmente responsabilă

au cunoştinţe despre împrejurările comiterii faptei şi despre făptuitori, declaraţiile lor au fost

înscrise ca mijloc de probă în art.93 aliniatul 2 C.P.P.

Acestea sînt de regulă prima sursă de informaţie a organelor de urmărire penală, datele

furnizate de ele servind la strîngerea altor probe în cauză.

Procedura de ascultare propriu-zisă a părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente

responsabile este cea prevăzută în art.art.l 11-112 C.P.P.

Partea vătămată se audiază privitor la fapta penală şi la alte circumstanţe importante

pentru cauză.

Declaraţiile şi audiere părţii vătămate se efectuează conform dispoziţiilor ce se referă

la declaraţiile şi audierea martorilor, fiind aplicate în mod respectiv (art.lll aliniatul 2 C.P.P.).

în anumite cazuri cînd poate fi prejudiciată viaţa intimă a părţii vătămate se interzice

inculpatului învinuit de comiterea unei infracţiuni sexuale şi apărătorului său să prezinte probe

despre pretinsul caracter sau istoria personală ai victimei, cu excepţia cazului cînd preşedintele

instanţei acordă această permisiune. Inculpatul poate înainta un demers preşedintelui instanţei

pentru a cere introducerea probelor despre pretinsul caracter sau istoria personală a victimei. La

soluţionarea acestui demers, preşedintele instanţei trebuie să ţină o şedinţă închisă la care

inculpatul şi acuzarea vor avea posibilitate să se expună, în urma şedinţei închise preşedintele

instanţei va acorda permisiunea de a prezenta probe despre pretinsul caracter sau istoria

personală a victimei doar dacă se va convinge de relevanţa unor asemenea probe şi că omiterea

lor ar putea să prejudicieze inculpatul astfel, încît să afecteze achitarea lui în cazul în care

administrarea acestor probe va fi interzisă. în asemenea cazuri, preşedintele instanţei va stabili

limitele în care pot fi administrate aceste probe şi adresate întrebări (art.l 11 aliniatul 3 C.P.P.).

Declaraţiile şi audierea părţii civile şi părţii civilmente responsabile se face conform

dispoziţiilor ce se referă la audierea învinuitului, fiind aplicate în modul respectiv. Partea civilă

partea civilmente responsabilă dau explicaţii privitor la acţiunea civilă înaintată (art.112

aliniatul 1 C.P.P.) Partea civilă poate fi ascultată în calitate de martor privind circumstanţe care

au importanţă pentru soluţionarea cauzei penale, aplicîndu-se dispoziţiile ce se referă la audierea

martorului în mod respectiv.

4. Aplicarea înregistrărilor audio sau video în faza urmăririi penale. înregistrările sonore sau video, fotografiile, mijloacele de control tehnic electronic,

magnetic, optic şi alţi purtători de informaţie tehnico-electronică, dobîndite în condiţiile

prevăzute de codul de procedură penală, constituie mijloace de probă dacă ele conţin date sau

indici temeinici privind pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni şi conţinutul lor contribuie la

aflarea adevărului în cauza respectivă (art.l64 C.P.P.).

La audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, a martorilor pot fi

aplicate la cererea acestora sau din oficiu de către organul de urmărire penală ori instanţă,

înregistrări audio sau video. Despre aplicarea înregistrării audio sau video se comunică

persoanei care urmează să fie audiată înainte de începerea audierii (art.l 15 aliniatul 1 C.P.P.).

înregistrarea audio sau video trebuie să conţină datele despre persoana care este audiată,

persoana care efectuează audierea, toate datele care urmează să fie consemnate în procesul

verbal al audierii conform cerinţelor art.art.260-261 C.P.P., precum şi întreaga desfăşurare a

audierii. Nu se admite înregistrarea audio sau video a unei părţi din audiere, precum şi

repetarea specială pentru înregistrare audio sau video a declaraţiilor deja făcute (art.l 15

aliniatul 2 C.P.P.). După terminarea audierii, înregistrarea audio sau video se reproduce în

întregime în faţa persoanei audiate. Completările la înregistrarea audio sau video a

declaraţiilor făcute de persoana audiată se înregistrează de asemenea pe caseta audio sau video,

înregistrarea audio sau video se încheie cu declaraţia persoanei audiate care confirmă

justeţea declaraţiilor. Declaraţiile obţinute în timpul audierii cu aplicarea înregistrării sonore sau

video se consemnează în procesul verbal al audierii. în cazul în care înregistrarea audio sau

video a declaraţiilor se reproduce în cadrul efectuării unei altei acţiuni de urmărire penală,

organul de urmărire penală este obligat să facă despre aceasta o menţiune în procesul-verbal

respectiv.

Potrivit art.135 aliniatul 1 C.P.P. „Interceptarea comunicărilor (convorbirilor

telefonice, prin radio sau altor convorbiri cu utilizarea mijloacelor tehnice) - se efectuează de

către organul de urmărire penală în baza ordonanţei motivate a procurorului, autorizată de către

judecătorul de instrucţie în cauzele cu privire la infracţiunile deosebit de grave şi excepţional de

grave".

înregistrarea nu constituie o probă prin simpla ei efectuare ci ea poate servi doar ca mijloc

de probă dacă din conţinutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau circumstanţe de natură să

contribuie la aflarea adevărului.

Art.135 aliniatul 4 C.P.P. stipulează că interceptarea comunicărilor în cadrul urmăririi

penale se autorizează pentru o durată de pînă la cel mult 30 de zile. Interceptarea poate fi

prelungită în aceleaşi condiţii pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire nu poate

depăşi 30 zile. Durata totală a interceptării comunicărilor nu poate depăşi 6 luni. în orice caz

interceptarea comunicărilor nu poate dura mai mult decît pînă la terminarea urmării penale.

Conform art.136 aliniatul 1 C.P.P. interceptarea, înregistrarea comunicărilor se

efectuează de către organul de urmărire penală. Persoanele care sînt chemate să asigure tehnic

interceptările şi înregistrările comunicărilor sînt obligate să păstreze secretul acţiunii procesuale

şi secretul corespondenţei şi poartă răspundere pentru încălcarea acestei obligaţii conform

prevederilor articolelor 178 şi 315 CP. R.M.. Despre explicarea acestor obligaţii se

consemnează în procesul verbal al interceptării.

Despre efectuarea înregistrărilor pe bandă magnetică, organul de urmărire penală

întocmeşte un proces-verbal conform dispoziţiilor art.art.260 - 261 C.P.P., în care suplimentar

se menţionează autorizaţia dată de judecătorul de instrucţie, numărul sau numerele, adresa

posturilor telefonice, de radio sau ale altor mijloace tehnice prin care s-au purtat convorbirile,

numele persoanelor care le-au purtat dacă sînt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri

separate şi numărul de ordine al casetei pe care se face înregistrarea.

înregistrările de imagini se efectuează în condiţiile şi modalităţile de efectuare a

interceptărilor comunicărilor prevăzute de art.art. 135 - 136 C.P.P., dispoziţiile cărora se aplică

în modul respectiv (art.137 C.P.P.).

Mijloacele de probă, dobîndite în condiţiile art.art. 135 - 136 C.P.P. pot fi verificate prin

expertiza tehnică dispusă de către instanţa judiciară la cererea părţilor sau din oficiu.

Această prevedere are menirea de a înlătura nu doar suspiciunea contrafacerii înregistrărilor

audio ori de imagini, ci şi pe aceea de a înlătura unele rezerve exprimat faţă de aceste mijloace

de probă.

Procedee speciale de obţinere a declaraţiilor părţilor şi martorilor.

1. Confruntarea. Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar, putînd fi folosit de către

organul de urmărire penală sau de către instanţă în care se constată că există contraziceri între

declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză.

În lumina dispoziţiilor art.113 C.P.P. confruntarea se face între persoanele ale căror

declaraţii se contrazic şi numai dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei. Deci,

existenţa contradicţiilor între declaraţiile unor persoane nu presupune, efectuarea confruntării,

ştiut fiind că organele judiciare pot recurge la lămurirea contradicţiilor pe baza probelor din

dosar.

Prin confruntare, pe lîngă lămurirea contrazicerilor existente între declaraţiile

persoanelor ascultate în aceeaşi cauză, se pot obţine noi date utile pentru rezolvarea cauzei

penale. Confruntarea este socotită şi un mijloc tactic de verificare a declaraţiilor şi de precizare a

poziţiilor învinuiţilor sau inculpaţilor faţă de faptele ce li se impută. Pe lîngă faptul că prin acest

procedeu probatoriu se poate stimula memoria celor confruntaţi, trebuie subliniată şi

posibilitatea pe care o au organele judiciare de a surprinde reacţiile celor care au fost puşi „faţă

în faţă", reacţii care pot releva reaua - credinţă a celor confruntaţi.

Pe lîngă avantajele menţionate, confruntarea poate fi prezentă şi unele dezavantaje, şi

anume: cei confruntaţi pot specula contradicţiile în interesul lor, pot sesiza punctele slabe ale

probatoriului, pot să se pună de acord asupra celor ce vor declara în cadrul confruntării sau în

etapele ulterioare.

în vederea efectuării confruntării există un complex de reguli tactice care sînt subsumate

dispoziţiilor art.113 C.P.P., potrivit căruia persoanele confruntate sînt ascultate cu privire la

faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic.

Din modul de redactare a dispoziţiilor art.113 C.P.P. rezultă că persoanele confruntate nu

mai sînt ascultate ca în procedura obişnuită, ci vor răspunde la întrebările adresate de către

organul judiciar, întrebări care vizează circumstanţele cu privire la care declaraţiile date

anterior conţin contraziceri. Audierea persoanelor confruntate se face, respectîndu-se

dispoziţiile privitoare la audierea martorului sau învinuitului în dependenţă de calitatea

procesuală a persoanelor confruntate, care se aplică în modul respectiv.

Potrivit art.l 13 aliniatul 4 C.P.P. organul de urmărire penală sau instanţa de judecată

poate încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări. Desigur că întrebările

pe care şi le pun cei confruntaţi sînt adresate prin organul judiciar, care mijloceşte şi conduce

„discuţia" între cei ale căror declaraţii se contrazic.

Confruntarea poate fi înregistrată pe videocasetofon pentru a se putea studia

comportamentul celor confruntaţi.

în situaţia în care una din părţi sau o altă persoană care urmează să fie ascultată nu

cunoaşte limba de stat, ori nu se poate exprima, iar organul de urmărire penală sau instanţa

de judecată nu are posibilitatea de a se înţelege cu aceasta, îi asigură folosirea unui interpret. în

cursul judecăţii părţile pot fi asistate şi de un interpret ales de ele. De asemenea, interpreţii pot fi

folosiţi şi în cazul cînd unele dintre înscrisurile aflate în dosarul cauzei sau prezentate în

instanţă sînt redactate într-o altă limbă decît cea de stat.

Interpretului îi revine obligaţia, potrivit art.85 C.P.P. să se prezinte la locul, ziua şi ora

arătate în citaţie şi are datoria să arate cu exactitate tot ceea ce declară persoana ascultată.

2. Prezentarea spre recunoaştere (art.116 - 117 C.P.P.)

Prezentarea spre recunoaştere este o acţiune procesuală, pe parcursul căreia martorului,

părţii vătămate, bănuitului sau învinuitului i se prezintă spre a recunoaşte o persoană sau un

obiect audiindu-i în prealabil asupra circumstanţelor în care au văzut persoana sau obiectul

prezent, precum şi asupra semnelor distinctive şi particularităţile după care le-ar putea

recunoaşte.

Dacă cel chemat spre a face recunoaşterea este martor sau partea vătămată, el este

prevenit despre răspunderea penală conform art.313 din Codul penal pentru refuzul de a face

declaraţii, cît şi pentru depoziţiile mincinoase, conform art.312 din Codul penal, cît şi despre

dreptul de a nu face declaraţii împotriva sa şi împotriva rudelor sale apropiate.

Datele faptice primite în urma prezentării spre recunoaştere pot avea valoare

probantă numai cu respectarea strictă a procedurii prezentării spre recunoaştere: persoana care

trebuie recunoscută este prezentată celui care urmează să o recunoască, în afara spaţiului

vizibilităţii celui care urmează a fi recunoscut, împreună cu cel puţin 4 asistenţi procedurali de

acelaşi sex, asemănători la exterior.

La prezentarea spre recunoaştere se aplică fotografierea. Fotografiile persoanei

prezentate spre recunoaştere şi a asistenţilor procedurali vor fi anexate în mod obligatoriu

la procesul-verbal;

- înainte de prezentare, reprezentantul organului de urmărire penală

propune persoanei care urmează a fi recunoscută să ocupe locul pe care îl doreşte

printre asistenţii procedurali, iacînd despre aceasta o menţiune în procesul-verbal;

- recunoaşterea nu va avea loc, iar cea care a avut loc nu se va considera

întemeiată, dacă persoana chemată pentru a face recunoaşterea a indicat

particularităţile incerte pentru identificarea persoanei prezentate. Nu poate fi efectuată

recunoaşterea repetată a persoanei de către aceeaşi persoană după aceleaşi particularităţi;

- în cazul în care prezentarea persoanei spre recunoaştere este imposibilă,

recunoaşterea se poate face după fotografia acesteia , prezentată împreună ce

fotografiile a cel puţin 4 alte persoane ce nu se deosebeşte esenţial între ele. Toate

fotografiile se anexează la dosar;

- în legătură cu prezentarea spre recunoaştere a persoanei se întocmeşte un

proces-verbal conform prevederilor art.260-261 C.P.P., cu excepţia că cel recunoscut nu

ia cunoştinţă la moment de procesul-verbal de recunoaştere şi nu îl semnează.

Procedura prezentării obiectelor spre recunoaştere este constată în art.117 C.P.P. şi are

următoarele particularităţi:

- cei chemaţi spre a recunoaşte un obiect sînt audiaţi în prealabil asupra

circumstanţelor în care au văzut obiectul care urmează a fi prezentat, precum şi asupra

semnelor şi particularităţilor distinctive după care 1-ar putea recunoaşte. Despre aceasta se

întocmeşte un proces-verbal;

- în caz dacă cel chemat spre a face recunoaşterea obiectului este martor

sau parte vătămată, el este prevenit despre responsabilitatea penală prevăzută de art.313

din Codul penal pentru refuzul de a face declaraţii, cît şi pentru darea cu bună ştiinţă a

depoziţiilor mincinoase,

conform art.312 din Codul penal, cît şi despre dreptul de a nu face declaraţii împotriva

rudelor apropiate;

obiectul ce urmează a fi recunoscut este prezentat împreună cu alte cel puţin două

obiecte omogene. Persoana care recunoaşte obiectul este obligată să explice după care

semne sau particularităţi l-au recunoscut;

la prezentarea spre recunoaştere a cadavrului sau a unor părţi ale lui, cît şi a obiectelor de

anticariat, precum şi a altor obiecte pentru care este imposibil de a alege şi prezenta analogul

recunoaşterea se face după exemplarul unic;

în caz de prezentare spre recunoaştere a cadavrului unei persoane, pe care cel chemat de a

o recunoaşte o ştia din viaţă, se permite efectuarea toaletei cosmetice respectiv a decedatului.

La prezentarea spre recunoaştere a unui obiect, se permite curăţirea lui de murdărie, rugină,

alte stratificări, dacă acesta nu se va distruge ca mijloc de probă;

în legătură cu prezentarea spre recunoaştere a obiectului se întocmeşte un proces-verbal

conform prevederilor art.260-261 C.P.P.

Înscrisurile şi mijloacele materiale de probă

1. Înscrisurile ca mijloc de probă înscrisurile pot servi ca mijloc de probă dacă în conţinutul lor se arată fapte sau

circumstanţe de natură să contribuie la aflarea adevărului.

Sînt mijloace de probă scrisă numai acele înscrieri care în conţinutul lor, materializează

un act de gîndire şi voinţă care are relevanţă asupra faptelor sau circumstanţelor de fapt ce intră

în cadrul obiectului probaţiunii într-o anumită cauză penală. Pot constitui mijloace de probă,

în acest sens, un jurnal personal al bănuitului în care sînt cuprinse date referitoare la săvîrşirea

infracţiunii scrisorile de ameninţare sau şantaj, scrisorile care emană de la soţul vinovat în

cazul infracţiunii de adulter etc.

Nu constituie mijloace de probă scrise, ci mijloace de probă, înscrisurile care, prin

aspectul lor exterior sau datorită locului unde au fost găsite, ajută la aflarea adevărului în

cauză penală. Pot fi considerate mijloace materiale de probă, în acest sens, un înscris pe care se

găsesc amprente digitale sau pete de sînge, un înscris (chitanţă) pe numele victimei, ridicat cu

ocazia percheziţiei de la persoana bănuită de săvîrşirea infracţiunii etc.

în sfera înscrisurilor ca mijloc de probă intră numai acele obiecte pe care sînt marcate

semnele scrierii fonetice. Aşadar, în sensul legii penale prin înscris nu se înţelege orice

exprimare a gîndiri într-un obiect material, ci numai exprimarea prin scris. Astfel înţeles sensul

noţiunii „ înscris ", considerăm că nu sînt cuprinse în această sferă schemele sau planşele şi

fotografiile, cum se susţine în literatura de specialitate. Fotografiile, schemele sau planşele, în

măsura în care nu conţin semnele scrierii fonetice, pot fi considerate mijloace materiale de

probă.

Un loc deosebit în cadrul înscrisurilor ca mijloace de probă în procesul penal îl ocupă

procesele-verbale. Prin proces-verbal în general, se înţelege acel înscris în care organele

prevăzute de lege consemnează constatări făcute personal. Din această definiţie rezultă că

procesul-verbal este privit ca înscris mijloc de probă numai dacă faptele sînt constatate

personal de către organul care-1 întocmeşte. în cazul în care în procesul-verbal sînt

consemnate relatările altei persoane (martor, învinuit), acesta nu mai este un mijloc de probă ca

înscris, proba rezultînd din declaraţia făcută de către martor sau învinuit.

Procesele-verbale ca mijloace de probă în procesul penal, sînt încheiate de către organele

de urmărire penală sau de către instanţa de judecată.

Procesele-verbale pot fi împărţite în două categorii, şi anume: procese-verbale care au

funcţie probatore pe fondul cauzei (bunăoară, procese-verbale de constatare a infracţiunilor) şi

procese-verbale prin care se dovedeşte efectuarea unor acte procedurale (percheziţia, citaţia

etc).

Procesele-verbale trebuie să îndeplinească unele condiţii de fond şi formă.

Cu privire la conţinutul art.260 aliniatul 2 C.P.P. arată că acesta trebuie să cuprindă: locul

şi data efectuării acţiunii de urmărire penală; funcţia, numele şi prenumele persoanei care îl

întocmeşte; numele, prenumele şi calitatea persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii de

urmărire penală, iar dacă e necesar şi adresele lor, obiecţiile şi explicaţiile acestora; data şi ora

începerii şi terminării acţiunii de urmărire penală, descrierea amănunţită a celor constatate,

precum şi a măsurilor luate în cadrul efectuării acţiunii de urmărire penală; dacă la efectuarea

acţiunii de urmărire penală se aplică fotografierea, filmarea, înregistrarea sonoră, interceptarea

convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri, sau au fost făcute mulaje şi tipare de urme, în

procesul-verbal se indică şi mijloacele tehnice aplicate la efectuarea acţiunii respective de

urmărire penală, condiţiile şi modul de utilizare a lor, obiectele la care au fost aplicate aceste

mijloace, precum şi rezultatele obţinute. în procesul-verbal se menţionează, de asemenea, că

înainte de a se aplica mijloacele tehnice despre aceasta s-a comunicat persoanelor care participă

la efectuarea acţiunilor de urmărire penală.

Neîndeplinirea condiţiilor de fond şi formă ale proceselor-verbale poate conduce la

nulitatea relativă sau la nulitatea absolută a acestora, în funcţie de neregularitatea pe care o

conţin.

Conform art.157 C.P.P. constituie mijloc material de probă documentele care provin de

la persoane oficiale fizice sau juridice dacă în ele sînt expuse ori adeverite circumstanţe care

prezintă importanţă pentru cauză.

Documentele se anexează, prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin

încheierea instanţei, la materialele dosarului şi se păstrează pe tot parcursul păstrării dosarului

respectiv. în cazul în care documentele în original sînt necesare pentru evidenţă, rapoarte sau în

alte scopuri legale acestea pot fi restituite deţinătorului, dacă este posibil fără a fi efectuată

cauza, cu păstrarea copiilor acestora în dosar.

Documentele se prezintă de către persoanele fizice şi juridice la interpelarea

organului de urmărire penală din oficiu sau la cerere cît şi de către instanţă la cererea părţilor,

precum şi prezentate de părţi în cadrul urmăririi penale sau în procesul judecării cauzei.

2. Mijloacele materiale de probă. în cele mai multe cazuri, săvîrşirea unei infracţiuni este marcată şi prin urmele lăsate pe

anumite obiecte la locul faptei, prin însăşi lăsarea unor obiecte la locul săvîrşirii infracţiunii sau

în apropierea acestui loc.

Denumite şi „martori muţi" ai înfăptuirii justiţiei, mijloacele materiale de probă pot

furniza uneori informaţii mai exacte de cît martorii adevăraţi şi nu ridică niciodată suspiciunile

relei - credinţe care poate fi întîlnite, uneori, la persoanele chemate ca martori.

Conform art.158 C.P.P. corpuri delicte sînt recunoscute obiectele în cazul în care există

temeiuri de a presupune că ele au servit la săvîrşirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele

acţiunilor criminale sau au constituit obiectivul acestor acţiuni, precum şi bani sau alte valori ori

obiecte şi documente care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracţiunii, constatarea

circumstanţelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori

atenuarea răspunderii penale.

Obiectul este recunoscut drept corp delict prin ordonanţa organului de urmărire penală

sau prin încheierea instanţei de judecată şi anexat.

Obiectul poate fi recunoscut drept delict în următoarele condiţii (art.158 aliniatul 3

C.P.P.):

1). Dacă pin descrierea lui detailată, prin sigilare, precum şi prin alte modalităţi

similare efectuate imediat pentru depistare a fost exclusă posibilitatea substituirii sau

modificării esenţiale a particularităţilor şi semnelor sau a urmelor aflate pe obiect;

2). Dacă a fost dobîndit prin unul din următoarele procedee probatorii : cercetare la faţa

locului, percheziţie, ridicare de obiecte, precum şi prezentate de către participanţi la proces cu

ascultarea prealabilă a acestora.

Conform art.159 aliniatul 1 C.P.P. corpurile delicte se anexează şi se păstrează în

dosar sau sînt păstrate în alt mod prevăzut de lege. Corpurile delicte care di cauza volumului sau

din alte motive nu se pot păstra împreună cu dosarul trebuie fotografiate şi fotografiile anexate

la procesul-verbal respectiv. Obiectele voluminoase după fotografiere pot fi sigilate şi transmise

la păstrare persoanelor juridice sau fizice. în acest caz în coşar trebuie să se facă menţiunea

respectivă.

Corpurile delicte şi alte obiecte ridicate se păstrează pînă ce soarta lor nu va fi soluţionată

prin hotărîre definitivă a organului de urmărire penală sau a instanţei, în cazurile prevăzute de

Codul de procedură penală chestiunile privind corpurile delicte pot fi soluţionate pînă la

terminarea procesului penal.

Conform art.160 C.P.P. la păstrarea corpurilor delicte şi a altor obiecte, precum şi la

transmiterea lor pentru efectuarea expertizei sau a constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-

legale, ori la transmiterea cauzei altui organ de urmărire penală sau instanţei judecătoreşti

trebuie să fie luate măsuri pentru a preveni pierderea, deteriorarea, alterarea, atingerea sau

amestecul corpurilor delicte sau a altor obiecte.

Conform art.161 C.P.P. pînă la soluţionarea cauzei penale procurorul în faza urmăririi

penale sau după caz instanţa dispune restituirea proprietarului sau posesorului legal:

1. produsele uşor alterabile;

2. obiectele necesare acestuia pentru viaţa cotidiană;

3. animalele domestice, păsările şi alte animale care necesită îngrijire

permanentă;

4. automobilul sau alt mijloc de transport, dacă acesta nu a fost

sechestrat pentru asigurarea acţiunii civile în cauză penală sau a

posibilei confiscări a bunurilor.

în cazul în care proprietarul sau posesorul legal al corpurilor delicte menţionate mai

sus nu este cunoscut sau dacă restituirea lor este imposibilă din alte motive, ele se predau

instituţiilor fiscale respective pentru a decide utilizarea,

păstrarea, îngrijirea sau realizarea acestora cu transferarea echivalentului valorii lor la

contul depozitar al procuraturii sau a instanţei de judecată respective.

Conform art.162 C.P.P. în cadrul soluţionării cauzei în fond se rezolvă chestiunea cu

privire la corpurile delicte în acest caz:

1. Uneltele care au servit la săvîrşirea infracţiunii vor fi confixate şi predate

instituţiilor respective sau nimicite;

2. Obiectele a căror circulaţie este interzisă vor fi predate instituţiilor respective

sau nimicite;

3. Lucrurile care nu prezintă nici o valoare şi care nu pot fi utilizate urmează să

fie distruse, iar în cazurile în care sînt cerute de persoane ori instituţii interesate, ele pot fi

remise acestora;

4. Banii şi alte obiecte de valoare dobîndite pe cale criminală sau asupra cărora au fost

îndreptate acţiunile criminale, în baza sentinţei instanţei vor fi trecute în venitul statului;

celelalte obiecte se predau proprietarilor legali, iar dacă aceştia nu sînt identificaţi, vor fi

trecute în proprietatea statului. în caz de conflict referitor la apartenenţa acestor obiecte,

litigiul se soluţionează în ordinea procedurii civile;

5. Documentele care constituie corpuri delicte rămîn în dosar pe tot

termenul de păstrare a lui sau, la solicitare, se remit persoanelor interesate;

6. Obiectele ridicate de către organul de urmărire penală, dar care nu au fost

recunoscute corpuri delicte, se remit persoanelor de la care au fost ridicate.

9. PROCEDEELE PROBATORII

Procedee speciale de descoperire şi ridicare a mijloacelor materiale de probă.

1. Cercetarea la faţa locului (art.118 CPP RM).

între procedeele de descoperire şi ridicare a mijloacelor de probă un loc deosebit îl

ocupă cercetarea la locul săvîrşirii infracţiunii. în contextul acestei instituţii, prin locul faptei

trebuie să se aibă în vedere atît sensul dat prin dispoziţiile art. 118 CPP RM, cît şi locul unde

s-au descoperit urmele infracţiunii ori în care s-au extins urmările ei.

Importanţa acestui act procedural este relevată prin obiectul său complex fixat în

dispoziţiile aceluiaşi articol, unde se arată că se poate efectua această activitate cînd este

necesar de descoperit urmele infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă pentru a stabili

circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză, cît şi fixarea

lor.

în anumite cazuri, cercetarea la faţa locului pentru clarificarea anumitor circumstanţe

privind săvîrşirea infracţiunii, poate implica ridicarea unor obiecte sau înscrisuri de la instituţii

sau persoane fizice sau efectuarea de percheziţii.

Pentru ca cercetarea la faţa locului să-şi manifeste importanţa decisivă pe care o are în

opera de aflare a adevărului în cauzele penale, se impune ca organele de urmărire penală care o

efectuează să uzeze în cele mai bune condiţii de tactică, metodica şi tehnica descoperirii şi fixării

urmelor infracţiunii şi să se folosească la nevoie de realizările tehnico-ştiinţifice cele mai noi.10

Competente să efectueze acest act procedural sînt organele de urmărire penală. Cînd se

petrece cercetarea la faţa locului, organul de urmărire penală cercetează obiectele vizibile, iar

în caz de necesitate permite accesul la ele în măsură în care nu se încalcă drepturile omului. în

anumite cazuri persoana care efectuează urmărirea penală, dacă este necesar execută diferite

măsuri, fotografieri, filmări, întocmeşte desene, schiţe, face mulaje şi tipare de pe urme de sine

stătător sau cu ajutorul specialistului în materia respectivă. Locul cercetării poate fi

înconjurat de colaboratorii organelor de menţinere a ordinii publice (art. 118 aliniatul 3

C.P.P). Părţile sunt prezente numai atunci cînd este necesar. în vederea garantării exercitării

dreptului de apărare în cazul învinuitului sau inculpatului reţinut sau arestat, legea a scris

posibilitatea aducerii acestuia la cercetare, în situaţia în care nu poate fi adus, organul de

urmărire penală are obligaţia să-i pună în vedere că are dreptul să fie reprezentat şi îl asigură la

cerere, reprezentarea.

Obiectele descoperite în cazul cercetării la faţa locului sînt examinate la locul efectuării

acestei acţiuni de urmărire penală şi rezultatele examinării se consemnează în procesul-verbal al

acţiunii respective. Dacă pentru examinarea obiectelor şi documentelor se cere un timp mai

îndelungat, precum şi în alte cazuri, persoana care efectuează urmărirea le examinează în sediul

organului de urmărire penală. Pentru aceasta obiectele şi documentele se împachetează, se

sigilează, se semnează pachetul şi despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal (art. 118

aliniatul 4 C.P.P). Procesul-verbal de cercetare la faţa locului trebuie să cuprindă, în afara celor

menţionate mai sus descrierea amănunţită a situaţiei, locului, a urmelor găsite a obiectelor

examinate şi a celor ridicate, a poziţiei, a stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel

încît să fie redate cu precizie şi pe cît posibil cu dimensiunile respective.

Cercetarea la faţa locului la domiciliu fără permisul persoanei căreia i se limitează

dreptul la inviolabilitatea domiciliului, se efectuează în baza ordonanţei motivate a organului de

urmărire penală cu autorizarea judecătorului de instrucţie (art. 118 aliniatul 2 C.P.P).

2. Examinarea corporală (art. 119 C.P.P). în cercetarea infracţiunilor săvîrşite cu violenţă faţă de o personalitate (cauzarea

leziunilor corporale grave, violul, jaful, tîlhăria, şantajul ş.a.) pentru constatarea caracterului şi

gradului de vătămare a sănătăţii, obligatoriu se efectuează expertiza medico-legală. Uneori,

pînă la efectuarea expertizei, organul de urmărire penală recurge la examinarea corporală a

victimei, bănuitului, învinuitului, chiar şi a martorului, pentru a constata dacă nu sunt lăsate

urme ale infracţiunii sau alte semne particulare. Una din principalele sarcini ale examinării

corporale este căutarea urmelor legate de contactul direct la victimei cu infractorul. De regulă,

atare urme nu se observă cu ochiul liber. Este vorba, în primul rînd, de fire de păr, ţesătura

îmbrăcămintei şi alte microurme lăsate de infractor pe corpul şi îmbrăcămintea victimei.11

Descoperirea pe corpul victimei a microurmelor sau a microobiectelor poate reda şi

confirma alte probe (de exemplu: depoziţiile părţii vătămate, depoziţiile martorilor,

rezultatele cercetării la faţa locului), precum că faţă de ea a fost aplicată violenţa, ori au fost

folosite chiar arme.

