note de curs criminalistica (ciclul i)

151
1 MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT NOTE DE CURS CRIMINALISTICA (Ciclul I) AUTORI: Boris Talpă mg. în drept, lector univ. Adrian Badia mg. în drept, lector univ. Aprobat la şedinţa Catedrei Științe penale din: 20.05.2013 , proces-verbal Nr. 10 Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM la 24.05.2013 , proces-verbal Nr. 5 Aprobat la ședința Senatului USEM din: 01.07.2013 , proces-verbal Nr. 9 CHIŞINĂU – 2013

Upload: trinhthuan

Post on 31-Dec-2016

259 views

Category:

Documents


9 download

TRANSCRIPT

1

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

CRIMINALISTICA

(Ciclul I)

AUTORI:

Boris Talpă

mg. în drept, lector univ.

Adrian Badia

mg. în drept, lector univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Științe penale

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

2

Subiectul nr. 1 Noţiunea, obiectul, sarcinile criminalisticii:

1. Noţiunea criminalisticii

2. Obiectul criminalisticii

3. Principiile criminalisticii

1. Noţiunea criminalisticii

Criminalistica este ştiinţa despre legităţile apariţiei,

acumulării, examinării, aprecierii şi folosirii probelor, cât şi

despre mecanismul infracţiunii, participanţii la infracţiune,

elaborarea şi aplicarea în legătură cu aceasta a metodelor şi

mijloacelor de descoperire şi preîntâmpinare a infracţiunilor.

2. Obiectul criminalisticii

Obiectul criminalisticii îl constituie legităţile realităţii

obiective, cunoaşterea cărora este necesară pentru căutarea cu

succes şi preîntâmpinarea infracţiunilor.

Aceste legităţi ale realităţii obiective sânt clasificate în trei

grupe:

I)Legităţile apariţiei şi dezvoltării legăturilor şi relaţiilor

în mecanismul infracţiunii: legătura între acţiune (inacţiune) şi

rezultat (consecinţe), repetarea acţiunii în situaţii similare,

stereotipul comportării subiectului infracţiunii...

II) Legităţile infracţiunii, conceperea în realizarea metodei

de săvârşire şi camuflare a infracţiunii, legătura mijlocului de

săvârşire cu personalitatea infractorului, dependenţa mijlocului

de săvârşire a infracţiunii de circumstanţele concrete de

săvârşire...

III) Legităţile apariţiei şi decurgerii fenomenelor legate de

infracţiune care au importanţă la cercetare: conspirativitatea

pregătirii în vederea săvârşirii infracţiunii, alegerea mijlocului şi

metodei de comitere, cunoaşterea obiectului atentării criminale...

3

Criminalistica ca ştiinţă are ca obiecte de studiu faptele,

fenomenele, procesele în care se depistează prezenţa

următoarelor elemente indicate: activitatea criminală, activitatea

de depistare, descoperire şi cercetare a infracţiunilor, obiecte

materiale reţinute ca corpuri delicte în cazurile penale, procesele

de formare şi depunere a declaraţiilor de către martori, bănuiţi,

învinuiţi, procedeele tactice de obţinere a acestor declaraţii

veridice...

3. Sarcinile criminalisticii

Sarcina generală a criminalisticii o constituie acordarea

ajutorului intelectual organelor de apărare a normelor de drept în

lupta cu criminalitatea.

Ca sarcini concrete ale criminalităţii sânt enumerate

următoarele:

- cunoaşterea mai profundă în continuare a legităţilor obiective

care formează obiectul criminalisticii, dezvoltarea teoriei

generale a criminalisticii, dezvoltarea teoriilor particulare ale

criminalisticii, elaborarea metodelor, mijloacelor, procedeelor şi

recomandărilor noi la descoperirea, cercetarea şi preîntâmpinarea

infracţiunilor;

- elaborarea şi înnoirea asigurării tehnico-criminalistice a

cercetării infracţiunilor prin folosirea performanţelor obţinute în

ştiinţele tehnice, fizice, chimice, biologice, umanitare…;

- elaborarea mijloacelor şi metodelor de preîntâmpinare a

infracţiunilor;

- cunoaşterea, studierea performanţelor şi succeselor atinse de

criminaliştii de peste hotare şi a practicii criminalistice

internaţionale.

Subiectul nr. 2 Sistemul criminalisticii

4

Sistemul criminalisticii îl constituie un complex

interdependent de comportamente sau părţi .

Sistemul criminalităţii este compus din 4 componente:

1) Teoria generală a criminalisticii;

2) Tehnica criminalistică;

3) Tactica criminalisticii;

4) Metodica criminalistică (metodica cercetării şi

preîntâmpinării anumitor tipuri de infracţiuni).

1) Teoria generală a criminalisticii – un sistem de principii,

concepţii teoretice, categorii, noţiuni, metode, definiţii şi

termeni care reflectă obiectul criminalisticii, legăturile lui

interne şi externe . Teoria generală este baza metodologică a

criminalisticii .şi cuprinde:

- ştiinţa criminalistică şi teoriile particulare care reflectă

rezultatele cunoaşterii legităţilor obiective ale

realităţii, formează obiectul criminalisticii, care

servesc ca temei ştiinţific pentru elaborarea

mijloacelor criminalistice, procedeelor,

recomandărilor;

- cunoaşterea limbajului criminalistic – sistem de

noţiuni, definiţii, termeni şi semne convenţionale cu

care se operează în activitatea criminalistică şi de

urmărire penală(cercetarea infracţiunilor).

- cunoaşterea metodelor criminalisticii şi aplicarea lor

în activitatea practică ( criminalistică).

2) Tehnica criminalistică – compartiment al criminalisticii

care cuprinde în sine recomandările ştiinţifice de aplicare a

metodelor şi mijloacelor, tehnice destinate acumulării şi

examinării probelor şi efectuării altor măsuri de descoperire şi

preîntâmpinare a infracţiunilor.

5

Mijloacele, metodele, procedeele tehnicii criminalistice se

fundamentează pe ştiinţele tehnice, umanitare şi de drept,

aplicate în lupta contra criminalităţii. Tehnica criminalistică

conţine aşa domenii ca: gabitologia judiciară, balistica judiciară,

metode şi mijloace tehnico-criminalistice, fotografia judiciară,

cercetarea documentelor, cercetarea scrisului...

3) Tactica criminalistică – sistem de legităţi ştiinţifice, bazate

pe recomandările referitoare la organizarea şi planificarea

cercetării infracţiunii, stabilirea recomandărilor şi metodelor de

comportare a persoanelor implicate în cercetarea infracţiunii.

Tactica criminalistică are ca scop aplicarea cât mai eficientă

în procesul cercetării infracţiunilor, a procedeelor tactice de

efectuare a actelor de urmărire penală, recomandă aplicarea

anumitor mijloace tehnico-criminalistice la efectuarea acestora,

de aceea tactica şi tehnica criminalistică păstrează legătura între

ele.

4) Metodica criminalistică – metodica cercetării şi

preîntâmpinării anumitor tipuri de infracţiuni include în sine

legităţile ştiinţifice, indicaţiile, şi recomandaţiile metodologice la

cercetarea omorurilor, furturilor, tâlhăriilor, escrocheriilor,

accidentelor rutiere…

Metodica criminalistică este strâns legată cu tehnica şi tactica

criminalistică, deoarece aplică cunoştinţele acestora la

cercetarea infracţiunilor concrete...

Subiectul nr. 3 Funcţiile, izvoarele şi principiile

criminalisticii 1. Funcţiile de bază ale criminalisticii;

2. Izvoarele criminalisticii;

3. Principiile criminalisticii.

1. În cercetările ştiinţifice criminalistice se realizează trei

funcţii:

6

1) Funcţia de cunoaştere;

2) Funcţia constructivă – elaborarea ţi înnoirea mijloacelor

criminalistice practice de cercetare;

3) Aplicarea în practică a elaborărilor şi descoperirilor

criminalistice noi.

