Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Științe Juridice, Economice și Administrative, Craiova

Titular de disciplina : Lect.univ.dr. Troanţă Rebeleş Turculeanu Andreea

NOTE DE CURS

DREPT CIVIL II.SUCCESIUNI

Dreptul patrimonial al familiei se compune din trei părţi: regimul matrimonial (ce

reglementează raporturile pecuniare dintre soţi), succesiunile (care reglementează

consecinţele morţii asupra patrimoniului defunctului) şi liberalităţile (actele prin care, în

general, persoana dispune cu titlu gratuit de bunurile sale).

Potrivit art. 557 alin. 1 C. civ., „Dreptul de proprietate se poate dobândi, în

condiţiile legii, prin convenţie, prin moştenire legală sau testamentară ...” (s.n.). Din

dispoziţiile de mai sus, rezultă că termenul de „succesiune” poate fi înţeles în două sensuri. În

sens larg, succesiunea este un mod de dobândire a proprietăţii inter vivos (de exemplu, prin

contracte sau prescripţie achizitivă). În sens restrâns (sensul său propriu) succesiunea „este

transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în

fiinţă” (art. 953 C. civ.). Din analiza definiţiei de mai sus rezultă că:

a) moştenirea este o transmisiune de patrimoniu;

b) obiectul transmisiunii este un patrimoniu (drepturi şi obligaţii luate împreună);

c) transmisiunea se face de la o persoană decedată, către una sau mai multe

persoane (fizice sau juridice);

d) persoana de la care se transmite moştenirea este numai o persoană fizică,

regulile care guvernează moştenirea neputându-se aplica în cazul încetării existenţei unei

persoane juridice (pentru care operează reguli specifice);

e) persoanele care dobândesc moştenirea trebuie să fie în fiinţă (să existe),

neavând relevanţă dacă sunt persoane fizice, persoane juridice sau statul.

Noul Cod civil a adoptat termenul de „moştenire” (de exemplu, „Moştenirea unei

persoane se deschide în momentul decesului acesteia” - art. 954 alin. 1 C. civ.), dar nu a

renunţat nici la termenul de „succesiune” (de exemplu, moştenirile vacante se constată prin

certificatul de „vacanţă succesorală” – art. 553 alin. 2 C. civ.). Mai rar, în doctrină, în aceeaşi

accepţiune se întâlneşte şi termenul de „ereditate”. Putem admite că, în principiu, în materia

dreptului de moştenire, noţiunile de „moştenire” şi „succesiune” sunt sinonime, folosirea lor

diferenţiată pe parcursul prezentei lucrări fiind dictată exclusiv din considerente de formă.

Prin moştenire, în sensul său restrâns (mortis causa) se poate înţelege: atât

transmisiunea patrimoniului persoanei decedate, dar şi masa succesorală (patrimoniul

succesoral). În principal, persoanele care interesează dreptul de moştenire sunt: persoana

decedată (defunctul, al cărui patrimoniu se transmite) şi persoana (persoanele) care

dobândeşte (dobândesc) patrimoniul lăsat de defunct.

Defunctul (persoana despre a cărei moştenire este vorba) se mai numeşte şi

„autor” (de exemplu, autorul comun al comoştenitorilor), dar şi de cuius, abreviere din

formula dreptului roman „is de cuius succesionis (rebus) agitur” (cel despre a cărui

moştenire/bunuri este vorba). Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc,

în general, moştenitori sau succesori (uneori urmaşi).

În cazul moştenirii testamentare, cel care lasă moştenirea se numeşte testator, iar

dobânditorul legatar (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular). Precizăm că dreptul

de moştenire a consacrat, de-a lungul timpului, o serie de termeni „aparent arhaici”, precum:

„nevrednicia” succesorală, „transmisiunea şi împărţeala” moştenirii, „exheredarea” moştenirii

etc., pe care noul Cod civil, fie le-a eliminat, fie le-a „modernizat”.

Apreciem că încercarea de cosmetizare (inconsecventă, uneori) a unor instituţii

intrate deja în limbajul juridic curent nu este de natură să aducă avantaje (ba, din contră).

Moştenirea este garantată prin dispoziţiile art. 46 din Constituţia României.

Cele mai importante reglementări sunt cuprinse în Codul civil, Cartea a IV-a,

intitulată „Despre moştenire şi liberalităţi”, Titlul I „Dispoziţii referitoare la moştenire în

general” (art. 953-962); Titlul II „Moştenirea legală” (art. 963-983); Titlul III „Liberalităţile”

(art. 984-1099) şi Titlul IV „Transmisiunea şi partajul moştenirii” (art. 1100-1163). Potrivit

art. 91 din Legea nr. 71/2011, moştenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a noului Cod

civil sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moştenirii (Codul civil de la 1864).

Felurile moştenirii

Potrivit art. 955 alin. 1 C. civ., patrimoniul succesoral „se transmite prin

moştenire legală, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament”

(s.n.). În consecinţă, după izvorul vocaţiei succesorale a celor care dobândesc patrimoniul

defunctului, moştenirea este de două feluri: legală şi testamentară.

Moştenirea legală

Moştenirea este legală când transmisiunea mortis causa a patrimoniului succesoral

are loc în temeiul legii. Moştenirea legală intervine, de regulă, numai în cazul în care cel care

lasă moştenirea nu a dispus în timpul vieţii de averea sa prin testament. Moştenirea este

legală şi în cazul în care defunctul a lăsat testament, însă acesta nu cuprinde întreaga masă

succesorală ori cuprinde alte dispoziţii decât cele referitoare la transmiterea patrimoniului

succesoral (de exemplu, înlăturarea de la moştenire a unei rude etc.). În acest din urmă caz,

dacă cel înlăturat este moştenitor rezervatar, el va culege totuşi o parte din moştenire

împotriva voinţei testatorului, în calitate de moştenitor legal rezervatar. Astfel, o parte din

patrimoniul defunctului se poate transmite prin moştenire testamentară, iar cealaltă parte prin

moştenire legală (art. 955 alin. 2 C. civ.). Rezultă că moştenirea este legală atunci când

patrimoniul succesoral se transmite persoanelor stabilite de lege (în ordinea şi în cote strict

determinate). Moştenitorii legali pot fi: universali, cu titlu universal sau cu titlu particular. În

doctrină, moştenirea legală mai este cunoscută ca moştenire ab intestat (când defunctul nu a

lăsat testament).

Moştenirea testamentară

Moştenirea este testamentară în cazul în care transmiterea patrimoniului

defunctului (sau o parte a acestuia) are loc în temeiul voinţei testatorului, manifestată prin

testament. Persoanele desemnate de testator să culeagă moştenirea se numesc legatari.

Legatarul poate fi de asemenea: universal (cu vocaţie la întregul patrimoniu lăsat de defunct),

cu titlu universal (cu vocaţie la o fracţiune din masa succesorală) şi cu titlu particular (cu

vocaţie la bunuri singulare, anume determinate).

Coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară

Cele două feluri de moşteniri prevăzute de art. 955 alin. 1 C. civ. nu se exclud

reciproc, ci moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară. Dacă testatorul a făcut un

legat (sau mai multe) cu titlu universal, dar care nu epuizează întregul patrimoniu succesoral

(de exemplu, a lăsat numai 1/2 sau 3/4 din patrimoniu), devoluţiunea moştenirii va fi

testamentară în limitele legatului (sau legatelor) şi legală pentru restul neacoperit. De

asemenea, dacă defunctul a lăsat prin testament întreaga moştenire altor persoane decât

moştenitorii rezervatari, aceştia din urmă vor primi (în temeiul moştenirii legale) partea din

moştenire cuvenită rezervei împotriva voinţei liberale a testatorului, astfel că devoluţiunea

moştenirii va fi în parte legală şi în parte testamentară (pentru partea care nu încalcă rezerva

succesorală). În consecinţă, moştenirea testamentară înlătură pe cea legală numai dacă:

a) testatorul a instituit unul sau mai mulţi legatari universali care împreună au

vocaţie la întreaga moştenire;

b) nu există moştenitori rezervatari.

În concluzie, prin dispoziţiile art. 955 alin. 2 C. civ., o persoană poate să culeagă o

parte din moştenire în calitate de legatar şi o altă parte în calitate de moştenitor legal (deci,

acelaşi moştenitor poate să cumuleze cele două calităţi).

Deschiderea moştenirii

Potrivit art. 954 C. civ., moştenirea unei persoane se deschide prin decesul

acesteia. Per a contrario, o persoană în viaţă nu poate niciodată să transmită o moştenire şi

evident că nici nu se pot dobândi drepturi succesorale de pe urma sa (nulla viventis hereditas).

Mai mult, înainte de deschiderea moştenirii, nici nu se poate vorbi de moştenitori ori masă

succesorală, patrimoniul succesoral şi moştenitorii urmând să fie determinaţi numai după data

deschiderii moştenirii. Deschiderea moştenirii trebuie înţeleasă ca fiind consecinţa juridică a

încetării din viaţă a unei persoane fizice. Ea are ca efect transmiterea moştenirii către

succesorii acesteia. Faptul juridic care determină naşterea dreptului de moştenire îl constituie

moartea naturală a unei persoane, constatată fizic prin examinarea cadavrului sau care a fost

declarată prin hotărâre judecătorească (în situaţiile când constatarea fizică a decesului nu este

posibilă). Declararea judecătorească a dispariţiei unei persoane fizice nu are ca efect

deschiderea moştenirii, pentru că „cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o

hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă” (art. 53 C. civ.). Din punct de vedere juridic,

deschiderea moştenirii presupune analizarea a două aspecte: data deschiderii succesiunii şi

locul dezbaterii acesteia.

Data deschiderii moştenirii

A. Stabilirea momentului deschiderii moştenirii.

Momentul deschiderii moştenirii coincide cu momentul morţii persoanei care lasă

moştenirea (art. 954 alin. 1 C. civ.). Persoana care pretinde moştenirea sau anumite drepturi

asu- pra acesteia (succesibilul) trebuie să dovedească moartea, precum şi data (uneori chiar

ora şi minutul) morţii celui pe care vrea să îl moştenească. Fiind o chestiune de fapt, dovada

morţii se poate face prin orice mijloc de probă. De regulă, dovada morţii, inclusiv data ei, se

face cu certificatul de deces eliberat ca urmare a morţii fizic constatate de organele abilitate de

lege. În cazul în care decesul nu poate fi constatat în mod direct, prin examinarea cadavrului

uman, certificatul de deces se completează pe baza hotărârii judecătoreşti declarative de

moarte, rămasă definitivă, care cuprinde şi data stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii

(art. 49 alin. 1 C. civ.). Astfel, persoana dispărută, despre care „există indicii că a încetat din

viaţă, poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, dacă au trecut cel puţin 2 ani de

la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă”. Ca excepţie,

de la termenul de mai sus, potrivit art. 50 C. civ., dispărutul „în împrejurări deosebite, cum

sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor

fapte de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptăţeşte a se presupune

decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării în care a

avut loc dispariţia” (art. 50 C. civ.). De asemenea, atunci când este sigur că decesul s-a

produs, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, „moartea poate fi declarată prin hotărâre

judecătorească, fără a se aştepta împlinirea vreunui termen de la dispariţie” (art. 50 alin. 3 C.

civ.). Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă

definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii. Dacă hotărârea nu arată şi ora morţii, se

socoteşte că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a

morţii (art. 52 alin. 1 C. civ.). Data decesului astfel stabilit nu trebuie confundată cu data

rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti (care, cel puţin practic, este posterioară)3.

Moartea fiind un fapt material, în ambele cazuri, dovada con- trară se va putea face prin orice

mijloace de probă admise de lege. Persoanele interesate pot proba nu numai ziua morţii, ci,

dacă este cazul, chiar „clipa morţii” (ora sau minutul, care au importanţă practică numai în

cazul în care două sau mai multe persoane, cu vocaţie succesorală reciprocă, au decedat la

aceeaşi dată). De exemplu, cazul în care mai multe persoane decedează în „aceeaşi

împrejurare”: accident auto, aviatic, feroviar etc., fără a se putea stabili clipa morţii fiecăruia,

situaţie în care se instituie prezumţia că au murit în aceeaşi clipă. În cazul în care, după

declararea judecătorească a morţii, se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort,

orice persoană interesată poate cere anularea hotărârii (art. 55 C. civ.). Deschiderea

moştenirii (momentul ei) nu trebuie confundată cu deschiderea procedurii succesorale

notariale reglementate prin Legea nr. 36/1995.

B. Importanţa datei deschiderii moştenirii.

Stabilirea momentului exact al deschiderii moştenirii prezintă importanţă juridică

deosebită, astfel:

a) în funcţie de acest moment se determină sfera persoanelor chemate la

moştenire, fie în temeiul legii, fie în baza unui testament, capacitatea lor succesorală şi

drepturile ce li se cuvin asupra moştenirii;

b) acest moment este cel până la care retroactivează acceptarea sau renunţarea la

moştenire (prin curgerea termenului de un an de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală

– art. 1103 alin. 1 C. civ.);

c) în cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, acest moment marchează începerea

stării de indiviziune între ei şi acela până la care retroactivează efectul declarativ al împărţelii

moştenirii;

d) din acest moment, actele (pactele) asupra moştenirii devin valabile (ştiut fiind

că, în principiu, actele asupra unei moşteniri nedeschise sunt nule absolut – 956 C. civ.);

e) este momentul compunerii şi al stabilirii valorii masei succesorale;

f) având în vedere principiul neretroactivităţii legii, este momentul în care se va

stabili legea care va cârmui devoluţiunea moştenirii, în cazul conflictului în timp al unor legi

succesorale succesive. De precizat că actele juridice întocmite ulterior deschiderii moştenirii

sunt guvernate de legea în vigoare la data întocmirii lor, în virtutea principiului aplicării

imediate a legii noi (de exemplu, acceptarea sau renunţarea la moştenire ori partajul între

moştenitori etc.).

§ 2. Locul deschiderii moştenirii

A. Noţiunea de loc al deschiderii moştenirii.

Locul deschiderii moştenirii este cel al ultimului domiciliu al defunctului,

indiferent dacă acesta corespunde sau nu cu locul decesului (art. 954 alin. 2 C. civ.). Stabilirea

ca loc al deschiderii moştenirii a ultimului domiciliu al defunctului are la bază prezumţia că în

acest loc se vor rezolva mai uşor problemele puse de deschiderea moştenirii, întrucât aici pot

fi obţinute date cu privire la moştenitori şi patrimoniul defunctului2. Potrivit art. 87,

domiciliul persoane fizice „este acolo unde aceasta declară că are locuinţa principală”.

Domiciliul nu se confundă cu reşedinţa, care este locuinţa secundară. Când domiciliul

defunctului nu a fost cunoscut, reşedinţa va fi considerată domiciliu (art. 90 alin. 1 C. civ.).

Menţionăm că domiciliul convenţional sau ales nu are aplicaţie în materia locului deschiderii

moştenirii, fiind instituit „în vederea exercitării drepturilor sau executării obligaţiilor născute

din acel act” (art. 97 C. civ.). În situaţia de mai sus, se află şi domiciliul profesional. Astfel,

cel care exploatează o întreprindere are domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce

priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc (art. 96 C.

civ.).

Dacă ultimul domiciliu (şi nici reşedinţa) al defunctului nu este cunoscut (de

exemplu, defunctul a fost nomad) sau nu se află pe teritoriul României, moştenirea se

deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia

ca în această circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al celui care lasă moştenirea. În

cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moştenirii

este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în această

circumscripţie să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea (art. 954 alin. 3 C. civ.).

Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii

moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat. Dispoziţiile de mai sus se

aplică corespunzător atunci când primul organ sesizat în vederea desfăşurării procedurii

succesorale este instanţa de judecată (art. 954 alin. 4 C. civ.)1. Conform noului Cod civil,

dovada ultimului domiciliu se poate face în două moduri: prin certificatul de deces şi prin

hotărârea judecătorească declarativă de moarte (art. 954 alin. 2 C. civ.). B. Importanţa practică

a locului deschiderii moştenirii.

Stabilirea locului deschiderii succesiunii are importanţă pentru determinarea

organelor competente teritorial să rezolve diferitele probleme juridice legate de moştenire:

a) secretarul consiliului local al localităţii în raza căreia defunctul şi-a avut ultimul

domiciliu sau orice persoană interesată poate cere deschiderea procedurii succesorale

notariale (art. 69 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale);

b) procedura succesorală necontencioasă, reglementată de Legea nr. 36/1995, este

de competenţa notarului public din biroul situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în

care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu (art. 10 lit. a din lege); ca excepţie, în cazul

moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege competenţa oricăruia dintre birourile notariale

din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care a avut domiciliu cel din urmă autor (art. 10

lit. b din Legea nr. 36/1995);

c) instanţa judecătorească competentă a judeca acţiunile privitoare la moştenire se

determină tot în funcţie de locul deschiderii moştenirii (chiar dacă în masa succesorală se

găsesc imobile aflate în circumscripţia altei instanţe).

Instanţa judecătorească a ultimului domiciliu al defunctului este competentă să

judece:

a) cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;

b) cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile reciproce

ale moştenitorilor (petiţia de ereditate, acţiunea în reducţiune, acţiunea de partaj succesoral

etc.);

c) cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre

moştenitori sau împotriva executorului testamentar;

d) cererile privitoare la anularea certificatului de moştenitor eliberat de notarul

public sau de ridicare ori de modificare a măsurilor de conservare a bunurilor succesorale (art.

85 din Legea nr. 36/1995).

Precizăm că acţiunile reale imobiliare fără legătură cu problemele succesorale (de

exemplu, revendicarea unui bun care face obiectul unui legat cu titlu particular) sunt de

competenţa instanţei în circumscripţia căreia se află imobilul (art. 13 C. proc. civ.). Chiar dacă

moştenirea este imobiliară, în ceea ce priveşte împărţeala moştenirii, competenţa aparţine

instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului (art. 14 C. proc. civ.).

Secţiunea a IV-a. Condiţii generale ale dreptului de moştenire

Oricare ar fi temeiul prin care se transmite moştenirea (în temeiul legii sau prin

dispoziţiile testamentare), pentru ca o persoană să poată moşteni, în general, trebuie să

îndeplinească două condiţii pozitive, capacitatea de a moşteni şi vocaţia la moştenire, precum

şi o condiţie negativă, nedemnitatea succesorală (art. 957-962 C. civ.).

§ 1. Capacitatea de a moşteni

Potrivit art. 957 C. civ., „o persoană poate moşteni dacă există la momentul

deschiderii moştenirii”. Astfel, orice persoană care există la deschiderea moştenirii are

capacitate succesorală. Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi

subiect de drepturi şi obligaţii pe care le presupune calitatea de moştenitor. Capacitatea

succesorală nu trebuie confundată cu capacitatea de folosinţă şi nici cu capacitatea de

exerciţiu, ea definindu-se separat de acestea. Dovada „existenţei” în momentul deschiderii

moştenirii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra moştenirii (şi care poate să fie

moştenitorul în cauză sau succesorii săi în drepturi). Moştenitorul poate face dovada în mod

direct sau prin succesorii săi în drepturi [în această din urmă ipoteză, dobândirea moştenirii

are loc prin „retransmitere” (moşteniri succesive), care nu trebuie să fie confundată cu

moştenirea în „nume propriu” sau prin „reprezentare”]. Menţionăm că dovada vizează atât

„existenţa” persoanei în momentul deschiderii moştenirii, cât şi „corelaţia” ei cu momentul

morţii celui care lasă moştenirea. În această ordine de idei, urmează să analizăm persoanele

care au capacitate succesorală, precum şi pe cele care nu au capacitate succesorală.

A. Persoane care au capacitate succesorală.

a). Persoanele fizice în viaţă la data deschiderii succesiunii. Acestea au capacitate

succesorală fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de

sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială (art. 4 din Constituţie).

Dovada se face cu actele de stare civilă, iar, în caz de deces al moştenitorului care a fost în

viaţă la data deschiderii moştenirii, cu certificatul de deces sau hotărârea judecătorească

definitivă declarativă de moarte, din care rezultă că moartea moştenitorului a intervenit după

deschiderea succesiunii, persoanele interesate putând dovedi contrariul prin orice mijloace de

dovadă admise de lege. Dacă moştenitorul moare imediat după deschiderea succesiunii,

drepturile sale succesorale (inclusiv dreptul de opţiune succesorală) vor trece la proprii săi

moştenitori, ca parte componentă a patrimoniului succesoral lăsat de el. De precizat că legea

nu condiţionează capacitatea succesorală de durata vieţii moştenitorului după data deschiderii

moştenirii.

b). Persoanele concepute, dar nenăscute la data deschiderii succesiunii. Conform

art. 36 C. civ., existenţa persoanei fizice începe în ziua naşterii, iar copilul conceput se

consideră că există, cu singura condiţie de a se naşte viu. De precizat că este suficient ca acel

copil conceput să se nască viu (şi nu neapărat viabil). Fiind o chestiune de fapt, cel care

pretinde moştenirea în numele copilului trebuie să dovedească, cu orice mijloace de probă

admise de lege, data concepţiei copilului, situarea acestei date înainte de momentul

deschiderii succesiunii şi că el s-a născut viu. Întrucât stabilirea cu exactitate a momentului

concepţiei nu este posibilă, art. 412 alin. 1 C. civ. prevede o prezumţie legală cu privire la

perioada concepţiei. Timpul legal al concepţiunii reprezintă intervalul de timp „cuprins între

a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului”. De exemplu, dacă se va face

dovada că un copil s-a născut viu înainte de a fi trecut trei sute una zile din momentul morţii

lui de cuius, prin aplicarea prezumţiei timpului legal al concepţiunii, acesta dobândeşte

capacitate succesorală (chiar dacă, la momentul deschiderii succesiunii, încă nu se născuse).

De precizat că prezumţia timpului legal al concepţiei are caracter relativ, în sensul că se poate

dovedi în justiţie, prin mijloace de probă ştiinţifice, faptul concepţiei copilului chiar în afara

acestui interval sau într-o anumită perioadă din interval.

c). Persoanele dispărute. Potrivit art. 53 C. civ., „cel dispărut este socotit a fi în

viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”. Rezultă că

persoanele dispărute atât cele astfel declarate judecătoreşte, cât şi cele nedeclarate, dar

considerate a fi dispărute au capacitate succesorală, fiind prezumate de lege a fi în viaţă3.

Capacitatea succesorală a dispărutului este însă numai „provizorie”, având drept finalizare fie

reapariţia persoanei, fie constatarea fizică a morţii sau declararea prin hotărâre judecătorească

definitivă a morţii acesteia. În schimb, capacitatea succesorală (provizorie) a dispărutului se

desfiinţează cu efect retroactiv dacă se constată, fizic sau prin hotărâre judecătorească

definitivă declarativă de moarte, că acesta (persoana dispărutului) nu mai exista la data morţii

celui care lasă moştenirea, fiind, în această situaţie, predecedat lui de cuius. În ipoteza de mai

sus, se apreciază că persoana dispărută nu a avut capacitate succesorală şi deci bunurile ce s-

au primit drept moştenire în numele acesteia trebuie restituite, adică aduse la masa

succesorală (sporind cotele celorlalţi comoştenitori, dacă este cazul).

d). Persoanele juridice. Persoanele juridice au capacitatea de a dobândi moştenirea

dacă sunt în fiinţă la data deschiderii acesteia, având capacitate succesorală de la data

înregistrării (dacă sunt supuse înregistrării) sau de la data actului de înfiinţare ori de la data

autorizării constituirii lor (art. 205 alin. 1 şi 2 C. civ.). În cazul fundaţiilor testamentare,

capacitatea succesorală se dobândeşte din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar

şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod

legal (art. 208 C. civ.). Caracteristic persoanelor juridice este faptul că pot dobândi moştenirea

însă, exclusiv prin legat cuprins în testament (deci exclusiv prin moştenire testamentară). Ca

şi în cazul persoanelor fizice, legea recunoaşte şi persoanelor juridice o capacitate de folosinţă

anticipată (care include incontestabil şi capacitatea succesorală), de la data actului de

înfiinţare, în măsura în care bunurile succesorale sunt necesare pentru ca persoana juridică să

ia fiinţă în mod valabil (art. 205 alin. 3 C. civ.). Ca o condiţie ad validitatem, dreptul care

formează obiectul liberalităţii (legatului) trebuie să corespundă scopului pentru care a fost

creată persoana juridică, deci trebuie respectat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă

(art. 206 alin. 1 C. civ.). Legatul care nu corespunde scopului va fi nul sau caduc, după cum

incapacitatea a existat în momentul întocmirii testamentului sau a survenit ulterior, dar înainte

de deschiderea moştenirii.

B. Persoane care nu au capacitate succesorală.

a). Predecedaţii şi persoanele juridice care au încetat să mai aibă fiinţă. Potrivit

art. 957 alin. 1 C. civ., numai persoanele care „există” la data deschiderii succesiunii au

capacitate succesorală. Per a contrario, rezultă că nu au capacitate succesorală persoanele

fizice care nu mai sunt în viaţă (predecedate), precum şi persoanele juridice care au încetat să

mai aibă fiinţă în momentul deschiderii moştenirii. Deşi predecedatul este exclus de la

moştenire în cadrul moştenirii legale, descendenţii săi vor putea veni la succesiune în

condiţiile prevăzute de lege pentru reprezentarea succesorală. De exemplu, copiii unui

predecedat, la momentul morţii bunicului lor (tatăl predecedatului), vor putea totuşi veni la

noua moştenire deschisă, urcând în locul ascendentului lor. Dacă descendenţii nu îndeplinesc

condiţiile impuse de lege pentru reprezentarea succesorală, ei nu vor avea drepturi asupra

părţii din moştenirea lui de cuius (ce s-ar fi cuvenit persoanei predecedate, dacă ea ar fi existat

la data deschiderii moştenirii), iar patrimoniul succesoral va fi cules de moştenitorii în viaţă.

Copilul conceput înaintea deschiderii moştenirii, dar născut mort după aceasta, se consideră

că nu a existat (şi nu mai prezintă interes în materie).

b). Comorienţii şi codecedaţii. Potrivit art. 957 alin. 2 C. civ., dacă „în cazul

morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supravieţuit alteia, acestea nu au

capacitatea de a se moşteni una pe alta”. Aceste persoane sunt cunoscute în doctrină sub

numele de „comorienţi” şi „codecedaţi”. Comorienţii sunt persoane decedate în aceeaşi

împrejurare şi în condiţii de natură a nu se putea stabili dacă una a supravieţuit alteia.

Codecedaţii sunt persoane decedate în împrejurări diferite, de natură a nu se putea stabili care

a supravieţuit celeilalte. Astfel, sfera mai largă a codecedaţilor cuprinde şi categoria (mai

restrânsă) a comorienţilor. Din cele de mai sus rezultă că deosebirea dintre comorienţi şi

codecedaţi este dictată de împrejurările (locul) decesului, care pot fi asemănătoare sau

diferite. Asemănarea dintre codecedaţi sau comorienţi constă în imposibilitatea determinării

ordinii în care s-au produs decesele persoanelor respective şi, deci, a determinării vocaţiei

succesorale.

De reţinut că problema codecedaţilor (sau a comorienţilor) prezintă importanţă

teoretică şi practică numai în măsura în care există vocaţie (chemare) succesorală reciprocă1.