Examinarea corporală împreună cu specialistul permite lărgirea orizontului şi

cunoştinţelor privind mecanismul comiterii infracţiunii, personalitatea infractorului, a

modului de efectuare şi obţinere a probelor pentru identificarea făptuitorului.

Din dispoziţiile art. 119 C.P.P. rezultă că scopul efectuării examinării corporale este de

a constata dacă pe corpul învinuitului, bănuitului, martorului şi a victimei există urme ale

infracţiunii sau semnelor particulare, în cazul cînd nu este nevoie de o expertiză medico-legală.

Din aliniatul 4 a aceluiaşi articol rezultă că în cazul dezbrăcării persoanei examinate,

reprezentantul organului de urmărire penală nu asistă la examinarea corporală, astfel

încredinţîndu-i examinarea corporală unui medic.

Pentru respectarea acestui cerinţe legale, persoana ce efectuează examinarea

corporală întreprinde următoarele acţiuni: încercuieşte sau îngrădeşte

cu o portieră locul unde se va efectua examinarea corporală. Aflîndu-se în alta jumătate

a încăperii, el poate să întocmească procesul-verbal de examinare corporală (conform

art.260-261 C.P.P), fixînd în el datele parvenite de la specialist. Desigur, specialistul implicat în

această acţiune trebuie să fie de acelaşi gen cu persoana examinată, cu excepţia medicului.

Pe lîngă aceasta, pregătirea pentru efectuarea examinării corporale mai include:

- alegerea încăperii, care trebuie să corespundă cerinţelor sanitare şi să fie

bine iluminată. Această încăpere poate fi biroul de lucru al ofiţerului de urmărire penală

sau o altă încăpere din localul secţiei de poliţie, de asemenea, mai poate fi un birou din cadrul

instituţiei medicale, dacă victima este internată pentru tratament;

- înştiinţarea la timp şi în modul prevăzut de lege a părinţilor sau a

reprezentanţelor legali ai persoanei examinate, care nu a atins vîrsta majoratului;

- înştiinţarea apărătorului despre efectuarea examinării corporale, dacă

persoana examinată este în calitate de bănuit, învinuit sau inculpat;

- pregătirea mijloacelor tehnice legate de descoperirea, fixarea şi ridicarea

urmelor infracţiunii (aparatul de fotografiat, lupa, foi adezive, hîrtie, material de

pansament etc). Aceste materiale şi obiecte le pregăteşte specialistul invitat pentru a participa la

această acţiune procesuală;

- hotărîrea întrebării cu privire la participarea medicului în descoperirea şi

ridicarea urmelor de sînge, spermă, salivă, fire de păr etc;

- stabilirea timpului de efectuare a acţiunii date, împreună cu specialistul,

medicul şi cu alţi participanţi.

Victima trebuie să fie examinată corporal imediat după ce a dat depoziţii referitoare la

circumstanţele în care i-a fost cauzat prejudiciu material, fizic, moral.

Durata efectuării examinării corporale nu are importanţă în cazurile cînd scopul

efectuării acestei acţiuni este orientat spre constatarea unor semne particulare, cum ar fi:

tatuaje, pete de la naştere ş.a. şi atunci cînd se primesc probe de sînge, salivă, fire de păr de la

persoanele examinate.

Bineînţeles, aprecierea gradului leziunilor corporale şi a caracterului acestora pot fi

constatate numai în urma expertizei medico-legale, dar, cu ocazia efectuării examinării

corporale, leziunile corporale şi microurmele se depistează, apoi se fixează în procesul-verbal,

anexîndu-se fotografiile corespunzătoare, care mai apoi servesc ca sursă de probă. Este

recomandabil ca fotografiile să fie efectuate pe peliculă color.

Examinarea corporală a persoanelor, de regulă, începe cu examinarea îmbrăcămintei,

apoi se recurge la cea corporală, începînd de la cap şi încheind cu picioarele. Cu o deosebită

atenţie sunt studiate şanţurile flexorale ale palmelor şi degetelor. Cînd sîntem siguri despre

contactul victimei cu infractorul, atunci de la ambii se ridică conţinutul de sub unghii. Pentru

aceasta, de la fiecare deget se taie unghia cu foarfecele sau cu unelte speciale. Conţinutul de la

fiecare mînă se împachetează separat în plicuri curate.

O bună parte a codurilor procesual-penale ale ţărilor CSI prevăd două modalităţi de

folosire a cunoştinţelor speciale la efectuarea examinării corporale:

l)participarea specialistului la examinarea corporală efectuată de ofiţerul de urmărirea

penală;

2)efectuarea examinării corporale nemijlocit de specialist, sub conducerea ofiţerului de

urmărire penală.

A doua modalitate de efectuare a examinării corporale este mai răspîndită şi mai

eficientă, deoarece specialistul foloseşte pe larg cunoştinţele din domeniu, aplicînd mijloacele

tehnice pentru depistarea microurmelor.

3. Examinarea şi exhumarea cadavrului (art.120-121 C.P.P). Organul de urmărire penală, cu participarea medicului legist, iar în lipsa acestuia - cu

participarea unui alt medic, efectuează examinarea exterioară a cadavrului la locul unde a fost

descoperit. în caz de necesitate de către organul de urmărire penală, pentru examinarea

cadavrului se atrag şi alţi specialişti. Cadavrul, după examinare, se expediază la instituţia de

expertiză medico-legală, unde vor fi luate măsuri pentru a preveni pierdere, deteriorarea,

alterarea cadavrului sau a părţilor acestuia (art.120 C.P.P).

Conform art.121 aliniatul 1 C.P.P Exhumarea cadavrului se face în baza ordonanţei

motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie şi cu

înştiinţarea rudelor.

Exhumarea cadavrului se face în prezenţa procurorului şi a specialistului în domeniul

medicinei legale, cu anunţarea prealabilă a serviciului sanitar epidemiologie din localitate.

După exhumare, cadavrul poate fi dus la instituţia medicală respectivă pentru

efectuarea altor investigaţii.

Despre efectuarea examinării cadavrului cît şi despre exhumarea cadavrului se întocmeşte

proces-verbal în conformitate cu prevederile art.260-261 C.P.P, în care detailat se expun toate

circumstanţele, mersul şi rezultatul acţiunii procesuale respective, particularităţile mijloacelor

tehnice utilizate (art.124 C.P.P).

4. Reconstruirea faptei (art.122 C.P.P.)

Deşi nu este un procedeu de descoperire şi ridicare a mijloacelor materiale de probă,

reconstituirea faptei este tratată, totuşi, în acest paragraf, deoarece are unele elemente comune

cu cercetarea la faţa locului şi anume: ambele acte procedurale se efectuează la locul

infracţiunii şi prin amîndouă se urmăreşte (în condiţii specifice) stabilirea ci şi condiţiile în care

fapta a fost săvîrşită. De altfel, unii autori consideră că, reconstituirea faptei este considerată o

formă auxiliară a cercetării locului săvîrşirii faptei, avînd ca scop să verifice dacă faptele ce fac

obiectul cercetării penale s-au putut săvîrşi într-o anumită formă concret

individualizată în spaţiu şi timp .

Organul de urmărire penală din oficiu sau la cererea participanţilor la proces precum

şi instanţa de judecată la cererea părţilor, dacă consideră că este necesar pentru verificarea şi

precizarea unor date, poate să procedeze la reconstituirea faptei la faţa locului integral

sau parţial cu participarea făptuitorului prin reproducerea acţiunilor situaţiei sau a altor

circumstanţe în care s-a produs fapta. Cu acest prilej în cazurile necesare se pot face măsurări,

filmări, fotografieri, se întocmesc desene şi schiţe, (art.122 aliniatul 1 C.P.P.).

Avînd în vedere faptul că prin reconstituire se imită modul de săvîrşire a unei

infracţiuni, trebuie precizat că nu se poate întreprinde o asemenea activitate procedurală dacă se

înjoseşte demnitatea şi onoarea persoanelor care participă la reconstituire şi a celor din jurul lor

sau care le pun în pericol sănătatea, (art.122 aliniatul 2 C.P.P.).

Cu prilejul reconstituirii faptei pot fi verificate ipotezele privind săvîrşirea infracţiunii,

elimenîndu-se dintre acestea cele care nu sînt confirmate de actul reconstituirii. Prin

reconstituirea faptei este posibilă obţinerea de probe noi, ne descoperite anterior de către

organele judiciare.

Reconstituirea faptei nu trebuie confundată cu experimentul judiciar, acesta din urmă fiind

o metodă ştiinţifică de cercetare, folosită atît în cadrul reconstituirii faptei, cît şi în alte domenii.

Bunăoară, în cadrul expertizei armelor de foc se poate face un experiment judiciar (trageri

experimentale), pentru a se stabili, printre altele, modul de funcţionare a armei sau

posibilitatea declanşării accidentale a percuţiei etc.

Reconstituirea faptei, spre deosebire de cercetarea la faţa locului, se face numai în

prezenţa învinuitului sau inculpatului. Absenţa învinuitului sau a inculpatului la efectuarea

acestui act procedural este de neconceput, deoarece acesta este pus să repete modul în care a

acţionat la comiterea faptei ce alte cuvinte, să reproducă elementul material al laturii obiectivă

a infracţiunii. La reconstituirea faptei pot participa părţile din cauză atunci cînd este necesar:

pentru aceasta, părţile trebuie să fie încunoştinţate cu privire la data şi ora reconstituirii faptei.

Neprezentarea părţilor încunoştinţate nu împiedică efectuarea reconstituirii faptei.

Actul procesual al reconstituirii faptei este consemnat într-un proces-verbal de

reconstituire a faptei în conformitate cu prevederile art.art.260 - 261 C.P.P. în care detailat se

expun toate circumstanţele, mersul şi rezultatele acţiunii procesuale respective, particularităţile

mijloacelor tehnice utilizate . La procesul-verbal se anexează schiţe, proiecte şi materiale ce

reflectă utilizarea mijloacelor tehnice.

5. Experimentul în procedura de urmărire penală, (art.123 C.P.P.).

în scopul verificării şi precizării datelor ce au importanţă pentru cauza

penală şi care pot fi reproduse în condiţiile efectuării unor experimente şi a altor

activităţi de investigaţii organul de urmărire penală este în drept să efectueze un experiment de

urmărire penală, (art.123 aliniatul 1 C.P.P.).

La efectuarea experimentului, în caz de necesitate, organul de urmărire penală este în

drept să-i antreneze pe bănuit, învinuit, martor, cu consimţămîntul acestora, pe specialist şi pe

alte persoane şi pot fi utilizate diferite mijloace tehnice.

Experimentul se permite cu condiţia de a nu pune în pericol viaţa şi sănătatea

participanţilor la experiment, de a nu leza demnitatea ţi onoarea lor şi dacă nu se cauzează un

prejudiciu material participanţilor.

Despre efectuarea experimentului se întocmeşte proces-verbal în conformitate cu

prevederile art.art.260-261 C.P.P. în care detaliat se expun toate circumstanţele, mersul şi

rezultatele acţiunii procesuale respective.

6. Ridicarea de obiecte şi documente, (art.126-129 C.P.P.; 131 – 132 C.P.P.).

Este posibil ca anumite obiecte şi documente ce pot servi ca mijloc de probă în

procesul penal să se găsească în posesia unor persoane fizice sau juridice, cazuri în care

organele judiciare trebuie să le ridice pentru folosirea lor la rezolvarea cauzelor penale. în

acest sens în art.126 C.P.P. se arată că organul de urmărire penală este în drept să ridice

obiectele sau documentele care au importanţă pentru cauza penală dacă probele acumulate

sau materialele de investigaţie operativă indică exact locul şi persoana la care se află acestea.

Ridicarea de obiecte şi documente este o acţiune procesuală care se deosebeşte de

percheziţie prin aceea că presupune cunoaşterea atît a documentelor sau obiectelor care au

legătură cu cauza penală, cît şi a locului unde acestea se găsesc.

în cazul în care documentele ce necesită a fi ridicate conţin informaţii care constituie

secret de stat, comercial, bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice

se fac numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie (art.126 aliniatul 2 C.P.P.).

Ridicarea de obiecte sau documente în alte situaţii se efectuează în baza ordonanţei

motivate a organului de urmărire penală.

La efectuarea ridicării de obiecte şi documente trebuie să fie asigurată prezenţa

persoanei la care se face ridicarea ori a unor membri adulţi ai familiei acesteia, ori a celor care

reprezintă interesele persoanei în cauză. Dacă prezenţa acestor persoane este imposibilă, se

invită reprezentantul autorităţii executive a administraţiei locale (art.127 aliniatul 2 C.P.P.).

Pînă la începerea ridicării de obiecte şi documente, reprezentantul organului de

urmărire penală este obligat să înmîneze, sub semnătură, persoanei la care se face ridicarea copia

de pe ordonanţa respectivă.

La ridicarea de obiecte şi documente, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul

organului de urmărire penală cere să i se predea obiectele sau documentele care urmează a fi

ridicate, iar în caz de refuz, procedează la ridicarea lor forţată. Dacă obiectele sau documentele

ce urmează a fi ridicate lipsesc la locul indicat în ordonanţă, persoana care efectuează

urmărirea penală este în drept să facă percheziţie, motivînd necesitatea efectuării acesteia

(art.128 aliniatul 4 C.P.P.).

Toate obiectele şi documentele ridicate se prezintă tuturor persoanelor prezentate la

efectuarea percheziţiei sau ridicării. Obiectele şi documentele descoperite în timpul

percheziţiei sau ridicării, a căror circulaţie este interzisă de lege, trebuie ridicate indiferent de

faptul dacă au sau nu legături cu cauza penală.

Procedura de ridicare a obiectelor şi documentelor în localurile misiunilor diplomatice

este aceeaşi ca în cazul efectuării percheziţiei şi este consemnată în prevederile art.129 C.P.P.

Reprezentantul organului de urmărire penală care efectuează ridicarea de obiecte şi

documente întocmeşte un proces-verbal potrivit dispoziţiilor art.260-261 C.P.P.. Dacă, o dată cu

procesul-verbal se întocmeşte o listă specială a obiectelor şi documentelor ridicate, aceasta se

anexează la procesul-verbal. Procesul-verbal trebuie să conţină menţiunea că celor prezenţi

li s-au explicat drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de Codul de procedură penală, precum

şi declaraţiile făcute de aceste persoane.

în privinţa obiectelor şi documentelor care urmează a fi ridicate trebuie să se

menţioneze dacă au fost predate benevol sau ridicate forţat, precum şi în ce loc şi în ce

împrejurări ele au fost descoperite. Toate obiectele şi documentele ridicate trebuie să fie

enumerate în procesul-verbal sau în lista anexată, indicîndu-se exact numărul, măsura,

cantitatea, elementele lor caracteristice şi, pe cît e posibil, valoarea lor (art.131 aliniatul 2

C.P.P.).

Copia de pe procesul-verbal al ridicării se înmînează, contra semnătură, persoanelor la

care a fost efectuată acţiunea dată sau unui membru adult al familiei lor, iar în cazul absenţei lor

- reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale şi li se explică dreptul şi

modul de contestare a acestei acţiuni procesuale (art.132 aliniatul 1 C.P.P.).

7. Percheziţia (art.125,127-129,131-132 C.P.P). Consacrînd inviolabilitatea domiciliului, codul de procedură penală, în art.12 aliniatul

1, arată că: „Inviolabilitatea domiciliului este garantată de lege. în cursul procesului penal,

nimeni nu este în drept să pătrundă în domiciliu contrar voinţei persoanelor care locuiesc sau

deţin sediu în ele, cu excepţia cazurilor şi modului prevăzute de Codul de procedură penal".

Percheziţia poate contribui la rezolvarea cauzelor penale prin obiectele în înscrisurile pe

care le poate da la iveală şi care pot avea relevanţă în elucidarea unor aspecte ale cauzei

penale.

în practică efectuarea percheziţiei se poate impune în mod frecvent în cazul unor

infracţiuni, a căror latură obiectivă se caracterizează prin domeniul „deţinere".

Importanţa percheziţiei ca procedeului de investigaţie a fost subliniată în literatura de

specialitate, unde se arată că percheziţia asigură procurarea unor probe indispensabile, iar uneori

unice, pentru rezolvarea cauzei.

Potrivit art.125 al.1 CPP organul de urmărire penală este în drept să efectueze

percheziţie dacă probele acumulate sau materialele de investigaţie operativă permit de a

presupune întemeiat că într-o anumită încăpere ori într-un alt loc sau la o anumită persoană se pot

afla instrumente ce au servit la săvîrşirea infracţiunii, obiecte şi valori dobîndite de pe urma

infracţiunii, precum şi alte obiecte sau documente care ar putea avea importanţă pentru cauza

penală.

Obiectele căutate prin percheziţie sînt deteriorate de specificul infracţiunii ce face

obiectul cauzei penale. Astfel, în cazul unei omucideri vor fi cău tate obiecte folosite la

săvîrşirea acestuia, ca, de exemplu: arma de foc, cuţitul etc.

Percheziţia se poate efectuată şi în scopul descoperii unor persoane căutate, precum şi a

unor cadavre umane sau de animale (art.125 al. 2 CPP).

Pentru ca percheziţia să aducă la rezultatele scontate, se impune ca ea să aibă o anumită

planificare şi să fie realizată prin mijloace tehnice adecvate.

Organul de urmărire penală poate face percheziţii domiciliare în baza ordonanţei

motivate numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie (art.125 al. 3 CPP).

în caz de delict flagrant, percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe motivate fără

autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmînd ca acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai

tîrziu de 24 ore de la terminarea percheziţiei, materialele obţinute în urma percheziţiei

efectuate, indicîndu-se motivele efectuării ei. Judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acestei

acţiuni procesuale (art.125 al. 4 CPP).

în cazul constatării faptului că percheziţia a fost efectuată legal, judecătorul de instrucţie

confirmă rezultatul acesteia prin rezoluţie. în caz contrar, prin încheiere motivată,

recunoaşte percheziţia ca fiind ilegală (art.125 al . 5 CPP).

Legiuitorul, reglementînd percheziţia, a prevăzut anumite ore între care aceasta poate fi

efectuată, precum şi anumite obligaţii pentru cei ce realizează această acţiune procesuală.

Astfel, în art.128 al.1 CPP se arată că percheziţia este interzisă de a se petrece în timpul

nopţii, cu excepţia cazurilor de delict flagrant. Conform art.6 C.P.P. „timpul nopţii" - interval

de timp cuprins între orele 22.00 şi 6.00; „ timpul zilei" - interval de timp cuprins între orele

6.00 -22.00.

în baza ordonanţei de efectuare a percheziţiei cu autorizaţia judecătorului de instrucţie,

persoana care efectuează urmărirea penală este în drept să intre în domiciliu sau în alte încăperi

(art.128 aliniatul 2 C.P.P.).

Percheziţia domiciliară se efectuează în prezenţa persoanei la care se face percheziţia ori

a unor membri adulţi ai familiei acesteia, ori a celor care reprezintă interesele persoanei în cauză.

Dacă prezenţa acestor persoane este imposibilă, se invită reprezentantul autorităţii executive a

administraţiei publice locale (art.127 aliniatul 2 C.P.P.). în caz de necesitate, la efectuarea

percheziţiei poate participa interpretul sau specialistul (art.127 aliniatul 1 C.P.P.).

Percheziţia în încăperile instituţiilor, întreprinderilor, organizaţiilor şi unităţilor

militare se efectuează în prezenţa reprezentantului respectiv (art.127 aliniatul 3 C.P.P.).

Persoanele la care se efectuează percheziţia, precum şi specialiştii, interpreţii,

reprezentanţii, apărătorii, au dreptul să asiste la toate acţiunile organului de urmărire penală şi să

facă în legătură cu aceasta obiecţii şi declaraţii care vor fi consemnate în procesul-verbal.

Pînă la începerea percheziţiei, reprezentantul organului de urmărire penală este obligat să

înmîneze, sub semnătură, persoanei la cere se face percheziţia copia de pe ordonanţa respectivă.

în cadrul efectuării percheziţiei, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul

organului de urmărire penală cere să i se predea obiectele şi documentele menţionate în

ordonanţă. Dacă obiectele şi documentele căutate se predau benevol, persoane care efectuează

urmărirea penală se limitează la ridicarea acestora, fără a mai efectua alte măsuri de investigaţie

(art.128 aliniatul 5 C.P.P.).

La efectuarea percheziţiei, persoana care efectuează urmărirea penală are dreptul să

deschidă încăperile şi depozitele încuiate dacă proprietarul refuză să le deschidă benevol,

evitîndu-se deteriorarea nejustificată a bunurilor.

Persoana care efectuează urmărirea penală are dreptul să interzică persoanelor aflate

în încăpere sau la locul unde se efectuează percheziţia, precum şi persoanelor care au intrat în

această încăpere sau au venit în acest loc, să plece ori să comunice între ele sau cu alte persoane

pînă la terminarea percheziţiei. în caz de necesitate, încăperea sau locul unde se efectuează

percheziţia pot fi luate sub pază.

Conform art.129 C.P.P. în localurile misiunilor diplomatice, inclusiv în localurile în

care locuiesc membrii misiunilor diplomatice şi familiile lor, percheziţia se poate efectua

numai la cererea sau cu consimţămîntul şefului misiunii diplomatice respective.

Consimţămîntul şefului misiunii diplomatice pentru efectuarea percheziţiei se cere prin

intermediul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova. La efectuarea percheziţiei

în localurile menţionate mai sus este obligatorie prezenţa procurorului şi a unui reprezentant al

Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova.

Reprezentantul organului de urmărire penală care efectuează percheziţia întocmeşte un

proces-verbal potrivit dispoziţiilor art.260-261. Procesul-verbal al percheziţiei trebuie să

conţină menţiunea că celor prezenţi li s-au explicat drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de

Codul de procedură penală, precum şi declaraţiile făcute de aceste persoane. Procesul-verbal de

percheziţie se aduce la cunoştinţa tuturor persoanelor care participă la efectuarea acestor

acţiuni procesuale şi sînt prezente la efectuarea lor fapt care este confirmat prin semnătura

fiecăruia dintre ele. Obiectele şi documentele ridicate trebuie, pe cît e posibil, să fie împachetate

şi sigilate chiar la locul percheziţiei, despre ce se face menţiune în procesul-verbal respectiv.

Pachetele se sigilează şi se semnează de către persoana care a efectuat percheziţia. Toate

obiectele şi documentele ridicate în timpul percheziţiei trebuie să fie enumerate în

procesul-verbal sau în lista anexată indicîndu-se exact numărul, măsura, cantitatea, elementele

lor caracteristice şi pe cît e posibil valoarea lor (art.131 C.P.P.).

Conform art.132 C.P.P. copia de pe procesul-verbal al percheziţiei se înmînează, contra

semnătură, persoanelor la care au fost efectuate aceste acţiuni procesuale sau unui membru

adult al familiei lor, iar în cazul absenţei lor -reprezentantului autorităţii executive a

administraţiei publice locale şi li se explică dreptul şi modul de contestare a acestor acţiuni

procesuale.

8. Percheziţia corporală, (art.130-132 C.P.P.). Alături de percheziţia domiciliară, legea (art.130 C.P.P.) reglementează şi percheziţia

corporală, care se efectuează în vederea căutării de obiecte şi de documente aflate asupra unei

persoane. Percheziţia corporală se efectuează de către organul de urmărire penală care a

dispus-o, care, în prealabil, trebuie să se legitimeze şi , în cazurile prevăzute de lege, să

prezinte autorizarea judecătorului de instrucţie.

În cazurile în care există temeiuri de a efectua percheziţia sau ridicarea în încăperi,

reprezentantul organului de urmărire penală poate extrage obiecte şi documente ce au importanţă

pentru cauza penală care se află în hainele, în lucrurile sau pe corpul persoanei la care se

efectuează aceste acţiune de urmărire penală.

Conform art.130 aliniatul 3 C.P.P. percheziţia corporală sau ridicarea de obiecte se

efectuează de reprezentantul organului de urmărire penală, după caz, cu participarea

specialistului de acelaşi sex cu persoana percheziţionată.

Percheziţia corporală se poate efectua fără întocmirea ordonanţei despre aceasta şi fără

autorizarea judecătorului de instrucţie în următoarele cazuri:

- la reţinerea bănuitului, învinuitului, inculpatului;

- la aplicarea faţă de învinuit a măsurii preventive de arestare;

- în cazul în care există suficiente temeiuri de a presupune că persoana

prezentă în încăperea unde se efectuează percheziţia sau ridicarea poate

purta asupra sa documente sau alte obiecte care pot avea importanţă probatorie în

cauza penală.

9. Sechestrarea corespondenţei poştale, (art.133-134 C.P.P.). Sechestrarea corespondenţei poştale este stipulată în secţiunea V art.133 C.P.P. care

arată că în cazul în care există suficiente temeiuri de a presupune că corespondenţa poştală a

bănuitului, învinuitului, expediată de către ei sau expediată lor de către alte persoane poate

conţine informaţii ce ar avea importanţă probatorie în cauza penală pe una sau mai multe

infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave şi dacă prin alte procedee probatorii nu

pot fi obţinute probe, organul de urmărire penală este în drept să sechestreze corespondenţa

poştală a persoanelor indicate.

Conform aceluiaşi articol la corespondenţa poştală se referă următoarele obiecte care

pot fi sechestrate: scrisori de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete, containere

poştale, mandate poştale, comunicări prin fax şi poşta electronică.

Despre sechestrarea corespondenţei poştale procurorul care conduce sau efectuează

urmărirea penală întocmeşte ordonanţa, care este prezentată judecătorului de instrucţie sau

după caz, instanţei judecătoreşti pentru autorizare, în ordonanţă trebuie să fie în particular

indicate: motivele dispunerii sechestrării corespondenţei, denumirea instituţiei poştale asupra

căreia se dispune obligaţiunea de a reţine corespondenţa, numele şi prenumele persoanei sau

persoanelor, corespondenţa cărora trebuie să fie reţinută; adresa exactă a acestor persoane;

genul corespondenţei care se sechestrează şi durata acţiunii. Prelungirea duratei sechestrării

corespondenţei se efectuează în condiţiile Codului de procedură penală.

Ordonanţa despre sechestrarea corespondenţei poştale cu autorizaţia corespunzătoare se

transmite şefului instituţiei poştale respective, pentru care executarea acestei ordonanţe este

obligatorie.

Şeful instituţiei poştale imediat comunică organului care a emis ordonanţa despre

reţinerea corespondenţei indicate în aceasta.

Sechestrarea corespondenţei poştale poate fi anulată de către organul de urmărire penală

care a emis ordonanţa respectivă, de către procurorul ierarhic superior, de către judecătorul de

instrucţie, după expirarea termenului de sechestru stabilit, dar în orice caz nu mai tîrziu de

terminarea urmăririi penale.

Procedura examinării şi ridicării corespondenţei sechestrate este arătată în art.134 C.P.P.

şi prevede următoarele acţiuni:

1. Prezentîndu-se în instituţia poştală, organul de urmărire penală aduce la

cunoştinţa şefului acestei instituţii, sub semnătură, ordonanţa de examinare şi

ridicare a corespondenţei, deschide şi examinează corespondenţa.

2. La descoperirea documentelor şi obiectelor, care au importanţă

probatorie în cauza penală, organul de urmărire penală le ridică sau face copiile

respective. în lipsa unor asemenea documente şi obiecte organul de urmărire

penală dispune înmînarea corespondenţei examinate adresatului.

3. Despre fiecare examinare şi ridicare a corespondenţei sechestrate se

întocmeşte proces-verbal conform prevederilor art.260-261 C.P.P., în care în

particular se indică de către cine, unde, cînd şi genul corespondenţei care a fost

examinată şi ridicată sau dispusă înmînarea adresatului, de pe care corespondenţă

au fost făcute copii, ce mijloace tehnice au fost utilizate şi ce s -a depistat. Toţi

participanţii şi cei prezenţi la această acţiune procedurală sînt preveniţi despre

necesitatea păstrării secretului corespondenţei şi nedivulgării informaţiei cu privire

la urmărirea penală şi răspunderea penală prevăzută de art.178,, 315 CP. Aceasta

se consemnează în procesul verbal.

10. Interceptarea comunicărilor, (art.art.135-136; 138 C.P.P.). Interceptarea comunicărilor (convorbirilor telefonice, prin radio sau altor convorbiri cu

utilizarea mijloacelor tehnice( este prevăzută de art.135 C.P.P., şi se efectuează de către

organul de urmărire penală în baza ordonanţei motivate a procurorului, autorizată de către

judecătorul de instrucţie în cauzele cu privire la infracţiunile deosebit de grave şi excepţional

de grave.

în caz de urgenţă, dacă întîrzierea obţinerii autorizării prevăzute de aliniatul 1 art.135

C.P.P. ar provoca prejudicii grave activităţii de administrare a probelor, procurorul poate

dispune prin ordonanţa motivată interceptarea şi înregistrarea comunicărilor, informînd despre

acesta imediat, dar nu mai tîrziu de 24 ore, judecătorul de instrucţie, care urmează în cel mult

24 de ore să se pronunţe asupra ordonanţei procurorului şi dacă o confirmă, va dispune

autorizarea de mai departe a interceptării în caz de necesitate, iar dacă nu o confirmă, el dispune

încetarea imediată a interceptărilor şi nimicirea înregistrărilor efectuate.

în cazul unor ameninţări despre aplicarea violenţei, estorcare sau comiterea altor

infracţiuni în privinţa părţii vătămate a martorului sau a membrilor familiilor lor, la cererea

acestora în baza ordonanţei motivate a procurorului poate fi efectuată interceptarea

comunicării lor în condiţiile Codului de procedură penală.

Interceptarea comunicărilor în cadrul urmăririi penale se autorizează pentru o durată de

pînă la cel mult 30 zile. Interceptarea poate fi prelungită în aceleaşi condiţii pentru motive

temeinic justificate, fiecare prelungire nu poate depăşi 30 zile. Durata totală a interceptării

comunicărilor nu poate depăşi 6 luni. în orice caz interceptarea comunicărilor nu poate dura

mai mult decît pînă la terminarea urmăririi penale.

Interceptarea comunicărilor trebuie să fie ridicată înaintea expirării duratei pentru care a

fost autorizată îndată ce au dispărut motivele care au justificat-o.

Judecătorul de instrucţie în cadrul urmăririi penale, după terminarea interceptării

autorizate, solicitînd opinia procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală, anunţă

în termen rezonabil dar nu mai tîrziu de terminarea urmăririi penale în scris persoanele,

convorbirile cărora au fost interceptate şi înregistrate.

Persoanele care sînt chemate să asigure tehnic interceptările şi înregistrarea

comunicărilor sînt obligate să păstreze secretul acţiunii procesuale şi secretul corespondenţei şi

poartă răspundere pentru încălcarea acestei obligaţii conform prevederilor art.178 şi 315 CP.

Despre explicarea acestor obligaţii se consemnează în procesul-verbal al interceptării.