2. Izvoarele criminalisticii – legile şi actele normative care

reglementează lupta cu criminalitatea, sferele de activitate şi

relaţiile studiate în procedura penală şi dreptul penal, datele

statisticii judiciare, evidenţelor criminalistice şi statisticilor

generale, materialele dosarelor penale, controalelor efectuate de

organele de drept, documentele practicii procuraturii, expertizei

judiciare, practicii de urmărire penală, bibliografia cu caracter

teoretico-ştiinţific, experienţa de cercetare a inacţiunilor.

3. Principiile criminalisticii:

obiectivităţii

fermităţii,

legalităţii,

operativităţii,

conspirativităţii

prezumţiei de nevinovăţie,

orice infracţiune lasă urme,

timpul după infracţiune decurge în favoarea infractorului.

Subiectul nr. 4 Metodele criminalisticii

1. Definiţia metodei,

2. Caracteristica metodelor general ştiinţifice,

3. Caracteristica metodelor speciale,

4. Criterii de aplicare a metodelor criminalisticii.

1. Metodele criminalisticii sânt mijloace de soluţionare a

sarcinilor ştiinţifice în procesul cercetărilor criminalistice

teoretice şi aplicaţiilor practice. Metodele elaborate şi aplicate de

7

către criminalistică sânt foarte diverse şi pot fi clasificate după

diferite criterii logice.

2. După criteriul generalităţii metodele criminalisticii pot

fi distribuite în general ştiinţifice şi speciale.

Metodele general ştiinţifice sânt aplicabile în toate

ramurile de ştiinţă şi sferele de activitate practică. La acestea pot

fi atribuite:

I. Metodele raţionale de percepere : 1. Observarea –

perceperea oricărui obiect, fenomen, proces cu scopul de al

cunoaşte. În criminalistică obiectele observării pot fi elementele

anturajului locului infracţiunii, semnalmentele exterioare ale

persoanelor, semnele şi caracteristicele de identificare, starea

emoţională a persoanelor implicate ca martori, părţi vătămate,

infractori etc.; 2. Descrierea – se indică la semnele obiectelor,

fiind un mijloc de fixare a informaţiei observate; 3. Compararea

(juxtapunere, contrapunerea, suprapunerea calităţilor şi semnelor

a două sau mai multe obiecte). Obiecte ale comparării pot fi

urmele formă, urmele materie, informaţii memorate, rezultatele

unor acţiuni şi experimente. 4. Experimentul - reconstituirea

fenomenului, evenimentului pentru cunoaşterea legităţilor lui şi

comparării cu alte fenomene, evenimente similare. Prin

experimente se creează metodici de cercetare a urmelor, se

elaborează procedee tactice ale unor acte de urmărire penală, se

stabilesc cele mai efective metodologii de cercetare a unor tipuri

de infracţiuni. 5. Modelarea – constă în schimbarea obiectului

original cu un model special confecţionat (construit). Acestea pot

fi modele de obiecte, sisteme, procese cu care se fac examinările

necesare, iar rezultatele sânt extrapolate la original. Genurile de

modelare pot fi diferite. În criminalistică pot fi aplicate aşa

genuri de modelare ca: memorial, fizic, matematic etc.

II. Metodele logice : 1).analiza, 2)sinteza, 3) inducţia, 4)

deducţia, 5) ipoteza, 6) analogia.

8

III. Metodele matematice . 1) măsurarea – obiectele

măsurării în criminalistică pot fi diferite caracteristici fizice ale

obiectelor, fenomenelor, proceselor (greutatea, volumul,

temperatura, secvenţele de timp, viteză etc.); 2) Calcularea –

metodă care stabileşte parametrii necesari la efectuarea modelării

matematice; 3) Calcule geometrice – această metodă este

necesară pentru întocmirea schiţelor, schemelor şi este strâns

legată cu măsurarea. 4) Modelarea matematică – modelarea

condiţiilor în care decurg procesele şi fenomenele cu ajutorul

calculelor matematice specifice.

IV. Metode cibernetice o grupă nouă de metode general

ştiinţifice care activ încep a fi aplicate în criminalistică şi permit

efectuarea căutării electronice a informaţiei necesare cât şi

prelucrarea ei, modelarea la computer.

3. Caracteristica metodelor speciale de cunoaştere în

criminalistică.

Metodele speciale sânt acele metode, sfera aplicării cărora

se limitează la unul sau câteva domenii ale ştiinţei. Sistemul

metodelor speciale este compus din două grupe.

I. Metode special criminalistice – metode elaborate iniţial

de către ştiinţa criminalistică şi aparţin exclusiv acesteia

(identificarea criminalistică, dactiloscopia, planificarea acţiunilor

de urmărire, organizarea cercetării infracţiunilor).

II. Metode speciale împrumutate de la alte ştiinţe care

sunt aplicate pentru rezolvarea unor sarcini criminalistice sau

aplicate fără a fi modificate. La acestea se atribuie metodele

fizice, chimice destinate cercetării structurale de conţinut a unor

materiale şi componenţi; metodele biologice aplicate la

cercetarea obiectelor de provenienţă biologică; metodele

antropometrice şi antropologice aplicate la stabilirea persoanei

după resturi osoase, descrierea după semnalmentele exterioare a

persoanei întru căutarea ei şi elaborarea criteriilor de

9

recunoaştere după aceste descrieri; metode sociologice aplicate

pentru evidenţierea şi cunoaşterea cauzelor şi condiţiilor care

favorizează săvârşirea şi camuflarea infracţiunilor, analiza

metodelor de comitere a infracţiunilor, strângerea informaţiei

despre randamentul anumitor procedee tactice recomandaţii;

metode psihologice aplicate la elaborarea procedeelor şi

combinaţiilor tactice.

4. Criterii de aplicare a metodelor în criminalistică.

I. Valoarea ştiinţifică a metodei – temeiul ştiinţific şi

obiectivitatea datelor obţinute, exactitatea şi concretenţa lor;

II. Securitatea metodei – aplicarea metodei să nu devină

un izvor de pericol pentru viaţa, sănătatea persoanei şi a

proprietăţii sale.

III. Legalitatea şi etica metodei. Ca obiecte ale examinării

în criminalistică şi procedură penală sânt nu numai bunurile,

uneltele, urmele dar şi persoanele de aceea trebuie să fie aplicate

asemenea metode criminalistice care corespund principiilor

constituţionale de legalitate, criteriilor morale ale societăţii.

IV. Eficacitatea (randamentul) să conducă la soluţionarea

cu succes a sarcinilor criminalisticii.

Subiectul nr. 5 Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe

1. Legătura criminalisticii cu ştiinţa dreptului procesual

penal;

2. Legătura criminalisticii cu ştiinţa dreptului penal;

3. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe juridice.

4. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe nejuridice.

1. Cea mai strânsă legătură ştiinţa criminalistică o are cu ştiinţa

dreptului procesual penal, mai ales cu acele compartimente

legate de teoria probaţiunii şi forma procesuală de efectuare a

actelor de urmărire penală şi de judecată.

10

Ştiinţa procesual penală stabileşte limitele şi condiţiile de

aplicare a recomandărilor criminalistice în sfera efectuării

justiţiei, competenţa unor participanţi la proces referitoare la

aplicarea metodelor şi mijloacelor tehnice criminalistice şi

procedeelor, combinaţiilor, operaţiilor tactice de cercetare a unor

tipuri de infracţiuni.

2. Legătură strânsă este stabilită între ştiinţa criminalistică

şi ştiinţa dreptului penal. Fără stabilirea semnelor infracţiunii,

elementelor componenţei de infracţiune care se conţin în dreptul

penal, nu există posibilitatea elaborării metodicelor de cercetare

a unor tipuri de infracţiuni, deoarece înainte de stabilirea tuturor

circumstanţelor infracţiunii este necesar de a cunoaşte elementele

şi semnele ei.

3. Ştiinţa criminalistică se află în legătură cu ştiinţa

dreptului constituţional, dreptului administrativ, activitatea

administrativă a organelor de interne deoarece acestea studiază

structura şi organizarea organelor de interne, procuratură,

judecată, care sunt implicate la general în organizarea cercetării

infracţiunilor.