Precizăm că în dreptul roman, problema comorienţilor era rezolvată diferit. Astfel, se prezuma

că persoanele socotite mai puternice după sex şi vârstă au supravieţuit şi, deci, fiind în viaţă la

data deschiderii moştenirii, aveau capacitate succesorală. Ca excepţie, dacă între comorienţi

nu exista legătură de sânge (de rudenie), se considera că ei au murit deodată. Soluţia adoptată

de dreptul nostru, care a consacrat prezumţia morţii concomitente, este indiscutabil mai justă,

prezumţia supravieţuirii în funcţie de vârstă şi sex fiind criticată chiar şi în literatura juridică a

ţărilor unde legislaţia încă o mai prevede.

Concret, s-a argumentat că, dacă moartea se produce cu ocazia unei catastrofe

aeriene sau feroviare ori cu ocazia prăbuşirii unei construcţii din cauza cutremurului de

pământ etc., ce importanţă mai prezintă rezistenţa fizică (în funcţie de vârstă sau sex) a

persoanelor în cauză2?

Rezultă că persoanele care au decedat dar „nu se poate stabili că una a supravieţuit

alteia” (indiferent că sunt „codecedaţi” sau „comorienţii”) nu se vor putea moşteni deoarece,

nesupravieţuind una alteia, niciuna nu dobândeşte capacitate succesorală (chiar dacă au

vocaţie succesorală reciprocă).

Soluţia de mai sus a fost consfinţită prin dispoziţiile art. 957 alin. 2 C. civ., care

nu face distincţie, sub acest aspect, între comorienţi şi codecedaţi. În concluzie, codecedaţii

(comorienţii) sunt: – două sau mai multe persoane cu vocaţie succesorală reciprocă:

– decedate în împrejurări asemănătoare (comorienţi) sau diferite (codecedaţi);

– în imposibilitate de a se stabili ordinea deceselor.

§ 2. Vocaţia (chemarea) la moştenire

Dreptul la moştenire nu se analizează în sensul unei aptitudini generale a

persoanei, ci în sensul dreptului concret asupra unei moşteniri deschise. Pe lângă capacitatea

succesorală, vocaţia (chemarea) la moştenire este cea de-a doua condiţie pozitivă pe care

trebuie să o îndeplinească o persoană fizică sau juridică ori statul pentru a culege moştenirea

lăsată de defunct. Cel care pretinde moştenirea poate dobândi vocaţie succesorală fie în

virtutea legii (dacă nu a fost lăsat testament ori dacă a fost făcut un testament, însă este

ineficace), fie în virtutea testamentului lăsat de defunct (art. 962 C. civ.). Legea conferă

vocaţie la moştenire rudelor defunctului, soţului supravieţuitor al defunctului şi statului.

Vocaţia succesorală testamentară poate să aparţină, în principiu, oricărei persoane cu

capacitate succesorală, testamentul lăsat de defunct fiind recunoscut de lege, cu anumite

limitări, ca temei al vocaţiei la moştenire.

Vocaţia la moştenire are un înţeles dublu:

– în sens general, desemnează vocaţia potenţială (eventuală) a unor persoane de a

culege moştenirea lăsată de o altă persoană (în acest sens, se vorbeşte, de exemplu, despre

vocaţia succesorală legală a rudelor în linie directă, fără limită în grad);

– în sens concret (vocaţie concretă, utilă), desemnează prin devoluţiunea

succesorală – ca mijloc de selecţie – acele persoane care vor culege efectiv moştenirea lăsată

de defunct.

Existenţa vocaţiei succesorale concrete presupune două condiţii:

– una pozitivă: vocaţia succesorală generală şi

– una negativă: persoana în cauză să nu fie înlăturată de la moştenire de un alt

succesibil. De menţionat că nici vocaţia succesorală generală şi nici cea concretă nu se

confundă cu aptitudinea general abstractă a unei persoane de a se bucura, în conţinutul

capacităţii sale de folosinţă, de dreptul de moştenire garantat prin art. 46 din Constituţie.

Dreptul de moştenire, ca o aptitudine abstractă, „devine potenţial prin intermediul vocaţiei

succesorale generale şi efectiv prin vocaţia concretă la moştenire” (s.n.).

§ 3. Nedemnitatea succesorală

A. Definire, caractere, natură juridică.

Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire (pe lângă condiţia vocaţiei

succesorale), ea trebuie să îndeplinească şi o condiţie negativă, şi anume să nu fie nedemnă de

a moşteni (art. 958-961 C. civ.). Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală reprezintă decăderea

moştenitorului, care s-a făcut vinovat de o faptă gravă faţă de defunct sau faţă de memoria

acestuia, din dreptul de a-l moşteni. Literatura juridică face distincţie între nedemnitatea şi

incapacitatea succesorală (între cele două instituţii ale dreptului de moştenire existând,

evident, asemănări, care însă nu le fac identice).

Nedemnitatea succesorală este sancţiunea civilă care se aplică nedemnului vinovat

de săvârşirea unei fapte faţă de cel care lasă moştenirea sau faţă de memoria acestuia.

Sancţionarea nedemnului cu excluderea de la moştenire este opera legii sau a instanţei de

judecată (şi nu a voinţei celui care lasă moştenirea).

În concluzie, nedemnitatea succesorală se caracterizează prin următoarele:

a). Nedemnitatea priveşte atât moştenirea legală, cât şi legatele cu care nedemnul

a fost gratificat prin testament.

b). Nedemnitatea operează de drept sau poate fi judiciară (declarată de instanţa

judecătorească).

c). Efectele nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres prin

testament sau prin act autentic notarial de către cel care lasă moştenirea.

d). Nedemnitatea se aplică şi produce efecte numai în privinţa autorului faptei, nu

şi faţă de alte persoane chemate la moştenirea defunctului în nume propriu sau prin

reprezentare.

e). Domeniul de aplicare a sancţiunii nu poate fi extins la alte moşteniri, nedemnul

fiind înlăturat numai de la moştenirea persoanei faţă de care a săvârşit faptele (sub acest

aspect nedemnitatea producând efecte relative).

f). Sancţiunea nedemnităţii este prevăzută numai pentru fapte săvârşite cu

vinovăţie, astfel că moştenitorul trebuie să fi acţionat cu discernământ.

B. Felurile nedemnităţii succesorale.

După sursa sa, distingem între: nedemnitatea de drept şi nedemnitatea judiciară.

a). Nedemnitatea de drept. Potrivit art. 958 alin. 1 C. civ., este de drept nedemnă

de a moşteni:

– persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l

ucide pe cel care lasă moştenirea;

– persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii,

a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost

deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a

făptuitorului.

În cazul în care condamnarea pentru faptele de mai sus este împiedicată prin

decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea

operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă

(art. 958 alin. 2 C. civ.). Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei

persoane interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public, pe

baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea.

b). Nedemnitatea judiciară. Potrivit art. 959 alin. 1 C. civ., „poate fi declarată

nedemnă de a moşteni”:

– persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care

lasă moştenirea a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte

care au avut ca urmare moartea victimei;

– persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat

testamentul defunctului;

– persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să

întocmească, să modifice sau să revoce testamentul. Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil

poate cere instanţei judecătoreşti să declare nedemnitatea în termen de un an de la data

deschiderii moştenirii.

Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la alin. 1 lit. a) se

pronunţă ulterior datei deschiderii moştenirii, termenul de un an se calculează de la data

rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Atunci când condamnarea pentru faptele grave

de violenţă (ce au produs moartea victimei) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin

amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea se poate declara dacă acele

fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă. În acest caz,

termenul de un an curge de la apariţia cauzei de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a

intervenit după deschiderea moştenirii. În celelalte cazuri, termenul de un an curge de la data

când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară

deschiderii moştenirii (art. 959 alin. 5 C. civ.).

C. Efectele nedemnităţii.

Principalul efect al nedemnităţii constă în faptul că, în puterea legii, titlul de

moştenitor al nedemnului este desfiinţat retroactiv. Se consideră că, de drept, nedemnul nu a

avut niciodată dreptul la moştenirea defunctului. În fapt, nedemnul „este înlăturat atât de la

moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară” (art. 960 alin. 1 C. civ.). Efectele

nedemnităţii prezintă particularităţi, după cum se produc faţă de nedemn, faţă de urmaşii săi

sau faţă de terţi.

a). Efectele nedemnităţii faţă de nedemn. Nedemnul nu va putea reclama partea sa

de moştenire (nici măcar rezerva), întrucât titlul său de moştenitor este desfiinţat de la data

deschiderii succesiunii. Partea de moştenire la care ar fi avut dreptul nedemnul se va cuveni,

în temeiul legii, celor cu care ar fi venit împreună sau pe care prezenţa sa i-ar fi înlăturat de la

moştenire. Rezultă că înlăturarea de la moştenire a nedemnului va fi profitabilă pentru

comoştenitorii legali sau pentru moştenitorii legali subsecvenţi. De această situaţie pot profita

şi legatarii sau donatarii, în cazul în care nedemnul era un moştenitor rezervatar (a cărui

rezervă putea determina reducţiunea unor liberalităţi excesive). Dacă nedemnul a intrat în

posesia bunurilor moştenirii înainte de constatarea nedemnităţii, va fi obligat să le restituie

persoanelor îndreptăţite. Restituirea se face, în principiu, în natură (iar dacă aceasta nu mai

este posibilă, întrucât bunul a pierit – din diferite motive –, nedemnul va fi obligat să

plătească despăgubiri). Posesia exercitată de nedemn asupra bunurilor moştenirii este

considerată posesie de rea-credinţă. Astfel, nedemnul va fi obligat să restituie şi fructele

naturale, industriale sau civile (iar dacă restituirea în natură nu este posibilă, va restitui

valoarea lor). Nedemnul are dreptul să i se înapoieze sumele plătite pentru achitarea datoriilor

moştenirii, precum şi cheltuielile necesare şi utile. Drepturile şi obligaţiile nedemnului faţă de

moştenire, care se stinseseră prin confuziune, vor renaşte în urma excluderii nedemnului de la

succesiune.

b). Efectele nedemnităţii faţă de descendenţii nedemnului. Descendenţii

nedemnului pot veni la moştenire în nume propriu, dar şi pentru a culege partea din moştenire

ce i s-ar fi cuvenit acestuia (ascendentului lor, s.n.), prin reprezentarea succesorală. În

condiţiile noului Cod civil, „nedemnul, chiar aflat în viaţă la data deschiderii moştenirii”

poate fi reprezentat (art. 967 alin. 1 C. civ.).

Cu alte cuvinte, fiii şi fiicele nedemnului pot veni la moştenirea defunctului şi

prin reprezentarea tatălui lor nedemn. Astfel, sancţiunea nedemnităţii nu produce efecte şi faţă

de ei (nefiind vinovaţi de fapta părintelui lor). De exemplu, dacă unicul fiu al defunctului este

nedemn, copilul său va putea culege în nume propriu moştenirea lăsată de bunic, întrucât, în

lipsă de moştenitori de un grad mai apropiat, el este chemat la moştenire fără ajutorul

reprezentării şi cu înlăturarea de la moştenire a altor rude ale defunctului (din clase de

moştenitori inferioare). Astfel, în general, nedemnitatea tatălui nu produce efecte asupra

copiilor lui. Dacă defunctul a avut doi copii, dintre care numai unul este nedemn, copiii

nedemnului vor putea moşteni de asemenea după bunicul lor prin reprezentare (indiferent

dacă tatăl lor nedemn mai este sau nu în viaţă, la data deschiderii moştenirii), deoarece

reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn faţă de reprezentat sau a

renunţat la moştenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoştenit de el (art. 967 alin. 3 C. civ.).

Soluţiile de mai sus, referitoare la efectele nedemnităţii faţă de descendenţii

nedemnului, sunt valabile şi în privinţa copiilor fraţilor sau ai surorilor defunctului. De

precizat că dispoziţiile art. 965 C. civ., în materia reprezentării succesorale, vizează toţi

reprezentanţii - moştenitorii legali „de un grad mai îndepărtat”, nu numai descendenţii

nedemnului. Astfel, sunt incluşi în această categorie şi „descendenţii subsecvenţi ai

nedemnului” (pe linie colaterală). De exemplu, strănepotul de frate al nedemnului. c). Efectele

nedemnităţii faţă de terţi. Este posibil ca nedemnul să fi încheiat acte juridice cu terţe

persoane referitoare la bunurile moştenirii (de exemplu, a vândut un bun, a constituit o ipotecă

asupra unui imobil etc.), în perioada dintre deschiderea succesiunii şi constatarea nedemnităţii

sale. Întrebarea care se pune este: care va fi soarta acestor acte? Întrucât nedemnitatea

desfiinţează titlul de moştenitor al nedemnului cu efect retroactiv, de la data deschiderii

moştenirii, în principiu şi actele subsecvente încheiate de nedemn vor fi desfiinţate cu efect

retroactiv (nemo dat quod non habet şi resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).

Înseamnă că, în principiu, nedemnitatea produce efecte şi faţă de terţi, soluţie care se justifică

în cazul terţilor de rea-credinţă, dar nu şi în cazul terţilor de bună-credinţă, care au crezut în

valabilitatea titlului de moştenitor al nedemnului.

Ca excepţie, potrivit art. 960 alin. 3 C. civ., „sunt valabile” şi „se menţin”:

– actele de conservare, precum şi actele de administrare, în măsura în care profită

moştenitorilor, încheiate între nedemn şi terţi;

– actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între nedemn şi terţii dobânditori de

bună-credinţă.

În cazul în care actul juridic este menţinut, nedemnul va fi obligat să plătească

despăgubiri moştenitorilor adevăraţi, ca posesor de rea-credinţă, iar dacă actul va fi desfiinţat

cu efect retroactiv, nedemnul va putea fi acţionat de către terţ pentru evicţiune (art. 1018, art.

1748 C. civ., art. 1695 şi urm. C. civ.). d). Înlăturarea efectelor nedemnităţii. Efectele

nedemnităţii de drept sau judiciare „pot fi înlăturate expres prin testament sau printr-un act

autentic notarial” (separat), de către cel care lasă moştenirea. Înlăturarea efectelor

nedemnităţii se face numai prin declaraţie expresă. Lipsa acesteia „nu constituie înlăturare a

efectelor nedemnităţii legatul lăsat nedemnului după săvârşirea faptei care atrage

nedemnitatea” (art. 961 alin. 1 C. civ.). De precizat că efectele nedemnităţii „nu pot fi

înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită după condamnare, graţiere sau

prin prescripţia executării pedepsei penale” (art. 961 alin. 2 C. civ.).

D. Invocarea nedemnităţii succesorale.

Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de orice persoană interesată, cum sunt:

comoştenitorii legali, moştenitorii legali subsecvenţi, legatarii sau donatarii etc.

Nedemnitatea poate fi invocată şi de creditorii acestor persoane, pe calea acţiunii oblice,

dreptul de a invoca nefiind exclusiv personal (art. 1560 C. civ.).

În doctrină şi în practica judecătorească s-a pus problema dacă nedemnul poate

invoca propria sa nedemnitate? Majoritatea autorilor au opinat că este admisibilă invocarea

nedemnităţii de către nedemn, deoarece aceasta operează de drept, nedemnul referindu-se

doar la faptul consumat al îndepărtării sale de la moştenire prin efectul legii. Nedemnitatea

poate fi invocată şi constatată de instanţa de judecată numai după deschiderea moştenirii şi

numai dacă vocaţia succesorală legală a nedemnului este concretă, nefiind înlăturat de la

moştenire prin prezenţa unor moştenitori în rang preferabil. Nedemnitatea poate fi invocată

împotriva nedemnului cât timp acesta este în viaţă, iar dacă – după deschiderea succesiunii – a

intrat în stăpânirea bunurilor succesiunii şi a decedat înainte de constatarea nedemnităţii,

împotriva moştenitorilor săi legali sau testamentari care stăpânesc aceste bunuri. Dacă decesul

nedemnului a avut loc înainte de deschiderea moştenirii, nedemnitatea poate fi invocată

împotriva copiilor nedemnului, pentru a-i împiedica să vină la moştenire prin reprezentare.

Capitolul II. Moştenirea legală

Secţiunea I. Principiile moştenirii legale

§ 1. Condiţiile speciale ale moştenirii legale

Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea ei are loc în temeiul legii (la

persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege). Noţiunea de moştenire legală nu se

confundă cu devoluţiunea legală a moştenirii, care reprezintă determinarea persoanelor

chemate în temeiul legii să moştenească patrimoniul persoanei fizice decedate. De regulă,

moştenirea legală intervine în toate cazurile în care defunctul nu a lăsat testament. Ea poate

interveni însă, ca excepţie, în cazul în care a fost lăsat testament, dar acesta nu cuprinde

legate, ci alte dispoziţii de ultimă voinţă (de exemplu, desemnarea unui executor testamentar,

recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, dispoziţii cu privire la funeralii etc.).

Moştenirea poate fi legală şi în cazul în care testamentul cuprinde exheredări (dezmoşteniri)

prin care o parte dintre moştenitori sunt înlăturaţi de la moştenire (fără ca testamentul să

cuprindă legate în favoarea altor persoane), situaţie în care la moştenire vor fi chemaţi restul

de moştenitori legali (nedezmoşteniţi), ce vor împărţi între ei întreaga masă succesorală.

Moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară dacă defunctul a dispus prin testament

numai de o parte a moştenirii sale (sau a dispus de întreaga moştenire, dar există moştenitori

rezervatari), situaţie în care o parte din moştenire se va transmite după voinţa testatorului, iar

cealaltă după regulile moştenirii legale (art. 955 alin. 2 C. civ.). Pentru ca o persoană să poată

veni la moştenire, trebuie să îndeplinească, în primul rând, condiţiile generale (capacitate şi

vocaţie succesorală).

Pentru a dobândi moştenirea în temeiul legii, trebuie însă ca persoana să

îndeplinească şi următoarele două condiţii speciale:

a) să aibă vocaţie succesorală legală;

b) să nu fie dezmoştenită (exheredată).

Când sunt întrunite condiţiile de mai sus, transmisiunea moştenirii se face în

virtutea legii (fără însă a se înţelege că, în această situaţie, moştenitorii sunt şi obligaţi să

primească moştenirea).

A. Vocaţia succesorală legală.

a). Vocaţia legală generală. Potrivit art. 963 alin. 1 C. civ., moştenirea legală se

cuvine, în general, soţului supravieţuitor şi rudelor defunctului (descendenţii, ascendenţii şi

colateralii acestuia). Rudele defunctului chemate la moştenire în temeiul legii pot fi: din

căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie (în anumite condiţii).

Descendenţii şi ascendenţii au vocaţie la moştenire indiferent de gradul de rudenie

cu defunctul, iar colateralii numai până la gradul al patrulea inclusiv (art. 963 alin. 2 C. civ.).

Astfel, au vocaţie succesorală generală (nelimitată în grad), rudele defunctului în

linie dreaptă:

– fiu, nepot de fiu, strănepot de fiu etc. (descendenţii) şi

– părinţi, bunici, străbunici etc. (ascendenţii).

Rudele colaterale au vocaţie succesorală numai până la gradul al IV-lea inclusiv.

Aceştia sunt:

– fraţii şi surorile defunctului – rude de gradul doi;

– nepoţii de frate sau soră, precum şi unchii şi mătuşile defunctului - rude de

gradul al III-lea;

– strănepoţii de frate, verii primari, precum şi fraţii sau surorile bunicilor

defunctului – rude de gradul al IV-lea.

Soţul supravieţuitor (fostul soţ al defunctului) este chemat la moştenire împreună

cu rudele acestuia. Rezultă că moştenirea legală este concepută ca o moştenire de familie.

Concubinajul nu creează vocaţie succesorală, pe considerentul că cei care au ales

să trăiască împreună, dar să rămână străini sub aspect juridic, „din respect pentru alegerea lor,

trebuie trataţi ca atare”. În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, succesiunea devine

vacantă, iar patrimoniul defunctului se transmite comunei, oraşului sau, după caz,

municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii (art. 963

alin. 3 C. civ.).

Precizăm că existenţa vocaţiei succesorale generale a rudelor defunctului

(chemate la moştenire alături de soţul supravieţuitor) nu înseamnă că ele toate, împreună şi

deodată, vor culege moştenirea lăsată de defunct, deoarece chemarea lor la moştenire este

numai potenţială (vizând o posibilitate de principiu pentru a moşteni patrimoniul persoanei

decedate). Numai vocaţia lor concretă (determinată prin devoluţiunea succesorală legală) va

atrage culegerea efectivă a moştenirii.

b). Reciprocitatea vocaţiei legale generale la moştenire. În virtutea acestei

caracteristici, dacă o persoană are vocaţie succesorală legală la moştenirea lăsată de o altă

persoană, atunci şi această persoană are aceeaşi vocaţie în raport cu prima (sensul pozitiv al

principiului). Vocaţia lor concretă va depinde de ordinea în care a survenit decesul lor sau al

uneia dintre ele. De exemplu, copilul are vocaţie la moştenirea lăsată de părinţii săi, dar şi

aceştia din urmă (părinţii) au vocaţie la moştenirea copiilor lor (în concurs cu ceilalţi

moştenitori, dacă există). Ca excepţie, reciprocitatea vocaţiei succesorale nu vizează comuna

(oraşul sau municipiul) şi nici persoanele juridice, întrucât aceştia nu pot transmite o

moştenire.

De asemenea, reciprocitatea vocaţiei nu este aplicabilă nici în domeniul

moştenirii testamentare (chiar dacă două persoane şi-ar conferi prin testamente separate

vocaţie succesorală reciprocă), întrucât cele două testamente sunt acte juridice unilaterale

independente (iar vocaţia succesorală nu este, în acest caz, interdependentă). Reciprocitatea

vocaţiei la moştenire are şi un sens negativ. Astfel, dacă o persoană nu are vocaţie la

moştenirea unei alte persoane, nici aceasta din urmă nu va avea vocaţie la moştenirea celei

dintâi (de exemplu, ginerele şi socrul).

c). Vocaţia legală concretă (efectivă, utilă). Rudele defunctului cu vocaţie

succesorală (generală) legală nu sunt chemate toate şi în acelaşi timp la moştenire. Regula se

justifică prin aceea că, dacă s-ar întâmpla acest lucru, „averile succesorale s-ar fărâmiţa în

părţi de o valoare neînsemnată, iar instituţia moştenirii nu şi-ar mai putea îndeplini rosturile ei

social-economice”. Pentru evitarea acestei situaţii, legiuitorul a instituit o anumită ordine de

chemare a rudelor defunctului la succesiune (art. 963 alin. 1 C. civ.). Astfel, pentru ca o

persoană să fie chemată efectiv la moştenire în temeiul legii (deci să aibă vocaţie succesorală

concretă), nu este suficient să facă parte din categoria moştenitorilor legali cu vocaţie

generală, ci mai trebuie să nu fie înlăturată de la moştenire de o altă persoană cu vocaţie

generală (dar chemată de lege în rang preferabil).

Legea stabileşte două criterii tehnico-juridice pentru stabilirea ordinii de preferinţă

între rudele defunctului cu vocaţie generală la moştenire: clasa de moştenitori şi gradul de

rudenie.

§ 2. Principiile generale ale devoluţiunii legale

În temeiul legii, sunt chemaţi la moştenire: rudele defunctului, soţul supravieţuitor

şi, în lipsa acestora, comuna (oraşul sau municipiul). Cu ajutorul unor mijloace tehnice (clasa

de moştenitori şi gradul de rudenie), s-au formulat trei principii în baza cărora se determină

persoanele cu vocaţie succesorală concretă.

Operaţiunea juridică prin care se determină persoanele care vor moşteni efectiv

patrimoniul succesoral, precum şi cotele din masa succesorală dobândite, poartă numele de

devoluţiunea legală a moştenirii.

A. Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori

legali.

Clasa de moştenitori este categoria de rude care, în mod colectiv, exclude de la

moştenire o altă categorie de rude (sau este exclusă de cea din urmă). Codul civil stabileşte

patru clase de moştenitori legali (art. 964 alin. 1 C. civ.):

– clasa I, clasa descendenţilor în linie directă, alcătuită din fiii, nepoţii, strănepoţii

etc. ai defunctului (fără limită de grad);

– clasa a II-a (mixtă), clasa ascendenţilor privilegiaţi (părinţii defunctului) şi a

colateralilor privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor până la gradul al IV-

lea inclusiv);

– clasa a III-a, clasa ascendenţilor ordinari (bunicii, străbunicii etc. ai defunctului,

fără limită de grad);

– clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (unchii şi mătuşile, verii primari şi

fraţii/surorile bunicilor defunctului).

Rudele sunt chemate la moştenire în ordinea claselor.

Astfel:

– rudele din clasa I (chiar şi o singură persoană) înlătură de la moştenire rudele

din clasele subsecvente;

– rudele din clasa a II-a sunt chemate la moştenire numai dacă nu există rude din

clasa I sau cele existente nu pot (din cauza nedemnităţii) sau nu vor (întrucât sunt renunţători)

să vină la moştenire;

– rudele din clasa a III-a sunt chemate la moştenire numai dacă nu există

moştenitori din primele două clase sau cei existenţi nu pot sau nu vor să vină;

– rudele din clasa a IV-a moştenesc numai în absenţa moştenitorilor din primele

trei clase.

De regulă, o rudă face parte dintr-o singură clasă. Ca excepţie, este posibil ca o

persoană să facă parte şi din două clase. De exemplu, copilul născut din căsătoria încheiată

între nepotul defunctului şi nepotul de frate al defunctului (acesta făcând parte din prima

clasă, ca strănepot al defunctului, dar şi din clasa a II-a, în calitate de strănepot de frate), caz

în care moştenitorul poate opta în favoarea uneia dintre cele două calităţi pe care le are

concomitent. Potrivit art. 964 alin. 2 C. civ., dacă în urma dezmoştenirii rudele defunctului

din clasa cea mai apropiată nu pot culege întreaga moştenire, atunci partea rămasă se atribuie

rudelor din clasa subsecventă care îndeplinesc condiţiile pentru a moşteni. Soţul

supravieţuitor al defunctului, nefiind rudă cu acesta, nu face parte din nici o clasă, dar vine în

concurs cu oricare dintre acestea chemate la succesiune. Deci, soţul supravieţuitor nu înlătură

nici o clasă de moştenitori, dar nici nu este înlăturat de la moştenire (indiferent de clasa cu

care vine în concurs).

B. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă.

Potrivit art. 964 alin. 3 C. civ., în cadrul aceleiaşi clase, de regulă, rudele de grad

mai apropiat înlătură de la moştenire pe cele mai îndepărtate în grad (proximior excludit

remotiorem).

De exemplu, copiii defunctului exclud de la moştenire pe nepoţii, strănepoţii

acestuia, tot aşa, fraţii şi surorile defunctului pe nepoţii şi strănepoţii de frate sau soră etc.

Rezultă că, în cadrul aceleiaşi clase, vocaţia concretă la moştenire depinde de gradul de

rudenie.

Principiul proximităţii gradului de rudenie are două excepţii:

– în cadrul clasei a II-a, părinţii defunctului (deşi sunt rude de gradul I cu

defunctul) nu înlătură de la moştenire pe fraţii şi surorile defunctului (rude de gradul II), ci vin

împreună la succesiune;

– în cazul reprezentării succesorale.

C. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad chemate la

moştenire.

Dacă moştenitorii defunctului fac parte din aceeaşi clasă şi au acelaşi grad de

rudenie, ei vor împărţi moştenirea în părţi egale (art. 964 alin. 4 C. civ.). De exemplu, dacă la

moştenire vin doi copii ai defunctului, fiecare va primi o jumătate; la fel şi dacă vor fi chemaţi

doi fraţi etc.

De la principiul egalităţii, legea prevede două excepţii:

– împărţeala moştenirii pe tulpini, în cazul venirii la moştenire prin reprezentare

succesorală;

– împărţeala moştenirii pe linii, în cazul în care sunt chemaţi doi sau mai mulţi

colaterali privilegiaţi: fraţi ori surori proveniţi din părinţi diferiţi (adică fraţi buni, fraţi

consangvini sau fraţi uterini cu defunctul) sau descendenţii fraţilor ori surorilor de categorii

diferite (indiferent dacă vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare).

În raporturile dintre părinţi, pe de o parte, şi fraţi/surori sau descendenţii lor, pe

de altă parte, nu se aplică principiul egalităţii, părinţii culegând o cotă fixă indiferent de

numărul colateralilor privilegiaţi cu care vin în concurs.

Secţiunea a III-a. Reprezentarea succesorală

§ 1. Definire, natură juridică şi domeniu de aplicare

Prin reprezentarea succesorală, un moştenitor legal de un grad mai îndepărtat,

numit reprezentant, urcă în virtutea legii în locul şi gradul ascendentului său numit

reprezentat, pentru a culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost

nedemn faţă de defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii (art. 965 C. civ.). Prin

efectele pe care le produce, reprezentarea înlătură unele consecinţe injuste ale principiului

proximităţii gradului de rudenie şi ale principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad.

De exemplu, la moartea lui A rămân ca moştenitori fiul său B şi doi nepoţi D şi E

(care sunt copiii unui alt fiu al defunctului – C –, predecedat). În lipsa acestei instituţii, s-ar

aplica principiul proximităţii în gradul de rudenie, urmând ca moştenirea lăsată de A să fie

culeasă numai de fiul său B (care, fiind descendent de gradul I, îi înlătură de la moştenire pe

D şi E, descendenţi de gradul al II-lea). Întrucât legiuitorul a apreciat că astfel de excludere ar

fi nedreaptă, prin derogare de la principiul proximităţii în grad şi al egalităţii între rudele de

acelaşi grad, s-a permis nepoţilor D şi E să urce în locul şi gradul părintelui lor predecedat

(C), venind astfel la moştenire, în concurs cu unchiul lor B.

Ca noutate, Codul civil 2011 dă posibilitatea reprezentării ascendentului decedat,

dar şi a ascendentului nedemn faţă de defunct, decedat sau în viaţă (art. 965 C. civ.). De

menţionat însă că, în caz de reprezentare, moştenirea nu se va împărţi în mod egal între

succesori (pe capete), ci după numărul descendenţilor de gradul I (pe tulpini); în cazul concret

de mai sus, nepoţii defunctului vor primi părţi egale din jumătatea moştenirii cuvenite tatălui

lor.

Deşi Codul civil de la 1864 a calificat instituţia drept „o ficţiune a legii”, literatura

juridică contemporană a apreciat că reprezentarea succesorală este „un beneficiu al legii” de

care se bucură anumite categorii de moştenitori legali. Reprezentarea succesorală este admisă

în privinţa descendenţilor copiilor defunctului şi în privinţa descendenţilor din fraţi şi surori

(art. 966 alin. 1 C. civ.). De menţionat că reprezentarea constituie o excepţie de la principiile

devoluţiunii legale şi deci dispoziţiile care o prevăd sunt de strictă interpretare. În consecinţă,

nici o altă persoană în afara celor expres prevăzute de lege nu poate beneficia de efectele

reprezentării succesorale (de exemplu, părinţii defunctului sau soţul supravieţuitor).

§ 2. Condiţiile reprezentării succesorale

Descendenţii copiilor defunctului şi descendenţii din fraţi şi surori pot beneficia

de reprezentarea succesorală numai dacă sunt îndeplinite două condiţii:

a). Cel reprezentat să fie nedemn sau decedat, la data deschiderii moştenirii.

Potrivit art. 965 C. civ., reprezentarea operează în cazul reprezentatului „nedemn faţă de

defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii”. Celor două situaţii de mai sus le sunt

asimilate alte două cazuri. Astfel, reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este

nedemn faţă de reprezentat sau a renunţat la moştenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoştenit

de el (art. 967 alin. 3 C. civ.). Potrivit art. 967 alin. 1 C. civ., „poate fi reprezentată persoana

lipsită de capacitatea de a moşteni, precum şi nedemnul, chiar aflat în viaţă la data deschiderii

moştenirii”.

Din dispoziţiile discutabile ale textului de mai sus, înţelegem că poate fi

reprezentată atât o persoană decedată, cât şi o persoană în viaţă „lipsită de capacitatea de a

moşteni” (nedemnul, renunţătorul sau dezmoştenitul). Condiţia este îndeplinită şi dacă cel

care este reprezentat a decedat în aceeaşi împrejurare cu cel care lasă moştenirea, deoarece

sunt prezumaţi că au murit în acelaşi moment (art. 957 alin. 2 C. civ.).

În acest context admitem că şi persoana dispărută poate fi reprezentată, deoarece

până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti declarative de moarte rămase definitivă este

prezumată a fi în viaţă (şi poate avea calitatea de nedemn, renunţător sau dezmoştenit).

Precizăm, de asemenea, că reprezentarea nu poate opera per saltum şi omisso medio, astfel că

reprezentantul nu poate să sară peste un ascendent care este în viaţă pentru a ajunge la alt

ascendent pe care să îl reprezinte, ci el trebuie să urce din grad în grad vacant până la gradul

cel mai apropiat de defunct.

b). Reprezentantul să îndeplinească condiţiile generale pentru a moşteni. În

temeiul art. 967 alin. 2 C. civ., deoarece reprezentantul urmează să îl moştenească pe defunct,

el trebuie să îndeplinească toate condiţiile de a veni la moştenirea legală a acestuia prevăzute

de art. 957 şi urm. C. civ., prezentate în continuare:

– să aibă capacitate succesorală; astfel, reprezentantul trebuie să existe în

momentul deschiderii moştenirii (spre deosebire de reprezentat, el nu poate să fie comorient

sau persoană decedată în acelaşi timp cu defunctul);

– să aibă vocaţie succesorală generală proprie la moştenirea lăsată de defunct,

fiindcă o persoană care nu ar putea moşteni în nume propriu nu ar putea culege moştenirea

nici prin reprezentare; astfel, descendenţii din fraţi sau surori pot veni la moştenire prin

reprezentare numai până la gradul al IV-lea inclusiv (strănepot de frate – gradul al IV-lea). În

cazul adopţiei cu efecte depline, adoptatul şi descendenţii săi devin rudă cu adoptatorul său,

dar şi cu rudele acestuia, astfel că pot beneficia de reprezentare ca şi copiii din filiaţia

firească.

În schimb, în cazul adopţiei cu efecte restrânse, întrucât adoptatul şi descendenţii

săi devin rude numai cu adoptatorul (nu şi cu rudele acestuia), în principiu, adoptatul şi

descendenţii săi nu pot beneficia de reprezentare. Ca excepţie, în situaţia de mai sus,

descendenţii adoptatului pot veni la moştenire prin reprezentare numai dacă adoptatorul a fost

defunctul.

– să nu fie nedemn faţă de defunct, să nu fi renunţat la moştenirea acestuia şi să nu

fi fost exheredat (în cazul moştenitorilor nerezervatari). De precizat că reprezentantul trebuie

să îndeplinească condiţiile necesare pentru a-l moşteni exclusiv pe defunct (şi nu pe

reprezentat). De exemplu, reprezentantul poate fi nedemn faţă de reprezentat, întrucât

nedemnitatea produce efecte numai în raport cu persoana faţă de care s-a săvârşit fapta (de

asemenea, el poate să renunţe la moştenirea acestuia sau să fie exheredat).

§ 3. Modul în care operează reprezentarea

Dacă sunt îndeplinite condiţiile de mai sus, reprezentarea este admisă: în toate

cazurile, la infinit, operând de drept.

Reprezentarea operează „în toate cazurile”. Astfel, în clasa I (a descendenţilor),

nepoţii (rude cu defunctul de gradul al II-lea) vor veni la moştenire prin reprezentare atât în

cazul în care ar exista şi fii ai defunctului (descendenţi de gradul I), cât şi în cazul în care ar

veni la moştenire numai nepoţi ai defunctului.

Tot astfel, în clasa a II-a (a ascendenţilor şi colateralilor privilegiaţi) nepoţii de

frate şi soră (rude cu defunctul, de gradul III) vor veni la moştenire prin reprezentare, atât în

cazul în care ar veni şi fraţii sau surorile defunctului, cât şi în cazul în care la moştenire ar

veni numai nepoţi de frate sau soră. Dacă rudele sunt de grad egal, împărţirea moştenirii se va

face pe tulpini, „cu respectarea principiului egalităţii între moştenitorii de grad cel mai

apropiat cu defunctul”, iar nu pe capete, în părţi egale, în raport cu numărul descendenţilor

care vin efectiv la moştenire.

De exemplu, dacă cei doi copii ai defunctului sunt decedaţi la data deschiderii

moştenirii şi unul a lăsat un copil, iar al doilea trei copii, moştenirea se va împărţi între nepoţii

defunctului nu în părţi egale, ci în două părţi, prima jumătate revenind unui nepot, iar cealaltă

jumătate fiind împărţită între ceilalţi trei nepoţi.

Reprezentarea este admisă la infinit (nemărginit), în sensul că de ea vor beneficia

nu numai descendenţii de gradul al doilea spre a reprezenta pe descendenţii de gradul I, ci şi

descendenţii de gradul al III-lea spre a reprezenta pe descendenţii de gradul al II-lea, precum

şi cei de gradul al IV-lea pe cei de gradul al III-lea etc. Ca excepţie, în cazul descendenţilor

din fraţi sau surori, reprezentarea nu poate opera nemărginit, ci numai până la gradul al IV-lea

(întrucât moştenirea în linie colaterală este admisă numai până la gradul al IV-lea).

Reprezentarea operează de drept (pentru ca împărţeala să se facă pe tulpini), voinţa

descendenţilor putând influenţa astfel regulile reprezentării numai prin renunţare la moştenire,

nu şi prin acceptarea ei cu efecte parţiale sau sub condiţie (de exemplu, împărţeala să se facă

în alte cote decât cele stabilite de lege). În consecinţă, regulile reprezentării succesorale nu pot

fi modificate prin voinţa defunctului.

§ 4. Efectele reprezentării succesorale

Ca efect principal al reprezentării succesorale, descendentul – reprezentant urcă

„în drepturile ascendentului său” – reprezentat, culegând moştenirea ce i s-ar fi cuvenit

acestuia, dacă „nu ar fi fost nedemn faţă de defunct sau decedat” (art. 965 C. civ.). Potrivit

noului Cod civil, reprezentarea succesorală produce efecte generale şi particulare.

A. Efectul general.

Conform art. 968 alin. 1 C. civ., „în cazurile în care operează reprezentarea

succesorală, moştenirea se împarte pe tulpină”. Astfel, reprezentanţii, indiferent de numărul

lor, vor lua partea din moştenire ce s-ar fi cuvenit ascendentului reprezentat dacă ar fi fost în

viaţă la deschiderea moştenirii.

De exemplu, dacă defunctul a avut doi copii predecedaţi, dintre care unul a lăsat

un copil, iar celălalt doi copii, aceşti nepoţi ai defunctului vor moşteni nu în părţi egale, ci

primul va lua 1/2 din moştenire, iar ceilalţi doi câte 1/4 fiecare. În consecinţă, în cazul

reprezentării a două sau mai multor persoane decedate sau nedemne, la data deschiderii

moştenirii, reprezentanţii lor vor împărţi moştenirea pe tulpini (şi nu pe „capete”).

Potrivit art. 968 alin. 2 C. civ., prin tulpină se înţelege:

– înăuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi care culege moştenirea sau

este reprezentat la moştenire;

– înăuntrul clasei a doua, colateralul privilegiat de gradul al doilea care culege

moştenirea sau este reprezentat la moştenire.

Dacă aceeaşi tulpină a „produs mai multe ramuri, în cadrul fiecărei ramuri

subdivizarea se face tot pe tulpină, partea cuvenită descendenţilor de acelaşi grad din aceeaşi

ramură împărţindu-se între ei în mod egal” (art. 968 alin. 3 C. civ.).

De exemplu, dacă în cazul de mai sus unul dintre nepoţi ar fi decedat şi el la data

deschiderii moştenirii, lăsând doi copii (strănepoţi ai defunctului), aceştia vor veni la

moştenire tot pe tulpini (subtulpini), adică ar primi partea cuvenită ascendentului lor.

Menţionăm că, odată cu drepturile pe care le dobândesc prin reprezentare, moştenitorii

răspund şi de pasivul succesiunii (având, în consecinţă, şi obligaţii în funcţie de vocaţia

succesorală a fiecăruia).

B. Efectul particular al reprezentării succesorale

Potrivit art. 969 alin. 1 C. civ., copiii nedemnului concepuţi înainte de deschiderea

moştenirii de la care nedemnul a fost exclus sunt obligaţi să raporteze, la moştenirea lăsată de

nedemn, bunurile pe care le-au moştenit prin reprezentarea nedemnului, dacă vin la

moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai săi, concepuţi după deschiderea moştenirii de la care

a fost înlăturat nedemnul. De precizat că raportul bunurilor moştenite prin reprezentarea

nedemnului se face numai în cazul şi în măsura în care valoarea acestora a depăşit valoarea

pasivului succesoral pe care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare a reprezentării

(art. 969 alin. 2 C. civ.). Raportul bunurilor moştenite prin reprezentarea nedemnului este

supus reglementărilor cuprinse în secţiunea dedicată „raportului donaţiilor” (art. 1146-1154 C.

civ.).

C. Particularităţi ale moştenirii imobilelor prin reprezentare în condiţiile Legii nr.

18/1991 şi Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, republicată, dacă proprietarul

terenului reconstituit nu mai este în viaţă, „de prevederile legii beneficiază (…) moştenitorii

acestora”. Potrivit art. 13 alin. 1 din H.G. nr. 890/2005 pentru aprobarea Regulamentului

privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea

dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a

titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, „stabilirea dreptului de

proprietate (…) pentru cooperatorii decedaţi se face pe numele moştenitorilor”, iar art. 13

alin. 2 lit. a) şi b) prevede că descendenţii copiilor fostului proprietar decedat, precum şi cei

din fraţi şi surori pot veni la moştenire în locul părinţilor lor decedaţi anterior autorului

succesiunii, deci prin reprezentare. Din textul de lege menţionat rezultă că reprezentarea nu

este admisă în cazul în care reprezentantul a decedat „nu anterior, ci ulterior fostului

proprietar al terenului, însă decesul a avut loc înaintea apariţiei Legii nr. 18/1991”.

Reprezentarea se admite însă nu numai în cazul predecesului celui reprezentat, dar şi în cazul

în care reprezentatul este comorient sau decedat în acelaşi timp cu autorul succesiunii. Dacă

însă moartea copilului sau, după caz, a fratelui/surorii fostului proprietar a intervenit ulterior

decesului autorului (nu „anterior”), acesta va moşteni, deoarece a fost în viaţă la data

deschiderii succesiunii (urmând ca, apoi, cota moştenită să fie transmisă propriilor săi

moştenitori). Dispoziţii în materie sunt cuprinse şi în Legea nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate de stat în mod abuziv. Astfel, potrivit art. 4 alin. 2 din lege, de

prevederile acesteia beneficiază şi moştenitorii persoanelor îndreptăţite, reconstituirea

dreptului de proprietate putându-se face, în condiţiile legii civile, atât în nume propriu, cât şi

prin reprezentare sau retransmitere.

Secţiunea a IV-a. Reguli aplicabile claselor de moştenitori legali

Rudele defunctului cu vocaţie legală generală (în linie dreaptă la infinit şi

colaterale până la gradul al IV-lea inclusiv) sunt organizate pe patru clase de moştenitori

legali distincte, nu numai prin apropierea faţă de defunct, dar şi prin particularităţile lor.

§ 1. Clasa I de moştenitori legali (descendenţii defunctului)

Prin descendenţi se înţeleg „copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la

nesfârşit”, fără deosebire de sex şi indiferent dacă sunt din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii

diferite (art. 975 alin. 1 C. civ.). Copiii defunctului şi urmaşii acestora din afara căsătoriei fac

de asemenea parte din clasa I de moştenitori legali, cu condiţia ca filiaţia să fie stabilită

potrivit legii. Din clasa I mai fac parte şi copiii adoptaţi. Prin adopţie, adoptatul şi

descendenţii săi dobândesc aceleaşi drepturi pe care le are copilul din căsătorie.

După efectele produse, adopţia poate fi: cu efecte depline sau cu efecte restrânse.

Precizăm că distincţia dintre adopţia cu efecte depline şi cea cu efecte restrânse a avut suport

legal numai până la adoptarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 25/1997 şi a Legii nr. 87/1998 (azi

abrogate). Potrivit art. 451 şi urm. C. civ., adopţia este asimilată în totalitate rudeniei fireşti şi

deci, în actuala reglementare, adopţia nu mai poate fi decât cu efecte depline. Adopţia cu

efecte restrânse rămâne însă în actualitate (cel puţin în materia dreptului de moştenire),

întrucât actele juridice încheiate în regimul juridic anterior rămân valabile (tempus regit

actum).

În funcţie de felul adopţiei (cu efecte depline sau restrânse), vor fi diferenţiate şi

drepturile la moştenire.

a) Dacă moştenirea este lăsată de adoptator, adoptatul şi descendenţii săi pot veni

la moştenire, indiferent de felul adopţiei. Dacă cel care lasă moştenirea nu este adoptatorul, ci

o altă rudă a acestuia, adoptatul va avea vocaţie succesorală la moştenirea respectivă numai

dacă adopţia a fost făcută cu efecte depline (deoarece numai în această situaţie adoptatul

devine rudă atât cu adoptatorul său, cât şi cu rudele acestuia din urmă – art. 451 C. civ.).

b) Dacă persoana care lasă moştenirea a fost o rudă firească a adoptatului, acesta

din urmă:

– nu poate veni la moştenire, dacă adopţia sa a fost încheiată cu efecte depline

(deoarece legăturile adoptatului cu rudele fireşti încetează în acest caz);

– poate veni la moştenire în cazul adopţiei cu efecte restrânse, întrucât adoptatul

păstrează legăturile de rudenie cu familia firească, astfel că el şi descendenţii lui vor avea

vocaţie succesorală faţă de ascendenţii lor fireşti. De menţionat că, în toate cazurile, adopţia

este valabilă şi va produce efecte juridice numai dacă a fost făcută în scopul şi cu finalitatea

prevăzută de lege.

A. Dreptul la moştenire al descendenţilor.

Potrivit art. 975 alin. 2 C. civ., „descendenţii defunctului înlătură moştenitorii din

celelalte clase”. Dacă vin singuri la succesiune, descendenţii au dreptul la întreaga moştenire.

În acest caz, dacă sunt chemaţi doi sau mai mulţi descendenţi de gradul I (copiii defunctului

sau alţi descendenţi de grade egale), fiecare va moşteni în mod egal, în funcţie de numărul lor

(pe capete). Dacă descendenţii de gradul al II-lea şi următoarele vin la moştenire prin

reprezentare, împărţeala se va face pe tulpini şi subtulpini, principiul egalităţii aplicându-se

numai între ramurile din aceeaşi tulpină (art. 975 alin. 4 C. civ.). În cazul în care la moştenire

vine şi soţul supravieţuitor al defunctului, descendenţii, indiferent de numărul lor, vor culege

3/4 din moştenire, restul de 1/4 cuvenindu-se soţului supravieţuitor (art. 975 alin. 3 C. civ.).

B. Caracterele juridice ale drepturilor descendenţilor.

Din dispoziţiile Codului civil rezultă că drepturile succesorale ale descendenţilor

au următoarele caractere juridice:

– descendenţii pot veni la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare (art.

965 C. civ.);

– descendenţii sunt moştenitori rezervatari, adică ei beneficiază, în puterea legii,

de o parte din moştenire, denumită rezervă, cu privire la care, sub sancţiunea reducţiunii,

autorul nu poate dispune prin liberalităţi inter vivos sau mortis causa (art. 1087 C. civ.);

– descendenţii sunt moştenitori sezinari; ei au „stăpânirea de fapt asupra

patrimoniului succesoral”, chiar înainte de eliberarea certificatului de moştenitor şi fără vreo

formalitate; pe lângă stăpânirea de fapt a patrimoniului succesoral, sezina conferă

moştenitorilor sesizari şi dreptul de a administra patrimoniul succesoral şi de a exercita

drepturile şi acţiunile defunctului (art. 1125-1126 C. civ.);

– descendenţii sunt obligaţi să raporteze donaţiile, adică sunt ţinuţi să readucă la

masa succesorală bunurile pe care le-au primit cu titlu de donaţie1 de la cel care lasă

moştenirea (art. 1146 alin. 1 C. civ.).

§ 2. Clasa a II-a de moştenitori legali (ascendenţii privilegiaţi şi colateralii

privilegiaţi)

Dacă defunctul nu are descendenţi sau cei existenţi „nu îndeplinesc condiţiile

necesare pentru a moşteni” sau nu vor să vină la moştenire, legea cheamă la succesiune rudele

care fac parte din clasa a II-a de moştenitori legali (art. 976 alin. 1 C. civ.). Clasa a II-a de

moştenitori legali este clasa mixtă, a ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi (ei

se numesc privilegiaţi deoarece înlătură de la moştenire pe ceilalţi ascendenţi şi colaterali,

denumiţi ordinari, care fac parte din clase de moştenitori subsecvente). Clasa a II-a este

mixtă, întrucât cuprinde două categorii de rude, ceea ce determină ca studierea problemelor

legate de ascendenţii privilegiaţi să se facă separat de cele privind colateralii privilegiaţi.

A. Ascendenţii privilegiaţi.

Ascendenţii privilegiaţi sunt părinţii defunctului (tatăl şi mama) din căsătorie, din

afara căsătoriei şi din adopţie. Drepturile succesorale ale părinţilor din căsătorie şi din afara

căsătoriei sunt prevăzute expres de art. 976 şi urm. C. civ.

a). Filiaţia faţă de mamă şi faţă de tată. Potrivit art. 408 C. civ., filiaţia faţă de

mamă rezultă din faptul naşterii. Ea se poate stabili şi prin recunoaştere sau prin hotărâre

judecătorească. Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie se stabileşte prin efectul prezumţiei de

paternitate. Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se stabileşte prin recunoaştere sau prin

hotărâre judecătorească (art. 408 alin. 3 C. civ.). Paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că

pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepţiunii (art.

426 alin. 1 C. civ.). În doctrină s-a apreciat că, dacă stabilirea filiaţiei (prin recunoaştere) din

afara căsătoriei s-a făcut în scopul exclusiv (şi dovedit) de a crea tatălui din afara căsătoriei

vocaţie succesorală la moştenirea copilului, recunoaşterea este lovită de nulitate.

b). Vocaţia succesorală a părinţilor fireşti în cazul adopţiei. În cazul adopţiei cu

efecte depline, părinţii fireşti ai celui adoptat pierd orice vocaţie succesorală la moştenirea

copilului adoptat, întrucât raporturile de rudenie dintre ei încetează. În cazul în care unul

dintre soţi adoptă cu efecte depline copilul firesc al celuilalt soţ, legăturile de rudenie dintre

copil şi părintele său firesc (care este soţul adoptatorului cu efecte depline) se menţin şi, în

consecinţă, acesta din urmă păstrează vocaţia succesorală la moştenirea copilului. Dacă însă

adopţia este cu efecte restrânse, vocaţia succesorală a ambilor părinţi fireşti se menţine,

indiferent dacă adoptatorul este sau nu soţul unuia dintre părinţii fireşti.

c). Vocaţia succesorală a adoptatorului. În cazul adopţiei cu efecte depline,

situaţie în care adoptatul devine rudă cu adoptatorul şi rudele acestuia, vocaţia succesorală a

celui din urmă nu este pusă la îndoială3. În ceea ce priveşte adopţia cu efecte restrânse, s-ar

putea pune întrebarea: are adoptatorul vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de adoptat (pe

motiv că raporturile adoptatului cu familia firească nu încetează, iar adopţia consimţită de

adoptator se face exclusiv în interesul celui adoptat, şi nu invers)? Apreciem că adoptatorul

are vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de adoptat şi în cazul adopţiei cu efecte restrânse,

deoarece în privinţa raporturilor de rudenie dintre adoptator şi adoptat nu există deosebire

între felurile adopţiei.

d). Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi. Din

dispoziţiile Codului civil rezultă următoarele caractere juridice:

– ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu şi prin

reprezentare;

– ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori rezervatari;

– ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori sezinari.

e). Împărţeala moştenirii între ascendenţii privilegiaţi (şi între aceştia şi colateralii

privilegiaţi). Întinderea drepturilor succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi diferă după cum

ascendenţii privilegiaţi vin singuri la moştenire sau în concurs cu colateralii privilegiaţi. Dacă

la moştenire sunt chemaţi numai ascendenţii privilegiaţi ai defunctului (tatăl şi mama

acestuia), moştenirea se împarte întotdeauna în mod egal, în funcţie de numărul acestora (art.

980 C. civ.). Precizăm că, în cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatorul vine la moştenire

alături de părinţii fireşti (care sunt în viaţă la data deschiderii moştenirii). Deci moştenirea se

va împărţi în două, trei sau patru părţi.

Potrivit art. 978 C. civ., dacă ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire în concurs

cu colateralii privilegiaţi, întinderea drepturilor ascendenţilor se stabileşte astfel:

– când există un singur părinte, el va primi 1/4 din moştenire, restul de 3/4

revenind colateralilor privilegiaţi;

– când trăiesc ambii părinţi, vor culege 1/2 din moştenire (câte 1/4 fiecare),

cealaltă jumătate revenind colateralilor privilegiaţi (art. 978 lit. a C. civ.);

– când la moştenire vin părinţii fireşti alături de adoptator (în cazul adopţiei cu

efecte restrânse), ei împreună vor culege tot 1/2 din moştenire, pe care o vor împărţi în mod

egal, iar restul de 1/2 va fi culeasă de colateralii privilegiaţi.

Dacă alături de clasa a II-a de moştenitori este chemat şi soţul supravieţuitor al

defunctului, cota ce i se cuvine acestuia este de 1/3 sau 1/2 (după caz).