Despre efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor, comunicărilor organul de urmărire

penală întocmeşte un proces-verbal conform dispoziţiilor art.260-261 C.P.P., în care

suplimentar se menţionează autorizaţia dată de judecătorul de instrucţie, numărul sau numerele

de telefon, adresa posturilor telefonice, de radio sau ale altor mijloace tehnice prin care s-au

purtat convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat dacă sînt cunoscute, data şi ora

fiecărei convorbiri separate şi numărul de ordine al casetei pe care se face înregistrarea.

Comunicările înregistrate se redau integral în scris, se certifică de către organul de

urmărire penală, se verifică şi se contrasemnează de către procurorul care exercită nemijlocit

sau conduce urmărirea penală şi se anexează la procesul-verbal. Comunicările în altă limbă decît

cea în care se desfăşoară urmărirea penală se traduc de traducător. La procesul-verbal se

anexează, caseta care conţine înregistrarea comunicării în original, sigilată cu sigiliul

organului de urmărire penală.

Caseta cu înregistrarea comunicărilor, reproducerea în scris, a acestora şi procesul-verbal

al interceptării şi înregistrării comunicărilor se transmit, în termen de 24 ore, procurorului, care

apreciază care din informaţiile culese au importanţă pentru cauza respectivă şi, în acest sens,

întocmeşte un proces-verbal.

Casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în

scris a înregistrării şi de copiile de pe procesele-verbale, se transmit judecătorului de instrucţie

care a autorizat interceptarea pentru păstrare în locuri speciale, într-un plic sigilat.

Instanţa judecătorească va dispune, prin încheiere sau prin sentinţă, nimicirea

înregistrărilor care nu au importanţă pentru cauză. Celelalte înregistrări vor fi păstrate pînă la

depozitarea dosarului la arhivă.

Mijloacele de probă dobîndite în condiţiile art.135 şi 137 C.P.P. pot fi verificate prin

expertiza tehnică dispusă de către instanţa de judecată la cererea părţilor sau din oficiu, (art.138

C.P.P.).

2. Constatările tehnico-ştiinţifîce, medico-legale şi expertizele.

2.1. Constatările tehnico-ştiinţifîce. (art.139-141 C.P.P.). în anumite cauze penale, în vederea desluşirii unor aspecte care au o importanţă majoră

în aflarea adevărului, se impune ca organele judiciare penale să ceară concursul unor specialişti.

în mod frecvent, specialiştii chemaţi la rezolvarea cauzelor penale îl întîlnim în

persoana experţilor. Se pot ivi însă situaţii în care prezenţa unor specialişti în cauza penală

reclamă urgenţă, deoarece există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de

schimbare a unor situaţii de fapt. în asemenea cazuri, fiind necesară lămurirea, urgentă a unor

fapte sau circumstanţe ale cauzei, organul de urmărire penală poate folosi cunoştinţele unui

specialist sau tehnician dispunînd, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-

ştiinţifîce.

Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează, de regulă, de către specialişti sau tehnicieni

care funcţionează în cadrul ori pe lîngă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală.

Ea poate fi efectuată şi de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul altor

organe.

Specialiştii care efectuează constatările tehnico-ştiinţifîce nu au şi nu îşi pot însuşi

atribuţii ale organelor de urmărire penală sau ale organelor de control, ei trebuie să se limiteze

la rezolvarea problemelor de strictă specialitate pe care le ridică rezolvarea cauzelor penale.

Pot fi întîlnite, în mod frecvent, constatările tehnico-ştiinţifîce, bunăoară, în cazul

accidentelor de circulaţie, pentru a se stabili poziţia autovehicolelor, aderenţa părţii carosabile,

condiţiile de vizibilitate etc. Sînt, de asemenea, necesare constatări tehnico-ştiinţifice, în

mod frecvent, şi în cazul infracţiunilor contra protecţiei muncii.

Fiind un act care reclamă urgenţă, constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează

potrivit unei proceduri mult simplificată faţă de expertiză.

în cazul în care există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a

unor situaţii de fapt şi este necesară explicarea urgentă a unor fapte sau circumstanţe ale

cauzei, organul de urmărire penală sau instanţa poate folosi cunoştinţele unui specialist

dispunînd, la cererea părţilor, iar organul de urmărire penală şi din oficiu, efectuarea unei

constatări tehnico-ştiinţifice (art.139 aliniatul 1

C.P.P.).

în vederea procurării datelor necesare rezolvării cauzei, organul de urmărire penală

care dispune efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice stabileşte obiectul acesteia, formulează

întrebările la care trebuie să se răspundă şi termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea.

în legătură cu acest ultim aspect, precizăm că, în spiritul legii, lămurirea urgentă a unor

fapte sau circumstanţe ale cauzei trebuie să se facă într-un moment apropiat de cel al săvîrşirii

infracţiunii, deoarece numai aşa constatarea tehnico-ştiinţifică poate surprinde aspecte cu

relevanţă deosebită în rezolvarea cauzei penale.

Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra materialelor şi datelor puse la

dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală.

Dacă specialistului căruia îi revine sarcina efectuării lucrării consideră că materialele

puse la dispoziţie ori informaţia indicată sînt insuficiente, el comunică aceasta organului de

urmărire penală sau instanţei în vederea completării lor (art.140 aliniatul 3 C.P.P.).

Rezultatele constatării tehnico-ştiinţifice se consemnează într-un raport (art.141 aliniatul

1 C.P.P.).

Organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea părţilor, precum şi instanţa de

judecată, la cererea oricăreia dintre părţi, dacă constată că raportul tehnico-ştiinţific nu este

complet sau concluziile acestuia nu sînt precise, dispune efectuarea unei expertize

în cazul participării specialistului la efectuarea procedeelor probatorii de către organul

de urmărire penală, rezultatele constatărilor tehnico-ştiinţifice se includ în procesul-verbal al

acţiunii respective.

2.2. Constatările medico-legale. (art.139 - 141 C.P.P.).

în cazul unor infracţiuni îndreptate împotriva persoanei organele judiciare penale au

nevoie de aportul unor specialişti care să lămurească anumite aspecte legate de fapte sau

circumstanţe de fapt cu relevanţă asupra rezolvării cauzei penale.

Ca şi constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale trebuie să fie efectuate

într-un moment apropiat de momentul săvîrşirii infracţiunii, astfel acestea putînd rămîne fără

obiecte. Aşa şi se explică faptul că aceste acte procesuale se dispun, de regulă, numai în faza

de urmărire penală. Ca o excepţie de la această regulă, apreciem că, prin natura ei, exhumarea

se poate face atît în timpul urmăririi penale, cît şi în timpul judecăţii şi chiar după rămînerea

definitivă a hotărîrii judecătoreşti, într-o revizuire întemeiată.

Cazurile în care pot fi efectuate constatări medico-legale sînt: în caz de moarte violentă,

de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă, sau cînd este necesară o examinare

corporală asupra învinuitului ori a persoanei vătămate pentru a constata pe corpul acestora

existenţa urmelor infracţiunii, organul de urmărire penală poate dispune efectuarea unei

constatări medico-legale şi poate cere organului medico-legal, căruia îi revine competenţa

potrivit legii, să efectueze această constatare.

Importanţa constatării medico-legale ca mijloc de probă constă în aceea că furnizează

organelor judiciare informaţii absolut necesare rezolvării cauzelor penale; uneori constatările

medico-legale sînt indispensabile, deoarece numai cu ajutorul lor se poate face încadrarea

judiciară a faptei.

Constatările medico-legale se fac de către medici care funcţionează în cadrul

institutelor medicale.

Constatările medico-legale se pot dispune prin rezoluţie de către organele de urmărire

penală. Constatarea medico-legală se efectuează asupra persoanelor sau cadavrelor indicate de

organele de urmărire penală.

Operaţiile şi concluziile constatării medico-legale se consemnează într-un raport scris.

în funcţie de obiectul constatării, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, din

oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, poate aprecia că raportul medico-legal nu este complet

sau concluziile acestuia nu sînt precise şi poate dispune refacerea sau completarea constatării

sau efectuarea unei expertize.

în cazul participării specialistului la efectuarea procedeelor probatorii de către organul

de urmărire penală, rezultatele constatărilor medico-legale se includ în procesul-verbal al

acţiunii respective (art.141 aliniatul 3 C.P.P.).

2.3. Expertizele, (art.142 - 153).

Complexitatea problemelor ce se pot ivi în rezolvarea unor cauze penale reclamă,

uneori, prezenţa unor specialişti din cele mai diverse domenii de activitate. Necesitatea

de a apela la concursul unor oameni cu pregătire profesională, altă decît cea juridică, pentru

a elucida aspecte care aparţin diverselor ramuri ale ştiinţei a fost subliniată în numeroase lucrări

de specialitate.

în condiţiile evoluţiei ştiinţei şi tehnicii, expertiza ca mijloc de probă capătă o

importanţă deosebită, deoarece sporesc posibilităţile pe care specialiştii din diverse ramuri de

activitate le au de a se pronunţa asupra celor mai dificile probleme pe care le indică anumite

cauze penale. în literatura juridică se evidenţiază faptul că evoluţia ştiinţei şi procesul

tehnicii caracterizează, în sfera dreptului, epoca pe care o trăim drept perioadă de etalare

ştiinţifică a probelor.

în legislaţia noastră procesual penală se arată că expertiza se dispune în cazurile în care

pentru constatarea circumstanţelor ce pot avea importanţă probatore pentru cauza penală

sînt necesare cunoştinţe speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului.

Posedarea unor asemenea cunoştinţe speciale de către persoana care efectuează urmărirea

penală sau de către judecător nu exclude necesitatea dispunerii expertizei. Dispunerea

expertizei se face, la cererea părţilor, de către organul de urmărire penală sau de către

instanţa de judecată, precum şi din oficiu de către organul de urmărire penală, (art.142

aliniatul 1 C.P.P.).

Expertizele ca mijloc de probă au numeroase puncte comune cu constatările

tehnico-ştiinţifice şi medico-legale, dar, în acelaşi timp, prezintă multe deosebiri.

în ceea ce priveşte asemănările dintre cele două categorii de mijloace de probă,

menţionăm că şi unele şi celelalte sînt efectuate de către specialişti din diverse ramuri de

activitate, obiectul constatărilor şi expertizelor fiind fixat de organele judiciare, iar concluziile

specialiştilor fiind cuprinse într-un raport etc.

în privinţa deosebirilor, subliniem, mai întîi, faptul că toate constatările tehnico-

ştiinţifice şi medico-legale se fac de urgenţă, adică într-un moment foarte apropiat săvîrşirii

infracţiunii, cerinţa pe care nu o întîlnim în cazul expertizelor.

O altă deosebire constă în aceea că toate constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale

pot fi dispuse numai în faza de urmărire penală, pe cînd expertizele se pot face şi în faza de

judecată; de asemenea, în timp ce în cazul constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale

specialiştii se rezumă la consemnarea şi cercetarea mai puţin aprofundată a situaţiilor ce le

revin spre rezolvare, în cazul expertizelor are loc o investigare în cele mai mici detalii - şi,

uneori, chiar exhaustivă - a elementelor cere fac obiectul expertizei.

Principalele criterii după care se pot clasifica expertizele sînt: natura problemelor ce

urmează a fi lămurite prin expertiză; modul în care legea reglementează necesitatea efectuării

expertizei; modul de desemnare a expertului; criteriul modului de organizare a expertizei.

în funcţie de natura problemelor ce urmează a fi lămurite, organele judiciare penale

pot dispune efectuarea următoarelor expertize:

- expertiza criminalistică, ce poate fi, la rîndul ei, de mai multe feluri, şi anume :

expertiza dactiloscopică, balistică, tehnică a actelor, grafică, biocriminalistică etc;

- expertiza medico-legală, prin care pot fi lămurite problemele privind

asfixia mecanică, moartea subtilă, violul etc;

- expertiza psihiatrică, prin care pot fi lămurite problemele privind

tulburările psihice, ca: schizofrenia, oligofrenia, depresiunea maniacală etc;

- expertiza contabilă, prin care se lămuresc aspecte privind controlul şi

revizia contabilă;

- expertiza tehnică, cu ajutorul căreia pot fi lămurite anumite probleme în

cazul accidentelor de circulaţie, în cazul infracţiunilor contra protecţiei muncii etc.

Expertiza contabilă şi cea tehnică pot fi efectuate împreună în aceiaşi cauză.

După modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei, acestea pot fi

facultative şi obligatorii.

Expertizele facultative sînt cele mai frecvente în practica judiciară, ele fiind dispuse fie la

cererea părţilor interesate, fie cînd organele judiciare socotesc că sînt necesare cunoştinţele unui

expert pentru lămurirea anumitor aspecte ale cauzei penală.

Expertiza este obligatorie, potrivit art.143 C.P.P. în următoarele situaţii:

1). Pentru constatarea cauzei morţii;

2). Pentru constatarea gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii

corporale;

3). Pentru constatarea stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului - în

cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor

de a-şi apăra de sin stătător drepturile şi interesele legitime în procesul penal;

4). Pentru constatarea vîrstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate - în

cazurile în care această circumstanţă are importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce

confirmă vîrsta lipsesc sau prezintă dubiu;

5). Pentru constatarea stării psihice sau fizice a părţii vătămate, martorului dacă apar

îndoieli în privinţa capacităţii lor de a percepe just împrejurările ce au importanţă pentru cauza

penală şi de a face declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor fi puse, în mod

exclusiv sau în principal, în baza hotărîrii în cauza dată;

6). Pentru constatarea altor cazuri cînd prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în

cauză.

După modul de organizare, expertizele se împart în:

- expertize simple, efectuate de către un specialist dintr-un anumit domeniu

de activitate;

- expertize complexe sau mixte (art.147 C.P.P.), în care pentru lămurirea

faptelor sau circumstanţelor cauzei, sînt necesare cunoştinţe din mai multe ramuri ale

ştiinţei sau tehnicii.

După criteriul modului de desemnare a expertului, în literatura de specialitate

expertizele au fost împărţite în mai multe categorii:

- expertiză simplă sau oficială, în care organul penală îl numeşte pe expert

şi controlează activitatea de expertizare făcută de acesta;

- expertiza suplimentară (art.148 aliniatul 1 C.P.P.), în care organul de

urmărire penală care a dispus expertiza sau instanţa de judecată consideră că raportul

expertului nu este suficient de clar sau complect, poate fi dispusă efectuarea unei expertize

suplimentare de către acelaşi expert sau de către un alt expert;

- contraexpertiza (art.148 aliniatul 2 C.P.P.), în cazul în care concluziile

expertului nu sînt întemeiate, există îndoieli în privinţa lor sau a fost încălcată ordinea

procesuală de efectuare a expertizei, poate fi dispusă efectuarea unei contraexpertize de către un

alt expert sau alţi experţi. La efectuarea acestei expertize se poate pune şi chestiunea

autenticităţii metodelor utilizate anterior. în ordonanţă sau în încheierea prin care s-a dispus

contraexpertiza trebuie să fie concretizate motivele efectuării ei. La efectuarea expertizei

suplimentare sau a contraexpertizei poate participa şi primul expert pentru a da explicaţii,

însă el nu participă la efectuarea investigaţiilor şi la finalizarea concluziilor.

Procedura dispunerii expertizei este stipulată în art.144 C.P.P.. Considerînd că este

necesară efectuarea expertizei, organul de urmărire penală, prin ordonanţă, iar instanţa de

judecată, prin încheiere, dispune efectuarea expertizei. în ordonanţă sau în încheiere se indică:

cine a iniţiat numirea expertizei; temeiurile pentru care se dispune expertiza, obiectele,

documentele şi alte materiale prezentate expertului cu menţiunea cînd şi în ce circumstanţe au

fost descoperite şi ridicate; întrebările formulate expertului; denumirea instituţiei de expertiză,

numele şi prenumele persoanei căruia i se pune în sarcină efectuarea expertizei.

Ordonanţa sau încheierea de dispunere a expertizei este obligatorie pentru instituţia sau

persoana abilitată să efectueze expertize.

La efectuarea expertizei din iniţiativă şi pe contul propriu al părţilor, expertului i se

remite lista întrebărilor, obiectele şi materialele de care dispun părţile sau sînt prezentate, la

cererea lor, de către organul de urmărire penală. Despre aceasta se întocmeşte un proces-

verbal.

Există acţiuni premergătoare efectuării expertizei stipulate în art.l 15 C.P.P. şi anume:

1). Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în cazul în care dispune

efectuarea expertizei, fixează un termen pentru chemarea părţilor şi expertului, dacă acesta a

fost desemnat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată.

2). La termenul fixat, părţilor şi expertului li se aduce la cunoştinţă obiectul expertizei şi

întrebările la care expertul trebuie să dea răspunsuri, li se lămureşte că au dreptul să facă

observaţii cu privire la aceste întrebări şi că pot cere modificarea sau completarea lor. Totodată,

părţilor li se explică dreptul lor de a cere numirea a cîte unui expert recomandat de fiecare dintre

ele pentru a participa la efectuarea expertizei.

3). După examinarea obiecţiilor şi cererilor înaintate de părţi şi expert, organul de

urmărire penală sau instanţa de judecată fixează termenul efectuării expertizei, informîndu-1,

totodată, pe expert dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părţile.

în vederea realizării obiectivului urmărit prin expertiză, expertul are dreptul să ia

cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru operaţia propriu-zisă a expertizei.

Expertul poate cere lămurirea organului de urmărire penală sau instanţei de judecată cu

privire la anumite fapte sau circumstanţe ale cauzei. La rîndul lor, părţile cu încuviinţarea şi

în condiţiile stabilite de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, pot da

expertului explicaţiile necesare.

După ce expertul se informează cu privire la aspectele ce trebuie lămurite prin expertiză

şi după ce primeşte lămuririle şi explicaţiile necesare din partea organelor judiciare şi a părţilor,

trece la efectuarea expertizei.

în vederea efectuării expertizei, pe baza materialelor pe care le are la dispoziţie,

expertul, folosind metodele adecvate cercetării pe care o reclamă problemele ce trebuie

elucidate, studiază şi pune în lumină concluziile sale.

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată expediază conducătorului

instituţiei de expertiză hotărîrea cu privire la dispunerea expertizei, obiectele şi materialele

respective iar în cazurile necesare, şi materialele cauzei penale. Expertiza se efectuează de către

acel expert al instituţiei care este indicat în ordonanţă sau încheiere. Dacă expertul concret nu

este indicat, conducătorul instituţiei de experţi numeşte expertul şi despre aceasta comunică

organului care a dispus expertiza.

Dacă expertiza se efectuează din iniţiativa şi pe contul părţilor, ele prezintă

conducătorului instituţiei de expertiză lista întrebărilor, obiectele şi materialele pentru a efectua

investigaţii.

Conducătorul instituţiei de expertiză explică expertului drepturile şi obligaţiile lui,

prevăzute de art.88 C.P.P., şi îi previne de răspunderea conform art.31 C.P., pentru prezentarea

cu bună ştiinţă a unor concluzii false, organizează efectuarea expertizei, asigură păstrarea

obiectelor prezentate pentru investigaţii, fixează termenele efectuării expertizei. Conducătorul

instituţiei de expertiză nu are dreptul să dea indicaţii care ar determina cursul şi conţinutul

investigaţiei.

Concluziile în urma efectuării expertizei sînt expuse într-un raport scris. Cînd sînt mai

mulţi experţi se întocmeşte un singur raport de expertiză. Dacă sînt deosebiri de păreri, opiniile

separate sînt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexă. Raportul se depune la

organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei.

în vederea expunerii sistematizate a problemelor legate de expertiză, legea a prevăzut ca

raportul de expertiză să cuprindă trei părţi, şi anume:

- o parte introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus

efectuarea expertizei, data cînd s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele

expertului, data şi locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul

acesteia şi întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a

fost efectuată şi dacă părţile care au participat la aceasta au dat explicaţii în cursul expertizei;

- raportul de expertiză cuprinde, într-o parte distinctă, descrierea în amănunt

a operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza

acestor obiecţii, ori explicaţii în lumina celor constatate de către expert;

- în partea finală a raportului sînt expuse concluzii expertului, care cuprind

răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului expertizei. în

practică se pot ivi situaţii în care organele judiciare penale constată, la cerere, sau din oficiu,

că expertiza nu este completă. în asemenea cazuri, legea prevede posibilitatea efectuării

unui supliment de expertiză de către acelaşi expert sau de către altul. Conform art.151 C.P.P.

întocmirea şi prezentarea raportului de către expert cuprinde următoarele cerinţe:

1. După efectuarea investigaţiilor necesare, expertul întocmeşte în scris un raport, pe care

îl confirmă prin semnătura sa şi aplică sigiliul instituţiei respective.

2. în raportul expertului trebuie să fie indicat cînd, unde şi cine (numele,

prenumele, studiile, specialitatea, vechimea în muncă pe specialitate) a efectuat

expertiza, că expertul este informat despre răspunderea penală pentru prezentarea

cu bună ştiinţă a unor concluzii false, titlul şi gradul ştiinţific, funcţia persoanei

care a efectuat expertiza şi pe ce bază, cine a asistat la efectuarea expertizei, ce

materiale a utilizat expertul, ce investigaţii s-au efectuat, ce întrebări i-au fost puse

expertului. Dacă, în cursul efectuării expertizei, expertul constată circumstanţele ce

prezintă interes pentru cauza penală, dar cu privire la care nu i s-au pus întrebări, el

are dreptul să le menţioneze în raportul său.

3. La raportul expertului se anexează corpurile delicte , probele grafice, alte

materiale, rămase după efectuarea investigaţiilor, precum şi fotografii, schiţe şi

grafice ce confirmă concluziile expertului.

4. în raportul expertului va fi inclusă argumentarea imposibilităţii de a

răspunde la toate sau la unele întrebări ce au fost puse dacă materialele prezentate

nu au fost suficiente sau întrebările formulate nu ţin de competenţa expertului

ştiinţei şi practica expertizelor nu permite de a răspunde le întrebările puse.

5. Raportul expertului sau declaraţia sa că nu poate prezenta concluzii,

precum şi procesul-verbal de audiere a expertului se comunică imediat, dar nu mai

tîrziu de 3 zile de la primirea or de către organul de urmărire penală, părţilor în

proces care au dreptul să dea explicaţii, să facă obiecţii, precum şi să ceară a se

pune expertului întrebări suplimentare, a se efectua expertiza suplimentară ori o

contraexpertiză. Executarea acestor acţiuni se consemnează într-un proces-verbal.

În cazul în care raportul expertului nu este clar sau are unele deficiente, pentru

înlăturarea cărora nu sînt necesare investigaţii suplimentare, ori a apărut necesitatea de a

preciza metodele aplicate de către expert sau unele noţiuni, organul de urmărire penală este

în drept să audieze expertul, respectîndu-se prevederile art.105-109 C.P.P..

Audierea expertului nu se admite pînă la prezentarea raportului şi cercetarea

acestuia.

Conchizînd asupra valorii probatore a expertizelor, subliniem că, de regulă, organele

judiciare acordă o deosebită încredere acestor mijloace de probă, dar, în cazurile în care

informaţiile pe care expertizele le conţin nu se coroborează cu celelalte probe, expertizele pot fi

înlăturate printr-o motivare temeinică.

3. Colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă

(art.154-15).

Organul de urmărire penală este în drept să colecteze mostre care reflectă particularităţile

omului viu, cadavrului, animalului, substanţei, obiectului dacă investigarea lor are importanţă

pentru cauza penală.

Organul de urmărire penală este în drept să colecteze mostre de la bănuit şi învinuit. De

asemenea organul de urmărire penală, poate dispune colectarea mostrelor de la martori sau

partea vătămată, dar numai în cazul în care trebuie să verifice dacă aceste persoane au lăsat

urme la locul unde s-a produs evenimentul sau pe corpurile delicte.

Dacă este necesar, colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă se face cu

participarea specialistului.

Despre colectarea mostrelor necesare pentru cercetarea comparativă, organul de

urmărire penală emite o ordonanţă motivată, în care, în special, se indică: persoana care va

colecta mostrele, persoana de la care se vor colecta mostrele; care anume mostre şi în ce număr

(cantitate) trebuie colectate; cînd, unde şi la cine trebuie să se prezinte persoana de la care vor fi

colectate mostrele; cînd, cui trebuie să fie prezentate mostrele după colectare.

Despre colectarea mostrelor necesare pentru cercetarea comparativă se întocmeşte nu

proces-verbal potrivit dispoziţiilor art.260-261 C.P.P.

Colectarea de mostre în condiţiile art.154 C.P.P. poate fi dispusă şi de către instanţa de

judecată la solicitarea părţilor.

Conform art.155 C.P.P. în calitate de mostre pot fi colectate:

1). Sînge, spermă, păr, secvenţe de unghii, microparticule de pe corp;

2). Salivă, sudoare şi alte eliminări ale corpului;

3). Amprente digitale, mulaje ale dinţilor şi falangelor;

4). înscrieri, obiecte, piese vestimentare şi părţi ale lor, alte materiale ce reflectă

deprinderile persoanei respective;

5). Fonograma vocii, fotografii sau înregistrări video;

6). Corpuri materiale, substanţe, materie primă, produse;

7). Arme de diferite tipuri, cartuşe, tub-cartuş, glonte, piese şi uneltele folosite la

confecţionarea acestora;

8). Dispozitivele explozive neutralizate, părţi componente ale lor, piese, mecanisme şi

unelte folosite la confecţionarea acestora;

9). Alte substanţe şi obiecte.

Se interzice colectarea mostrelor într-un mod care pune în pericol sănătatea şi viaţa

omului sau care lezează onoarea şi demnitatea lui.

Reprezentantul organului de urmărire penală citează persoana sau se deplasează la

locul unde se află ea, aducîndu-i la cunoştinţă contra semnătură, ordonanţa de colectare a

mostrelor, explică acestei persoane şi specialistului drepturile şi obligaţiile lor.

Reprezentantul organului de urmărire penală, cu participarea specialistului, dacă acesta

este invitat, desfăşoară acţiunile necesare şi colectează mostrele respective. Mostrele, cu

excepţia documentelor, se împachetează şi se sigilează, iar pachetele sigilate se semnează de

persoana care efectuează acţiunea respectivă. în cazurile necesare, colectarea mostrelor se face

prin percheziţie sau ridicare ori concomitent cu efectuarea acestora, precum şi a altor acţiuni de

urmărire penală.

Despre colectarea mostrelor se întocmeşte un proces-verbal conform dispoziţiilor

art.260-261 C.P.P., în care se descriu toate acţiunile efectuate pentru colectarea mostrelor în

consecutivitatea efectuării lor, metodele şi mijloacele tehnice aplicate, precum şi însăşi

mostrele. Mostrele colectate se anexează la procesul-verbal.

TEMA 6. MĂSURILE PROCESUALE DE CONSTRÂNGERE

1. Noţiunea şi scopul măsurilor procesuale de constrângere.

2. Sistemul măsurilor procesuale de constrângere.

3. Reţinerea în procesul penal.

4. Măsurile preventive.

5. Alte măsuri procesuale de constrângere

1. NOŢIUNEA ŞI SCOPUL MĂSURILOR PROCESUALE DE CONSTRÂNGERE

Noţiunea şi importanţa măsurilor procesuale Pentru o bună desfăşurare a activităţilor ce decurg din exercitarea acţiunilor penale şi

civile din cadrul procesului penal, organele de urmărire penală şi instituţiile de judecată au

nevoie de instrumente procesuale cu ajutorul cărora să poată atinge şi realiza scopul procesului

penal.

Astfel de mijloace şi instrumente prevăzute de legea procesuală penală sunt măsurile

procesuale.

Se poate de menţionat că măsurile procesuale au şi caracter provizoriu, în sensul că v-or

dura atîta timp cît există situaţia reală care a dus la luarea lor. Totodată datorită faptului că

luarea măsurilor procesuale este lăsată la aprecierea organelor competente în vederea

desfăşurării unei normale activităţi procesuale, rezultă caracterul facultativ al acestora. în

cazurile în care prin măsura procesuală se urmăresc importante obiective procesuale, luarea ei

devine obligatorie pentru organele competente. De exemplu în cazul infracţiunilor flagrante este

obligatorie luarea măsurii reţinerii şi arestării preventive a bănuitului, învinuitului, iar în cazul

producerii unor pagube proprietăţii publice şi private, devine obligatorie luarea măsurilor

asigurătorii.13

Ca mijloace folosite de organele competente pentru desfăşurarea normală a procesului

penal măsurile procesuale trebuie deosebite de măsurile procedurale care reprezintă mijloace

prin care se aduc la îndeplinire actele şi acţiunile procesuale. în acest sens trebuie să facem

o distincţie între măsura arestării preventive ca măsură dispusă de instanţă şi executarea

mandatului de arestare ca măsură procedurală ce revine organului de urmărire penală.

Din cele relatate putem formula următoarea definiţie, prin măsură procesuală

se înţelege mijlocul de constrîngere prin care organul competent asigură îndeplinirea de

către părţi şi celelalte persoane care participă la proces a obligaţiilor lor procesuale şi

garantează executarea pedepsei şi repararea pagubei produse prin infracţiune.14

Fără aceste instrumente procesuale ar fi posibil ca anumite cauze penale să nu poată

asigura desfăşurarea normală a procesului penal şi să nu poată executa obligaţiile ce decurg din

exercitarea acţiunii penale şi civile.

2. SISTEMUL MĂSURILOR PROCESUALE DE CONSTRÂNGERE

Clasificarea măsurilor procesuale în literatura de specialitate măsurile procesuale au fost clasificate în funcţie de

următoarele criterii:

a) După caracterul legal15

instituit prin dispoziţiile Codului de

Procedură penală.

- măsuri preventive care reprezintă măsurile procesuale ccele mai drastice

datorită faptului că se referă la restrîngerea libertăţii persoanei, în condiţiile legii

(obligaţia de a nu părăsi localitatea, arestarea preventivă etc. art. 175 CPP);

- alte măsuri procesuale (măsuri asigurătorii în vederea reparării

prejudiciului cauzat prin infracţiune, aducerea silită etc. art. 197 CPP).

b) După criteriul valorii sociale16

asupra căreia se îndreaptă:

- măsuri procesuale personale care privesc persoanele fizice (măsuri

preventive, măsuri de siguranţă, liberarea sub control judiciar şi pe cauţiune);

- măsuri procesuale reale care privesc anumite bunuri sau relaţiile faţă de

ele (măsurile asigurătorii, de restituire etc).

c) După criteriul acţiunii17

lor sau a scopului special urmărit prin luarea lor:

- măsuri procesuale de constrîngere (măsuri preventive, măsurile

asigurătorii);

- măsuri procesuale de ocrotire (măsuri de siguranţă, restituirea bunurilor

etc).

Sub aspectul fazei procesului penal în care pot fi luate măsuri procesuale, deosebim

măsuri care pot fi luate numai în faza de urmărire penală (reţinerea), măsuri care pot fi luate

numai în faza de judecată (îndepărtarea unor persoane din sala de şedinţe a judecăţii) şi măsuri

care pot fi luate atît în cursul urmăririi penale cît şi în cursul judecăţii (arestarea, sechestrul).

în funcţie de persoana împotriva căreia se pot lua măsurile procesuale deosebim măsuri

care vizează persoana învinuitului sau inculpatului (reţinerea, arestarea etc.) şi măsuri care pot fi

luate împotriva altor persoane.