4. În baza categoriilor filosofice este construită şi elaborată

teoria generală a criminalisticii, este format sistemul de metode

ale ei, deci se observă legătura ştiinţei criminalistice cu filozofia.

Etica – ştiinţa despre morală, comportament şi sistemul de norme

morale în societate stabileşte legătură cu criminalistica la

rezolvarea diferitor probleme legate comportamentul lucrătorului

operativ, ofiţerului de urmărire penală… în anumite situaţii ale

procesului de probaţiune, descoperire, examinare, ridicare, fixare

a probelor. Legătura criminalisticii cu logica se observă în faptul

că în criminalistică sunt aplicate procedeele logice de gândire la

cea mai largă scară. Criminalistica are legături strânse cu chimia,

fizica, medicina legală, psihiatria judiciară. Toate aceste ştiinţe

sânt unite de un scop – lupta cu criminalitatea, iar în unele cazuri

11

obiectul comun de cercetare sau aceleaşi metode şi mijloace

aplicate la cercetare.

Subiectul nr. 6 Identificarea criminalistică

1. Noţiunea identificării criminalistice;

2. Condiţiile identificării criminalistice;

3. Obiectele identificării criminalistice;

4. Formele de reflectare a informaţiilor

identificatorii;

5. Formele identificării criminalistice.

1. Identificarea criminalistică este un proces de stabilire a

individualităţii perfecte a unui obiect, fenomen, proces, persoană

după o totalitate de semne generale şi individuale efectuat cu

scopul de a stabili dacă obiectul, persoana, fenomenul, procesul

este identic. Identificare – stabilirea identităţii unei persoane,

obiect, fenomen sau deosebirea lui de celelalte persoane obiecte

fenomene asemănătoare. Prin cuvântul “identic” se înţelege

coincidenţa întru totul cu ceva sau cu cineva, întocmai (DEX).

2. Condiţiile de bază ale identificării criminalistice sunt:

Prezenţa semnelor identificatorii stabile la obiectul supus

procesului de identificare;

Efectuarea identificării după reflecţiile acestor semne

identificatorii;

Realizarea identificării criminalistice în cadrul procesului

penal (în procesul de descoperire şi cercetare a infracţiunii).

3. În procesul identificării sânt implicate două tipuri de

obiecte:

I. Obiectul de identificat – obiectul căruia i se constată

identitatea;

II. Obiectul identificator – obiectul cu ajutorul căruia se

constată identitatea.

12

Obiectul de identificat este unic, pe când obiecte

identificatorii pot fi mai multe (modele de comparaţie). Obiectele

identificatorii pot fi de provenienţă cunoscută şi necunoscută.

4. În teoria şi practica criminalistică sânt cunoscute două

forme de reflectare a informaţiei: material-fixată şi memorial

fixată (psihofiziologică). Forma material fixată de reflectare a

informaţiei presupune o reflectare a semnelor obiectului ce

formează urma pe alte materiale sau obiecte primitoare de urmă

(urme de încălţăminte, urme de degete, urmele mijloacelor de

transport), cât şi fixarea material ilustrativă (imaginile foto,

video) a cadavrelor, persoanelor, încăperilor, documentelor etc.

Forma memorial fixată poartă un caracter subiectiv şi constă în

memorizarea unei anumite imagini de către o persoană, iar apoi

încercarea de a recunoaşte acest obiect ori persoană după

anumite semne, calităţi (memorarea înfăţişării infractorului de

către martor şi prezentarea ulterioară spre recunoaştere).

5. Identificarea criminalistică poate fi efectuată în două

forme: procesuală şi “extra – procesuală”. Forma procesuală de

identificare este efectuată sub formă de expertiză judiciară sau

prezentate spre recunoaştere sau în cadrul altor acţiuni de

urmărire penală. Rezultatele acestei identificări sânt consemnate

în rapoartele de expertiză şi procesele verbale ale acţiunilor de

urmărire penală, căpătând valoarea de probe. Identificarea “extra

– procesuală” este efectuată de către ofiţer de urmărire penală în

procesul cercetărilor, percheziţiilor, ridicărilor, rezultatul acesteia

neavînd valoare probantă. Aceasta are rolul de operaţiuni de

gândire îndreptate la obţinerea probelor. La forma “extra-

procesuală” se referă şi identificarea efectuată în scopuri

operative de investigaţie, concluziile prealabile ale specialistului

etc.

13

Subiectul nr. 7 Genurile identificării criminalistice.

Stabilirea apartenenţei de grup

1. Genurile identificării

2. Noţiunea semnului identificator

3. Clasificarea semnelor identificatorii

4. Caracteristica stabilirii apartenenţei de grup

1. În ştiinţa criminalistică sânt cunoscute patru genuri de

identificare:

- după reflectarea material – fixată a semnelor;

- stabilirea întregului după părţi;

- identificarea după imaginea memorial fixată;

- identificarea după descrierea caracteristicilor

(semnelor).

2. Semn (caracteristica, indice) identificator – semn de

individualizare ce aparţine obiectului identificator şi folosirea

acestuia în scopul identificării. Pentru ca un indice să devină

identificator el trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:

a) să fie specific, arătând la o calitate concretă a

obiectului de identificat, la individualitatea acestuia;

b) să fie expresiv – posibilitatea de a se reflecta stabil

şi permanent;

c) să fie relativ stabil.

3. Semnele de identificare pot fi clasificate:

a) după subiect: generale şi particulare;

b) după caracter: calitative şi cantitative;

c) după importanţă în procesul identificării: de

diferenţiere şi de identificare;

d) după calitatea în timp: stabile şi relativ stabile;

e) după natură: întâmplătoare şi obiectiv obligatoriu;

f) după multitudinea obiectelor: generice(de grup) şi de

individualizare ;

14

g) după legătura cu alte semne: dependente şi

independente;

h) după apariţie: propriu şi obţinută.

4. Stabilirea apartenenţei de grup al obiectului permite

stabilirea apartenenţei lui la un anumit gen, clasă, tip, deci

apartenenţa la o multitudine de obiecte asemănătoare (de acelaşi

gen, din aceeaşi grupă). Stabilirea apartenenţei de grup a

obiectului se efectuează după semnele generale, care sânt

caracteristice tuturor acestor obiecte.

Apartenenţa de grup se efectuiază în următoarele scopuri:

a) stabilirea naturii unei substanţe necunoscute;

b) stabilirea distanţei şi tipului obiectului;

c) atribuirea obiectului la o grupă concretă de obiecte,

substanţe;

d) stabilirea izvorului de apartenenţă a obiectului sau

metodei de confecţionare.

Subiectul nr. 8 Diagnostica criminalistică

1. Noţiunea şi caracteristica diagnosticii criminalistice

2. Scopurile examinărilor diagnostice

3. Categoriile examinărilor diagnostice

1. Diagnostica criminalistică – stabilirea de către persoană

a esenţei oricărui fapt, fenomen, eveniment, circumstanţă, semn

al obiectului care nu este legată cu identificarea sau stabilirea

apartenenţei de grup în scopul rezolvării în continuare a

problemelor de urmărire penală.

Diagnostica criminalistică se bazează pe cunoaşterea

semnelor obiectului indiferent dacă se cercetează însuşi şi

obiectul sau reflectările sale. Se acordă atenţie deosebită laturii

informaţionale ale semnelor. La efectuarea examinărilor

diagnosticale ca metodă de bază este compararea după analogie.

15

Examinarea diagnostică spre stabilirea semnelor,

caracteristicilor obiectului, care permit stabilirea stării în trecut a

obiectului, stabilirea consecutivităţii formării urmelor în scopul –

stabilirii consecutivităţii acţiunilor .

2. Examinarea diagnostică se efectuiază în următoarele

scopuri:

a) pentru examinarea circumstanţelor în care s-au desfăşurat

acţiunile criminale;

b) pentru stabilirea legăturii cauzale între fapte, acţiuni,

consecinţe;

3. Examinările diagnostice pot fi distribuite în trei

categorii:

a) stabilirea caracteristicilor şi stării obiectului prin

cercetarea nemijlocită a lui;

b) caracteristicile şi starea obiectului vor fi stabilite

după reflectările sale materiale;

c)diagnosticarea integrală – analiza situaţiei la general.