B. Colateralii privilegiaţi.

Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora

până la gradul al IV-lea inclusiv (nepoţi şi strănepoţi de frate/soră). Fraţii şi surorile

defunctului şi descendenţii acestora pot fi din căsătorie (aceeaşi căsătorie sau căsătorii

diferite), din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline. De precizat că, în cazul

adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul şi descendenţii lui nu devin rudă cu rudele

adoptatorului şi, prin urmare, nici cu descendenţii săi. De exemplu, dacă soţii au doi copii şi

adoptă cu efecte restrânse un al treilea copil, acesta din urmă nu devine frate cu copiii din

filiaţia firească, astfel că, în cazul în care unul dintre copiii fireşti moare, moştenirea va fi

culeasă numai de fratele său din filiaţia firească1. Dacă adoptatul ar muri mai întâi, niciunul

dintre copiii din filiaţia firească a adoptatorilor nu va avea vocaţie în calitate de frate/soră la

moştenirea adoptatului.

a). Împărţeala moştenirii între colateralii privilegiaţi. În acest caz, situaţia este

diferită după cum rudele colaterale din clasa a II-a vin la moştenire „singure” sau în concurs

cu ascendenţii privilegiaţi. Astfel:

– când vin singuri, colateralii privilegiaţi culeg întreaga moştenire;

– dacă vin în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, colateralii privilegiaţi vor primi

3/4 din moştenire în concurs cu un singur părinte sau 1/2 în concurs cu doi (sau mai mulţi)

părinţi ai defunctului;

– când la moştenire vine şi soţul supravieţuitor al defunctului, cota-parte cuvenită

acestuia va fi defalcată mai întâi.

Moştenirea ce se cuvine colateralilor privilegiaţi se împarte „în mod egal” între

fraţii şi surorile defunctului („pe capete” – art. 981 alin. 1 C. civ.). Asemănător se împarte

moştenirea şi între descendenţii din fraţi şi surori, când vin la moştenire în nume propriu.

Dacă însă descendenţii din fraţi şi surori vin la moştenire prin reprezentare, chiar dacă sunt de

grad egal, împărţeala se face pe tulpini şi subtulpini (art. 981 alin. 2 C. civ.).

b). Împărţeala pe linii. În cazul în care „colateralii privilegiaţi sunt rude cu

defunctul pe linii colaterale diferite, moştenirea sau partea din moştenire ce li se cuvine se

împarte, în mod egal, între linia maternă şi cea paternă” (art. 981 alin. 3 C. civ.). Din

dispoziţiile de mai sus, rezultă că în cazul în care fraţii şi surorile defunctului nu sunt din

aceiaşi părinţi (ci din părinţi diferiţi), împărţeala moştenirii se face pe linii, cotele fraţilor şi

surorilor fiind diferite. Împărţeala pe linii constituie o excepţie de la principiul potrivit căruia,

în cadrul aceleiaşi clase, rudele de grad egal moştenesc în părţi egale.

Precizăm că, atunci când fraţii şi surorile defunctului sunt din părinţi diferiţi, ei se

împart în trei categorii:

– fraţi buni (primari), adică fraţi cu defunctul şi după tată şi după mamă, indiferent

dacă sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline făcută de

ambii soţi;

– fraţi consangvini (consângeni), adică fraţi cu defunctul numai după tată,

indiferent dacă sunt din căsătorii deosebite, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte

depline făcută numai de tată;

– fraţi uterini, adică fraţi cu defunctul numai după mamă, indiferent dacă provin

din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline (făcută numai de

mamă).

Ca regulă, atunci când la moştenire vin fraţi sau surori ce fac parte dintr-o singură

categorie (sau din aceeaşi căsătorie), drepturile lor succesorale vor fi egale. Dacă la

moştenirea defunctului vin fraţi din căsătorii diferite, moştenirea se va împărţi pe linii şi, drept

consecinţă, fraţii buni vor lua o parte mai mare decât fraţii consangvini sau uterini (art. 981

alin. 4 C. civ.).

Potrivit art. 981 C. civ., împărţeala pe linii se face în felul următor: moştenirea

lăsată de fratele decedat se împarte în două linii, linia paternă şi linia maternă. Fraţii buni vin

la moştenire în ambele linii, cei consangvini numai în linia paternă, iar cei uterini numai în

linia maternă. De precizat că art. 981 alin. 3 C. civ. vizează, atât ipoteza în care colateralii

privilegiaţi vin în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, dar şi pe aceea când moştenirea se

împarte numai între colaterali privilegiaţi (şi aceştia sunt „pe linii colaterale diferite”). Regula

împărţelii pe linii se aplică şi în situaţia în care descendenţii din fraţi şi surori vin la moştenire

prin reprezentare sau prin valorificarea unui drept succesoral propriu2. c). Caracterele juridice

ale dreptului la moştenire al colateralilor privilegiaţi.

Din dispoziţiile Codului civil rezultă următoarele caractere juridice:

– colateralii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu; în schimb,

descendenţii lor pot veni la moştenire şi prin reprezentare;

– colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori rezervatari;

– colateralii privilegiaţi nu sunt sezinari; – colateralii privilegiaţi nu sunt obligaţi

la raportul donaţiilor.

§ 3. Clasa a III-a de moştenitori legali (ascendenţii ordinari)

În situaţia în care defunctul nu are moştenitori din primele două clase sau cei

existenţi nu pot (din cauza nedemnităţii sau din cauza exheredării) sau nu vor să vină la

moştenire (renunţând la ea), legea cheamă la moştenire ascendenţii ordinari, adică „rudele în

linie dreaptă ascendentă ale defunctului” de gradul doi, trei ş.a. (alţii decât părinţii – art. 982

alin. 1 C. civ.).

Ascendenţii ordinari sunt bunicii, străbunicii etc. (fără limită în grad). Ascendenţii

ordinari pot fi din căsătorie sau, în cazul adopţiei cu efecte depline, din rudenia civilă rezultat

al adopţiei. Dacă însă cel care lasă moştenirea a fost adoptat cu efecte restrânse, ascendenţii

ordinari se vor recruta dintre rudele sale fireşti.

a). Împărţeala moştenirii între ascendenţii ordinari. Potrivit art. 982 alin. 3 C. civ.,

bunicii, străbunicii etc. sunt chemaţi la moştenire în ordinea gradelor de rudenie (în baza

principiului proximităţii gradului de rudenie), astfel că bunicii (rude de gradul al II-lea)

înlătură de la moştenire pe străbunici (rude de gradul al III-lea) etc. Între ascendenţii ordinari

de grad egal chemaţi la moştenire se aplică principiul egalităţii (art. 982 alin. 5 C. civ.). Dacă,

alături de ascendenţii ordinari, la moştenire este chemat şi soţul supravieţuitor al defunctului

cota ce i se cuvine acestuia este de 3/4 din moştenire (iar ascendenţilor ordinari le revine 1/4

din moştenire – art. 972 alin. 1 lit. d C. civ.).

b). Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor ordinari.

Din dispoziţiile Codului civil rezultă următoarele caractere juridice:

– ascendenţii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu (nu şi prin

reprezentare);

– ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari;

– ascendenţii ordinari sunt moştenitori sezinari (fiind rude în linie directă).

§ 4. Clasa a IV-a de moştenitori legali (colateralii ordinari)

Colateralii ordinari sunt: unchii şi mătuşile, verii primari şi fraţii sau surorile

bunicilor defunctului (unchiul mare). Dacă defunctul nu are moştenitori din primele trei clase

sau cei existenţi nu pot sau nu vor să vină la moştenire, legea cheamă la moştenire pe

colateralii ordinari, adică „rudele colaterale ale defunctului până la gradul al patrulea inclusiv”

care nu sunt fraţi sau surori ori descendenţi ai acestora (art. 983 alin. 1 C. civ.).

Colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau, în cazul adopţiei

cu efecte depline, din rudenia civilă rezultat al adopţiei.

a). Împărţeala moştenirii între colateralii ordinari. Potrivit art. 983 alin. 3 C. civ.,

colateralii ordinari sunt chemaţi la moştenire în ordinea gradelor de rudenie, astfel: unchii şi

mătuşile (rude de gradul al III-lea) înlătură de la moştenire pe verii primari şi fratele sau sora

bunicilor defunctului (rude de gradul al IV-lea). Între colateralii ordinari de grad egal chemaţi

la moştenire se aplică principiul egalităţii (art. 983 alin. 5 C. civ.). Astfel, dacă nu există unchi

sau mătuşi, verii primari şi unchiul mare împart moştenirea în mod egal. Dacă la moştenire,

alături de colateralii ordinari, este chemat şi soţul supravieţuitor al defunctului, cota ce i se

cuvine acestuia este de 3/4 din moştenire (iar restul de 1/4 se împarte între colateralii ordinari,

potrivit celor două principii arătate mai sus).

b). Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari.

Din dispoziţiile legale rezultă următoarele caractere juridice:

– colateralii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu (nu şi prin

reprezentare);

– colateralii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari;

– colateralii ordinari nu sunt moştenitori sezinari;

– colateralii ordinari nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

După adoptarea Codului civil de la 1864, reglementarea drepturilor succesorale ale

soţului supravieţuitor a suferit importante modificări dictate, în principal, de cele două

conflagraţii mondiale. Organizată exclusiv, pe principiul rudeniei, succesiunea în concepţia

Codului civil de la 1964 recunoştea drepturi minime soţului supravieţuitor care dobândea

moştenirea numai după ultimul colateral de gradul al doisprezecelea. În această situaţie, soţul

supravieţuitor putea culege averea soţului defunct numai înaintea statului. Ulterior, prin

adoptarea Legii din 28 iunie 1921 (legea asupra impozitului progresiv pe succesiuni), soţul

supravieţuitor venea, de regulă, la moştenire, după ultima rudă colaterală de gradul al

patrulea. În mod excepţional, văduva săracă avea dreptul la 1/3 din moştenire în uzufruct,

dacă venea în concurs cu un descendent; la o parte de copil în uzufruct, dacă venea în concurs

cu mai mulţi descendenţi; la 1/4 din moştenire în plină proprietate, în toate cazurile celelalte2.

Recunoaşterea deplină a drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor s-a făcut odată cu

adoptarea Legii nr. 319/1944 (care a abrogat dispoziţiile în materie, ale Codului civil 1864).

Deşi soţul supravieţuitor nu este rudă cu defunctul, având în vedere afecţiunea reciprocă

dintre aceştia, legiuitorul de la 1944 a adus o serie de îmbunătăţiri situaţiei succesorale

acestuia, recunoscându-i dreptul la moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de

moştenitori legali, inclusiv dreptul la rezerva succesorală, şi anumite drepturi succesorale

accesorii. Pe fond, art. 970-974 C. civ. 2011 au preluat aproape integral dispoziţiile Legii nr.

319/1944 (mult contestată). Noul cod civil (art. 970-974) recunoaşte soţului supravieţuitor trei

categorii de drepturi: – un drept de moştenire în concurs cu clasele de moştenitori legali sau

în lipsa rudelor din cele patru clase; – un drept de moştenire special cuprinzând „mobilierul şi

obiectele de uz casnic” precum şi, – un drept temporar de abitaţie asupra locuinţei.

Condiţiile speciale cerute soţului supravieţuitor pentru a putea moşteni

Pentru a-l putea moşteni pe defunct, soţul supravieţuitor trebuie să îndeplinească

condiţiile generale cerute de lege pentru a moşteni (capacitate succesorală, să nu fie nedemn

etc.), dar şi o condiţie specială, şi anume să aibă calitatea de soţ la

data deschiderii moştenirii (art. 970 C. civ.).

Calitatea de soţ şi vocaţia sa la moştenire.

Condiţia specială este îndeplinită dacă soţul supravieţuitor a avut această calitate

numai la data deschiderii succesiunii, neavând relevanţă durata căsătoriei cu defunctul, starea

materială sau sexul soţului supravieţuitor, dacă au avut copii sau nu ori dacă erau despărţiţi

sau nu în fapt. În schimb, concubinajul a două persoane de sex diferit, oricât de durabil ar fi

fost, nu conferă vocaţie succesorală legală concubinului supravieţuitor. Deoarece calitatea de

soţ dobândită prin căsătorie se poate pierde ca urmare a desfacerii căsătoriei prin divorţ ori ca

urmare a desfiinţării căsătoriei prin nulitate sau anulare, se impun unele precizări.

a) În cazul în care căsătoria era desfăcută prin divorţ la data deschiderii moştenirii,

fostul soţ al decedatului nu mai are vocaţie succesorală (întrucât a pierdut calitatea de soţ).

Potrivit art. 382 alin. 1 C. civ., căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea judecătorească

a rămas definitivă. În consecinţă, dacă decesul celui care lasă moştenirea a intervenit după

pronunţarea hotărârii judecătoreşti de divorţ, dar înainte de a deveni irevocabilă, calitatea de

soţ există şi, deci, soţul supravieţuitor îl va putea moşteni pe soţul decedat.

b) În cazul în care, anterior deschiderii moştenirii, prin hotărâre judecătorească se

constatase nulitatea ori se pronunţase anularea căsătoriei, problema unor drepturi succesorale

nu se mai pune, deoarece calitatea de soţ nu mai există. În caz de nulitate (absolută sau

relativă), căsătoria se desfiinţează cu efect retroactiv, chiar dacă hotărârea judecătorească prin

care s-a constatat nulitatea sau s-a anulat căsătoria a intervenit ulterior decesului unuia dintre

soţi.

În mod excepţional, dacă soţul supravieţuitor a fost de bună-credinţă la încheierea

căsătoriei, declarată nulă sau anulată, el păstrează, până la data când hotărârea instanţei

judecătoreşti devine definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă (art. 304 C. civ.,

care consacră instituţia căsătoriei putative). Prin urmare, în această situaţie, nepierzând

calitatea de soţ pe care o avea la data deschiderii moştenirii, soţul supravieţuitor va veni la

moştenirea soţului decedat. În schimb, dacă nu a fost de bună-credinţă, soţul supravieţuitor

nu va moşteni, pierzând calitatea de soţ cu efect retroactiv. Evident, dacă moartea unuia dintre

soţi intervine după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a căsătoriei,

niciunul dintre soţi (fie şi de bună-credinţă) nu va putea moşteni, întrucât nu are calitatea de

soţ.

În literatura de specialitate s-a pus problema capacităţii succesorale a soţului

supravieţuitor în cazul în care aceştia (soţii) sunt fie comorienţi, fie codecedaţi, întrebările

fiind: soţii se vor moşteni reciproc?; care îl va moşteni pe celălalt? Răspunsul nu poate fi

decât acela că, şi în această situaţie, se va aplica regula consacrată în materie, potrivit căreia

soţii nu vor avea capacitate succesorală (deci nu se vor putea moşteni unul pe celălalt). În

consecinţă, ei vor lăsa două succesiuni distincte, ce vor fi culese de moştenitorii lor legali ori

testamentari.

Comunitatea de bunuri a soţilor şi soţului supravieţuitor.

Prima problemă care se pune la moartea unuia dintre soţi este determinarea masei

succesorale (adică a drepturilor şi obligaţiilor care o compun). În afara bunurilor proprii care

au aparţinut soţului defunct, există şi bunurile comune ale soţilor, deţinute în codevălmăşie

(art. 339 C. civ.). Întrucât la moartea unuia dintre soţi comunitatea de bunuri încetează,

trebuie să se determine partea cuvenită soţului defunct din această comunitate, care, împreună

cu celelalte bunuri, vor forma masa succesorală. Împărţeala comunităţii se face potrivit

dispoziţiilor Codului civil prevăzute pentru desfacerea căsătoriei (bunurile comune se împart

între soţi potrivit învoielii acestora, iar dacă nu se înţeleg va hotărî instanţa judecătorească).

Drepturile soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori

legali

a). Cota succesorală la care are dreptul soţul supravieţuitor. Soţul supravieţuitor nu

face parte din nici o clasă de moştenitori legali, dar vine în concurs cu oricare clasă chemată

la moştenire. El nu este înlăturat de la moştenire, dar nici nu înlătură rudele defunctului

(indiferent de clasa din care fac parte).

Soţul supravieţuitor are dreptul la o parte din moştenire a cărei întindere variază în

funcţie de clasa de moştenitori legali cu care vine în concurs:

– în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I de moştenitori legali), indiferent de

numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la 1/4 din moştenire;

– în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, care vin la

moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi (clasa a II-a), de asemenea indiferent de

numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la 1/3 din moştenire;

– dacă soţul supravieţuitor vine în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau

numai cu colateralii privilegiaţi, în ambele cazuri indiferent de numărul lor, el culege 1/2 din

moştenire;

– în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a III-a) sau cu colateralii ordinari (clasa a

IV-a), indiferent de numărul lor, în ambele cazuri, soţul supravieţuitor are dreptul la 3/4 din

moştenire.

În doctrină, s-a apreciat şi în sensul că partea ce se cuvine soţului supravieţuitor

duce la micşorarea părţilor ce se cuvin celorlalţi moştenitori legali. Cu alte cuvinte, partea

soţului supravieţuitor s-ar imputa asupra părţilor moştenitorilor cu care acesta vine în concurs.

În cazul în care nu există moştenitori legali ori aceştia există, dar sunt nedemni sau

renunţători, soţul supravieţuitor va culege întreaga moştenire a soţului decedat. b). Probleme

speciale. În legătură cu drepturile soţului supravieţuitor în concurs cu diferite clase de

moştenitori legali se pun două probleme speciale. În primul rând, ipoteza existenţei a două sau

mai multor persoane care pretind drepturi succesorale în calitate de soţi supravieţuitori

(bigamie, poligamie). În situaţia de mai sus, moştenirea lăsată de defunctul bigam sau cota-

parte din această moştenire, prevăzută de lege în favoarea soţului supravieţuitor în concurs cu

diferitele clase de moştenitori legali, se împarte în mod egal între soţul din căsătoria valabilă

şi soţul inocent din căsătoria nulă, ei fiind deopotrivă de bună-credinţă (art. 972 alin. 3 C.

civ.).

În al doilea rând, ipoteza în care soţul supravieţuitor concurează cu două clase

(subclase) de moştenitori legali. Această problemă se pune numai în caz de exheredare a unor

moştenitori legali rezervatari. De exemplu, dacă au fost exheredaţi părinţii defunctului, ei

culeg totuşi rezerva în calitate de moştenitori legali rezervatari. Rezultă că, în această situaţie,

dacă există moştenitori din subclasa colateralilor privilegiaţi, soţul supravieţuitor va primi

numai 1/3 din moştenire (deşi ascendenţii privilegiaţi au fost exheredaţi şi, conform regulilor

generale, ar fi trebuit să primească 1/2). În mod deosebit se pune problema dacă nu există

colaterali privilegiaţi şi în lipsa lor şi a părinţilor exheredaţi din cotitatea disponibilă, soţul

supravieţuitor concurează cu moştenitorii din clasa a III-a sau a IV-a sau, în caz de

exheredare a moştenitorilor din prima clasă şi care culeg totuşi rezerva, soţul supravieţuitor

concurează şi cu moştenitorii din clasa următoare chemată la moştenire (de exemplu, părinţii

defunctului).

În speţa de mai sus, doctrina majoritară şi practica judiciară au apreciat că soluţia

stabilirii cotei cuvenite soţului supravieţuitor în raport cu moştenitorii din clasa cea mai

apropiată cu care concurează este preferabilă mediei aritmetice.

Soluţia de mai sus a fost preluată şi de art. 972 alin. 2 C. civ., potrivit căruia: „cota

soţului supravieţuitor în concurs cu moştenitori legali aparţinând unor clase diferite se

stabileşte ca şi când acesta ar fi venit în concurs numai cu cea mai apropiată dintre ele”.

c). Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor. Din

dispoziţiile Codului civil rezultă următoarele caractere juridice:

– soţul supravieţuitor vine la moştenire în nume propriu, nu şi prin reprezentare;

– soţul supravieţuitor este moştenitor rezervatar;

– soţul supravieţuitor este obligat, atunci când vine în concurs cu descendenţii, să

raporteze la masa succesorală donaţiile primite de la soţul decedat;

– soţul supravieţuitor nu este moştenitor sezinar, în consecinţă, el trebuie să ceară

punerea în posesie.

Dreptul special al soţului supravieţuitor asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic

Pe lângă partea succesorală pe care o culege în concurs cu diferitele clase de

moştenitori legali, soţul supravieţuitor mai are dreptul să primească din moştenire „mobilierul

şi obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor” (art. 974 C. civ.). De

menţionat că soţul supravieţuitor beneficiază de acest drept numai dacă vine în concurs cu alţi

moştenitori decât descendenţii defunctului. Rezultă că, atunci când soţul supravieţuitor vine în

concurs cu descendenţii defunctului, mobilierul şi obiectele de uz casnic vor intra în masa

succesorală. În acest caz, soţul supravieţuitor ar putea primi aceste bunuri, dar nu în temeiul

dreptului său special prevăzut de art. 974 C. civ., ci numai, în cadrul cotei succesorale la care

are dreptul.

a). Mobilierul şi obiectele de uz casnic – definire. Prin mobile şi obiecte aparţinând

gospodăriei casnice se înţeleg bunurile care serveau la mobilarea locuinţei soţilor şi obiectele

care, prin natura şi afectaţiunea lor, sunt destinate să servească în cadrul gospodăriei casnice

şi sunt folosite în comun, corespunzător nivelului obişnuit de trai al soţilor. Intră în această

categorie de bunuri: mobilierul, televizorul, obiectele de menaj, aragazul, frigiderul,

aspiratorul etc. Pot face parte din această categorie şi bunurile mobile necorporale (de

exemplu, creanţa în despăgubire pentru stricăciuni cauzate acestor bunuri). Nu intră în această

categorie:

– bunurile care nu sunt folosite în gospodăria casnică propriu-zisă: autoturismul,

pianul, bunurile cu care se exercită profesiunea unuia dintre soţi etc.;

– bunurile care, deşi potrivit naturii lor ar putea fi folosite în gospodăria casnică,

totuşi, nu li s-a dat această afectaţiune, fiind procurate în alt scop (de exemplu, bunuri

dobândite pentru a face o investiţie);

– bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti, precum animale de muncă, unelte

specifice gospodăriei ţărăneşti etc.

Bunurile proprii (din categoria bunurilor aparţinând gospodăriei casnice) ale soţului

decedat fac obiectul acestui drept special de moştenire numai dacă au fost aduse în gospodăria

comună şi au fost folosite de soţi.

b). Condiţii speciale. Pentru ca soţul supravieţuitor să culeagă aceste bunuri, trebuie

să fie îndeplinite două condiţii speciale:

– soţul supravieţuitor să nu vină la moştenire în concurs cu descendenţii defunctului

(clasa I de moştenitori legali), deci trebuie să vină la moştenire numai în concurs cu

ascendenţii şi rudele colaterale ale defunctului (moştenitori legali din clasele a II-a, a III-a şi a

IV-a);

– soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin liberalităţi inter

vivos (donaţii) sau mortis causa (legate făcute prin testament); astfel, este posibil ca defunctul

să fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin acte liberale făcute în favoarea unor terţe

persoane ori în favoarea tuturor moştenitorilor săi; în aceste situaţii, bunurile în cauză nu mai

pot fi dobândite în exclusivitate de soţul supravieţuitor în virtutea dreptului său special. De

menţionat că actele liberale ale defunctului sunt valabile, soţul supravieţuitor nefiind

rezervatar în privinţa acestor bunuri (el fiind rezervatar numai în privinţa dreptului de

moştenire ordinar).

În consecinţă, dacă defunctul a dispus prin liberalităţi de toată partea sa din mobile şi

bunurile aparţinând gospodăriei casnice, soţul supravieţuitor va fi lipsit de această categorie

de bunuri. În cazul căsătoriei putative (din cauză de bigamie), stabilirea drepturilor soţilor

supravieţuitori asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice se face în funcţie

de afectaţiunea lor concretă în gospodăria casnică. Astfel, soţul supravieţuitor din căsătoria

valabilă cu defunctul va culege bunurile pe care le-a folosit în cadrul gospodăriei comune cu

defunctul, iar soţul supravieţuitor de bună-credinţă din căsătoria nulă (dar putativă) va culege

şi el pe cele din gospodăria comună cu defunctul.

c). Natura juridică a dreptului special al soţului supravieţuitor. În acest domeniu au

fost reţinute două teorii. În doctrină şi practica judecătorească s-a apreciat, multă vreme, că

soţul supravieţuitor culege mobilierul şi obiectele de uz casnic în virtutea unui legat prezumat.

În sensul de mai sus, se considera că legea prezumă dorinţa defunctului de a lăsa soţului

supravieţuitor aceste bunuri, peste partea sa succesorală, cu menirea de a-i asigura aceleaşi

condiţii de viaţă ca în timpul convieţuirii1. În consecinţă, soţul supravieţuitor care vine în

concurs cu moştenitori nerezervatari (ascendenţii ordinari şi colateralii defunctului) are

dreptul la toate bunurile ce fac obiectul dreptului special, chiar dacă el ar alcătui întreaga

moştenire.

Într-o altă concepţie, însuşită în special de practica judecătorească, s-a avut în vedere

că „în sistemul nostru succesoral este reglementată numai succesiunea legală şi cea

testamentară, nu şi o a treia formă de devoluţiune succesorală, aceea a legatului prezumat”.

Astfel, s-a ajuns la concluzia că dreptul special al soţului supravieţuitor este tot un drept de

moştenire legală, dar afectat scopului prevăzut de lege (având o destinaţie specială)3. Pe cale

de consecinţă, mobilierul şi obiectele de uz casnic se cuvin soţului supravieţuitor peste cota sa

succesorală. Astfel, în concepţia dreptului special de moştenire legală, soţul supravieţuitor

culege aceste bunuri în totalitate, chiar dacă ar fi singurele lăsate de soţul decedat.

Comparând cele două opinii privind natura juridică a dreptului special al soţului

supravieţuitor, constatăm că opinia promovată de practica judecătorească corespunde mai bine

nevoilor practice şi este mai riguros argumentată. Precizăm că, prin dispoziţiile art. 974, noul

Cod civil a consfinţit susţinerea practicii judecătoreşti, în sensul că dreptul special al soţului

supravieţuitor este reglementat ca un drept de moştenire legală, asupra mobilierului şi a

obiectelor de uz casnic (care au fost afectate folosinţei comune a soţilor).

Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor

În timpul convieţuirii, soţul care locuieşte în locuinţa proprietate exclusivă a celuilalt

se bucură de un drept de folosinţă asupra acesteia. După moartea unuia dintre soţi, soţul

supravieţuitor „care nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuinţă

corespunzătoare nevoilor sale beneficiază de un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit

până la data deschiderii moştenirii, dacă această casă face parte din bunurile moştenirii” (art.

973 alin. 1 C. civ.). Dreptul de abitaţie este un drept real care are ca obiect o casă de locuit şi

care permite titularului său să posede şi să folosească locuinţa respectivă, proprietatea altei

persoane, în scopul satisfacerii nevoilor de locuit. De menţionat că dreptul de abitaţie al

soţului supravieţuitor operează indiferent de moştenitorii cu care acesta vine în concurs la

moştenire. a). Condiţiile dreptului de abitaţie. Soţul supravieţuitor are drept de abitaţie dacă

sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

– să fi locuit la data deschiderii moştenirii în casa (apartamentul) care formează

obiectul dreptului de abitaţie;

– să nu aibă altă locuinţă proprie;

– să nu devină prin moştenire proprietarul exclusiv al locuinţei; astfel, în cazul în

care soţul supravieţuitor este unicul moştenitor al defunctului, în calitate de proprietar nu

poate avea, în plus, şi un dezmembrământ al aceluiaşi drept de proprietate (neminem res sua

servit);

– locuinţa asupra căreia se constituie dreptul de abitaţie să facă parte din masa

succesorală, adică să fi aparţinut soţului decedat exclusiv sau în proprietate comună cu alte

persoane.