3. REŢINEREA ÎN PROCESUL PENAL

Reţinerea - constituie privarea persoanei de libertate pe o perioadă scurtă de timp, dar

nu mai mare de 72 ore în locurile şi condiţiile stabilite de lege.

Unele dispoziţii speciale privind reţinerea sunt cuprinse în Constituţia R.M., astfel

potrivit art. 70 alin 3 nu poate fi supus reţinerii deputatul Parlamentului.

în conformitate cu prevederile art. 165 CPP reţinerii pot fi supuse:

persoanele bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa

cu închisoare pe un termen mai mare de un an;

învinuitul, inculpatul care încalcă condiţiile măsurilor preventive neprivative de libertate

luate în privinţa lui, dacă infracţiunea se pedepseşte cu închisoare;

condamnaţii în privinţa cărora au fost adoptate hotărîri de ameliorare a condamnării cu

suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau de anulare a eliberării condiţionate de

pedeapsă înainte de termen. Reţinerea poate avea loc în baza:

procesului-verbal în cazul apariţiei nemijlocite a motivelor verosimile de a bănui că

persoana a săvîrşit infracţiunea; ordonanţei organului de urmărire penală.

în cazul în care probele administrate în cauza penală dau temei de a presupune că

persoana a comis infracţiunea şi nu se află în localitatea dată sau locul ei nu este cunoscut,

pentru a fi pusă sub învinuire, organul de urmărire penală adoptă o ordonanţă de reţinere a

persoanei. Această ordonanţă este obligatorie pentru executare de către orice colaborator a

organului de urmărire penală sau a poliţiei care va găsi bănuitul. Despre executarea

ordonanţei de reţinere este informat imediat organul care a adoptat ordonanţa în cauză.

în cazul în care învinuitul încalcă condiţiile prevăzute de măsurile preventive

aplicate în privinţa lui sau obligaţia dată în scris de a se prezenta la citarea organului de

urmărire penală ori a instanţei şi de a comunica noul loc de trai procurorul este în drept să emită

o ordonanţă privind reţinerea acestui învinuit cu înaintarea concomitentă judecătorului de

instrucţie a demersului privind arestarea lui;

hotărîrii instanţei de judecată cu privire la reţinerea persoanei condamnate

1. pînă la soluţionarea chestiunii privind anularea condamnării cu

suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau anularea liberării

condiţionate de pedeapsă înainte de termen ori după caz cu privire la

reţinerea persoanei;

2. pentru săvîrşirea infracţiunii de audienţă.

în primul caz reţinerea poate avea loc cu autorizarea judecătorului de instrucţie în baza

demersului organului care execută sancţiunea penală la care sunt anexate materialele ce

confirmă tentativele persoanei de a se ascunde de instanţă, de a se eschiva de la prezentare în

instanţă sau comiterea încălcării flagrante a condiţiilor de executare a obligaţiilor puse în faţa ei.

Judecătorul de instrucţie poate autoriza reţinerea persoanei pe un termen de pînă la 10

zile din momentul privării ei de libertate. încheierea instanţei privind autorizarea reţinerii

persoanei condamnate se transmite pentru executare organului care execută sancţiunile penale

sau organului de poliţie în raza teritorială respectivă. în cazul doi, în cursul şedinţei de

judecată dacă se săvîrşeşte o faptă care conţine elemente de infracţiune prevăzute de legea

penală, preşedintele şedinţei dispune identificarea persoanei care a săvîrşit infracţiunea şi

reţinerea ei, fapt despre care se face o menţiune în procesul verbal al şedinţei, instanţa adoptă o

încheiere de trimitere procurorului a materialelor de reţinere a persoanei. Copia de pe încheiere

şi persoana reţinută v-or fi transmise neîntîrziat procurorului sub escorta poliţiei, după care

ultimul va proceda conform legii.

Temeiurile pentru reţinerea persoanei bănuite de sîvărşirea infracţiunii.

Organul de urmărire penală are dreptul să reţină persoana bănuită în săvîrşirea unei

infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă cu închisoare pe un termen mai mare de un an

numai în cazurile:

1) dacă acesta a fost prinsă în flagrant delict;

2) dacă martorul ocular inclusiv partea vătămată v-or indica direct că

anume această persoană a săvîrşit infracţiunea;

3) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea

ei de transport vor fi descoperite urme evidenţiate ale infracţiunii.

în alte circumstanţe care servesc temei pentru a bănui că această persoană a săvîrşit

infracţiunea, ea poate fi reţinută numai dacă a încercat să se ascundă sau dacă nu are loc de trai

permanent ori nu i s-a putut constata identitatea.

Reţinerea persoanei poate avea loc pînă la înregistrarea infracţiunii în modul stabilit

de lege, înregistrarea se efectuează imediat dar nu mai tîrziu de 3 ore de la momentul aducerii

persoanei reţinute la organul de urmărire penală, în caz contrar persoana se eliberează imediat.

Persoana reţinută pînă la expirarea a 72 ore de la momentul privării de libertate trebuie

să fie arestată, după caz eliberată.

Orice cetăţean este în drept să prindă şi să aducă forţat la poliţie sau o altă autoritate

publică (primărie, judecată, procuratură) persoana prinsă asupra faptului săvîrşirii unei

infracţiuni sau care a încercat să se ascundă ori să fugă imediat după săvîrşirea infracţiunii.

Persoana prinsă în cazul mai sus menţionat poate fi legată în cazul opunerii de rezistenţă

reţinerii. Dacă sunt temeiuri de a presupune că persoana prinsă are asupra sa armă ori alte

obiecte periculoase sau obiecte care prezintă interes pentru cauza penală, persoana care a prins-

o poate să-i controleze hainele şi să-i i-a obiectele respective pentru a le transmite organului de

urmărire penală. Persoana prinsă în cazurile menţionate şi adusă la organul de urmărire penală

este reţinută conform art. 166 sau eliberată după caz.

Procedura de reţinere

Organele de urmărire penală despre fiecare caz de reţinere a unei persoane bănuite, în

termen de pînă la 3 ore de la momentul privării ei de libertate, întocmeşte un proces verbal

de reţinere în care se indică temeiurile, motivele, locul, anul, luna ziua şi ora reţinerii, fapta

săvîrşită, rezultatele percheziţiei corporale, precum data şi ora întocmirii procesului verbal.

Procesul verbal se aduce la cunoştinţa persoanei reţinute, totodată se înmînează informaţia despre

drepturile sale prevăzute de art. 64 CPP.

Procesul verbal se semnează de persoana care la întocmit şi cea reţinută în decurs de 6

ore de la întocmirea procesului verbal, se comunică în scris procurorului despre reţinere.

Motivele reţinerii imediat se aduc la cunoştinţa persoanei reţinute numai în prezenţa unui

apărător ales sau numit din oficiu.

în cazul reţinerii minorului persoana care efectuează urmărirea penală este obligată să

comunice imediat despre aceasta părinţilor minorului sau persoanelor care-1 înlocuiesc.

Persoana reţinută poate fi supusă percheziţiei corporale conform art. 130 CPP.

Imediat, dar nu mai tîrziu de 6 ore de la momentul reţinerii persoana care a întocmit

procesul verbal de reţinere este obligată să dea posibilitate persoanei reţinute să anunţe una

din rudele apropiate sau o altă persoană la propunerea reţinutului, despre locul unde acesta este

deţinut sau anunţă singură.

în cazul cînd persoana reţinută este cetăţean al unui alt stat, despre reţinere este

informată în termen de 6 ore ambasada sau consulatul acestui stat dacă persoana reţinută o

cere.

în cazul militarilor este informată unitatea militară în care el î-şi îndeplineşte

serviciul militar sau centrul militar unde este la evidenţă precum şi rudele.

în cazuri excepţionale, dacă aceasta o cere caracterul deosebit al cauzei, în scopul

asigurării secretului etapei începătoare a urmăririi penale cu consimtămîntul indicatorului de

instrucţie, înştiinţarea despre reţinere poate fi efectuată în termen care nu va depăşi 72 ore de la

reţinere cu excepţia minorilor.

Persoana reţinută urmează să fie eliberată în cazurile în care:

1. nu s-au confirmat motivele verosimile de a bănui că persoana reţinută

a sîvărşit infracţiunea;

2. lipsesc temeiuri de a priva în continuare persoana de libertate;

3. organul de urmărire penală a constatat la reţinerea persoanei o

încălcare esenţială a legii;

4. a expirat termenul reţinerii;

5. a expirat termenul de reţinere şi instanţa nu a autorizat arestarea

preventivă a persoanei.

Persoana eliberată după reţinere nu poate fi reţinută din nou pentru aceleaşi temeiuri.

La eliberarea persoanei reţinute i se înmînează certificat în care se menţionează de

către cine a fost reţinută, temeiul, locul timpul reţinerii, temeiul şi timpul eliberării.

4. MĂSURILE PREVENTIVE

Noţiunea şi categoriile de măsuri preventive Măsurile preventive reprezintă acea categorie de măsuri procesuale prevăzute de

lege cu caracter de constrîngere prin aplicarea cărora organele competente urmăresc

împedicarea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a întreprinde anumite acţiuni negative, în

scopul bunei desfăşurări a procesului penal sau asigurării executării sentinţei.

Buna desfăşurare a procesului penal poate fi compromisă prin ascunderea infractorului

fuga acestuia sau prin actele sale de zădărnicire a aflării adevărului. în acest sens luarea măsurilor

preventive conduce la realizarea scopului de prevenţie fie printr-o minimă atingere adusă

libertăţii individuale a bănuitului, învinuitului, inculpatului fie prin privarea de libertate pe o

anumită perioadă de timp sau chiar pe toată durata procesului penal.1

Fiind luate în vederea asigurării unei desfăşurări normale a procesului penal măsurile

preventive au indiscutabil o natură procesuală. în literatura de specialitate s-a făcut distincţia

între măsurile preventive private de libertate şi pedeapsa închisorii care constă tot într-o privare

de libertate. în susţinerea acestei afirmaţii s-au folosit următoarele argumente.

a) pedeapsa privată de libertate intervine în baza unei hotărîri judecătoreşti

definitive de condamnare în timp ce măsurile preventive survin înainte de soluţionarea cauzei

printr-o hotărîre judecătorească definitivă de condamnare;

b) pedeapsa privată de libertate este un mijloc de reeducare a

condamnatului, pe cînd măsurile preventive pot fi luate numai în cazul

desfăşurării procesului penal pentru asigurarea înfăptuirii scopului

acestuia;

c) lipsirea de libertate în cazul închisorii ca pedeapsă este obligatorie şi

se întinde pe perioada de timp stabilită prin hotărîrea de condamnare,

în timp ce arestarea preventivă este facultativă, fiind lăsată la

aprecierea organelor judiciare penale.

în Codul de Procedură Penală sunt instituite următoarele măsuri

preventive:

obligarea de a nu părăsi localitatea;

obligarea de a nu părăsi ţara;

garanţia personală;

garanţia unei organizaţii;

ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de

transport;

transmiterea sub supraveghere a militarului; liberarea provizorie sub control judiciar;

liberarea provizorie pe cauţiune; arestarea la domiciliu; arestarea preventivă.

Luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive În gîndirea juridică din ultimele decenii s-a conturat ca o teorie de necontestat ideia

că libertatea persoanei ca drept fundamental şi universal al omului, trebuie garantată de

legislaţia oricărui stat. Avînd în vedere că luarea măsurilor preventive are drept efect fie

privarea de libertate, fie restrîngerea libertăţii de mişcare, legiuitorul a instituit garanţii

procesuale temeinice care conduc la respectarea strictă a dispoziţiilor legale ce permit luarea

acestor măsuri.

Asemenea garanţii sunt prezente în reglementările privind condiţiile în care pot fi dispuse

măsurile preventive, organele competente să dispună luarea acestor măsuri, durata şi controlul

legalităţii acestora.

Pentru a putea fi luată o măsură preventivă împotriva bănuitului, învinuitului, legea

presupune careva temeiuri legale care sunt enumerate în art. 176 CPP.

Măsurile preventive pot fi aplicate de către organul de urmărire penală sau după caz

instanţa de judecată numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a

presupune că: bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul deurmărire

penală sau instanţă; să împedice stabilirea adevărului în procesul penal; să săvîrşească alte

infracţiuni; pentru asigurarea executării sentinţei.

Arestarea preventivă şi măsurile preventive de alternativă arestării se aplică numai în

cazurile săvîrşirei unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă privată de libertate pe un

termen mai mare de 2 ani, iar în cazul săvîrşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede

pedeapsă privativă de libertate pe un termen mai mic de 2 ani, ele se aplică dacă învinuitul,

inculpatul a comis cel puţin una din acţiunile mai sus enumerate.

La soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective

organul de urmărire penală şi instanţa de judecată va lua în considerare următoarele criterii:

caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate; persoana bănuitului, învinuitului,

inculpatului; vîrsta şi starea sănătăţii; ocupaţia lui; situaţia familială şi prezenţa persoanelor

întreţinute; starea lui materială; prezenţa unui loc permanent de trai; alte circumstanţe esenţiale.

În cazul în care lipsesc temeiuri pentru aplicarea unei măsuri preventive faţă de bănuit,

învinuit, inculpat, de la el se ia obligaţie în scris de a se prezenta la citarea organului de urmărire

penală sau a instanţei şi de a le informa despre schimbarea domiciliului.

Referitor la aplicarea măsurii preventive procurorul care conduce sau efectuează

urmărirea penală la demersul organului de urmărire penală emite o ordonanţă motivată, iar

instanţa de judecată adoptă o încheiere motivată în care se indică infracţiunea de care este

bănuită sau învinuită persoana, temeiul alegerii măsurii preventive respective cu menţionarea

datelor concrete care au determinat luarea măsurii preventive. în ordonanţa procurorului sau

după caz în încheierea instanţei de judecată, se menţionează că învinuitului, inculpatului i s-au

explicat consecinţele încălcării măsurii preventive aplicate.

Ca alternativă a arestării preventive în baza demersului organului de urmărire penală

sau la cererea părţii apărării de către instanţă se aplică arestarea la domiciliu liberarea provizorie

a persoanei sub control judiciar.

Copia de pe ordonanţă sau de pe încheierea privind luarea măsurii preventive se

înmînează neîntîrziat persoanei faţă de care ea se aplică şi totodată i se explică modul şi

termenul de atac al acestor hotărîri prevăzute de art. 196 CPP.

Înlocuirea măsurilor preventive Pe parcursul procesului penal este posibil să intervină unele împrejurări care impun

înlocuirea măsurii preventive luate iniţial. Potrivit legislaţiei procesual penale, măsura preventivă

luată se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă fie mai uşoară fie mai gravă, cînd s-au schimbat

temeiurile care au determinat luarea acesteia.1

Măsura preventivă aplicată poate fi înlocuită cu una mai aspră, dacă necesitatea

acesteia este confirmată prin probe sau cu una mai uşoară dacă prin aplicarea ei se va asigura

comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului,

inculpatului, în scopul desfăşurării normale a procesului penal şi al asigurării

executării sentinţei.

Revocarea măsurii preventive Măsura preventivă se revocă de către organul care a dispus-o în cazul în care au

dispărut temeiurile pentru aplicarea acesteia.

Dispunerea revocării măsurii preventive implică repunerea învinuitului, bănuitului,

inculpatului în starea de drept iniţială, fără a mai fi supus vreunei constrîngeri ce ar decurge

din măsurile preventive luate, spre deosebire de înlocuirea măsurii preventive, cînd bănuitul,

învinuitul, inculpatul rămîne supus unei constrîngeri prevăzute de noua măsură preventivă.2

Măsura preventivă sub formă de arestare preventivă, arestare la domiciliu, liberare

provizorie sub control judiciar şi liberare provizorie pe cauţiune poate fi înlocuită sau revocată

de judecătorul de instrucţie sau după caz de instanţa de judecată.

în cazul înlocuirii sau revocării reţinerii sau arestării preventive organul respectiv

trimite în aceeaşi zi administraţiei locului de detenţie copia de pe hotărîre.

Încetarea măsurilor preventive Comparativ cu luarea, înlocuirea, revocarea măsurilor preventive a căror oportunitate

este apreciată de organele competente, încetarea de drept a măsurilor preventive apare în

următoarele situaţii: la expirarea termenilor prevăzute de lege ori stabilite de organul de

urmărire penală sau instanţă dacă nu a fost prelungită în conformitate cu legea; în caz de

scoatere a persoanei de sub urmărire penală sau de achitare a persoanei; în caz de punere în

executare a sentinţei de condamnare; măsura preventivă privativă de libertate încetează de drept

şi în cazul adoptării sentinţei de condamnare cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate.

În cazurile mai sus menţionate administraţia locului de reţinere sau detenţie este obligată

să elibereze imediat persoana reţinută sau arestată.

În cazul încetării procesului penal sau achitării persoanei la fel şi în cazul adoptării

sentinţei de condamnare cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate, procurorul, judecătorul

de instrucţie sau după caz instanţa de judecată sunt obligaţi să trimită imediat copiile de pe

hotărîrile respective administraţiei locului de detenţie a persoanei arestate pentru executare.

Ordonanţa procurorului cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii

preventive poate fi atacată cu plîngere judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit,

apărătorul ori reprezentantul său legal.

Hotărîrea judecătorului de instrucţie sau a instanţei cu privire la aplicarea, prelungirea

sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.

Obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara. Obligarea de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă în scris bănuitului,

învinuitului, inculpatului de către procuror sau după caz, de instanţa de judecată de a se afla la

dispoziţia organului de urmărire penală sau a instanţei de a nu părăsi localitatea în care

domiciliază permanent sau temporar fără încuviinţarea procurorului sau a instanţei de a nu se

ascunde de procuror sau instanţă de a nu împedica urmărirea penală şi judecarea cauzei de a se

prezenta la citarea organului de urmărire penală şi a instanţei şi de a le comunica acestora despre

schimbarea domiciliului.

Obligarea de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă învinuitului, inculpatului de

către procuror sau de instanţa de judecată de a nu părăsi ţara, fără încuviinţarea organului care a

dispus această măsură precum şi în îndeplinirea altor obligaţii prevăzute de lege.

Durata măsurilor preventive Obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara nu poate depăşi 30 de

zile şi după caz poate fi prelungită doar motivat.

Prelungirea se dispune de procuror şi fiecare prelungire nu poate depăşi 30 zile.

Copia de pe hotărîrea definitivă a procurorului sau a instanţei în cazul măsurii

preventive obligarea de a nu părăsi ţara, se trimite organului de poliţie în a cărei rază teritorială

locuieşte învinuitul, inculpatul sau după caz, organelor de frontieră pentru executare şi ridicarea

provizorie a paşaportului în cazul prevăzut de lege.

Garanţia personală Garanţia personală constă în angajamentul în scris pe care persoane demne de încredere

şi-1 iau în sensul că, prin autoritatea lor şi suma bănească depusă, garantează comportamentul

respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului inclusiv respectarea ordinei publice şi

prezentarea lui cînd va fi citat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, precum

şi îndeplinirea altor obligaţii procesuale. Numărul garanţiilor nu poate fi mai mic de 2 şi mai

mare de 5.

Această măsură preventivă se admite numai în cazul cererii: în scris a garanţiilor şi cu

acordul persoanei în privinţa căreia se dă garanţia.

La prezentarea în scris a garanţiei, fiecare garant concomitent depune la contul de

depozit al procuraturii sau instanţei de judecată o sumă bănească de la 50 la 300 UC.

Garanţia unei organizaţii. Garanţia unei organizaţii constă în angajamentul în scris al unei persoane juridice demne

de încredere pe care şi-1 ia în sensul că prin autoritatea sa şi suma bănească depusă garantează

comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului,

inculpatului, inclusiv respectarea ordinei publice, prezentarea lui cînd va fi citat de

organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, precum şi îndeplinirea altor obligaţii

procesuale.

Asumîndu-şi o asemenea garanţie persoana juridică trebuie să depună la contul de

depozit al procuraturii sau instanţei de judecată o sumă bănească în mărime de la 300-500 UC.

Modul de dispunere şi exercitare a garanţiei de către persoanele fizice şi juridice.

Garanţia personală şi garanţia unei organizaţii se dispun de către procurorul care conduce

sau efectuează urmărirea penală prin ordonanţă, iar de către instanţa de judecată prin încheiere.

Procurorul sau instanţa stabilind că garantul este demn de încredere şi bănuitului,

învinuitului, inculpatului îi poate fi aplicată garanţia organizaţiei decide aplicarea unei asemenea

măsuri preventive, facîndu-i cunoscute garantului esenţa cauzei şi obligaţiile lui. După acesta

garantul susţine solicitarea sa sau o retrage fapt despre care se consemnează în procesul verbal.

Garantul este în drept să renunţe la garanţia asumată în orice moment. în cazul în care

renunţarea la garanţia asumată a parvenit în temeiul înaintării unei noi învinuiri, apariţiei unor

circumstanţe despre care garantul nu a ştiut sau nu a putut şti la momentul asumării garanţiei,

imposibilităţii garantului de a asigura mai departe garanţia comportamentului respectiv al

învinuitului, inculpatului, din cauza plecării în altă localitate sau îmbolnăvirii grave a garantului,

precum şi a încetării a persoanei juridice garant, plecării în altă localitate sau trecerea în alte

organizaţie a învinuitului, inculpatului, suma depozitată pentru asigurarea garanţiei se restituie

garantului de către organul care a dispus garanţia.

Garantul poate primi suma depozitată în scopul asigurării garanţiei şi în cazul dacă:

dacă procurorul sau instanţa a schimbat măsura preventivă din motive care nu sunt legate

de comportamentul învinuitului, inculpatului sau a revocat măsura respectivă;

garantul persoana juridică a pierdut capacitatea juridică şi nu poate asigura garanţia.

Suma depusă de garant în asigurarea garanţiei trece în contul statului, în baza hotărîrii

instanţei, în cazul în care garantul:

1. nu a asigurat obligaţia sa pentru un comportament respectiv al

bănuitului, învinuitului, inculpatului;

2. a refuzat nemotivat la garanţia asumată.

Hotărîrea cu privirea la trecerea în contul statului a sumei depozitate în asigurarea

garanţiei, adoptată în modul prevăzut, poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.

Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport. în cazul săvîrşirii infracţiunilor în domeniul transportului, precum şi în cazul utilizării

mijlocului de transport la săvîrşirea infracţiunii asupra persoanelor poate fi aplicată măsura

preventivă - ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport.

Această măsură preventivă poate fi aplicată atît ca măsură preventivă principală cît şi

complimentară la o altă măsură preventivă şi se dispune de către judecătorul de instrucţie la

demersul motivat al procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală sau de către

instanţă - prin încheiere.

Copia de pe încheierea instanţei privind ridicarea provizorie a permisului de conducere

a mijlocului de transport se transmite organului de poliţie rutieră pentru executare.

Transmiterea sub supraveghere a militarului, (art. 183 CPPRM) în cazul săvîrşirii infracţiunii de către un militar faţă de el poate fi aplicată măsură

preventivă-transmiterea sub supraveghere a militarului, care consta în transmiterea sub

supraveghere a bănuitului, învinuitului, inculpatului, militar în sarcina comandantului unităţii

militare, care asigură obligaţia comportării respective şi prezenţa bănuitului, învinuitului,

inculpatului, militar la citare în organul de urmărire penală sau instanţă. Transmiterea militarului

sub supraveghere se dispune de către procuror sau, după caz, de instanţă.

Comandantului unităţii militare i se înmînează ordonanţa de aplicare a măsurii

preventive de trimitere sub supraveghere a militarului, i se aduc la cunoştinţă fondul

cauzei, obligaţiile şi responsabilitatea lui, fapt care se consemnează în procesul verbal.

Pentru exercitarea obligaţiilor sale asupra militarului luat sub supraveghere, comandantul

unităţii militare este în drept să aplice faţă de el măsurile prevăzute de Statutul disciplinar al

Forţelor Armate.

în perioada aplicării măsurii preventive, militarul transmis sub supraveghere

comandantului este lipsit de dreptul de a purta armă şi nu se trimite la lucru în afara unităţii

militare.

în cazul comiterii de către militarul bănuit, învinuit, inculpat a comis acţiuni

prevăzute de art.176 alin. I CPP, adică există suficienţi termeni pentru aplicarea altor măsuri

preventive, comandantul imediat informează procurorul sau după caz, instanţa care a aplicat

această măsură.

Persoanele obligate să exercite supravegherea bănuitului, învinuitului militar, care nu

au executat aceste obligaţii poartă răspundere conform Statutului disciplinar al Forţelor Armate.

Transmiterea sub supraveghere a minorului (art. 184 CPPRM). Transmiterea sub supraveghere a minorului constă în asumarea în scris a obligaţiei de

către unul din părinţi, tutore curator sau de către o altă persoană demnă de încredere, precum

şi de către conducătorul unităţii de învăţămînt speciale unde învaţă minorul de a asigura

prezentarea acestuia, cînd va fi citat la organul de urmărire penală sau instanţă, precum şi de a

contracara acţiunile de a se ascunde a împiedică la stabilirea adevărului, de a săvîrşi alte

infracţiuni.

Pînă la transmiterea sub supraveghere a minorului procurorul sau instanţa vor solicita de

la autoritatea tutelară informaţii despre, persoanele cărora urmează să le fie transmis minorul

sub supraveghere pentru a se convinge că această măsură preventivă poate fi luată în privinţa

minorului, procurorul adoptă o ordonanţă, iar instanţa - o încheiere, de aplicare a acesteia.

Transmiterea sub supraveghere a minorului se face numai la cererea scrisă a persoanelor

mai sus nominalizate, care iau cunoştinţă de fondul cauzei şi de obligaţiile lor, fapt ce se

consemnează în procesul verbal.

Dacă persoana căreia ia fost transmis sub supraveghere minorului şi-a încălcat

obligaţiile, ia poate fi supusă de către judecătorul de instrucţie sau după caz, de către instanţa

unei amenzi judiciare în mărime de la 10 la 25 UC. Hotărîrea de aplicare a amenzii judiciare în

condiţii prezentului aliniat poate fi atacată cu recurs.

Arestarea preventivă (art. 185 CPPRM) Arestarea preventivă este o măsură privativă de libertate, prin care organul competent

(instanţa de judecată) dispune deţinerea bănuitului, învinuitului sau inculpatului pe durata şi în

condiţiile prevăzute de lege, în locuri special destinate acestui scop, în interesul urmăririi penale

sau judecăţii.

Arestarea preventivă poate fi aplicată în cazurile şi condiţiile prevăzute şi anume: în

cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul,

inculpatul ar putea să se ascundă de organele de urmărire penală sau instanţa; să împiedice

stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvîrşească alte infracţiuni; bănuitul, învinuitul,

inculpatul nu are loc permanent de trai pe teritoriul R.Moldova; bănuitul, învinuitul,

inculpatul nu este identificat; bănuitul, învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor

măsuri preventive aplicate în privinţa sa.

Termenul ţinerii persoanei în stare de arest curge de la momentul privării persoanei de

libertate la reţinerea ei, iar în cazul în care ea nu a fost reţinută-de la momentul executării

hotărîrii judecătoreşti privind aplicarea acestei măsuri preventive. în termenul ţinerii

bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de arest se include timpul în care persoana:

1. a fost reţinută şi arestată preventiv;

2. a fost sub arest la domiciliu;

3. s-a aflat într-o instituţie medicală, la decizia judecătorului de

instrucţie sau a instanţei, pentru expertiza în condiţiile de staţionar, precum şi la

tratament, în urma aplicării în privinţa ei a măsurilor de constrîngere cu caracter

medical.

Ţinerea persoanei sub arest în faza de urmărire penală pînă la trimiterea cauzei în

judecată nu poate depăşi 30 zile cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Curgerea duratei arestării preventive în faza urmăririi penale se întrerupe la data cînd

procurorul trimite cauza în instanţă spre judecare, cînd arestarea preventivă sau arestarea la

domiciliu se revocă ori se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă neprivativă de libertate.

în cazuri excepţionale în funcţie de complexitatea cauzei penale, de gravitatea

infracţiunei şi în caz de pericol al dispariţiei învinuitului ori de risc al exercitării din partea lui

a presiunii asupra martorilor sau al nimicirii ori deteriorării mijloacelor de probă, durata

ţinerii învinuitului în stare de arest preventiv la faza urmăririi penale poate fi prelungită:

1. Pînă la 6 luni, dacă persoana învinuită de săvîrşirea infracţiunii pentru

care legea prevede pedeapsă maximă de pînă la 15 ani închisoare.

2. Pînă la 12 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrşirea unei infracţiuni

pentru care legea prevede pedeapsa maximă de pînă la 25 ani de închisoare sau

detenţie pe viaţă.

În cazul învinuiţilor minori durata arestării preventive nu poate depăşi 30 zile.

În caz dacă este necesar de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului,

procurorul nu mai tîrziu de 5 zile pînă la expirarea termenului de arestare, înaintează

judecătorului de instrucţie un demers privind prelungirea acestui termen.

Situaţia în care arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, face ca termenul de

arestare să decurgă de la momentul prezentării persoanei la instanţa care a emis hotărîrea.

La soluţionarea demersului privind prelungirea termenului arestării preventive

judecătorul de instrucţie sau, după caz instanţa de judecată este în drept să înlocuiască arestarea

preventivă cu arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub control judiciar sau liberare

provizorie pe cauţiune.

După trimiterea cauzei în judecată toate demersurile cu privire la arestarea preventivă se

soluţionează de către instanţă care judecă cauza.

Prelungirea duratei arestării preventive pînă la 6 luni se decide de către judecătorul de

instrucţie în baza demersului procurorului din circumscripţia în raza teritorială a căreia se

efectuează urmărirea penală, iar în caz de necesitate de a se prelungi arestarea preventivă peste

termen indicat-în baza demersului aceluiaşi procuror, cu consimţămîntului Procurorul General

sau al adjuncţilor lui.

Hotărîrea de prelungire a duratei arestării preventive poate fi atacată cu recurs în

instanţa ierarhic superioară.

Obligaţiile administraţiei instituţiilor de detenţie a persoanelor reţinute sau arestate (art.

187C.P.P.).

