note de curs dffc 2011 fin

Drept financiar şi fiscal comunitar

UNIVERSITATEA „PETRU MAIOR” din TÎRGU-MUREŞ

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE, JURIDICE ŞI

ADMINISTRATIVE

DREPT

DANIELA CRISTINA VALEA

RAMONA MIHAELA MOLDOVAN

DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL COMUNITAR

NOTE DE CURS PENTRU STUDENŢI

TÎRGU MUREŞ

2011

1


CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CONCEPTUL DE FISCALITATE1

1.1. FISCALITATE. POLITICĂ FISCALĂ

Procesul de globalizare nu ar fi fost posibil fără internaţionalizarea relaţiilor economice şi

mai ales a relaţiilor financiare şi fiscale.

Printre factori care au determinat dezvoltarea relaţiilor internaţionale se numără:

- factori de ordin moral – în general, activităţi social-economice umanitare;

- factori impuşi de legile economice obiective, potrivit cărora dezvoltarea producţiei de

bunuri şi servicii depinde de lărgimea pieţei de desfacere;

- normele juridice – prin care se stabileşte cadrul general de desfăşurarea a activităţii şi

relaţiilor economice, de exemplu, al schimburilor economice internaţionale (se discută

astăzi despre „Dreptul comerţului internaţional”, „Dreptul comunitar al afacerilor” etc.)

Pe fondul dezvoltării sistemului de relaţiilor internaţionale şi, în general al

internaţionalizării pieţelor, s-a extins continuu şi exponenţial şi studiul finanţelor, care astăzi

reprezintă un domeniu deosebit de complex şi de actualitate.

Conceptul de finanţele internaţionale poate fi definit pornind de la conceptul de fiscalitate,

concept care se bazează pe două mari componente:

- politica fiscală (componenta socială) – constând în ansamblul de decizii prin care se

definesc şi se determină prelevările obligatorii;

- dreptul fiscal (componenta juridică) – reprezintă ansamblul normelor juridice adoptate în

scopul reglementării tuturor activităţilor privind colectarea contribuţiilor obligatorii.

Fiscalitatea poate fi considerată un „rău necesar”.

1 A se vedea Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, pp. 16-25.

2


Fiscalitatea este definită ca fiind acel sistem de constituire a veniturilor statului prin

redistribuirea venitului naţional cu ajutorul impozitelor şi a taxelor, reglementate prin norme

juridice.

Acest sistem este alcătuit din totalitatea:

impozitelor,

taxelor,

contribuţiilor

şi a celorlalte categorii de venituri publice provenite de la persoane fizice şi juridice care

alimentează bugetele publice.

Impozitul reprezintă prelevarea fiscală aşezată asupra patrimoniului şi a circulaţiei bunurilor

şi serviciilor (există unele asemenea prelevări numite impropriu taxă, deoarece reprezintă tot un

impozit, de exemplu, TVA, taxa asupra mijloacelor de transport).

Taxele sunt sume băneşti încasate de către organele de stat, instituţii publice sau alte entităţi

pentru diferite categorii de acte şi serviciile prestate solicitanţilor.

Contribuţiile sociale (numite şi cotizaţii sociale) reprezintă sume colectate în beneficiul

organismelor de securitate socială pentru alimentarea fondurilor publice destinate acoperirii

cheltuielilor privind ocrotirea socială.

O fiscalitate excesivă, aplicată pe baza unei politici fiscale nechibzuite, poate avea

consecinţe negative:

- creşterea fiscalităţii determină şi o creştere a fenomenului evazionist;

- creşterea fiscalităţii poate accentua o tendinţă de a găsi căi „neortodoxe” de recuperare a

sumelor plătite cu titlu de impozit, de exemplu: creşterea preţurilor, revendicarea unor salarii mai

mari care să compenseze scăderea puterii de cumpărare;

- creşterea fiscalităţii poate avea consecinţe negative asupra competitivităţii întreprinderilor

economice în sfera relaţiilor economice internaţionale.

Politica fiscală reprezintă ansamblul ideilor şi al strategiilor transpuse în reglementările

legale consacrate asigurărilor modalităţilor celor mai eficiente de stabilire şi percepere a veniturilor

bugetare.

Politica fiscală trebuie abordată în strânsă legătură cu:

politica bugetară (pe baza căreia se iau deciziile privind amploarea cheltuielilor publice şi

se stabilesc proporţiile în care acestea urmează să fie acoperite din impozite)

3


şi tehnica fiscală (care constă în stabilirea şi aplicarea modalităţilor de aşezare a

impozitelor).

Politica fiscală trebuie îmbinată cu acţiuni şi activităţi de natură economică, socială,

educaţională, militară.

Pe de altă parte, prin politica fiscală poate fi influenţată dinamica (privind creşterea sau

scăderea vitezei sau a ritmului de dezvoltare) anumitor sectoare de activitate.

Prin politica fiscală trebuie se identifice sursele de venituri prin a căror colectare se pun la

dispoziţia statului sumele necesare acoperirii cheltuielilor publice.

Politica fiscală comunitară are rolul de a se asigura că reglementările fiscale naţionale

respectă obiectivele stabilite privind crearea de locuri de muncă, competitivitatea, piaţa unică şi

libera circulaţie a capitalurilor2.

Politica fiscală comunitară are două componente: impozitarea directă şi impozitarea

indirectă. Reglementarea impozitării directe revine competenţei exclusive a statelor membre, dar

acestea trebuie să acţioneze în scopul prevenirii evaziunii fiscale şi a dublei impuneri.

Reglementarea impozitării indirecte este împărţită între Uniunea Europeană şi statele membre3.

Politica fiscală comunitară are o serie de obiective4:

- un obiectiv pe termen lung se referă la prevenirea diferenţelor dintre cotele impozitelor

indirecte şi ale sistemele de impozitare, ce pot produce distorsiuni ale concurenţei în

interiorul pieţei unice;

- eliminarea ambiguităţilor legislative în domeniul fiscal şi evitarea dublei impuneri;

- prevenirea efectelor negative ale concurenţei fiscale, în special a „migrării” bazelor de

impozitare naţionale, ca urmare a firmelor care îşi mută sediul în alt stat în căutarea celui

mai favorabil regim fiscal;

- realizarea unei reduceri generale şi durabile a sarcinii fiscale;

- susţinerea celorlalte politici ale Uniunii Europene (de exemplu, cea privind ocuparea forţei

de muncă, politica de mediu etc.);

- oferirea unui răspuns preocupărilor contribuabililor şi autorităţilor fiscale5.

2 http://europa.eu/pol/tax/index_ro.htm.3 http://europa.eu/scadplus/leg/en/s10000.htm.4 Uniunea Europeană, Centrul de Resurse Juridice, Impozitare, Bucureşti, 2002, p. 11-12.5 A se vedea Silvia Cristea, Directive comunitare în domeniul impozitelor directe şi reflectarea lor

în legislaţia română, în „Revista Română de Drept Comunitar”, nr. 6/2007, p. 59.

4


1.2. DREPTUL FINANCIAR ŞI FISCAL COMUNITAR CA (NOUĂ)

RAMURĂ DE DREPT

Dreptul financiar şi fiscal comunitar este definit ca fiind ansamblul coerent de norme

juridice elaborate şi emise de instituţiile Uniunii Europene cu scopul de a se asigura controlul

comunitar asupra fiscalităţii naţionale a statelor membre (şi a celor în curs de aderare, dacă este

cazul), de a se înfăptui politica de armonizare fiscală la nivelul tuturor ţărilor comunitare şi de a

se implementa mecanismele contencioase legate de aceste aspecte.

Izvoarele Dreptului financiar şi fiscal comunitar sunt:

1. Tratatele comunitare – împreună cu directivele6 şi regulamentele comunitare impun

condiţii şi conduite obligatorii pentru statele membre al Uniunii Europene, precum şi celor

aflate în curs de aderare (reprezintă dreptul primar şi dreptul derivat şi reglementările

comunitare cu cea mai mare forţă juridică7 între izvoarele dreptului financiar şi fiscal

comunitar). Aceste acte contribuie la armonizarea legislativă necesară concretizării

construcţiei europene. Principalele obligaţii ce revin statelor se referă la eliminarea taxelor

vamale naţionale, precum şi a taxelor şi a măsurilor cu efect echivalent, armonizarea

impozitelor indirecte.

2. Convenţiile internaţionale privind evitarea dublei impuneri – sunt de obicei convenţii

bilaterale încheiate între state cu privire în deosebi, la impozitul pe venitul persoanelor

fizice şi impozitul pe veniturile persoanelor juridice şi, mai rar, impozitul pe avere. De

obicei, asemenea convenţii cuprind: definiţii comune (acceptate şi agreate de ambele părţi),

modalitatea de atribuire a veniturilor fiscale, aspecte privind schimbul de informaţii între

administraţiile fiscale ale statelor semnatare, reglementări privind înfiinţarea unor comisii

bilaterale însărcinate cu examinarea şi rezolvarea situaţiilor apărute.

3. Convenţia europeană a drepturilor omului – conţine reglementări privind asigurarea unui

proces echitabil în cadrul căruia o persoană (deci şi contribuabilul) să se simtă protejat de

6 Directivele sunt actele care stabilesc numai obiective obligatorii pentru statele membre, lăsând la latitudinea acestora modalităţile de atingere a lor. Regulamentele sunt acte cu caracter obligatoriu de la data intrării lor în vigoare atât pentru statele membre, cât şi pentru persoanele fizice şi persoanele juridice aflate pe teritoriul acestora. Acestea se aplică direct pe teritoriul statelor membre, cărora le este interzis sa adopte măsuri sau orice alte măsuri care ar putea îngrădi aplicarea lor directă. Deciziile sunt acte cu caracter obligatoriu doar pentru statele membre sau persoanele juridice cărora le sunt adresate. Unele au caracter individual (având un singur destinatar sau un număr limitat de destinatar), iar altele au caracter general (sunt obligatorii pentru toate statele membre şi pentru persoanele fizice sau juridice aflate pe teritoriul acestora). – a se vedea U.E., Centru de resurse Juridice, Impozitare, 2002, Bucureşti, p. 5.

7 A se vedea Jean-Luc Saurion, Cours d’Institutions européenne, Éditeur Gualino, Paris, 2008, p. 397-398.

5


orice abuzuri (din partea organelor fiscale). Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului judecă, atunci când este sesizată, şi litigii fiscale.

4. Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie - 8.

1.3. ARMONIZAREA FISCALĂ ŞI COOPERAREA FISCALĂ – PILONI AI

POLITICII FISCALE COMUNITARE9

În procesul construcţiei europene un rol deosebit de important l-au avut şi îl au măsurile

privind adaptarea administraţiei publice centrale şi locale ale fiecărui stat la mecanismele de

funcţionare specifice instituţiilor europene.

Fără a se reuşi conturarea unui model unic, au fost stabilite câteva coordonate care se

regăsesc la ora actuală, mai mult sau mai puţin, la nivelul fiecărei administraţii publice naţionale,

coordonate pe seama cărora se concept, adoptă şi implementează politicile comunitare. Între

acestea, politica fiscală deţine un rol deosebit de important, încă din timpul primilor paşi, apoi pe

parcursul constituirii Comunităţilor Europene şi în final în conturarea Uniunii Europene.

Politica fiscală comunitară se impune însă cu dificultate în spaţiul european, mai ales

datorită obstacolelor pe care le întâmpină, mai ales a celor provocate chiar de către statele membre,

reticente cu privire la aplicarea unor reguli comune privind mai ales eliminarea diferitelor forme de

discriminare fiscală, dubla impunere sau evaziunea fiscală.

Principalele instrumente pe care Uniunea Europeană înţelege să le folosească în vederea

apropierii fiscalităţii ţărilor membre sunt armonizarea fiscală şi cooperarea fiscală dintre statele

membre.

Armonizarea fiscală presupune un proces de compatibilizare între normelor juridice

naţionale ale statelor membre, precum şi între normele juridice naţionale şi reglementările

comunitare, ceea ce se traduce de fapt, prin obligaţia sistemelor fiscale naţionale de a respecta

8 De exemplu, Curtea Europeană de Justiţie a stabilit că, în absenţa armonizării, reglementarea impozitării directe a veniturilor persoanelor fizice revine competenţei exclusive a statelor membre, dar acestea trebuie să respecte principiile fundamentale din tratele constitutive privind libera circulaţie a lucrătorilor, a serviciilor şi a capitalului, precum şi libertatea de stabilire a domiciliului/reşedinţei: http://ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/personal_tax/gen_overview/index_en.htm.De asemenea, Curtea Europeană de Justiţie a mai stabilit că prevenirea evaziunii fiscale şi a abuzului constituie motiv întemeiat, de interes general, pentru instituirea unei restricţii privind libertăţile fundamentale. Curtea Europeană de Justiţie a definit evaziunea fiscală ca fiind „aranjamente pur artificiale în scopul de a eluda legislaţia fiscală” – http://europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/l31062.htm

9 A se vedea Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Coştaş, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, pp. 308-332.

6

http://ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/personal_tax/gen_overview/index_en.htm


regulile comunitare, obligaţie fundamentată pe principiul prevalenţei normelor comunitare în raport

cu cele naţionale.

Un rol important îl au mecanismele juridice prin intermediul cărora dreptul comunitar

impune o serie de constrângeri legislaţiilor naţionale.

Armonizarea fiscală presupune şi pretinde mai întâi o voinţă politică afirmată clar şi ferm de

către autorităţile comunitare, care trebuie însuşită apoi de statele membre. Armonizarea fiscală se

bazează pe o armonizare legislativă, care trebuie să vizeze toate tipurile şi formele de impozite

practicate în statele comunitare.

Realizarea unui asemenea obiectiv întâmpină o serie de dificultăţi:

- la nivelul Uniunii Europene nu există încă clar conturată o idee privind adoptarea

sistematică a normelor comunitare consacrate armonizării şi unificării legislaţiei fiscale a

statelor membre

- nu a fost considerat până acum îngrijorător faptul că există diferenţe foarte mari între

reglementările unor impozite (cum de altfel, între alte impozite nu există diferenţe de

tratament sesizabile)

- legislaţiile naţionale privind în special impozitele directe rezistă mai bine schimbării decât

legislaţia privind impozitele indirecte (de exemplu, TVA).

Dificultăţile întâmpinate de efortul de armonizare legislativă, a determinat Uniunea

Europeană să încerce utilizarea unor mijloace mai eficiente şi mai uşor de acceptat de către state,

respectiv prin utilizarea altor mijloace de cooperare fiscală între statele membre. Astfel că s-au

avut în vedere:

- coordonarea politicilor fiscale ale statelor membre;

- schimbul de informaţii şi cooperarea între administraţiile fiscale (Directiva Consiliului din

19 decembrie 1977 privind asistenţa reciprocă acordată de autorităţile competente sin statele

membre în domeniul impozitării directe şi al impozitării primelor de asigurare10);

- cooperarea în cadrul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică;

- cooperarea sub forma acordurilor politice.

Eforturile de armonizarea fiscală s-au concentrat asupra impozitelor indirecte, iar primul pas

a fost făcut prin adoptarea unor reglementări prin care s-au eliminat unele frâne ale cooperării

dintre întreprinderile europene şi constituirea grupurilor economice. Astfel, în anul 1990 au fost

adoptate trei texte importante:

- Directiva privitoare la societatea mamă şi filiale,

10 Publicată în Jurnalul oficial nr. L. 336 di 27 decembrie 1977, p. 15.

7


- Directiva privitoare la fuziuni şi aporturi de active,

- Convenţia în materie de arbitraj.

Următorul pas l-a constituit elaborarea unor reguli comune cu incidenţă în procesul

armonizării fiscale:

- interdicţia generală privind acordurile între întreprinderi care au drept obiectiv împiedicarea

sau restrângerea concurenţei în interiorul Comunităţii (interdicţia oricărei practici abuzive în

domeniul concurenţei);

- interdicţia ajutoarelor acordate între state care afectează concurenţa s-au ameninţă să

afecteze concurenţa, favorizând anumite întreprinderi sau anumiţi producători.

Tratatul UE conţine câteva dispoziţii de natură fiscală cu scopul de a interzice diferenţele de

tratament fiscal faţă de unele produse naţionale şi produsele similare ce provin din alte state

membre:

- este interzis statelor membre să supună, direct sau indirect, produsele provenind din alte

state membre unor impozite interne de orice natură superioare celor care vizează produsele

naţionale;

- sunt interzise restricţiile privind libertatea de stabilire a cetăţenilor unui stat membru pe

teritoriul altui stat membru sau cele impuse înfiinţării de agenţii, sucursale sau filiale de

către cetăţenii unui stat membru pe teritoriul altui stat membru;

- Consiliul poate adopta în unanimitate decizii privind armonizarea dispoziţiilor legislative

referitoare la taxele asupra cifrei de afaceri, la accize şi la alte impozite indirecte, în

măsura în care această armonizare este necesară pentru realizarea şi funcţionarea pieţei

comune;

- o viitoare armonizare şi în privinţa impozitelor directe, conferind Consiliului posibilitatea

de a promova directive pentru apropierea dispoziţiilor legislative, reglementare sau

administrative din statele membre care au o incidenţă directă asupra realizării şi

funcţionării pieţei comune. Se are în vedere realizarea unei cooperări prin stabilirea de

către Uniunea Europeană a unei baze de impozitare consolidate comune care să se aplice

întregii activităţi a unei companii indiferent unde îşi desfăşoară activitatea în cadrul

Uniunii Europene, numai aşa putându-se elimina toate obstacolele financiare ascunse11.

- statele membre pot recurge la negocieri, în caz de nevoie, pentru a asigura resortisanţilor

lor eliminarea dublei impuneri în interiorul Comunităţii Europene.

Progresele cele mai mari în privinţa armonizării fiscale s-au înregistrat cu privire la TVA.

Sistemul fiscal comunitar a fost conceput şi inaugurat în 1970 şi principalul scop a fost acele de a

11 http://europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/l31058.htm.

8


elimina efectul cumulativ (în cascadă) pe care îl aveau diferite taxe pe producţie şi pe consum din

statele membre. Treptat, prin reglementări comunitare succesive s-a conturat un regim comunitar

aplicabil acestui impozit indirect:

- TVA a fost definit ca un impozit general asupra consumaţiei aplicabil bunurilor şi

serviciilor, direct proporţională cu preţul produsul, indiferent de numărul de tranzacţii

efectuate anterior stadiului în care se făcea impozitarea12

- sunt reglementate aspecte privind subiecţii impozabili (orice persoană care desfăşoară

activităţi economice impuse), operaţiunile impozabile (livrare de bunuri, prestarea de

servicii, schimbul de bunuri sau servicii, importul de bunuri), deductibilitatea13 şi factorul

generator de TVA (efectuarea operaţiunii impozabile).

- prin Directiva nr. 77/338 s-a reglementat asieta14 uniformă pentru toate statele membre (6 la

vremea respectivă)

- pentru a elimina o serie de dificultăţi, regula care ar trebui să guverneze aplicarea TVA în

spaţiul comunitar ar trebui să fie cea a impozitării în statul de origine şi nu în statul de

consumaţie, ceea ce ar însemna că fiecare comerciant să plătească TVA la cota obişnuită în

ţara în care îşi desfăşoară activitatea şi să deducă TVA plătită oriunde în interiorul Uniuni

Europene pe declaraţia sa obişnuită de TVA.

12 Mecanismul: pe parcursul întregului proces de fabricaţie, fiecare agent economic achită TVA furnizorilor săi (o dată cu preţul pe care îl plăteşte pentru materiile prime, materiale, energie), încasează apoi TVA de la cumpărătorul bunurilor sale (care plăteşte TVA o dată cu plata preţului bunului), scade întreaga TVA aferentă materiilor prime şi serviciilor ce i-au fost prestate, iar soldul (diferenţa) îl varsă la buget. Consumator final suportă TVA ca parte integrantă a preţului cu care achiziţionează produsul sau serviciul. TVA este un impozit care afectează consumul.

13 Plătitorii de TVA au dreptul la deducerea taxei aferente bunurilor sau serviciilor destinate realizării de operaţiuni impozabile.

14 Modalitatea de aşezare a venitului bugetar după obiectul sau material impozabilă – metoda directă, metoda indirectă, metoda aşezării pe baze forfetare, metoda administrativă).

9


CAPITOLUL II

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

UNIUNEA EUROPEANĂ. STRUCTURĂ

Uniunea Europeană şi integrarea europeană reprezintă un proces complex, demarat la

sfârşitul celui de-al doilea război mondial, dar având premise, cel puţin teoretice şi ideatice, mult

mai vechi15.

Uniunea Europeană este rezultatul unui îndelung proces de cooperare si integrare care a

debutat în 1951, când şase state europene (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda)

au semnat Tratatul privind constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.

De-a lungul unei perioade de cincizeci de ani şi după cinci valuri de aderare (1973:

Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania şi Portugalia; 1995: Austria,

Finlanda şi Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia,

Slovenia şi Ungaria; 2007: Bulgaria şi România), Uniunea Europeana de astăzi are 27 de state

membre.

În prezent (februarie 2009), trei state fac demersurile pentru a obţine statutul de stat

candidat: Croaţia, fosta Republica Iugoslavă a Macedoniei şi Turcia.

Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre şi între

popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea16.

Astfel, în procesul de realizarea a Uniunii Europene, un prim punct de plecare l-a

reprezentat constituirea Comunităţilor Europene:

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO),

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM),

Comunitatea Economică Europeană (CEE).

15 Ideea unei unităţi culturale europene a constituit o preocupare pentru Montesquieu, Voltaire, Diderot; George Podiebrand, rege al Boemiei (1420-1471) a proiectat o „Confederaţie europeană”; „Europa federală” a lui Pierre Joseph Proudhon (1809-1865); „Statele Unite al Europei” a lui Victor Hugo (1849); mişcarea Uniunea Paneuropeană; Antanta Internaţională a Oţelului (1926); Planul Briand despre „Marea Europă” – a se vedea Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 10-13.

16 www.infoeuropa.ro.

10


Uniunea Europeană se bazează pe 4 tratate constitutive, la care se adaugă câteva tratate

modificatoare.

Tratatele constitutive ale Uniunii Europene sunt:

1. Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – adoptat la Paris la 18

aprilie 1951,

2. Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi

3. Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană – ambele semnate la Roma, la 25

martie 1957 şi intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958,

4. Tratatul asupra Uniunii Europene – adoptat la Maastricht la 7 februarie 1992 şi care a intrat

în vigoare la 1 noiembrie 1993. Prin acest tratat, denumirea de Comunitatea Economică

Europeană a fost înlocuită cu Comunitatea Europeană.

Principalele tratate modificatoare ale tratatelor institutive sunt:

1. Tratatul de fuziune – adoptat la Bruxelles la 8 aprilie 1965 şi intrat în vigoare la 1 iulie

1967,

2. Actul unic european – semnat la Luxemburg şi Haga în februarie 1986 şi care a intrat în

vigoare la 1 iulie 1987,

3. Tratatul de la Amsterdam – semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999,

4. Tratatul de la Nisa – semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003,

5. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a

Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (denumit Tratat de reformă)17, semnat la

Lisabona, 13 decembrie 2007 (toate statele membre trebuie să îl ratifice18 până la sfârşitul

anului 2008, în aşa fel încât, Tratatul să între în vigoare începând cu 1 ianuarie 2009)19.

Scopul Uniunii Europene constă în:

17 A fost ratificat de România prin Legea nr. 13 din 7 februarie 2008, publicată în M.Of. nr. 107 din 12 februarie 2008.

18 Prin votul parlamentelor naţionale şi nu prin referendum!19 Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa – adoptat de Consiliul European la 18 iunie 2004 şi

semnat la 29 octombrie 2004. Ar fi trebuit să intre în vigoare în cazul ratificării de către toate statele membre al UE şi să înlocuiască tratatele adoptate anterior. Cum procedura ratificării nu a avut succes (prin intermediul referendum-urile organizate în 2005 a fost respins de către francezi şi olandezi), s-a renunţat la el şi la 13 decembrie 2007, a fost încheiat Tratatul de la Lisabona, care va îngloba toată legislaţia comunitară, inclusiv prevederile Tratatului de la Maastricht şi Tratatul CE (care va deveni Tratatul de funcţionarea a CE)). Cele mai importante modificări introduse de Tratatul de reformă sunt: consacrarea personalităţii juridice a Uniunii; conferirea de valoare juridică obligatorie Cartei drepturilor fundamentale; stabilirea unei diviziuni clare a competenţelor între Uniune şi statele membre; crearea postului stabil de Preşedinte al Consiliului European şi al celui de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate (www.guv.ro). România a ratificat Tratatul de la Lisabona prin Legea nr. 13 din 7 februarie 2008, publicată în M.Of. nr. 107 din 12 februarie 2008.