Subiectul nr. 9 Bazele tehnicii criminalistice

1. Noţiunea tehnicii criminalistice

2. Domeniile tehnicii criminalistice

3. Conţinutul tehnicii criminalistice

4. Clasificarea metodelor şi mijloacelor tehnicii

criminalistice

5. Direcţiile de aplicare a tehnicii criminalistice

6. Condiţiile folosirii tehnicii criminalistice

7. Subiecţii care folosesc tehnica criminalistică

1. Tehnica criminalistică – comportament al criminalisticii

care conţine metode şi procedee ştiinţific documentate de

ştiinţele fizice şi tehnice aplicate la descoperirea, fixarea,

16

ridicarea, examinarea, interpretarea urmelor materiale ale

infracţiunilor cât şi prevenirea lor.

2. Ţinând cont de obiectele tehnicii criminalistice, tipurile

de urme, particularităţile formării urmelor, sarcinile

criminalisticii, tehnica criminalistică este distribuită la rândul sau

în următoarele ramuri:

a) bazele tehnicii criminalistice;

b) fotografia judiciară, video-filmul judiciar;

c) traseologia judiciară;

d) balistica judiciară;

e) cercetarea criminalistică a scrisului de mină şi a

documentelor;

f) gabitologia judiciară

g) evidenţele criminalistice

Ca ramuri în curs de dezvoltare a tehnicii criminalistice pot

fi menţionate cercetarea olfactivă (identificarea după miros) şi

vocalo-grafia (identificarea după voce).

3. Conţinutul tehnicii criminalistice este constituit din:

a) mijloacele criminalistice proprii;

b) metodele, procedeele de aplicare a acestor mijloace şi

metodele de soluţionare cu ajutorul acestora a sarcinilor

tehnico-criminalistice.

4. În dependenţă de izvorul apariţiei şi gradul de adoptare

la necesităţile justiţiei, metodele şi mijloacele tehnico-

criminalistice pot fi distribuite în trei grupe:

a) metode şi mijloace special elaborate pentru descoperirea

si examinarea informaţiei cu caracter probatoriu şi

operativ;

b) metode şi mijloace împrumutate de criminalistica din

alte ramuri de ştiinţă şi tehnică, adoptate între

soluţionarea sarcinilor tehnico-criminalistice;

17

c) metode şi mijloace împrumutate din alte ramuri de

ştiinţă şi tehnică care sânt aplicate direct în criminalistică

fără a suferi modificări de adaptare.

5. Direcţiile principale de aplicare a tehnicii criminalistice

spre preîntâmpinarea infracţiunilor sânt următoarele:

a) descoperirea condiţiilor ce favorizează săvârşirea

infracţiunilor;

b) formarea condiţiilor care ar permite identificarea rapidă

a persoanelor care comit infracţiunea;

c) elaborarea şi implementarea mijloacelor criminalistice

care ar împiedica atingerea scopurilor criminale de către

infractori;

d) elaborarea mijloacelor de urmare a infractorilor.

6. Aplicarea tehnicii criminalistice trebuie să corespundă

următoarelor condiţii:

a) accepabilitatea socială şi tehnică: corespunderea cu

normele eticii, securitatea şi eficacitatea aplicării;

b) legalitatea aplicării: prezenţa temeiurilor juridice;

respectarea normelor şi formelor procesuale; oformarea

procesuală a aplicării tehnicii criminalistice.

7. Subiecţii ce aplică tehnica criminalistică: conducătorii,

lucrătorii operativi, experţii şi specialiştii criminalişti a organelor

de ocrotire a normelor de drept.

Subiectul nr. 10 Metode şi mijloace de acumulare a urmelor

infracţiunii la efectuarea acţiunilor de anchetă

1. Importanţa descoperirii, fixării şi ridicării urmelor

2. Mijloace de depistare a urmelor

3. Mijloace de fixare a urmelor

4. Mijloace de ridicare a urmelor

1. Descoperirea urmelor infracţiunii presupune depistarea

urmelor vizibile, relevarea urmelor puţin vizibile sau invizibile.

18

Acestea pot fi urme de mâini, picioare, instrumente de spargere,

mijloace de transport, etc. Pentru relevarea urmelor se aplică

diferite mijloace criminalistice de căutare.

Fixarea urmelor infracţiunii presupune întărirea lor pe

obiectul purtărilor de urmă sau efectuarea mulajelor, copiilor,

fotografierea – cu aplicarea mijloacelor tehnice necesare. Din

punct de vedere procesual prin fixare se subînţelege descrierea

urmelor infracţiunii şi altor obiecte în procesul-verbal al acţiunii

de urmărire penală (proces-verbal de cercetare la faţa locului, de

percheziţie, de ridicare).

Ridicarea urmelor infracţiunii şi altor obiecte presupune

împachetarea, ambalarea lor, oformarea procesuală pentru

anexarea ulterioară în calitate de probă materială la dosarul

penal.

2. Mijloace de depistare (descoperire) a urmelor

infracţiunii:

a) mijloace de iluminare – diferite surse de lumină

artificială, care sânt aplicate în caz de insuficienţa de lumină sau

pentru luminarea suprafeţei obiectelor în corespundere cu

necesităţile unor procedee de fotografiere, înregistrarea video,

iluminare (lumină dispersată, iluminarea sub unghi ascuţit,

iluminarea în transparenţă, etc.).

În calitate de surse de lumină sânt aplicate lanterne, lămpi

foto, faruri, proiectoare, etc.

c) mijloace optice – diferite, unelte de mărire care permit

mărirea limitelor posibilităţilor obişnuite a ochiului,

folosite la descoperirea şi cercetarea probelor materiale

de mărime mică sau a unor părţi a lor (lupe,

microscoape, binocular, comparator stereoscopic,

electronic, etc.).

d) mijloace de căutare – destinate pentru descoperirea unor

obiecte, cadavre şi părţi ale lor, metale, etc. La ele se

19

referă detectorul de metale, senzorii magnetici,

analizatori de gaze, etc.

e) Mijloace de chimice – aplicate la rezolvarea urmelor de

provenienţă biologică (soluţie ninhidrină de aceton);

3. Procesul de fixare a urmelor infracţiunii se

caracterizează printr-un şir de acţiuni criminalistice. Fixarea

presupune stabilirea precisă a locului depistării crimei, obiectului

material de probă, aprecierea stării sale la momentul depistării,

alegerea metodelor şi mijloacelor de fixare a urmelor infracţiunii:

1. Mijloace fotografice – aparate de fotografiat de

diferite modele şi accesoriile lor(inele

prelungitoare, filtre de lumină...), video-

înregistrarea.

2. Mijloace de măsurare – se folosesc pentru

stabilirea caracteristicilor constitutive şi mărimilor

reale ale obiectelor fixate(rigle, benzi gradate,

şublere, micro-metre, raportoare, busole...).

3. Materiale pentru realizarea mulajelor şi copiilor

sânt folosite în majoritatea cazurilor la fixarea

urmelor de adâncime (gips, ceară, parafină,

componenţi de silicon şi de cauciuc...) pentru

fixarea degetelor papilare sânt folosite pelicule

dactiloscopice, prafuri magnetice de diferite culori

„topaz”, „rubin”, „malahit”, „sapfir”, „agat”.

Acestea fiind folosite la relevare asigură şi fixarea

urmelor.

Mijlocul principale de fixare şi obligatoriu este descrierea

în procesul verbal al acţiunii de anchetă efectuată (art.163,CPP al

RM). Descrierea trebuie efectuată pe deplin şi cu cea mai mare

obiectivitate, precizie şi claritate.

4. Mijloacele de ridicare a urmelor infracţiunii. Urmele

infracţiunii depistate şi fixate necesită a fi ridicate. Cel mai

20

optimal mod de ridicare este ridicarea urmei cu întreg obiectul

purtător al acesteia.