Administraţia instituţiei de detenţie a persoanelor reţinute sau arestate este obligată: să

asigure securitatea persoanelor deţinute, să le acorde protecţie şi ajutor necesar; să asigure

persoanele deţinute accesul la asistenţă medicală independentă; să înmîneze în aceiaşi zi

persoanelor deţinute copii de pe documentele procesuale parvenite în adresa lor; să asigure

înregistrarea plîngerilor şi cererilor persoanelor deţinute; să trimită, în aceiaşi zi, plîngerile

şi aste cereri ale persoanelor deţinute adresate instanţei de judecată, procurorului sau

altor colaboratori ai organului de urmărire penală, fără ale supune controlului şi

cenzurii; să întocmească un proces verbal privind refuzul persoanei deţinute de a fi adusă la

instanţă; să admită întrevederi libere ale persoanei deţinute cu apărătorul reprezentantul său

legal, mediatorul în condiţii confidenţiale, fără a limita numărul şi durata întrevederilor; să

asigure educarea persoanei deţinute la organul urmării penale sau instanţă la timpul indicat al

acesteia; să asigure la cererea organului urmării penale sau a instanţei, posibilitatea de a

exercita acţiuni procesuale cu participarea persoanei deţinute la locul deţinerii; în baza hotărîrilor

organului urmării penale sau a instanţei, să transfere persoana deţinută în alt loc de deţinere,

precum şi să exercite şi alte cerinţe ale acestui organ în măsura în care acestea nu contravin

regimului de deţinere stabilit prin lege; cu 7 zile pînă la expirarea termenului de deţinere a

persoanei să informeze despre aceasta organul respectiv; să elibereze imediat persoanele

deţinute fără hotărîrea judecătorului, precum şi în cazul expirării termenului de deţinere fixat de

judecător. La eliberarea persoanei reţinute i se înmînează certificat în care se

menţionează de către cine a fost reţinută, temeiul, locul şi timpul reţinerii, termenul şi timpul

eliberării.

Arestarea la domiciliu (art. 188 CPPRM) Arestarea la domiciliu este o măsură preventivă care constă în izolarea bănuitului,

învinuitului, inculpatului de societate în locuinţa acestuia, cu stabilirea anumitor restricţii.

Arestarea la domiciliu se aplică persoanelor care se învinuiesc de comiterea unei

infracţiuni uşoare, mai puţin grave sau grave, precum şi de comiterea unei infracţiuni din

imprudenţă. Faţă de persoanele care au depăşit vîrsta de 60 ani, de persoanele invalide de gradul

I, de femeile gravide, femeile care au la întreţinere copii în vîrsta pînă la 8 ani, arestarea la

domiciliu poate fi aplicată şi în cazul învinuirii de comitere a unei infracţiuni deosebit de grave.

Arestarea la domiciliu se aplică faţă de bănuit, învinuit, inculpat în baza hotărîrii

judecătorului de instrucţie sau instanţei de judecată în modul prevăzut în art. 185,186, adică ca

şi la arestarea preventivă, în condiţiile care permit aplicarea măsurii preventive sub formă de

arest, însă izolarea lui totală nu este raţională în legătură cu vîrsta, starea sănătăţii, starea

familială sau alte împrejurări.

Arestarea la domiciliu este însoţită de una sau mai multe restricţii:

- interzicerea de a ieşi din locuinţă;

- limitarea convorbirilor telefonice, recepţionării şi expedierii

corespondenţei şi utilizării altor mijloace de comunicare;

- interzicerea comunicării cu anumite persoane şi primirea pe cineva în

locuinţa sa.

Persoana arestată la domiciliu poate fi supusă obligaţiilor:

- de a menţine în stare de funcţionare mijloacele electronice de control şi

de a le purta permanent;

- de a răspunde la semnalele de control sau de a le omite semnalele

telefonice de control, de a se prezenta personal la organul de urmărire

penală sau la instanţa de judecată la timpul fixat.

Termenul, modelul de aplicare de prelungire a duratei şi de atac al arestării la domiciliu

sunt similare celor aplicate la arestarea preventivă.

în caz de nerespectare de către bănuit, învinuit, inculpat a restricţiilor şi obligaţiilor

stabilite de către judecătorul de instrucţie sau instanţă, arestarea la

domiciliu poate fi înlocuită cu arestarea preventivă de către instanţa de judecată din oficiu

sau la demersul procurorului.

Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute şi pe cauţiune. Liberarea provizorie reprezintă o măsură procesuală suprivativă de libertate care

înlocuieşte arestarea preventivă şi se dispune de către organele judiciare competente în vederea

asigurării desfăşurării normale a procesului şi executarea pedepsei aplicate inculpatului în caz de

condamnare.1

Liberarea provizorie prezintă următoarele trăsături caracteristice:2

a) are un caracter accesoriu faţă de măsura arestării preventive, deoarece

pentru luarea ei este necesară în mod prealabil, arestarea preventivă a

infractorului;

b) este provizorie deoarece poate fi revocată atunci cînd cel liberat nu

îndeplineşte sau încalcă obligaţiile impuse la liberarea sa;

c) se acordă numai la cere, ceia ce înseamnă că nu se poate acorda din

oficiu;

d) este facultativă deoarece acordarea ei este lăsată la aprecierea

organului competent;

e) este un beneficiu recunoscut de lege persoanei arestate ceea ce

înseamnă că presupune existenţa unei arestări legale în executare;

f) are caracter subiectiv, deoarece se admite după verificarea condiţiilor

ce privesc persoana reţinută, dacă se apreciază că arestarea preventivă nu este absolut

necesară, iar scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanţia pe care o oferă

persoana arestată şi obligaţiile ce se impun la liberare;

g) este o garanţie avînd ca efect doar o încetare temporară a privării de

libertate, condiţionat de îndeplinirea unor condiţii impuse de liberare.

Modalităţile liberării provizorii sunt reglementate de art. 191, 192 CPP care prevăd că

persoana arestată poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe

cauţiune.

Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute (art. 191).

Judecătorul de instrucţie sau după caz instanţa de judecată poate acorda liberarea

provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv reţinute sau în privinţa căreia s-a

înaintat demers numai în cazul infracţiunilor din imprudenţă precum şi a infracţiunilor săvîrşite

cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă care nu depăşeşte 10 ani închisoare.

în cazul în care bănuitul, învinuitul, inculpatul are antecedente penale nestinse pentru

infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el va săvîrşi o

altă infracţiune va încerca să influenţeze martorii sau să distrugă mijloacele de probă sau să

fugă, liberarea provizorie sub control judiciar-nu se acordă.

Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute este însoţită de una sau

mai multe din următoarele obligaţii:

1. să nu părăsească localitatea unde i se are domiciliu decît

în condiţiile

stabilite de către judecătorul de instrucţie sau după

caz de către

instanţă;

2. să comunice organele de urmărire penală sau după

caz instanţei de

judecată orice schimbare de domiciliu;

3. să nu meargă în locuri anumite stabilite;

4. să se prezinte la organele de urmărire penală sau după

caz la instanţa

de judecată ori de cîte ori este citată;

5. să nu intre în legătură cu anumite persoane;

6. să nu săvîrşească acţiuni de natură să împiedice aflarea

adevărului în

procesul penal;

7. să nu conducă autovehicole, să nu exercite o profesie de

natura aceluia

de care s-a folosit la săvîrşirea infracţiunii.

Controlul asupra respectării de către bănuit, învinuit, inculpat liberat provizoriu revine

în sarcina organului de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte acesta.

Controlul judiciar asupra persoanei liberate provizoriu poate fi ridicat total sau parţial

pentru motivele întemeiate, în modul stabilit pentru aplicarea acestei măsuri.

Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei deţinute (art. 192).

în cazul în care este asigurată repararea prejudiciului cauzat de infracţiune şi s-a depus

cauţiunea stabilită de judecătorul de instrucţie sau de către instanţă, dacă a fost săvîrşită o

infracţiune din imprudenţă, precum şi o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede o

pedeapsă ce nu depăşeşte 25 ani închisoare, persoanei arestate preventiv, reţinute sau în privinţa

căreia s-a înaintat demers de arestare poate fi aplicată liberarea provizorie pe cauţiune.

Liberarea provizorie pe cauţiune nu se aplică dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul are

anticedente penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de

grave sau există date că el va săvîrşi o altă infracţiune, va încerca să influenţeze asupra

martorilor sau să distrugă mijloacele de probă sau să fugă.

în perioada liberării provizorii pe cauţiune persoana este obligată să se prezinte la

citarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată şi să comunice orice schimbare

a domiciliului. Faţă de persoana liberată provizoriu pe cauţiune pot fi aplicate şi alte obligaţii

prevăzute de art. 191 alin. 3.

Cuantumul cauţiunii se fixează de către judecătorul de instrucţie sau de instanţă de la

300 la 100000 UC, în dependenţă de starea materială a persoanei respective şi de gravitatea

infracţiunii.

Revocarea liberării provizorii La descoperirea faptelor şi circumstanţelor care nu au fost cunoscute la data admiterii

cererii de liberare şi care împiedică liberarea provizorie, la fel şi în cazul cînd învinuitul,

inculpatul cu rea credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau a săvîrşit o nouă infracţiune cu

intenţie, liberarea provizorie poate fi revocată.

în cazul revocării liberării provizorii persoana este supusă arestării preventive.

Revocarea se poate dispune şi în lipsa învinuitului, inculpatului cînd aceste fără motive

temeinice nu se prezintă la chemarea făcută de organele competente.

Restituirea cauţiunii. Cauţiunea se restituie în cazul în care:

se revocă liberarea provizorie în temeiurile prevăzute de lege, adică se descoperă fapte şi

circumstanţe care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare şi care împiedică

liberarea provizorie; judecătorul de instrucţie sau instanţa constată că numai există temeiuri care

au justificat măsura arestării preventive;

se dispune încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub învinuire sau

achitarea acesteia;

instanţa care judecă cauza în fond stabileşte prin hotărîre definitivă o pedeapsă.

Cauţiunea nu se restituie în cazul revocării liberării provizorii din considerente că

învinuitul inculpatul cu rea-credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau a săvîrşit o nouă

infracţiune cu intenţie şi se face venit la bugetul de stat de către judecătorul de instrucţie sau

după caz de instanţă. Hotărîrea de trecere a cauţiunii în beneficiul statului poate fi atacată cu

recurs de persoanele interesate.

5. ALTE MĂSURI PROCESUALE DE CONSTRÂNGERE

În scopul asigurării ordinei stabilite de Legea procesual penală privind urmărirea penală,

judecarea cauzei şi executarea sentinţei, organul de urmărire penală, procurorul, judecătorul de

instrucţie sau instanţa, conform competenţei, sînt în drept de a aplica faţă de bănuit, învinuit,

inculpat alte măsuri procesuale de constrîngere, cum ar fi: obligarea de a se prezenta; aducerea

silită; suspendarea provizorie din funcţie; măsuri asigurătorii în vederea reparării

prejudiciului cauzat de infracţiune; măsuri asigurătorii în vederea garantării executării

pedepsei şi amenzii.

Organul de urmărire penală sau instanţa este în drept să aplice faţă de partea

vătămată, martor precum şi faţă de alte persoane participante la proces în cazurile prevăzute de

lege, următoarele măsuri de constrîngere: obligarea de a se prezenta; aducerea silită; amenda

judiciară (se aplică doar de instanţă).

Cu alte cuvinte prin alte măsuri procesuale de constrîngere se înţeleg acele măsuri care se

aplică de către organele de urmărire penală, procuror, judecătorul de instrucţie sau instanţă faţă

de bănuit, învinuit, inculpat, partea vătămată, martor precum şi faţă de alte persoane

participante la proces în scopul asigurării ordinii stabilit privind urmărirea penală, asigurării

desfăşurării normale a procesului penal, reparării prejudiciului cauzat de infracţiune.

Obligarea de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă. Pentru asigurarea desfăşurării normale a procesului penal, în cazurile în care aplicarea

măsurilor preventive faţă de bănui, învinuit, inculpat nu este raţională, organul de urmărire

penală sau instanţa poate obliga în scris bănuitul, învinuitul, inculpatul să se prezinte la acest

organ la data şi ora fixată, iar în caz de schimbare a domiciliului, imediat să informeze despre

aceasta. în obligarea în scris neapărat se indică consecinţele nerespectării acesteia.

Această măsură procesuală de constrîngere poate fi aplicată la fel faţă de partea vătămată

martor, precum şi de la alte persoane participante la proces, pentru asigurarea prezentării lor la

desfăşurarea procesului penal.

Aducerea silită. Prin aducerea silită se înţelege aducerea forţată a persoanei la organul de urmărire penală

sau la instanţă în cazul în care aceasta fiind citată în modul stabilit de lege nu s-a prezentat fără

motive întemeiate şi nu a informat organul de urmărire penală sau instanţa, la fel care se

eschivează de la primirea citaţiei, se ascunde de organul de urmărire penală sau instanţa, nu are

loc permanent de trai.

Aducerea silită se efectuează în baza unei ordonanţe de aducere, eliberată de organul de

urmărire penală sau încheierea instanţei de judecată, care este pusă în executare de către

organele de poliţie.

Persoanele nu pot fi supuse aducerii silite în timpul nopţii, afară de cazurile care nu suferă

amînare.

Nu pot fi supuşi aducerii silite minorii pînă la 14 ani, femeile gravide, persoanele

bolnave starea cărora este confirmată prin certificat medical eliberat de o instituţie medicală de

stat.

Suspendarea provizorie din funcţie (art. 200 CPP). Suspendarea provizorie din funcţie constă în interzicerea provizorie motivată impusă

învinuitului, inculpatului de a exercita atribuţiile de serviciu sau de a realiza activităţi cu care

se ocupă sau le efectuează în interesul serviciului public.

Suspendarea provizorie din funcţie o decide judecătorul de instrucţie sau după caz

instanţa de judecată în baza demersului motivat depus de către procuror.

Copia încheierii privind suspendarea provizorie din funcţie se trimite imediat pentru

executare administraţiei la locul de lucru al învinuitului, inculpatului. Din momentul

primirii copiei persoana indicată va fi înlăturată sau nu va fi admisă în cîmpul muncii. în cazul în

care persoana responsabilă de executarea

acestei măsuri procesuale nu îndeplineşte hotărîrea judecătorească respectivă judecătorul

de instrucţie sau instanţă pot aplica o amendă judiciară.

Persoanei suspendate provizoriu din funcţie i se întrerupe remunerarea muncii, însă

perioada de timp pentru care persoana a fost suspendată provizoriu din funcţie în calitate de

măsură procesuală de constrîngere se ia în calcul în vechimea generală a muncii.

Această măsură procesuală de constrîngere poate fi revocată de către judecătorul de

instrucţie, sau după caz de către instanţă la cererea părţilor în proces dacă dispare necesitatea

aplicării unei asemenea măsuri.

Amenda judiciară (art. 201 CPPRM) Amenda judiciară este o sancţiune bănească aplicată de către instanţa de judecată

persoanei care a comis o abatere în cursul procesului penal.

Pentru abaterile comise în faza de urmărire penală, amenda judiciară se aplică de către

judecătorul de instrucţie la demersul persoanei care efectuează urmărirea penală.

Pentru abaterile comise în cursul judecării cauzei, amenda judiciară se aplică de către

instanţă de judecată, iar încheierea privind aplicarea amenzei se include în procesul verbal al

şedinţei de judecată.

Aplicarea amenzei judiciare nu înlătură răspunderea penală în cazul în care fapta

constituie infracţiune.

Se supun amenzei judiciare următoarele abateri:

neîndeplinirea de către orice persoană prezentă la şedinţa de judecată a minorilor luate de

către preşedintele şedinţei, adică încălcarea ordinei şedinţei de judecată de către inculpat,

procuror, avocat, partea vătămată ş.a. (art. 324);

neexecutarea ordonanţei sau a încheierii de aducere silită; neprezentarea nejustificată a

martorului, expertului, specialistului, interpretului, traducătorului, apărătorului legal citaţi

organul urmăririi penale sau instanţă, precum şi a procurorului la instanţă, care nu au

informat imposibilitatea prezentării, cînd prezenţa lor este necesară; tergiversarea de către

expert, interpret, traducător a executării însărcinărilor primite;

neluarea de către conducătorul instituţiei în care urmează să fie efectuată o expertiză a

măsurilor pentru efectuarea acesteia; neîndeplinirea obligaţiei de prezentare la organul

competent a obiectelor sau a documentelor de către conducătorul unităţii sau de către

persoanele însărcinate cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;

nerespectarea obligaţiei de păstrare a mijloacelor de probă; alte abateri pentru care

legislaţia prevede amendă judiciară, încheierea judecătorului de instrucţie privind aplicarea

amenzei judiciare poate fi atacată cu recurs în instanţă ierarhic superioară de către

persoana în privinţa căreia a fost aplicată, iar cea a instanţei de judecată privind aplicarea

amenzei judiciare poate fi atacată o dată cu sentinţa în modul prevăzut de lege.

Măsuri asigurătorii pentru repararea prejudiciului şi garantarea executării pedepsei

amenzii. Măsurile asigurătorii sunt măsurile procesuale cu caracter real care constau în

indisponibilizarea anumitor bunuri mobile şi imobile, prin instituirea unui sechestru, în

vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării

pedepsei amenzei.1

Bunurile asupra cărora sunt instituite măsuri asigurătorii sunt indisponibilitate, în

sensul că cel care le are în proprietate pierde dreptul de a se înstrăina, ori dreptul de folosinţă

în unele cazuri (de ex. în situaţiile în care bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod

obligatoriu).

Măsurile asigurătorii pentru repararea prejudiciului se pot lua asupra bunurilor

bănuitului, învinuitului, inculpatului, persoanei civilmente responsabile în suma valorii

probabile a pagubei.

Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzi se iau numai asupra

bunurilor învinuitului sau inculpatului.

Măsurile asigurătorii se vor dispune, cu îndeplinirea următoarelor condiţii:

a) să existe o pagubă materială;

b) paguba să fie produsă prin infracţiune;

c) să existe un proces penal cu privire la infracţiune;

d) să existe parte civilă.

Măsurile asigurătorii pot fi luate de către organul de urmărire penală din oficiu sau

instanţa de judecată la cererea părţilor pe parcursul procesului penal.

Măsurile asigurătorii pot fi aduse la îndeplinire de către un cerc mai larg de organe de cît

cele care pot dispune luarea acestor măsuri. Astfel măsura asiguratorie poate fi luată de

către: procuror, organul de urmărire penală, executorul judecătoresc ş.a.

Punerea sub sechestru. Sechestru propriu-zis reprezintă măsura asiguratorie care constă în indisponibilizarea

anumitor bunuri mobile aparţinînd învinuitului, inculpatului ori părţii civilmente responsabile,

în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării

pedepsei amenzii.

Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să

evalueze bunurile sechestrate, putîtnd recurge în caz de necesitate şi la experţi.

Din această prevedere legală, rezultă că instituirea sechestrului presupune efectuarea

următoarelor operaţiuni:

a) identificarea, constînd în individualizarea şi enumerarea bunurilor

sechestrate;

b) evaluarea, constînd în stabilirea valorii bunurilor, fie pe bază de acte,

fie prin folosirea experţilor;

c) declararea că sechestrarea bunurilor care formează obiectul măsurii

asigurătorii, în total sau în parte.

După momentul sechestrării bunurilor mobile pot apărea următoarele situaţii (în

funcţie de cum apreciază organul competent pericolul înstrăinării bunurilor):

a) bunurile sechestrate, nesigilate rămîn în posesia celui împotriva căruia

sa luat măsura, acesta avînd obligaţia de a nu le întrăina sau substitui;

b) bunurile sechestrate, sigilate, rămîn în posesia celui împotriva căruia s-

a luat măsura, acesta avînd obligaţia de a nu le înstrăina sau substituie;

c) bunurile sechestrate se ridică şi se încredinţează spre păstrare altor

persoane unităţi de profil.

Bunurile care pot fi puse sub sechestru Sub sechestru pot fi puse bunurile bănuitului, învinuitului, inculpatului, precum şi ale

părţii civilmente responsabile, în cazurile prevăzute de lege, indiferent de natura bunurilor şi

de faptul la cine se află acestea.

Se pun sub sechestru bunurile ce constituie cota parte a bănuitului, învinuitului,

inculpatului în proprietate comună a soţilor sau familiei. Dacă există suficiente probe că

proprietatea comună este dobîndită sau majorată pe cale criminală, poate fi pusă sub sechestru

întreaga proprietate a soţilor sau familiei ori cea mai mare parte a acestei proprietăţi.

Nu pot fi supuse sub sechestru produsele alimentare necesare proprietarului,

posesorului de bunuri şi membrilor familiilor lor, combustibilul, literatura de specialitate şi

inventarul de ocupaţie profesională, vesela şi atributele de bucătărie folosite permanent ce nu

sunt de mare preţ, precum şi alte obiecte şi lucruri de primă necesitate, chiar dacă acestea pot fi

supuse ulterior confiscării.

Nu pot fi supuse sub sechestru bunurile întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor, cu

excepţia acelei cote-părţi dobîndite ilicit din proprietatea colectivă care poate fi separată fără

a se aduce prejudiciu activităţii economice.

Temeiurile de punere sub sechestru. Punerea sub sechestru a bunurilor se aplică în baza ordonanţei organului de urmărire

penală cu autorizaţia judecătorului de instrucţie sau încheierii instanţei de judecată. Procurorul

din oficiu sau la cererea părţii civile, înaintează judecătorului de instrucţie demers, însoţit de

ordonanţa organului de urmărire penală privind punerea bunurilor sub sechestru. Judecătorul

de instrucţie prin rezoluţie, sancţionează punerea bunurilor sub sechestru, iar instanţa de

judecată decide asupra cererilor părţii civile ori ale altei părţi, dacă vor fi administrate probe

suficiente pentru confirmarea presupunerilor întemeiate că bănuitul, învinuitul, inculpatul sau

alte persoane la care se află bunurile le pot tăinui, deteriora, cheltui. Nu pot fi puse sub

sechestru bunuri dacă în procesul penal nu este înaintată acţiunea civilă şi dacă pentru

săvîrşirea infracţiunii incriminate bănuitului, învinuitului, inculpatului nu poate fi aplicată

confiscarea specială a acestora.

Dacă există dubii în privinţa prezentării benevole a bunurilor pentru punerea lor sub

sechestru, judecătorul de instrucţie, sau instanţa concomitent cu autorizaţia sechestrului

autorizează şi percheziţia.

în caz de delict flagrant şi cazuri ce nu suferă amînare, organul de urmărire penală poate

pune sub sechestru bunurile în baza ordonanţei proprii, comunicînd obligatoriu despre aceasta

judecătorului de instrucţie nu mai tîrziu de 24 ore. Primind informaţia respectivă judecătorul

de instrucţie verifică legalitatea acţiunii, confirmă rezultatele ei sau declară nevalabilitatea

acesteia dispunînd scoaterea, totală sau parţială, a bunurilor de sub sechestru.

Determinarea valorii bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru. Valoarea bunurilor puse sub sechestru, nu poate depăşi valoarea acţiunii civile. Costul

bunurilor se determină conform preţurilor medii de piaţă din localitatea respectivă, fără

aplicarea vreunui coeficient.

Cota parte a bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru se determină luînd în

vedere gradul de participare a bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor la săvîrşirea infracţiunii.

Modul de executare a hotărîrii.

Reprezentantul organului de urmărire penală înmînează contra semnătură proprietarului

copia de pe ordonanţa sau hotărîrea de punere sub sechestru şi cere predarea lor. în caz de refuz,

sechestrarea se efectuează în mod forţat. Dacă se presupune că bunurile au fost tăinuite, organul

de urmărire penală este în drept de a efectua percheziţia.

Punerea bunurilor sub sechestru prin hotărîrea instanţei de judecată, la terminarea cauzei

penale se efectuează de către executorul judecătoresc.

Despre punerea bunurilor sub sechestru se întocmeşte un proces verbal conform

prevederilor art. 260-261 CPP, iar executorul judecătoresc - lista de inventariere.

în procesul verbal se enumera toate bunurile materiale, numărul, greutatea, materialul şi

semnele individuale. Copia procesului verbal contra semnătură se înmînează proprietarului, în

lipsa unui membru adult a familiei, al executivei, administraţiei publice locale în cazul

persoanei juridice - reprezentantului administraţiei.

în procesul verbal la fel se mai indică care bunuri au fost ridicate şi care lăsate la

păstrare. Bunurile puse sub sechestru de obicei se ridică, cu excepţia celor de dimensiuni mari şi

imobilelor.

Metalele şi pietrele preţioase, perlele, valuta străină, bonurile şi hîrtiile de valoare,

obligaţiile se transmit pentru păstrare în instituţiile Băncii Naţionale; sumele mari de bani se

depun la conturi depozitare ale instanţei, celelalte obiecte ridicate se sigilează şi se păstrează de

către organul respectiv, sau se transmit la păstrare reprezentantului autorităţii executive a

administraţiei publice locale.

Celelalte bunuri care au fost ridicate se sigilează şi se lasă pentru păstrare proprietarului.

Sechestrul poate fi supus contestării, însă plîngerea sau recursul nu suspendă

executarea acestei acţiuni.

Bunurile se scot de sub sechestru în cazul dispariţiei necesităţii de a le menţine sub

sechestru, prin hotărîrea organului de urmărire penală, instanţei.Organul de urmărire penală,

instanţa sunt în drept de a menţine sechestru asupra bunurilor timp de o lună după încetarea

procesului, scoaterea persoanei de sub urmărire penală sau achitarea ei potrivit cererii

persoanei interesate să ceară repararea prejudiciului material.

Păstrarea confidenţialităţii în procesul penal. Păstrarea confidenţialităţii în procesul penal include în sine:

a) păstrarea dosarelor penale şi a materialelor de urmărire penală;

b) confidenţialitatea urmăririi penale;

c) apărarea secretului de stat în procesul penal;

d) păstrarea secretului comercial şi a altui secret ocrotit prin lege.

Păstrarea dosarelor penale şi a materialelor de urmărire se realizează de

către organe diferite, care sunt obligate să creeze condiţii speciale de păstrare a dosarelor

şi materialelor excluzînd denotarea lor. pierderea, nimicirea, etc.

Astfel, dosarele penale şi materialele de urmărire penală se păstrează la arhivele

instanţelor judecătoreşti care au indicat cauza în prima instanţă.

Dosarele penale şi materialele de urmărire penală care nu sunt înaintate în instanţa

judecătorească se păstrează în arhiva organului care le-a întocmit.

Dosarele penale şi materialele de urmărire penală ce conţin secret de stat se păstrează în

arhivele instituţiilor menţionate mai sus în condiţii speciale prevăzute de lege.

Accesul la dosarele şi materialele care se păstrează în condiţiile prevăzute de lege se

decide de către conducătorul organului sau, după caz, preşedintele

instanţei la care se păstrează acesteia , cu respectarea prevederilor codului de procedură

penală.

Materialele urmăririi penale nu pot fi date publicităţii decît cu autorizaţia persoanei care

efectuează urmărirea penală şi numai în măsura în care ea consideră că aceasta este posibil, cu

respectarea prezumţiei de nevinovăţie, şi ca să nu fie afectate interesele altor persoane şi ale

desfăşurării urmăririi penale.

în cazul necesităţii de a păstra confidenţialitatea persoana care efectuează urmărirea

penală, previne despre aceasta şi ia o declaraţie în scris că au fost preveniţi despre

răspunderea penală pe care o vor purta conform art. 315 CP pe martori, partea vătămată, partea

civilă, partea civilmente responsabilă, apărător, expert, specialist, interpret, traducător şi alte

persoane care asistă la efectuarea acţiunilor de urmărire penală.

Divulgarea datelor urmăririi penale de către persoana care efectuează urmărirea penală

sau de către persoana abilitată cu controlul asupra activităţii de urmărire penală, are aceleaşi

consecinţe.

Participanţii la procesul penal care conţine date a secretului comercial, secretul de stat

sau alt secret ocrotit prin lege pot cere examinarea datelor în cauză în şedinţa de judecată închisă.

Efectuarea urmăririi penale sau judecarea cauzei în cauzele legate de informaţie ce

constituie secret de stat, comercial sau alt secret ocrotit prin lege se încredinţează numai

persoanelor ce au dat în scris declaraţie de nedivulgare a unor asemenea informaţii. Declaraţia

de nedivulgare se ia de către conducătorul organului de urmărire penală sau preşedintele

instanţei şi se anexează la dosarul penal respectiv.

Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să

prezinte date care constituie secret de stat, comercial sau alt secret ocrotit prin lege, au dreptul să

se convingă de faptul că aceste date se colectează pentru procesul penal respectiv, iar în caz

contrar să refuze de a comunica sau de a prezenta date.

7. Măsuri de protecţie şi măsuri de înlăturare a condiţiilor ce au contribuit la săvîrşirea

infracţiunii sau a altor

încălcări de legislaţie.

Dacă există temeiuri suficiente de a considera că partea vătămată, martorul sau alte

persoane participante la proces, precum şi membrii familiei acestora ori rudele apropiate pot fi

sau sunt anunţate cu moartea, cu aplicarea violenţei, cu deteriorarea sau distrugerea bunurilor

ori cu alte acte ilegale, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să ia

măsurile prevăzute de legislaţie pentru ocrotirea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi bunurilor

acestor persoane, precum şi pentru identificarea vinovaţilor şi tragerea lor la răspundere.

Cererea privind protecţia persoanelor menţionate mai sus se înaintează şi se soluţionează

de către organul de urmărire penală sau instanţă în mod confidenţial. Hotărîrea cu privire la

asigurarea protecţiei de stat se remite imediat organului abilitat cu asumarea atribuţiei prin

Legea privind protecţia de Stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care acordă

ajutor în procesul penal.

Cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii în cursul urmăririi penale

judecării cauzei cu obligaţia de a le stabili organele de urmărire penală.

În cazul descoperirii de către organul de urmărire penală a unor cauze şi condiţii care au

contribuit la săvîrşirea infracţiune, el este obligat de a sesiza organele respective sau

persoanele cu funcţia de răspundere cu privirea la luarea unor măsuri pentru înlăturarea acestor

cauze şi condiţii. în cazul descoperirii de către organul de urmărire penală a cazurilor de

încălcare a legislaţiei sau drepturilor omului, el la fel sesizează organele de stat respective în

privinţa acestor încălcări.

În decurs de o lună după sesizare, organele respective vor lua măsurile necesare, iar

rezultatele se vor comunica procurorului care conduce urmărirea penală în cauză şi organului

care a trimis sesizarea.

La rîndul ei, instanţa de judecată, constituind în procesul de judecată fapte de încălcare a

legislaţiei şi a drepturilor omului, odată cu emiterea hotărîrii emite o încheiere prin care aceste

fapte se aduc la cunoştinţa organelor respective, persoanelor cu funcţie de răspundere şi

procurorului, iar instanţa se informează în termen de o lună despre măsurile primite asupra

faptelor expuse în încheierea interlocutorie.

TEMA 7. MĂSURI DE PĂSTRARE A CONFIDENŢIALITĂŢII, MĂSURI

DE PROTECŢIE ŞI ALTE MĂSURI PROCEDURALE

1. Confidenţialitatea urmăririi penale şi modalităţile asigurării acesteia.

2. Măsurile de protecţie a persoanei în legătură cu desfăşurarea măsurile procesului penal.

3. Măsurile de lichidare a cauzelor şi condiţiilor ce au contribuit la săvîrşirea infracţiunii

sau la alte încălcări a legislaţiei.

1. CONFIDENŢIALITATEA URMĂRIRII PENALE ŞI MODALITĂŢILE ASIGURĂRII

ACESTEIA

Păstrarea dosarelor penale şi a materialelor de urmărire penală

Dosarele penale şi materialele de urmărire penală se păstrează la arhivele instanţelor

judecătoreşti care au judecat cauza în primă instanţă.

Dosarele penale şi materialele de urmărire penală care nu sînt înaintate în instanţa

judecătorească se păstrează în arhiva organului care le-a întocmit.