11


promovarea valorilor Uniunii Europene

urmărirea obiectivelor Uniunii Europene

servirea intereselor Uniunii Europene, ale cetăţenilor Uniunii Europene şi ale statelor membre

asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor sale.

Pentru protejarea valorilor şi atingerea obiectelor stabilite, Uniunea Europeană dispune de

un cadru instituţional unic format din20:

1. Instituţii

- Parlamentul European21 – este ales prin vot universal de către cetăţenii statelor membre,

pentru un mandat de cinci ani. Are rol de co-legislator (împreună cu Consiliul Uniunii

Europene) şi aprobă bugetul Uniunii Europene.

- Consiliul Uniunii Europene22 (numit şi Consiliu sau Consiliul de miniştri) – este (alături de

Parlamentul European) organul legislativ al Uniunii Europene. Este alcătuit din miniştrii

afacerilor externe ai statelor membre (când formează Consiliul general – 27 de membri) sau

din miniştrii de resort ai statelor membre (sub forma comisiilor specializate, sectoriale).

Principalele atribuţii sunt: adoptarea legislaţiei comunitare, coordonează marile orientări ale

politicilor economice ale statelor membre; încheie acorduri internaţionale între Uniunea

Europeană şi alte state sau organizaţii internaţionale; aprobă bugetul Uniunii Europene,

împreună cu Parlamentul European; defineşte politica externă şi de securitate comună;

coordonează cooperarea între instanţele judiciare şi forţele de poliţie naţionale în materie

penală.

- Consiliul European– deşi funcţiona anterior, organizarea, componenţa şi rolul i-au fost

stabilite prin Tratatul de la Maastricht. Este format din şefii de state şi de guverne ai statelor

membre ale Uniunii Europene, asistaţi de către miniştri lor de externe, preşedintele

20 www.europe.eu21 La ora actuală este format din 786 de europarlamentari. Aceştia îşi exercită mandatul independent,

fără a putea primi instrucţiuni de la guvernelor lor – a se vedea Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 76.

22 Există 345 de voturi, repartizate statelor membre, în principal, în funcţie de numărul populaţiei, dar cu o uşoară reponderare în favoarea statelor cu populaţie restrânsă (Germania, Italia şi Marea Britanie – câte 29 de voturi; Spania şi Polonia – câte 27 de voturi; România- 14 voturi; Olanda – 13 voturi; Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria şi Portugalia – câte 12 voturi; Austria, Suedia şi Bulgaria – câte 10 voturi; Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia şi Finlanda – câte 7 voturi; Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi Slovenia – câte 4 voturi) - a se vedea Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.97.

12


Comisiei Europene, asistat de un membru al Comisiei şi alţi membri. Se reuneşte de cel

puţin patru ori pe an. Este considerat un veritabil „motor” al construcţiei europene, fiind

responsabil de direcţionarea politicii construcţiei europene şi de luarea marilor decizii

politice cu privire la construcţia europeană (mai ales în domenii precum: reformele

tratatelor şi a instituţiilor, finanţarea bugetului european, extinderea Uniunii Europene,

moneda unică etc.)23. Consiliului îi revin şase atribuţii principale24:

a. Adoptarea legilor europene – în colaborare cu Parlamentul European, în multe

domenii de politici publice.

b. Coordonarea politicilor economice şi sociale generale ale statelor membre.

c. Încheierea unor acorduri internaţionale între Uniunea Europeană şi alte ţări sau

organizaţii internaţionale.

d. Aprobarea bugetului general al Uniunii Europene, în colaborare cu Parlamentul

European.

e. Definirea şi punerea în aplicare a politicii externe şi de securitate comună a Uniunii

Europene (PESC) pe baza orientărilor prevăzute de Consiliul European.

f. Coordonarea cooperării între instanţele naţionale şi autorităţile poliţieneşti în materie

penală.

- Comisia Europeană – este organul executiv al Uniunii Europene. Reprezintă şi apără

interesele Uniunii Europene, în ansamblul său. Propune legislaţia, politicile şi programele de

acţiune şi pune în aplicare deciziile Parlamentului European şi al Consiliului Uniunii Europene.

Este alcătuită din 27 de comisari care apără interesele Uniunii Europene, neputând primi

instrucţiuni de la guvernele naţionale; sunt desemnaţi pentru un mandat de cinci ani. Principalele

atribuţii ale Comisie Europene sunt: dreptul de iniţiativă legislativă şi de iniţiativă în privinţa

politicilor şi programelor europene; aplicarea politicilor europene; aplicarea dreptului comunitar;

executarea bugetului Uniunii Europene25; reprezentarea Uniunii Europene în relaţiile cu alte state.

Comisia Europeană are patru funcţii principale:

a. propunerea de proiecte legislative Parlamentului şi Consiliului;

b. administrarea şi aplicarea politicilor Uniunii Europene şi a bugetul;

c. asigurarea respectării legislaţiei Uniunii Europene (împreună cu Curtea de Justiţie);

23 A se vedea Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 89-90.

24 http://europa.eu/institutions/inst/council/index_ro.htm.25 Activitatea efectivă şi cheltuielile sunt asigurate de către autorităţile naţionale şi locale ale statelor

membre, pe care Comisia le supervizează. Comisia gestionează şi fondurile structurale utilizate pentru eliminarea decalajelor economice între diferitele zone ale Europei - a se vedea Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 105.

13

http://europa.eu/institutions/inst/council/index_ro.htm#security

http://europa.eu/institutions/inst/council/index_ro.htm#security


d. reprezentarea Uniunii Europene la nivel internaţional, spre exemplu prin negocierea

acordurilor între Uniunea Europeană şi alte ţări26.

- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene - a fost instituită în temeiul primului Tratat UE,

Tratatul CECO din 1952, cu sediul la Luxemburg. Principala atribuţie a Curţii de Justiţie este să se

asigure că legislaţia Uniunii Europene este interpretată şi aplicată în mod uniform în toate statele

comunitare, astfel încât legile să se aplice în mod egal tuturor cetăţenilor, inclusiv de către statele

membre şi instituţiile Uniunii Europene. Curtea de Justiţie este competentă să soluţioneze litigiile

care apar între state membre ale Uniunii Europene, instituţiile Uniunii Europene, operatori

economici şi persoane fizice27. Hotărârile Curţii au forţă executorie28.

- Curtea de Conturi a Uniunii Europene – a fost înfiinţată în anul 1975, dar fără a fi din

punct de vedere strict juridic o instituţie comunitară până la intrarea în vigoare a Tratatului de la

Maastricht. Curtea de Conturi a Uniunii Europene are 27 membri aprobaţi pentru un mandat de şase

ani, prin decizia unanimã a statelor membre, după consultarea Parlamentului European. Principale

sa atribuţie este aceea de a controla dacă veniturile şi cheltuielile din bugetul comunitar au fost

legal obţinute şi utilizate şi dacă managementul financiar al Uniunii Europene a corespuns

programului stabilit la începutul anului pentru care se efectuează controlul. Rezultatul acestui

control se concretizează într-un raport anual pe baza căruia Parlamentul European acordă Comisiei

Europene descărcarea bugetară.

- Oficiul European de Luptă Împotriva Fraudei ( OLAF) – acest organism a fost creat în

scopul de a consolida mijloacele de prevenire a fraudei, de către Comisia Europeană, în cadrul

propriei structuri, prin Decizia CE, CECO 1999/352 din 28 aprilie 1999. Oficiul a primit sarcina de

a conduce anchetele în cazuri de frauda şi i s-a conferit un statut special de organism independent.

Oficiul a preluat operaţiunile "Grupului de Acţiune pentru Coordonarea Prevenirii Fraudei"

(UCLAF), creat în 1988 în cadrul Secretariatului General al Comisiei. Deşi are un statut de

organism independent în desfăşurarea anchetelor, OLAF face parte şi din structura organizatorica a

Comisiei Europene, fiind subordonat Comisarului responsabil cu bugetul comunitar. OLAF

îndeplineşte sarcinile de investigare conferite Comisiei prin legislaţia comunitară şi prin acordurile

în vigoare încheiate cu ţările terţe, în vederea promovării luptei anti-fraudă, a corupţiei şi a oricăror

alte activităţi ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, inclusiv privind

26 http://europa.eu/institutions/inst/justice/index_ro.htm27 http://europa.eu/institutions/inst/justice/index_ro.htm28 A se vedea Gheorghe Iancu, Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2007, p. 73.

14


neregulile din cadrul instituţiilor europene. Astfel, OLAF desfăşoară activităţi privind prevenirea

sau constatarea actelor frauduloase în domeniul vamal, însuşirea necuvenită a subvenţiilor şi

evaziunea fiscală, faptele de corupţie sau orice alte activităţi ilegale care aduc atingere bugetului şi

intereselor financiare comunitare. Sediul legislativ este format din legislaţia comunitară şi

acordurile cu statele terţe. În realizarea obiectivului, OLAF acordă sprijin statelor membre 29 şi

coordonează lupta anti-fraudă a acestora. OLAF poate efectua anchete, inspecţii şi controale, atât în

sediul instituţiilor comunitare, cât şi la nivelul statelor membre şi al statelor terţe, de obicei, cu

ajutorul şi cooperarea serviciilor naţionale de investigaţie din domeniu. De asemenea, OLAF deţine

şi alte competenţe, de exemplu de a avea acces la informaţii şi sediul instituţiilor comunitare, de a

cere informaţii pe care le consideră utile de la orice persoană avizată30.

- Ombudsman-ul European - investighează plângerile privind cazuri de administrare

defectuoasă31 în acţiunea instituţiilor şi organelor Uniunii Europene (Comisia Europeană, Consiliul

UE, Parlamentul European, Agenţia Europeană pentru Medicamente, Fundaţia Europeană pentru

Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă etc.), cu excepţia Curţii Europene de Justiţie, a

Tribunalul de Primă Instanţă şi Tribunalul Funcţiei Publice. Ombudsman-ul îşi exercită atribuţiile

în baza unei plângeri, însă poate demara anchete şi din proprie iniţiativă32.

- Controlorul European pentru protecţia datelor.

2. Organe financiare

29 De exemplu, OLAF a sprijinit autorităţile italiene în ancheta desfăşurată în cadrul procesului privind neplata taxelor asupra supraproducţiei de lapte de către producătorii de lapte italieni, spijin care a contribuit la confiscarea provizorie a unor bunuri in valoare de 21 milioane de euro.

30 http://ec.europe.eu/anti_fraud/31 Administrarea defectuoasă constă în faptul că o instituţie nu acţionează în conformitate cu legile

în vigoare, nu respectă principiile bunei administrări sau încalcă drepturile omului. De exemplu: nereguli administrative; incorectitudine; discriminare; abuz de putere; lipsă de răspuns; nefurnizare de informaţii; întârziere nejustificată etc. - http://www.ombudsman.europa.eu/atyourservice/

32 http://www.ombudsman.europa.eu/atyourservice/ataglance.faces#Target2. De exemplu: O asociaţie de operatori de aparate de jocuri de noroc a adresat o plângere Comisiei susţinând că legea germană privind TVA nu a pus în aplicare în mod corespunzător o directivă europeană privind impozitele pe cifra de afaceri. Directiva prevedea că pariurile, loteriile şi alte forme de jocuri de noroc urmau a fi scutite de plata impozitelor pe cifra de afaceri, ceea ce nu era cazul în Germania. Atunci când asociaţia s-a adresat Ombudsmanului, plângerea acesteia era deja în faţa Comisiei de trei ani şi jumătate. În esenţă, asociaţia a afirmat că plângerea sa nu a fost tratată în timp util de către Comisie şi a susţinut că Comisia ar trebui să ceară Germaniei să pună în aplicare în mod corespunzător dispoziţia în cauză cât mai repede. Ombudsmanul l-a informat pe reclamant că, după ce Bundesfinanzhof (Curtea federală financiară germană) va lua o decizie şi dacă această decizie ar contrazice concluziile Comisiei, acesta ar putea ridica din nou problema în faţa Comisiei. În cazul în care Comisia nu reacţionează în mod corespunzător, reclamantul s-ar putea adresa din nou Ombudsmanului (http://www.ombudsman.europa.eu/cases/summary.faces/ro/3486/html.bookmark).

15

http://www.ombudsman.europa.eu/atyourservice/ataglance.faces#Target2


- Banca Centrală Europeană – este o instituţie bancară a Uniunii Europene înfiinţată în

1999 o dată cu intrarea în faza a treia (şi ultima) a Uniunii Economice şi Monetare şi introducerea

monedei unice Euro. BCE coordonează Sistemul European al Băncilor Centrale din ţările Uniunii

Europene din spaţiul EURO. Rolul BCE este acela de a controla, prin instrumente şi proceduri

financiar-bancare, politica monetară unică a Uniunii Europene, pentru a asigura stabilitatea

preţurilor, supravegherea funcţionării Sistemului Monetar European şi utilizarea EURO (inclusiv

sub aspectul emisiunii de bilete bancare - bancnote). BCE este o instituţie independentă, care nu

primeşte dispoziţii nici de la guvernele statelor membre, nici din partea celorlalte instituţii ale

Uniunii Europene33.

- Banca Europeană de Investiţii – a fost înfiinţată în anul 1958 şi este instrumentul bancar

al Uniunii Europene. Acordă împrumuturi şi garanţii pentru finanţarea unor proiecte de investiţii ce

contribuie la dezvoltarea echilibrată a Uniunii Europene. În calitate de bancă, BEI respectã

principiile economice şi bancare clasice în materie de împrumuturi şi lucrează în strânsă legătură cu

celelalte instituţii financiare internaţionale. Cu toate acestea, Banca Europeanã de Investiţii acordă

împrumuturile cu aproape aceeaşi dobândã cu care le obţine de pe pieţele europene şi mondiale de

capital (cu o majorare de doar 0,15%). Împrumuturile sale pot fi acordate atât organismelor publice

cât şi celor private care fac investiţii în infrastructură, energie, industrie, servicii sau agriculturã. În

exteriorul Uniunii Europene, BEI contribuie la susţinerea politicii de dezvoltare, putând finanţa

proiecte în aproape 130 de ţări legate de Uniunea Europeană prin acorduri de parteneriat economic.

Începând din 1990, BEI a acordat împrumuturi pentru realizarea unor proiecte prioritare în ţările

central şi est-europene candidate la aderarea (inclusiv României)34.

3. Organe consultative:

- Comitetul Economic şi Social – este format din reprezentanţii organizaţiilor patronale,

salariale şi ai societăţii civile cu profil socio-economic, civic, profesional şi cultural35.

- Comitetul regiunilor – este format din reprezentanţii colectivităţilor locale şi locale. Este

consultat (putând emite avize) de către Parlamentul European sau Comisia Europeană36.

4. Organisme inter-instituţionale:

- Oficiul publicaţiilor oficiale ale Uniunii Europene

33 www.mie.ro.34 www.mie.ro.35 A se vedea Gheorghe Iancu, Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2007, p. 78.36 A se vedea Gheorghe Iancu, Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2007, pp. 77-78.

16

http://www.mie/


- Oficiul pentru selecţia personalului Uniunii Europene

- Şcoala Europeană de Administraţie

5. organisme descentralizate ale Uniunii Europene (agenţii)

- agenţii comunitare (de exemplu, Agenţia Europeană pentru Siguranţa Aeriană, Agenţia

pentru politică externe şi securitate comună)

- agenţii executive (de exemplu, Agenţia executivă pentru programe de sănătate publică)

17


CAPITOLIL III

BUGETUL GENERAL AL UNIUNII EUROPENE

3.1. PREZENTARE GENERALĂ. PRINCIPIILE BUGETARE37

Şi fără îndoială, la ora actuală, construcţia europeană nu mai este posibilă fără un cadrul

financiar propriu, respectiv: resursele financiare adecvate (iar proces de constituire a acestui cadru

a avut o evoluţie inconstantă) şi cheltuielile comunitare.

Uniunea Europeană a trebuit să găsească şi să-şi constituie resurse financiare pentru punerea

în practică şi derularea politicilor comunitare. Controversele privind problemele fiscale şi bugetare

nu au lipsit nici din acest domeniu şi au vizat o gamă variată de aspecte: resursele financiare proprii

ale Comunităţii Europene, dezechilibrul bugetar, chiar rivalităţile dintre instituţiile comunitare

(respectiv Comisa Europeană, Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri).

Comunitatea deţine o competenţă aproape exclusivă în domeniul impozitării indirecte, pe

când, în sfera impozitării directe, este reglementată o competenţă partajată între Comunitate şi

statele membre, acestea din urmă deţinând, de fapt, atribuţii semnificative38.

Evoluţia sistemului financiar bugetar comunitar a fost marcată câteva decizii şi momente

importante:

unificarea instrumentelor bugetare;

creşterea autonomiei financiare,

realizarea echilibrului instituţional.

Până în 1965 (Tratatul de fuziune), cele trei Comunităţi Europene dispuneau fiecare de un

buget propriu şi separat, care era alimentat diferit39, dar după acest moment, au mai fost

reglementare două mari bugete:

bugetul general şi

37 Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, p. 293-299; Cristina Oneţ, Dreptul Finanţelor Publice – partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 50-53; www.mie.ro ; www.bjc.ro,

38 A se vedea Cosmin Flavius Costaş, Reflecţii privind suveranitatea fiscală a statelor membre ale Uniunii Europene, articol în Studia Universitatis UBB, seria Jurisprudentia, nr. 2/2006, p. 53.

39 Bugetul CECA era alimentat pe baza prelevărilor de la agenţi economici din sectorul minier ţi al oţelului. Bugetul CEE şi CEEA era alimentat pe baza vărsămintelor statelor membre

18


bugetul CEDO (care, de altfel, începând din 2002 nu mai există, dat totuşi veniturile

realizate din gestiune patrimoniului CEDO se constituie într-un fond gestionat separat de

celelalte).

Bugetul general al Uniunii Europene este, de fapt, un document complex.

Într-un sens general, prin bugetul general al Uniunii Europene se înţelege actul care

prevede şi autorizează în fiecare an veniturile şi cheltuielile bugetare40.

Dreptul bugetar comunitar cuprinde ansamblul regulilor privind întocmirea proiectului de

buget, aprobarea bugetului, executarea acestuia şi controlul execuţiei bugetare.

La baza acestor reguli stau de fapt principii bugetare, unele considerare a fi preluate din

dreptul bugetar intern al statelor membre (de exemplu, principiul unităţii, anualităţii, universalităţii

şi specializării bugetare), iar alte fiind considerate principii bugetare specifice Uniunii Europene

(principiul echilibrului bugetar, principiul bunei gestiuni financiare şi principiul transparenţei)41.

Principiile bugetare sunt:

1. principiul unităţii – presupune cuprinderea tuturor informaţilor privind veniturile şi

cheltuielile necesare Uniunii Europene într-un document (buget) unic cu scopul de a permite o mai

bună apreciere a finanţelor europene în raport cu instituţiile responsabile de gestionarea lor şi care

garantează transparenţa acestor operaţiuni42. Dar, pe parcursul dezvoltării Uniunii Europene,

niciodată nu a existat un singur buget, ci un ansamblu de bugete, numit buget general, format, în

principal din două mari categorii:

- bugete distincte destinate acoperirii cheltuielilor bugetare generale

- bugete anexe (bugete satelit) ale bugetului general al Uniunii Europene – sunt bugete

constituite şi înfăptuite de unele persoane juridice distincte, dar care se află în strânsă

legătură cu Uniunea European, deoarece sunt implicate în realizarea unor politici

comunitare comune (de exemplu, bugetul Oficiului European de Luptă Antifraudă OLAF,

bugetul Oficiului European pentru Selecţia Personalului, bugetul Agenţiei de Aprovizionare

a EURATOM, bugetul Fondului European pentru Formare43). Existenţa bugetelor anexe nu

aduce atingere principiului unităţii bugetare deoarece veniturile acestor bugete provin din

subvenţii de la bugetul general44.

40 A se vedea Didier Blanc, L’Union européenne. Aspects institutionnels et politiques, Éditions Ellipses, Paris, 2006, p. 187.

41 A se vedea Didier Blanc, op.cit., p. 192.42 A se vedea Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti,

2008, p. 31. Precum şi Mircea Ştefan Minea, Elemente de drept financiar internaţional, Editura Accent, Cluj Napoca, 2009, p. 65.

43 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 31.44 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 31.

19


Sunt acceptate totuşi două excepţii45 de la principiul unităţii bugetare:

a. bugetul Fondului European de Dezvoltare finanţat pe seama contribuţiilor statelor

membre. Acest Fond dispune de un regim financiar autonom fiind administrat de un comitet

director după anumite proceduri specifice.

b. nu sunt incluse în bugetul general al Uniunii Europene operaţiunile de acordare de

împrumuturi efectuate în cadrul EUROATOM şi a Comunităţii Economice. Astfel, decizia de

acordare a acestor împrumuturi nu este partajată cu Parlamentul European.

2. principiul universalităţii bugetare – care decurge din principiul unităţii bugetare,

presupune regula potrivit căreia toate veniturile se cuprind într-o masă comună asupra căreia să se

poată imputa cheltuielile. De aici decurg două reguli deosebit de importante:

- regula neafectării veniturilor – potrivit căreia veniturile proprii servesc finanţării

nediscriminatorii a tuturor cheltuielilor cuprinse în buget. Există o singură excepţie de la această

regulă: „rezerva monetară” care face parte din Fondul European Agricol de Garanţie şi se înscrie în

fiecare an, distinct, în bugetul general al Uniunii Europene sub forma unor credite provizionale

destinate să acopere diferenţele datorate modificărilor neprevăzute ale cotei de schimb euro/dolar46.

- regula interdicţiei contractării veniturilor şi a cheltuielilor – adică interdicţia de a stabili

venituri şi cheltuieli în afara bugetului (există binenţeles unele excepţii, care sunt de strictă

interpretare).

3. principiul anualităţii bugetare – conform acestui principiu veniturile şi cheltuielile

bugetare trebuie aprobate pentru perioada exerciţiului bugetar (care corespunde anului

calendaristic, cu unele excepţii reglementare expres). Parlamentul European adoptă pentru fiecare

an, bugetul corespunzător, în calitatea sa de autoritate bugetară47.

Pe parcursul exerciţiului bugetar, de regulă până în luna iulie, pot interveni o serie de legi

bugetare rectificative.

De asemenea, Consiliul European a stabilit că previziunile bugetare pentru fiecare

exerciţiu bugetar trebuie de fapt să se încadreze în anumite previziuni plurianuale, respectiv trebuie

să acopere o perioadă de trei exerciţii bugetare (conform intervenţiei Comisie europene). Mai nou

s-a optat pentru o previziune bugetară care acoperă intervalul 2007-2013.

45 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 31.46 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 32.47 A se vedea Didier Blanc, op.cit., p. 188.

20


4. principiul specializării – se referă la faptul că veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi

se aprobă în buget, pe surse de provenienţă şi pe categorii de destinaţie. Clasificaţia bugetară

trebuie să cuprindă unităţi din ce în ce mai mici (titluri, capitole, articole şi paragrafe), astfel încât

fiecare din unităţile bugetare să aibă identitate proprie, dar şi pentru a oferi instituţiilor comunitare

o anumită flexibilitate în gestionare fondurilor. Există două excepţii:

- transferul alocărilor de fonduri – Comisia europeană poate opera transferul alocărilor în

cadrul bugetului fie dintr-un capitol în altul, fie dintr-o subdiviziune în alta. Aceste transferuri de

alocări permit corectarea imperfecţiunilor previziunii bugetare iniţiale, excedentul de la un capitol

fiind utilizat pentru a compensa deficitul altui capitol;

- alocările globale – sunt alocări provizionale înscrise într-o „rezervă” care vor putea fi

deblocate în cursul exerciţiului bugetar sub un capitol introductiv şi sunt utilizate pentru finanţarea

unor acţiuni pentru care nu există încă o bază legală în momentul votării bugetului48.

5. principiul echilibrului bugetar – presupune realizarea unei echivalenţe (egalităţi) relative

între nivelul veniturilor şi cel al cheltuielilor bugetare. Ca o consecinţă a acestui principiu, proiectul

bugetului general al Uniunii Europene trebuie supus aprobării într-o variantă perfect echilibrată. În

cazul unui deficit bugetar, este interzisă echilibrarea bugetului prin intermediul împrumuturilor. În

cazul în care se înregistrează excedent bugetar, acesta trebuie inclus în bugetul exerciţiului bugetar

următor. Eventualul deficit bugetar va fi compensat printr-un buget suplimentar49.