Ridicarea ca şi fixarea presupune activitatea care implică o

păstrare a urmelor şi caracteristicilor lor de identificare, care au

importanţă pentru stabilirea adevărului în cauză. În practica

organelor de interne se aplică pe larg trusele criminalistice care

includ în sine o serie de mijloacelor de depistare, fixare şi

ridicare a urmelor infracţiunii, iar pentru efectuarea examinărilor

prealabile a urmelor la faţa locului sânt aplicate laboratoarele

criminalistice mobile, dotate cu diferite mijloace pentru

cercetarea multiplelor tipuri de urme.

Subiectul nr. 11 Fotografia judiciară

1. Noţiunea fotografiei judiciare(criminalistică);

2. Obiectele fotografiei judiciare;

3. Mijloace fotografice;

4. Metodele fotografiei judiciare;

5. Genurile fotografiei judiciare;

1. Fotografia judiciară este un compartiment al tehnicii

criminalistice, care conţine un sistem de cunoştinţe elaborate în

baza mijloacelor fotografice, metode şi procedee la cercetarea

urmelor materiale ale infracţiunii în vederea descoperii şi

preîntâmpinării infracţiunilor, depistarea şi identificarea

infractorului.

2. Obiectele fotografice judiciare sânt orice obiecte

materiale, care necesită a fi fixate la efectuarea acţiunilor de

urmărire penală, activităţilor operative de investigaţii,

examinărilor de laborator... Acestea pot fi: anturajul şi detaliile

locului de infracţiune, obiectele- corpuri delicte, urmele

infracţiunii, persoanele etc.

21

3. Mijloace fotografice – aparate de fotografiat,

complectele de developare, materiale fotografice (peliculă, hârtie

fotosensibilă, reactive chimice...).

4. Metodele fotografiei judiciare – un cumul de reguli şi

recomandări referitoare la alegerea mijloacelor fotografice,

condiţiilor de fotografiere şi prelucrare a materialelor expuse la

fotografiere sau la efectuarea fotografiilor.

5. După sfera de aplicare, fotografia judiciară poate fi

clasificată în:

- operativa de investigaţie;

- de urmărire penală;

- de expertiză(examinare).

Reieşind din scopul şi sarcinile fotografiei judiciare, aceasta

poate fi divizată în două tipuri:

a) fotografie de fixare(de ilustrare);

b) fotografie de examinare(de laborator);

a) Cu ajutorul lor de ilustrare(fixare) se efectuiază fixarea

obiectelor percepute vizual. Pentru aceasta se foloseşte

cum tehnica obişnuită(de amator) aşa şi ca special adaptată

pentru necesităţi operative. Rezultatele acestei filmări se

formează pe fişă fotografică care se anexează la procesele

verbale ale acţiunilor de urmărire penală sau la materialele

ce reflectă rezultatele operaţiei operativ – investigativă.

Fotografiile devin documente şi capătă valoare probantă.

b) Fotografie de examinare se aplică la scară largă, la

efectuarea expertizelor materialelor, urmelor, când este

necesară fixarea unor semne latente sau mai puţin vizibile

de pe anumite obiecte.(Fotografia în raze infraroşii; U.V.

sau în combinaţia cu microscopul). Fotografiile de

examinare apar ca mijloace de ilustrare a procesului de

expertiză şi se anexează într-o fişă fotografică la raportul

de expertiză.

22

Subiectul nr. 12 Metodele fotografiei operative (de

ilustrare).

1) Metodele fotografiei operative(de ilustrare);

2) Caracteristica metodelor fotografiei operative.

1. Reieşind din scopul şi sarcinile fotografiei operative în

practica criminalistică se aplică metoda panoramică, măsurători

fotografice, fotografii de reproducţie, fotografii de semnalmente,

fotografii stereoscopice, macro-fotografii...

2. a)Fotografia panoramică – fotografie efectuată pe

segmente a locului infracţiunii deoarece acest loc nu poate fi

cuprins într-o singură imagine. Fotografiile executate se

întrunesc în una singură – panoramă. Fotografia panoramică

poate fi orizontală şi verticală. Fotografia panoramică este

efectuată prin două modalităţi:

- Panorama circulară presupune filmarea obiectului

dintr-un punct (loc). Aparatul de fotografiat este rotit

consecutiv în jurul axei orizontale(panorama

orizontală) sau axei verticale(panorama verticală).

Această fotografie se aplică dacă este necesar să fie

fixat un spaţiu mai mare de la o distanţă apropiată.

- Panorama liniară presupune mişcarea aparatului de

fotografiat paralel cu locul filmat şi la o distanţă cât

mai apropiată de aceasta. Se aplică în cazurile dacă pe

fotografie trebuie fixate locuri de lungime mare, dar

înguste sau dacă există necesitatea să se observe unele

detalii în câmpul infracţiunii.

b) Măsurătorile fotografice – asigură primirea (păstrarea)

informaţiei despre mărimea obiectelor fixate pe fotografie sau a

unor detalii ale acestora

23

Fotografia de măsurare se poate efectua cu aparate

stereoscopice. De regulă metoda fotografiei de măsurare se

efectuiază cu ajutorul benzilor, riglelor speciale.

Rigla este instalată alături cu obiectul (detaliul) filmat sau pe

suprafaţa acestuia. Tipul scării(rigla, banda, patrulater) este

aleasă în dependenţă de particularităţile obiectului şi scopul

lucrării.

- rigla este folosită pentru fixarea mărimii unor obiecte

nu prea mari. Rigla se instalează la nivelul obiectului

pe acelaşi plan lîngă detaliile mai importante ale

acestuia.

Banda metrică(scara în adâncime) se aplică la

fotografierea unor porţiuni mai mari de teren sau încăperi, când

în fotografie este necesitatea stabilirii mărimilor şi anturajului

obiectelor ce se află în spaţiul infracţional la distanţe diferite de

aparatul de fotografiat. În calitate de scară este folosită banda

metrică sau o fâşie de hârtie gradată. După unităţile benzii şi

distanţa focală a obiectivului există posibilitatea stabilirii

mărimii obiectelor ilustrate în fotografie.

Scara se aplică pentru a fixa mărimea obiectelor nu numai

în adâncimea câmpului infracţional şi în lăţime. Scara poate fi o

foaie cu mărimea laturilor 25x50 (cm) sau 100 cm. La

fotografiere pot fi aplicate câteva scări de acest tip.

c) Fotografia stereoscopică – metoda care reflectă

ilustraţia obiectului în mărime tridimensională (efectul

volumului) în spaţiu. După fotografia stereoscopică există

posibilitatea stabilirii formei, mărimii şi poziţiei obiectelor

fixate. Această fotografie se aplică pentru fixarea locurilor

incendiilor, exploziilor, accidentelor de aviaţie alte tipuri de

catastrofe. Se efectuiază cu ajutorul aparatului stereoscopic.

d) Fotografia de reproducţie se aplică pentru obţinerea

copiilor obiectelor plane. Se efectuiază cu ajutorul aparatului cu

24

oglinzi sau cu aparate speciale de reproducţie sau prin alte

metode.

e) Macro-fotografia – metoda de obţinere a ilustrării

fotografice a obiectelor mărunte în mărime naturală sau cu

oricare mărime fără aplicarea microscopului. Pentru aceasta se

folosesc aparatele cu oglinzi şi inelele prelungitoare sau

burdufuri speciale.

f) Fotografia de semnalmente a persoanelor vii sau a

cadavrelor se efectuiază pentru recunoaşterea pe viitor a

acestora, pentru anunţarea în căutare (urmărire) sau pentru alte

circumstanţe criminalistice. Obiectul fotografierii trebuie să fie

fără căciulă (chipiu), ochelari. Se efectuiază fotografia din faţă şi

din profilul drept. În unele cazuri se efectuiază fotografierea

semiprofilului stâng.

Fotografia de semnalmente a cadavrului se efectuiază la

faţa locului sau în sala de expertiză medicală, însă în ambele

cazuri după prelucrarea tenului feţei şi machierea

corespunzătoare. Se fotografiază ambele profiluri, semiprofilul,

din faţă şi unele particularităţi individuale. Fotografia de

semnalmente reprezintă aproximativ 1/7 din mărimea naturală.