Dosarele penale şi materialele de urmărire penală care conţin secret de stat se păstrează în

arhivele instituţiilor menţionate în alin.(1) şi (2) art.211 CPPRM, în condiţii speciale prevăzute

de legislaţia în vigoare.

Accesul la dosarele şi materialele care se păstrează în condiţiile prevăzute de prezentul

articol se decide de către conducătorul organului sau, după caz, preşedintele instanţei la care se

păstrează acestea, cu respectarea prevederilor capitolul I titlul VI.

Confidenţialitatea urmăririi penale

Materialele urmăririi penale nu pot fi date publicităţii decît cu autorizaţia persoanei care

efectuează urmărirea penală şi numai în măsura în care ea consideră că aceasta este posibil, cu

respectarea prezumţiei de nevinovăţie, şi ca să nu fie afectate interesele altor persoane şi ale

desfăşurării urmăririi penale.

Dacă este necesar a se păstra confidenţialitatea, persoana care efectuează urmărirea penală

previne martorii, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii

lor, apărătorul, expertul, specialistul, interpretul, traducătorul şi alte persoane care asistă la

efectuarea acţiunilor de urmărire penală despre faptul că nu au voie să divulge informaţia privind

urmărirea penală. Aceste persoane vor da o declaraţie în scris că au fost prevenite despre

răspunderea pe care o vor purta conform art.315 din Codul penal.

Divulgarea datelor urmăririi penale de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de

către persoana abilitată cu controlul asupra activităţii de urmărire penală, dacă această acţiune a

cauzat daune morale sau materiale martorului, părţii vătămate şi reprezentanţilor acestora sau a

prejudiciat procesul de urmărire penală, are ca urmare răspunderea penală prevăzută în art.315

din Codul penal.

Apărarea secretului de stat în procesul penal

În cursul procesului penal, pentru apărarea informaţiei ce constituie secret de stat se

întreprind măsurile prevăzute de prezentul cod, de Legea cu privire la secretul de stat şi de alte

acte normative.

Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să

prezinte date care constituie secret de stat au dreptul să se convingă de faptul că aceste date se

colectează pentru procesul penal respectiv, iar în caz contrar să refuze de a comunica sau de a

prezenta date. Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice

sau să prezinte date ce constituie secret de stat nu pot refuza îndeplinirea acestei cerinţe,

motivînd prin necesitatea păstrării secretului de stat, însă au dreptul să primească în prealabil de

la persoana care efectuează urmărirea penală sau de la instanţă o explicaţie care ar confirma

necesitatea furnizării datelor menţionate, cu includerea acestei explicaţii în procesul-verbal al

acţiunii procesuale respective.

Funcţionarul public care a făcut declaraţii privitor la datele ce îi sînt încredinţate şi ce

constituie secret de stat comunică în scris despre acest fapt conducătorului organului de stat care

dispune de această informaţie dacă comunicarea nu îi va fi interzisă în scris de către organul de

urmărire penală sau instanţă.

Efectuarea urmăririi penale sau judecarea cazului în cauzele legate de informaţia ce

constituie secret de stat se încredinţează numai persoanelor care au dat în scris declaraţie de

nedivulgare a unor asemenea informaţii. Declaraţia de nedivulgare se ia de către conducătorul

organului de urmărire penală sau preşedintele instanţei şi se anexează la dosarul penal respectiv.

Apărătorii şi alţi reprezentanţi, precum şi alte persoane cărora, în conformitate cu normele de

procedură penală, le vor fi prezentate spre a lua act sau comunicate în alt mod date ce constituie

secret de stat vor da în prealabil în scris o declaraţie de nedivulgare a acestor date. În cazul în

care apărătorul sau un alt reprezentant, cu excepţia reprezentantului legal, refuză să dea o astfel

de declaraţie, acesta este lipsit de dreptul de a participa la procesul penal în cauză, iar celelalte

persoane nu vor avea acces la datele ce constituie secret de stat. Declaraţia de nedivulgare de la

persoanele menţionate în prezentul alineat se ia de către persoana care efectuează urmărirea

penală sau instanţă şi se anexează la dosarul penal respectiv. Obligaţia de nedivulgare asumată

de către participanţii la proces nu îi împiedică să ceară examinarea datelor ce constituie secret de

stat în şedinţă de judecată închisă.

Păstrarea secretului comercial şi a altor informaţii oficiale cu accesibilitate limitată

În cursul procesului penal, pentru apărarea informaţiei ce constituie secret comercial sau a

altor informaţii oficiale cu accesibilitate limitată se întreprind măsurile prevăzute de prezentul

cod, de Legea cu privire la secretul comercial şi de alte acte normative.

În cursul procesului penal nu pot fi administrate, utilizate şi răspîndite fără necesitate

informaţii ce constituie secret comercial sau altă informaţie oficială cu accesibilitate limitată.

Persoanele cărora organul de urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să

prezinte date care constituie secret comercial sau altă informaţie oficială cu accesibilitate limitată

au dreptul să se convingă de faptul că aceste date se colectează pentru procesul penal respectiv,

iar în caz contrar să refuze de a comunica sau de a prezenta date. Persoanele cărora organul de

urmărire penală sau instanţa le solicită să comunice sau să prezinte date ce constituie secret

comercial sau altă informaţie oficială cu accesibilitate limitată nu pot refuza îndeplinirea acestei

cerinţe, motivînd prin necesitatea păstrării secretului, însă au dreptul să primească în prealabil de

la persoana care solicită informaţii o explicaţie în scris care ar confirma necesitatea furnizării

datelor menţionate.

Funcţionarul public, angajatul întreprinderii sau al organizaţiei, indiferent de forma de

proprietate, care a făcut declaraţii privitor la datele ce îi sînt încredinţate şi ce constituie secret

comercial sau altă informaţie oficială cu accesibilitate limitată comunică acest fapt

conducătorului unităţii respective, dacă comunicarea nu îi va fi interzisă în scris de organul de

urmărire penală sau instanţă.

Probele care dezvăluie informaţia ce constituie secret comercial sau altă informaţie oficială

cu accesibilitate limitată, la solicitarea părţilor, se examinează în şedinţă de judecată închisă.

2. MĂSURILE DE PROTECŢIE A PERSOANEI ÎN LEGĂTURĂ CU DESFĂŞURAREA

MĂSURILE PROCESULUI PENAL

Obligaţia organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată de a lua măsuri pentru

asigurarea securităţii participanţilor la procs şi a altor persoane

Dacă există temeiuri suficiente de a considera că partea vătămată, martorul sau alte persoane

participante la proces, precum şi membrii familiei acestora ori rudele apropiate pot fi sau sînt

ameninţate cu moartea, cu aplicarea violenţei, cu deteriorarea sau distrugerea bunurilor ori cu

alte acte ilegale, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sînt obligate să ia măsurile

prevăzute de legislaţie pentru ocrotirea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi bunurilor acestor

persoane, precum şi pentru identificarea vinovaţilor şi tragerea lor la răspundere.

Cererea privind protecţia persoanelor menţionate la alin.(1) art.215 se înaintează şi se

soluţionează de către organul de urmărire penală sau instanţă în mod confidenţial. Hotărîrea cu

privire la asigurarea protecţiei de stat se remite imediat organului abilitat cu asemenea atribuţii

prin Legea privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care acordă

ajutor în procesul penal.

Măsuri de protecţie aplicate victimelor violenţei în familie

Cererea victimei violenţei în familie adresată, în cursul procesului penal, organului de

urmărire penală, procurorului sau instanţei de judecată privind ameninţările cu moartea, cu

aplicarea violenţei, cu deteriorarea sau distrugerea bunului ori alte acte ilegale va fi examinată de

instanţa de judecată, care este obligată să ia măsuri de asigurare a protecţiei victimei faţă de

bănuit, învinuit, inculpat membru de familie prin emiterea unei ordonanţe de protecţie.

În cazul depunerii cererii la organul de urmărire penală sau la procuror, aceştia vor înainta

imediat, printr-un demers, cererea în instanţa de judecată pentru a fi examinată.

Instanţa de judecată, prin încheiere, emite, în 24 de ore de la primirea cererii, o ordonanţă de

protecţie, prin care poate oferi protecţie victimei, aplicînd bănuitului, învinuitului, inculpatului

una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

a) obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună ori de a sta departe de locuinţa victimei,

indiferent de dreptul de proprietate asupra bunurilor;

b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei, la o distanţă ce ar asigura securitatea

victimei;

c) obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane dependente de ea;

d) interzicerea de a vizita locul de muncă şi de trai al victimei;

e) limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune;

f) obligarea de a face un examen medical privind starea psihică şi dependenţa de droguri/alcool

şi, dacă există avizul medical care confirmă dependenţa de droguri/alcool, de a face un tratament

medical forţat de alcoolism/narcomanie;

g) obligarea de a participa la un program special de tratament sau de consiliere dacă o asemenea

acţiune este determinată de instanţa de judecată ca fiind necesară pentru reducerea violenţei sau

dispariţia ei;

h) interzicerea de a păstra şi purta armă.

Măsurile de protecţie se aplică pe un termen de pînă la 3 luni. Termenul măsurilor de

protecţie poate fi prelungit de instanţă la cererea repetată ca urmare a comiterii faptelor de

violenţă în familie sau ca rezultat al nerespectării condiţiilor prevăzute în ordonanţa de protecţie.

Ordonanţa de protecţie este expediată imediat organului afacerilor interne şi organului de

asistenţă socială de la locul aflării bănuitului, învinuitului, inculpatului şi a victimei.

Încheierea judecătorului privind aplicarea sau prelungirea ordonanţei de protecţie este

executorie imediat, cu drept de recurs în instanţa ierarhic superioară.

3. MĂSURILE DE LICHIDARE A CAUZELOR ŞI CONDIŢIILOR CE AU

CONTRIBUIT LA SĂVÎRŞIREA INFRACŢIUNII SAU LA ALTE ÎNCĂLCĂRI A

LEGISLAŢIEI

Stabilirea cauzelor şi condiţiilor, care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii

În cursul urmăririi penale şi judecării cauzei, organul de urmărire penală are obligaţia de a

stabili cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.

Sesizarea făcută de organul de urmărire penală în cauza penală

Dacă organul de urmărire penală a constatat existenţa unor cauze şi condiţii care au contribuit

la săvîrşirea infracţiunii, acesta este obligat să sesizeze organul respectiv sau persoana cu funcţie

de răspundere cu privire la luarea unor măsuri pentru înlăturarea acestor cauze şi condiţii.

Dacă, în procesul urmăririi penale, organul de urmărire penală descoperă cazuri de încălcare a

legislaţiei în vigoare sau a drepturilor şi libertăţilor omului, el sesizează organele de stat

respective în privinţa acestor încălcări.

În termen de cel mult o lună, pe baza sesizării, se vor lua măsurile necesare şi rezultatele se

vor comunica procurorului care conduce urmărirea penală în cauza dată şi organului care a trimis

sesizarea.

Încheierea interlocutorie a instanţei de judecată

Instanţa de judecată, constatînd în procesul de judecată fapte de încălcare a legalităţii şi a

drepturilor omului, o dată cu adoptarea hotărîrii, emite şi o încheiere interlocutorie prin care

aceste fapte se aduc la cunoştinţa organelor respective, persoanelor cu funcţie de răspundere şi

procurorului.

În termen de cel mult o lună, instanţa de judecată va fi informată despre rezultatele

soluţionării faptelor expuse în încheierea interlocutorie.

TEMA 8. CHESTIUNI PATRIMONIALE ÎN PROCESUL PENAL

1. Noţiunea şi scopul acţiunii civile în procesului penal.

2. Elementele şi condiţiile acţiunii civile în procesului penal.

3. Examinarea acţiunii civile în procesul penal.

4. Cheltuielile judiciare.

1. NOŢIUNEA ŞI SCOPUL ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL Potrivit sistemului nostru de drept, categoria juridică de răspundere legală cuprinde atît

răspunderea penală, cît şi răspunderea civilă.

Repararea prejudiciului cauzat printr-o infracţiune se face potrivit dispoziţiilor legii

civile.

Dacă prejudiciul cauzat este urmarea unei infracţiuni, atunci odată cu dreptul la

acţiunea penală se naşte şi un drept la acţiunea civilă.

Dreptul persoanei vătămate prin infracţiune de a cere dezdăunarea printr-o acţiune în

justiţie ia naştere din momentul producerii pagubei în patrimoniul său. O astfel de acţiune poartă

denumirea de acţiune civilă. Rezultă deci că acţiunea civilă, ca instituţie de drept procesual

penal este instrumentul juridic, prin intermediul căruia o persoană fizică sau juridică cărora le-

au fost cauzate prejudicii materiale, morale sau după caz, le-a fost adusă o daună reputaţiei

profesionale

nemijlocit prin fapta interzisă de legea penală sau în legătură cu săvîrsirea acesteia

solicită repararea acestuia în cadrul procesului penal.

Din punct de vedere procesual, acţiunea civilă este - în mod obişnuit - o instituţie de

drept procesual civil. Numai în situaţia în care paguba a fost generată de o faptă interzisă de

legea penală, acţiunea civilă este reglementată şi de legea procesual penală. Prin urmare, dacă

procesul penal are ca obiect şi scop tragerea la răspundere penală a persoanelor, care au săvîrşit

infracţiuni, acţiunii civile îi revine sarcina de a trage la răspundere civilă atît persoana care a

cauzat direct paguba bănuitul, învinuitul sau inculpatul - cît şi faţă de persoana care poate

fi responsabilă de acţiunile bănuitului, învinuitului sau inculpatului, această persoană poartă

denumirea de persoană responsabilă civilmente.

Dacă persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal, precum

şi persoana a cărei acţiune civilă a rămas nesoluţionată, au dreptul de a înainta o asemenea

acţiune în ordinea procedurii civile. Dacă acţiunea civilă intentată la instanţa civilă a fost

respinsă, reclamantul nu are dreptul de a înainta aceeaşi acţiune în cadrul procesului penal.

Dacă acţiunea civilă a fost respinsă în cadrul procesului penal, reclamantul nu este în

drept să înainteze aceeaşi acţiune în ordinea procedurii civile.

2. ELEMENTELE ŞI CONDIŢIILE ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESULUI PENAL

Obiectul acţiunii civile în procesul penal.

Acţiunea civilă are ca obiect tragerea le răspundere civilă a inculpatului, precum şi a

părţii responsabile civilmente.

Concret tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente se

realizează prin constituirea persoanei vătămate în calitate de parte civilă în baza cererii scrise.

Persoana fizică sau juridică, care a înaintat acţiunea civilă, prin ordonanţa organului de

urmărire penală sau prin încheierea instanţei de judecată, este recunoscută în calitate de parte

civilă şi ei i se încredinţează informaţie în scris despre drepturile şi obligaţiile ei prevăzute de

art.62 CPP

în dispoziţiile Codului de procedură penală (art.219 aliniatul 2) se arată expres că

persoanele fizice cărora le-a fost cauzat prejudiciu nemijlocit prin acţiunile interzise de

legea penală pot înainta o acţiune civilă privitor la despăgubirea prin:

1) Restituirea în natură a obiectelor sau a contravalorii bunurilor pierdute

ori nimicite în urma săvîrşirii faptei interzise de legea penală; 2) Compensarea

cheltuielilor pentru procurarea bunurilor pierdute ori nimicite sau restabilirea calităţii,

aspectului comercial, precum şi repararea bunurilor deteriorate; 3) Compensarea venitului

ratat în urma acţiunilor interzise de legea penală; 4) Repararea prejudiciului moral sau,

după caz, a daunei aduse reputaţiei

profesionale, în legătură cu repararea prejudiciului moral se poate menţiona că acesta

constituie unul dintre cele mai complexe şi contraversate probleme din practica judecătorească.

La evaluarea cuantumului despăgubirilor materiale ale prejudiciului moral, instanţa de

judecată ia în consideraţie:

a) suferinţele fizice ale victimei - victima unei agresiuni, care a fost înjunghiată,

care a necesitat intervenţie chirurgicală, intervenţie în spital, şi ulterior tratament şi

concediu medical cu suferinţe fizice şi totodată, traume psihice, are dreptul la despăgubiri

(materiale) morale ce trebuie evaluate de către instanţă în raport cu intensitatea şi durata

suferinţelor ce i s-au cauzat. Soţul victimei unei infracţiuni în urma căreia acesta şi-a

pierdut viaţa are dreptul la daune morale al căror cuantum se apreciază în raport cu

suferinţele psihice cauzate prin infracţiune părţii civile;

b) suferinţe psihice provocate de decesul rudelor apropiate c) prejudiciul agrement sau estetic - în cazul oamenilor de creaţie care au

suferit în prejudiciu estetic ori un dezechilibru psihic ce atrage o

reducere a capacităţii de muncă, precum şi al persoanelor desfigurate, cărora li este

penibil să apară la spectacole sau în alte locuri publice, inculpatul ar putea fi obligat la

despăgubiri băneşti pentru procurarea unor mijloace care să compenseze într-o oarecare măsură

beneficiile de care cei vătămaţi sunt lipsiţi;

d) pierderea speranţei în viaţă - în urma unui accident o persoană suferă

leziuni ce-i cauzează infermitate care o împiedică să se deplaseze fără

însoţitor, această situaţie constituie o daună ce-şi poate găsi expresia

într-un echivalent bănesc material, necesar pentru a i se crea condiţii de

viaţă pe cît posibil asemănătoare cu cel dinaintea accidentului;

e) pierderea onoarei prin defăimare

Condiţiile (reparării) exercitării acţiunii civile. Instrumentînd o cauză penală şi după ce partea vătămată şi-a exprimat opţiunea de a

participa în procesul penal în calitate de parte civilă, organul de urmărire penală trebuie să

verifice dacă sînt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru exercitarea acţiunii civile în cadrul

unui proces penal, astfel:

- prejudiciul material, moral sau dauna adusă reputaţiei profesionale să de

cauzată nemijlocit prin fapta interzisă de legea penală;

- să existe o manifestare de voinţă a persoanei fizice sau juridice;

- între fapta interzisă de legea penală şi prejudiciul cauzat şi care necesită a

fi reparat să existe o legătură de cauzalitate;

- prejudiciul trebuie să fie cert;

- prejudiciul să nu fi fost reparat.

În situaţia în care prin săvîrşirea acţiunii sau inacţiunii interzise de legea penală s-a

produs un prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau juridice, ia naştere, în

mod normal un raport de conflict civil.

3. EXAMINAREA ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL

Subiecţii acţiunii civile. Subiectul activ al acţiunii civile - este persoană în dauna căreia a fost produs

prejudiciul material sau moral. Această persoană fizică sau juridică, exercitînd acţiunea

civilă în cadrul procesului penal, capătă calitatea de parte civilă. Aşadar, subiect activ al

acţiunii civile în cadrul procesului penal este partea civilă.

Subiecţii activi ai părţii civile pot fi şi reprezentanţii părţii civile reprezentanţii

legali ai părţii civile şi succesorii părţii civile.

Subiecţii pasivi ai acţiunii civile sînt bănuitul, învinuitul şi inculpatul şi persoana care

poate fi responsabilă de acţiunile învinuitului, inculpatului.

Pot apărea ca subiecţii pasivi ai acţiunii civile în procesul penal şi reprezentanţii părţii

civilmente responsabile cum ar fi avocaţii şi alte persoane împuternicite cu asemenea atribuţii de

către participantul la procesul respectiv, prin procură. în calitate de reprezentant al persoanei

juridice, recunoscută ca parte civilmente responsabilă se admite conducătorul unităţii respective

la prezentarea legitimaţiei.

Partea civilmente responsabilă poate avea cîţiva reprezentanţi, însă organul de urmărire

penală sau instanţa este în drept să limiteze numărul reprezentanţilor care participă la acţiuni

procesuale sau în şedinţa de judecată pînă la un reprezentant.

Înaintarea, retragerea şi judecarea acţiunii civile. Acţiunea civilă în procesul penal se înaintează în baza cererii scrise a părţii civile sau a

reprezentantului ei în orice moment de la pornirea procesului penal pînă la terminarea

cercetării judecătoreşti.

Cererea trebuie să cuprindă: cauza penală în procedura căreia urmează să fie înaintată

acţiunea civilă, cine şi către cine înaintează acţiunea, valoarea acţiunii şi cerinţa de despăgubire.

Partea civilă poate retrage acţiunea civilă în orice moment al procesului penal, însă nu

mai tîrziu de retragerea completului în camera de deliberare pentru soluţionarea în fond a cauzei,

Retragerea acţiunii civile, impune încetarea procesului cu privire la acţiunea

civilă. Organul de urmărire penală sau instanţa poate respinge retragerea acţiunii civile în

cazul în care aceasta duce la lezarea drepturilor altor persoane interesate sau a altor interese

ocrotite de lege.

Judecarea acţiunii civile în procesul penal, indiferent de valoarea acţiunii se efectuează de

către instanţa de competenţă căreia este cauza penală.

4. CHELTUIELILE JUDICIARE

Desfăşurarea procesului penal generează efectuarea unor cheltuieli pentru îndeplinirea

actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă,

onorariile apărătorilor ş.a. Toate aceste cheltuieli cad în sarcina participanţilor la procesul penal

(organele judiciare, părţi sau alte persoane). Mărimea şi întinderea acestor cheltuieli deferă de

la cauză la cauză. Toate aceste cheltuieli făcute potrivit legii şi efectuate în cursul procesului

penal se numesc -cheltuieli judiciare. Potrivit art.227 C.P.P. cheltuielile judiciare sînt

cheltuielile suportate potrivit legii pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal.

Cheltuielile judiciare cuprind sumele: plătite sau care urmează a fi plătite martorilor,

părţii vătămate reprezentanţilor lor, experţilor, specialiştilor, interpreţilor, traducătorilor şi

asistenţilor procedurali - din sumele alocate de stat în modul prevăzut de legea procedurii

penale, - adică cheltuielile lor efectuate în legătură cu prezentarea la citare în organul de

urmărire penală şi în instanţă; cheltuielile de cazare; salariu mediu pentru toate perioada de

participare n procesul penal; cheltuielile de reparare, restabilire a obiectelor care au fost

deteriorate în urma utilizării lor în cadrul acţiunilor procesuale la cererea organului de

urmărire penală sau a instanţei; cheltuielile pentru păstrarea, transportarea şi cercetarea

corpurilor delicte; care urmează a fi plătite pentru acordarea din oficiu a asistenţii juridice;

cheltuite pentru restituirea contravalorii obiectelor deteriorate sau nimicite în procesul de

efectuare a expertizei sau de reconstituire a faptei; cheltuieli în legătură cu efectuarea

acţiunilor procesuale în cauza penală.

Cheltuielile judiciare se plătesc din sumele alocate de stat dacă legea nu prevede altă

modalitate.

Organele, întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile de stat sunt obligate să păstreze

salariul mediu pentru toată perioada de timp în care partea vătămată, reprezentantul ei legal,

asistentul procedural interpretul, traducătorul, specialistul, expertul, martorul au participat în

procesul penal la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei.

Tot odată expertului şi specialistului li se recuperează, de asemenea, costul materialelor

care le aparţin şi care au fost utilizate pentru exercitarea însărcinării respective.

Expertul, specialistul, interpretul, traducătorul au dreptul la recompensă pentru

executarea obligaţiilor, afară de cazurile cînd le-au executat în cadrul unei însărcinări de

serviciu.

Cheltuielile suportate de participanţii la procesul penal vor fi recuperate la cererea

acestora în baza unei hotărîri a organului de urmărire penală sau a instanţei în mărimea stabilită

de legislaţia în vigoare.

Conform art.229 C.P.P. - cheltuielile judiciare sînt suportate de condamnat sau sînt

trecute în contul statului.

TEMA 9. TERMENELE PROCEDURALE ŞI ACTELE PROCEDURALE

COMUNE

1. Noţiunea, importanţa şi clasificarea termenelor procedurale.

2. Calcularea termenelor procedurale şi termenelor materiale.

3. Acte considerate ca făcute în termen şi restabilirea termenului omis.

4. Citarea şi comunicarea actelor procedurale.

5. Cereri şi demersuri în procesul penal.

6. Modificările, erorile şi omisiunile în actele procedurale.

7. Nulitatea actelor procedurale.

1. NOŢIUNEA, IMPORTANŢA ŞI CLASIFICAREA TERMENELOR PROCEDURALE

Potrivit alin. (1) al art. 230 din C.proc.pen., termene în procesul penal sunt intervale de timp în

cadrul cărora sau după expirarea cărora pot fi efectuate acţiuni procesuale.

După cum s-a menţionat în literatura de specialitate, termenul este o limitare de ordin

cronologic în îndeplinirea unor acte procesuale sau în efectuarea unor acte procedurale.

Limitarea se realizează prin fixarea de către lege a unui interval, a unei durate de timp, înăuntrul

căruia actul sa se efectueze sau a unui moment procesual, după atingerea căruia să se poată

îndeplini actul.

Termenul operează deci asupra unui drept, a unei facultăţi sau îndatoriri a subiecţilor

procesuali, pe care aceştia le au în desfăşurarea procesului penal. Astfel, conform alin. (2) al art.

230 din C.proc.pen., în cazul în care pentru exercitarea unui drept procesual este prevăzut un

anumit termen, nerespectarea acestuia impune pierderea dreptului procesual şi nulitatea actului

efectuat peste termen.

În ce priveşte actele pentru care legea nu prevede nici un termen, îndeplinirea acestora poate

avea loc oricând.

Dacă o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un termen prevăzut de lege, expirarea lui

impune încetarea efectului acestei măsuri (alin. (3) al art. 230 din C.proc. pen.).

Dacă legea nu prevede durata unei măsuri, aceasta se menţine în procesul penal până când nu

apar temeiuri de revocare, ridicare sau anulare a acestei măsuri.

Termenele procedurale au un dublu scop: de a promova principiul operativităţii în procesul

penal şi de a asigura o anumită durată minimă necesară pentru ca activitatea procesuală să se

poată desfăşura în bune condiţii.

La efectuarea acţiunilor procesuale, la dispunerea unor măsuri preventive organele de

urmărire penală, procurorul, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată, luând în

consideraţie termenele prevăzute de lege ori în lipsa unor asemenea reglementări, pot fixa

anumite termene sau un termen mai mic.

Termenele stabilite de lege se numesc termene legale, iar cele fixate de organe poartă

denumirea de termene judiciare.

In raport cu efectele pe care le produc, termenele se împart în dilatorii, peremptorii şi

orânduitorii.

Dilatorii (din latină dilator - care amână) sunt acele termene înăuntrul cărora este oprită

îndeplinirea anumitor activităţi procesuale. Deci termenul dilatoriu reprezintă un impediment

pentru efectuarea unui act sau pentru îndeplinirea unei activităţi procesuale înăuntrul lui,

respectiv înainte de expirarea lui. El amână efectuarea actului până la expirarea termenului. în

acest fel, termenele dilatorii au menirea de a asigura părţii timp suficient pentru o anumită

activitate procesuală prin oprirea organelor judiciare sau a celeilalte părţi de a îndeplini înăuntrul

lor anumite acte.

Dilatorii sunt, de exemplu, termenele prevăzute de art. 466 din C.proc.pen., după expirarea

cărora hotărârile se pun în executare; termenul de 1 an prevăzut de art. 511 din C.proc.pen., după

care procurorul înaintează demers judecătorului de instrucţie cu propunerea de a libera persoana

de răspundere penală. Termenele dilatorii se mai numesc prohibitive, întrucât ele apar ca

obstacole în calea îndeplinirii unor acte procesuale sau procedurale.

Termenele peremptorii sunt cele înăuntrul duratei cărora trebuie să fie îndeplinit sau efectuat

un act. Termenul peremptoriu (din latină peremptorius, a, um - definit, anulator, hotărâtor)

obligă la îndeplinirea anumitor acte mai înainte de expirarea lui. Neîndeplinirea actului înăuntrul

termenului prevăzut de lege conduce la decăderea din exerciţiul dreptului. Din această cauză,

termenele peremptorii se mai numesc imperative.

Peremptorii sunt, de pildă, termenele de 3, 5, 10, 15 zile sau 2 luni de atacare cu recurs,

termenul de 15 zile al atacării cu apel, durata măsurilor procesuale de constrângere, durata

sechestrării corespondenţei sau durata interceptării comunicărilor.

Termenele orânduitorii sunt cele care fixează o perioadă înăuntrul căreia se recomandă să fie

efectuat un act procesual sau procedural determinat' Termenul orânduitor, în caz de neobservare,

nu atrage sancţiuni procedurale, dar poate atrage sancţiuni disciplinare pentru personalul oficial,

când se constată''neglijenţa. Deseori prin lege nu este arătat expres caracterul peremptoriu

(imperativ) sau orânduitor (de recomandare) al termenului, fapt care conduce la diterite

interpretări privind efectele nerespectării acestuia. Caracterul orânduitor rămâne la aprecierea

organelor de urmărire penală sau a instanţelor judecătoreşti, dacă prin lege nu este prevăzută

expres sancţiunea nulităţii sau decăderea din dreptul procesual şi declararea actului procedural ca

tardiv.

Astfel, în opinia noastră, orânduitorii sunt următoarele termene: de 24 de ore pentru

confirmarea actului de începere a urmăririi penale conform alin. (3) al art. 274 din C.proc.pen.;

de 48 de ore pentru înaintarea acuzării conform art. 282 din C.proc.pen.; de 3-10 zile pentru

întocmirea rechizitoriului conform art. 296 din C.proc.pen.

După modul de exprimare sunt termene cu determinare relativa şi determinarea absolută.

Limitele determinate relativ în timp nu sunt termene în sens tehnic, întrucât nu sunt

predeterminate de lege, în mod precis, ele fiind lăsate Ia aprecierea organului judiciar. Astfel de

limitări se exprimă prin formulele: "imediat" (art. 11, 295 din C.proc.pen.); "fără întârziere" (art.

308 din C.proc.pen.); "rezonabil" (art. 19,20, 135, 259 din C.proc.pen.); "de urgenţă" (art. 20,

290 din C.proc.pen.). Prin aceste expresii se impune accelerarea ritmului procesual.

Termenele cu determinarea absolută sunt termene cu indicaţii cronometrice (pe ore, zile, luni

sau ani) ori determinate prin anumite formule cum sunt: "până la terminarea cercetării judiciare

în prima instanţă" (art. 309 din C.proc.pen.); "de la pornirea procesului penal până la terminarea

cercetării judecătoreşti" (alin. (1) al art. 221 din C.proc. pen.); "până la începerea cercetării

judecătoreşti" (alin. (6) al art. 504 din C.proc.pen.). După interesul ocrotit şi finalitatea pentru

care au fost impuse termenele pot ti:

a)substanţiale;

b)procedurale.

Termenele procedurale sunt impuse de interese pur procedurale, fiind necesare pentru

sistematizarea şi disciplinarea activităţilor procesuale, pe când termenele substanţiale privesc

proteguirea unor drepturi sau interese extra-procesuale, în situaţiile care atrag restrângerea sau

privarea de acele drepturi ori îngrădirea unor interese. De regulă, termenele substanţiale

(materiale) sunt prevăzute de Codul penal (termenele prescripţiei tragerii la răspundere penală,

art. 60; termenele liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, art. 91; termenele

prescripţiei executării sentinţei de condamnare, art. 97 şi altele), dar în mod excepţional Codul

de procedură penală prevede anumite termene substanţiale (termenele măsurilor preventive,

termenul reţinerii).