6. principiul bunei gestiuni financiare – implică ideea organizării unui sistem financiar

organizat şi corelat în raport cu principiile economiei (mijloacele financiare trebuie să fie

disponibile în timp util şi în cuantumurile necesare pentru fiecare acţiune), eficienţei (presupune un

raport perfect între mijloace şi rezultatele obţinute) şi eficacităţii (presupune atingerea obiectivelor

fixate şi obţinerea rezultatelor stabilite). În concret, aplicare acestui principiu presupune stabilirea

unor indicatori de performanţă, care sunt transmişi autorităţilor bugetare competente. Comisia este

obligată să gestioneze bugetul conform principiului bunei gestiuni financiare50. Modul în care este

respectat acest principiu este reflectat în raportul anual întocmit de Curtea de Conturi Europeană.

7. principiul transparenţei – corespunde principiului publicităţii din dreptul bugetar naţional

şi presupune derularea tuturor activităţilor bugetare „la vedere”, în mod deschis şi transparent.

Acest lucru se realizează prin aducerea la cunoştinţă publică (prin publicarea în Jurnalul oficial al

48 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 33.49 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 34.50 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 34.

21


Uniunii Europene) a bugetului general al Uniunii Europene, precum şi a tuturor rectificărilor

operate, a rapoartelor de gestiune financiară stabilite pentru fiecare instituţie în parte.

3.2. PROCEDURA BUGETARĂ

Procedura bugetară comunitară constă într-un ansamblu de practici şi etape reglementate

de o serie de norme juridice adoptate de instituţiile comunitare.

Procedura bugetară se subordonează unor reguli clare ce decurg din principiul disciplinei

bugetare, conform căruia Comisia europeană împreuna cu statele membre trebuie să asigure o

bună gestiune a resurselor financiare comunitare. În acest context, Comisiei îi este interzis că

opereze unilateral modificări cu privire la propunerile statelor membre sau să ia măsuri, pe

parcursul execuţiei bugetare, care ar putea fi susceptibile de a da naştere unor depăşiri ale cadrului

general conturat de bugetul aprobat de Parlamentul European.

Procedura bugetară de adoptare a bugetului general al Uniunii Europene presupune

parcurgerea unor etape (art. 272-280 din Tratatul UE):

1. până la 1 iulie, pe baza cifrelor bugetare furnizate de statele membre, fiecare instituţie

comunitară (cu excepţia Băncii Centrale Europene) realizează o previziune privind

cheltuielile, previziuni comunicate Comisiei Europene care va realiza o primă variantă a

proiectului de buget (numit proiect preliminar de buget - preliminary draft budget) şi care

va conţine veniturile şi cheltuielile estimate.

2. Comisia întocmeşte un raport pe care îl înaintează Comitetului Consultativ, Comitetului

Monetar şi Consiliului Uniunii Europene. Consiliul, care are exclusivitate în a face

recomandări statelor membre, îşi comunică observaţiile cuprinse în propriul raport ţărilor

interesate (de obicei recomandările Consiliului sunt secrete);

3. până la 5 octombrie, Consiliul Uniunii Europene se pronunţă, printr-o decizie, în

unanimitate asupra proiectului preliminar de buget şi care astfel devine proiectul de buget

care va fi trimis Parlamentului European;

4. în termen de 42 de zile, Parlamentul European se va pronunţa asupra proiectului bugetului

(printr-o lege bugetară) şi pot fi avute în vedere patru situaţii:

Parlamentul nu se pronunţă în termen, ceea ce echivalează cu o aprobare tacită;

Parlamentul european aprobă în aceeaşi formă bugetul aprobat anterior de către Consiliu şi

astfel procedura este încheiată;

22


Parlamentul european prezintă propriile modificări, fiind competent să facă propriile

amendamente. Proiectul astfel modificat, se transmite Consiliului şi Comisiei. Consiliul

poate aproba toate amendamentele Parlamentului Europei. În caz contrar, Preşedintele

Parlamentului European, în consens cu preşedintele Consiliului convoacă de îndată

Comitetul de conciliere (format din membrii Consiliului sau reprezentanţi ai acestora şi toţi

atâţia parlamentari europeni). Acest Comitet de conciliere are rol de comisie de mediere,

având rolul de a ajung la un acord între punctele de vedere ale Parlamentului şi cele ale

Consiliului, în termen de 21 de zile de la data convocării. În cadrul Comitetului de

conciliere, deciziile se adoptă cu votul majorităţii absolute a membrilor Consiliului şi a

majorităţii simple a membrilor Parlamentului. Dacă în intervalul de 21 de zile Comitetul de

conciliere nu reuşeşte să adopte o variantă comună a bugetului, Comisia Europeană trebuie

să prezinte un nou proiect de buget. Dacă este adoptată o variantă comună, Parlamentul şi

Consiliul au la dispoziţie un termen de 14 zile pentru adoptarea formei finale ale bugetului

general al Uniunii Europene. În acest caz pot fi avute în vedere mai multe situaţii:

a. Dacă Parlamentul European şi Consiliul aprobă fiecare proiectul comun sau nu iau o

hotărâre în termenul stabilit ori în cazul în care una din cele două instituţii aproba

varianta comună iar cealaltă nu ia nici o hotărâre, bugetul este considerat adoptat

definitiv în conformitate cu varianta comună;

b. Dacă Parlamentul European (cu votul majorităţii absolute) şi Consiliul resping varianta

comună sau una din instituţii îl respinge iar cealaltă nu ia nici o hotărâre în termenul

stabilit, bugetul este considerat respins, iar Comisia Europeană trebuie să prezinte un

nou proiect de buget;

c. Dacă atât Parlamentul European (cu votul majorităţii absolute), cât şi Consiliul resping

varianta comună, Comisia Europeană trebuie să prezinte un nou proiect de buget;

d. Dacă Parlamentul European (cu votul majorităţii absolute) adoptă proiectul de buget, iar

Consiliul îl respinge, Parlamentul European, în termen de 14 zile de la data respingerii,

poate adopta cu votul majorităţii membrilor săi şi a trei cincimi din totalul voturilor

exprimate, toate sau doar o parte din amendamentele făcute (pentru acestea menţinându-

se varianta adoptată de Comitetul de conciliere.), la data votării, bugetul fiind considerat

adoptat definitiv.

5. Preşedintele Parlamentului European declară expres că bugetul a fost adoptat

În situaţia în care bugetul general nu este aprobat până la începutul anului, o sumă

reprezentând a douăsprezecea parte din creditele deschise în capitolul corespunzător din bugetul din

23


exerciţiul precedent, poate fi cheltuită în fiecare lună, pe fiecare categorie de cheltuială bugetară,

până la adoptarea bugetului general pentru anul respectiv51.

Execuţia bugetului general al Uniunii Europene

Comisia Europeană (şi în anumite limite şi celelalte instituţii comunitare, precum şi statele

membre) este responsabilă de executarea bugetului, sub propria responsabilitate şi în limita

creditelor bugetare, potrivit principului bunei gestiuni financiare.

În privinţa veniturilor bugetare, fiecare stat membru are obligaţia de a vărsa la bugetul

general toate sumele cere îi revin, începând cu 1 ianuarie a anului financiar respectiv.

În privinţa cheltuielilor, în practică, efectuarea acestora revine ofiţerilor de autorizare,

ofiţerilor de contabilitate şi controlorilor financiari. Ofiţerii de autorizare (ordonatorii de credite)

sunt singurii competenţi să acorde autorizarea pentru efectuarea unei cheltuieli. Au calitatea de

ordonator de credite Comisia europeană, un organ de executare mandatat sau administraţia

naţională. Ofiţerii de contabilitate efectuează efectiv plata şi asigură recuperarea, fiind singurii

împuterniciţi să mânuiască banii şi alte active, iar controlorii financiari realizează monitorizarea

execuţiei şi a auditului.

Efectuarea unei cheltuieli presupune parcurgerea a unor etape52:

1. angajarea cheltuielilor, care se face doar după ce controlorul financiar verifică existenţa

bazei legale şi a prevederii bugetare;

2. avizarea cheltuielilor se face de către ofiţerul de autorizare care verifică existenţa

obligaţiei de plată, suma, exigibilitatea plăţii;

3. autorizarea, care constă în operaţiunea prin care ofiţerul de autorizare dă dispoziţie

ofiţerului de contabilitate să efectueze plata. Ordinul de plată este emis doar pe baza vizei

preventive emisă de controlorul financiar;

4. plata efectivă, efectuată de către ofiţerul de contabilitate.

În practică, anumite aspecte particulare ale executării bugetare, cum sunt cele privind

gestiunea anumitor politici comunitare sunt încredinţate statelor membre de către Comisie. De

exemplu, cheltuielile pentru agricultură şi cele privind politica regională se execută la nivel de state

membre prin intermediul structurilor naţionale organizate sau desemnate în acest scop, cu

respectarea condiţiilor impuse la nivel comunitar. Cuantumul şi condiţiile de accesare şi aplicare a

fondurilor structurale sunt stabilite de către instituţiile comunitare, dar selectarea proiectelor de

finanţare şi administrarea acestora cade in sarcina autorităţilor naţionale (centrale, regionale sau

51 A se vedea Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 165.

52 www.juristnet.ro

24


locale, după caz). Comisia, împreună cu statele membre controlează respectarea procedurilor

impuse şi mai ales folosirea corectă a fondurilor53.

Comisia îşi asuma răspunderea pentru aplicarea directă a bugetului general al Uniunii

Europene prin intermediul şi a departamentelor proprii, mai ales în domeniul unor politici

comunitare precum cercetare, învăţământ şi formare continuă sau politică externă54.

În exercitarea anumitor atribuţii de execuţie bugetară, Comisia poate apela şi la

externalizare având posibilitatea de a delega o parte din atribuţii de administrare directă unor

persoane fizice sau unor agenţii care să acţioneze în numele şi pe răspunderea Comisiei (de

exemplu, subcontractarea unor sarcini tehnice precum efectuarea unor studii de specialitate)55.

Controlul execuţiei bugetare şi descărcarea de gestiune

După încheierea anului bugetar, până la 1 mai a anului următor, Comisia Europeană

elaborează şi prezintă Parlamentului European şi Consiliului un raport de evaluare a finanţelor

Uniunii Europene bazat pe rezultatele obţinute şi contul consolidat al execuţiei veniturilor şi

cheltuielilor bugetului, bilanţul activelor şi al pasivelor Uniunii Europene, precum şi o analiză a

managementului financiar.

Pe baza acestor documente, dar şi a unei analize proprii, Curtea de Conturi elaborează un

raport cu privire la respectarea legalităţii în cadrul execuţiei bugetare şi al practicării unui

management financiar eficient. Raportul este prezentat Parlamentului European pentru aprobare şi

descărcare de gestiune56.

Executarea bugetului comunitar se supune unui control financiar intern. Poate fi un:

- control anterior (a priori) exercitat de un controlor financiar sau

- un control posterior (a posteriori) exercitat la nivel comunitar (prin intermediul Curţii

Europene de Conturi şi a Parlamentului European), precum şi la nivel naţional (exercitat la

nivelul statelor membre care îşi asumă răspunderea colectării veniturilor publice proprii şi

exercitării controlului asupra resurselor proprii şi care gestionează cea mai mare parte,

aproximativ 80%, din cheltuielile publice, în condiţiile în care Comisia Europeană poate

supraveghea aceste operaţiuni în vederea combaterii şi prevenirii nereguli sau fraude)57.

53 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 52.54 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 52.55 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 53.56 Au existat două situaţii, în istoria Uniunii Europene, când Parlamentul European a refuzat să

acorde Comisie Europene descărcarea de gestiune (în anul 1984, pentru anul financiar 1983 şi în anul 1999, pentru anul financiar 1998). În ultima situaţia, la cererea parlamentului European, Comisia şi-a prezentat demisia, deşi, din punct de vedere juridic şi al dreptului comunitar, refuzul Parlamentului European de a acorda descărcarea de gestiune nu poate avea consecinţe juridice - a se vedea Jean-Luc Saurion, op.cit., p. 419.

57 A se vedea Norel Neagu, op.cit., pp. 53-56.

25


Deficitul bugetar

Consolidarea sistemului financiar şi bugetar al Uniunii Europene se bazează în primul rând

pe menţinerea la un nivel cât mai scăzut a unui deficit bugetar, la nivel statelor membre, şi apoi pe

rezolvarea problemei datoriei publice.

Problema dezechilibrului bugetar de la nivelul statelor membre nu mai reprezintă doar o

problemă internă a statelor membre, ci o problemă care trebuie reglementată la nivel instituţional

comunitar. Este ştiut faptul că există diferenţe cu privire la soldul dintre fondurile pe care fiecare

stat membru le primeşte de la bugetul Uniunii Europene şi sumele pe care le varsă la acest buget.

Unele state (precum Marea Britanie, Franţa, Germania, Austria şi Olanda) au solduri negative

(sumele cu care contribuie sunt mai mari decât sumele pe care le primesc), iar altele (precum

Irlanda, Grecia, Portugalia) au solduri pozitive (respectiv, sumele pe care le varsă la bugetul

Uniunii Europene sunt mai mici decât sumele pe care le primesc).

Deşi, încă de la începutul construcţiei europene a fost conştientizat şi acceptat faptul că

statele puternice vor trebuie să suporte o parte mai mare din efortul necesar, în ultima vreme se

manifesta tot mai pregnant o atitudine diferită, multe state membre criticând creşterea excesivă a

soldurilor negative în raport cu gradul de prosperitate al statului (deşi o asemenea atitudine este

descurajată de oficialii comunitari, considerându-se că soldul nu oferă o imagine de ansamblu

asupra avantajelor şi a costurilor aferente calităţii de stat membru – de exemplu:

- chiar dacă un fond destinat cercetării este vărsat în contul unui stat membru, de efectele

cercetării pot beneficia mai multe state membre;

- taxele vamale se încasează pe teritoriul statului unde are loc trecerea frontierei Uniunii

Europene, dar acestea se datorează politice comune a Uniunii Europene şi, mai mult decât atât, deşi

mărfurile trec frontiera Uniunii Europene pe teritoriul unui stat, consumatorul sau destinatarul final

al mărfurilor ar putea fi un alt stat membru;

- unele cheltuieli suportate de la bugetul Uniunii Europene au ca beneficiari state terţe (în

cazul unor acţiuni externe58).

Dacă se constată la nivelul vreunui stat membru un deficit bugetar mult prea mare, Consiliul

Uniunii Europene poate acorda statului respectiv un termen de 9 luni, în care deficitul bugetul va

trebui rectificat.

În cazul în care statele membre nu respectă prevederile pentru menţinerea deficitului

bugetar, pot fi aplicate sancţiuni, prevăzute de Tratatul UE.

Sunt patru categorii de sancţiuni, aplicabile gradual:

58 www.juristnet.ro

26


1. obligarea statelor la publicarea informaţiilor cerute de Consiliu Uniunii Europene, înainte

de a emite obligaţiuni sau alte titluri de valoare;

2. solicitarea Băncii Europene de Investiţii de a revedea dobânzile practicate în relaţiile cu

statul care are un deficit bugetar nepermis;

3. obligarea statului la depunerea unei sume-garanţii (în principiu rambursabilă) la Banca

Centrală Europeană;

4. condamnarea statului la plata unor amenzi (nerambursabile).

În vederea punerii în practică a Pactului de stabilitatea bugetară, Consiliul Uniunii

Europene a stabilit următoarele reguli:

1. dacă recesiunea unui stat este foarte puternică (mai mare de 2% din PIB), sancţiunile sunt

excluse, comunitatea urmând să intervină prin intermediul altor pârghii pentru a ajuta

statul în dificultate;

2. dacă statul suferă o recesiune mai puternică, care reprezintă până la 2% din PIB, Comisia

va face un raport pe care îl va supune Consiliului în vederea luării deciziei de a i se acorda

circumstanţe excepţionale;

3. dacă un stat trece printr-o perioadă de recesiune care nu îi afectează mai mult de 0,75% din

PIB sancţiunile se vor aplica automat.

3.3. CONŢINUTUL BUGETULUI GENERAL AL UNIUNII EUROPENE

Bugetul general al Uniunii Europene este alcătuit din 2 părţi:

veniturile bugetare şi

cheltuielile bugetare.

Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu în buget conform formei stabilite prin

reglementările financiare.

Bugetul general al Uniunii Europene, în forma finală, este publicat în toate limbile oficiale

ale Uniunii Europene. Bugetul aprobat se publică până în luna februarie, în două volume59:

- volumul 1 cuprinde o prezentare generală a tuturor veniturilor şi cheltuielilor bugetare de

la nivelul comunităţii, cu prezentarea distinctă a cifrelor bugetare pe secţiuni:

1. Secţiunea I – Parlamentul European

2. Secţiunea II – Consiliul Europei

59 http://eur-lex.europa.eu.

27


3. Secţiunea III – Comisia Europeană

4. Secţiunea IV – Curtea Europeană de Justiţiei

5. Secţiunea V – Curtea de Conturi Europeană

6. Secţiunea VI - Comitetul Economic şi Social

7. Secţiunea VII - Comitetul regiunilor

8. Secţiunea VIII – Ombudsman-ul european

9. Secţiunea IX - Controlorul European pentru protecţia Datelor

- volumul II – cuprinde veniturile şi cheltuielile Comisie Europene, în legătură cu politicile

Uniunea Europeană (este de fapt secţiunea III).

Reglementările actuale privind asigurarea disciplinei bugetare au la bază Acordul inter-

instituţional privind disciplina bugetară şi buna gestiune financiară din 17 mai 2006, un cadrul

financiar care trebuie să asigure o evoluţie ordonată a cheltuielilor comunitare, în limitele resurselor

stabilite60.

În cadrul fiecărei secţiuni, veniturile şi cheltuielile sunt clasificate (după natura sau

destinaţia lor) pe titluri, capitole, articole şi puncte.

În privinţa veniturilor Uniunii Europene, aceste se împart în:

1. venituri din surse proprii (în număr de 4) – create special pentru a alimenta bugetul în mod

regulat

2. alte venituri diverse – unele curente, altele ocazionale.

În privinţa cheltuielilor Uniunii Europene, acestea se împart în:

1. cheltuieli reglementate de o serie reguli generale (mare parte a cheltuielilor destinate

funcţionarii corespunzătoare a Uniunii Europene);

2. cheltuieli supuse unor reguli speciale, reguli cu caracter complementar celor ce stabilesc

regimul general al cheltuielilor Uniunii Europene.

3.3.1. VENITURILE UNIUNII EUROPENE

Sunt definite ca fiind mijloace financiare necesare atingerii obiectivelor Uniunii Europene şi

pentru ducerea la îndeplinire a politicilor sale.

60 A se vedea Jean-Luc Saurion, op.cit., p. 408.

28


Evoluţia veniturilor bugetare comunitare este strâns legată de procesul de constituire a

Uniunii Europene.

Iniţial, veniturile bugetare comunitare se constituiau exclusiv pe seama contribuţiilor statelor

membre, contribuţii stabilite după o cheie de proporţie şi repartiţie în funcţie de criteriile

economice61.

În perioada 1971-1980, la sursele de finanţare pe seama contribuţiilor statelor membre s-au

adăugat treptat surse de venituri proprii (fiind avute în vedere în special venituri provenind din

tariful vamal comun. La acestea, s-au adăugat ulterior prelevările agricole şi apoi prelevările asupra

veniturilor din TVA-ul perceput de statele membre şi cota parte din produsul naţional brut al

statelor membre)62. Până în 1979, bugetul general comunitar era alimentat pe seama surselor proprii

introduse treptat şi a contribuţiilor statelor membre.

Veniturile Uniunii Europene se împart în:

1. resurse proprii – reprezintă aproximativ 99% din totalul veniturilor bugetare,

2. venituri diverse şi alte mijloace financiare.

1. Resursele proprii ale bugetului general al Uniunii Europene sunt:

prelevări agricole la import şi cotizaţiile în materie de zahăr şi izoglucoză (considerate

resurse proprii tradiţionale, alături de prelevările pe seama taxelor vamale63)

produsul (rezultatul) tarifului vamal comun

prelevarea unei părţi din TVA-ul naţional

o cotă parte din PNB (produsul naţional brut).

Prelevările agricole la import şi cotizaţiile în materie de zahăr şi izoglucoză au reprezentat,

pentru început (perioada 1962-1971) singura sursă de finanţare pentru bugetul destinat, în principal,

Fondului European de Orientare şi Garantare agricolă, pentru ca apoi să deţină o pondere de

aproximativ 20-30% din totalul veniturilor proprii. Ulterior, aceste surse au înregistrat o scădere,

ajungând în 2008 doar la 1,92% din totalul veniturilor proprii (şi vor înregistra în continuare o

scădere)64.

Pot fi incluse în această categorie:

sumele prelevate din realizările cu obiect agricol de la nivelul statelor membre

prime

diverse taxe suplimentare, complementare sau compensatorii

61 A se vedea Norel Neagu, op.cit., pp. 35-36.62 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 36.63 A se vedea Henri Oberdorff, L’Union Européenne, Presses Universitaires de Grenoble, Grenoble,

2007, p. 273.64 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 39.

29


prelevări din importurile comunitare de produse agricole (stabilite în scopul alinierii

preţurilor mondiale – adesea mai mici - la preţurile practicate în spaţiul comunitar în

vederea asigurării unei pieţe concurenţiale oneste)65.

Prelevările agricole se percep de către administraţiile vamale naţionale, într-un cont special

deschis la Trezoreria naţională a statului membru, pe baza declaraţie de impunere66.

Produsul (rezultatul) tarifului vamal comun reprezintă cea de-a două sursă proprie a

bugetului general al Uniunii Europene (ca pondere cifrică).

Tariful vamal comun a fost instituit începând cu 1 ianuarie 1968, iar în baza unei decizii a

Consiliului Europei, Uniunea Europeană a devenit proprietara acestor drepturi, scopul esenţial fiind

acela al protejării pieţei interne67.

Resursele provin din aplicarea unui tarif vamal comun la valoarea în vamă a mărfurilor

importante din ţările din afara spaţiului comunitar68.

Contribuţia la bugetul general a acestor resurse a avut o evoluţie interesantă: dacă la început

(anul 1971) reprezentau aproximativ 25% din venituri comunitare, ulterior au crescut simţitor (circa

50% în anul 1975), pentru ca apoi să scadă continuu, ajungând în prezent să reprezinte aproximativ

14% din totalul veniturilor comunitare.

Taxele vamale se percep de către administraţiile vamale naţionale, într-un cont special

deschis la Trezoreria naţională a statului membru, pe baza declaraţie de impunere69.

Prelevarea unei părţi din TVA-ul naţional a reprezentat procedeul de echilibrare a bugetului

general al Uniunii Europene, introdus în 1970, când s-a decis ca o parte din sumele colectate cu

titlul de taxă pe valoarea adăugată să fie vărsate în bugetul Uniunii Europene.

Cu ocazia întrunirii Consiliului Economic şi Financiar din 24 iulie 1991, statele membre ale

Uniunii Europene s-au angajat la armonizarea legislaţiei privind impozitele indirecte. Dar, încă

diferenţele de regim bugetar dintre statele membre se menţin, datorită în special, a invocării de

către state a costurilor bugetare ridicate.

Principalele reglementări normative cu privire la TVA70 le găsim în:

65 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 39.66 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 42.67 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 39.68 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 39.69 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 42.70 Valoarea adăugată reprezintă diferenţa între valoarea unui bun sau serviciu obţinută în urma

vânzării lui şi valoarea tuturor bunurilor sau serviciilor care au fost achiziţionate şi utilizate pentru a realiza acel bun sau serviciu. PIB reprezintă valoarea adăugată a tuturor agenţilor economici. TVA reprezintă acel impozit indirect care se aplică pe fiecare stadiu al circuitului economic (ciclului de fabricaţie şi distribuţie) al unui produs finit, asupra valorii adăugate realizate în fiecare etapă de către toţi cei care contribuie la producerea şi desfacerea acelui produs, până când el ajunge la consumatorul final (fiecare agent economic

30


1. Directiva 77/288/CEE (Directiva a şasea referitoare la TVA), abrogată şi înlocuită de

Directiva 112/2006 CEE, privind sistemul comun de aplicare a acestui impozit. Se aplică

pe teritoriul statelor membre şi conţine reglementări privind: persoanele impozabile;

tranzacţiile impozabile; excepţiile şi scutirile; locul operaţiunilor impozabile; cotele

standard de impozitare; deducerile şi modul de calcul al acestora; persoanele responsabile

de plata TVA.

2. Directiva 99/77/CEE privind aproximarea cotelor de TVA;

3. Directiva 99/49/CE privind aplicarea unei cote minime de TVA de 15%, precum şi a unor

cote reduse pentru anumite mărfuri sau servicii (egale sau mai mari de 5%) (unor state li s-

a permis să-şi păstreze şi cote de TVA sub 5%.

4. Directiva 2008/8/CE privind modificarea Directivei 112/2006 CEE în ceea ce priveşte

locul de prestare a serviciului71 (care stabileşte că, în principiu, locul de taxare ar trebui să

fie locul în care are loc consumul).