Subiectul nr. 13 Genurile fotografiei la cercetarea la faţa

locului

1. Genurile de fotografiere la faţa locului;

2. Caracteristica genurilor.

1. Fotografiile executate cu ocazia cercetării la faţa locului

fac parte din fotografia judiciară operativă. Prin acestea se

fixează locul faptei şi împrejurimile, precum şi probele materiale

existente în perimetru locului infracţiunii. Genurile fotografiilor

executate la faţa locului sânt următoarele: de orientare, schiţă,

fotografia obiectelor principale şi fotografia în detaliu.

25

2. a) Fotografia de orientare cuprinde tabloul general al

locului faptei cu toate împrejurimile sale, încât după ea să se

poată face cu uşurinţă orientarea în teren. Fotografia de orientare

poate fi unitară şi panoramică, cea panoramică la rândul ei poate

fi liniară şi circulară.

c) Fotografia schiţă oglindeşte locul săvârşirii faptei, cu toate

particularităţile sale, având în prim plan obiectul central al

cercetării criminalistice, adică obiectul asupra căruia a fost

îndreptată acţiunea infractorului. Fotografia schiţă poate fi

contrară (fixarea locului faptei din două poziţii diametral opuse),

încrucişată (fixarea aceluiaşi loc din patru extremităţi ale sale,

încât să fie două câte două fotografii diametral opuse), pe

sectoare (fiecare sector va oglindi o parte din locul faptei).

d) Fotografia obiectelor principale – ca obiecte principale sânt

considerate obiectele corpuri-delicte, cele care au suferit

modificări în rezultatul faptei şi toate urmele create cu ocazia

săvârşirii infracţiunii. Aceste obiecte sânt fotografiate în corelaţie

cu obiectele şi urmele din imediata lor apropiere, astfel încât

după imaginea fotografică să se poată stabili poziţia lor în raport

cu celelalte obiecte.

e) Fotografia detaliilor redă detaliile urmelor şi obiectelor.

Aceasta poate fi executată prin procedeul fotografierii la scară.

Subiectul nr. 14 Fotografia de examinare

1) Fotografiile sub radiaţii vizibile

2) Fotografiile sub radiaţii invizibile

1.Fotografiile sub radiaţii vizibile sânt de ilustrare, de

comparaţie, de umbre, de reflexe, de contraste, separatoare de

culori şi microfotografia, ultima uneori se realizează şi sub

radiaţii invizibile.

Fotografia de ilustrare reprezintă trăsăturile exterioare,

generale, a dimensiunilor şi formei probei materiale primite

26

pentru expertiză. Această fotografie are scopul să fixeze

însuşirile, proprietăţile obiectului, care sunt perceptibile

vizual.

Fotografia de comparaţie se foloseşte la identificarea

persoanelor şi obiectelor prin studiul comparativ al urmelor

lăsate de acestea cu impresiunile luate în mod experimental.

Fotografia de reflexe se bazează pe capacitatea suprafeţei

unui obiect, datorită diferenţei sale de netezime, de a reflecta

lumina în mod diferit. Trebuie găsită aşezarea cea mai

potrivită a izvorului de lumină, a obiectului cercetat, precum

şi a aparatului fotografic faţă de obiect şi izvorul de lumină,

încât capacitatea de reflexie să fie obţinută în întregime şi

fixată pe pelicula fotosensibilă. Această metodă se foloseşte

la evidenţierea scrisului invizibil realizat cu felurite cerneluri,

la descoperirea urmelor de înlăturare a textului cu anumite

soluţii chimice sau prin metode fizice.

Fotografia de contraste se bazează pe deosebirea de culoare

sau strălucire şi opacitate între zonele vecine ale aceluiaşi

obiect. Aceasta se aplică frecvent la studiul actelor scrise

pentru evidenţierea deosebirilor de densitate a scrisurilor,

descoperirea urmelor invizibile, a scrisului şters prin corodare

sau radiere…

Fotografia separatoare de culori se bazează pe deosebirile

extrem de mici dintre nuanţele aceleiaşi culori, imperceptibile

cu ochiul liber. Separarea culorilor se realizează prin

intermediul filtrelor de lumină şi a materialelor fotografice

speciale.

2. Fotografia sub raze invizibile se aplică pentru evidenţierea

şi fixarea invizibilului cu ochiul liber. În examinările

criminalistice se aplică fotografierea în raze ultraviolete,

infraroşii, Roentgen, gama şi beta.

27

Fotografia sub raze ultraviolete se realizează prin aplicarea

metodei fluorescenţei sau a metodei razelor reflectate,

utilizându-se filtrele corespunzătoare. Prin folosirea metodei

fluorescenţei, sub acţiunea razelor ultraviolete, obiectul

examinat se luminează felurit dacă are compoziţia chimică

diferită, şi uniform dacă are peste tot aceiaşi compoziţie. Prin

metoda razelor ultraviolete reflectate obiectul examinat se

luminează cu un izvor obişnuit de lumină, iar în faţa

obiectivului este instalat un filtru din sticlă specială care va

permite trecerea numai a razelor ultraviolete.

Fotografia sub raze infraroşii se face cu ajutorul unui izvor

obişnuit de lumină prin folosirea unui filtru ce permite

trecerea razelor infraroşii şi reţine pe cele vizibile. Aceasta se

aplică la cercetarea actelor falsificate prin ştersături, la

cercetarea urmelor împuşcăturii…

Fotografierea cu ajutorul razelor Roentgen, gama şi beta se

bazează pe proprietatea lor de penetrare în mod diferit a

corpurilor în funcţie de grosime şi intensitatea acestora.

Acestea se aplica pentru fotografierea interiorului corpului

uman sau animal, iar radiaţiile gama – pentru fotografierea

interiorului corpurilor metalice, precum şi la căutarea

metalelor ascunse în ziduri etc.

Microfotografia are drept scop evidenţierea detaliilor

invizibile ale obiectelor ori substanţelor supuse examinării

criminalistice prim mărirea de mai multe ori cu ajutorul

aparatelor optice.

Subiectul nr. 15 Aplicarea înregistrării audio sau video,

fotografiile la efectuarea acţiunilor de urmărire penală.

Înregistrările audio sau video, fotografiile, constituie mijloace

de probă dacă ele conţin date sau indici temeinici privind

28

pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni şi dacă conţinutul lor

contribuie la aflarea adevărului în cauza respectivă (art.164 CPP

Republicii Moldova)

Videofilmul se aplică ca mijloc tehnic de fixare a procesului

şi rezultatelor acţiunii de urmărire penală. Acesta se recomandă a

fi aplicat pentru fixarea activităţii persoanelor la cercetarea la

faţa locului, percheziţie, reconstituire, audiere.

La începutul înregistrării ofiţerul de urmărire penală se

prezintă, lămureşte ce acţiune de urmărire penală va fi efectuată,

în care cauză penală, îi prezintă pe participanţi, apoi se fixează

procesul şi rezultatul acţiunii de urmărire penală.

La sfârşitul acţiunii de urmărire penală participanţii

vizionează înregistrarea şi pot aduce observaţiile şi rectificările

considerate de ei necesare, fapt ce se face menţiune în procesul

verbal al acţiunii de urmărire penală.

Subiectul nr.16 Noţiunea de traseologie. Clasificarea

urmelor.

1. Esenţa traseologiei.

2. Sistemul traseologiei.

3. Esenţa şi însemnătatea traseologiei.

4. Clasificarea urmelor.

1. Traseologia – este o ramură a criminalisticii ce studiază

legităţile formării urmelor care reflectă semnele construcţiei

exterioare al obiectelor ce au creat aceste urme, mecanismul

formării urmelor, precum şi metodele şi procedeele depistării,

fixării, ridicării, păstrării şi examinării lor în scopul de a stabili

tuturor împrejurărilor faptei, identificării făptuitorului.

2. Sistemul traseologiei include:

a) consideraţii generale;

b) studierea urmelor formă(de mâini, picioare, dinţi,

obiectele folosite la spargere, mijloace de transport);

29

c) cercetarea obiectelor ca urme ale infracţiunii (aprecierea

stării a diferitor obiecte, stabilirea întregului după părţi,

stabilirea izvorului de provenienţă a obiectelor după

urmele lăsate de mecanismele acestora).

d) cercetarea substanţelor ca urme a infracţiunii.