2. CALCULAREA TERMENELOR PROCEDURALE ŞI TERMENELOR MATERIALE

Potrivit legii procesuale, termenele se calculează pe ore, zile, luni şi ani. Ca excepţie, în

cazurile prevăzute de art. 447 din C.proc.pen., termenul este calculat în minute.

La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna şi anul indicate în actul

care a provocat curgerea termenului, afară de cazurile în care legea dispune altfel (alin. (2) al art.

231 din C.proc.pen.). Prin urmare, termenele au un moment iniţial, de începere, (aquo - de la

care), un moment final, de împlinire (ad quem - până la care) şi o durată.

Orice termen are un moment iniţial de începere indicat în actul care a provocat curgerea, în

actele procedurale (proces-verbal, ordonanţă, încheiere, rechizitoriu, sentinţă, decizie) se indică

ora, ziua, luna şi anul de la care începe să curgă anumite termene procedurale sau, după caz,

substanţiale. Pentru cazuri expres arătate în lege se indică un alt moment iniţial, de la care începe

să curgă termenul (de exemplu: "din momentul privării de libertate", art. 166 din C.proc.pen.;

"din momentul primirii", art. 209 din C.proc.pen.; "de la intrarea în vigoare", art. 210 din

C.proc.pen.; "din momentul anunţării", art. 70 din C.proc.pen.; "de la înmânarea copiei", art. 402

din C.proc.pen.; "de la data începerii executării", art. 404 din C.proc.pen.).

Potrivit alin. (3) al art. 231 din C.proc.pen., la calcularea termenelor procedurale pe ore sau pe

zile nu se ia în calcul ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care

aceasta se împlineşte669, consacrând astfel sistemul exclusiv sau al unităţilor libere (prima şi

ultima zi a termenului nu se cuprind în durata stabilită şi deci trebuie adăugate separat la

începutul şi sfârşitul numărului de zile indicate în lege). De exemplu: un termen de 24 de ore

care începe luni la ora 8 şi 30 de minute se împlineşte marţi la ora 10.00; un termen de 48 de ore

care începe luni la ora 16 şi 40 de minute se împlineşte miercuri la ora 18.00; un termen de 3 zile

care începe vineri se împlineşte marţi. Termenul pe zile se împlineşte în ziua respectivă la orele

24,00.

Sistemul exclusiv sau al unităţilor libere de calculare a termenelor pe ore sau zile este benefic

pentru părţile la proces, în mod special privind calcularea termenelor ata¬cării cu recurs, apel sau

plângere. De pildă, titularul dreptului la apel are la dispoziţie circa 16 zile să depună apelul

conform art. 402 din C.proc.pen, deşi legea prevede termenul de 15 zile.

Conform alin. (4) al art. 231 din C.proc.pen., este prevăzut sistemul calendaristic unde

termenele calculate pe luni sau pe ani expiră la sfârşitul zilei respective a ultimei luni sau la

sfârşitul zilei şi lunii respective din ultimul an. Dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi

corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acestei luni. De exemplu, termenul de o lună

început la 12 februarie expira la 12 martie, termenul de un an care începe la 20 noiembrie 2003 şi

expiră la 20 noiembrie 2004; termenul de 3 luni care începe la 30 noiembrie expiră ia 28 (29)

februarie, un termen de 2 luni început ia 31 iulie expiră la 30 septembrie.

Aşadar, în calculul termenelor procedurale pe luni şi ani, ziua de la care începe să curgă

termenul intră în calculul duratei acestui termen, iar ziua în care se sfârşeşte termenul (ziua ce

urmează epuizării termenului) nu intră în acest calcul, deci este zi liberă.

Potrivit alin. (5) al art. 231 din C.proc.pen., dacă ultima zi a unui termen cade într-o zi

nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează. Zilele nelucrătoare

din interiorul termenului nu influenţează asupra modului de calculare.

Termenele substanţiale se calculează diferit de cele procedurale, pentru ele fiind aplicabilă

dispoziţia art. 233 din C.proc.pen. ce prevede că, la calcularea termenelor privind măsurile

preventive, ora sau ziua de la care începe şi la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestora.

La calcularea termenelor privind măsurile preventive şi, în opinia noastră, inclusiv a

termenului reţinerii (durata reţinerii este un termen substanţial ce priveşte starea de libertate a

persoanei) se aplică sistemul inclusiv al unităţilor pline. Termenele respective se socotesc

curgătoare (de momento ad momentum şi de die ad diem). Astfel, termenul reţinerii de 72 de ore

care a început sâmbătă la ora 22 şi 25 de minute, expiră marţi la ora 22 şi 25 de minute; un

termen de arestare de 10 zile a bănuitului care este reţinut pe data de 10 februarie ora 1 î .00

expiră pe data de 20 februarie ora 11.00; un termen de arestare a învinuitului de 30 de zile care a

început sâmbătă, 31 ianuarie 2004, ora 14.00, expiră duminică, 29 februarie 2004, ora 14.00.

În cazul când legea prevede termenul măsurilor preventive în luni (de exemplu, durata

arestării şi prelungirea ei, alin. (3), (4) ale art. 186 din C.proc.pen.), fiecare lună se consideră de

30 de zile, conform alin. (5) al art. 186 din C.proc.pen., pentru a exclude obţinerea rezultatelor

diferite la calcularea arestării preventive în luni după regula prevăzută la alin. (4) al art. 231 din

C.proc.pen.

3. ACTE CONSIDERATE CA FĂCUTE ÎN TERMEN ŞI RESTABILIREA

TERMENULUI OMIS

În general, un act procesual sau procedural este considerat ca făcut în termen dacă este

îndeplinit de către participantul la procesul penal înainte de expirarea termenului legal. Cu toate

acestea, legea, ţinând seama de anumite împrejurări obiective, a prevăzut situaţii speciale când

anumite acte sunt considerate ca făcute în termen, deşi au fost îndeplinite după expirare.

Astfel, potrivit alin. (1) al art. 232 din C.proc.pen., acrul depus în cadrul termenului prevăzut

de lege la administraţia locului de deţinere, la unitatea militară, la administraţia instituţiei

medicale sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen,

înregistrarea sau confirmarea făcută de către administraţia locului de deţinere, a unităţii militare

sau a instituţiei medicale pe actul depus, precum şi re-cipisa oficiului postai despre actul primit

pe actul depus, servesc drept dovadă a datei depunerii acrului.

Dacă actul procedural a fost trimis printr-o scrisoare nerecomandată, momentul depunerii se

determină după ştampila oficiului poştal aplicată cu ocazia repartizării corespondenţei, însă, după

cum s-a menţionat în literatura de specialitate, pentru a fi considerat făcut în termen, actul trebuie

să sosească la organul competent înainte de expirarea termenului fixat pentru îndeplinirea lui.

În ceea ce priveşte actele procedurale făcute de procuror, se consideră că sunt depuse în

termen conform alin. (2) al art. 232 din C.proc.pen., dacă data la care au fost trecute în registrul

de ieşire a actelor se încadrează în termenul cerut de lege pentru efectuarea actului. De la această

regulă se prevede o excepţie şi anume privind termenul pentru căile de atac. Prin urmare, în

cazul atacării hotărârilor judecătoreşti de către procuror, recursul, apelul sau recursul în anulare,

deşi se înregistrează în cancelaria procuraturii, momentul depunerii actului se consideră timpul

înregistrării la cancelaria instanţei de judecată respective.

Potrivit art. 234 din C.proc.pen., dacă persoana respectivă a omis termenul procedural din

motive întemeiate, acesta poate fi restabilit, la cererea ei, prin hotărârea organului de urmărire

penală sau a instanţei de judecată, în condiţiile legii. Termenul omis poate fi restabilit numai în

privinţa persoanei menţionate mai sus, dar nu şi în privinţa altor persoane. Dispoziţiile generale

ale legii privind restabilirea termenului omis sunt aplicabile, de regulă, în cazurile termenelor

procedurale de atacare a hotărârilor organului de urmărire penală sau instanţelor judecătoreşti.

Astfel, în cazurile prevăzute de art. 209, 302, 311, 313, 329, 402-404, 422, 439 din C.proc.pen.

titularii de a ataca cu plângere, recurs sau apel pot solicita restabilirea termenului omis, invocând

motive întemeiate.

În cazul omiterii termenelor prevăzute de lege (de pildă, art. 119, 125, 135, 136,

258,259,273,274,279,282,295,296,299,345,383 din C.proc.pen.) de către ofiţerul de urmărire

penală, de către procuror, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată nu sunt aplicabile

dispoziţiile art. 234 din C.proc'pen., privind restabilirea termenului, dar este posibilă prelungirea

anumitor termene, în funcţie de caz.

În cazul omiterii termenului de prelungire a unei măsuri preventive nu este posibilă

restabilirea termenului, dar este aplicabilă instituţia încetării de drept a măsurii preventive

determinate de expirarea termenului prevăzut de lege sau stabilit de organul abilitat (pct 1) din

alin. 5 al art. 195 din C.proc.pen.).

Potrivit alin. (2) al art. 234 refuzul de a restabili termenul omis poate fi atacat în condiţiile

Codului de procedură penală la instanţa ierarhic superioară. Astfel, împotriva încheierii

judecătorului de instrucţie de respingere a plângerii prevăzute de art. 313 din C.proc.pen.

introduse cu întârziere se poate face recurs examinat în conformitate cu art. 312 din C.proc.pen.

la Curtea de Apel.

În faza judecării cauzei refuzul instanţei de apel de a restabili termenul de 15 zile omis poate

fi atacat prin recurs în conformitate cu art. 420-422 din C.proc.pen.

Nu orice refuz de restabilire a termenului omis poate fi atacat (de exemplu: în faza urmăririi

penale refuzul instanţei de recurs de a restabili termenul de 3 zile omis, prevăzut de art. 302, 311

din C.proc.pen., nu este susceptibil de a fi atacat; refuzul instanţei de recurs de a restabili

termenul de 15 zile omis, prevăzut de art. 439 din C.proc. pen. sau, după caz, de 2 luni prevăzut

de art. 422, nu poate fi atacat, având în vedere faptul că recursul este ultima cale ordinară de

atac, iar prin căi extraordinare de atac această chestiune nu poate fi examinată).

4. CITAREA ŞI COMUNICAREA ACTELOR PROCEDURALE

Citarea, noţiunea şi procedura efectuării

Citarea în procesul penal constituie acţiunea procedurală prin care organul de urmărire penală,

judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată asigură prezentarea unei persoane în faţa sa

pentru desfăşurarea normală a procesului penal, alin. (1) al art. 235 din C.proc.pen.

Actul procedural prin care se realizează citarea se numeşte citaţie.

De regulă, majoritatea absolută a participanţilor Ia proces sunt chemaţi prin intermediul

citaţiei. Astfel, victima, partea vătămată, martorul, partea civilă, partea civil-mente responsabilă,

bănuitul, învinuitul, inculpatul, expertul, specialistul, interpretul (traducătorul), asistentul

procedural, reprezentantul şi apărătorul sunt chemaţi la desfăşurarea acţiunilor procedurale prin

intermediul citaţiei reglementate de art. 236-242 din C.proc.pen.

Procurorul este chemat Ia judecată prin intermediul înştiinţării.

Persoana citată este obligată să se prezinte conform citaţiei, iar în caz de imposibilitate de a

se prezenta la data, ora şi locul la care a fost citată, ea este obligată să informeze organul

respectiv despre aceasta, indicând motivul imposibilităţii de a se prezenta (alin. (2) al art. 235 din

C.proc.pen.).

În cazul în care persoana citată nu anunţă despre imposibilitatea de a se prezenta la data, ora

şi locul indicat şi nu se prezintă nemotivat la organul de urmărire penală sau la instanţă, această

persoană poate fi supusă amenzii judiciare conform art. 201 din C.proc.pen. sau aducerii silite

conform art. 199 din C.proc.pen.

Citarea se face, de regulă, după începerea urmăririi penale, însă poate fi făcută şi până la

pornirea procesului penal de către organul de urmărire penală conform pct. 3) al art. 13 din

Legea cu privire la poliţie.

Modul de citare conform art. 236 din C.proc.pen. prevede jcă chemarea unei persoane în faţa

organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă. Citarea se

poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică ori prin mijloace electronice, în cazul când

citarea este făcută prin notă telefonică ori prin mijloace electronice, ea urmează să fie însoţită de

măsuri ce asigură respectarea dispoziţiilor art. 239, 240 din C.proc.pen.

Citarea în formă scrisă poate fi dublată prin notă telefonică.

Citarea se va face în aşa fel ca persoanei chemate să i se înmâneze citaţie cu cel puţin 5 zile

înainte de data când ea trebuie să se prezinte, conform citaţiei, în faţa organului respectiv.

Această regulă nu se aplică la citarea bănuitului, învinuitului, inculpatului şi altor participanţi

pentru efectuarea unor acţiuni procesuale de urgenţă în cadrul desfăşurării urmăririi penale sau al

judecării cauzei, alin. (2) al art. 236 din C.proc.pen.

Termenul de cel puţin 5 zile este un termen de recomandare şi nerespectarea acestuia nu

constituie un motiv întemeiat pentru persoană de a nu se prezenta îa timpul indicat în citaţie. în

cazurile care nu suferă amânarea sau pentru a preveni împiedicarea aflării adevărului, citarea

bănuitului, învinuitului, părţii vătămate sau martorului se face în aceeaşi zi la ora respectivă,

fiind însoţite persoanele citate de agenţii organelor de poliţie.

Citaţia este înmânată de către agentul împuternicit cu înmânarea citaţiei (colaborator al

poliţiei, lucrător al autorităţii administraţiei publice locale, al instanţei judecătoreşti, precum şi o

altă persoană care este împuternicită de organul de urmărire penală sau de instanţa

judecătorească) sau prin serviciul poştal (alin. (3) al art. 236 din C.proc.pen.).

Angajatul serviciului poştal înmânează citaţia făcută prin notă telegrafică sau scrisoare

recomandată.

Conform art. 237 din C.proc.pen., citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă679:

1)denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul

său, data emiterii şi numărul dosarului;

2)numele, prenumele celui citat, calitatea procesuală în care este citat şi indicarea obiectului

cauzei;

3)adresa celui citat, care trebuie să cuprindă: localitatea, strada, numărul casei, apartamentului,

precum şi orice alte date necesare pentru a preciza adresa celui citat;

4)ora, ziua, luna şi anul, locul de prezentare a persoanei, menţionându-se consecinţele legale în

caz de neprezentare.

Citaţia se semnează de către persoana care o emite. Semnătura persoanei urmează a fi

certificată cu stampila organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată. Pornind de la art.

58, 60, 64, 66, 90 din C.proc.pen., citaţia victimei, părţii vătămate, bănuitului, învinuitului şi

martorului va cuprinde şi recomandarea de a se prezenta împreună cu un avocat.

Potrivit art. 238 din C.proc.pen., persoana se citează la adresa unde locuieşte (citarea directă),

iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului de muncă prin serviciul personal al instituţiei

unde lucrează (citarea indirectă).

Dacă, printr-o declaraţie, dată anterior în cursul procesului penal, persoana a indicat un alt

loc pentru a fi citată, ea se citează la locul indicat, în caz de schimbare a adresei indicate în

declaraţia sa, persoana este citată la noua sa adresă numai dacă a informat organul de urmărire

penală ori instanţa de judecată despre schimbarea intervenită sau dacă organul de urmărire

penală ori instanţa determină că s-a produs o schimbare de adresă pe baza datelor obţinute de

agentul respectiv.

Bolnavii aflaţi în spital sau într-o altă instituţie medicală se citează prin administraţia

acestora.

Deţinuţii se citează la locul de deţinere prin administraţia instituţiei de detenţie.

Militarii încazarmaţi se citează la unitatea militară din care fac parte prin comandantul acesteia.

Citarea persoanelor de peste hotare se efectuează în condiţiile prevederilor tratatelor de

asistenţă juridică în materie penală631.

Persoanele juridice, când au calităţile de parte civilă sau parte civilmente responsabilă, se citează

la sediul acestora.

În acelaşi mod la sediul persoanei juridice se va cita reprezentantul legal sau re-prezentantul

desemnat, în cazul urmăririi penale şi al judecării cauzei prin infracţiuni săvârşite de persoane

juridice, conform art. 520-523 din C.proc.pen. şi art. 239 din C.proc.pen., citaţia se înmânează

personal celui citat, care va semna dovada de primire. Dacă persoana citată nu vrea să primească

citaţia sau, primind-o, nu vrea sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia

celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa locuinţei acesteia, întocmind

despre aceasta un proces-verbal.

În cazul în care citarea se face indirect (la locul de muncă, de tratament, de deţinere sau locul

satisfacerii serviciului militar în termen), administraţia instituţiilor respective este obligată să

înmâneze de îndată citaţia persoanei citate contra semnătură, cer-tificându-i semnătura în dovada

de primire sau indicând motivul pe care nu s-a putut obţine semnătura acesteia. Dovada de

primire se predă agentului procedural, care o înmânează organului de urmărire penală sau

instanţei de judecată care a emis citaţia.

Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei

persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi recepţionează corespondenţa682 (alin.

(1) al art. 240 din C.proc.pen.).

Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane bolnave mintal. Dacă

persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un cămin sau la hotel, în

lipsa persoanelor menţionate în alin. (1) al art. 240 din C.proc. pen., citaţia se predă

administratorului, persoanei de serviciu sau celor care în mod obişnuit îi înlocuiesc.

Persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar agentul, certifi-când identitatea

şi semnătura, întocmeşte proces-verbal. Dacă persoana nu vrea sau nu poate semna dovada de

primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei, întocmind proces-verbal conform art. 242 din

C.proc.pen.

În lipsa persoanelor cărora le este admisă înmânarea sau predarea citaţiei, agentul este obligat

să se intereseze când poate găsi persoana citată pentru a-i înmâna citaţia. Dacă nici pe această

cale nu reuşeşte să o înmâneze, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei persoanei citate,

întocmind proces-verbal conform art. 242 din C.proc.pen.

În cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un

cămin sau la hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte,

agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fără

rezultat, agentul afişează citaţia pe uşa principală a clădirii sau la locul de afişare a informaţiei,

întocmind proces-verbal şi făcând menţiune despre circumstanţele care au făcut imposibilă

înmânarea citaţiei.

Dacă persoana citată şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei indicate în

citaţie şi se informează pentru a afla noua adresă, menţionând în proce-sul-verbal datele obţinute

(art. 241 din C.proc.pen.). Astfel, în procesul-verbal privind imposibilitatea înmânării citaţiei se

vor menţiona şi datele obţinute privind noua adresă pentru repetarea citării sau, după caz,

imposibilitatea stabilirii locului aflării persoanei. Cu această ocazie pot fi efectuate acţiuni de

investigaţie operativă de către organele de poliţie.

Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului penal, denumirea

organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea

procesuală a persoanei citate, precum şi data pentru care este citată. Dovada de primire trebuie să

cuprindă, de asemenea, data înmânării citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui ce

înmânează citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi a semnăturii persoanei căreia i s-a

înmânat citaţia, precum şi indicarea calităţii acesteia (alin. (1) al art. 242 din C.proc.pen.).

Ori de câte ori, cu prilejul predării sau afişării unei citaţii, se întocmeşte un proces-verbal,

acesta va cuprinde menţiunile arătate mai sus, precum şi împrejurările arătate la alin. (2) al art.

239, 240, 241 din C.proc.pen., care fac imposibilă dovada înmânării sau dovada primirii citaţiei.

Dovada de primire a citaţiei cu semnătura destinatarului sau, după caz, a altei persoane şi

procesul-verbal se înaintează organului care a emis citaţia pentru informare. Dovada de primire a

citaţiei şi procesul-verbal de predare sau afişare a citaţiei se anexează la dosar şi constituie acte

procedurale documentare care confirmă respectarea procedurii citării, în caz contrar, părţile care

au lipsit la judecată pot invoca în cererea de apel sau de recurs temeiul prevăzut de pct. 5) din

alin. (1) al art. 444 din C.proc.pen.

Comunicarea altor acte procedurale

Potrivit art. 243 din C.proc.pen., comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit

dispoziţiilor cap. II, titlul VIII al Codului de procedură penală, care reglementează citarea, fiind

aplicabile în mod corespunzător. Comunicarea este mijlocul prin intermediul căruia organele de

urmărire penale sau instanţele de judecată încunoştin-ţează persoanele care participă la procesul

penal despre acţiunile procesuale efectuate, hotărârile adoptate sau cererile, recursurile înaintate.

După cum s-a menţionat în literatura de specialitate633, comunicarea poate fi efectuată prin

următoarele moduri:

a)transmiterea (înmânarea) unei copii sau a extrasului unui act procedural;

b)înştiinţarea despre îndeplinirea unei acţiuni procedurale

Astfel, pentru protejarea drepturilor procesuale părţile urmează a fi informate în scris sau

verbal, în funcţie de caz, despre efectuarea sau refuzul desfăşurării unor acţiuni procesuale (de

exemplu, înştiinţarea părţilor despre data examinării cererii de strămutare, art. 48 din

C.proc.pen.; comunicarea părţilor privind raportul de expertiză sau declaraţia expertului privind

imposibilitatea prezentării concluziilor, alin. (5) al art. 151 din C.proc.pen.; înştiinţarea despre

reţinere, art. 173 din C.proc.pen.; informarea persoanei reţinute, arestate sau deţinute despre

luarea măsurilor de ocrotire; anunţarea persoanei care a înaintat sesizarea despre neînceperea

urmăririi penale, alin. (5) al art. 274 din C.proc.pen.; comunicarea în scris a părţilor privind

semnarea sen¬tinţei redactate, alin. (2) al art. 399 din C.proc.pen.; înmânarea copiei de pe

ordonanţa de încetare a urmăririi penale sau a clasării cauzei părţilor interesate, art. 285, 286 din

C.proc.pen.; înmânarea copiei de pe sentinţă inculpatului arestat, alin. (1) al art. 399 din

C.proc.pen.).

Comunicarea actelor procedurale se face din oficiu de organul de urmărire penală sau, după

caz, de instanţa de judecată ori la cererea părţilor şi altor persoane interesate.

Când comunicarea acrului procedural se face în interesul persoanei, nu se admite citarea sau

aducerea silită a acesteia pentru a o informa sau a i se înmâna un act, cu excepţia cazului când

aceasta se află în detenţie provizorie.

Neprezentarea persoanei chemate pentru a lua cunoştinţă de anumite acte sau pentru a i se

înmâna în copie hotărârile procesuale nu este sancţionată de lege.

Dovada comunicării unui act procedural se face în actul respectiv sau, după caz, prin recipisă

(de exemplu, copia rechizitoriului se înmânează sub recipisă învinuitului şi reprezentantului lui

legal, alin. (5) al art. 296 din C.proc.pen.).

În lipsa comunicării, uneori nu se pot produce efectele prevăzute de lege (de exemplu,

pentru inculpatul arestat termenul de apel curge de la înmânarea copiei de pe sentinţa redactată,

iar pentru părţile care au lipsit de la pronunţarea sentinţei - de la data comunicării în scris despre

redactarea sentinţei, alin. (2) al art. 402 din C.proc.pen.).

5. CERERI ŞI DEMERSURI ÎN PROCESUL PENAL

Cererea, noţiunea şi formele

Cererea este un act procedural comun, prin care orice persoană interesată se poate adresa

ofiţerului de urmărire penală, procurorului, judecătorului de instrucţie şi instanţei de judecată

pentru îndeplinirea unor acţiuni ori pentru a obţine intervenţia sa în vederea satisfacerii unor

pretenţii juridice determinate de faptul săvârşirii infracţiunii şi desfăşurării procesului penal.

Potrivit alin. (1) al art. 244 din C.proc.pen., cererile în procesul penal constituie solicitările

adresate, în scris sau oral, de către părţile în proces sau alte persoane interesate organului de

urmărire penală sau instanţei de judecată în legătură cu desfăşurarea procesului, cu constatarea

circumstanţelor ce au importanţă pentru cauză, precum şi cu asigurarea drepturilor şi intereselor

legitime ale persoanei.

Necesitatea cererii în procedura penală este impusă de principiul "ne procedat ex officio.

În funcţie de obiectul pretenţiilor formulate şi etapele desfăşurării procesului, pot fi înaintate

diverse forme de cereri: 1) plângere (art. 263,276,298,313,473 din C.proc. pen.); 2) denunţ (art.

263 din C.proc.pen.); 3) garanţie personală (art. 179 din C.proc. pen.); recuzare (art. 346 din

C.proc.pen.); 5) acţiune civilă (art. 221 din C.proc.pen.); 6) tranzacţie de împăcare (alin. (5) al

art. 226, 276 din C.proc.pen.); 7) concluzie orală sau scrisă (art. 378, 381 din C.proc.pen.); 8)

apel (art. 400 din C.proc.pen.); 9) recurs (art. 302, 311, 420, 437, 472 din C.proc.pen.); 10)

recurs în anulare (art. 452 din C.proc.pen.); 11) obiecţie (alin. (6) al art. 336 din C.proc.pen.); 12)

demers (alin. (2) al art. 244 din C.proc.pen.).

Demersul. Noţiunea şi formele

Demersul în esenţă este o formă a cererii înaintată de o persoană oficială sau din partea unui

colectiv.

Potrivit alin. (2) al art. 244 din C.proc.pen., demersurile constituie acte ale orga-nului de

urmărire penală, ale organizaţiei obşteşti sau ale colectivului de muncă în scopul efectuării unor

anumite acţiuni procedurale în condiţiile Codului de procedură penală. Astfel, noţiunea de

"demers" este determinată doar de faptul că solicitantul este subiect oficial (procuror, ofiţer de

urmărire penală) sau persoană juridică care formulează anumite pretenţii juridice în exercitarea

atribuţiilor sale ori pentru apărarea unor drepturi şi interese legitime, fie pentru obţinerea unui

rezultat.

Demersurile organului de urmărire penală se adresează judecătorului de instrucţie sau, după

caz, instanţei judecătoreşti.

Demersurile organizaţiilor obşteşti şi ale colectivelor de muncă se adresează organului de

urmărire penală sau instanţei.

Demersul se înaintează în următoarele forme: 1) ordonanţă; 2) demersul pro-priu- zis.

Demersul se înaintează de către organul de urmărire penală pentru obţinerea autorizării la

efectuarea unor acţiuni procesuale (procedee probatorii) fie pentru aplicarea unor măsuri

procesuale de constrângere (de exemplu, examinarea corporală; exhumarea cadavrului;

percheziţia; ridicarea de documente ce conţin secret ocrotit de lege; se¬chestrarea

corespondenţei; interceptarea convorbirilor şi înregistrarea de imagini), în asemenea cazuri,

organul de urmărire penală înaintează judecătorului de instrucţie un demers în forma unei

ordonanţe. Astfel, art. 304 din C.proc.pen. defineşte ordonanţele organului de urmărire penală ca

demersuri privind autorizarea efectuării unor acţiuni de urmărire penală, măsuri de investigaţie

operativă.

În scopul solicitării aplicării unor măsuri de constrângere (de exemplu, arestarea preventivă,

suspendarea provizorie din funcţie) se înaintează demers propriu-zis.

Organizaţia obştească sau colectivul de muncă înaintează demersuri în intere-sul unor părţi

(de exemplu, privind acordarea garanţiei prevăzute de art. 180 din C.proc.pen.).

Înaintarea şi examinarea cererilor şi demersurilor

Potrivit art. 245 din C.proc.pen., cererile şi demersurile pot fi depuse la orice etapă a

desfăşurării procesului penal. Persoana care depune cerere sau demers trebuie să indice în

legătură cu care circumstanţă solicită efectuarea acţiunii procesuale respective sau adoptarea

hotărârii. Cererile şi demersurile scrise se anexează la dosarul penal, iar cele orale se includ în

procesul-verbal al acţiunii procesuale sau al şedinţei de judecată.

Cereri şi demersuri pot fi făcute şi până la pornirea procesului penal.

Cererea se face, de regulă, în formă scrisă, în cazul când legea nu prevede expres conţinutul

cererii, acesta va cuprinde următoarele menţiuni:

1)organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată solicitată;

2)numele, prenumele şi adresa solicitantului;

3)obiectul cererii (denumirea cererii şi conţinutul pretenţiei juridice);

4)motivarea în fapt şi în drept a cererii;

5)data şi semnătura solicitantului;

6)anexa unor documente sau altor mijloace de probă.

Demersul se înaintează de organizaţii numai în formă scrisă. Structura şi conţinutul

demersului, în principiu, sunt identice cererii.

Procurorul, la judecarea cauzei, poate formula demersuri şi oral, care se consemnează în

procesul-verbal al şedinţei de judecată.

Dacă bănuitul, învinuitul, victima sau partea vătămată formulează cereri orale în faţa

organului de urmărire penală în afara acţiunilor procesuale, acestea urmează să fie audiate în

condiţiile legii, iar cererile urmează să fie incluse în procesul-verbal de audiere.

Cererile, precum şi demersurile organizaţiilor obşteşti şi ale colectivelor de muncă, vor fi

examinate şi soluţionate imediat după depunerea lor. Dacă organul căruia îi este adresată cererea

sau demersul nu le poate soluţiona imediat, acestea urmează să fie soluţionate nu mai târziu de 3

zile de la data primirii lor (alin. (1) al art. 246 din C.proc.pen.).

În faza judecării cauzei, cererile şi demersurile se examinează, de regulă, imediat.

Demersurile organului de urmărire penală se examinează în termenele şi procedura prevăzute

expres de lege (de exemplu, de alin. (2) al art. 135; alin. (3) al art. 305; alin. (2) al art. 307; alin.

(2) al art. 308 din C.proc.pen.).

Examinarea şi soluţionarea cererilor şi demersurilor este o obligaţie a organului de urmărire

penală şi a instanţei de judecată, dacă acestea se referă la cauza penală respectivă. Astfel, potrivit

alin. (1) al art. 247 din C.proc.pen., cererea sau, după caz, demersul organizaţiei obşteşti ori al

colectivului de muncă urmează să fie admise dacă aceasta contribuie la cercetarea sub toate

aspectele, completă şi obiectivă a circumstanţelor cauzei, la asigurarea respectării drepturilor şi

intereselor legitime ale părţilor în proces şi ale altor persoane participante la proces.

În caz de respingere, parţială sau totală, a cererii sau, după caz, a demersului organizaţiei

obşteşti ori a colectivului de muncă, organul de urmărire penală adoptă o ordonanţă, iar instanţa

de judecată o încheiere, care sunt aduse la cunoştinţa solicitantului. Hotărârea organului de

urmărire penală, precum şi a instanţei de judecată cu privire la respingerea cererii sau demersului

pot fi atacate în cazurile şi modul prevăzute expres de lege (alin. (2) al art. 247 din C.proc.pen.).