5. Directiva 2008/9/CE privind stabilirea normelor detaliate privind rambursarea taxei pe

valoarea adăugată către persoanele stabilite în alt stat membru decât statul membru de

rambursare72.

Veniturile din TVA se realizează prin alocarea de către statele membre a unei părţi din

sumele provenind din încasarea TVA, prin aplicarea unei cote uniforme (1% în 1970, 0,5% în

2000, 0,3% în 2007 şi 0,5% în 2008) la baza de evaluare a TVA-ului din fiecare stat membru73

armonizată (impozitul fiind calculat pe o bază (asietă74) unificată în toate ţările membre75).

Asieta armonizată a TVA este calculată de fiecare stat membru după metodă „încasărilor”.

Constă în divizarea totalului încasărilor nete anuale ale unui stat membru prin rata medie ponderată

a TVA (o estimare a ratei medii aplicabile diferitelor categorii de produse impozabile, cu scopul de

a obţine asieta TVA intermediară). Asieta TVA intermediară este apoi adaptată prin compensaţiile

pozitive sau negative, cu scopul de a obţine o asietă TVA armonizată76.

achită TVA furnizorilor săi, o dată cu preţul pe care îl plăteşte pentru materii prime etc., necesare producţiei de bunuri, încasează apoi TVA de la cumpărătorul său, care plăteşte TVA o dată cu preţul şi scade întreaga sumă a TVA aferentă materialelor aprovizionate, iar soldul îl varsă la bugetul de stat). A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Costaş, Dreptul finanţelor publice, Editura Accent, Cluj Napoca, 2005, p. 377-378.

71 Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 44 din 20 februarie 2008.72 Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 44 din 20 februarie 200873 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 40.74 Asieta reprezintă modalitatea de aşezare a venitului bugetar după obiectul sau materia impozabilă75 A se vedea Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Costaş, Dreptul finanţelor publice,

Editura Accent, Cluj Napoca, 2005, p. 374-375.76 A se vedea Petre Brezeanu, Finanţe europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 209.

31


Teritoriul pe care trebuie aplicat TVA este teritoriul Comunităţii Europene, respectiv

teritoriul celor 27 de state membre, plus teritoriile incluse (teritorii care nu fac parte din Uniunea

Europeană, dar fac parte din teritoriul de aplicare a TVA, de exemplu Principatul Monaco, Insula

Man, Akrotiri şi Dhekelia). Există o serie de teritorii care deşi fac parte din Uniunea Europeană, nu

fac parte din teritoriul de aplicare a TVA (teritorii excluse, de exemplu Insulele Canare, Muntele

Athos, teritoriile din străinătate ale Franţei)77.

TVA se plăteşte în şi către statul membru unde se realizează operaţiunea supusă impozitării

(locul livrării bunului, locul prestării serviciului).

În bugetul pe anul 2008 veniturile realizate pe seama prelevărilor din sumele cu titlul de

TVA au reprezentat 15,86% (15%78 în anul 2007) în condiţiile în care în anul 1996 aveau o pondere

de 51%79 din totalul veniturilor comunitare.

Veniturile din TVA se varsă de către statul membru, într-un cont special al Uniunii

Europene, în fiecare lună, constând în a 12-a parte din suma prevăzută, cu acest titlul, în exerciţiul

bugetar curent al statului respectiv. Orice întârziere a plăţii atrage calcularea unor dobânzi de

întârziere80.

Prelevări din produsul naţional brut (PNB) al statelor membre reprezintă cea mai nouă sursă

de venituri al bugetului general al Uniunii Europene (introdusă în 1988). Practic constă într-o sumă,

cotă din PNB al statelor membre, sumă pe care statele membre sunt obligate să contribuie la

bugetul general comunitar. Pentru stabilirea cotei de contribuţie a fiecărui stat membru se

procedează mai întâi la adunarea tuturor sumelor reprezentând cheltuieli ale bugetului general al

Uniunii Europene, apoi din acestea se deduc sumele reprezentând primele trei resurse proprii,

precum şi sumele posibil de procurat din veniturile diverse. Soldul rezultat se repartizează, ca

sarcină fiscală, statelor membre, în funcţie binenţeles de PNB (mai nou raportarea se face la VNB –

venitul naţional brut, în condiţiile în care multe state membre înregistrează o diferenţă între BNB şi

VNB, diferenţa datorată veniturilor vărsate rezidenţilor din statele necomunitare81).

Astfel, cota-parte din PNB pe care statele sunt obligate să o aloce bugetului general

european reprezintă o sursă permanentă de venit pentru acest buget.

77 A se vedea L. Tâţu, C. Serbănescu, D. Ştefan, D. Cataramă, A. Nica, E. Miricescu, Fiscalitate. De la lege la practică, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 75.

78 A se vedea Jean-Luc Saurion, op.cit., p. 413.79 A se vedea Henri Oberdorff, op.cit., p. 27380 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 42.81 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 41.

32


În ultimii ani, ponderea acestor venituri este de circa 45-48% din totalul veniturilor

comunitare, pentru ca în bugetul general pe anul 2007 să reprezinte 69% (aproximativ 80 miliarde

euro)82.

Veniturile din cota-parte din PNB se varsă de către statul membru, într-un cont special al

Uniunii Europene, în fiecare lună, constând în a 12-a parte din suma prevăzută, cu acest titlul, în

exerciţiul bugetar curent al statului respectiv. Orice întârziere a plăţii atrage calcularea unor

dobânzi de întârziere83.

2. Venituri diverse

Responsabilitatea lor este plasată în competenţa exclusivă a Comisiei Europene.

Pot fi cuprinse în această categorie:

excedentele bugetare raportate;

contravaloarea (tariful) unor servicii prestate ori din preţul unor produse furnizate de către

organisme sau întreprinderi europene, inclusiv vânzarea unor bunuri mobile şi imobile;

amenzile încasate ca urmare a sancţionării faptelor de încălcare a normelor dreptului

comunitar (de exemplu, pentru încălcarea regimului concurenţei84);

impozitul comunitar pe venit încasat de la funcţionarii administraţiei europene.

Ceea ce caracterizează această categorie de venituri este instabilitatea sumelor colectate

pe seama lor, care înregistrează variaţii mari de la un an la altul (de exemplu, în bugetul pe anul

2007 au reprezentat doar 1%)85.

Alte mijloace financiare (mijloace complementare)

Această categorie a apărut ca rezultat a eforturilor conjugate pe care le întreprind neîntrerupt

instituţiile europene şi statele membre în vederea găsirii de soluţii adecvate pentru a preveni sau

înlătura neajunsurile cauzate de insuficienţa fondurilor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor

Uniunii Europene.

Sunt incluse în această categorie:

bugetul cercetării şi al investiţiei – prin care se finanţează în principal programele privind

obiectivele de cercetare şi dezvoltare tehnologică,

instrumentele financiare de intervenţii – de exemplu:

- fonduri cu finalitate structurală (Fondul Social European; Fondul European de

garantare şi orientare Agricolă);

82 A se vedea Jean-Luc Saurion, op.cit., p. 413.83 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 42.84 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 42.85 A se vedea Jean-Luc Saurion, op.cit., p. 413.

33


- Fondul European de Dezvoltare Regională;

- Fondul Financiar de Coeziune;

- Institutul Financiar de orientare în domeniul pisciculturii;

- Banca Europeană de Investiţii.

3.3.2. CHELTUIELILE UNIUNII EUROPENE

Iniţial, pentru cheltuielile Uniunii Europene s-au făcut previziuni pe trei ani, ulterior

(începând cu anul 1984) s-a trecut la previziuni multianuale, dar pe cinci ani şi în final pe 7ani.

O clasificare după un criteriu politic, împarte cheltuielile bugetare comunitare în cheltuieli

obligatorii şi cheltuieli neobligatorii (sau facultative). Sunt considerate cheltuieli obligatorii acele

cheltuieli pe care autoritatea bugetară este obligată să le prevadă în buget pentru a permite Uniunii

Europene respectarea obligaţiilor asumate prin tratate şi acte adoptate în virtutea acestor tratate.

Celelalte sunt cheltuieli neobligatorii86.

În bugetul general al Uniunii Europene, principalele categorii de cheltuieli bugetare

operaţionale sunt:

cheltuieli de garanţie agricolă

cheltuieli structurale

cheltuieli interne

cheltuieli administrative

cheltuieli destinate acoperirii „acţiunilor externe”.

Acestea reprezintă alocările de fonduri necesare pentru punerea în practică a politicilor

comunitare.

I. Cheltuieli de garanţie agricolă

- reprezintă principala categorie de cheltuieli din bugetul general al Uniunii Europene,

considerată ca fiind „nevoia primordială a statelor membre”, agricultura reprezentând un domeniu

deosebit de important pentru Uniunea Europeană, iar politica agricolă comună (PAC) este cea mai

mare consumatoare de resurse financiare;

- cheltuielile de garanţie agricolă au înregistrat o evoluţie spectaculoasă de-a lungul

construcţiei europene, chiar sinuoasă;

- ponderea cheltuielilor de garanţie agricolă: 8,5% în 1965, 87% în 1970, aproximativ

60% în 1989, 50% în 1996, 43,7% în 1999, 44% în 2000 (41 miliarde euro), 49% în 2006;

86 A se vedea Norel Neagu, op.cit., p. 43.

34


- sunt destinate pentru completarea ajutoarelor acordate de state producătorilor

agricoli din statele membre, cărora Uniunea Europeană s-a angajat să le asigure (în sens de

garantare) un anumit nivel al preţurilor pentru produsele lor care ajung pe piaţă;

- ca o consecinţă a reformelor majore care au vizat politica comună agricolă în anii

1992-1993, structura cheltuielilor destinate garanţiei agricole a fost modificată, vechile criterii de

acordare a ajutoarelor au fost înlocuite cu sistemul subvenţiilor în agricultură, concretizate în prime

acordate direct agricultorilor şi crescătorilor de animale (de exemplu, în România – această primă

este pentru început de 50 de auro anual pentru un ha de teren cultivat şi care va creşte progresiv în

următorii ani, şi care este o sumă care ajunge direct la proprietarul-cultivator).

- reforme politicii comune agricole şi-a stabilit ca obiective principale menţinerea

unor preţuri competitive, reducerea surplusurilor, încetinirea procesului de exod rural şi protecţia

mediului. Pentru atingerea acestui scop, la nivelul Uniunii Europene a fost elaborat un nou

program, politica de dezvoltare rurală, pentru care au fost alocate resurse substanţiale (aproximativ

10% din totalul cheltuielilor pentru agricultură între anii 2000-2006).

II. Cheltuieli structurale

Ocupă al doilea loc ca pondere în totalul cheltuielilor Uniunii Europene (evoluţie: 11% în

1961, 14% în 1965, 11% în 1978, 21,5% în 1984, 30% în 1992, 35% în 1999).

Aceste cheltuieli sunt destinate în principal:

- acordării de ajutoare statelor rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării;

- susţinerii reconversiei profesionale în regiunile aflate în declin;

- adaptării muncitorilor la mutaţiile industriale;

- luptei împotriva şomajului;

- ajutorarea zonelor slab populate;

În baza Tratatului de la Maastricht a fost creat Fondul de Coeziune, destinat acordării de

ajutoare statelor membre care nu reuşesc să realizeze un produs intern brut egal cu media PIB

obţinut în Uniunea Europeană (cele mai mari sume au revenit în ultimii ani, Greciei, irlandei,

Spaniei, Portugaliei).

În cadrul acestor cheltuieli o pondere însemnată o ocupă fondurile europene post-aderare

(2007-2013) sau fondurile structurale şi de coeziune.

Fondurile structurale sau de coeziune sunt fonduri europene publice, nerambursabile.

Fondurile structurale şi de coeziune sunt fonduri publice (instrumente financiare) acordate şi

utilizate de către Uniunea Europeană în scopul eliminării sau diminuării discrepanţelor economice

35


şi sociale dintre anumite domenii de activitate sau dintre anumite regiuni ale statelor membre în

vederea realizării coeziunii economice şi sociale87.

În vederea accesării fondurilor structurale, România a elaborat Cadrul Strategic Naţional de

Referinţă, documentul strategic naţional prin care s-au stabilit priorităţile de intervenţie, accesarea

efectivă a fondurilor structurale putând să se facă doar prin intermediul Programelor Operaţionale

(documentele prin care se realizează implementarea acţiunilor prevăzute în Cadrul Strategic de

referinţă). Au fost elaborate şi aprobate de către Comisia Europeană şapte Programe Operaţionale

sectoriale şi regionale, la care se adaugă opt programe de cooperare teritorială cu alte state88.

1. Programul Operaţional Sectorial Creşterea Competitivităţii Economice prin

intermediul căruia se accesează fonduri structurale pentru: extinderea capacităţii de producţie;

modernizarea întreprinderii; sprijin financiar pentru accesul instituţiilor publice şi întreprinderilor

mici şi mijlocii la internet şi servicii conexe, precum şi pentru achiziţionarea de hardware şi

software; extinderea şi modernizarea reţelelor de transport, distribuţie şi furnizare a energiei

electrice, gazelor naturale şi petrolului, în scopul reducerii pierderilor. Pot obţine finanţare:

întreprinderile mici şi mijlocii şi întreprinderile mari; autorităţile locale; operatorii economici din

sectorul energetic; furnizorii de reţele de comunicaţii electronice.

2. Programul Operaţional Sectorial Transport prin intermediul căruia se accesează

fonduri structurale pentru: modernizarea şi dezvoltarea axelor prioritare TEN-T, cu aplicarea

măsurilor necesare pentru protecţia mediului înconjurător; modernizarea şi dezvoltarea reţelelor

naţionale de transport, în conformitate cu principiile dezvoltării durabile; promovarea transportului

feroviar, naval şi intermodal; sprijinirea dezvoltării transportului durabil, prin minimizarea efectelor

adverse ale transportului asupra mediului şi îmbunătăţirea siguranţei traficului şi a sănătăţii umane.

Pot obţine finanţare: administraţiile infrastructurii naţionale de transport (CN ADNR SA, CN Căi

Ferate CFR SA); administraţiile porturilor şi aeroporturilor; Ministerul Transporturilor; alţi

beneficiari.

3. Programul Operaţional Sectorial Mediu prin intermediul căruia se accesează fonduri

structurale pentru: proiectele care vizează construirea sau reabilitarea staţiilor de tratare a apei

potabile; proiectele de extindere sau reabilitare a reţelelor de distribuţie a apei potabile şi a

sistemelor de canalizare; proiectele de construcţie sau reabilitare a staţiilor de epurare; proiectele de

achiziţionare a vehiculelor de transport al deşeurilor; proiecte de construire a unor facilităţi

adecvate pentru deşeurile periculoase (medicale, provenite din echipamente tehnice etc); proiecte

87 http://w.w.w.fonduri-structurale-europene.ro.88 http://w.w.w.fonduri-ue.ro/programe-operaţionale-190.

36

http://www.fonduri-ue.ro/../upload/POS_Mediu_RO.pdf

http://www.fonduri-ue.ro/../upload/POST_rom_oct08.pdf

http://www.fonduri-ue.ro/../upload/118785980949.pdf


de reabilitare a reţelelor de distribuţie a apei calde şi a căldurii; proiecte de restaurare ecologică a

habitatelor şi speciilor; proiecte care susţin biodiversitatea; proiecte de infrastructură pentru

prevenirea inundaţiilor şi reducerea consecinţelor acestora; proiecte de elaborare a unor hărţi de

pericol şi risc al inundaţiilor şi inclusiv proiectele de informare publică şi de instruire în domeniul

reducerii riscurilor; proiecte de reabilitare a zonei costiere a Mării Negre afectate de eroziune. Pot

obţine finanţare: autorităţile publice centrale, regionale şi locale; companiile regionale de apă;

administraţiile ariilor protejate; Administraţia Naţională “Apele Române”; organizaţii non-

guvernamentale.

4. Programul Operaţional Regional prin intermediul căruia se accesează fonduri

structurale pentru: reabilitarea şi modernizarea infrastructurii de transport, educaţională, de

sănătate; dezvoltarea structurii de sprijinire de afaceri (parcuri industriale, logistice, de afaceri, etc);

reabilitarea siturilor industriale neutilizate şi pregătirea acestora pentru noi activităţi şi sprijinirea

dezvoltării infrastructurii turistice şi a iniţiativelor antreprenoriale din domeniu, sprijinirea

dezvoltării oraşelor cu potenţial de creştere economică. Pot obţine finanţare: întreprinderi mici şi

mijlocii; autorităţile publice locale; unităţile sanitare şi de asistenţă socială; organizaţiile

neguvernamentale; comunitatea locală.

5. Programul Operaţional Dezvoltarea Capacităţii Administrative prin intermediul

căruia se accesează fonduri structurale pentru: studii şi cercetări privind experienţele de reformă ale

administraţiei locale din alte state membre; studierea şi dezvoltarea aspectelor privind reforma

avansată, precum şi managementul cunoaşterii şi folosirea tehnologiilor inovative în administraţie;

managementul reformei, inclusiv furnizarea de echipament pentru reformarea structurilor de

management; asistenţă tehnică pentru elaborarea de strategii privind informatizarea instituţională;

asistenţă tehnică pentru planurile de formare profesională; training-ul şi asistenţa tehnică pentru

sprijinul receptării bunelor practici; studiile pentru dezvoltarea sistemelor informatice pentru

sprijinul activităţilor de monitorizare şi evaluare. Pot obţine finanţare: administraţia centrală şi

locală; instituţiile de învăţământ superior în parteneriat cu autorităţile publice locale; organizaţiile

neguvernamentale.

6. Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane prin intermediul

căruia se accesează fonduri structurale pentru: organizarea de seminarii pentru instruirea angajaţilor

în vederea adaptabilităţii la tehnologii avansate; pregătirea de campanii de conştientizare cu privire

la responsabilitatea socială a întreprinderilor şi de programe ce au ca scop transformarea muncii

nedeclarate în muncă legală; implementarea de programe şi noi servicii de sprijin pentru

37

http://www.fonduri-ue.ro/../upload/pos_dru_romana.pdf

http://www.fonduri-ue.ro/../upload/5pqhr_PODCA_propunere_oficiala_RO_26.09.2007.pdf

http://www.fonduri-ue.ro/../upload/POR_august_07romana.pdf


dezvoltarea culturii antreprenoriale, precum şi pentru demararea unei afaceri; dezvoltarea şi

promovarea abilităţilor manageriale moderne, în special pentru întreprinderi mici şi mijlocii. Pot

obţine finanţare: şcoli, universităţi, centre de cercetare; furnizori acreditaţi de formare profesională;

camerele de comerţ şi industrie; sindicatele şi patronatele; întreprinderi mici şi mijlocii.

7. Programul Operaţional Asistenţă Tehnică prin intermediul căruia se accesează fonduri

structurale pentru: asigurarea sprijinului şi a instrumentelor adecvate în vederea unei coordonări şi

implementări eficiente a instrumentelor structurale pentru perioada 2007-2013 şi pregătirea pentru

următoarea perioadă de programare a instrumentelor structurale; asigurarea unei diseminări

coordonate la nivel naţional a mesajelor generale cu privire la instrumentele structurale şi

implementarea Planului de Acţiuni al Autorităţii pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale

pentru comunicare în linie cu Strategia Naţională de Comunicare pentru Instrumentele Structurale

Pot obţine finanţare: Autorităţile de Management responsabile de gestionarea Programelor

Operaţionale; Organismele Intermediare; Autoritatea de Certificare şi Plată; Autoritatea de Audit.

Sediul legislativ al fondurilor structurale europene pentru România include: H.G. nr.

457/2008 privind Cadrul instituţional de gestionare şi coordonare a instrumentelor structurale;

Legea nr. 315/2004 privind Dezvoltarea regională în România; H.G. nr. 759/2007 privind Regulile

de eligibilitate a cheltuielilor din cadrul Programelor operaţionale; Legea nr. 500/2002 privind

finanţele publice; Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale; O.G. nr. 29/2007 privind

alocarea instrumentelor structurale, de prefinanţare şi cofinanţare de la bugetul de stat, inclusiv din

Fondul Naţional de dezvoltare în bugetul instituţiilor implicate în gestionarea instrumentelor

structurale şi utilizarea lor pentru obiectivul „Convergenţă”; O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi

recuperare fondurilor comunitare şi a fondurilor de cofinanţare utilizate într-un mod

necorespunzător.

III. Cheltuieli interne

Sunt destinate în principal pentru finanţarea unor:

- programe destinate tinerilor (de exemplu, schimbul de studenţi, în cadrul

programelor Socrates, Leonardo da Vinci, Tineretul pentru Europa, Serviciul de voluntariat

european);

- asigurării energiei la nivelul spaţiului comunitar

- armonizării pieţelor interne

- cercetare şi dezvoltare tehnologică – urmărindu-se în principal realizarea unor

proiecte se susţinere a unor centre de cercetare, companii sau universităţi din statele membre.

38

http://www.fonduri-structurale-europene.ro/legislatie/legea-315-2004.html

http://www.fonduri-ue.ro/../upload/POAT%20rom%20final.pdf


Ponderea acestor cheltuieli reprezintă la ora actuală aproximativ 10% din totalul

cheltuielilor bugetului general european şi în ultimii ani au înregistrat o scădere a nivelului, pe

seama lor Uniunea Europeană a încercat să facă o serie de economii.

IV. Cheltuielile administrative

- sunt cheltuielile destinate organizării şi funcţionării organismelor comunitare. Cea mai

mare parte a lor revin Comisiei Europene.

- vizează în general, cheltuieli cu salarii, pensii, clădiri, echipamente etc.

- ponderea lor în totalul cheltuielilor bugetare comunitare este de aproximativ 6%.

- şi evoluţia numărului personalului comunitar a fost spectaculoasă, de la aproximativ 9000

la peste 30.000 în anul 2000.

V. Cheltuieli destinate acţiunilor externe

- vizează finanţarea unor activităţi iniţiate de Uniunea Europeană în scopul dezvoltării şi

colaborării cu spaţiul extracomunitar (atât european, cât şi din Asia, Africa sau America de Nord

sau America Latină);

- reprezintă aproximativ 5,1-5,3% din totalul bugetului general

- ajutorul acordat statelor europene din fostul bloc comunist, au avut o foarte mare

contribuţie la pregătirea unor asemenea state pentru integrarea în structurile comunitare;

- pot fi susţinute pe seama acestor fonduri chiar acţiuni de acordare a unor ajutoare de

urgenţă.

- pentru gestionarea acestor fonduri a fost creat, printre altele, Oficiul Umanitar al

Comunităţii, care, în anul 2000 avea la dispoziţie aproximativ 475 milioane euro

- pe seama acestei categorii de cheltuieli sunt finanţate de asemenea şi:

- o serie de activităţi de susţinere şi promovare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale omului

- acţiuni de protecţie a mediului înconjurător (păduri tropicale etc.)

- activităţi de asociere cu organismele internaţionale

- cooperarea cu state ne-membre puternic industrializate (Japonia, SUA).

Trebuie ţinut seama şi de o serie de resurse financiare folosite pentru susţinerea unor

programe vizând lărgirea (extinderea) Uniunii Europene. Pentru anul 2000, ponderea acestor

cheltuieli a fost de 40% din totalul cheltuielilor externe (3,2 miliarde euro). Au fost (continuând)

gestionate prin intermediul unor programe speciale (instrumente structurale) precum SAPARD

39


pentru agricultură, ISPA (infrastructura de transport), PHARE (implementarea aqcuis-ului

comunitar, administraţie, economie).

În afara bugetului general al Uniunii Europene, sunt constituite bugete ataşate unor fonduri

speciale, cum ar fi:

- Fondul de Dezvoltare Europeană (FDE) – prin intermediul acestui buget se finanţează

proiecte de dezvoltare economică în ţările ACP (Africa, Caraibe şi Pacific); cheltuielile au

atins în anul 2000, aproximativ 2 miliarde euro;

- Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – avea propriul buget (aproximativ 180

milioane euro), care a fost inclus în bugetul general al Uniunii Europene, în 2002, la

expirarea Tratatului CECO.

Bugetul general al Uniunii Europene pe anul 2008 oferă o altă clasificare a cheltuielilor

bugetare:

1. cheltuieli pentru competitivitate privind asigurarea creşterii economice şi ocuparea forţei

de muncă (vizează cheltuieli pentru consolidarea cercetării şi dezvoltare tehnologică;

inovare; promovarea reţelei durabile de transport şi energie; îmbunătăţirea calităţii

educaţiei şi formării)

2. cheltuieli privind coeziunea privind asigurarea creşterii economice şi ocuparea forţei de

muncă

3. conservarea şi gestionarea resurselor naturale (include cheltuielile agricole; dezvoltare

durabilă; pescuit; mediu etc.)