Dacă soţul supravieţuitor moşteneşte locuinţa împreună cu alte persoane (este

comoştenitor), dreptul de abitaţie îi va permite să o folosească potrivit necesităţilor şi nu în

raport cu cota-parte dobândită din moştenire. De precizat însă că, oricare dintre moştenitori

poate cere: fie restrângerea dreptului de abitaţie, dacă locuinţa nu este necesară în întregime

soţului supravieţuitor, fie schimbarea obiectului abitaţiei, dacă pune la dispoziţia soţului

supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare (art. 973 alin. 3 C. civ.).

Caractere juridice.

Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor are următoarele caractere:

– este un drept real (ce are ca obiect casa de locuit);

– este un drept temporar care durează până la ieşirea din indiviziune (dar cel puţin un

an de la deschiderea moştenirii) sau până la recăsătorirea soţului supravieţuitor;

– este un drept strict personal, inalienabil şi insesizabil, neputând fi cedat sau grevat

în favoarea altei persoane;

– este un drept cu titlu gratuit, în sensul că, pe timpul cât se bucură de acest drept,

soţul supravieţuitor nu este obligat să plătească chirie moştenitorului care este proprietarul

locuinţei.

Încetarea dreptului de abitaţie.

Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor „se stinge prin partaj” sau „chiar înainte

de împlinirea termenului de un an, în caz de recăsătorire” a acestuia (art. 973 alin. 4 C. civ.).

Dacă soţul supravieţuitor va continua să folosească locuinţa şi după încetarea dreptului de

abitaţie (dacă locuinţa nu a căzut în lotul său prin împărţeală sau dacă nu s-a făcut împărţeala,

dar s-a recăsătorit), acesta va fi obligat la plata chiriei dacă foloseşte mai mult decât cota sa

parte din dreptul de proprietate asupra locuinţei. În cazul în care soţul supravieţuitor nu a

obţinut o parte din locuinţă după împărţeală (aceasta fiind dobândită exclusiv de

comoştenitori), el va putea fi evacuat în condiţiile contractului de închiriere a locuinţei.

Potrivit art. 973 alin. 5 C. civ., toate litigiile cu privire la dreptul de abitaţie reglementat prin

prezentul articol se soluţionează de către instanţa competentă să judece partajul moştenirii

(care va hotărî de urgenţă, în camera de consiliu).

Moştenirea vacantă

Noţiunea de moştenire vacantă

Potrivit art. 1135 alin. 1 C. civ., „Dacă nu sunt moştenitori legali sau testamentari,

moştenirea este vacantă”. Datorită textului de lege mult controversat, în literatura juridică s-au

dat alte formulări, conform cărora, „în lipsă de rude în grad succesibil şi soţ supravieţuitor şi

întrucât nu există legatari, bunurile moştenirii trec în proprietatea statului” (ficus post omnes)

sau, „nefiind moştenitori legali sau universali, moştenirea este vacantă”.

Formularea de mai sus nu a fost considerată, de principiu, „pe deplin satisfăcătoare”,

întrucât nu a reuşit să acopere toate ipotezele în care se naşte dreptul statului asupra

moştenirii. Într-o ultimă interpretare mai cuprinzătoare, s-a apreciat că patrimoniul succesoral

trece în domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului – în total sau în parte – în

cazurile în care fie nu există moştenitori (legali sau testamentari), fie – chiar dacă aceştia

există – vocaţia lor succesorală concretă nu se extinde asupra întregii mase succesorale”.

De precizat că moştenirile vacante aflate pe teritoriul României „revin comunei,

oraşului sau municipiului”, iar cele aflate în străinătate „se cuvin statului român” (art. 553

alin. 3, art. 1138, art. 2636 alin. 2 C. civ.). Elementul de noutate al ultimei formulări, preluat

şi de art. 1135 din noul Cod civil, îl constituie faptul că lipsa de moştenitori poate fi nu numai

o lipsă totală, dar şi una parţială2. Astfel, dacă prin legat s-a atribuit numai o parte a

moştenirii, şi nu există moştenitori legali ori vocaţia acestora a fost restrânsă ca efect al

testamentului lăsat de defunct, partea din moştenire rămasă neatribuită este vacantă (art. 1135

alin. 2 C. civ.).

În concluzie, după data deschiderii lor, moştenirile vacante:

– deschise anterior datei de 1 octombrie 2011 se cuvin statului român;

– deschise după intrarea în vigoare a noului Cod civil vor fi culese de comuna, oraşul

sau municipiul în a cărei rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii sau de

statul român dacă se aflau în străinătate (art. 553 alin. 3 C. civ.).

Natura juridică

În literatura de specialitate, problema naturii juridice a dreptului comunei, oraşului

sau municipiului, de a dobândi moştenirea vacantă rămâne controversată, inclusiv după

adoptarea noului Cod civil.

Fundamentul vocaţiei succesorale a statului.

Două opinii sunt cele mai disputate.

a) Într-o opinie, cunoscută ca teoria desherenţei, statul, prin instituţiile sale, culege

bunurile moştenirii vacante (ut singuli) în temeiul dreptului de suveranitate (iure imperii),

după cum culege orice bun fără stăpân aflat pe teritoriul său. În favoarea tezei suveranităţii s-

au adus următoarele argumente:

– art. 1138 C. civ. prevede că moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, după

caz, municipiului în a cărui „rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi

intră în domeniul lor privat” (s.n.);

– art. 553 alin. 2 asimilează moştenirilor vacante şi imobilele cu privire la care s-a

renunţat la dreptul de proprietate;

– lipsa dreptului de opţiune succesorală a dobânditorilor;

– dispoziţiile noului Cod civil, de reglementare a moştenirii vacante, nu sunt cuprinse

în secţiunea privind moştenirea legală.

b) Într-o altă opinie, cunoscută ca teoria dreptului de moştenire, statul dobândeşte

moştenirea vacantă (ca universalitate) în baza unui drept de moştenire legală (iure hereditatis).

Argumentele în sprijinul acestei teorii îşi au izvorul mai ales în teorie şi mai puţin, în

dispoziţiile noului Cod civil. Din dispoziţiile art. 1138 şi urm C. civ., rezultă că obiectul

transmisiunii este întotdeauna „moştenirea”, şi nu un patrimoniu rămas fără stăpân

(abandonat).

Deşi, potrivit art. 1137 alin. 2 C. civ., nu eliberează certificat de vacanţă succesorală,

ci numai „constată că moştenirea este vacantă”, procedura îndeplinită de notar este

asemănătoare. De subliniat că obiectul transmisiunii este un patrimoniu (specific

transmisiunilor succesorale), fapt pentru care, comuna, oraşul sau municipiul suportă pasivul

moştenirii vacante „numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral” (asemenea

moştenitorilor legali – art. 1139 alin. 2 C. civ.).

Mai precizăm că, anterior adoptării noului Cod civil, soluţia potrivit căreia statul

dobândeşte succesiunea vacantă în calitate de moştenitor a fost susţinută fără rezerve de

practica judecătorească. Astfel, instanţa supremă s-a pronunţat în mod expres în sensul că, „în

cazul succesiunii vacante, statul are calitatea de moştenitor”. Deoarece dobândirea moştenirii

vacante nu se face cu titlu particular (caracteristic bunurilor abandonate sau părăsite), „ci cu

caracter universal, bunurile fiind privite ca elemente ale unui patri- moniu cuprinzând nu

numai activul, dar şi pasivul”, apreciem că municipiul, oraşul sau comuna dobândeşte

patrimoniul succesoral în calitate de moştenitor legal (special).

B. Importanţa determinării naturii juridice. Conflictul de legi.

Determinarea naturii juridice a dreptului statului asupra moştenirii vacante prezintă

importanţă teoretică, dar şi un deosebit interes practic dacă, în cadrul devoluţiunii succesorale,

intervine un element de extraneitate. Astfel, dacă un cetăţean român decedează fără a avea

moştenitori şi lasă moştenirea în străinătate sau un cetăţean străin (cu reşedinţa în România)

decedează fără moştenitori şi lasă moştenirea pe teritoriul ţării noastre, moştenirea vacantă va

fi culeasă:

– de statul al cărui cetăţean a fost defunctul, dacă se acceptă teoria statului

moştenitor, sau – de statul pe teritoriul căruia se află bunurile, dacă se adoptă teoria

desherenţei. În doctrină s-a apreciat că este preferabilă teza statului moştenitor, deoarece

interesul pozitiv al statului de a putea moşteni bunurile vacante lăsate de cetăţenii săi în

străinătate este mai mare decât cel negativ, pentru ca alt stat să nu poată moşteni bunurile

„aflătoare pe teritoriul ţării noastre lăsate de cetăţenii străini decedaţi fără moştenitori”.

Precizăm că din dispoziţiile noului Cod civil nu rezultă expres care dintre cele două concepţii,

de mai sus, a fost adoptată. Potrivit dispoziţiilor art. 2636 alin. 2 C. civ., atunci când

„succesiunea este vacantă, bunurile situate sau, după caz, aflate pe teritoriul naţional sunt

preluate de statul român în temeiul dispoziţiilor legii române” (s.n.). În ceea ce priveşte

moştenirile vacante aflate în străinătate, potrivit art. 553 alin. 3 C. civ., ele „se cuvin statului

român”. În cazul conflictului de legi, moştenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia

defunctul a avut, la data morţii, reşedinţa obişnuită (art. 2633 C. civ.). O persoană poate să

aleagă însă, ca lege aplicabilă moştenirii în ansamblul ei, legea statului a cărui cetăţenie o are

(art. 2634 alin. 1 C. civ.).

Declaraţia de alegere a legii aplicabile trebuie să îndeplinească, în ceea ce priveşte

forma, condiţiile unei dispoziţii pentru cauză de moarte. Potrivit art. 2636 alin. 1 C. civ.,

legea aplicabilă moştenirii stabileşte îndeosebi: momentul şi locul deschiderii moştenirii;

persoanele cu vocaţie de a moşteni; calităţile cerute pentru a moşteni; exercitarea posesiei

asupra bunurilor rămase de la defunct; condiţiile şi efectele opţiunii succesorale; întinderea

obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul; condiţiile de fond ale testamentului,

modificarea şi revocarea unei dispoziţii testamentare, precum şi incapacităţile speciale de a

dispune sau de a primi prin testament; partajul succesoral.

Procedura atribuirii moştenirii vacante

Potrivit art. 1136 alin. 1 C. civ., atât timp cât moştenirea nu a fost acceptată sau dacă

succesibilul nu este cunoscut, notarul public competent poate să numească un curator special

al moştenirii, pentru apărarea drepturilor moştenitorului eventual, având drepturile şi

îndatoririle necesare pentru administrarea şi conservarea bunurilor. Atunci când există indicii

că moştenirea urmează a fi declarată vacantă, notarul public competent încunoştinţează şi

organul care reprezintă comuna, oraşul sau, după caz, municipiul (art. 1136 alin. 3 C. civ.).

Dacă în termen de un an şi 6 luni de la deschiderea moştenirii nu s-a înfăţişat niciun

succesibil, notarul, la cererea oricărei persoane interesate, îi va soma pe toţi succesibilii,

printr-o publicaţie făcută la locul deschiderii moştenirii, la locul unde se află imobilele din

patrimoniul succesoral, precum şi într-un ziar de largă circulaţie, pe cheltuiala moştenirii, să

se înfăţişeze la biroul său în termen de cel mult două luni de la publicare (art. 1137 alin. 1 C.

civ.). Când niciun succesibil nu se prezintă în termenul fixat în publicaţie, „notarul va constata

că moştenirea este vacantă” (art. 1137 alin. 2 C. civ.).

Actul de constatare a vacanţei succesorale (ori hotărârea judecătorească, dacă este

cazul) nu are efect constitutiv, ci numai declarativ, dobândirea operând retroactiv de la data

morţii celui care lasă moştenirea (în dreptul nostru neexistând o dispoziţie specială contrară),

deci moştenirea se dobândeşte de la deschiderea ei, potrivit regulilor generale (art. 1139 alin.

1 C. civ.). După eliberarea actului de vacanţă a moştenirii, notarul nu mai poate elibera un alt

act sau un certificat de moştenitor. Dacă, după ce s-a constatat vacanţa moştenirii, există

moştenitori, atunci aceştia pot exercita petiţia de ereditate împotriva comunei, oraşului sau,

după caz, municipiului (art. 1140 C. civ.). Dacă statul a fost gratificat prin testament

(moştenirea nefiind vacantă), urmează să îi fie eliberat certificat de moştenitor.

Moştenirile vacante (aflate pe teritoriul naţional) revin comunei, oraşului sau, după

caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi

intră în domeniul lor privat (art. 1138 C. civ.). Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul intră

în stăpânirea de fapt a moştenirii de îndată ce toţi succesibilii cunoscuţi au renunţat la

moştenire ori dacă niciun moştenitor nu este cunoscut. Răspunderea comunei (oraşului sau

municipiului) pentru pasivul moştenirii se face numai în limita activului. Comuna dobândeşte

moştenirea vacantă ca pe o universalitate, cuprinzând elemente active şi pasive. În toate

cazurile însă, ea suportă pasivul moştenirii vacante numai în limita valorii bunurilor din

patrimoniul succesoral (art. 1139 alin. 2 C. civ.). Precizăm că noul Cod civil a adoptat soluţia,

larg îmbrăţişată anterior, atât în teorie, cât şi de practica judecătorească, fiind justificată prin

aceea că ar fi inadmisibil ca societatea să suporte pasivul din patrimoniul unei persoane

fizice1. Precizăm că statul nu are un drept de opţiune succesorală asupra moştenirii vacante2.

Astfel, comuna (oraşul sau municipiul) nu ar putea renunţa la moştenirea vacantă, întrucât, în

baza art. 1138 C. civ., bunurile succesorale le-ar reveni tot lor.

Moştenirea testamentară

Secţiunea I. Testamentul

§ 1. Definire, caractere, cuprins

A. Noţiunea testamentului.

Potrivit art. 955 alin. 1 C. civ., patrimoniul succesoral se transmite prin moştenire

legală, dacă defunctul „nu a dispus altfel prin testament”. Legea permite persoanelor fizice ca

printr-un act juridic numit testament să dispună pentru cauză de moarte. Dreptul persoanelor

de a dispune prin testament nu este nelimitat, legea stabilind anumite limite în care persoana

care face testamentul (testatorul) poate să dispună de averea sa pentru cauză de moarte. În

interiorul acestor limite există însă libertate testamentară.

Potrivit art. 1034 C. civ., „Testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil prin

care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul

când nu va mai fi în viaţă”. La definiţia dată de Codul civil 2011 adăugăm că dispoziţia

testatorului priveşte, în primul rând, patrimoniul lăsat la încetarea din viaţă (drepturi şi

obligaţii), dar şi manifestări de voinţă (accesorii). Noţiunea de testament a fost cunoscută şi în

dreptul roman2. Definiţia pe care dreptul roman o dădea testamentului era însă mai largă. Ea

nu se mulţumea să cuprindă numai dispoziţiile referitoare la bunuri, ci avea ca obiect

dispoziţii de ultimă voinţă de orice fel (chiar dacă nu aveau caracter patrimonial). Testamentul

este reglementat în Codul civil, Cartea a IV-a „Despre moştenire şi liberalităţi”, Titlul III

„Liberalităţile”, Capitolul III „Testamentul”, art. 1034-1085.

În situaţia conflictului de legi, precizăm că în materia validităţii testamentului este

aplicabilă legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic mortis causa, chiar dacă

decesul a intervenit după data de 1 octombrie 2011 (art. 6 alin. 3 C. civ.)1.

B. Caracterele testamentului.

Testamentul este un act juridic special. Potrivit dispoziţiilor art. 1034 C. civ.,

testamentul are următoarele caractere juridice:

– este un act juridic; în consecinţă, trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate

prevăzute pentru orice act juridic civil. Fiind în acelaşi timp şi o liberalitate, testamentul

trebuie să îndeplinească şi condiţiile prevăzute de lege pentru liberalităţi (art. 984 alin. 2 C.

civ.).

- este un act juridic unilateral, deci exprimă voinţa unei singure persoane (a

testatorului) şi produce, de regulă, efectele juridice urmărite de aceasta.

Valabilitatea şi efectele testamentului nu depind însă de acceptarea sau neacceptarea

ulterioară a acestuia de către legatari.

– este un act juridic personal, care, spre deosebire de alte acte juridice care pot fi

încheiate şi prin reprezentare sau cu asistarea ocrotitorului legal (de exemplu, a tutorelui), nu

poate fi încheiat decât personal. Rezultă că, dacă o persoană nu are dreptul să facă un

testament, nici o altă persoană nu va putea încheia acest act juridic în locul său.

– este un act juridic solemn, astfel că voinţa testatorului trebuie să fie manifestată în

formele anume prevăzute de lege (sub sancţiunea nulităţii absolute). Nu este însă obligatoriu

ca testamentul să fie realizat în formă autentică (poate fi şi olograf).

– este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa). Deşi este valabil încheiat

încă din momentul redactării sale, el va produce efecte juridice numai după moartea

testatorului.

– este un act juridic revocabil. Cât timp se află în viaţă, testatorul poate reveni asupra

manifestării sale de voinţă mortis causa, modificând sau anulând dispoziţiile unui testament

anterior încheiat. Revocabilitatea este de esenţa testamentului, în sensul că testatorul nu poate

renunţa la acest drept, orice clauză de renunţare la dreptul de revocare fiind nulă. Dreptul

testatorului de a revoca liberalitatea sa mortis causa este discreţionar şi nesusceptibil de abuz,

întrucât îi dă libertatea absolută de a reveni oricând şi oricât doreşte asupra testamentului. Ca

o caracteristică generală, testamentul este un act juridic excepţional (o formă juridică), ce se

deosebeşte de toate celelalte acte juridice civile.

C. Cuprinsul testamentului.

Potrivit art. 1035 C. civ., cuprinsul principal al testamentului îl constituie actele de

dispoziţie cu titlu gratuit privitoare la bunurile pe care testatorul le va lăsa la moartea sa, adică

legatele. Legatele pot avea ca obiect tot patrimoniul defunctului, o fracţiune din acesta sau

bunuri individualizate. Testamentul poate cuprinde însă şi alte dispoziţii de ultimă voinţă:

– sarcini impuse legatarului, respectiv obligaţii prevăzute în sarcina legatarului ce

micşorează emolumentul liberalităţii testamentare;

– exheredări (dezmoşteniri), adică înlăturarea de la moştenire. Legea limitează

posibilitatea exheredării, în sensul că moştenitorii rezervatari nu pot fi înlăturaţi cu

desăvârşire de la moştenire;

– desemnarea unor executori testamentari, adică a unor persoane care să vegheze la

executarea dispoziţiilor testamentare;

– revocarea dispoziţiilor unui testament anterior;

– un partaj de ascendent;

– recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei;

– dispoziţii cu privire la funeralii şi înmormântare.

Lista dispoziţiilor de ultimă voinţă a testatorului nu se încheie aici, întrucât mai pot fi

incluse şi altele (de exemplu, retractarea revocării dispoziţiilor unui testament anterior). După

analiza cuprinsului acestui act juridic, se pune întrebarea dacă definiţia dată testamentului de

art. 1034 C. civ. este acoperitoare. În doctrina anterioară adoptării noului Cod civil, s-a reţinut

că definiţia dată testamentului, de Codul civil 1864, este de fapt o definiţie a legatului (cel mai

important element cuprins în testament), şi nu una propriu-zisă a testamentului (deoarece viza

exclusiv transmiterea patrimoniului, nu şi celelalte dispoziţii de natură nepatrimonială,

precum sunt recunoaşterea unui copil sau desemnarea unui executor testamentar etc.).

Receptiv la critica de mai sus, noul Cod civil a definit testamentul în general (uitând

în schimb că transmisiunea patrimoniului succesoral este totuşi, principală). Sub aspectul

naturii juridice, în doctrină s-a apreciat că testamentul este mai mult decât un simplu act

juridic, şi anume o formă juridică ce poate cuprinde diferite acte juridice cu regim juridic

deosebit.

Evident că interpretarea „testamentul – formă juridică” (de neînţeles în raporturile

juridice inter vivos) a fost posibilă numai pentru că ne aflăm în materia specială, a actelor

juridice mortis causa. Concluzia de mai sus este importantă şi produce efecte pe măsură. De

exemplu, se admite că nulitatea unei dispoziţii testamentare nu atrage după sine şi nulitatea

altor dispoziţii testamentare. Astfel, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege

pentru forma testamentului, acesta va fi nul absolut, însă unele acte juridice cu regim juridic

separat pot rămâne valabile (de exemplu, recunoaşterea unui copil)1.

Condiţiile validităţii testamentului

A. Condiţii de fond.

Ca orice act juridic, pentru a fi valabil încheiat, testamentul trebuie să îndeplinească

condiţiile generale de fond şi de formă, cerute de lege. Condiţiile de fond specifice

testamentului sunt: capacitatea de a dispune şi a primi prin testament, voinţa liberă şi neviciată

a testatorului şi cauza valabilă a actului juridic. Capacitatea de a dispune prin testament şi de a

primi legate constituie regula în materie. Fac excepţie de la această regulă persoanele pe care

legea le consideră incapabile.

a). Incapacitatea de a dispune prin testament este prevăzută de lege pentru minorii

care nu au împlinit 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească. Aceste persoane,

sub nici o formă, nu pot face testament (nici prin reprezentare, nici cu încuviinţarea

ocrotitorilor legali şi, evident, nici personal).

De precizat că minorul între 14-18 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă şi, în

principiu, poate încheia personal acte juridice, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, cu

încuviinţarea scrisă a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de

tutelă (art. 41 alin. 2 C. civ.). Potrivit art. 146 alin. 3 C. civ., „minorul nu poate să facă

donaţii, altele decât darurile obişnuite potrivit stării lui materiale”. Tot astfel, art. 988 alin. 1

C. civ. dispune că persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu

restrânsă „nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi”.

În lipsa unei dispoziţii exprese, apreciem că interdicţia de mai sus este aplicabilă şi

legatelor cuprinse în testament (ca liberalităţi mortis causa). În consecinţă, minorul nu poate

dispune prin testament. Sancţiunea nerespectării capacităţii de a dispune a testatorului este

nulitatea relativă, iar dreptul la acţiune al moştenitorilor este supus termenului general de

prescripţie. Adăugăm că „nici chiar după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu persoana

nu poate dispune prin liberalităţi în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori

ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanţa de tutelă descărcare pentru

gestiunea sa”.

Se exceptează situaţia în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este

ascendentul dispunătorului (art. 988 alin. 2 C. civ.). În cazul în care minorul se căsătoreşte şi

dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină, el va putea să încheie valabil liberalităţi (donaţii şi

testamente). Tot astfel, va putea dispune prin testament şi minorul care a împlinit vârsta de 16

ani şi care a dobândit capacitate de exerciţiu anticipată, acordată de instanţa de tutelă pentru

motive temeinice (art. 40 C. civ.).

b). Incapacitatea de a primi legate derivă din incapacităţile generale de a primi

liberalităţi, dar legea instituie şi incapacităţi speciale în materia legatelor (art. 991 C. civ.).

Potrivit art. 990 C. civ., sunt anulabile liberalităţile „făcute medicilor, farmaciştilor sau altor

persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate

dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului” (s.n.)1. În doctrină s-a opinat că

legatarul (medicul sau farmacistul) trebuie să-l fi tratat pe bolnavul testator, iar tratamentul să

fi fost continuu.

Dispoziţiile de mai sus sunt aplicabile şi în privinţa preoţilor sau a altor persoane

care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului. Ca excepţie,

liberalităţile sunt valabile, dacă (în situaţia de mai sus) au fost făcute:

– soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi;

– altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la încheierea actului, donatorul nu

are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi.

Dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripţie a dreptului la

acţiunea în anulare curge de la data la care moştenitorii au luat cunoştinţă de existenţa

testamentului. În cazul în care „dispunătorul s-a restabilit”, legatul devine valabil (art. 990

alin. 5 C. civ.).

Potrivit art. 991 C. civ., sunt relativ incapabili de a primi prin legat:

– notarul public care a autentificat testamentul;

– interpretul care a participat la procedura de autentificare a testamentului;

– martorii, care au asistat la autentificarea testamentului (ordinar sau privilegiat);

– agenţii instrumentatori în cazul testamentelor privilegiate;

– persoanele care au acordat legal asistenţă juridică la redactarea testamentului.

Sancţiunea nerespectării incapacităţii de a primi legatul este nulitatea relativă. Momentul în

funcţie de care se apreciază incapacitatea este data deschiderii moştenirii1.

c). Voinţa testatorului, liberă şi neviciată. Persoanele care nu au o voinţă conştientă

în momentul încheierii testamentului nu pot dispune prin testament, chiar dacă nu sunt puse

sub interdicţie. Astfel, testamentul este valabil, numai dacă testatorul „a avut discernământ” şi

„consimţământul său nu a fost viciat” (art. 1038 C. civ.). În consecinţă, în materie

testamentară nu este suficient ca testatorul să aibă capacitate de exerciţiu deplină recunoscută

de lege, ci mai trebuie să fi „avut discernământ” la momentul încheierii testamentului. În

principiu, voinţa testatorului poate fi viciată prin eroare, dol sau violenţă (caz în care se vor

aplica regulile dreptului comun). Particularităţi în materie prezintă însă numai dolul, căci el

este viciul cel mai frecvent şi care capătă o înfăţişare deosebită. În materia legatelor, dolul se

manifestă sub formă de captaţie sau sugestie, adică de manevre folosite pentru a determina pe

dispunător să facă o liberalitate pe care altfel nu ar face-o şi nici nu ar avea motiv să o facă.

Captaţia este folosirea de manopere dolosive, în scopul de a înşela buna-credinţă a

testatorului, pentru a-l determina să facă o liberalitate, fără de care nu ar fi făcut-o. Sugestia

este folosirea unor mijloace nepermise, în scopul de a sădi în mintea testatorului ideea de a

face o liberalitate, pe care nu ar fi făcut-o din proprie iniţiativă.

De menţionat că sugestia sau captaţia constituie o formă a dolului şi va produce

anularea liberalităţii numai dacă s-au folosit manevre viclene sau frauduloase. Acestea ar

putea fi: sechestrarea dispunătorului, interceptarea corespondenţei sale, îndepărtarea rudelor şi

a prietenilor sau insinuarea unor calomnii la adresa acestora, abuz de influenţă sau de

autoritate etc. În lipsa unor manevre (din categoria celor precizate mai sus), arătăm că simpla

simulare făţarnică a unor sentimente de afecţiune sau prestarea unor îngrijiri interesate nu

poate legitima anularea testamentului.

De precizat că dolul poate atrage anularea testamentului, chiar dacă manoperele

dolosive nu au fost săvârşite de beneficiarul dispoziţiilor testamentare şi nici nu au fost

cunoscute de către acesta (art. 1038 alin. 2 C. civ.). d). Cauza valabilă a actului juridic are la

bază intenţia liberală (animus donandi) de a da, fără a urmări să primească ceva în schimb.