De regulă, hotărârile prin care se respinge o cerere'nu sunt susceptibile de a fi atacate,

solicitantul având dreptul să formuleze cererea repetat la următoarele etape ale procesului, cu

excepţia anumitor cazuri prevăzute expres de lege. Astfel, poate fi atacat refuzul organului de

urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul (alin. (2) al art. 265 din C.proc.pen.); refuzul

judecătorului de instrucţie privind cererea de liberare provizorie (art. 311 din C.proc.pen.);

refuzul procurorului de a satisface demersul unei organizaţii privind aplicarea măsurii

preventive a garanţiei (subpct b) al pct. 1) din alin. (2) al art. 313 din C.proc.pen.).

Demersurile organului de urmărire penală (procurorului) înaintate în faza urmăririi penale se

examinează şi se soluţionează în condiţiile prevăzute de art 304-308 din C.proc.pen..

Ordonanţa sau încheierea prin care se admite sau se respinge o cerere sau un demers se

anexează la dosar.

În cazurile când legea prevede dreptul persoanelor interesate de a ataca hotărârea organului de

urmărire penală sau a instanţei de judecată, aceste acte urmează a fi înmânate solicitanţilor.

6. MODIFICĂRILE, ERORILE ŞI OMISIUNILE ÎN ACTELE

PROCEDURALE

Modificări în actele procedurale

Pentru a feri actele procedurale constatatoare de intervenţii de natură să le altereze conţinutul,

legea prevede expres cum pot fi modificate aceste acte690.

Conform art. 248 din C.proc.pen., orice modificare (adăugare, corectare, suprimare) făcută în

cuprinsul unui act procedural este valabilă dacă aceasta este confirmată în scris, în cuprinsul sau

la sfârşitul actului de către cei care l-au semnat.

În literatura de specialitate s-a menţionat că se procedează Ia modificări în actul procedural

numai atunci când cu ocazia întocmirii unor acte procedurale se poate constata că din conţinutul

lor lipsesc unele date, constatări ori menţiuni, sau că unele din acestea sunt consemnate greşit ori

au fost trecute constatări, date, menţiuni ce nu au fost voite sau nu corespund cu activitatea

procesuală desfăşurată ori cu realitatea.

Instituţia modificării în actele procedurale este aplicabilă în cazurile când nu este necesară

reîntocmirea actului procedural. Astfel, instituirea acestei proceduri, simplă şi rapidă, de

modificare a actelor procedurale cu defecte de conţinut, care nu necesită operaţiuni procedurale

complicate, necesită timp îndelungat pentru efectuarea lor şi nici nu atrage intervenţia altor

organe şi subiecţi procedurali, corespunde şi serveşte principiului celerităţii şi rapidităţii

procesului penal şi înlesneşte exercitarea drepturilor şi facultăţilor organelor şi subiecţilor

procesuali.

Modificările neconfirmate, dar care nu schimbă sensul frazei, rămân valabile (alin. (2) al art.

248 din C.proc.pen.). Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii urmează să fie barate, astfel

încât să nu se poată face adăugări (alin. (3) al art. 248 din C.proc. pen.). Astfel, în procesul-

verbal de audiere a unor participanţi urmează a fi barate toate spaţiile nescrise în prezenţa

persoanei audiate.

Dacă necesităţile efectuării unor modificări apar după întocmirea actului procedural, se

procedează, după caz, potrivit art. 249,250 din C.proc.pen.

Corectarea erorilor materiale

Uneori, cu ocazia redactării actelor procedurale, se pot strecura unele erori materiale.

Pot fi considerate erori materiale greşelile privind scrierea numelor, trecerea greşită în actele

procedurale a unor calităţi procesuale, dactilografierea greşită a unei cifre etc., cu excepţia

erorilor de conţinut.

Erorile materiale trebuie să fie evidente, adică corectarea lor nu provoacă dubii, certitudinea ei

fiind manifestă, nefiind necesară dovedirea prin administrarea de probe sau stabilirea ei ca

urmare a unor deliberări şi ca urmare a unei convingeri (de exemplu, indicarea unui text de lege

decât cel cuvenit în dispozitivul hotărârii privitor la calificarea faptei constituie o eroare

materială evidentă).

Instanţa de judecată este în drept să corecteze greşelile comise la scrierea numelui, prenumelui

şi altor date biografice ale condamnatului, de asemenea, greşelile în scris şi aritmetice, precum şi

să corecteze tipul coloniei de corectare prin muncă a persoanelor care au fost condamnate la

privaţiune de libertate, dacă în sentinţă a fost indicat incomplet sau a fost numit ca un sinonim

neprevăzut de lege.

Potrivit art. 249 din C.proc.pen., erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se

corectează de însuşi organul de urmărire penală, de judecătorul de instrucţie sau de instanţa de

judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu.

Existenţa erorii poate ti constatată şi de un alt organ judiciar decât cel care a întocmit actul;

îndepărtarea erorii nu poate fi însă efectuată decât de organul care a întocmit actul procedural

care conţine eroarea. Organul care a constatat existen-ţa erorii va sesiza organul care a întocmit

actul, pentru a proceda Ia îndreptarea erorii.

De regulă, îndreptarea erorilor materiale se face fără chemarea părţilor, cu condiţia ca organul

care procedează la îndreptarea unei erori să aprecieze că pentru a efectua această corectare este

necesară ascultarea părţilor. Conform alin. (2) al art. 249 din C.proc.pen., la corectarea erorilor

materiale, părţile pot fi chemate spre a da explicaţii.

Despre corectarea efectuată, organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal, iar

judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată - o încheiere, făcându-se menţiune şi la sfârşitul

actului corectat (alin. (3) al art. 249 din C.proc.pen.).

Înlăturarea unor omisiuni vădite

Potrivit art. 250 din C.proc.pen., în cazul în care organul de urmărire penală (procurorul),

judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de

martori, experţi, interpreţi, traducători, asupra restituirii obiectelor, corpurilor delicte sau a

ridicării măsurilor asigurătorii, precum şi a altor măsuri, ca urmare a unei omisiuni vădite, va

proceda la înlăturarea acestora în ordinea prevăzută de art. 249 din C.proc.pen.

Omisiunea vădită se deosebeşte de eroarea materială, întrucât nu presupune consemnarea

greşită a unor date în cuprinsul actului procedural, ci absenţa unor menţiuni pe care trebuie să le

cuprindă actul procedural în mod obligatoriu, menţiuni care privesc soluţionarea de către organul

judiciar a unor aspecte legate da rezolvarea cauzei.

Astfel, procurorul în ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi

penale se va referi şi la chestiunile arătate de alin. (6) al art. 285 din C.proc. pen., iar instanţa de

judecată se va referi în dispozitivul sentinţei la chestiunile arătate la pct. 4) şi 5) din alin. (1) al

art. 395; pet. 3) şi 4) ale 396; art. din C.proc.pen.

Instanţele de apel şi recurs se pronunţă şi asupra chestiunilor complementare arătate la art. 416

din C.proc.pen.

Înlăturarea omisiunilor vădite se face la cerere cu ocazia înmânării actului procedural redactat

ori din oficiu de către instanţa de judecată cu ocazia punerii în executare a hotărârilor

judecătoreşti.

După cum s-a menţionat în practica judecătorească, pot fi înlăturate următoarele omisiuni

privind:

a)anularea măsurii preventive când condamnatul a fost achitat sau eliberat de pedeapsă;

b)anularea măsurii de asigurare a acţiunii civile sau a confiscării averii, dacă în cadrul

pronunţării sentinţei de achitare sau în cazul neadmiterii acţiunii civile ori neaplicării confiscării

acestei măsuri nu au fost anulate;

c)includerea detenţiei preventive în termenul de ispăşire a pedepsei;

d)includerea pedepsei ispăşite în timpul stabilirii pedepsei în cazul mai multor sentinţe, dacă

includerea nu a fost efectuată;

e)soluţionarea chestiunilor cu privire la soarta corpurilor delicte;

f)determinarea mărimii şi repartizării cheltuielilor judiciare;

g) soluţionarea chestiunilor cu privire ia soarta copiilor condamnatului, care au rămas fără

supraveghere etc.

La înlăturarea omisiunilor vădite părţile pot fi chemate să dea explicaţii.

Pentru înlăturarea omisiunilor privind anumite chestiuni complementare părţile şi alte

persoane interesate pot folosi calea apelului sau, după caz, a recursului în condiţiile legii, fapt

care nu împiedică instanţa de fond să înlăture in termenul prevăzut de art. 402 din C.proc.pen.

omisiunile vădite, potrivit procedurii simplificate prevăzute de art. 249,250 din C.proc.pen. în

acest sens s-a menţionat că, deşi omisiunile vădite din hotărârile judecătoreşti pot fi reparate pe

calea recursului, procedura înlăturării reglementate expres este mai operativă, scutită de noi

cheltuieli şi deci mai echitabilă pentru cei interesaţi.

7. NULITATEA ACTELOR PROCEDURALE

Reglementarea, definiţia şi clasificarea nulităţilor

Codul de procedură penală din 1961 a prevăzut instituţia nulităţilor prin dispoziţii speciale

(art. 325) care atrag casarea sentinţei sub denumirea "încălcarea esenţială a legii de procedură

penală".

Noul Cod de procedură penală din 2003 reglementează instituţia nulităţilor sub aspect general

(art. 251), precum şi sub aspect special (art. 94; alin. (2) al art. 255; 427, 444; pet. 2) din alin. (1)

al art. 453 din C.proc.pen.).

Nulitatea este o sancţiune procedurală care intervine în general atunci când un act procedural

s-a îndeplinit cu încălcarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege.

Nulitatea are ca efect ineficienta actelor realizate cu încălcarea dispoziţiilor legale. Actul nul

nu produce efectele acrului valid, fiind lipsit de forţa juridică conform regulii "guard nuttum est,

nulliîm producit effectum"m.

Nulitatea procedurală îndeplineşte diferite funcţii în procesul de realizare a justiţiei represive.

Astfel, în primul rând, ea asigură respectarea regulii de bază a legalităţii procesuale; fără

prevederea în lege a sancţiunii nulităţii, regulile procesuale ar fi simple recomandări. Prin

aceasta, sancţiunea nulităţii exercită o funcţie preventivă în încălcarea dispoziţiilor legale, care

reglementează desfăşurarea procesului penal, având astfel şi un caracter de garanţie procedurală.

Sancţiunea nulităţii, prin aplicarea ei, are funcţiunea de a înlătura din conţinutul procesului

penal acele acte care conţin încălcări ale legii şi care sunt presupuse sau dovedite ca vătămătoare

pentru înfăptuirea justiţiei penale708.

Nulităţile pot fi clasificate având în vedere diferite criterii, cum sunt modul de exprimare în

norma juridică, limitele consecinţelor, modul de aplicare, efectele şi altele:

a)Nulităţi exprese şi nulităţi virtuale; cele dintâi sunt prevăzute de lege, cele din urmă decurg din

reglementarea generală (de exemplu, din alin. (3) al art. 251 din C.proc.pen.);

b)Nulităţi absolute şi nulităţi relative; primele pot fi invocate oricând, în tot cursul procesului

penal, chiar din oficiu; nulităţile relative pot fi invocate în timp util de către cel interesat, care

trebuie să facă dovada unei vătămări

c)Nulităţi totale şi nulităţi parţiale, după cum anularea priveşte întreg actul viciat sau numai o

parte din acesta.

Caracteristica condiţiilor nulităţii

Potrivit alin. (1) al art. 251 din C.proc.pen., încălcarea prevederilor legale care reglementează

desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului procedural numai în cazul în care s-a comis

o încălcare a normelor procesuale penale ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestui act.

Prin urmare, nu orice încălcare a prevederilor legale atrage nulitatea actului, dar numai

încălcările esenţiale (de exemplu, neînmâna-rea ordonanţei sau încheierii de aplicare a unei

măsuri preventive, potrivit alin. (3) al art. 177 din C.proc.pen., nu duce la nulitatea acestor acte

procedurale, având în vedere faptul că bănuitul sau învinuitul poate solicita revocarea, înlocuirea

sau poate ataca aplicarea acestei măsuri; în acelaşi sens, în cazul când învinuitul n-a luat

cunoştinţă de materialele dosarului conform art. 293 din C.proc.pen. sau nu i s-a înmânat copia

rechizitoriului conform art. 297 din C.proc.pen., nu putem considera nul rechizitoriul, învinuitul

având posibilitatea să ia cunoştinţă de materialele dosarului şi să primească copia rechizitoriului

în cadrul şedinţei preliminare la numirea cauzei spre judecare conform alin. (6) al art. 351 din

C.proc.pen.).

Nulitatea nu operează automat, prin simpla încălcare a legii. Pentru a constata nulitatea,

aceasta se cere să fie invocată din oficiu în cazurile prevăzute de art. 251 alin. 2 din C.proc.pen.

sau de către părţile interesate în toate cazurile. Invocarea nulităţii se face de către cei interesaţi

prin intermediul cererii, plângerii sau căilor ordinare şi extraordinare de atac, indicându-se o

excepţie din nulitate, în căile de atac, nulitatea poate fi invocată ca motiv de apel, temei de recurs

(art. 427,444 din C.proc.pen.) sau temei de recurs în anulare (pct. 2) din alin. (1) al art. 453 din

C.proc.pen.).

Organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie şi instanţa de judecată în faţa cărora se

invocă nulitatea trebuie să constate dacă sunt întrunite condiţiile privind nulitatea şi sa dispună

anularea actului procedural cu refacerea acestuia sau fără refacere ori, după caz, refacerea actului

fără anularea acestuia.

Procurorul în faza urmăririi penale, conform art. 52 din C.proc.pen., controlând legalitatea

acţiunilor procesuale efectuate de organele de urmărire penală anulează ordonanţele şi procese-

verbale ilegale sau restituie dosarele pebale organului de ur-mărire penală cu indicaţii în scris

privind refacerea anumitor acte procedurale. încălcarea prevederilor legale referitoare la

competenţă după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea

acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată, la participarea părţilor în cazurile obligatorii, la

prezenţa interpretului, traducătorului, dacă sunt obligatorii potrivit legii, atrage nulitatea actului

procedural (alin. (2) al art. 251 din C.proc.pen.).

Prin dispoziţiile legii privind competenţa după materie şi după calitatea persoanei se au în

vedere reglementările arătate la art. 36-39,41-46 din C.proc.pen. Această sintagmă se referă

numai la competenţă după materie a instanţelor de judecată şi calitatea persoanei. Prin urmare,

încălcarea dispoziţiilor privitoare la competenţa organelor de urmărire penală prevăzută de art.

266-270 nu constituie caz de nulitate absolută, pornind de la dispoziţiile art. 271,272 din

C.proc.pen., care stabilesc valabilitatea actelor procedurale efectuate de către alte organe de

urmărire penală.

XI. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

I. ACTE NORMATIVE

a) Acte internaţionale şi regionale

1. Declaraţia universală a drepturilor omului (10.12.1948).

2. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (4.11.1950).

3. Regulile standardelor minimale de tratare a deţinuţilor (1955).

4. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (1966).

5. Convenţia împotriva torturilor şi a altor forme de comportament şi pedepse antiumane, crude

sau care înjosesc demnitatea omului (1984).

6. Principiile generale, privitor la independenţa organelor judecătoreşti (1985).

7. Declaraţia principiilor generale ale justiţiei pentru victimele infracţiunilor şi abuzurilor de

putere (1985).

8. Regulile standardelor minimale al ONU privitor la efectuarea justiţiei în privinţa infractorilor

minori (1985).

9. Convenţia despre drepturile copilului (1989).

10. Cumulul de principii pentru apărarea tuturor persoanelor reţinute sau arestate în orice formă

ar fi fost aceasta efectuată (1988).

11. Convenţia europeană despre colaborarea reciprocă privind asistenţa juridică internaţională în

materie penală şi protocolul ei (1959).

12. Convenţia europeană despre valabilitatea internaţională a sentinţelor pe cauzele penale

(1970).

13. Convenţia ţărilor CSI privind asistenţa juridică şi raporturile de drept în procesele civile,

familiale şi penale ( 22.01.1993 ).

14. Tratatul între Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică şi

raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală (25.02.1993).

15. Tratatul între Republica Moldova şi Ucraina cu privire la asistenţa juridică şi relaţiile juridice

în materie civilă şi penală (13.12.1993).

b) Acte normative naţionale

1. Constituţia Republicii Moldova, 29 iulie 1994.

2. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, din 14 martie 2003.

3. Legea cu privire la Procuratură, nr.118-XV din 14 martie 2003.

4. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Constituţională, nr.317-XIII din 13.12.1994.

5. Codul jurisdicţiei constituţionale, nr.502-XIII din 16.06.1995.

6. Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească,

nr.514-XIII din 06.07.1995.

7. Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului, nr.544-XIII din 20.07.1995.

8. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, nr.789-XIII din

26.03.1996.

9. Legea Republicii Moldova cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare, nr.836-XIII

din 17.05.1996.

10. Legea Republicii Moldova cu privire la reorganizarea sistemului instanţelor judecătoreşti,

nr.853-XIII din 29.051996.

11. Legea Republicii Moldova cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, nr.947-XIII din

19.07.1996.

12. Legea Republicii Moldova cu privire la colegiul disciplinar şi la răspunderea disciplinară a

judecătorilor, nr.950-XIII din 19.07.1996.

13. Legea Republicii Moldova cu privire la colegiul de calificare şi atestarea judecătorilor,

nr.949-XIII din 19.07.1996.

14. Legea Republicii Moldova cu privire la instanţele judecătoreşti economice, nr.970-XIII din

24.07.1996.

15. Legea R.S.S.M. despre aprobarea Regulamentului avocaturii R.S.S.M., nr.526-X din

21.11.1980.

16. Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură, nr.395-XIV din 13.05.1999.

17. Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură, nr.1260-XV din 19.07.2002.

18. Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie, nr.416 din 18.12.1990.

19. Legea Republicii Moldova cu privire la activitatea operativă şi de investigaţii, nr. 727-XIV

din 16.12.1999.

20. Legea Republicii Moldova cu privire la arestarea preventivă, nr.1226-XIII din 27.06.1997.

21. Legea Republicii Moldova cu privire la retribuirea mijloacelor cheltuite pentru lecuirea

persoanei pătimaşe de la acţiuni criminale, nr. 79-XIII din 28.04.1994.

22. Legea Republicii Moldova cu privire la securitatea de stat a părţii vătămate, martorilor şi

altor persoane, care au colaborat în procesul penal, nr.1458-XIII din 28.01.1998.

23. Legea Republicii Moldova cu privire la retribuirea daunei cauzate de acţiunile ilicite ale

organelor de cercetare penală, anchetare preliminară, procuraturii şi instanţelor de judecată,

nr.1545-XIII din 25.02.1998.

c) Practica judiciară

1. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.4 Cu privire la unele chestiuni ce vizează

participarea procurorului la judecarea cauzelor penale din 30.01.1996, cu modificările

aduse prin hotărîrea Plenului din 20.12.1999 // Culegere de hotărîri ale Plenului Curţii

Supreme de Justiţie (1974-1999). – Chişinău, 2000. – p.285-286.

2. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.38 din 12.11.1997 Cu privire la practica

judiciară de aplicare a unor prevederi ale Codului de procedură penală // Culegere de

hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (1974-1999). – Chişinău, 2000. – p.287-288.

3. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.30 din 09.11.1998 Cu privire la practica

aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului,

învinuitului şi inculpatului // Culegere de hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie

(1974-1999). – Chişinău, 2000. – p.289-294.

4. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.3 din 30.01.1996 Cu privire la practica

aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii

Moldova // Culegere de hotărîri ale Plenurilor Curţii Supreme de Justiţie a Republicii

Moldova (1994-04.1997). – Chişinău, 1997. – p.48-54.

HOTĂRÎRI ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE A REPUBLICII MOLDOVA

5. Hotărîrea Curţii Constituţionale, Decizie despre sistarea procesului pentru controlul

constituţionalităţii unor prevederi ale art. 452 din Codul de Procedură penală al RM, nr.1,

din 2.03-2004, Monitorul Oficial, nr. 42-44, 12.03.2004.

6. Hotărîrea Curţii Constituţionale privind controlul constituţionalităţii unor dispoziţii ale art.

416 şi 444 din codul de procedură civilă al Republicii Moldova, nr.2, din 19.02.2004,

Monitorul Oficial, nr. 39-41, 05.03.2004.

d) Literatură teoretică

1. Apetrei M., Drept procesual penal, Bucureşti, 1998.

2. Aramă E., Istoria dreptului românesc, Chişinău, 1998.

3. Berger V., Jurisprudenţa CEDO, IRDO, Bucureşti, 1998.

4. Dicţionar explicativ al limbii române. - Chişinău, Litera, 1999

5. Dongoroz V., Curs de procedură penală, Bucureşti, 1942.

6. Duculescu V., Protecţia juridică adrepturilor omului, Bucureşti, Lumina- lex, 1998.

7. Dvoracek Maria V., Lupu Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Iaşi, 1996.

8. I. Dolea, Dm. Roman, I. Sedleţchi, T. Vizdoagă, V. Rotaru, A. Cerbu, S. Ursul, Drept

procesual penal, Cartier juridic, 2005.

9. I. Dolea, Dm. Roman, T. Vîzdoagă, V. Rotaru, A. Cerbu, S. Ursu, R. Botezatu, V. Şterbeţ,

E. Erjiu. Codul de procedură penală. Comentariu, Cartier juridic. 2005

10. Mateuţ Gh., Tratat de drept procesual penal, Bucureşti , 1999.

11. Mole Nuala, Harby Catarina, Dreptul la un proces echitabil. Ghid privind punerea în

aplicare a articolului 6 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului, Chişinău, 2003.

12. Neagu I., Tratat de procedură penală, Bucureşti, 1997.

13. Nictoreanu Gh., Apetrei M., Nae L., Paraschiv C., Dumitru A. Drept procesual penal. –

Bucureşti, 1996.

14. Oancea I., Drept penal , Partea generală, Bucureşti, 1971.

15. Păvăleanu V., Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 2001.

16. Pintea A., Drept procesual penal, Bucureşti, 2002.

17. Pitulescu I., Derşidan E., Abraham P., Ranete I., Dicţionar explicativ şi practic de drept

penal şi procesual penal, Bucureşti,1997.

18. Pitulescu T., P.Abraham, Derşidau E., Ranete I. Dicţionar de termeni juridici uzuali

explicativ – practic. –Bucureşti, 1997.

19. Pop T., Drept procesual penal, Vol. I, Cluj-Napoca, 1946.

20. Renault – Brahinsky C., Procedure penale, Paris, 2001.

21. Theodoru G.H., Moldovan L. Drept procesual penal, Bucureşti, 1979.

22. Tulbure A.Ş., Tatu A.M., Tratat de drept procesual penal, Bucureşti, 2001.

23. Vida I., Drepturile omului în reglementări internaţionale, Bucureşti, 1999.

24. Volonciu N., Tratat de procedură penală, Vol. I, Bucureşti, 1997.

25. Volonciu N., Tratat de procedură penală, Vol. II, Bucureşti, 1997.

MANUALE ŞI MONOGRAFII ÎN LIMBA RUSĂ

1. Адаменко В.Д., Сущность и предмет защиты обвиняемого, Tomsk, 1983.

2. Алиев Т.Т., Громов Н.А., Зейналова Л.М., Лукичев Н.А. ,Состязательность и

равноправие сторон в УП, Мoscova, 2003.

3. Алиев Т.Т., Громов Н.А., Макаров Л.В., Уголовно-процессуальное доказывание:

Участие обвиняемого и защитника, Moscova, 2002.

4. Альперт С., Участники советского уголовного процесса, Харьков, 1965.

5. Басков В.И. Поддержание государственного обвинения в суде, Мoscova, 1972.

6. Божьев В., Уголовное процессуальное право РФ, Москва, 2000.

7. Бойкова А., Карпец И., Курс советского процесса, Москва. 1989.

8. Болдырев В.А., Государственный обвинитель в советском суде, Moscova, 1954.

9. Болдырев В.А., Государственный обвинитель в суде, Моscovа, 1954.

10. Вандышев В.В., Дербенев А.П., Смирнов А.В. Уголовный процесс, часть I. Общая

часть УП и досудебные стадии, Sankt Petersburg, 1996.

11. Викторский М.В. Русский уголовный процесс, Моscovа, Городец, 1997.

12. Власова Н. А., Досудебное производство в Уголовном процессе, Moscova, 2000.

13. Григорьев В.Н., Химичев Г. П., Уголовный процесс. Москва, 2003.

14. Громов В., Уголовный процесс, Moscova, 1998.

15. Громов Н. А., Зайцева С.А., Оценка доказательств, Moscova, 2002.

16. Гуценко K. ,Уголовный процесс, Moscova, 1997.

17. Гуценко K., Головко Л., Филимонов Б.,Уголовный процесс западных стран, Moscova,

2001.

18. Даньшина Л. И., Возбуждение уголовного дела и предварительное расследование в

Уголовном процессе России, Moscova, 2003.

19. Добровольская Т.Н. Изменение обвинения в судебных стадиях советского уголовного

процесса. – Моscova, 1971

20. Добровольская Т.Н. Принципы советского уголовного процесса. Мoscova, 1971

21. Добровольская Т.Н., Принципы Уголовного процесса, Мoscova, 1978.

22. Дорохов В.Я. Принципы советского уголовного процесса, Moscova, 1992.

23. Лаптеакру В., Мартынчик Е., Адвокат в кассационном и надзорном производстве по

уголовным делам, Chişinău, 1994.

24. Лебедев В.М., Уголовный процесс. Москва, 2003.

25. Леви А.А., Игнатьева М.В., Капица Е.И., Особенности предварительного

расследования преступлений осуществляемого с участием адвоката, Moscova, 2003.

26. Лупинская П.А., Уголовный процесс, Мoscova, 1995.

27. Львова E.Ю. , Защита по уголовному делу, Moscova, 2000.

28. Мозяков В.В., Мальцев Г.В., Гирько В.И., Барциц И.Н., Комментарий к УПК

Российской Федерации, Moscova, 2003.

29. Мотовиловкер Я.О., «О принципах объективной истины и состязательности

процесса, Iaroslavl, 1978.

30. Нажимов В.П. Типы и формы уголовного процесса , Мoscova, 1977.

31. Перлов И., Право на защиту, Moscova, 1959.

32. Петрухин И. Л., Уголовный процесс, Мoscova, 2001.

33. Петрухин И.Л., Уголовный процесс. Москва, 2001.

34. Радченко В. И., Уголовный процесс. Учебник. Москва, 2003.

35. Савицкий В.М., Государственное обвинение в суде, Moscova,1971.

36. Савицкий В.М., Ларин Л.М., Уголовно- процессуальный справочник, Мoscova, 1999.

37. Саркисянц Г., Защитник в уголовном процессе, Taşkent, 1971.

38. Стецовский Ю., Советская адвокатура, Moscova,1989.

39. Строгович М.С., Курс советского уголовного процесса, Moscova, 1968.

40. Фаткулин Ф.Н., Зинатуллин З.З., Аврах Я.С., Обвинение и защита по уголовным

делам, Cazani, 1976.

41. Холдеев Л. С., Уголовный процесс России, Мoscova, 1998.

42. Цыпкин А., Право на защиту в советском уголовном праве, Saratov, 1959.

43. Чельцов- Бебутов М. А., Уголовный процесс, Moscova,1948.

44. Шестакова С.Д. Состязательность УП, Sankt Petersburg, 2001.

45. Шпилев B., Участники уголовного процесса, Minsk, 1970.

e) Ediţii periodice

1. Martîncic E. Dictatul legii sau dictatul procuraturii? // Juristul Moldovei, 1999, nr.24, 1

iulie.

2. Pungă T., Separarea funcţiilor procesuale--ficţiune sau realitate // Revista de drept penal,

anul IX, iulie –septembrie, Bucureşti, 2002, nr. 3.

3. Puşcaş V. Diminuarea sau întărirea rolului procuraturii? // Legea şi viaţa, 1998, nr.1.

4. Vizdoga I. Pregătirea procurorului pentru participarea la judecarea în fond a cauzei penale //

Legea şi viaţa, 1997, nr.7.

5. Абдрахманов Р.С., Эффективность принципа состязательности, // Российский судья,

Moscova, 2003, №6, .

6. Балакшин В.Н., Истина в уголовном процессе, // Российская юстиция, Moscova ,

1998, №2.

7. Белый Н., Состязательное судопроизводство: проблемы становления // Revista

Naţională de Drept, 2001, nr.6.

8. Болтошев Е., К вопросу о состязательности в досудебных стадиях уголовного

судопроизводства Росии // Российский судья, 2001, nr. 10.

9. Григорьева Н. Принципы уголовного судопроизводства и доказательства //

Российская юстиция, 1965, №8.

10. Зеленин С., Обвинение и суд в состязательном процессе // Российский судья, 2002,

nr. 1.

11. Зеленин С., Потерпевший в состязательном процессе // Российская юстиция, 2001,

nr. 3.

12. Ивановский А., Принцип состязательности в уголовном процессе: первые итоги

применения // Судовый вестник, 2001, nr.3.

13. Карпухин А.Д., Уголовное преследование и защита на предварительном следствии, //

Российский следователь, Мoscova, 2003, nr.2.

14. Kарпухин А.Д., Деятельность адвоката по защите прав подозреваемого на

предварительном следствии, // Российский следователь, Moscova, 2003, nr.3.

15. Кузнецова О., Роль суда в состязательном процессе и проблемы практической

реализации разрешения дела // Российский судья, 2004, nr. 8.

16. Ожиндовский Д., Состязательность сторон в уголовном процессе // Revista Naţională

de Drept, 2001, nr. 4.

17. Погодин С., Обеспечение порядка в судебном разбирательстве в условиях

состязательного уголовного процесса // Уголовное право, 2004, nr. 3.

18. Погодин С., Обеспечение порядка в судебном заседании в условиях состязательного

уголовного процесса // Российская юстиция, 2004, nr. 6.

19. Погодин С., Проблемы правовой регламентации состязательности уголовного

процесса // Российский судья, 2004, nr. 11.

20. Погодин С., Тугушев Р., Действует ли принцип состязательности на досудебных

стадиях? // Законность, 2005, nr.3.

21. Селина Е., Состязательность в применении специальных познаний по уголовным

делам // Российская юстиция, 2003, nr. 3.

22. Сопин В., Статья 217 УПК и состязательность в уголовном процессе // Законность,

2004, nr. 6.

23. Трунов И. Л., Расширение состязательности уголовного процесса на стадии

предварительного расследования в свете судебной реформы // Российский судья,

2002, nr. 3.

24. Тушев А., Роль прокурора в реализации принципа состязательности в уголовном

процессе // Российский судья, 2003, nr. 4.

25. Тумашев С., Состязательность в досудебном производстве: декларация о намерениях

или реальность? // Закон и право, 2003, nr. 9.

26. Уренева О., Принцип состязательности сторон и оглашение в судебном заседании

показаний лиц, данных при производстве предварительного расследования или ранее

данных в судебном заседании // Российский судья, 2003, nr. 3.

27. Шейфер С. А., О понятии и цели доказывания в уголовном процессе, // Государство

и право, Moscova,1996., №9.