4. libertate, securitate şi justiţie

5. cetăţenia europeană (asigurarea accesului la bunurile şi serviciile de bază; promovarea

culturii şi diversităţii europene; instrumente de protecţie civilă şi solidaritate; informare

privind politica europeană şi îmbunătăţirea relaţiei cu cetăţenii)

6. Uniunea Europeană ca partener mondial (instrumente cu finalitate politică: ajutor pentru

potenţialele ţări membre ale Uniunii Europene, lupta împotriva sărăciei din statele în curs

de dezvoltare etc.; instrumente specifice de răspuns în situaţii de criză; politică externă şi

de securitate comună (PESC); fondul de garantare pentru acţiuni externe; rezerva pentru

ajutoare de urgenţă)

7. administraţie

8. compensaţii

Tabel sintetic cu sumele privind plafonul cheltuielilor (în milioane euro)

40


Categorii de cheltuieli prevăzute în bugetul pe anul 2008 Sume

1 Creştere durabilă

- la competitivitate privind asigurarea creşterii economice şi ocuparea

forţei de muncă

- coeziunea privind asigurarea creşterii economice şi ocuparea forţei de

muncă

5.6736

9.847

46.889

2 Conservarea şi gestionarea resurselor naturale 58.800

3 Cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie 1.362

4 Uniunea Europeană ca partener mondial 7.002

5 Administraţie 7.380

6 Compensaţii 207

TOTAL 131.487

41


CAPITOLUL IV

FRAUDA FISCALĂ ÎN SPAŢIUL UNIUNII EUROPENE

ASPECTE TERMINOLOGICE- EVAZIUNE FISCALĂ – FRAUDĂ FISCALĂ89

Evaziunea fiscală nu are o definiţie legală. În schim, doctrina furnizează o multitudine de

expresii în legătură cu același fenomen: fraudă legală sau legitimă, fraudă ilegală, evaziune

internaţională, evaziune legală, evaziune ilegală, paradisuri fiscale, abuzul dreptului de a fugi din

faţa impozitului, libertatea alegerii căii celei mai puţin impozabile, subestimarea fiscală, frauda la

lege, economie subternă etc.

Procedee frecvent utilizate :

- neevidenţierea corectă a operaţiunilor economice;

- înegistrări fictive încontabilitate;

- înfiinţarea unor firme având ca scop efectuarea unei singure operaţiuni comerciale de amploare

neînregistrate în evidenţe şi apoi abandonarea acesteia;

- distrugrea intenţionată de documente;

- diminuarea procentului de adaos comercial practicat;

- folosirea unor evidenţe duble;

- întocmirea şi prezentarea de date nereale în bilanţuri şi balanţe;

- ascunderea unor activităţi comerciale;

- nedeclararea sucursalelor, filialelor, punctelor de lucru, a depozitelor şi magaziilor;

- prezentarea de documente false la operaţiunile de import-export;

DEFINIȚIE

Stricto sensu:

- frauda fiscală desemnează o infracţiune

- evaziunea fiscală desemnează utilizarea unei posibilităţi oferite de lege.

Sistemul anglo-saxon:

89 Dan Drosu Şaguna, Mihaela Tofan, Drept financiar şi fiscal european, Editura C.H. Beck, 2010 , pp. 226-242.

42


- tax evasion – frauda fiscală

- tax avoidance – evaziunea fiscală

Romania:

Evaziunea fiscală legală = acţiunea contribuabilului de a ocoli legea, recurgând la o combinaţie

neprevăzută a acesteia

= fenomen tolerat.

- cauza – legea lacunară sau interpretabilă

- o anumită parte din veniturile sau averea unor persoane sau categorii sociale este sustrasă

datorită modului în care legislaţia fiscală dispune stabilirea obiectivului impozabil singurul

vinovat – legiuitorul

Cele mai frecvente metode:

- investirea unei părţi din profit în maşini şi echipamente pentru care statul acordă reduceri ale

impozitului pe profit;

- efectuarea de donaţii;

- scăderea din venitul impozabil a anumitor categorii de cheltuieli (cheltuieli de protocol, reclamă

sau publicitate) indiferent dacă au fost făcute sau nu;

- interpretarea favorabilă a dispoziţiilor legale care prevăt facilităţi fiscale;

- constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă într-un cuantum mai mare decât cel ce se

justifică din punct de vedere economic

Evaziunea fiscală ilicită = frauda fiscală

= acţiunea contribuabilului de încăcare flagrantă a legii cu scopul de a se sustrage de la plata

impozitelor, taxelor şi contribuţiilor cuvenite statului.

- Principalele mijloace: diminuarea obiectului impozabil, subevaluarea cuantumului materiei

impozabile, alte mijloace de sustragere de la plată.

Cele mai frecvente metode:

- Înregistrările făcute în scopul micşorării rezultatelor;

- Înfiinţarea de conturi pasive cu nomenclaturi fictive

- Trecerea de cifre nereale în registrele contabile;

- Amortismente nelegale şi amortismente la supraevaluari;

- Întocmirea de declaraţii false;

- Întocmirea de documente de plăţi fictive;

- Crearea de rezerve latente;

- Registe contabile nereale;

- Nejustificarea cu documente reale a înregistrărilor;

43


- Trecerea în conturi personale a unort părţi din beneficiu;

- Compensaţini de conturi;

- reducerea cifrei de afaceri;

- nedeclararea materiei impozabile;

- crearea de conturi pasive pentru alocarea diferitelor rezerve;

- declararea de venituri fiscale inferioare celor reale;

- evidenţe-duble;

- contabilizarea de cheltuieli şi facturi fictive;

- erori de adunare şi raportare;

- vânzări făcute fără facturp;

- falsificarea bilanţului.

Dimensiunile fraudei – variază foarte mult de la stat la stat

- Franţa – aproximativ 3% din PIB, din care aproximativ 20% este recuperată de controlul fiscal.

- România – aproximativ 13% din PIB.

FENOMENUL DE FRAUDĂ FISCALĂ ÎN SPAŢIUL UNIUNII EUROPENE90

S-a constat că o serie de state membre ale Uniunii Europene nu au avut nici o reticenţă să

recurgă la metode frauduloase de protejare a propriilor agenţi economici sau resortisanţi.

Astfel, s-a dovedit a fi imperios necesar conturarea unui sistem de protecţie a intereselor

financiare ale UE, în condiţiile în care protecţia administrativă s-a dovedit a fi insuficientă.

Protecţia intereselor financiare comunitare este asigurată şi prin instrumentele juridice adoptate la

nivel comunitar şi naţional şi implementarea acestora de către organisemele competente. Mai nou,

s-a atras atenţia asupra necesităţii unei protecţii penale91.

Astfel, poate fi avută în vedere atât o fraudă la venituri, cât şi o fraudă la cheltuieli,

prezentând aproximativ 2% din bugetul comunitar92. Respectiv, la bugetul comunitar sunt vărsate

mai puţine sume decât cele cuvenite în mod normal. La capitolul cheltuieli, fraudarea se manifestă

în principal prin deturnarea fondurulir spre alte destinaţii decât cele legale93.

90 Dan Drosu Şaguna, Mihaela Tofan, Drept financiar şi fiscal european, Editura C.H. Beck, 2010 , pp. 280-284.91 Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, p. 56.92 A se vedea Henri Oberdorff, L’Union Européenne, Presses Universitaires de Grenoble, Grenoble, 2007, p. 269.93 Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, p. 57.

44


Ca urmare a deciziei Curţii de Justiţie Europene în cauza „grâului iugoslav”94, a fost

declanşată o dezbatere privind protecţia intereselor financiare comunitare, dezbatre concretizată în

final în adoptarea Regulamentului Consiliului nr. 2988 din 18 decembrie 1995 asupra protecţie

intereselor financiare al Uniunii Europene, prin care s-a reglementat o răspundere administrativă.

Acest regulament instituie o serie de măsuri de natură administrativă, constând în exercitarea unui

control şi aplicarea unor sancţiuni administrative la nivelul statelor membre în mod unitar în ceea

ce priveşte încălcarea dispoziţiilor comunitare sub acest aspect. Ulterior a fost adoptat şi

Regulamentul Consiliului nr. 2185 din 11 noiembrie 1996 privind inspecţiile şi verificările la faţa

locului realizate de Comisie pentru protejarea interselor financiare ale Comunităţii Europene

împotriva fraudei sau a altor nereguli.

Frauda la venituri – reprezintă aproximativ 0,8% din bugetul general al Uniunii Europene.

Se înregistrează mai ales la primele două categorii de venituri bugetare proprii (respectiv

prelevările agricole şi produsul rezultatul tarifului vamal comun).

Se utilizează frecvent ca tehnici frauduloase:

- nerespectarea acordurilor preferenţiale – ceea ce presupune introducerea în mod clandestin

sau într-o manieră ocolită de mărfuri într-un stat partener din Europa pentru a se evita plata

drepturilor normale

- clasificarea intenţionat eronată, greşită a mărfurilor provenite din afara spaţiului comunitar

ca fiind aflate în tranzit, ocolindu-se astfel plata taxelor vamale

- cumpărarea fără taxe a unui produs dintr-o ţară membră, pentru a-l revinde ulterior în

propria ţară prin adăugarea TVA

- practici evazioniste95.

Frauda la cheltuieli – reprezintă aproximativ 0,6% din bugetul general al Uniunii Europene

– şi constă în principal în primirea şi acceptarea de către statele membre a unor ajutoare la care – de

fapt – nu erau îndreptăţite (frecvent în domeniul agricol, unde acordarea unor ajutoare cu titlul de

94 Decizia nr. 68/1988 a CJE – Cauza: autorităţile greceşti au vândut în spaţiul comunitar grâu declarat ca fiind de producţie internă, dar de fapt era important din Iugoslavia, beneficiind de importante subvenţii comunitare.

95 Înfiinţarea de către producător a unei reţele de companii fantomă care doar simulau desfăşurarea unei activităţi comerciale (vînzare-cumpărare) în scopul de a evita plata impozitelor. O asemenea schemă a fost folosită de producătorii de lapte pentru a evita plata taxa asupra supraproducţiei de lapte. Producătorii de lapte italieni au înfiinţat mai multe companii care, pe hârtie „cumpărau” diferite cantităţi de lapte de producători şi ulterior le „vindeau” unor comercianţi, dar în realitate era doar o relaţie directă între producător şi comerciant. Dar, prin existenţa acestor companii fantomă (care „cumpărând”, trebuiau să plătească taxa asupra extraproductiei de lapte şi pe care de fapt nu o plăteau cerând compensarea datoriei), producătorul îşi vindea întreaga producţie de lapte fără a plăti taxa asupra extraproducţiei de lapte. Curtea Supremă de Justiţie Italiană a considerat că o asemenea schemă de evitare a plăţii impozitelor este un act de fraudă la adresa intereselor financiare ale Uniunii Europene, conform art. 640 bis din Codul penal italian (Decizia Curţii Supreme din Italia nr. 2808 din 2 octombrie 2008 - http://ec.europa.eu/anti_fraud/).

45


prime se face pe baza unei simple declaraţii96). Fenomenul este favozizat şi de faptul că mai mult de

jumătate din cheltuielile Uniunii Europene sunt gestionate, plătite beneficiarilor prin intermediul

statelor membre (Regulamentul Consiliului privind protecţia intereselor financiare ale

Comunităţilor Europene nr. 2988 din 18 decembrie 199597).

Extinderea fenomenului fraudulos şi necesitatea stopării acestuia au determinat elaborarea

unei politici de luptă împotriva fraudei, susţinută prin organizarea unui sistem instituţional. Pot fi

avute în vedere trei etape de evoluţie a lupte împotriva fraudei:

1. înfiinţarea Curţii de Conturi Europene – s-a făcut la propunerea Parlamentului European,

prin intermediul adăugării unui articol în Tratatul de la Roma (1975): Funcţionează efectiv

începând din 1977. La fel ca şi modelele naţionale avute în vedere, Curtea de Conturi

Europeană este un organism administrativ însărcinat cu controlul legalităţii şi regularităţii

operaţiunilor bugetare în vederea asigurării unei mai bune gestionări a fondurilor

financiare.

2. crearea Unităţii de Coordonare a Luptei Împotriva Fraudei – are ca şi misiune dezvoltarea

de parteneriate cu statele membre, în scopul asigurării unei mai bune circulaţii a

informaţiilor şi în vedere desfăşurării unor cercetări. personalul este format din funcţionari

europeni, subordonaţi direct preşedintelui Comisiei Europene:

3. elaborarea şi punerea în practică a unor mecanisme juridice noi:

dreptul de anchetă al Parlamentului European

Comitetul Consultativ de luptă împotriva fraudei

aplicarea de sancţiuni – de exemplu, excluderea de la beneficiul ajutoarelor a statului

care este găsit vinovat de fraudarea bugetului european

drept penal internaţional

Lupta împotriva fraudei este consacrată expres prin tratatele comunitare, prevederi care

stabilesc care sunt obiectivele (descurajarea unor asemenea practici, oferirea unei protecţii) şi

măsurile necesare atingerii acestora (obligaţia de cooperare a statelor membre cu Comisia

Europeană, viitoarea lege-cadrul europeană a combaterii şi prevenirii fraudei, obligaţia Comisie

Europene, de a prezenta în fiecare an Parlamentului European şi Consiliului un raport privind

măsurile şi dispoziţiile adoptate pentru punerea în aplicare a prevederilor tratatelor comunitare).

În anul 1999 a fost înfiinţat Oficiul European de Luptă Împotriva Fraudei (OLAF). În anul

2002 a fost înfiinţat, în cadrul Comisiei Europene, Serviciul de audit intern.

96 Autorităţile competente italiene, beneficiind de sprijinul OLAF, au reuşit să stopeze o practică evazionistă ce viza fondurile europene, respectiv cheltuielile agricole, prin utilizarea de documente false, pe baza cărora se obţineau subvenţiile (http://ec.europa.eu/anti_fraud/).

97 În Cosmin Flavius Costaş, Legislaţie comunitară fiscală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 116-123.

46


Apărarea intereselor financiare ale UE prin intermediul instrumentelor dreptului

administrativ.

Regulamentul Consiliului privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor

Europene nr. 2988 din 18 decembrie 1995 reprezintă reglementarea-cadru stabilită în scopul

potejării interselor financiare ale Comunităţii/Uniunii Europene având în vedere controalele

uniforme, măsurile şi sancţiunile administrative privind abaterile de la dreptul comunitar.

Constituie abatere orice încălcare a unei dispoziţii de drept comunitar, ca urmare a unei

acţiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general

comunitar, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate

direct în numele Comunităţii/Uniunii, fie prin cheltuieli nejustificate (art. 1 alin. 2 din

Regulamentul nr. 2988/1995).

Procedurile de aplicare a controalelor, măsurilor şi sancţiunilor administrative sunt, de fapt,

lăsate la latitudinea statelor membre, a căror legislaţie în domeniu trebuie totuşi să respecte dreptul

comunitar.

Sancţiunile administrative prevăzute de regualment sunt (art. 5 alin. 1 din Regulamentul nr.

2988/1995):

- amenda administrativă;

- plata unei sume mai mari decât suma primită nejustificat sau sustrasă, la care se adaugă

dobânda dacă este cazul;

- retragerea totală sau parţială a unui avantj acordat prin norme comunitare;

- excluderea sau retragerea unui avantaj pentru o perioadă ulterioară săvârşirii abaterii;

- retragerea temporară a aprobării sau a recunoaşterii necesare pentru a participa la un sistem de

ajutor comunitar;

- pierderea unei garanţii sau a unui depozit constituit;

- alte sanţiuni pur economice (stabilte, de regulă, prin norme sectoriale).

Sancţiunile administrative pot fi aplicate celor care au comis abaterea (persoane fizice sau

persoane juridice ori alte entităţi cărora dreptul intern le oferă capacitate juridică), precum şi tuturor

celor obligaţi să-şi sume răspunderea pentru abatere sau să vegheze ca aceasta să nu fie comisă

(ceea ce înseamnă, inclusiv statul??).

Regulemantul instituie în sarcina statelor membre obligaţia de a lua măsurile necesare în

vederea asigurării legalităţii şi veridicităţii operaţiunilor care implică interesele finaciare ale

Comunităţii/Uniunii Europene.

În paralel cu controalele efectuate prin struturile naţionale şi cele efectuate de către

instituţiile comunitare, Comisia poate dispune, pe răspunderea sa, efectuarea unr controale privind:

47


- conformitatea practicilor administrative cu normele comunitare;

- existenţa documentelor justificative necesare şi concordanţa acestora cu veniturile şi cheltuielile;

- împrejurările în care se desfăşoară şi sunt verificate aceste operaţiuni;

- controale şi inspecţii la faţa locului, în condiţiile prevăzute de normele comunitare.

Apărarea intereselor financiare ale UE prin intermediul instrumentelor dreptului penal.

Datorită extinderii fenomenului fraudulos, a fost scoasă în evidenţă insuficienţa măsurilor

sancţionatorii specifice dreptului administrativ şi, totodată, necesitatea instituirii unor sancţiuni

specifice dreptului penal98. În aceste condiţii a fost fost propusă ca şi soluţie o impunerea unei

reglementări comunitară a unei răspunderi penale pentru atingerile aduse intereselor financiare ale

Uniunii Europene. Dar. O asemenea propunere a întâmpinat şi continuă să întâmpine a puternică

opoziţie. Argumentele aduse împotriva instituirii unei reglementări la nivel comunitar a răspunderii

penale se referă la faptul că nici unul din tratatele constitutive sau modificatoare nu conferă o reală

competenţă autorităţilor comunitare. Singura competeţă este cea prevăzută în art. 29 din Tratatul de

la Amsterdan conform căruia „acţiunea comună în domeniul cooperării judiciare în materie penală

vizează între altele ... adoptarea progresivă de măsuri instituind reguli minimale privitoare la

elementele constitutive ale infracţiunilor şi la sancţiunile aplicabile”. Dar influenţa instrumentelor

juridice pe care le are la dispoziţie Uniunea Europeană nu se compară cu capacitatea şi competenţa

statelor membre în domeniul dreptului penal. Mai mult statele membre nu pot fi obligate să

incrimineze anumite fapte sau să reglementeze anumite sancţiuni99.

Mai nou, pe baza unor decizii ale Curţii Europene de Justiţie100 se poate susţine că prin

legislaţia comunitară se pot impune adoptarea unor măsuri cu caracter penal pentru atingerea

scopurilor propuse, dacă sunt îndeplinite două condiţii101:

- necesitatea - orice măsură de acest tip trebuie justificată de nevoia de a implementa efectiv o

politică comunitară şi trebuie să fie stabilită cu rrspectarea principiilor subsidiarităţii şi a

proporţionalităţii

- consistenţa – presupune lipsă oricărei contradiţii între dispoziţii succesive în timp.

Pentru existenţa unui drept penal comunitar este necesară intervenţia directă a organelor

comunitare legislative.

98 Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, p. 58.99 Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, p.60-100 Decizia CJE C 176/03 din 13 septembrie 2005 dar se referă la politica de mediu şi o altă decizie care se referă la măsuri împotriva poluării maritime.101 Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, p. 64-71.

48


În schimb, prin Tratatul de la Lisabona s-a creat cadrul necesar elaborării unor reglementări

comunitare penale. Astfel, Tratatul prevede102:

- principiul recunoaşterii reciproce a deciziilor judiciare şi extrajudiciare în materie penală

- extinderea regulilor minime comune care vor fi stabilite prin directive (recunoaşterea

reciprocă a probelor, definirea infracţiunilor şi a sancţiunilor în domeniul criminalităţii – dar

deocamdată, sfera doemniului criminalităţii nu înclude şi faptele de fraudă fiscală).

Dintre instrumentele penale utilizate în protecţia intereselor financiare trebuie avute în

vedere103:

- Conveţia provind protecţia intereselor financiare al Comunităţii Europene din 1995

(Convenţia PIF) care incriminează frauda afectând interesele financiare stabilind sancţiunile

aplicabile, instituind răspunderea penală a persoanelor cu atrbuţii de decizie şi control în cadrul

unui agenr economic

- protocolul 1 la Convenţia privind protecţia intereselor financiare al Comunităţii Europene din

1996 – care incriminează infracţiunile de corupţie săvârşite de / ori asupra funcţionarilor

comunitari sau naţionali;

- protocolul 2 la Convenţia privind protecţia intereselor financiare al Comunităţii Europene din

1997 – reglementează incriminarea infracţiunii de spălare a banilor, răspunderea personei

juridice, sancţiunile aplicabile şi dispoziţii procedurale.

Acest lucru a fost posibil deoarec prin Tratatul de la Lisabona s-a renunţat la partajarea

competenţelor între Uniunea Europeană şi statele membre în cadrul conferit de cei 3 piloni,

instituindu-se o clasificare bipartită a competenţelor comunitare şi naţionale, în104:

- competenţă exclusivă - rezidă în domeniile în care numai Uniunea Europeană poate

acţiona, „stalele mebre putând interveni numai cu acordul Uniunii Europene”

- competenţă partajată – ceea ce presupune că „statele membre pot interveni atâta timp cât

Uniunea Europeană nu a acţionat”. Domeniul politicii de securitate şi a cooperării judiciare, dreptul

fiscal şi dreptul penal (domenii care tradiţional aprtineau pilonul 3 – nucleul dur al competenţei

exclusive a statelor mebre), devine astfel „accesibil” intervenţiei direct a Uniunii Europene

S-a remarcat în literatura de specialitate că se manifestă o schimbare de optică şi atitudine la

nivelul statelor membre105:

102 Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, p. 71-74.103 Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, p. 74-77.104 Ioana Maria Costea, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 218-222.105 Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, p. 269-270.

49


- statele membre par să renunţe treptat a o parte din suveranitatea lor în privinţa aplicării

dispoziţiilor penale în domenii care interesează dreptul penal comunitar şi care au efect

transfrontalier;

- protecţia intereselor financiare ale UE prin intermediul instrumentelor naţionale a crescut –

datorită, în primul rând, armonizării legislaţiilor naţionale privind elementele constitutive ale

infracţiunilor specifice şi a sancţiunilor aplicate. În al doilea rând, ca efect al aplicării

principiului asimilării prevăzut de Tratatul de la Lisabona, statele membre au reglementat

faptele de fraudă împotriva intereselor financiare ale UE în mod similar celor care afectează

interesele naţionale (fondurilor europene le este asigurat un tratament de protecţie identic cu

acela al fondurilor publice naţionale106).

106 Ioana Maria Costea, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 222.

50


CAPITOLUL V

CURTEA DE CONTURI A UNIUNII EUROPENE

Consolidarea sistemului Comunităţilor Europene de finanţare din resurse proprii a atras

după sine şi necesitatea organizării unui control financiar extern util şi concret. Astfel, a fost

înfiinţată Curtea Europeană de Conturi, instituţie ce se ocupă cu verificarea legalităţii şi regularităţii

veniturilor şi a cheltuielilor comunitare, în scopul asigurării unei bune gestiuni financiare.

Curtea Europeană de Conturi a fost înfiinţată prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975

(Tratatul de revizuire a dispoziţiilor bugetare ale Uniunii Europene), tratat care a intrat în vigoare la

1 iunie 1977.

La 25 octombrie 1977 a avut loc prima şedinţă, de constituire a Curţii Europene de Conturi,

la Luxemburg, unde se află şi sediul actual.

Anterior Curţii Europene de Conturi, controlul financiar externe era dat în competenţa

Comisiei de Control a Comunităţii Economice

Prin Tratatul de la Maastricht, Curtea Europeană de Conturi a dobândit statutul de instituţie

comunitară, ridicată la acelaşi rang cu Parlamentul European, Consiliul de Miniştri şi Comisia

Europeană, dotată cu personalitate juridică şi autonomie financiară şi în acelaşi timp independentă

chiar şi faţă de Parlamentul European.

Curtea Europeană de Conturi este un organ de control financiar neavând atribuţii

jurisdicţionale.

Structură şi organizare

Curtea Europeană de Conturi este un organ colegial, compus din 27 de membri, specialişti

în domeniu. Membrii sunt aleşi dintre personalităţile de vază din statele membre şi trebuie să facă

dovada unei calificare remarcabile pentru această funcţie. În plus, ei trebuie să prezinte garanţii de

independenţă.

51


Membrii sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani de către Consiliul de Miniştri cu consultarea

Parlamentului European, existând posibilitatea reînnoirii mandatului.

Membrii Curţii de Conturi îşi aleg un preşedinte, pentru un mandat de 3 ani care, de

asemenea, poate fi reînnoit.

Au obligaţia să prezinte declaraţii în faţa Comisiei de specialitate a Parlamentului şi să

răspundă la întrebările care li se pun. Statutul membrilor Curţii de Conturi este asemănător cu

statutul membrilor Curţii Europene de Justiţie. Deşi nu sunt magistraţi, membrii Curţii Europene de

Conturi beneficiază de garanţii destinate să le asigure independenţa. În acest context, membrii

Curţii Europene de Conturi au obligaţia de a nu solicita şi de a nu primi instrucţiuni din partea

vreunui guvern sau organism, le este interzisă exercitarea anumitor funcţii sau a altor activităţi

profesionale, le incumbă datoria de probitate şi discreţie etc.