Intenţia de a gratifica este cauza abstractă şi obiectivă a oricărei obligaţii cu titlu gratuit, este

voinţa dispunătorului de a juca rolul testatorului. Cauza trebuie să existe, să fie licită şi

morală. Cauza ilicită şi imorală atrage după sine nulitatea absolută a testamentului (dacă este

comună sau cealaltă parte a cunoscut-o sau, după caz, trebuia s-o cunoască). Cauza este

ilicită când este contrară legii şi ordinei publice. Cauza este imorală când este contrară

bunelor moravuri.

B. Condiţii de formă.

În dreptul nostru, voinţa testamentară nu produce efecte decât dacă este îmbrăcată în

anumite forme impuse de lege.

Scopul formei imperative este de a asigura atât libera manifestare a voinţei

testatorului, cât şi certitudinea declaraţiei sale de ultimă voinţă. Nerespectarea formelor strict

prevăzute de lege atrage sancţiunea nulităţii absolute (formă cerută ad validitatem). Aceeaşi

sancţiune se aplică şi codicilului (în caz de nerespectare a formei prevăzute de lege pentru

testament). Astfel, pentru a fi valabil, codicilul trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de

validitate ca şi actul juridic principal (pe care îl însoţeşte). Codicilul este înscrisul ce cuprinde

dispoziţii de ultimă voinţă care alcătuiesc adaosul, suplimentul sau accesoriul unei dispoziţii

testamentare anterioare. Dispoziţia testamentară este, în concluzie, un act juridic solemn

(ceea ce nu înseamnă că va trebui îmbrăcată întotdeauna în formă autentică). Legiuitorul (art.

1040-1050 C. civ.) permite testatorului să aleagă între trei forme de testament numite

„ordinare”, trei testamente autentice simplificate („testamentele privilegiate”) şi alte două

forme simplificate de testamente.

C. Reguli de formă comune tuturor testamentelor.

Condiţiile de formă cerute pentru orice fel de testament sunt: obligativitatea formei

scrise şi obligativitatea testamentului separat (oprirea testamentului conjunctiv).

a). Forma scrisă. În dreptul nostru, legea recunoaşte valabilitatea oricărui testament

numai dacă a fost făcut în formă scrisă.

Testamentul oral sau verbal (cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de

nuncupativ) nu este valabil în dreptul nostru (indiferent de numărul martorilor care l-ar putea

confirma). Ce se va întâmpla dacă o persoană ar pretinde că este împiedicată de o terţă

persoană sau de forţa majoră să prezinte instanţei judecătoreşti un testament scris (prin care a

fost desemnată legatar)? În această ipoteză, se disting două situaţii:

a) Când reclamantul pretinde că forţa majoră sau terţa persoană l-au împiedicat pe

testator să îşi exprime voinţa de a-l gratifica într-una dintre formele testamentare scrise (de

pildă, din cauza bolii a fost în imposibilitate fizică de a scrie testamentul), apreciem că

manifestarea de ultimă voinţă a defunctului, chiar dacă este probată de reclamant cu martori,

nu întruneşte condiţiile de formă pentru testament.

b) Când reclamantul pretinde că un înscris testamentar valabil a existat, dar că a

dispărut ulterior prin pierdere, distrugere sau dosire, soluţia depinde de situaţia în care s-a

aflat testatorul, şi anume: a cunoscut sau nu despre pieirea, distrugerea sau dosirea

testamentului? În situaţia în care testatorul a cunoscut pieirea, distrugerea sau dosirea

testamentului, se consideră că ne aflăm în cazul unei revocări tacite a legatelor cuprinse în

înscris, întrucât acesta putea să refacă testamentul, făcând astfel dovada stăruinţei sale în

intenţia de a face o liberalitate. Dacă însă testamentul a fost distrus sau dosit fără ştiinţa

autorului sau după moartea acestuia, fie prin fapta unei terţe persoane, fie printr-un caz de

forţă majoră, legatarul va putea dovedi prin orice mijloc de probă existenţa şi cuprinsul

testamentului valabil încheiat.

b). Obligativitatea testamentului separat. Oprirea testamentului reciproc. A doua

regulă de formă3 comună tuturor testamentelor este cea care opreşte testamentul reciproc (art.

1036 C. civ.).

Legea interzice ca două persoane să testeze prin acelaşi act una în favoarea celeilalte

sau în favoarea unei terţe persoane (testamentul conjunctiv). Interdicţia impusă de Codul civil

se justifică prin preocuparea legiuitorului de a garanta caracterul unilateral şi personal al

testamentului, dar mai ales caracterul prin esenţă revocabil al acestuia. Fără această

interdicţie, fiecare testator nu ar putea revoca propriile sale dispoziţii fără consimţământul

celorlalţi. În practică, problema se pune în faţa notarului public, când soţii solicită să facă un

testament unul în favoarea celuilalt prin acelaşi act, pentru ca niciunul să nu îl poată revoca

fără consimţământul celuilalt. Interdicţia testamentului reciproc (conjunctiv) se justifică prin

aceea că, în materie de testament nu se pot lua măsuri de siguranţă, întrucât acestea ar

contraveni, atât libertăţii testatorului de a reveni asupra manifestării sale de voinţă pentru

cauză de moarte, cât şi caracterului unilateral şi personal al testamentului.

D. Sancţiunea nerespectării formei testamentului.

Nerespectarea condiţiilor de formă cerute pentru orice fel de testament este nulitatea

absolută şi va putea fi invocată de orice persoană interesată (art. 1041 şi urm. C. civ.). În

cadrul conversiunii formei testamentare, un „testament nul din cauza unui viciu de formă

produce efecte dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară”

(art. 1050, art. 1260 alin. 1 C. civ.). Cu alte cuvinte, acelaşi testament poate fi nul pentru vicii

ale uneia dintre formele prevăzute de lege şi valabil dacă întruneşte condiţiile altei forme. De

exemplu, testamentul autentic nul pentru vicii de formă poate avea valoare de testament

olograf valabil dacă este scris în întregime, datat şi semnat de testator. În doctrină s-a apreciat

că sancţiunea nulităţii absolute este atenuată în anumite situaţii. Astfel, testamentul nul pentru

vicii de formă dă naştere unei obligaţii imperfecte (naturale) în sarcina moştenitorilor

defunctului, care poate constitui cauza unei obligaţii civile perfecte pe care şi-o asumă un

moştenitor de a executa ultima voinţă a defunctului (cu toate că testamentul este nul). În

contextul de mai sus, moştenitorul care, voluntar şi în cunoştinţă de cauză, execută legatul

făcut printr-un testament nul pentru vicii de formă nu se mai poate prevala de nulitatea acelui

legat.

§ 3. Interpretarea şi proba testamentului

Potrivit art. 1039 alin. 1 C. civ., regulile de interpretare a contractelor sunt aplicabile

şi testamentului, în măsura în care sunt compatibile cu caracterele juridice ale acestuia.

Regulile de interpretare a contractelor sunt prevăzute de art. 1266-1269 C. civ.

A. Metoda interpretării subiective a testamentului.

Potrivit art. 1266 alin. 1 C. civ., „Contractele se interpretează după voinţa

concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor” (s.n.). Rezultă că, inclusiv

determinarea sensului clauzelor testamentului, se va face numai în raport de voinţa reală a

testatorului. În interpretarea sistematică (indivizibilă) a actului juridic, „clauzele se

interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului”

(art. 1267 C. civ.).

Potrivit art. 1039 alin. 2 C. civ., elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi

folosite numai în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci. Legatul în favoarea creditorului

nu este prezumat a fi făcut în compensaţia creanţei sale (art. 1039 alin. 3 C. civ.).

B. Proba testamentului incumbă succesibilului.

Astfel, orice persoană „care pretinde un drept ce se întemeiază pe un testament

trebuie să dovedească existenţa şi conţinutul lui în una dintre formele prevăzute de lege” (art.

1037 alin. 1 C. civ.). Ca excepţie, când testamentul a dispărut printr-un caz fortuit sau de forţă

majoră ori prin fapta unui terţ, fie după moartea testatorului, fie în timpul vieţii sale, însă fără

ca acesta să îi fi cunoscut dispariţia, valabilitatea formei şi cuprinsul testamentului vor putea fi

dovedite prin orice mijloc de probă (art. 1037 alin. 2 C. civ.).

Secţiunea a II-a. Formele testamentelor

În dreptul nostru sunt cunoscute trei categorii de testamente în care autorul îşi poate

manifesta ultima sa voinţă:

– testamentele ordinare, încheiate în condiţii normale, obişnuite;

– testamentele privilegiate, încheiate în cazuri excepţionale;

– alte forme testamentare.

Testamentele ordinare

Din categoria testamentelor ordinare fac parte: testamentul olograf şi testamentul

autentic (art. 1040 C. civ.).

A. Testamentul olograf.

Potrivit art. 1041 C. civ., testamentul olograf trebuie să fie în întregime scris, datat şi

semnat de mâna testatorului (art. 1041 C. civ.). Testamentul olograf prezintă următoarele

avantaje:

– este supus formalităţilor celor mai simple;

– poate fi făcut oriunde, oricând şi fără ajutorul nimănui;

– permite păstrarea secretului asupra dispoziţiilor de ultimă voinţă.

Pe de altă parte, acest tip de testament prezintă şi neajunsuri, precum:

– voinţa testatorului poate fi uşor influenţată (prin sugestie sau captaţie);

– poate fi uşor falsificat din pricina simplităţii formelor sale;

– întocmirea lui fără asistenţă juridică poate avea ca efect o redactare defectuoasă şi,

ulterior, greutăţi de interpretare;

– poate fi uşor dosit sau distrus.

În practică, testamentul olograf este cel mai des întâlnit. Aceasta se datorează

simplităţii formelor prevăzute de lege pentru validitatea lui.

a). Scrierea testamentului olograf se face în întregime şi în orice limbă ştiută de

testator. Testamentul olograf poate fi scris pe orice suport, de exemplu, pe hârtie cu stiloul

sau creionul, pe perete cu pensula sau cărbunele, pe geam sau oglindă cu un diamant şi, în

general, pe orice suport şi cu orice instrument scriptural, cu condiţia ca scrisul să fie de mână

(adică să reproducă acele caracteristici grafice individuale ale fiecărei persoane în parte).

Acest testament nu poate fi însă dactilografiat sau tipărit (executat prin metode mecanice de

scris). Fiind un înscris sub semnătură privată, dacă scrierea sau semnătura nu este

recunoscută de către moştenitori, se va recurge la verificare de scripte (se poate dispune o

expertiză grafoscopică). În cazul dactilografierii sau al tipăririi testamentului pe baza

scrisului executat de maşină, expertul grafoscop nu va putea identifica autorul scrierii. Prin

urmare, testamentul dactilografiat sau tipărit este nul.

Orice fel de scriere este permisă, chiar şi stenodactilografia sau alfabetul special

pentru orbi. Testamentul olograf poate fi întocmit dintr-o singură dată sau pe etape, poate să

poarte titulatura de testament sau nu, dar este necesar să rezulte din conţinut că este un act

final (şi nu un proiect). După cum am văzut, legea impune ca testamentul olograf să fie în

întregime scris chiar de mâna testatorului.

Ce se va întâmpla dacă testamentul va cuprinde şi o scriere străină? Sunt posibile

două situaţii:

a) Scrierea străină nu are nici o legătură cu dispoziţiile de ultimă voinţă ale

testatorului. În acest caz, testamentul este valabil, întrucât voinţa testatorului nu a fost afectată

cu nimic.

b) Scrierea străină priveşte dispoziţiile testamentare, de exemplu, este vorba despre o

ştersătură, o modificare sau o adăugire cuprinsă în testament. În acest caz, testamentul va fi

nul dacă intervenţia străină s-a făcut cu ştirea testatorului şi va fi, dimpotrivă, valabil aşa cum

a fost conceput de către testator, dacă acesta nu a avut cunoştinţă de intervenţie. Testatorul

poate efectua modificări ulterioare ale actului său de ultimă voinţă, însă acestea trebuie datate

şi semnate. Uneori, testamentul cuprinde adăugiri, ştersături sau modificări executate chiar de

mâna testatorului. Acestea trebuie datate şi semnate numai în măsura în care produc

modificări de esenţă ale dispoziţiilor testamentare cuprinse în conţinutul testamentului. În

ceea ce priveşte libertatea de redactare, testatorul poate fi asistat de o altă persoană, care să îl

ajute la materializarea voinţei sale, însă „asistenţa materială” care viciază libertatea de ultimă

voinţă a autorului atrage după sine nulitatea actului. Testamentul este valabil şi dacă a fost

întocmit după un model ce i-a fost pus la dispoziţie testatorului de o altă persoană, cu condiţia

ca redactarea acestuia să fie la nivelul pregătirii intelectuale a autorului.

b). Data testamentului olograf trebuie să fie completă sau, cel puţin, de natură a se

putea identifica momentul încheierii actului1. Data testamentului este importantă, întrucât în

raport de ea se poate stabili capacitatea testatorului ori validitatea testamentului (în cazul în

care testatorul a lăsat mai multe testamente, ultimul revocând dispoziţiile contrare sau

incompatibile cuprinse într-un testament anterior). Data cuprinde, de regulă, anul, luna şi ziua

când s-a redactat testamentul. Ea poate fi expresă, dar poate fi şi implicită, de pildă „Sf. Marie

2011”. Ora redactării nu este, de regulă, necesară. Dacă situaţia prezintă interes, de exemplu,

două testamente au aceeaşi dată, dar dispoziţii contradictorii, ora se poate stabili prin orice

mijloc de probă (fiind o chestiune de fapt). Data poate fi poziţionată oriunde în cuprinsul

testamentului, iar când testamentul a fost redactat pe mai multe coli (suporturi), se va data o

singură pagină, rezultând însă că este valabilă pentru întreg actul. Testamentul redactat la

diferite intervale de timp se va data în final. Lipsa datei atrage nulitatea testamentului. Când

data există, dar este inexactă, deosebim două situaţii.

– Data este falsă, adică a fost alterată cu bună ştiinţă de testator (caz în care

testamentul va fi nul). Proba falsităţii se poate face prin orice mijloc de probă, dacă

falsificarea datei a avut drept scop frauda, şi numai prin elementele intrinseci ale

testamentului, dacă nu s-a urmărit frauda legii.

– Data este incompletă sau eronată, fiind rodul unei greşeli involuntare. Ea se

datorează unei simple greşeli a testatorului. În acest caz, instanţele judecătoreşti o vor putea

întregi sau rectifica. Fiind un element esenţial al testamentului, data va putea fi rectificată

numai cu ajutorul elementelor materiale sau intelectuale rezultate din cuprinsul actului de

ultimă voinţă (căci numai astfel se consideră că figurează în testament). Proba va fi deci

intrinsecă.

Dovada va putea fi făcută şi prin elemente extrinseci, cum ar fi moartea testatorului

sau data când a fost pusă în vânzare o anumită calitate de hârtie sau când poşta a ştampilat

înscrisul, însă numai dacă elementele extrinseci îşi găsesc principiul şi rădăcina în elementele

intrinseci şi contribuie la întărirea indicaţiilor ce decurg din conţinutul înscrisului de ultimă

voinţă (şi nu la contrazicerea acestora). Inexactitatea datei este acoperită dacă a fost rectificată

ulterior de testator printr-un supliment la testament (codicil). Data poate fi incertă dacă

testamentul cuprinde mai multe date diferite, dacă este incompletă sau dacă scrierea

defectuoasă a testamentului nu permite descifrarea ei, cazuri în care se aplică aceleaşi reguli

ca cele privitoare la data eronată.

c). Semnătura testatorului finalizează şi întăreşte dispoziţiile cuprinse în actul juridic

de ultimă voinţă. Actul nesemnat poate fi interpretat ca un simplu proiect ce nu exprimă

voinţa autorului de a produce efecte juridice. Semnătura nu trebuie să cuprindă obligatoriu

numele din actul de stare civilă al testatorului, ci poate fi chiar un pseudonim folosit de obicei.

Esenţial este ca semnătura să permită identificarea testatorului. Ea trebuie, de asemenea, să fie

executată de mâna testatorului. Punerea de deget a neştiutorului de carte nu constituie o

semnătură şi atrage nulitatea testamentului. De obicei, semnătura se execută la sfârşitul

testamentului; aşezarea acesteia însă la începutul actului sau la sfârşitul acestuia, de natură să

se înţeleagă că autorul acesteia şi-a însuşit astfel cuprinsul şi data, nu determină anularea lui.

Când testamentul este întocmit pe mai multe foi, nu este obligatoriu semnarea pe fiecare în

parte. Scrierea, data şi semnătura sunt formalităţi esenţiale pentru testamentul olograf. Lipsa

oricăreia dintre ele atrage nulitatea absolută a testamentului (art. 1041 C. civ.).

d). Prezentarea testamentului olograf se va face, de către orice persoană care l-a

găsit, în faţa „unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare” (art. 1042 alin. 2 C. civ.).

În cadrul procedurii succesorale, notarul public procedează, în condiţiile legii

speciale, la deschiderea şi validarea testamentului olograf şi îl depune în dosarul succesoral.

Deschiderea testamentului şi starea în care se găseşte se constată prin proces-verbal (art. 1042

alin. 2 C. civ.). După finalizarea procedurii succesorale, originalul testamentului se predă

legatarilor, potrivit înţelegerii dintre ei, iar în lipsa acesteia, persoanei desemnate prin hotărâre

judecătorească. Formalitatea prezentării testamentului olograf se deosebeşte de celelalte prin

faptul că este ulterioară întocmirii testamentului. Lipsa formalităţii de prezentare nu este

sancţionată, astfel că testamentul olograf îşi produce efectele şi în cazul în care nu a fost

înfăţişat notarului.

e). Puterea doveditoare. Testamentul olograf, deşi este un act juridic solemn, este

constatat printr-un înscris sub semnătură privată. Cei cărora li se opune acest testament

(moştenitorii legali) pot să conteste scrierea, datarea şi semnarea acestuia de către testator.

Data indicată în testament este opozabilă însă terţilor numai până la proba contrară. Terţii

(moştenitorii legali) o pot combate numai cu elemente intrinseci testamentului (se pot folosi

însă, ca excepţie, orice mijloace de probă, dar numai în caz de fraudă sau de incapacitate a

testatorului).

B. Testamentul autentic.

Potrivit art. 1043 alin. 1 C. civ., testamentul „este autentic dacă a fost autentificat de

un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit

legii”. Avantajele testamentului autentic sunt următoarele:

– poate fi folosit de cei care nu pot sau nu ştiu să citească şi să scrie;

– folosirea mijloacelor dolosive este mai dificilă, întrucât notarul asigură realizarea

voinţei testatorului în cadrul dispoziţiilor testamentare (influenţarea prin sugestie sau captaţie

este mai greu de realizat);

– conservarea înscrisului testamentar este bine asigurată, întrucât un exemplar este

păstrat la notarul public (nefiind posibilă dosirea sau sustragerea acestuia).

Dezavantajele testamentului autentic sunt:

– necesită un timp mai îndelungat, precum şi cheltuieli materiale sporite, în

comparaţie cu testamentul olograf;

– nu asigură păstrarea deplină a secretului dispoziţiilor de ultimă voinţă.

a). Formalităţile autentificării testamentului încep, prin prezentarea unui proiect de

testament (care este, de regulă, şi redactorul actului), în faţa notarului public. Proiectul poate

fi redactat şi de o altă persoană (de exemplu, un avocat) care, în această situaţie, trebuie să se

prezinte şi el la biroul notarial pentru atestarea înscrisului. Testatorul nu este însă, obligat să

prezinte notarului un proiect de testament. Testamentul poate fi întocmit, la cererea

testatorului, şi de către notarul public. În această situaţie, testatorul îşi dictează dispoziţiile în

faţa notarului, care se îngrijeşte de scrierea actului şi apoi i-l citeşte sau, după caz, i-l dă să îl

citească, menţionându-se expres îndeplinirea acestor formalităţi (art. 1044 alin. 1 C. civ.).

Întrucât testamentul este un act juridic strict personal, nu este permisă reprezentarea

testatorului. Testamentul autentic se poate încheia şi în alte locuri decât la sediul notarului

public (de exemplu, la locuinţa testatorului) în situaţii bine justificate, precum ar fi: vârsta

înaintată, boala testatorului etc. Împrejurările în care se va încheia testamentul în alte locuri

rămân la libera apreciere a notarului public. În toate cazurile, notarul verifică identitatea

testatorului, eventual pe a redactorului şi a martorilor. Apoi, se dă citire înscrisului, cuvânt cu

cuvânt, în auzul testatorului, iar „dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa

voinţă” (art. 1044 alin. 2 C. civ.).

Cu ocazia autentificării, testatorul poate fi asistat de unul sau de 2 martori. În final,

testamentul este semnat de către testator (şi eventual de martori), iar încheierea de

autentificare de către notar. În cazul acelora care, din pricina infirmităţii, a bolii sau din orice

alte cauze, nu pot semna, notarul public, îndeplinind actul, va face menţiune despre această

împrejurare în încheierea pe care o întocmeşte, menţiunea astfel făcută ţinând loc de

semnătură.

Menţiunea va fi citită testatorului de către notar, în prezenţa obligatorie a 2 martori,

„această formalitate suplinind absenţa semnăturii testatorului” (art. 1045 alin. 1 C. civ.).

Declaraţia de voinţă a surdului, mutului sau surdomutului, ştiutori de carte, se va da în scris în

faţa notarului public, prin înscrierea de către parte, înaintea semnăturii, a menţiunii „consimt

la prezentul act, pe care l-am citit”. Pentru a lua consimţământul unui nevăzător, notarul

public va întreba dacă a auzit bine când i s-a citit cuprinsul testamentului, consemnând aceasta

în încheierea de autentificare (art. 1045 alin. 4 C. civ.). După luarea consimţământului,

înscrisul se semnează în faţa notarului de către testator şi de eventualul redactor. Dacă

testamentul este întocmit conform dispoziţiilor legale, notarul va încuviinţa autentificarea

acestuia printr-o rezoluţie pusă pe cererea testatorului. Faptul îndeplinirii autentificării

testamentului se constată printr-o încheiere întocmită de notarul public. Pentru informarea

persoanelor care justifică existenţa unui interes legitim, notarul care autentifică testamentul

are obligaţia să îl înscrie, de îndată, în Registrul naţional notarial ţinut în format electronic,

potrivit legii. De precizat că informaţiile cu privire la existenţa unui testament se pot da numai

după decesul testatorului (art. 1046 C. civ.).

Potrivit art. 95 din Legea nr. 71/2011, înlăturarea efectelor nedemnităţii prin

testament autentic sau printr-un act autentic este supusă înscrierii în Registrul naţional.

b). Puterea doveditoare a testamentului autentic este (până la înscrierea în fals) aceea

a oricărui înscris autentic. Forţa probantă a înscrisului autentic se referă şi la menţiunile

procesului-verbal de autentificare, întemeiate pe constatările făcute în limitele atribuţiilor sale

de notar, prin propriile sale simţuri (ex propriis sensibus), cum ar fi: constatarea prezentării în

persoană a testatorului şi a redactorului testamentului sau a martorilor; constatarea prezentării

testamentului în două exemplare; constatarea citirii înscrisului testamentar în auzul

testatorului; consemnarea declaraţiilor acestuia, a redactorului şi a martorilor; menţiunea

referitoare la locul autentificării. Rezultă că existenţa declaraţiilor făcute în faţa notarului

public care autentifică şi care au fost consemnate de el în încheierea de autentificare nu poate

fi combătută decât prin înscrierea în fals, în schimb, sinceritatea acestor declaraţii poate fi

combătută prin orice mijloc de probă. Sancţiunea pentru nerespectarea formalităţilor esenţiale

prevăzute de lege este nulitatea absolută.

Testamentele privilegiate

Atunci când testatorul se află în situaţii speciale, de natură a-l împiedica să

îndeplinească formalităţile cerute de lege pentru testament, legiuitorul a prevăzut posibilitatea

întocmirii unor testamente autentice, simplificate, denumite „testamente privilegiate”.

Simplitatea testamentelor privilegiate se justifică prin aceea că, pe de o parte, sunt întocmite

în condiţii excepţionale, iar, pe de altă parte, sunt instrumentate de persoane fără pregătire

specială. Testamentele privilegiate sunt: testamentele în caz de epidemii, catastrofe, războaie;

testamentele militarilor; testamentele persoanelor internate într-o instituţie sanitară şi

testamentele maritime şi fluviale.

A. Testamentele în caz de epidemii, catastrofe, războaie.

Persoanele aflate pe un teritoriu izolat din cauza unor epidemii (în carantină) au

posibilitatea să testeze în formă simplificată (art. 1047 alin. 1 lit. a C. civ.). Pot uza de

această formă simplificată toate persoanele izolate, indiferent dacă sunt contaminate sau nu,

cu condiţia de a se afla în „împrejurări excepţionale”. Agentul instrumentator va fi, în acest

caz, un funcţionar competent al autorităţii locale, asistat obligatoriu de doi martori. Sub

sancţiunea nulităţii absolute, testamentul se semnează de testator, de agentul instrumentator şi

de cei 2 martori. Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face menţiune

despre cauza care l-a împiedicat să semneze (art. 1047 alin. 3 C. civ.). Testamentul făcut în

timp de boală contagioasă nu va putea fi folosit dacă în localitate există notar public, căci

abaterea de la formele testamentelor ordinare nu ar avea justificare (întrucât testatorul poate

face un testament autentic în formele prevăzute de dreptul comun).

B. Testamentele maritime şi fluviale.

În cursul unei călătorii maritime sau fluviale, călătorii şi membrii echipajului pot

testa în această formă simplificată (art. 1047 alin. 1 lit. b C. civ.). Situaţiilor de mai sus le

sunt asimilate şi călătoriile la bordul unei aeronave aflate în zbor. Persoanele de mai sus se pot

folosi de această formă privilegiată numai dacă vasul se află în timpul călătoriei efective (de

exemplu, pe mare). Dacă însă vasul este ancorat într-un port românesc sau într-un port străin

în care există un agent diplomatic sau consular român, testamentul se poate întocmi numai în

formele ordinare.

Agentul instrumentator, în acest caz, este comandantul vasului sau un înlocuitor al

său şi obligatoriu, în prezenţa a doi martori. Testamentul se semnează de testator, de agentul

instrumentator şi de cei 2 martori. Când testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se

va face menţiune despre cauza care l-a împiedicat să semneze.

C. Testamentele militarilor.

Pot uza de această formă testamentară militarii, precum şi cei asimilaţi lor

(personalul salariat ori care prestează servicii în cadrul forţelor armate ale României) cât timp

se află sub serviciul militar şi în imposibilitate de a se „adresa unui notar public” (art. 1047

alin. 1 lit. c C. civ.). Agentul instrumentator va fi, în această situaţie, comandantul unităţii

militare ori alt militar care îl înlocuieşte, asistat obligatoriu de doi martori. Testamentul se

semnează de testator, de comandantul unităţii militare şi de cei 2 martori. Dacă testatorul sau

unul dintre martori nu poate semna, se va face menţiune despre cauza care l-a împiedicat să

semneze (art. 1047 alin. 3 C. civ.). Dacă militarul este rănit sau bolnav, apreciem că agentul

instrumentator va fi medicul militar-şef al spitalului ori comandantul unităţii militare, asistat

de doi martori.