3. Drept urme în traseologie se consideră reflectarea

materială pe diferite obiecte, a semnelor construcţii exterioare a

altor obiecte materiale, care au intrat în contact cu primele.

După urme se poate de stabilit:

a) mecanismul de formare (de exemplu interdependenţa

obiectelor);

b) diferite împrejurări a celor întâmplate (de exemplu metoda

pătrunderii în încăpere);

c) apartenenţa de grup(de exemplu tipul mijloacelor de transport

după urmele lăsate de protectoarele roţilor) ;

d) identitatea obiectului (de exemplu în diverse locuri ale

infracţiunii, urmele digitale sînt lăsate de una şi aceeaşi

persoană).

4. Urmele pot fi clasificate în limita a trei grupe mari:

I. “urme de reflecţie” – aceste urme reflectă semnele

obiectului creator de urme şi mecanismul formării lor

(amprente digitale, urme de forţare, urme de roţi, de sînge

etc.);

II. “urme obiecte” – obiecte care reflectă caracterul

acţiunilor(lacăte, plombe cu urme de deteriorare, cioburi

ale farurilor etc.);

III. “urme materie” pentru trasecologie aceste urme au o

importanţă secundară ele se cercetează pentru a stabili

mecanismul formării lor şi a semnelor de grup etc.

(particule de vopsea desprinse de pe mijloacele de

transport, stratificare de pământ, praf etc.)

30

Subiectul nr. 17 Tipurile de urme în traseologie.

1. Noţiuni generale privind clasificarea urmelor în

traseologie

2. Clasificarea urmelor după izvorul de apariţiei lor

3. Clasificarea după metoda de formare

4. Clasificarea după gradul de percepţie

5. Clasificarea urmelor după mecanismul de influenţă

între obiecte

6. Clasificarea urmelor în dependenţă de locul amplasării

1. Urmele se clasifică după diferite criterii. Clasificarea

urmelor permite de a judeca asupra mecanismului de formare,

despre modalitatea săvârşirii anumitor acţiuni, în rezultatul

cărora au apărut aceste urme, deasemenea despre anumite

particularităţi ale obiectelor creatoare de urme.

2. După izvorul apariţiei urmele se clasifică în:

a) Urme de om (homeoscopice);

b) Urme de animale;

c) Urme ale mijloacelor de transport;

d) Urme de instrumente de efracţie şi mecanisme;

3. După mecanismul formării şi în dependenţă de puterea

de acţiune şi duritatea obiectelor se cunosc:

a) Urme de adâncime se formează în rezultatul deformării

obiectului primitor de urme în cazul când puterea de acţiune şi

duritatea obiectului creator de urme sînt capabile să creeze o

asemenea deformare. Particularităţile specifice ale acestor urme

sînt: reflectarea tridimensională în ele a obiectului creator şi

reprezentarea anumitor elemente ale aceluiaşi obiect creator de

urme.

b) urmele de suprafaţă se formează în cazurile când interacţiunea

dintre obiecte nu a fost într-atât de puternică încât ar fi putut lăsa

31

o deformare a obiectului primitor de urme, ci a lăsat doar o urmă

la suprafaţa acelui obiect.

4. În dependenţă de gradul de percepţie:

a) urmele vizibile – se depistează fără careva procedee

specifice, ele sînt uşor vizibile şi cu ochiul liber;

b) urmele slab vizibile – pot fi de proporţii mici sau se

află într-un fon mascat;

c) urmele invizibile – pot fi de proporţii foarte mici sau

pot avea o culoare imperceptibilă.

5. În dependenţă de particularităţile acţiunii obiectelor

creatoare asupra celora primitoare de urme sau acţiuni reciproce

între ele, urmele se împart în:

a) statice;

b) dinamice;

a) Urmele statice (amprente) apar în cazurile când la

interacţiunea obiectului primitor de urme cu cel creator de

urme lipseşte elementul de alunecare a unuia asupra altuia.

Amprenta sau urma rămâne în rezultatul amplasării sau

lovirii doar într-o singură direcţie şi poziţie.

b) Urmele dinamice se formează în procesul alunecării a uni

singur sau a ambelor obiecte concomitent, care au

interacţionat. În rezultatul interacţiunii a câtorva forţe în

direcţii diferite, configuraţia obiectului creator de urme se

va reproduce pe suprafaţa de contact a obiectului primitor

de urme sub forma a unor striaţii.

6. În dependenţă de locul amplasării schimbărilor pe obiectul

primitor de urme, urmele se împart în:

a) locale;

b) periferice;

a) Urmele locale – apar în rezultatul schimbărilor care au

avut loc nemijlocit pe locul de contact a obiectului creator

32

cu cel primitor de urme. Împrejurul urmei rezultate,

suprafaţa a rămas neschimbată.

b) Urmele periferice – apar ca rezultat al schimbărilor care s-

au produs în afara zonei de contact al obiectului creator cu

cel primitor de urme.

Subiectul nr.18 Urmele create de om (homeoscopia)

1. Bazele homeoscopiei:

2. Urme de mâini;

3. Urme de picioare;

4. Urme de dinţi;

5. Urme de unghii;

6. Urme de vestimentare;

7. Urme de sînge.

1. Referitor la urmele create de om, care au o importanţă

traseologică putem menţiona: urme de mâini, mănuşi, urme de

picioare, încălţăminte, urme de dinţi, alte părţi ale capului

(frunte), urme care nu au desen papilar (buze, nas, frunte), urme

vestimentare, urmele de sînge.

2. Urmele de mâini în comparaţie cu alte urme, sînt cel

mai des folosite la descoperirea şi cercetarea infracţiunii, ele

având o eficacitate mai mare. Aceasta se apreciază, reieşind din

aspectul funcţional al mâinilor şi totodată a prezenţei pe ele a

excreţiilor sudoripare. Suprafaţa palmelor (deasemenea a

tălpilor) sînt acoperite cu linii papilare – crestături liniare de o

înălţime şi lăţime neînsemnată, care sînt despărţită de nişte

circumvoluţii mici. Pe careva porţiuni mici, liniile papilare au o

formă dreaptă, în schimb pe porţiuni mai mari ele se îndoaie

formând desene dificile. Liniile papilare niciodată nu se

intersectează, dar se pot uni în prelungirea unei alteia, se separă

formând desene de diferite tipuri. Alături de liniile papilare, în

33

urme se reflectă şi alte elemente ale reliefului pielii de pe palmă:

flexuri, linii, crestături ale rândurilor, pori, cicatrice, arsuri etc. O

mai mare importanţă în criminalistică i se acordă reliefului, redat

de liniile papilare, mai îndeosebi desenului, configuraţiei pe

pernuţele falangelor palmare. Cu studierea structurii desenelor

papilare se ocupă dactiloscopia. Însemnătatea criminalistică a

desenelor papilare se apreciază reieşind din:

a) individualitatea (unice)

b) stabilitatea (fixe)

c) inalterabilitatea desenelor papilare.

Se cunosc trei tipuri de desene papilare:

a) Arc (adeltic) unde liniile, care formează desenul, îşi iau

începutul de la o latură a falangetei şi curbând în centrul ei,

pleacă spre latura opusă.

Desenele de acest tip sînt cele mai simple după construcţie şi se

întâlnesc relativ rar (aproximativ 5% din numărul total), ele pot

fi de două feluri simple şi şatră. Desenele papilare şatră au liniile

papilare la centru îndoite, formând un pin.

b) Lat (monodeltic)– liniile care formează zona centrală a

desenului, îşi iau începutul de la o latură a falangetei şi atingând

partea centrală a acesteia, revin spre aceiaşi latură, formând o

figură în formă de laţ. Terminaţiile liniilor orientate spre

marginea degetului, poartă denumirea de liniile zonei centrale

sau mai sînt numite “picioruşe”, iar partea rotundă a laţului –

“cap”. Pe partea de sus a laţului, liniile sînt amplasate ca nişte

curente în jos, care convoaie laţul în partea de sus şi jos. Locul

unde curentele se desprind formează o figură triunghiulară,

numită “deltă”. Laţurile pot avea o construcţie relativ simplă, cât

şi mai complicată. Toate desenele în laţ, altfel numite şi

monodeltice se împart în dextrodeltice şi sinistrodeltice – delta

plasată în partea dreaptă şi delta plasată în partea stângă.