Atribuţiile Curţii Europene de Conturi

Curtea Europeană de Conturi are puterea de a verifica întrebuinţarea fondurilor comunitare

până la utilizatorul final.

Misiunea Curţii Europene de Conturi este:

de a efectua un control independent cu privire la perceperea şi utilizarea fondurilor Uniunii

Europene

de a aprecia modul în care instituţiile europene îşi îndeplinesc sarcinile în materie

financiară

de a contribui la ameliorarea gestiunii financiare a Uniunii Europene la toate nivelurile

pentru a asigura cetăţenilor Uniunii Europene cea mai bună utilizare posibilă a banului

public – verifică dacă operaţiunile financiare au fost corect şi legal înregistrate, executate

şi administrate în condiţii de economicitate, eficienţă şi eficacitate.

Atribuţiile Curţii Europene de Conturi sunt:

- atribuţii de control – privind modul de realizare şi de utilizare a fondurilor comunitare de

orice utilizator sau beneficiar a acestor fonduri (instituţii şi organisme comunitare,

administraţii naţionale, administraţii locale etc.). Este un control a posteriori, asupra

operaţiunilor deja efectuate107. Controlul în statele membre se efectuează cu ajutorul

instituţiilor de control financiar naţionale sau a structurilor naţionale competente. Pe baza

rapoartele de control ale Curţii Europene de Conturi are loc descărcarea de gestiune.

Controlul execuţiei bugetare comportă două dimensiuni108:

107 A se vedea Jean-Luc Saurion, op.cit., p. 417.108 Ioana Maria Costea, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p.251.

52


1. verificarea veniturilor – prin verificare sumelor datorate către bugetul comuntar şi a

sumelor efectiv încasate;

2. verificarea cheltuielilor – se realizează pe bază de angajamente bugetare asumate şi pe

bază de cheltuieli efectiv realizate.

Poate efectua 2 tipuri de control:

1. controlul documentelor justificative

2. controlul la faţa locului.

Tratatul UE instituie obligaţia oricărei instituţii, organ sau organism verificat, precum şi

pentru orice persoană fizică sau juridică de a comunica Curţii, la cererea acesteia, orice

document sau informaţie necesară îndeplinirii atribuţiilor sale109.

Curtea de Conturi Europeanp nu are atribuţii jurisdicţionale şi ca urmare nu poate aplica

sancţiuni. Ca urmare a operaţiunilor de control efectuat, poate constata existenţa unor nereguli

în procdura de executare a bugetului, caz în care va sesiza organismele competente (de

exemplu, Oficiul de lupta împotriva fraudei)110.

- atribuţii de informare – are obligaţia de a informa cetăţenii Uniunii Europene despre

activitatea desfăşurată şi rezultatele obţinute.

- atribuţii de avizare – Curtea Europeană de Conturi emite un aviz privind proiectele de

reglementare comunitară cu caracter financiar.

- atribuţii de raportare – Curtea Europeană de Conturi elaborează un raport anual cu privire

la executarea bugetului general al Uniunii Europene pe anul precedent. Are obligaţia de a

publica şi rapoarte anuale specifice referitoare la organismele comunitare, rapoarte

specifice pe teme de interes deosebit.

- atribuţii consultative – fiind consultată în procedura adoptării bugetului general al Uniunii

Europene sau a altor reglementări comunitare cu conţinut financiar sau bugetar (de

exemplu, cu privire la prevenirea fraudei împotriva intereselor financiare ale Uniunii

Europene111).

Multe din documentele întocmite de Curtea Europeană de Conturi, în exercitarea

atribuţiilor ce îi revin, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Activitatea internă a Curţii de Conturi Europene este reglementată prin Regulamentul

Intern al Curţii de Conturi a Comunităţii Europene din 2005 şi Decizia Curţii nr. 92/2004 privind

modul de aplicare a Regulamentului. În exercitaea activităţilor de control Curtea şi-a adoptat

109 Ioana Maria Costea, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p.252.110 Ioana Maria Costea, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p.254.111 Ioana Maria Costea, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p.255.

53


propriile Politici şi Norme de Audit, precum şi reguli detaliate privind planificarea, executarea şi

publicarea acţiunilor de audit112.

112 Ioana Maria Costea, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p.254.

54


CAPITOLUL VI

UN POSIBIL IMPOZIT EUROPEAN113

În literatura de specialitate se susţine că pentru a putea reglementa şi institui un veritabil

impozit european ar trebui să fie avute în vedere o serie de criterii:

criterii bugetare:

● suficienţa veniturilor (impozitul european să fie capabil să susţină cheltuielile Uniunii

Europene) şi

● stabilitatea veniturilor (veniturile prelevate pe seama acestui impozit să fie stabile)

criterii de referinţă:

● vizibilitatea veniturilor (cât de uşor de acceptat va fi un asemenea impozit de către cetăţenii

Uniunii Europene şi cât de uşor poate fi identificată destinaţia finală a sumelor colectate),

● costuri de operare reduse (costuri reduse de colectare şi administrare)

● repartizarea eficientă a resurselor colectate (în interiorul Uniunii Europene)

criterii de echitate:

● echitate orizontală (impact similar asupra categoriilor echivalente de contribuabili din Uniunii

Europene);

● echitate verticală (în ce măsură instituirea impozitului european va antrena redistribuirea

veniturilor);

● principiul contribuţiilor rezonabile (dacă veniturile colectate din statele membre cu titlu de

impozit european se va raporta la stadiul de dezvoltare economică a statului respectiv)

Posibile impozite care s-ar putea integra criteriilor prezentate:

113 A se vedea Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, pp. 339-345.

55


TVA colectată pe o bază de impunere armonizată şi cu o cotă de impunere comunitară

(propunere 2%)

impozitul pe profit european (fiind avut în vedere profitul realizat de societăţi comerciale

cu sediul în Uniunea Europeană114). A fost elaborat un proiect european care prevede

calcularea impozitului pe profit, aplicat companiilor care desfăşoară activităţi impozabile

în cel puţin două state ale Uniunii Europene în baza unei formule unice, valabilă la nivelul

întregii comunităţi europene, care să înlocuiască cele 27 de metode diferite utilizate în

prezent115.

taxa pe energie – aplicabilă tuturor surselor de energie sau doar anumitor categorii

accize pe tutun şi alcool

contribuţii din veniturile băncilor centrale

taxe pe comunicaţii şi transport

impozitul pe venit european

impozit de tip „green card” plătit de imigraţii profesionişti116

taxa pe tranzacţii financiare

taxa ecologică asupra transportului aerian.

Existenţa de facto a unor impozite comunitare (europene) ar fi posibilă doar în condiţiile

acceptării de către statele membre a „principiului consimţământului la impozit”.

114 A se vedea Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 38.

115http://www.standard.ro/articol_13829/kpmg__firmele_romanesti_sustin_sistemul_de_impozitare_european.html.

116 http://www.migratie.md/news/826/

56


CAPITOLUL VII

TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR ÎN EUROPA117

Clasificarea impozitelor şi a taxelor conform Sistemului European de Conturi

În încercarea de armonizare şi sistematizare a sistemelor fiscale naţionale ale statelor

membre, pentru a avea un punct de plecare, prin intermediul Regulamentului nr. 2223 din 1995 (cu

modificările ulterioare), Uniunea Europeană a elaborat Sistemul European de Conturi în scopul

asigurării funcţionării eficiente a Uniunii Economice şi Monetare.

I. Impozite şi taxe asupra producţiei şi importurilor:

Sunt contribuţii obligatorii fără contraprestaţie, în bani sau în natură, prelevate de către

autorităţile publice sau de către instituţiile Uniunii Europene. Se datorează pentru producţia sau

importul de bunuri sau servicii, pentru angajarea forţei de muncă, pentru deţinerea în proprietate

sau folosirea unui teren, clădire sau a unui alt activ utilizat în procesul de producţie indiferent

dacă se realizează sau nu profit.

Pot fi împărţite în mai multe categorii:

b. impozite şi taxe asupra produselor: în cadrul cărora distingem:

1. taxe de tip TVA: taxe asupra bunurilor şi serviciilor, colectate în etape şi suportate

integral de către consumatorul final

2. impozite şi taxe asupra importurilor, cu excepţia TVA: sunt contribuţii obligatorii,

colectate de autorităţile administraţiei publice sau de instituţiile Uniunii Europene, pentru bunurile

importate sau pentru serviciile furnizate rezidenţilor de către nerezidenţi; pot fi:

taxe vamale de import (percepute pe baza unui tarif vamal, atunci când bunurile

sunt incluse în spaţiul economic comunitar)

alte impozite şi taxe asupra importurilor, cu excepţia TVA şi a taxelor vamale de

import; de exemplu; prelevări pentru produsele agricole importate; accize; taxe

117 A se vedea Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006.

57


speciale pentru bunuri importate pe care producătorii le datorează şi pentru

produsele similare de origine animală; impozite şi taxe asupra unor servicii

determinate furnizate întreprinderilor rezidente de către unităţi nerezidente;

impozite şi taxe generale asupra vânzărilor de bunuri şi servicii importate;

beneficiile întreprinderilor publice care exercită un monopol asupra importului

anumitor bunuri sau servicii (beneficii care sunt transferate statului)

3. impozite şi taxe asupra produselor, cu excepţia TVA şi a impozitelor şi taxelor asupra

importurilor:

● sunt impozite şi taxe pentru bunurile şi serviciile produse în întreprinderi

rezidente, datorate pentru producţia, exportul, vânzarea, transferul, închirierea sau livrarea acestora

sau pentru utilizarea acestora în scopul consumului ori pentru formarea capitalului propriu; de

exemplu: accize şi alte taxe de consumaţie (fără impozitele şi taxele asupra importurilor);

● taxe de timbru percepute pentru vânzarea unor, produse specifice (băuturi

alcoolice, tutun etc.) şi pentru emiterea de documente legale sau cecuri;

● impozite asupra tranzacţiilor mobiliare (datorate pentru cumpărarea sau

vânzarea de active financiare sau non-financiare, inclusiv devize);

● taxele percepute pentru înmatricularea autoturismelor;

● impozite şi taxe pentru spectacole şi divertisment;

● impozite pentru loterii, pariuri şi jocuri de noroc (altele decât cele asupra

câştigurilor);

● impozite asupra primelor de asigurare;

● alte taxe pentru servicii determinate (cazare, restaurant, transport,

comunicaţii, publicitate);

● impozite generale asupra vânzărilor sau asupra cifrei de afaceri;

● beneficiile monopolurilor fiscale care sunt transferate statului (cu excepţia

celor asupra importurilor).

b. alte impozite şi taxe asupra producţiei – sunt toate impozitele şi taxele pe care o

întreprindere le suportă ca urmare a angajării sale într-o activitate de producţie, independent de

cantitatea sau de valoarea bunurilor produse sau vândute. Aceste impozite şi taxe pot fi datorate

pentru terenurile deţinute, mijloacele fixe, pentru mâna de lucru angajată în procesul de producţie

ori pentru alte activităţi sau tranzacţii; de exemplu:

● impozite pentru deţinerea în proprietate a unor terenuri, clădiri sau alte

construcţii utilizate de întreprinderi în procesul de producţie;

● impozite pentru utilizarea mijloacelor fixe;

58


● impozite şi taxe datorate pentru masa totală a salariilor plătite sau pentru

muncitorii angajaţi;

● impozite sau taxe pentru tranzacţiile internaţionale încheiate în cadrul

procesului de producţie (călătorii în străinătate, trimiteri de fonduri în străinătate, tranzacţii similare

cu nerezidenţi);

● taxe pentru autorizarea de a exercita activităţi comerciale sau profesionale;

● taxe şi impozite datorate pentru emisiile poluante rezultate din activitatea

de producţie.

II. Impozite şi taxe curente pe venit şi pe avere – sunt contribuţii obligatorii, fără

contraprestaţie, în bani sau în natură, prelevate periodic de către autorităţile administraţiei publice

şi de alte entităţi, pentru veniturile sau averea subiecţilor impozabili, precum şi anumite impozite şi

taxe periodice, care nu se aşează asupra venitului sau averii.

a. impozit pe venit – se datorează pentru venituri, profit sau câştiguri din capital; se stabilesc

în raport de veniturile concrete sau prezumate ale persoanelor fizice, familiilor, societăţilor

sau instituţiilor fără scop lucrativ: de exemplu:

1. impozitul pe veniturile persoanelor fizice sau pe veniturile unei familii

2. impozitul pe veniturile societăţilor

3. câştigurile din deţinerea de active financiare sau non-financiare

4. impozitele pentru câştigurile obţinute la loterii şi pariuri

b. alte impozite şi taxe curente – de exemplu:

1. impozite curente asupra capitalului

2. taxe pentru exercitarea dreptului de vot

3. impozite şi taxe asupra cheltuielilor efectuate

4. taxe achitate la nivelul unei familii pentru autorizarea de a deţine sau folosi vehicule,

bărci sau avioane, ori pentru obţinerea de permise de port-armă, permis de vânătoare sau

de pescuit

5. taxe asupra tranzacţiilor internaţionale

III. Impozite şi taxe pe capital – sunt acele impozite şi taxe care se percep în mod neregulat,

în raport cu valoarea activelor (sau de valoarea netă a acestora) deţinute de subiecţii impozabili sau

în raport cu valoarea activelor transferate între subiecţii impozabili, ca rezultat al unei succesiuni,

donaţii sau na altui transfer.

59


a. impozite şi taxe asupra transferului de capital: impozitele şi taxele pe succesiuni şi pe

donaţii inter vivos, care sunt prelevate asupra capitalului beneficiarului

b. prelevări de capital – sunt prelevări excepţionale asupra valorii activelor deţinute de

subiecţii impozabili.

IV. Contribuţii sociale

a. contribuţii sociale efective:

1. contribuţii sociale efective în sarcina angajatorilor – includ sumele vărsate de

angajatori organismelor de securitate socială, societăţilor de asigurare sau fondurilor de

pensii care gestionează sistemele de asigurări sociale, în scopul de a asigura efectuarea unor

prestaţii sociale în beneficiul angajaţilor;

2. contribuţii sociale efective în sarcina angajaţilor: contribuţii sociale obligatorii şi

contribuţii sociale voluntare

3. contribuţii sociale efective în sarcina lucrătorilor independenţi şi a şomerilor:

contribuţii sociale obligatorii şi contribuţii sociale voluntare.

b. contribuţii sociale imputate – reprezintă contrapartida prestaţiilor sociale furnizate direct

de angajator angajaţilor, foştilor salariaţi sau avânzilor-drept ai acestora

60


CAPITOLUL VIII

PRINCIPALELE IMPOZITE ŞI TAXE ÎN EUROPA – prezentare generală

În cadrul statelor din Uniunea Europeană există două mai categorii de sarcini fiscale:

A. sarcini fiscale care privesc beneficiile realizate

B. sarcini fiscale independente de rezultatele economice realizate.

A. Sarcinile fiscale care privesc beneficiile realizate (în genere, ne referim la impozitul pe

profit) – sunt reglementate în toate statele membre ale Uniunii Europene şi impunerea lor

presupune parcurgerea unei proceduri formată din trei etape:

- determinarea societăţilor a căror profit este impozabil conform legii şi localizarea

beneficiilor impozabile,

- evaluarea bazei de impunere (sau a profitului impozabil),

- determinarea impozitului pe profit datorat şi stingerea obligaţiilor contribuabilului

respectiv.

B. Sarcinile fiscale independente de rezultatele economice realizate – în cadrul acestei

categorii trebuie făcută distincţie între:

- sarcinile fiscale comune tuturor statelor comunitare (devenite obligatorii şi pentru

Românie şi Bulgaria începând cu 1 ianuarie 2007) şi

- sarcini fiscale specifice numai anumitor state din Uniunea Europeană.

Principalele sarcinile fiscale comune tuturor statelor comunitare sunt:

3. TVA (considerat singurul impozit european veritabil)

4. drepturile de înregistrare (drepturile percepute de stat privind aporturile aduse la

capitalul unei societăţi)

5. reţinerile la sursă asupra plăţilor efectuate în contul unor beneficiari nerezidenţi

6. sarcinile aferente salariilor plătite

61


7. accizele.

Principalele sarcini fiscale specifice anumitor state membre Uniunii Europene sunt:

1. impozitele sau taxele pe activitate (de exemplu, taxa profesională în Franţa, impozitul

comercial din Germania sau Luxemburg)

2. impozitul asupra patrimoniului global (reprezintă un impozit pe avere datorat de societăţi -

Luxemburg)

3. impozitul pe salariu

4. alte impozite (de exemplu, impozitul particular asupra veniturilor realizate din extracţia de

petrol sau gaz, din Marea Britanie, Danemarca etc.)

Unul din obiectivele principale ale politicii fiscale ale Uniunii Europene îl constituie

realizarea unei armonizări fiscale între sistemele statelor membre, făcându-se eforturi în vederea

conturării unor regimuri fiscale comune.

Deşi în cazul impozitării directe armonizarea fiscală nu este neapărat necesară, au fost totuşi

elaborate o serie de măsuri şi făcute o serie de recomandări care să asigure o protecţie a celor patru

libertăţi fundamentale care ar putea fi afectate de concurenţa fiscală păgubitoare. Pachetul de

măsuri fiscale privind impozitarea directă vizează:

1. Impozitarea companiilor, prin conturarea unui:

- sistem comun de impozitare a dividendelor distribuite de societatea mamă filialelor

- sistem comun de impozitare privind fuziunile, diviziunile şi aporturile de active

- sistem comun de impozitare a profitului şi a drepturilor de autor/proprietate industrială

distribuite de societate mamă filialelor

2. Impozitarea persoanelor – fiind avute în vedere în special:

- impozitarea veniturilor din economii

- impozitarea dividendelor plătite persoanelor fizice

- armonizarea reglementărilor privind drepturile de pensionare în condiţii de migraţie

profesională

Armonizarea fiscală este vizează în primul rând sistemul impozitării indirecte, fiind

elaborate reglementări privind mai ales118:

- impozitele de aport (asupra majorării capitalului) – Directiva 2008/7/CE a Consiliului

Uniunii Europene 12 februarie 2008 privind impozitarea indirectă a majorării de capital care

reglementează impozitarea indirectă a: (a) aporturilor la capitalul societăţilor de capital; (b)

118 http://europa.eu/scadplus/leg/en/s10000.htm

62


operaţiunilor de restructurare a societăţilor de capital; (c) emiterii anumitor valori mobiliare şi

titluri de valoare. Impozitul pe capital se aplică ca o cotă unică. Cota impozitului pe capital nu

poate depăşi 1 %.

- taxe vamale asupra bunurilor importate de persoane fizice (călători)

- taxe asupra mijloacelor de transport greu de marfă care utilizează infrastructura –

Directiva 1999/62/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 iunie 1999 (Directiva

„Eurovignette”).

- taxe asupra mijloacelor de transport persoane – fiind avute în vedere reglementări

comunitare privind taxe de înregistrarea autovehiculelor, taxe de primă înmatriculare, restituirea

taxelor de înmatriculare, taxă asupra emisie de bioxid de carbon

- TVA-ul – Directiva 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene privind sistemul comun

al taxei pe valoarea adăugată119.

- regimul comun aplicabil accizelor – Directiva 92/12/CEE a Consiliului Comunităţilor

Europene privind regimul comun al bunurilor supuse accizării şi privind deţinerea, circulaţia şi

monitorizarea acestor produse (tutun, alcool, produse energetice)120.

- facilităţi fiscale: scutiri de la plata TVA şi accize pentru bunurile importate de către

persoanele care călătoresc în state terţe (Directiva 2007/74/CE a Consiliului Uniunii Europene din

20 decembrie 2007121); scutiri de la plata impozitului la importul de loturi mici de bunuri cu

caracter necomercial din state terţe (Directiva 2006/79/CE a Consiliului Uniunii Europene din 5

octombrie 2006122); scutiri de la plata impozitului pentru importuri permanente de bunuri

proprietate personală ale persoanelor fizice dintr-un stat membru (Directiva 1983/183/CEE a

Consiliului Comunităţii Europene din 28 martie 1983123); scutiri de la plata taxei asupra mijloacelor

de transport (Directiva 83/182/CEE a Consiliului Comunităţii Europene din 28 martie 1983 privind

în scutiri de taxă în interiorul Comunităţii pentru anumite mijloace de transport importate temporar

dintr-un stat membru în altul124).

IMPOZITUL PE PROFIT

119 http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2006:347:0001:01:RO:HTML120 http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:1992:076:0001:008:RO:HTML.121http://eurlex.europa.eu/smartapi/cgi/sga_doc?smartapi!celexplus!prod!

DocNumber&type_doc=Directive&an_doc=2007&nu_doc=74&lg=ro122http://eurlex.europa.eu/smartapi/cgi/sga_doc?smartapi!celexplus!prod!

DocNumber&type_doc=Directive&an_doc=2006&nu_doc=79&lg=ro123http://eurlex.europa.eu/smartapi/cgi/sga_doc?smartapi!celexplus!prod!

DocNumber&type_doc=Directive&an_doc=1983&nu_doc=183&lg=ro124 http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:1983:105:0059:008:RO:HTML

63


În general, entităţile plătitoare ale impozitului pe profit în statele europene sunt:

societăţile comerciale

societăţile civile, societăţile cooperative, fonduri de asigurări mutuale

persoanele juridice de drept public sau alte persoane de drept privat care desfăşoară

activităţi industriale sau comerciale (indiferent dacă au sau nu scop lucrativ).

Având în vedere obligaţia de a plăti impozitul pe profit, se face distincţie între societăţile

care datorează acest impozit (în special societăţile de capital) şi societăţile care nu datorează

impozitul pe profit (în special, societăţile de persoane), în cazul cărora prelevarea se face sub

impozitului pe venit plătit de asociaţii respectivei societăţi. Mai mult, în unele state, este

reglementată posibilitatea ca societăţile de persoane să poată opta pentru plata impozitului pe profit

(de exemplu, în Franţa).

Deşi, în general, entităţile fără personalitate juridică nu sunt plătitoare de impozit pe profit,

în unele state europene, şi acestea sunt obligate să plătească fie impozit pentru profitul realizat (de

exemplu, Germania, Italia).

Sunt scutite de la plata impozitului pe profit persoanele juridice de drept public (statul,

unităţile administrativ-teritoriale, autorităţi publice), cu excepţia situaţie în care desfăşoară activităţi

industriale sau comerciale.

Din punct de vedere teritorial, pentru societăţile rezidente, impozitului pe profit se

calculează luându-se în considerare profitul sau beneficiile realizate la nivel mondiale, atât de

sediul central, cât şi de sucursale sau filiale aflate în străinătate. La nivelul Uniunii Europene s-a

optat, în principal, pentru două metode:

metoda imputării – din impozitul datorat se scade impozitul plătit în străinătate (de

exemplu, în Marea Britanie, Italia)

metoda deducerii cu reintegrare ulterioară – permite o deducere a pierderilor, sub rezerva

luării în considerare, ulterior, a unor beneficii impozabile (de exemplu, în Germania,

Belgia, Olanda).

Noţiunea de rezidenţă, în sensul de reşedinţă sau domiciliu fiscal – este reglementată diferit

de legislaţiile statelor membre:

o societate îşi are reşedinţa fiscală acolo unse se află sediul social sau unde se exercită

conducerea efectivă a societăţii (de exemplu, Germania, Spania, Regatul Unit)

reşedinţa fiscală a unei societăţi este situată acolo unde se exercită principala activitate a

societăţii (de exemplu, Italia)

64


reşedinţa fiscală este situată acolo unde societatea a fost înfiinţată (de exemplu, Olanda,

Danemarca, România).

Situaţiile conflictuale, respectiv când două sau mai multe state revendică dreptul de a

percepe impozitul pe profit, se soluţionează prin intermediul unei convenţii fiscale (de exemplu,

convenţii privind evitarea dublei impuneri). Conform Convenţiei-model pentru evitarea dublei

impuneri elaborată de Organizaţie pentru Cooperare şi dezvoltare Economică, o societate este

considerată rezidentă în statul unde se află sediul sau efectiv de conducere.

În toate statele europene, societăţile nerezidente nu sunt impozitate, decât pentru beneficiile

care au sursă locală, fiecare stat stabilindu-şi categoriile de venituri pentru care se face impozitarea

(de exemplu, este considerat impozit cu sursă locală, impozitul datorat pentru veniturile din

proprietăţi imobiliare). Pentru ca impozitul pe profit aferent desfăşurării unor activităţi industriale

sau comerciale să poată fi perceput este necesar ca entitatea să aibă sediul permanent pe teritoriul

statului.