D. Testamentele persoanelor internate în instituţii sanitare.

Ca noutate a Codului civil 2011, bolnavii internaţi într-o instituţie sanitară pot testa

în formă simplificată, dacă din cauze obiective „notarul public nu are acces” (art. 1047 alin. 1

lit. d C. civ.). Apreciem că dispoziţiile Codului civil operează numai dacă internarea

bolnavului este permanentă (dar necondiţionat de durata internării). În acest caz, agentul

instrumentator va fi, în această situaţie, medicul şef al instituţiei sanitare sau medicul şef al

serviciului ori, în lipsa acestora, medicul de gardă, asistat obligatoriu de doi martori.

Testamentul se semnează de testator, de medicul şef al instituţiei sanitare şi de cei doi martori.

Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face menţiune despre cauza care

l-a împiedicat să semneze.

E. Reguli comune testamentelor privilegiate.

Testamentele privilegiate sunt cârmuite de trei reguli comune:

a). Sub sancţiunea nulităţii, testamentele privilegiate trebuie semnate de agentul

instrumentator, de testator (făcându-se menţiune dacă acesta nu ştie sau nu poate să semneze)

şi cei doi martori care au asistat la întocmirea înscrisului. Dacă testatorul sau unul dintre cei

doi martori nu poate semna se va face menţiune în testament, despre cauza care i-a împiedicat

să semneze. Datarea testamentului este necesară pentru a proba întocmirea acestuia în

împrejurări excepţionale.

b). Testamentele privilegiate sunt valabile şi produc efecte juridice numai dacă

testatorul a murit în împrejurări neobişnuite (care l-au împiedicat să folosească formele

testamentare ordinare). În caz contrar, testamentul îşi va pierde eficacitatea. Testamentul

privilegiat devine caduc la 15 zile de la data când dispunătorul ar fi putut să testeze în vreuna

dintre formele ordinare. Termenul se suspendă dacă testatorul a ajuns într-o stare în care nu îi

este cu putinţă să testeze (art. 1048 alin. 1 C. civ.). Ca excepţie, testamentul privilegiat nu

devine ineficace la împlinirea termenului prevăzut de lege, atunci când printr-o dispoziţie a

acestuia „se recunoaşte un copil” (art. 1048 alin. 2 C. civ.).

c). Dacă testatorul a decedat în cele patru situaţii speciale (prevăzute de art. 1047 C.

civ.), înainte de a fi executat, testamentul privilegiat se va prezenta unui notar public pentru

îndeplinirea procedurii de deschidere şi „viza spre neschimbare” (asemănătoare deschiderii

testamentului olograf).

Alte forme testamentare

Pe lângă formele ordinare şi privilegiate prevăzute de lege, testatorul poate uza şi de

alte două forme testamentare aşa-zise „speciale”.

A. Dispoziţii de ultimă voinţă cu privire la depunerile la bănci.

Dispoziţiile testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare

depuse la instituţii specializate sunt valabile cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de

legile speciale aplicabile acestor instituţii (art. 1049 alin. 1 C. civ.). Instituţiile de credit au

obligaţia ca, la instituirea de către clienţii acestora a unei dispoziţii testamentare, să comunice,

de îndată, menţiunea acesteia în Registrul naţional notarial ţinut în format electronic.

Dispoziţiile se aplică în mod corespunzător şi în cazul modificării, revocării sau al retractării

revocării dispoziţiei testamentare de către testator, precum şi în cazul în care, până la data

decesului testatorului, contul curent, depozitul sau alt instrument bancar în care au fost depuse

de către acesta sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare a fost lichidat1. Potrivit legii,

informaţii cu privire la existenţa unui testament se pot da numai după decesul testatorului (art.

1046 şi art. 1049 alin. 2 C. civ.). Potrivit Ordinului M.J. nr. 1903/2011 privind condiţiile de

formă necesare pentru valabilitatea dispoziţiilor testamentare privind sumele de bani, valorile

sau titlurile de valoare depuse de clienţii instituţiilor de credit, deponentul unor sume de bani,

valori sau titluri de valoare la o instituţie de credit „poate dispune de acestea, pentru cauză de

moarte, printr-o dispoziţie testamentară cuprinsă în cadrul convenţiei încheiate cu instituţia de

credit” (art. 1 din ordin).

Pentru valabilitatea dispoziţiilor de mai sus, testatorul trebuie să completeze, „prin

scriere olografă clauza cuprinzând dispoziţia testamentară” (art. 2 alin. 1 din ordin).

Nerespectarea scrierii olografe a clauzei testamentare atrage nulitatea absolută a dispoziţiei

mortis causa. Dispoziţia testamentară cuprinde desemnarea directă sau indirectă a

beneficiarului acesteia, obiectul, semnătura testatorului, precum şi data întocmirii.

Desemnarea beneficiarului clauzei testamentare trebuie să conţină suficiente elemente de

identificare, astfel încât acesta să poată fi determinat sau determinabil la momentul deschiderii

moştenirii (art. 3 alin. 1 din ordin). Dispoziţia testamentară se completează, se semnează şi se

datează de către testator numai în prezenţa a 2 funcţionari ai instituţiei de credit, special

împuterniciţi în acest scop, care semnează convenţia alături de testator (art. 4 din ordin).

Având în vedere că Ordinul M.J. nr. 1903/2011 nu precizează cum va fi „încorporată”

dispoziţia testamentară scrisă de mâna deponentului în „convenţia încheiată cu instituţia de

credit”, apreciem că aceasta ar putea fi, eventual, ataşată. Predarea legatului având ca obiect

sume de bani, valori sau titluri de valoare depuse la bănci se face numai în baza hotărârii

judecătoreşti ori a certificatului de moştenitor, care constată valabilitatea dispoziţiei

testamentare şi calitatea de legatar (prevederile referitoare la raport şi reducţiune fiind

aplicabile, potrivit art. 1049 alin. 2 C. civ.). Dispoziţiile testamentare privind sumele de bani,

valorile sau titlurile de valoare depuse de clienţii instituţiilor de credit prezintă asemănări cu

testamentele olografe (fiind scrise de mâna testatorului), cu testamentele autentice (fiind

„completate, semnate şi datate numai în prezenţa a 2 funcţionari ai instituţiei de credit, special

împuterniciţi în acest scop”) şi cu testamentele privilegiate (sub aspectul procedurii urmate).

Apreciem că dispoziţiile mortis causa au natura juridică a unui legat cu titlu particular, având

ca obiect sumele de bani (inclusiv dobânzile) care se vor găsi depuse la instituţia de credit, la

data decesului titularului. Clauza testamentară, reglementată de art. 1049 C. civ. şi Ordinul nr.

1903/2011, are următoarele caracteristici:

a). Clauza testamentară nu trebuie confundată cu clauza de împuternicire. Clauza de

împuternicire este un mandat care produce efecte în timpul vieţii titularului şi deci

împuternicitul poate dispune de aceste sume până în clipa morţii titularului de libret. Din

momentul morţii acestuia, clauza de împuternicire încetează a produce efecte juridice; în

schimb, clauza testamentară produce efecte din momentul decesului titularului.

b). Clauza testamentară este o formă specială de a testa în condiţiile depunerii la

instituţiile de credit a unor sume de bani, valori sau titluri de valoare.

c). Clauza testamentară este un legat cu titlu particular şi, deci, în privinţa acestei

dispoziţii, se aplică toate regulile care guvernează regimul juridic al legatelor cu titlu

particular (mai puţin cele referitoare la formă). De exemplu: titularul are moştenitori

rezervatari şi, prin această clauză (plus eventualele alte legate făcute prin alte testamente), se

încalcă rezerva; soluţia este că va trebui să se facă reducţiunea liberalităţilor excesive. Dacă

nu se încalcă rezerva succesorală, clauza testamentară produce efectele generale ale unui

legat.

d). Clauza testamentară reprezintă un testament şi în consecinţă, se aplică regulile

specifice testamentului, printre care principiul revocabilităţii dispoziţiilor testamentare până în

ultima clipă a vieţii testatorului. Clauza testamentară făcută de titular nu-l obligă pe acesta să

o menţină până la moarte; el poate reveni asupra ei anulând-o sau poate anula clauza

testamentară printr-un alt testament.

De menţionat că nu se cere o simetrie a formelor testamentare, dispoziţia de ultimă

voinţă făcută în formă specială va putea fi revocată printr-un testament ordinar sau privilegiat

sau invers: o dispoziţie cuprinsă într-un testament ordinar sau privilegiat va putea fi revocată

prin forma specială a clauzei testamentare.

B. Testamentul făcut în străinătate.

Pentru a înlesni exprimarea voinţei testamentare, în raporturile de drept internaţional

privat (cu element de extraneitate), potrivit art. 2635 C. civ., întocmirea, modificarea sau

revocarea testamentului sunt considerate valabile dacă actul respectă condiţiile de formă

aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului

testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:

a) legea naţională a testatorului (lex patriae);

b) legea reşedinţei obişnuite (lex domicilii);

c) legea locului unde a fost întocmit, modificat sau revocat (lex loci testamenti);

d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului (lex rei sitae);

e) legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a

bunurilor moştenite.

§ 4. Testamentul internaţional

Prin Convenţia de la Washington din 26 octombrie 1973 privind legea uniformă

asupra formei testamentului internaţional, a fost reglementată o nouă formă simplificată de

testament (asemănătoare testamentului mistic sau secret, existent în dispoziţiile Codului civil

de la 1864) recomandată statelor aderente.

Scopul reglementării internaţionale a fost acela de a asigura „într-o mai mare măsură

respectul actelor de ultimă voinţă prin stabilirea unei forme suplimentare de testament”.

Potrivit anexei la Convenţie (care prezintă legea uniformă), testamentul „internaţional” se

redactează în scris de către testator sau de o altă persoană, prin orice mijloace şi în orice limbă

(art. 3 din Convenţie).

În prezenţa unei persoane împuternicite şi a doi martori, testatorul trebuie să citească

dispoziţiile sale de ultimă voinţă sau să declare că cele cuprinse îi aparţin şi apoi să semneze.

La sfârşitul testamentului, împuternicitul trebuie să consemneze data desfăşurării procedurii şi

să semneze împreună cu cei doi martori (în prezenţa testatorului). După semnarea actului

mortis causa, documentul va fi predat testatorului sau va fi încredinţat împuternicitului pentru

păstrare şi conservare. Procedura se finalizează prin încheierea unui proces-verbal de către

împuternicit care atestă respectarea dispoziţiilor cuprinse în legea uniformă (art. 9). Procesul-

verbal se redactează în două exemplare, dintre care unul obligatoriu se ataşează testamentului.

De precizat că nerespectarea unor formalităţi impuse de Convenţie precum: forma

scrisă, declaraţia şi semnătura testatorului, semnăturile împuternicitului şi a martorilor, atrag

nulitatea absolută a testamentului. Desigur că, în temeiul principiului conversiunii formelor

testamentare (reconfirmat şi de art. 1050 C. civ.), testamentul internaţional nul pentru vicii de

formă „produce efecte dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă

testamentară” (adică, poate fi valabil într-o altă formă). Nerespectarea altor formalităţi

precum: semnarea fiecărei pagini sau chiar datarea testamentului nu atrag nulitatea actului

(dovada lor putând fi făcută cu orice mijloace legale de probă). Potrivit art. 14 din lege,

testamentul internaţional poate fi revocat în condiţiile dreptului comun.

Testamentul internaţional „face credinţa până la proba contrară în privinţa

menţiunilor cuprinse în testamentul propriu-zis şi până la înscrierea în fals în privinţa

menţiunilor făcute de persoana abilitată în cuprinsul atestatului”. Menţionăm că testamentul

internaţional nu are suport legislativ naţional, deoarece Convenţia de la Washington din 26

octombrie 1973 privitoare la legea uniformă nu a fost ratificată de România. În contextul de

mai sus şi în condiţiile în care testamentul mistic (secret) a „scăpat” reglementărilor noului

Cod civil, deşi se adresa unei anume categorii de persoane, opinăm în favoarea ratificării

Convenţiei de la Washington (pentru acoperirea spaţiului creat, nejustificat).

Secţiunea a III-a. Legatul

§ 1. Definire şi condiţii

Principalele dispoziţii cuprinse în testament sunt cele referitoare la: legat, exheredare

şi execuţiunea testamentară. Legatul este actul juridic cuprins într-un testament prin care

testatorul desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său, vor primi întreg

patrimoniul, o fracţiune din el sau bunuri determinate din patrimoniul testatorului2. Din

definiţia dată legatului se reţin trei condiţii.

a). Desemnarea legatarului trebuie făcută prin testament, astfel că acesta trebuie să

precizeze persoana legatarului (sau cel puţin să prevadă elementele necesare cu ajutorul

cărora persoana legatarului să poată fi identificată). Nu este posibil ca testatorul să comunice

verbal unei persoane numele şi prenumele legatarului, chiar dacă prin testament arată

persoana căreia i-a comunicat numele legatarului.

b). Desemnarea trebuie făcută în aşa fel încât determinarea legatarului să fie posibilă

la data când se execută testamentul. De exemplu: este posibil să se facă un legat în favoarea

viitorului soţ al fiicei; esenţial este însă ca, în momentul executării testamentului, să se poată

determina legatarul.

c). Desemnarea nu poate fi lăsată la alegerea unei terţe persoane, ci această alegere

trebuie să rezulte din cuprinsul testamentului (deci, desemnarea legatarului trebuie să fie

făcută personal de către testator). De exemplu: fiica testatorului se căsătoreşte; ea îşi alege un

soţ (nu un legatar), deci desemnarea acestuia s-a făcut de către testator şi nu de către fiica sa.

Legatul prin care testatorul a dispus ca persoana legatarului să fie aleasă de o terţă persoană

(legatul cu facultatea de alegere) va fi nul. Pentru desemnarea persoanei legatarului, legea nu

cere anumite forme sacramentale, din testament trebuind să rezulte numai intenţia testatorului

de a face o liberalitate în favoarea acestuia. Desemnarea legatarului poate fi directă, prin

indicarea numelui şi prenumelui acestuia, sau indirectă, prin indicarea unor elemente cu

ajutorul cărora va putea fi identificat.

§ 2. Clasificarea legatelor

Legatele pot fi de mai multe feluri. De regulă, ele sunt împărţite fie după modalitatea

ce afectează voinţa testatorului, fie după obiectul lor. După modalităţile care afectează voinţa

testatorului, legatele pot fi: pure şi simple, cu termen, sub condiţie şi cu sarcină (art. 1054 alin.

2 C. civ.).

A. Clasificarea legatelor după modalităţile care afectează voinţa testatorului.

a). Legatul pur şi simplu este cel care îşi produce efectele la data morţii testatorului

(dată la care legatarul dobândeşte şi începe să îşi exercite drepturile), nefiind afectat de nici o

modalitate.

b). Legatul cu termen este cel a cărui executare sau stingere depinde de împlinirea

unui termen (întotdeauna un eveniment viitor şi sigur). Termenul poate fi suspensiv sau

extinctiv.

Termenul suspensiv suspendă executarea dreptului; legatarul poate cere predarea

bunului legat la data împlinirii termenului. Termenul extinctiv stinge, la împlinirea lui, dreptul

care a luat naştere şi s-a executat din momentul deschiderii succesiunii.

În cazul termenului extinctiv, legatul produce efecte de la deschiderea succesiunii

(precum un legat pur şi simplu), însă la împlinirea termenului dreptul legatarului se va stinge

pentru viitor.

c). Legatul sub condiţie este cel a cărui naştere sau stingere depinde de un eveniment

viitor şi nesigur că se va îndeplini. Condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie. Condiţia

suspensivă suspendă, până la îndeplinirea ei, naşterea dreptului la legat; odată îndeplinită însă,

dreptul legatarului ia naştere retroactiv de la data deschiderii succesiunii. Condiţia

rezolutorie, la împlinirea ei, desfiinţează retroactiv (din momentul deschiderii succesiunii)

dreptul la legat. Când condiţia rezolutorie nu se realizează sau este sigur că nu se va realiza,

legatul devine definitiv, pur şi simplu. d). Legatul cu sarcină (sub modo) este cel care prevede

o obligaţie (sarcină) de a da, a face sau a nu face, impusă de testator legatarului.

Sarcina este specifică liberalităţilor şi poate fi prevăzută în interesul:

– unei terţe persoane; de exemplu: testatorul lasă printr-un legat averea sa legatarului,

cu sarcina de a întreţine o persoană incapabilă de muncă;

– testatorului; de exemplu, testatorul lasă o casă legatarului, cu sarcina de a-i plăti

anumite datorii; – legatarului; de exemplu, testatorul lasă legatarului o sumă de bani pentru a

continua o lucrare de care el (legatarul) este interesat.

Clasificarea legatelor după obiectul lor.

După obiectul lor, legatele pot fi: universale, cu titlu universal sau cu titlu particular

(art. 1054 alin. 1 C. civ.).

a). Legatul universal este cel prin care testatorul lasă uneia sau mai multor persoane

întreaga masă succesorală. Precizăm că ceea ce caracterizează legatul universal nu este numai

cantitatea bunurilor culese (emolumentul), ci şi vocaţia la întreaga universalitate pe care o

oferă legatarului. Astfel, se explică faptul că testatorul poate să lase mai mulţi legatari

universali1. În condiţiile de mai sus, legatul universal există şi în cazul în care, datorită

drepturilor conferite altora de către testator, emolumentul moştenirii este redus considerabil.

De exemplu, dacă testatorul a lăsat mai mulţi legatari universali şi toţi acceptă

moştenirea, deşi au vocaţie la întreaga moştenire, fiecare va culege efectiv numai o parte din

succesiune; dacă un singur legatar acceptă, el va culege întreaga moştenire în virtutea vocaţiei

sale universale. În cazul în care legatarul universal nu culege foloase efective, deoarece întreg

emolumentul legatului universal este absorbit de alte legate particulare sau de sarcini, în

doctrină s-a pus întrebarea: ne aflăm în faţa unui legatar universal, a unui executor testamentar

sau a unei simple persoane interpuse? Soluţia cea mai realistă este cea care lasă la aprecierea

instanţei de judecată interpretarea voinţei testatorului şi, în funcţie de circumstanţele cauzei,

va stabili dacă testatorul a dorit să lase un legat universal, să instituie un executor testamentar

sau pretinsul legatar este numai o persoană interpusă. Testatorul poate califica expres legatul

său ca fiind universal sau se pot folosi şi alte cuvinte din care să rezulte că s-a conferit vocaţie

asupra întregii moşteniri. Doctrina şi practica judiciară, deopotrivă, au considerat legate

universale: legatul tuturor bunurilor mobile sau imobile, legatul nudei proprietăţi asupra

întregii moşteniri, legatul cotităţii disponibile, legatul rămăşiţei sau prisosului succesoral etc.

Problema legatarilor universali se pune numai în materia moştenirii testamentare, deoarece

moştenitorii legali sunt dobânditori universali (oricare dintre ei având vocaţia de a culege

întreaga moştenire).

b). Legatul cu titlu universal este dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai

multor persoane vocaţie succesorală numai la o fracţiune din moştenirea lăsată de defunct (art.

1056 alin. 1 C. civ.). Asemănarea dintre legatul universal şi legatul cu titlu universal constă

în aceea că sunt caracterizate de întinderea emolumentului, dar şi a vocaţiei succesorale.

Deosebirea dintre ele este că legatul universal conferă vocaţie la întreaga moştenire, pe când

legatul cu titlu universal numai la o fracţiune din moştenire (chiar dacă un alt legatar cu titlu

universal nu ar putea să moştenească sau ar renunţa la moştenire). Potrivit art. 1056 alin. 2 C.

civ., prin fracţiune a moştenirii se înţelege: fie proprietatea unei cote-părţi din aceasta; fie un

dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi din moştenire; fie

proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei cote-părţi din

universalitatea bunurilor determinate după natura sau provenienţa lor. Legatul cu titlu

universal se situează între legatul universal şi legatul cu titlu particular.

c). Legatul cu titlu particular are, de regulă, ca obiect unul sau mai multe bunuri

individual determinate. Noul Cod civil defineşte legatul cu titlu particular prin excludere,

prevăzând că este singular orice legat „care nu este universal sau cu titlu universal” (art. 1057

C. civ.). Rezultă că obiectul legatului cu titlu particular excede bunurilor individual

determinate. Astfel, obiectul acestuia poate fi orice bun aflat în circuitul civil cert şi individual

determinat dar şi bunurile determinate generic (care sunt precis determinate cantitativ).

Obiectul legatului cu titlu particular poate fi şi un lucru incorporal; de exemplu, testatorul lasă

în favoarea legatarului o creanţă pe care o avea contra unui terţ. Caracteristica legatului cu

titlu particular constă în faptul că el conferă un drept asupra unor bunuri singulare, şi nu

asupra unei universalităţi (patrimoniu) sau unei fracţiuni din universalitate.

C. Forme ale legatului cu titlu particular.

În practică, cele mai cunoscute legate cu titlu particular sunt: legatul uzufructului,

legatul bunului altuia şi legatului bunului indiviz.

a). Legatul uzufructului este asimilat situaţiei în care, testatorul transmite nuda

proprietate unui legatar şi dreptul de uzufruct asupra unui bun (sau patrimoniu) altui legatar.

De regulă, legatul uzufructului este lăsat în favoarea soţului defunctului şi are caracter viager,

iar nuda proprietate este lăsată în favoarea unei rude apropiate a defunctului (urmând ca la

moartea soţului dreptul de proprietate transmis să se întregească prin cuprinderea tuturor

prerogativelor sale). În ceea ce priveşte natura juridică a legatului uzufructului, trebuie să

facem distincţie între situaţiile următoare. În cazul în care nuda proprietate are ca obiect

întregul patrimoniu, o fracţiune din acesta sau bunuri singulare, legatul va fi universal, cu titlu

universal sau cu titlu particular. Când uzufructul poartă asupra unor bunuri determinate,

legatul uzufructului va fi cu titlu particular.

Când însă uzufructul poartă asupra întregului patrimoniu succesoral sau a unei

fracţiuni din acesta soluţiile doctrinare sunt diferite (conturându-se două opinii):

– legatul uzufructului este cu titlu universal (art. 1056 alin. 2 pct. b din Noul cod

civil)1;

– legatul uzufructului este un legat cu titlu particular (deşi are ca obiect o

universalitate sau o parte din aceasta), deoarece legatul uzufructului nu poate conferi vocaţie

succesorală la întreg patrimoniul defunctului. În situaţia contradictorie de mai sus, susţinem

soluţia legatului cu titlu particular, reţinând opinia mai bine argumentată juridic potrivit căreia

„cu toate că obiectul uzufructului nu este determinat, ceea ce interesează este obiectul

legatului care este un drept determinat”. Precizăm că legatele nudei proprietăţi şi al

uzufructului nu constituie substituţii fideicomisare, deoarece cele două liberalităţi au obiecte

diferite şi care nu se transmit succesiv.

b). Legatul bunului altuia are în vedere situaţia în care „bunul individual determinat

care a făcut obiectul unui legat cu titlu particular aparţine unei alte persoane decât testatorul şi

nu este cuprins în patrimoniul acestuia la data deschiderii moştenirii” (art. 1064 alin. 1 C.

civ.). În situaţia de mai sus se pune întrebarea: Ce se întâmplă dacă testatorul a făcut un legat

având ca obiect bunul altuia?

Problema legatului bunului altuia se pune numai dacă sunt întrunite cumulativ două

condiţii:

– defunctul nu avea niciun drept actual sau viitor (la momentul deschiderii

moştenirii) asupra bunului obiect al legatului;

– obiectul legatului este un bun individual determinat. Soarta legatului va fi apreciată

după cum testatorul a dispus prin testament cunoscând sau nu situaţia reală a bunului.

Astfel:

– dacă testatorul a lăsat bunul altuia crezând că este al lui, legatul este anulabil (art.

1064 alin. 2 C. civ.);

– dacă testatorul a dispus de bunul altuia ştiind că nu este al său, cel însărcinat cu

executarea legatului va avea o obligaţie alternativă: fie de a procura bunul de la proprietarul

acestuia, fie de a plăti valoarea bunului (din momentul deschiderii moştenirii) şi a-l transmite

legatarului (art. 1064 alin. 3 C. civ.). Sarcina probei va reveni legatarului, întrucât el este acela

care emite o pretenţie (legatarul va trebui, deci, să probeze că testatorul ştia, la încheierea

testamentului, că dispune de un lucru străin). Proba va putea fi atât intrinsecă, cât şi

extrinsecă.

c). Legatul bunului indiviz este asimilat situaţiei în care bunul (obiect al legatului cu

titlu particular) se află în indiviziune la data deschiderii moştenirii. În acest caz, soarta

juridică a legatului va fi diferită, după cum urmează:

– dacă testatorul a lăsat legatarului o cotă-parte ideală ce îi aparţine din bunul

determinat aflat în indiviziune, legatul este valabil (deoarece defunctul, coindivizar, este în

drept să îşi transmită cota sa prin acte juridice mortis causa);

– atunci când testatorul a lăsat nu cota sa ideală, ci o parte determinată din bunul aflat

în indiviziune (deci nepartajat), legatul va fi soluţionat asemănător regulilor stabilite mai sus

valabile pentru legatul bunului altuia. Astfel, legatul va fi fie valabil, fie nul, după cum

testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză sau cu credinţa greşită că bunul îi aparţine.

§ 3. Efectele legatelor

Legatarul cu titlu particular al unui bun individual determinat dobândeşte

proprietatea acestuia de la data deschiderii moştenirii (art. 1059 alin. 1 C. civ.). Tot astfel,

când obiectul legatului cuprinde o rentă viageră sau o creanţă de întreţinere, executarea

acestuia este datorată din ziua deschiderii moştenirii (art. 1062 C. civ.). Legatarul cu titlu

particular al unor bunuri de gen este titularul unei creanţe asupra moştenirii1. Bunul care

constituie obiectul unui legat cu titlu particular se predă cu accesoriile sale, în starea în care se

găseşte la data deschiderii moştenirii. Legatarul are dreptul şi la fructele bunurilor moştenirii

care i se cuvin din ziua deschiderii moştenirii sau din ziua în care legatul produce efecte în

privinţa sa. Ca excepţie, cel care a posedat bunurile de bună-credinţă păstrează fructele până

la predare (art. 1058 C. civ.).

Legatul unui bun care, după întocmirea testamentului, a cunoscut creşteri cantitative,

calitative sau valorice prin alipire, lucrări autonome, lucrări adăugate sau achiziţionarea altor

bunuri în cadrul unei universalităţi se prezumă, până la proba contrară, a viza întreg bunul ori

universalitatea rezultată. În cazul în care legatarul nu poate îndeplini sarcina cu care este

grevat legatul său fără a depăşi valoarea bunurilor primite în temeiul acestuia, el (legatarul)

„se va putea libera predând beneficiarului sarcinii bunurile ce i-au fost lăsate prin legat sau

valoarea lor” (art. 1060 alin. 1 C. civ.).

În cazul în care legatarului cu titlu particular i-a fost lăsat fie un bun, fie altul, dreptul

de alegere revine celui ţinut să execute legatul, dacă testatorul nu a conferit acest drept

legatarului sau unui terţ (art. 1063 C. civ.). Ca regulă, cheltuielile predării legatului sunt în

sarcina moştenirii, fără ca prin aceasta să se aducă atingere rezervei succesorale (art. 1066 C.

civ.). Dreptul de preferinţă al creditorilor moştenirii faţă de legatari. Potrivit art. 1067 alin. 1

C. civ., „Creditorii moştenirii au dreptul să fie plătiţi cu prioritate faţă de legatari”.

Reducţiunea legatelor excesive. Potrivit art. 1067 alin. 2 C. civ., dacă legatele cu titlu

particular depăşesc activul net al moştenirii, ele vor fi reduse în măsura depăşirii, la cererea

creditorilor moştenirii sau a celui care este obligat să le execute. Restituirea excesului. Când

un legat a fost executat, fără a se cunoaşte anumite datorii sau sarcini ale moştenirii,

moştenitorul legal sau testamentar, creditorii sau orice persoană interesată poate soli- cita

restituirea de la legatarul plătit, în măsura în care legatul urmează a fi redus (art. 1067 alin. 3

C. civ.).

Ineficacitatea legatelor

Dispoziţiile testamentare făcute cu îndeplinirea condiţiilor de validitate produc, de

regulă, efecte juridice. Este posibil însă ca manifestarea de voinţă a unei persoane, deşi a fost

făcută cu respectarea condiţiilor de validitate (devenind act juridic valabil), datorită unor

cauze posterioare, să nu producă totuşi efectele juridice scontate, actul juridic devenind, în

aceste condiţii, ineficace.

În condiţiile de mai sus, ineficacitatea actului juridic presupune două condiţii:

– existenţa unui act juridic valabil încheiat;

– lipsa efectelor juridice ale acestuia, datorată unor cauze posterioare întocmirii

actului.

Principalele cauze care împiedică producerea efectelor legatelor (cauzele de

ineficacitate) sunt revocarea şi caducitatea dispoziţiilor testamentare. Deşi doctrina prezintă

(în general) şi nulitatea alături de celelalte cauze de ineficacitate a actului juridic, nu ne putem

ralia acestei opinii. Argumentăm prin aceea că nulitatea sancţionează nerespectarea condiţiilor

de validitate a actului juridic şi are drept consecinţă neîncheierea acestuia (manifestarea de

voinţă rămânând în acelaşi stadiu). În acest context, stricto sensu, nulitatea nu poate fi şi

cauză de ineficacitate a actului juridic (deoarece ineficacitatea presupune existenţa unui act

juridic valabil încheiat, dar care, ca excepţie, nu produce efecte). În consecinţă, în caz de

revocare sau caducitate, legatele au luat naştere în mod valabil, dar datorită unor cauze

posterioare, nu produc efectele obişnuite (sunt ineficace).

Revocarea poate fi de două feluri: revocare voluntară, care se datorează voinţei

unilaterale a testatorului, şi revocarea judecătorească, datorată unor fapte culpabile săvârşite

de legatari. Caducitatea înseamnă imposibilitatea de executare, independentă de voinţa

testatorului sau de faptele culpabile săvârşite de legatar.

A. Revocarea legatelor.

Revocarea legatelor pentru faptele săvârşite de legatar poate fi opera voinţei

testatorului sau a instanţei de judecată.

a). Revocarea voluntară. Până în ultima clipă a vieţii sale, testatorul are dreptul să

revină asupra dispoziţiilor testamentare printr-o manifestare de voinţă ulterioară care să aibă

ca efect revocarea totală sau parţială a dispoziţiilor făcute anterior. Acest drept decurge din

caracterul esenţial revocabil al legatului. Potrivit art. 1068 alin. 1 C. civ., „Legatele sunt

supuse dispoziţiilor privind revocarea voluntară a testamentului”. Rezultă că, în concepţia

noului Cod civil, revocarea voluntară a legatului are loc în aceleaşi condiţii ca şi revocarea

voluntară a testamentului.

După modul de manifestare a voinţei testatorului, revocarea voluntară a legatului

poate fi: expresă sau tacită. Revocarea voluntară expresă este revocarea ce rezultă dintr-o

declaraţie a testatorului cuprinsă într-un înscris întocmit în formă testamentară sau autentică.

Înseamnă că testatorul care a făcut un testament poate ulterior să facă un alt testament prin

care îl revocă pe primul sau, fără să facă un nou testament, printr-un act autentic revocă

testamentul anterior (art. 1051 alin. 1 C. civ.). Nerespectarea acestor forme atrage nulitatea

absolută a revocării. Potrivit art. 1051 alin. 2 C. civ., nu se cere ca testamentul ce conţine

revocarea să aibă aceeaşi formă cu cel pe care îl revocă (de exemplu, testamentul autentic

poate fi revocat printr-un testament olograf). Astfel, în principiu, revocarea voluntară expresă

nu trebuie făcută în termeni sacramentali. De precizat însă că, numai revocarea expresă a

testamentului făcută printr-un act autentic notarial sau printr-un testament autentic se va

înscrie de îndată de către notar în registrul naţional notarial (art. 1051 alin. 3 C. civ.). Când

revocarea se face printr-un testament ulterior, aceasta produce efecte, chiar dacă celelalte

dispoziţii din noul testament ar fi nule, indiferent din ce cauză. Revocarea voluntară tacită este

manifestarea care, fără a fi fost expres declarată, rezultă neîndoielnic din anumite acte sau

fapte săvârşite ulterior de testator. Testatorul poate revoca tacit testamentul olograf şi prin

distrugerea, ruperea sau ştergerea sa (art. 1052 alin. 1 C. civ.)1. Potrivit art. 1052 alin. 2 C.

civ., „Distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf, cunoscută de testator, atrage

de asemenea revocarea, cu condiţia ca acesta să fi fost în măsură să îl refacă”. În consecinţă,

distrugerea testamentului de către testator (în cunoştinţă de cauză) prezumă intenţia acestuia

de revocare a actului juridic mortis causa (art. 1068 alin. 4 C. civ.). De precizat că distrugerea

involuntară (de către testator) sau distrugerea de către alţii (fără ştirea testatorului) a bunului

nu produce revocarea, ci caducitatea legatului. Testamentul încheiat ulterior îl revocă tacit pe

cel anterior, dacă conţine dispoziţii contrare sau incompatibile (art. 1052 alin. 3 C. civ.).

Incompatibilitatea intervine în cazul în care testatorul a făcut două sau mai multe testamente

care conţin dispoziţii incompatibile între ele (imposibilitatea materială sau juridică de a fi

executate ambele). De exemplu, testatorul, în primul testament, lasă o creanţă (pe care el o are

împotriva unei terţe persoane) în favoarea legatarului. Ulterior, testatorul, printr-un alt

testament, prevede o iertare de datorie în favoarea debitorului (terţa persoană) din creanţa

respectivă. În situaţia de mai sus, produce efecte ultimul testament (debitorul va fi iertat de

datorie). Contrarietatea între cele două dispoziţii testamentare intervine în cazul în care, din

punct de vedere juridic, nu ar exista incompatibilitate, dar, din contextul dat, rezultă că al

doilea testament a reprezentat o revocare a primului (imposibilitate rezultată din intenţia

testatorului). De exemplu, în primul testament, testatorul lasă un bun unei persoane; ulterior,

printr-un alt testament, lasă acelaşi bun altei persoane. Din punct de vedere juridic, ar fi

posibil ca două persoane să aibă un drept asupra aceluiaşi bun în calitate de legatari (dar în

acelaşi testament). Fiind vorba de două testamente succesive, rezultă că al doilea testament

reprezintă o revocare a primului. De precizat că, atât în cazul incompatibilităţii, cât şi al

contrarietăţii, revocarea se produce numai în legătură cu dispoziţiile care sunt incompatibile

sau contrare, celelalte rămânând valabile (dacă testatorul nu a dispus altfel). Potrivit art. 1068

alin. 2 C. civ., „Orice înstrăinare a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu particular,

consimţită de către testator, chiar dacă este afectată de modalităţi, revocă implicit legatul

pentru tot ceea ce s-a înstrăinat” (s.n.). Rezultă că înstrăinarea voluntară a bunului care face

obiectul legatului denotă voinţa testatorului de a revoca legatul făcut prin testament. Nu are

importanţă felul cum s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare (sub termen sau condiţie),

el poate fi chiar nul. Esenţial este ca manifestarea de voinţă a testatorului din care rezultă

intenţia de a înstrăina să însemne că a dorit revocarea legatului cu titlu particular. Pentru ca

înstrăinarea să provoace revocarea, ea va trebui să fie şi reală, adică să fie înfăptuită, nu o

simplă intenţie de a înstrăina. De menţionat că ineficacitatea înstrăinării nu afectează

revocarea decât dacă este determinată de incapacitatea sau vicierea voinţei testatorului ori

înstrăinarea reprezintă o donaţie în favoarea beneficiarului legatului şi „nu s-a făcut sub

condiţii sau cu sarcini substanţial diferite de acelea care afectează legatul” (art. 1068 alin. 3 C.

civ.).

Apreciem că cele trei cazuri de revocare voluntară (prevăzute de Codul civil) nu

reprezintă cazuri limitative, ci sunt numai enunţiative. Rezultă că, ori de câte ori din acte sau

fapte săvârşite de testator se poate proba intenţia de revocare, legatele nu mai pot produce

efecte. Retractarea revocării este admisă, revocarea fiind (ca şi legatul) un act de ultimă

voinţă esenţialmente revocabil1. Retractarea revocării se face în aceleaşi condiţii ca şi

revocarea (prin act notarial sau prin testament). Retractarea „unei dispoziţii revocatorii

înlătură efectele revocării, cu excepţia cazului în care testatorul şi-a manifestat voinţa în sens

contrar sau dacă această intenţie a testatorului rezultă din împrejurările concrete” (art. 1053

alin. 2 C. civ.). Retractarea revocării are deci, ca efect, reînvierea dispoziţiilor testamentare

revocate. În cazul testamentului distrus, retractarea revocării se va face prin întocmirea unui

alt testament.

B. Revocarea judecătorească.

Potrivit Codului civil, legatul poate fi revocat prin hotărâre judecătorească, drept

sancţiune pentru fapte culpabile săvârşite de către legatar faţă de defunct sau faţă de memoria

acestuia3. Cazurile de revocare judecătorească a legatelor sunt, în principiu, aceleaşi ca cele

în care legea permite revocarea legală a donaţiei (art. 1020 C. civ.)4. Potrivit art. 1069 C. civ.,

revocarea judecătorească a legatului operează în caz de neexecutare a sarcinii şi pentru

ingratitudine.

a). Legatul poate fi revocat judecătoreşte în cazul neîndeplinirii, fără justificare, a

sarcinilor de către legatarul care a fost gratificat cu un astfel de legat (art. 1069 alin. 1 C. civ.).

Pentru ca legatul să fie revocat pentru neexecutarea de sarcini, trebuie să fie vorba de o

sarcină propriu-zisă, şi nu despre o simplă recomandare cuprinsă în testament. Revocarea

presupune neexecutarea sarcinii, şi nu o simplă întârziere. Neexecutarea sarcinii trebuie să fie

culpabilă; dacă ea este datorată unui caz fortuit ori de forţă majoră, legatul nu va putea fi

revocat. Ca excepţie, neîndeplinirea fortuită a sarcinii nu atrage revocarea legatului, decât

dacă, potrivit voinţei testatorului, eficacitatea legatului este condiţionată de executarea

sarcinii. În toate cazurile, acţiunea în revocare aparţine celor care au interes ca liberalitatea

testamentară să fie revocată. Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului se

prescrie în termen de un an de la data la care moştenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine

sau, după caz, de la data la care sarcina trebuia executată (art. 1070 C. civ.).

b). Legatul poate fi revocat judecătoreşte şi în caz de ingratitudine a legatarului. În

acest caz, revocarea poate fi solicitată, în două situaţii:

– dacă legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind

că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat;

– dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de

testator ori de injurii grave la adresa memoriei testatorului. În ceea ce priveşte prima cauză,

pentru a îndreptăţi revocarea, atentatul trebuie să fi fost săvârşit cu intenţia de a ucide

(neavând importanţă încadrarea juridică în faptă consumată sau tentativă). Privitor la cea de-a

doua categorie de fapte de ingratitudine, prin cruzimi înţelegem rele tratamente fizice, iar prin

delicte faptele pedepsite de legea penală. Injuria desemnează suferinţele morale pricinuite cu

ştiinţă testatorului. Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului se prescrie în

termen de un an, de la data la care moştenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine (art. 1070 C.

civ.).

C. Caducitatea legatelor.

Deşi se întocmeşte (încheie) în timpul vieţii, testamentul produce efecte numai la

moartea testatorului. Întrucât între momentul încheierii testamentului şi momentul în care

urmează să îşi producă efectele se scurge, de regulă, o perioadă de timp, este posibil ca, în

interiorul acesteia, să intervină anumite împrejurări care să împiedice executarea legatelor.

Dacă împrejurările care împiedică executarea legatului sunt străine de voinţa testatorului sau

de vreo culpă a legatarului, legatul devine caduc. Legatul caduc se desfiinţează cu efect

retroactiv. Potrivit art. 1071 C. civ., caducitatea legatului intervine în şase cazuri.

a). Legatul este caduc dacă legatarul nu mai este în viaţă la data deschiderii

moştenirii. Se prezumă că legatul este o liberalitate care a fost făcută numai în considerarea

persoanei legatarului, intuitu personae. Astfel, legatul nu îşi întinde, în principiu, efectele şi

asupra moştenitorilor legatarului.

b). Legatul este caduc dacă legatarul este „incapabil de a primi legatul la data

deschiderii moştenirii”. Dacă legatarul era deja incapabil în momentul întocmirii

testamentului, legatul nu este caduc, ci nul.

De exemplu, în cazul persoanelor juridice care au încetat să mai existe după moartea

testatorului sau, datorită modificării capacităţii de folosinţă, şi-au schimbat obiectul de

activitate.

c). Legatul este caduc dacă legatarul este nedemn (indiferent dacă nedemnitatea este

de drept sau judiciară sau moştenirea este legală ori testamentară). Reamintim că efectele

nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau prin act autentic

notarial de către cel care lasă moştenirea. Precizăm că, după săvârşirea faptei care atrage

nedemnitatea, efectele nedemnităţii pot fi înlăturate de testator numai prin „o declaraţie

expresă” notarială (art. 961 alin. 1 C. civ.).

d). Legatul este caduc dacă legatarul renunţă la legat. Condiţia este ca renunţarea

legatarului să intervină numai după deschiderea succesiunii (altfel ar fi nulă, deoarece ar

alcătui un pact asupra unei moşteniri viitoare). În condiţiile art. 1120 C. civ., renunţarea la

moştenire, în principiu, „nu se presupune”. Declaraţia de renunţare se face în formă autentică

la orice notar public sau la misiunile diplomatice şi oficiile consulare. Pentru informarea

terţilor, declaraţia de renunţare se înscrie în registrul naţional, ţinut în format electronic.

Renunţarea va fi valabilă dacă legatul este sub condiţie suspensivă, iar legatarul renunţă după

deschiderea moştenirii, dar înainte de împlinirea condiţiei.

e). Legatul este caduc dacă legatarul decedează înaintea împlinirii condiţiei

suspensive şi dacă acesta avea caracter pur personal. Precizăm că, atunci când legatul este

făcut sub condiţie suspensivă şi aceasta este sigur că nu se va realiza, legatul este caduc. În

cazul în care condiţia este rezolutorie, dreptul legatarului se va naşte ca şi când ar fi pur şi

simplu, adică de la deschiderea moştenirii, dar se va desfiinţa retroactiv dacă se îndeplineşte

condiţia.

f). Legatul este caduc când bunul a pierit în totalitate din motive care nu ţin de voinţa

testatorului, în timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce

afectează legatul.

Din punct de vedere juridic, are importanţă dacă obiectul legatului a pierit în

întregime înainte de deschiderea succesiunii sau după această dată. Când bunul a pierit înainte

de deschiderea succesiunii, legatul este caduc ca fiind lipsit de obiect. Cauza pieirii lucrului

poate fi: culpa legatarului sau a testatorului, fapta unui terţ, un caz fortuit sau de forţă majoră.

Acest caz de caducitate nu poate interveni decât dacă legatul este cu titlu particular, căci, dacă

este universal sau cu titlu universal, pieirea bunului nu poate avea ca efect decât acela de a

reduce emolumentul legatului. În cazul în care bunul a pierit numai în parte, caducitatea

legatului va fi numai parţială. Pieirea bunului după deschiderea succesiunii nu atrage

caducitatea legatului. În această situaţie, drepturile legatarului se deosebesc în funcţie de

împrejurarea în care a pierit bunul: dacă bunul a pierit din culpa debitorului legatului sau a

unui terţ, legatarul are dreptul la despăgubire, iar dacă pieirea s-a datorat cazului fortuit sau

forţei majore, legatarul suportă riscul pieirii. Din momentul deschiderii succesiunii, legatarul

dobândeşte proprietatea bunului.

D. Legatul conjunctiv şi dreptul de acrescământ.

Tot în legătură cu ineficacitatea legatelor se pune şi întrebarea: ce se întâmplă cu

bunurile ce făceau obiectul legatului care nu îşi produce efectele? Potrivit art. 1072 C. civ., de

ineficacitatea legatului profită moştenitorii „ale căror drepturi succesorale ar fi fost micşorate

sau, după caz, înlăturate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia să execute legatul”.

Moştenitorii care profită de ineficacitatea legatului sunt: moştenitorii legali, legatarii

universali, legatarii cu titlu universal şi chiar legatarii cu titlu particular (dar numai dacă au

fost însărcinaţi cu executarea legatului în cauză). De exemplu, testatorul a desemnat doi

legatari universali, iar unul nu acceptă legatul; rezultă că al doilea

legatar universal profită, culegând şi cealaltă parte, întrucât are vocaţie la întreaga moştenire.

Dacă ambii renunţă, moştenirea va fi culeasă de moştenitorii legali.

De la principiul de mai sus, Codul civil se abate în două cazuri, când de

ineficacitatea legatului profită alte persoane:

– în cazul substituţiei vulgare, când de ineficacitatea legatului profită persoana

stabilită subsidiar de către testator;

– în cazul legatului conjunctiv, când operează dreptul de acrescământ (sau de

adăugire) în favoarea colegatarului.

Legatul conjunctiv este cel al cărui bun (determinat individual sau generic) este lăsat

mai multor legatari, fără ca testatorul să indice partea fiecăruia, colegatarii având chemare

(eventuală) la întregul obiect (art. 1065 alin. 1 C. civ.).

În cazul legatului conjunctiv se pot ivi două situaţii:

– toţi legatarii acceptă legatul, caz în care chemarea la întreg a fiecăruia va fi limitată

la o parte din bun, iar bunul se va împărţi în părţi egale;

– unul sau mai mulţi legatari nu pot sau nu doresc să primească legatul, caz în care

părţile acestora se vor cuveni celorlalţi colegatari care primesc legatul şi ale căror părţi vor

creşte în mod corespunzător (art. 1065 alin. 2 C. civ.); astfel, operează dreptul de acrescământ

(sau de adăugire). Precizăm că dreptul de acrescământ operează numai dacă legatul este

conjunctiv. Caracterul conjunctiv al legatului poate fi rezultatul exclusiv al voinţei

testatorului.

Pentru ca dreptul de acrescământ să opereze, trebuie întrunite următoarele condiţii:

– să existe o pluralitate de legatari;

– dispoziţiile făcute în favoarea lor să aibă acelaşi obiect;

– să existe intenţia testatorului de a conferi fiecărui colegatar o vocaţie la întregul

obiect, şi nu o vocaţie fracţionată;

– unul sau mai mulţi colegatari să nu poată sau să nu dorească să primească legatul.

În literatura de specialitate şi în practica judecătorească s-a pus problema dacă dreptul de

acrescământ operează facultativ sau obligatoriu (dacă sunt obligaţi colegatarii ce primesc

legatul să primească adaosul sau ar putea să îl refuze, păstrând totodată din legat ce li s-ar

cuveni în lipsa acrescământului).

Soluţia este că dreptul de acrescământ operează obligatoriu şi întotdeauna cu sarcini.

Astfel, în toate cazurile, dreptul de acrescământ are la bază vocaţia la întregul obiect al

legatului (când colegatarii acceptă legatul, ei acceptă pentru întreg, şi nu pentru o parte a

legatului). În lipsa unei stipulaţii contrare a testatorului, colegatarii care primesc legatul sunt

obligaţi să execute sarcinile care reveneau colegatarilor care nu au putut ori nu au dorit să

primească legatul (cu excepţia sarcinilor cu caracter personal).

De exemplu, testatorul a lăsat 1/2 din moştenire la trei legatari; dacă toţi acceptă, va

reveni fiecăruia câte 1/6 din moştenire, dacă însă unul nu poate sau nu doreşte să primească

legatul, ceilalţi doi nu pot refuza surplusul, deoarece ei au acceptat legatul (de asemenea, vor

suporta şi datoriile); rezultă că fiecare dintre cei doi va primi 1/4 din moştenire. Dreptul de

acrescământ se aplică şi în cazul moştenirii legale. Dacă moştenirea este deferită mai multor

moştenitori legali, partea celui care, fiind renunţător, nu doreşte să vină la moştenire sau care,

fiind nevrednic, este îndepărtat de la moştenire prin puterea legii se va dobândi de ceilalţi

moştenitori legali care au vocaţie la întreaga moştenire, fiecare profitând potrivit cotelor

prevăzute de lege. În cazul reprezentării, partea reprezentatului decedat se împarte între

reprezentanţii lui. Dreptul de acrescământ operează şi în cazul moştenirii legale (întotdeauna

obligatoriu şi cu sarcini).

Secţiunea a IV-a. Exheredarea (dezmoştenirea)

O altă dispoziţie testamentară principală ce poate fi cuprinsă în cadrul testamentului

este exheredarea (dezmoştenirea). Exheredarea este acea dispoziţie testamentară prin care

testatorul înlătură de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali (art. 1074 alin. 1 C.

civ.). Astfel, orice persoană are posibilitatea ca, prin derogare de la regulile devoluţiunii

legale a moştenirii, să înlăture de la moştenire persoana sau persoanele neagreate (indiferent

de motive). Exheredarea este o prerogativă ce aparţine testatorului, dar care nu se poate

exercita nelimitat. Astfel, moştenitorii rezervatari nu vor putea fi înlăturaţi în totalitate de la

moştenire, neputând fi astfel lipsiţi de rezerva succesorală (care li se cuvine în temeiul legii,

chiar împotriva voinţei testatorului). În consecinţă, testatorul poate dezmoşteni numai parţial

moştenitorii rezervatari (cât priveşte cotitatea disponibilă). Ceilalţi moştenitori, nerezervatari,

pot fi dezmoşteniţi fără nici o limită.

A. Felurile exheredării.

După modul de manifestare, voinţa de a dezmoşteni poate fi directă sau indirectă (art.

1074 alin. 2 C. civ.).

a). Exheredarea directă este acea dispoziţie prin care testatorul declară, în mod

expres, prin testament, voinţa sa de a înlătura de la moştenire anumiţi moştenitori.

Exheredarea directă poate fi parţială sau totală. Exheredarea directă este parţială când

testatorul înlătură de la moştenire anumiţi moştenitori legali. În acest caz, voinţa testatorului

se întregeşte cu cea a legiuitorului, în sensul că succesiunea se va cuveni moştenitorilor legali

după înlăturarea celor dezmoşteniţi. Prin dezmoştenirea unuia sau mai multor moştenitori

(dar nu a tuturor), testatorul a acceptat indirect sporirea părţilor celorlalţi moştenitori legali.

Deci, exheredarea directă parţială poate fi interpretată şi ca o instituire indirectă de

legatari1. Exheredarea directă este totală în cazul în care testatorul îi dezmoşteneşte pe toţi

moştenitorii legali (rude cu vocaţie succesorală legală şi soţul supravieţuitor). De precizat că

validitatea unei dispoziţii testamentare, care înlătură în totalitate devoluţiunea legală (dacă nu

există moştenitori rezervatari), fără a o înlocui printr-una testamentară, dificil de acceptat din

punct de vedere juridic, a fost totuşi, recunoscută în doctrină.

În cazul exheredării totale, bunurile ce alcătuiesc moştenirea rămân bunuri vacante

şi cu acest titlu revin comunei, oraşului sau municipiului în a cărui rază teritorială se aflau

bunurile la data deschiderii moştenirii (singurul moştenitor legal ce nu poate fi exheredat), în

temeiul art. 1138 C. civ.

b). Exheredarea indirectă se realizează prin instituirea unor legate care epuizează

întreaga moştenire. În felul acesta, în limitele cotităţii disponibile, moştenitorii legali sunt

înlăturaţi de la succesiune, întrucât a institui legatari înseamnă, în aceeaşi măsură, a exhereda

moştenitorii legali. O situaţie specială intervine în cazul în care testatorul a lăsat un legat

universal în favoarea unui terţ, dezmoştenind astfel pe toţi moştenitorii legali, iar legatul este

caduc. Întrebarea care se pune, în acest caz, este cui i se vor cuveni bunurile moştenirii:

moştenitorilor legali sau unităţii administrativ-teritoriale locale ? Apreciem că rezolvarea

problemei de mai sus depinde de interpretarea voinţei testatorului. Astfel, dacă testatorul a

dorit să îndepărteze necondiţionat moştenitorii legali de la succesiune, bunurile devin vacante;

dacă testatorul s-a mulţumit să prefere persoana instituită legatar universal altor moştenitori,

bunurile vor reveni acestora din urmă.

B. Efectele exheredării.

Ca efect al exheredării, moştenitorul legal nu mai are vocaţie la succesiune. În cazul

dezmoştenirii soţului supravieţuitor, moştenitorii din clasa cu care acesta vine în concurs

culeg partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor ca

urmare a dezmoştenirii (art. 1075 alin. 1 C. civ.). Când, în urma dezmoştenirii, pe lângă soţul

supravieţuitor, vin la moştenire atât cel dezmoştenit, cât şi acela care beneficiază de

dezmoştenire, acesta din urmă culege partea rămasă după atribuirea cotei soţului

supravieţuitor şi a cotei celui dezmoştenit (art. 1075 alin. 2 C. civ.). Atunci când, în urma

dezmoştenirii, un moştenitor primeşte o cotă inferioară cotei sale legale, moştenitorul cu care

vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoştenit (art. 1075 alin. 3 C. civ.).

Dacă, în urma dezmoştenirii, o persoană este înlăturată total de la moştenire, cota ce i s-ar fi

cuvenit se atribuie moştenitorilor cu care ar fi venit în concurs sau, în lipsa acestora,

moştenitorilor subsecvenţi (art. 1075 alin. 4 C. civ.).

C. Nulitatea exheredării.

Dezmoştenirea este un act juridic (o manifestare de voinţă) distinct, cuprins, de

regulă, într-un testament. Ca orice act juridic, exheredarea trebuie să se conformeze

condiţiilor de validitate prevăzute de art. 1179 C. civ. În caz contrar, „este supusă cauzelor de

nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de lege” (art. 1076 alin. 1 C. civ.). Termenul de

prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care cei dezmoşteniţi au luat

cunoştinţă de dispoziţia testamentară prin care au fost înlăturaţi de la moştenire, dar nu mai

devreme de data deschiderii moştenirii (art. 1076 alin. 2 C. civ.). Deoarece textul de lege nu

stabileşte şi durata termenului, însemnă că se aplică dreptul comun, deci termenul este cel de

trei ani. În schimb, acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă extinctiv.