Şi noţiunea de sediu permanent prezintă particularităţi aferente diferitelor legislaţii naţionale

ale statelor europene:

Germania – sediu permanent presupune existenţa unor instalaţii de afaceri fixe (birou,

fabrică, mină, puţ de extracţie, atelier, magazin, chiar birou de informare, de publicitate, un

agent dependent etc.) prin intermediul cărora se desfăşoară întreaga activitate sau o parte a

activităţii organizaţiei,

Spania – pentru existenţa unui sediu permanent este necesar ca operaţiunile societăţii să se

efectueze prin intermediul uni sediu efectiv de conducere, a unei sucursale, al unui şantier

de construcţii pentru o perioadă mai mare de un an, a unei agenţii sau reprezentanţe,

Franţa – se consideră ca sediu permanent („întreprindere exploatată în Franţa”) locul unde

exerciţiul obişnuit al unei activităţi comerciale se realizează prin intermediul unei instalaţii

permanente dotate cu o anumită autonomie (de exemplu, o sucursală), a unor reprezentanţi

abilitaţi să lucreze pentru entitatea în cauză sau prin realizarea unor operaţiuni care

constituie un ciclu economic complet, distinct de celelalte activităţi ale entităţii,

Convenţia-model a Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică – prin sediu

permanent se înţelege locul unde se exercită o activitatea cel puţin 30 de zile dintr-o

perioadă de 12 luni, nefiind necesar ca cele 30 de zile să fie consecutive

România – Codul fiscal defineşte sediul permanent că fiind locul unde se desfăşoară integral

sau parţial activitatea, fie direct, fie printr-un agent dependent.

65


- în toate ţările europene, beneficiul impozabil se determină pornind de la bilanţul contabil,

ajustat în funcţie de regulile fiscale specifice fiecărui stat;

- în legătură cu deducerea cheltuielile legate de stabilirea unei societăţi pe un anumit

teritoriu se practică două metode: deducerea imediată (Germania) şi deducerea eşalonată, în câţiva

ani (Franţa, Belgia, Italia)

- în privinţa cheltuielilor generale, se aplică regula generală că toate cheltuielile care

contribuie la realizarea profitului impozabil sunt cheltuieli deductibile. În majoritatea statelor

europene, anumite categorii de cheltuieli sunt considerate nedeductibile sau deductibile parţial (de

exemplu, cheltuieli de protocol, amenzi, cheltuieli de transport etc.).

- cota de impunere – variază sensibil de la stat la stat – Franţa aproximativ 35%, Irlanda

aproximativ 12,5%. Imperativele concurenţei au obligat statele membre să-şi reducă progresiv cota

de impunere, fenomen început în anii ’80, când s-a plecat de o cotă medie de 45-55%, ajungându-se

astăzi, la o cotă medie de 25-35%. Chiar a fost înaintată o propunere de a se institui în Uniunea

Europeană un nivel minim de impozitare, obligatoriu, de 30%, nivelul maxim admis urmând să fie

de 40% pentru toate statele membre, dar atât Comisia, cât şi Parlamentul European s-au arătat

sceptice, apreciind că o asemenea propunere ar încălca principiul subsidiarităţii şi ar face statele

membre mai vulnerabile în faţa concurenţei statelor terţe.

- modalităţile de plată – majoritatea statelor europene percep plăţi eşalonate de-a lungul

anului fiscal. În Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit se practică plata întregului impozit pe profit la

sfârşitul fiecărui an fiscal. În Franţa se plăteşte un impozit pe profit minim, chiar şi în caz de

deficit.

IMPOZITUL PE VENIT

În privinţa impunerii veniturilor fizice, la nivelul Uniunii Europene nu există o armonizare

fiscală, ca în cazul impozitelor indirecte.

Impozitul pe venit, „inventat” în Anglia (1799 – income tax), a început să fie perceput încă

înainte de primul război mondial şi în SUA, Japonia şi Germania, extinzându-se apoi în întreaga

Europă.

- destinaţia impozitului pe venit (cine are dreptul de a stabili şi colecta) – variază. În unele

state membre acest drept revine colectivităţilor regionale sau locale, în alte state veniturile publice

din această sursă sunt colectate la nivel central şi apoi distribuite (în cote mai mari {Danemarca}

sau mai mici {Italia, Grecia}) colectivităţilor locale.

66


- pentru stabilirea categoriilor de subiecţi care datorează impozit pe venit – se practică două

metode:

impozitarea nelimitată – asupra beneficiului mondial, luându-se în calcul toate veniturile

realizată din ţară şi din străinătate – sunt vizate persoanele rezidente

impozitarea limitată – numai asupra beneficiilor realizate de o persoană fizică dintr-un

anumit stat – sunt vizate persoanele nerezidente.

- baza de impunere cuprinde mai multe categorii de venituri:

salarii şi alte venituri similare (indemnizaţiile demnitarilor sau funcţionarilor public,

soldele militarilor)

venituri din activităţi independente

venituri din exercitarea unor profesii liberale

venituri comerciale

venituri din exercitarea unor profesii care nu au caracter comercial (beneficii

necomerciale)

venituri funciare

venituri din activităţi agricole sau forestiere

venituri din valori mobiliare

venituri din capital (dividende, dobândi, redevenţe)

câştiguri din cesiunea cu titlu oneros a unor bunuri sau drepturi de orice natură

venituri din drepturi de proprietate intelectuală etc.

- se practică scutirea (totală sau parţială) a anumitor categorii de venituri sau deducerea din

veniturile realizate a unor cheltuieli.

- cotele de impune, variază, ca şi în cazul impozitului pe profit şi se practică mai multe

metode:

scutirea de impozitare a unui minim de venit realizat de contribuabil

sistemul progresiv de impozitare a veniturilor

cota unică de impozitare

sistemul impozitării globale a veniturilor.

- în unele state europene se practică impozitarea la nivelul cuplului (opţional sau chiar

obligatoriu) a veniturilor obţinute de cei doi soţi sau chiar de persoanele care coabitează în mod

legal

67


- plata se poate face fie prin reţinere la sursă, fie prin mai multe plăţi anticipate efectuate la

anumite intervale de timp în cursul anului fiscal.

IMPOZITUL PE AVERE

Impozitul pe averea persoanelor juridice – este practicat la ora actuală doar în Grecia şi

Luxemburg şi presupune un impozit asupra bunurilor imobile situate pe teritoriul statelor respective

şi asupra drepturilor legate de aceste bunuri, impozit datorat atât de societăţile rezidente, cât şi de

cele nerezidente. Cota de impunere este de 0,5% (Luxemburg), respectiv 0,7% (Grecia), iar între

impozitul pe avere şi impozitul pe profit există o relaţie de deductibilitate, respectiv în unii ani,

impozitul pe profit datorat în acelaşi an fiscal este deductibil din impozitul pe avere, iar în alţi ani

se procedează invers.

Impozitul pe averea persoanelor fizice – este reglementat în cinci state din Uniunea

Europeană (Spania, Franţa, Grecia, Luxemburg, Suedia). Baza de impozitare este formată din

patrimoniul mondial al persoanei fizice rezidente sau patrimoniul situat în statul respectiv al

persoanei nerezidente, dar sunt reglementate multe scutiri (de exemplu, bunuri de patrimoniu, opere

de artă până la o anumită valoare care variază de la stat de stat, drepturile de pensii private, rente

viagere, drepturi de proprietate intelectuală, bijuterii şi obiecte din metale preţioase până la o

anumită valoare). Cota de impunere variază între 0,2% şi 2.5%.

TAXE ECOLOGICE

Taxele ecologice sunt definite ca totalitatea contribuţiilor obligatorii percepute în

considerarea unei materii impozabile susceptibile de a aduce atingere mediului, indiferent dacă

acestea sunt colectate la bugetul de stat, la bugetele locale sau într-un fond special destinat

protecţiei mediului.

1. taxele ecologice sunt folosite fie direct pentru protecţia mediului înconjurător, fie sunt

destinate să reducă povara fiscală exercitată de alte impozite (de regulă, impozite pe venit);

2. materia impozabilă o reprezintă de regulă: combustibilii pentru transport, automobilele

deţinute în proprietate, emisiile poluante în aer şi apă, îngroparea deşeurilor, pesticidelor

etc.;

3. nu sunt considerate taxe ecologice:

68


- taxele plătite diverselor instituţii pentru serviciile de canalizare sau colectare a deşeurilor

menajere,

- taxa pe valoarea adăugată care ar avea o bază de impunere similară,

- redevenţele percepute pentru extracţia de ţiţei sau gaze naturale etc.

Taxele europene sunt percepute de Uniunea Europeană, în cadrul programelor sale de acţiune

în domeniul protecţiei mediului, ca mijloace complementare de acţiune, alăturate reglementărilor în

domeniu.

Taxele ecologice reprezintă 7,5% din totalul impozitelor şi a taxelor colectate de statele

Uniunii Europene;

Sunt împărţite în trei mari categorii:

o taxe asupra energiei – sunt percepute asupra combustibililor folosiţi în transporturi (în

special benzină şi motorină) ori asupra altor combustibili (cărbune, gaze naturale) sau

asupra electricităţii, inclusiv taxele percepute pentru emisii de dioxid de carbon. Au o

pondere de 71% din totalul taxelor ecologice.

o taxe asupra transporturilor – sunt percepute pentru deţinerea sau folosirea unui

autovehicul (inclusiv avioane) sau pentru anumite servicii de transport (taxa de aeroport

pentru zboruri regulate sau charter). Reprezintă aproximativ 26% din totalul taxelor

ecologice.

o taxe asupra poluării şi resurselor – se percep pentru emisiile nocive măsurate sau

estimate în aer sau apă, gestionarea reziduurilor solide şi poluare fonică. Reprezintă

aproximativ 3% din totalul taxelor ecologice.

Ponderea în PIB a veniturilor colectate din taxele ecologice variază de la stat la stat:

Danemarca – 4,7%

Cipru – 3,8%

Olanda – 3,7%

Malta şi Slovenia – 3,4%

Spania - 2,2

Estonia – 2%

Franţa – 1,9%

IMPOZITE ŞI TAXE PE ACTIVITATEA ECONOMICĂ A ÎNTREPRINDERILOR

Aceste categorii de venituri bugetare sunt destul de rare, fiind percepute doar în câteva din

statele membre Uniunii Europene. De exemplu:

69


- taxa profesională (Franţa) – este datorată de persoanele fizice sau juridice care

desfăşoară o activitate industrială, comercială sau profesională nesalariată. Este percepută de obicei

ca venit la bugetele locale. Cota de impunere variază între 15 şi 30%, iar baza de impunere o

reprezintă valoarea locativă a construcţiilor şi a celorlalte imobilizări corporale.

- impozitul comercial (Germania) – este datorat de toate întreprinderile comerciale şi

industriale care îşi desfăşoară activitatea în această ţară. Cea mai mare cota din prelevări constituie

venit la bugetele locale (80%), restul revenit bugetelor landurilor (15%) sau bugetului federal (5%).

Cota de impunere variază între 12 şi 20%.

- impozitul comercial general (Luxemburg)– reglementata asemănător celui din

Germania, cota de impunere variind între 6 şi 10%.

- impozitul regional asupra activităţilor locale (Italia) – este perceput de la persoanele

fizice sau juridice care desfăşoară o activitate profesională, asupra valorii adăugate produce.

Constituie venit la bugetul regiunilor, iar cota de impunere este de 4,25%.

IMPOZITE ŞI TAXE ASUPRA SUCCESIUNILOR ŞI A DONAŢIILOR

Această categorie este una din cele mai frecvente impozitări practicate în statele din Uniunea

Europeană, cu foarte puţine excepţii (de exemplu, Italia, Cipru)

Se practică mai multe sisteme:

1. impozitarea averii mondiale a defunctului rezident;

2. impozitarea averii formată doar din bunuri imobile a defunctului;

3. impozitarea doar a activelor aflate pe teritoriul statului în cazul defunctului nerezident;

4. perceperea doar a unei taxe de timbru asupra bunurilor transmise mortis causa situate în

ţară.

De obicei se aplică un barem progresiv, în funcţie de gradul de rudenie al succesorilor sau

de categoria succesorală (persoană fizică, persoană juridică, statul, instituţii caritabile sau

religioase).

Cotele de impunere variază de la stat la stat şi în funcţie de baremul progresiv stabilit – de la

2 la 80%. Se practică, mai rar şi o cotă unică, de 20% (Irlanda).

Sunt reglementate foarte multe scutiri şi facilităţi în această materie:

succesiunile sau donaţiile făcute copiilor, nepoţilor sau cele în favoarea soţului

supravieţuitor, până la o anumită valoare, nu se impozitează;

70


legatele în favoarea instituţiilor de caritate; drepturile de pensii; obiecte de artă sau de

colecţie etc.

IMPOZITE PENTRU DEŢINEREA SAU TRANSMITEREA DE IMOBILE

Mai toate statele comunitare (cu excepţia Maltei) impozitează deţinerea sau transferul de

bunuri imobiliare, fie sub forma perceperii unei cote din valoarea bunului imobil deţinut sau

transferat, fie sub forma impozitului funciar, fie a unei taxe percepută la valoarea declarată a unei

tranzacţii,

De regulă, impozitul este datorat de cumpărător

Se ia în considerarea fie valoarea de piaţă a imobilului, fie valoarea cadastrală,

Cote de impunere variază foarte mult de la stat la stat: de la 0,025% (Cipru) la 43,7%

(Regatul Unit); România – 0,2% pentru clădiri din mediul urban, 0,1% pentru clădiri din mediul

rural.

Operaţiunile de transfer al proprietăţii imobiliare pot fi sau nu scutite de plata TVA-ului, de la

stat la stat.

ACCIZELE

Reprezintă o categorie de impozite indirecte deosebit de importantă, datorită, printre altele

impactului economic pe care îl pot avea.

Accizele sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat pentru producţia,

importul sau desfacerea anumitor categorii de produse.

Reprezintă, de regulă, venit la bugetul statului (la fel şi în România). Principiul care stă la

baza aplicării accizelor este acela că se aplică în ţara în care are loc consumul125.

Există accize reglementate la nivel comunitar:

accize la băuturi alcoolice: accize la bere (între 0,748 şi 1,87 euro/hl/grad alcool) stabilite

prin Directiva nr. 92/83/EEC; accize la vinuri, stabilite prin Directiva nr. 92/84/EEC;

accize la băuturi fermentate altele decât vin sau bere; accize la produse intermediare;

accize la alcool etilic;

accize pentru produse energetice şi electricitate – reglementate prin Directiva nr.

2003/96/EC: accize la benzină (421 euro/1000 l benzină cu plumb, 359 euro/1000 l

benzină fără plumb); accize la gaze naturale pentru încălzitul locuinţelor (0,3

125 U.E., Centrul de Resurse Juridice, Impozitare, Bucureşti, 2002, p. 15.

71


euro/gigajouli); accize la electricitate (0,5 euro/MWh în cazul electricităţii folosite în scop

comercial, 1 euro/MWh în cazul electricităţii folosite de consumatorii casnici).

accize pentru tutunul manufacturat – nivelul acestor accize a fost negociat separat de

fiecare stat (în special la ţigarete), şi nivel minim stabilit variază, în funcţie de tip (ţigaretă,

ţigări de foi, alte produse din tutun etc.) de la 14 la 60 euro/kg sau bucăţi.

Unele state membre pot institui accize naţionale pentru produse din aceeaşi categorie:

accize (taxe parafiscale) pentru produse energetice şi electricitate – Belgia, Germania,

Olanda, Finlanda, Suedia

taxă adiţională pentru băuturile mixte (băuturi alcoolizate amestecate cu băuturi

nealcoolizate) – Franţa

taxă adiţională pentru produs alcoolic comercializat într-un ambalaj care nu poate fi

refolosit – Belgia.

accize speciale reglementate de legislaţia română: pentru uleiuri minerale, cafea, confecţii

din blănuri naturale, articole din cristal, bijuterii din aur, produse de parfumerie.

CONTRIBUŢII SOCIALE OBLIGATORII

- se au în vedere, în principal, contribuţiile datorate de angajaţi şi angajatori pentru:

asigurări sociale,

pensii,

asigurări de sănătate,

asigurări de şomaj,

asigurări de accidente de muncă.

Cuantumul acestor prelevări variază foarte mult de la stat la stat.

De regulă, angajatorul este cel care plăteşte o cotă mai mare decât angajatul, De exemplu, în

Austria, totalul contribuţiilor sociale plătite de angajat este de 17,65% din salariul brut, iar cel plătit

de angajator este de 40,4%. În Malta, valoarea este egală, de 10%.

Dar în alte state angajatul suportă o povară mai mare decât angajatorul (de exemplu, în

Irlanda cota contribuţiilor angajatului atinge 12,75%, iar a angajatorului 4%, în Slovenia angajatul

37,6%, iar angajatorul 24,95%);

Statul membru al Uniunii Europene care colectează cele mai multe venituri din contribuţiile

sociale obligatorii este Franţa (totalul contribuţiilor plătite atât de angajat, cât şi de angajator este

situat între 64,75 şi 86,95% din salarul brut), la polul opus se află Irlanda cu 16, 75% din salariul

brut;

72


De obicei, lucrătorii independenţi, datorează o cotă fixă, care variază de la 5% (Irlanda) la

29,8% (Spania).

73


SELECTIE JURISPRUDENŢĂ

1. Hotărârea CJE din 29 iunie 1999, cauza C-158/ 1998, Staatssecretaris van Financien

c. Cafeneaua Siberia 126

Acţiune preliminară formulată de Hoge Raad (Curtea Supremă) din Olanda

Societatea Siberia deţinea o cafenea la Amsterdam, în care se vindeau şi se comercializau

droguri „uşoare”. Pentru perioada în discuţie, societatea a pus la dispoziţie, în interiorul cafenelei,

unui intermediar, o masă pentru vânzarea de produse din canabis celor interesaţi. Suma de bani

plătită de către acesta apărea în contabilitatea societăţii Siberia sub denumirea de „chirie pentru

masă”. Societatea nu a plătit TVA pentru chiria astfel încasată şi prin urmare autorităţile fiscale i-au

emis o decizie de impunere pentru perioada 1 ianuarie 1990-31 decembrie 1993, în temeiul Legii

privind taxa pe valoare adăugată din 1968.

Judecând contestaţia formulată de Societatea Siberia, Curtea Regională de Apel din

Amsterdam a statuat că închirierea unei mese presupune complicitate la infracţiunea de trafic de

droguri uşoare şi prin urmare nu face obiect al TVA. În opinia instanţei, faptul că în general

infracţiuni de acest tip nu sunt urmărite în Olanda nu schimbă această concluzie, care este în orice

caz în concordanţă cu hotărârea Curţii de Justiţie în cauza C289/86, Happy Family c. Inspecteur

der Omzetbelasting. În această cauză, Curtea a apreciat că livrarea de substanţe narcotice nu era

supusă TVA întrucât aceste substanţe, prin natura lor însăşi, fac obiectul unei interdicţii totale de

vânzare în toate statele membre.

Autorităţile fiscale olandeze au atacat această hotărâre, susţinând în esenţă că oferirea unui

loc pentru vânzarea de droguri uşoare nu era în totalitate interzisă de legea olandeză sau de cea

internaţională şi că operaţiunea trebuie diferenţiată de vânzarea de droguri însăşi.

Curtea Supremă din Olanda, judecând recursul, a considerat că aspectul penal al afacerii nu

afectează în nici un fel faptul că oferirea unui loc de vânzare reprezintă în sine o „prestare de

servicii” în sensul art. 2 din Directiva a şasea privind taxa pe valoare adăugată în interiorul

Comunităţii. Prin urmare, a decis să suspende procedura şi să adreseze Curţii Europene de Justiţie

126 Daniela Ivan, „Hotărâri recente şi consacrate ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene”, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007.

74


următoarea întrebare: „Art. 2 al Directivei a şasea trebuie interpretat în sensul că nu se datorează

taxa pe valoare adăugată în cazul unei persoane care, în schimbul unei remuneraţii, oferă unei alte

persoane posibilitatea de a vinde produse de canabis?”

CJE a fost pusă în situaţia de a da un răspuns atât unei dileme juridice, cât şi unei dileme de

ordin moral. Potrivit unei teorii, includerea unei operaţiuni în sfera de aplicare a TVA implică

acceptarea de către societate a unei asemenea activităţi, în timp ce scutirea de TVA a unor activităţi

care sunt condamnate de societate reprezintă de fapt o recompensă pentru aceste activităţi.

Instanţa a statuat că se impune realizarea unei distincţii în materie de TVA între tranzacţii

licite şi ilicite. În situaţia în care orice concurenţă între un sector economic legitim şi un sector ilicit

este preîntâmpinată, faptul că nu se datorează TVA nu poate afecta principiul neutralităţii fiscale.

Totuşi, în această speţă, nu există o astfel de situaţie. Închirierea unui loc destinat activităţilor

comerciale este, în principiu, o activitate economică şi prin urmare ea intră sub incidenţa celei de a

şasea Directive. Faptul că activităţile ce se desfăşoară acolo reprezintă infracţiuni, ceea ce ar putea

conduce la calificarea închirierii ca fiind ilegală, nu schimbă caracterul de activitate economică a

închirierii şi nu preîntâmpină concurenţa în acest sector, inclusiv cea dintre activităţile licite şi cele

ilicite. Neaplicarea regulilor privind TVA ar submina prin urmare principiul neutralităţii ce stă la

baza sistemului comun de TVA. Prin urmare, hotărârea Curţii de Justiţie este că închirierea unui

spaţiu pentru vânzarea de substanţe narcotice intră în sfera de aplicare a Directivei privind TVA.

2. Hotărârea CJE din 23 februarie 2006, cauza C- 253/203, CLT-UFA SA c. Finanzamt

Koln- West127

Acţiune preliminară formulată de Bundesfinanzhof (Curtea Federală de Contencios

Fiscal), Germania

Prin hotărârea din 1 aprilie 2003, Bundesfinanzhof (Curtea Federală de Contencios Fiscal) a

sesizat Curtea de Justiţie Europeană pentru ca, în cadrul unei acţiuni preliminare, să fie dezbătută

compatibilitatea unor dispoziţii de drept fiscal german cu prevederile Tratatului CE referitoare la

libertatea de stabilire a societăţilor comerciale. Solicitarea a fost adresată Curţii de Justiţie

Europene în contextul unui litigiu intern între CLT-UFA SA, societate comercială de naţionalitate

luxemburgheză care avea înfiinţată o sucursală pe teritoriul Germaniei şi Administraţia Financiară,

Finanzamt, având ca obiect impozitarea profiturilor obţinute pe teritoriul german de către sucursala

societăţii comerciale în cauză. Pentru anul 1994, Administraţia Financiară germană a stabilit ca

impozitul pe profit aplicat sucursalei respective să fie în procent de 42%.

127 Daniela Ivan, „Hotărâri recente şi consacrate ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene”, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007

75


Împotriva deciziei de impozitare a formulat contestaţie societatea CLT-UFA SA,

înregistrată la Curtea de Contencios Fiscal, arătând că este discriminatorie şi că încalcă libertatea de

stabilire, contestaţia fiind însă respinsă. Curtea federală de Contencios fiscal a fost sesizată în

vederea anulării deciziei primei instanţe şi pentru a stabili rata de impozitare la 30% din profitul

obţinut de către sucursala societăţii luxemburgheze. Aceasta a arătat însă că acest tratament

discriminatoriu este justificat de faptul că societatea avea administraţia centrală pe teritoriul unui alt

stat, iar pe teritoriul german funcţiona doar o sucursală, fiind o situaţie diferită de cazul în care ar fi

înfiinţat o societate comercială în Germania care ar fi avut administraţia centrală pe teritoriul

acestui stat. CJE a fost chemată să aprecieze dacă dispoziţiile legale germane privind impozitarea

profitului obţinut pe teritoriul german de către sucursala unei societăţi comerciale constituită

conform legislaţiei unui alt stat membru sunt contrare libertăţii de stabilire, în condiţiile în care

cuantumul taxei este diferit după cum este vorba de o societate comercială care are administraţia

centrală pe teritoriul german sau doar de o sucursală a unei societăţi comerciale a cărei

administraţie centrală se află situată pe teritoriul unui alt stat membru.

A doua teză a primului paragraf din art. 52 al Tratatului CE permite în mod expres

comercianţilor să aleagă forma cea mai convenabilă în care doresc să îşi desfăşoare activitatea pe

teritoriul unui alt stat membru, iar această libertate de a alege nu trebuie să fie îngrădită prin

dispoziţii fiscale discriminatorii. Ori, aplicarea unui impozit în cuantum de 42% pentru profitul

obţinut de sucursala aparţinând unei societăţi comerciale a cărei administraţie centrală se află

situată pe teritoriul unui alt stat membru reprezintă un tratament mai puţin favorabil faţă de

cuantumul redus al impozitului de 33,5% sau chiar 30% care se aplică profitului obţinut de filiala

unei astfel de societăţi comerciale. Rezultă deci că refuzul de a aplica cuantumul redus al

impozitului şi pentru sucursale dă naştere posibilităţii ca pentru societăţile comerciale al căror sediu

se află pe teritoriul unui alt stat membru exercitarea libertăţii de stabilire prin înfiinţarea unei

sucursale să fie mai puţin atractivă. În consecinţă, o astfel de dispoziţie legală restrânge libertatea

de a alege cea mai potrivită formă pentru exercitarea activităţii pe teritoriul unui alt stat membru.

Curtea a hotărât prin urmare că dispoziţiile art. 43 şi ale art.48 din Tratatul CE protejează în

egală măsură atât posibilitatea de a înfiinţa un sediu secundar, dar şi dreptul de a alege forma

juridică sub care acest sediu va fi instituit. Practica statelor membre de a orienta societăţile

comerciale spre o anumită formă a sediului secundar este în opinia Curţii contrară prevederilor

tratatului CE şi se impune sancţionarea ei.

76


3. Hotărârea CJE din 14 februarie 1995, cauza C- 279/1993, Finanzamt koln- Alstadt c.

Roland Schumacker128

Acţiune preliminară formulată de Bundesfinanzhof (Germania)

Dl. Schumacker locuia în Belgia împreună cu soţia şi copiii. După o perioadă în care a

lucrat în Belgia, Dl. Schumacker a fost angajat în Germania în perioada 15 mai 1988 - 31

decembrie 1989, continuând însă să locuiască în Belgia. D-na Schumacker, care nu era angajată, a

beneficiat de ajutor de şomaj în Belgia doar în 1988. Din 1989, veniturile soţului erau singurele

venituri ale familiei. În temeiul Tratatului de evitare a dublei impuneri încheiat de Belgia şi

Germania, salariul D-lui Schumacker era impozitat în Germania, prin reţinerea la sursă a

impozitului.

La 6 martie 1989 s-a adresat fiscului german, solicitând determinarea echitabilă a

impozitului datorat, în temeiul par. 163 din Codul fiscal german, în special prin aplicarea regulilor

privitoare la impozitarea veniturilor cumulate a celor doi soţi şi restituirea sumelor plătite în plus

prin reţinere la sursă. În urma refuzului soluţionării cererii sale, pe motiv că regulile mai favorabile

se aplică doar rezidenţilor, Dl. Schumacker s-a adresat instanţei, iar în procedura internă, Ministerul

de Finanţe s-a adresat Curţii de Justiţie Europene, pentru a stabili dacă art. 48 din Tratatul CEE

permite Republicii federale Germania să perceapă un impozit pe venit mai mare unei persoane

fizice de naţionalitate belgiană, a cărei reşedinţă permanentă sau locuinţă obişnuită se află în Belgia

şi care şi-a dobândit calificarea profesională în acest stat, decât unei persoane rezidente din

Germania aflată într-o situaţie comparabilă, dacă prima persoană începe o activitate remunerată în

Germania fără a-şi transfera reşedinţa permanentă în acest stat.

Art. 48 din Tratat impune abolirea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate între

lucrătorii din diferite state membre. Acest articol nu permite unui stat membru să trateze un

cetăţean aparţinând unui alt stat membru angajat pe teritoriul primului stat membru prin exercitarea

principiului liberei circulaţii de o manieră mai puţin favorabilă decât proprii cetăţeni aflaţi în

aceeaşi situaţie.

De regulă, faptul că un stat membru nu acordă unui nerezident anumite facilităţi fiscale pe

care le acordă unui rezident nu constituie o discriminare, dacă cele două categorii de contribuabili

nu se află într-o situaţie comparabilă, pentru că nerezidentul realizează în statul membru doar o

parte din venituri, majoritatea veniturilor sale provenind însă din statul de reşedinţă.

În cazul de faţă însă nerezidentul nu realizează niciun venit semnificativ în statul de

reşedinţă şi obţine majoritatea veniturilor sale dintr-o activitate desfăşurată în statul în care este

128 Daniela Ivan, „Hotărâri recente şi consacrate ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene”, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007

77


angajat, cu rezultatul că statul de reşedinţă nu este în măsură să îi confere beneficiile generate de

considerarea circumstanţelor sale personale şi familiale. Prin urmare, discriminarea rezultă din

faptul că circumstanţele sale personale şi familiale nu sunt luate în calcul nici în statul de reşedinţă

şi nici în statul de angajare.

Prin urmare, Curtea a hotărât că în baza art. 48 din Tratatul CEE nu li se permite statelor

membre, cât priveşte colectarea impozitelor directe, să trateze cetăţeanul unui alt stat membru

angajat pe teritoriul primului stat de o manieră mai puţin favorabilă decât pe proprii cetăţeni aflaţi

în aceeaşi situaţie.

4. Hotărârea CJE din 2003, cauza C- 169/03, Florian Wallentin c. Riksskatteverket

Dl Walentin era un student german care a lucrat timp de 3 săptămâni în vacanţă, în Suedia.

În Germania, acesta beneficia de o alocaţie din partea părinţilor şi de o bursă din partea statului

german, ambele considerate de legea germană drept venituri neimpozabile. Întrebarea care s-a

adresat Curţii a fost dacă, în situaţia în care nerezidentul are în statul de reşedinţă anumite venituri

asupra cărora ar putea fi imputate deducerile personale, dar aceste venituri, prin natura lor, sunt

neimpozabile, atunci aceste venituri trebuie ignorate în momentul în care se evaluează capacitatea

nerezidentului de a beneficia de deducerile personale în statul său de reşedinţă? Raportat la starea

de fapt, Curtea a decis că statul – sursă (Suedia) era obligat să aplice propriul sistem de deduceri

personale nerezidentului, în situaţia în care acesta obţinea în statul de reşedinţă doar venituri

neimpozabile.

5. C auza Comisia c. Suediei, 8 aprilie 2008, C-167/05 - Interzicerea discriminării între

produse importate şi produse nationale concurente129

În urma plângerilor primite cu privire la regimul suedez referitor la accizele la vin, pretinse

a fi discriminatorii faţă de accizele aplicabile berii, Comisia a introdus o acţiune în constatarea

neindeplinirii obligaţiilor impuse de dreptul comunitar, şi anume a faptului că Suedia a încălcat art.

90 CE. Potrivit acestui articol: „Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor

state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplica, direct sau

indirect, produselor naţionale similare. De asemenea, niciun stat nu aplică produselor altor state

membre impozite interne de natura să protejeze indirect alte produse”.

129 www.eurojurnal.eu

78

http://eurojurnal.eu/?p=64


Comisia a considerat că Suedia a aplicat impozite interne de natură să protejeze indirect

berea, în principal produsă ăn acest stat, în detrimentul vinului, în principal importat din alte state

membre.

Curtea a analizat dacă berea şi vinul pot fi considerate produse concurente şi consideră că,

într-o anumită măsură, acestea sunt de natură să satisfacă nevoi identice, astfel încăt trebuie să se

recunoască un anumit grad de substituţie între acestea. Totuşi raportul de concurenţă se stabileşte

între bere şi vinurile cele mai accesibile pentru marele public, care, în general, sunt cele mai uţoare

şi cele mai ieftine. în speţă, numai vinurile din categoria intermediară, cu o concentraţie alcoolică

între 8,5 şi 15% în volum de alcool şi care aparţin unei game a preţului de vânzare final cuprinsă

între 49 şi 70 coroane suedeze, au suficiente proprietăţi în comun cu berea tare, cu o concentraţie

alcoolică mai mare sau egală cu 3,5% în volum de alcool, pentru a fi considerate produse

concurente. În ceea ce priveşte regimul de impozitare la care sunt supuse aceste produse, Curtea ia

în considerare nivelul accizelor stabilite în funcţie de concentraţia alcoolică în volum a acestor

băuturi. Acest criteriu este, în opinia Curtii, obiectiv şi reflectă caracteristicile produselor vizate.

Dacă accizele pentru bere sunt fixe, cele aplicate vinului sunt progresive şi variază în functie de

categorie. Curtea a observat însă că diferenţa de pret între cele două produse este aproape identică

înainte şi dupa taxare, astfel încât nu este de natură să influenţeze comportamentul consumatorului,

astfel că nu s-a demonstrat „suficient de temeinic” că această diferenţă de preţ are drept efect să

protejeze indirect berea suedeză, astfel încât Curtea a respins acţiunea ca nefondată.

6. Cauza C-458/06, Skatteverket împotriva Gourmet Classic Ltd 12 iunie 2008

Urmărind să comercializeze vin de bucătărie în Suedia şi dorind să cunoască regimul fiscal

la care acesta ar fi supus, societatea Gourmet Classic Ltd a solicitat din partea Skatterättsnämnden

un aviz prealabil.

În susţinerea cererii sale, Gourmet a invocat faptul că vinul de bucătărie beneficiază de

scutirea prevăzută la articolul 27 alineatul (1) litera (f) din Directiva 92/83 şi la articolul 7 primul

paragraf punctul 5 din LAS.

În cadrul aceleiaşi proceduri, Skatteverket a susţinut că vinul de bucătărie este supus

accizelor, însă poate beneficia de scutirea prevăzută la articolul 7 primul paragraf punctul 5 din

LAS.

În avizul său prealabil, Skatterättsnämnden a ajuns la concluzia că, deşi vinul de bucătărie

este în principiu supus accizelor, în calitate de produs alimentar, acesta este scutit de accize în

temeiul articolului 27 alineatul (1) litera (f) din Directiva 92/83.

79


Skatteverket a formulat apel în faţa instanţei de trimitere, solicitând confirmarea avizului

prealabil al Skatterättsnämnden. Sub acest aspect, această instanţă arată că procedura din acţiunea

principală se caracterizează prin faptul că, pentru a se pronunţa o hotărâre cu valoare de principiu în

materie fiscală, Skatteverket poate formula un apel referitor la un aviz prealabil al

Skatterättsnämnden, inclusiv pentru a solicita confirmarea acestuia, chiar şi în lipsa unei contestări

a acestui aviz de către părţile interesate. În acţiunea principală, instanţa menţionată consideră că,

pentru a se pronunţa în legătură cu cererea formulată de Skatteverket, este necesar să se stabilească

dacă vinul de bucătărie conţine alcool etilic în sensul articolului 20 alin. 1 din Directiva 92/83. În

consecinţă, dacă alcoolul etilic conţinut în vinul de bucătărie are o tărie alcoolică reală pe volum de

peste 1,2 % vol., acest alcool intră în domeniul de aplicare al articolului 20 alin. 1 din Directiva

92/83 care este, sub rezerva scutirii prevăzute la articolul 27 alineatul (1) litera (f) din această

directivă, supus accizelor armonizate. Împrejurarea că vinul de bucătărie este, în sine, considerat

drept un preparat alimentar nu are incidenţă asupra acestei aprecieri.

7. Cauza C-442/05, Finanzamt Oschatz împotriva Zweckverband zur

Trinkwasserversorgung und Abwasserbeseitigung Torgau-Westelbien, 3 aprilie 2008

Zweckverband asigură furnizarea apei potabile şi evacuarea apelor reziduale pentru mai

multe oraşe şi comune din districtul Torgau-Westelbien. În acest cadru, organismul menţionat

efectuează, la cererea clienţilor săi, branşamentul individual la reţele de furnizare a apei pentru care

percepe o redevenţă unică ce corespunde costului acestei operaţiuni. Acest branşament rămâne în

proprietatea Zweckverband.

Considerând că acest branşament era distinct de serviciul de furnizare a apei, Finanzamt a

decis să îi aplice cota standard de TVA prevăzută de legislaţia naţională. Ulterior respingerii de

către Finanzamt a recursului graţios, Zweckverband a sesizat Finanzgericht Sachsen, susţinând că

pentru branşamentul individual respectiv trebuia aplicată cota redusă de TVA, precum cea aplicată

în cazul furnizării apei.

Finanzgericht Sachsen a admis acţiunea formulată de Zweckverband, apreciind că

furnizarea apei şi branşamentul individual la reţele de furnizare a apei constituia o prestaţie unică

de „furnizare a apei” în sensul legislaţiei naţionale care a transpus a Şasea Directivă. În consecinţă,

Finanzamt a formulat recurs împotriva acestei decizii la Bundesfinanzhof. În aceste condiţii,

Bundesfinanzhof a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarea întrebare

preliminară: „Racordarea instalaţiei proprietarului unui imobil (denumită «branşament individual»)

la reţeaua de furnizare a apei efectuată de către o societate de furnizare a apei în schimbul unei

redevenţe calculate într-un mod specific este cuprinsă în nnţiunea «furnizarea apei» în sensul celei

de a Şasea Directive […] (anexa D punctul 2 şi anexa H punctul [2])?”

80


Este cert că, fără realizarea acestui branşament, este imposibilă furnizarea apei către

proprietarul sau către ocupantul imobilului. Prin urmare, acest branşament este indispensabil pentru

punerea la dispoziţie a apei.

Din articolul 12 alineatul (3) litera (a) din Directiva VI rezultă că statele membre pot aplica

fie una, fie două cote reduse de TVA prin derogare de la principiul potrivit căruia este aplicabilă

cota standard. În plus, potrivit acestei dispoziţii, cotele reduse de TVA se aplică numai livrărilor de

bunuri sau prestărilor de servicii din categoriile prevăzute în anexa H. Întrucât branşamentul

individual este indispensabil pentru punerea la dispoziția publicului a apei, astfel cum rezultă de la

punctul 34 din prezenta hotărâre, trebuie, aşadar, să se considere că şi acesta face parte din serviciul

de furnizare a apei prevăzut la punctul 2 din anexa H din Directiva a VI-a.

Prin urmare, sub rezerva respectării principiului neutralităţii fiscale, inerent sistemului

comun de TVA, statele membre au posibilitatea de a aplica o cotă redusă de TVA în ceea ce

priveşte aspectele concrete şi specifice ale serviciului de furnizare a apei prevăzut la punctul 2 din

anexa H din la Directiva a VI-a, astfel cum este branşamentul individual.

Pentru aceste motive, Curtea a declarat: 1) Articolul 4 alineatul (5) irectiva a VI-a

77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre

referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza

unitară de evaluare şi punctul 2 din anexa D la această directivă trebuie interpretate în sensul că

face parte din serviciul de furnizare a apei, care figurează în anexa menționată, operaţiunea de

branşare individuală constând, precum în acţiunea principală, în montarea unei canalizări care

permite racordarea instalaţiei hidraulice a unui imobil la reţele fixe de furnizare a apei, astfel încât

un organism de drept public care se angajează ca autoritate publică are calitatea de persoană

impozabilă pentru operațiunea respectivă. 2) Articolul 12 alineatul (3) litera (a) din Directiva a VI-

a 77/388 şi punctul 2 din anexa H la această directivă trebuie interpretate în sensul că face parte din

serviciul de furnizare a apei branşamentul individual constând, cum este cazul în acțiunea

principală, în montarea unei canalizări care permite racordarea instalaţiei hidraulice a unui imobil la

reţele fixe de furnizare a apei. În plus, statele membre pot aplica o cotă redusă a taxei pe valoarea

adăugată în ceea ce privește aspectele concrete și specifice ale serviciului de furnizare a apei,

precum branșamentul individual în discuție în acțiunea principală, cu condiţia respectării

principiului neutralității fiscale, inerent sistemului comun al taxei pe valoarea adăugată.

8. Cauza C-271/06februarie 2008 Netto Supermarkt GmbH & Co. OHG împotriva

Finanzamt Malchin

Cerere preliminare formulată de Bundesfinanzhof (Germania)

81


În perioada 1992-1998, Netto Supermarkt, care gestionează supermagazine „discount” în

landul Mecklenburg-Vorpommern, a rambursat clienţilor săi mii de mărci germane pe care aceştia

le achitaseră cu titlu de TVA. Aceasta a hotărât să efectueze astfel de rambursări către resortisanţii

statelor terţe, cu condiţia ca aceştia din urmă să fie în măsură să facă dovada exportului în afara

Comunităţii a mărfurilor cumpărate cu ocazia unor călătorii cu scop necomercial, o astfel de probă

rezultând, pe de o parte, din faptul că ştampila biroului vamal era imprimată jumătate pe bonul de

casă şi jumătate pe formularul vamal, precum şi, pe de altă parte, din prezentarea paşaportului de

către cetăţeanul străin.

În 1998, Netto Supermarkt a solicitat Hauptzollamt Neubrandenburg (vama centrală din

Neubrandenburg) să verifice dacăştampila vamală nr. 73, precum şi formularele vamale pe care

apărea aceasta erau falsificate. După un prim răspuns negativ al biroului principal menţionat, acesta

a informat Netto Supermarkt că, în urma unei noi examinări, se descoperise că înscrisurile depuse

de aceasta din urmă erau false. În consecinţă, serviciul de investigații fiscale a stabilit că, în

perioada 1993-1998, un număr mare de probe privind exportul mărfurilor fuseseră fabricate cu

formulare vamale false de către resortisanţi polonezi sau că pe aceste pretinse probe fusese aplicată

o ştampilă vamală falsă. Astfel, aceştia au solicitat rambursarea TVA-ului de către Netto

Supermarkt, iar aceasta l-a restituit.

În 1999, Finanzamt a pretins plata de către Netto Supermarkt a TVA-ului suplimentar

datorat pentru anii 1993-1998, corespunzător cifrei de afaceri realizate efectiv în cursul acestor ani.

Prin Decizia din 14 februarie 2000, Finanzamt a respins cererea de scutire de TVA-ul

solicitat ulterior pentru anii respectivi formulată de Netto Supermarkt. Netto Supermarkt a formulat

un recurs, în care susține că Finanzgericht ar fi trebuit să considere scutite livrările de bunuri către

clienţii polonezi, întemeindu-se, prin analogie, pe norma naţională privind protecţia încrederii

legitime, vizată la articolul 6a alineatul 4 din UStG, normă aplicabilă într-un context

intracomunitar. În acţiunea formulată, Netto Supermarkt invocă totodată principiul echităţii

prevăzut la articolul 227 din Codul fiscal din 1977.

Având în vedere principiul protecţiei încrederii legitime, Bundesfinanzhof consideră că, în orice

caz, există o îndoială cu privire la aspectul dacă, în temeiul dreptului comunitar, o livrare la export

în afara Comunităţii poate fi scutită în cazul în care prestatorul care a efectuat livrarea nu era în

măsură, chiar dând dovadă de toată diligenţa unui comerciant avizat, să descopere falsificarea

probei exportului prezentată de client şi aceasta chiar atunci când, în mod obiectiv, nu sunt

îndeplinite condiţiile de scutire pentru o astfel de livrare din cauza falsificării înscrisurilor

prezentate pentru a justifica exportul, astfel cum este cazul în speţă. În aceste condiții,

Bundesfinanzhof a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curții următoarea întrebare

preliminară: „Normele dreptului comunitar referitoare la scutirea fiscală pentru exporturile către o

82


ţară terţă se opun acordării de către un stat membru a unei scutiri fiscale pentru motive de echitate

atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile de scutire, însă persoana impozabilă nu era în măsură să

descopere acest fapt, chiar dând dovadă de diligenţa unui comerciant avizat?”

Curtea a declarat: “articolul 15 punctul 2 din Directiva a VI-a 77/388/CEE a Consiliului din

17 mai 1977 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de

afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare, astfel cum a fost

modificată prin Directiva 95/7/CE a Consiliului din 10 aprilie 1995, trebuie interpretat în sensul

că nu se opune scutirii de către un stat membru de taxa pe valoarea adăugată corespunzătoare

unei livrări de bunuri la export în afara Comunităţii Europene atunci când nu sunt îndeplinite

condiţiile unei astfel de scutiri, însă persoana impozabilă nu îşi putea da seama de acest fapt, chiar

dând dovadă de diligenţa unui comerciant avizat, din cauza falsificării probei exportului

prezentate de client”.

83


BIBLIOGRAFIE

Tratate, cărţi, monografii

1. Didier Blanc, L’Union européenne. Aspects institutionnels et politiques, Éditions

Ellipses, Paris, 2006.

2. Petre Brezeanu, Finanţe europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

3. Cosmin Flavius Costaş, Legislaţie comunitară fiscală, Editura Hamangiu, Bucureşti,

2008.

4. Ioana Maria Costea, Combaterea evaziunii fiscale şi frauda comunitară, Editura

C.H. Beck, 2010.

5. Gheorghe Iancu, Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2007.

6. Daniela Ivan, „Hotărâri recente şi consacrate ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor

Europene”, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007.

7. Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2006.

8. Mircea Ştefan Minea, Cosmin Flavius Costaş, Fiscalitatea în Europa la începutul

mileniului III, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006.

9. Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, Dreptul finanţelor

publice, Editura Accent, Cluj Napoca, 2005.

10. Norel Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, , Editura Wolters Kluwer, 2008.

11. Henri Oberdorff, L’Union Européenne, Presses Universitaires de Grenoble,

Grenoble, 2007.

12. Cristina Oneţ, Dreptul Finanţelor Publice – partea generală, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2005.

13. Jean-Luc Saurion, Cours d’Institutions européenne, Éditeur Gualino, Paris, 2008.

14. Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Editura All

Beck, Bucureşti, 2005.

15. L. Tâţu, C. Serbănescu, D. Ştefan, D. Cataramă, A. Nica, E. Miricescu, Fiscalitate.

De la lege la practică, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007

16. Uniunea Europeană, Centrul de Resurse Juridice, Impozitare, Bucureşti, 2002.

Studii şi articole publicate în reviste de specialitate

1. S. Bogdan, „Câteva consideraţii privind mijloacele juridice de combatere a fraudei în

Uniunea Europeană”, Revista Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Cluj Napoca nr. 1/2001.

84


2. Silvia Cristea, Directive comunitare în domeniul impozitelor directe şi reflectarea lor în

legislaţia română, în „Revista Română de Drept Comunitar”, nr. 6/2007.

3. Ioana Maria Costea, „Europenizarea dreptului penal sau protecţia intereselor financiare ale

Uniunii Europene”, în RRDC, nr. 5/2008.

4. Cosmin Flavius Costaş, Reflecţii privind suveranitatea fiscală a statelor membre ale

Uniunii Europene, articol în Studia Universitatis UBB, seria Jurisprudentia, nr. 2/2006.

Internet

1. www.infoeuropa.ro

2. http://eur-lex.europa.eu

3. www.guv.ro

4. www.europe.eu

5. www.mie.ro

6. www.bjc.ro

7. www.juristnet.ro

8. http://europa.eu/institutions/inst/justice/index_ro.htm

9. http://ec.europe.eu/anti_fraud/

10. http://www.ombudsman.europa.eu

11. http://europa.eu/pol/tax/index_ro.htm

12. http://ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/personal_tax/gen_overview/

index_en.htm

13. http://w.w.w.fonduri-structurale-europene.ro

14. http://w.w.w.fonduri-ue.ro/programe-operaţionale-190

15. http://www.standard.ro/

16. http://www.migratie.md.

85

http://www.migratie.md/

http://www.standard.ro/

http://w.w.w.fonduri-ue.ro/programe-opera%C5%A3ionale-190

http://w.w.w.fonduri-structurale-europene.ro/



http://europa.eu/pol/tax/index_ro.htm

http://www.ombudsman.europa.eu/

http://europa.eu/institutions/inst/justice/index_ro.htm

http://www.juristnet.ro/

http://www.bjc.ro/

http://www.mie.ro/

http://www.europe.eu/

http://www.guv.ro/

http://eur-lex.europa.eu/

http://www.infoeuropa.ro/


CUPRINS

CAPITOLUL INOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CONCEPTUL DE FISCALITATE

1.1. Fiscalitate. Politică fiscală1.2. Armonizarea fiscală şi cooperarea fiscală – piloni ai politicii fiscale comunitare

CAPITOLUL IICONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ. STRUCTURĂ

CAPITOLIL IIIBUGETUL GENERAL AL UNIUNII EUROPENE

3.1. Prezentare generală. Principiile bugetare3.2. Procedura bugetară3.3. Conţinutul bugetului general al uniunii europene

3.3.1. Veniturile Uniunii Europene3.3.2. Cheltuielile Uniunii Europene

CAPITOLUL IVFRAUDA FISCALĂ ÎN SPAŢIUL UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL VCURTEA DE CONTURI A UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL VIUN POSIBIL IMPOZIT EUROPEAN

CAPITOLUL VIITEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR ÎN EUROPA

CAPITOLUL VIII

PRINCIPALELE IMPOZITE ŞI TAXE ÎN EUROPA – prezentare generală

86

note de curs dffc 2011 fin

Documents