Desenele de tip laţ, în funcţie de complexitatea desenului pot fi

34

simple, laţ rachetă, gemeni…Desenele în laţ sînt cele mai des

întâlnite, constituind aproximativ 65% din numărul lor total.

c) Cerc - acest desen papilar are două delte – una pe partea

dreaptă, alta pe cea stângă, relativ de zona centrală a desenului

papilar (mai rar se întâlnesc trei şi chiar patru delte). Între delte

este amplasat desenul sub forma unor ovale, spirale, elipse sau

vârtej. Desenele în cerc se împart în simple şi compuse. Acest tip

de desen constituie aproximativ 30% din cantitatea totală de

desene papilare.

3. Urmele de picioare pot fi depistate la locul faptei în

cadrul cercetării diferitor infracţiuni. Cercetarea şi studierea lor

criminalistică ulterioară în cadrul expertizelor permit de a stabili

un şir de împrejurări importante, folosite la căutarea şi capturarea

infractorului. După urmele de picioare se poate de judecat despre

persoana ce le-a lăsat (înălţimea lui, diferite particularităţi ale

mersului); semnele încălţămintei; despre acţiunile lui (direcţia şi

tempoul în care se mişcă); se pot folosi pentru identificarea

persoanei sau a încălţămintei lui.

Se disting următoarele categorii de urme de picioare: urme

ale picioarelor goale, urme de picioare de ciorapi denumite şi

semiîncălţate, şi urme de încălţăminte.

Urmele de picioare pot fi cât de adâncime, atât şi de

suprafaţă. Urmele de adâncime se observă uşor la locul săvârşirii

infracţiunii. Urmele de suprafaţă sînt bine vizibile doar în cazul

în care au fost lăsate de o talpă de încălţăminte pătată sau

vopsită.

În urme de picioare goale se reflectă: dimensiunea tălpii,

lungimea şi lăţimea fiecărui deget, forma tălpii, structura

desenelor papilare, prezenţa încreţiturilor flexorale. Semnele

generale ale urmei de picior în ciorapi sînt: mărimea ciorapului,

tipul şi modelul împletiturii aţelor, cusuturile în regiunile

călcâiului.

35

Caracteristicile generale ale tălpii încălţămintei sînt:

confecţionarea tălpii, mărimea, forma tălpii şi a elementelor ei,

caracteristica generală a suprafeţei tălpii, numărul de rânduri, de

cuie, prezenţa pe talpa încălţămintei a diferitor potcoave, şipuri,

ţinte, şuruburi, mărci ale fabricii producătoare, rupturi etc.

După urmele de picioare se poate de stabilit aproximativ

înălţimea, greutatea, sexul persoanei, mărimea încălţămintei pe

care o poartă. Cercetările antropometrice au stabilit că mărimea

tălpii este egală cu aproximativ 15,8% din înălţimea bărbatului şi

15,5% din înălţimea femeii.

4. Urme de dinţi pot fi create de infractor pe produsele

alimentare şi alte obiecte. Urme de dinţi pot fi depistate şi pe

corpul uman. După aceste urme se poate de stabilit, în ce condiţii

s-au format urmele şi cu ajutorul lor se poate de identificat

persoana. Pentru identificarea o mai mare valoare prezintă

urmele, deoarece ele poartă informaţie mai mare despre

persoană. După urmele dinţilor se poate de judecat despre

următoarele semne ale aparatului dental: forma şi mărimea

arcului dental, asimetria ramurii drepte şi stângi a şirului dental,

înclinaţia dinţilor în şir, distanţa dintre dinţi, numărul lor şi

prezenţa protezelor. Expertiza în aceste cazuri este efectuată de

medicul stomatolog împreună cu criminalistul sau medicul legist.

5. Urmele de unghii ca obiecte de cercetare criminalistică

se întâlnesc mai des pe corpul pătimaşului sau a infractorului. La

cercetarea şi studierea acestor urme este necesar de a lua în

consideraţie faptul că unghiile nu posedă destule semne

particulare care le-ar evidenţia şi care ar fi putut să se reflecteze

în diferite urme. Unghiile umane se clasifică după formă, relief şi

conturul plăcilor, lungime, lăţimea lor, mărimea marginilor

libere, după culoare şi alte particularităţi.

În dependenţă de locul amplasării urmelor de unghii,

numărul şi gradul de evidenţiere a lor, se poate de judecat despre

36

careva împrejurări în care s-a petrecut fapta dată, deasemenea

despre faptul autoapărării, metoda pricinuirii vătămărilor şi

despre faptul strangulării etc.

Urmele de unghii se fotografiază şi se descriu în procesul

verbal. În cazul presupunerii că sub unghiile reţinutului se pot

păstra particule a pielii (epidermă) de pe corpul victimei sau alte

substanţe străine de la locul infracţiunii, se curăţă conţinutul de

sub unghiile reţinutului, după ce se taie unghiile lui şi toate

acestea se expediază la expertiză medico-biologică.

6. Urmele vestimentare pot fi depistate pe porţiunile

vopsite ale mijloacelor de transport (în cazul accidentării

pietonului), pe solul moale (la locul încăierării infractorului cu

victima) şi pe alte obiecte de la locul infracţiunii. În urmele de

îmbrăcăminte se pot reflecta tipul şi desenul ţesăturii, precum şi

alte semne ale materiei cât şi cusuturile îmbrăcămintei. Aceste

urme sînt fotografiate la scară şi se descriu în procesul verbal.

Urmele vestimentare rămase, particule de vopsea se ridică

cu ajutorul peliculei dactiloscopice, la urmele de adâncime se fac

mulaje din gips.

Împreună cu fotografiile şi copiile urmelor la expertiză se

trimit şi hainele persoanei cercetate.

7. Urmele de sînge reprezintă prin sine urme-substanţe.

Studierea traseologică a formelor urmelor de sînge, depistate la

locul infracţiunii sau pe îmbrăcăminte, permit de a stabili

mecanismul formării lor. Cunoscând în ce condiţii au apărut

aceste urme de sînge, se poate de a ne imagina despre diferite

momente a celor întâmplate. Urmele de sînge pot fi:

a) în formă de baltă;

b) stropi de sînge;

c) urme de picături;

d) scurgere de sînge;

e) ştersătură de sînge.

37

În totalitatea sa, urmele de sînge permit de a reconstitui

tabloul actului infracţional, unde, în ce loc i s-a cauzat

pătimaşului leziuni, felul acestor leziuni; a avut sau în loc

încăierare sau autoapărarea; au putut rămânea urme de sînge pe

corpul şi îmbrăcămintea infractorului, în ce direcţie s-a deplasat

victima sau a fost dus cadavrul; în ce poziţie se afla corpul

victimei la momentul rănirii, precum şi alte împrejurări.

Urmele de sînge se vor fotografia consecutiv, de pe toate

obiectele pe care sînt prezente aceste urme. Expertiza

traseologică şi cercetarea urmelor de sînge se poate de efectuat

atât la locul infracţiunii cât şi în laborator, după fotografiile

acestor urme.

Subiectul nr.19 Urmele obiectelor de spargere,

instrumentelor şi mecanismelor

1. Noţiunea şi caracteristica generală a urmelor

mecanice;

2. Clasificarea obiectelor, instrumentelor şi

mecanismelor;

3. Tipurile de urme;

4. Clasificarea urmelor.

1. Mecanoscopia – este o despărţitură a traseologiei, care

studiază urmele lăsate de obiectele de spargere, deasemenea

urmele instrumentelor şi mecanismelor şi altor dispozitive,

întrebuinţate la confecţionarea obiectelor de spargere. În

criminalistică la mecanisme sînt atribuite dispozitivele, acţiunile

(lucrul dispozitivelor) şi urmele care nu sînt legate nemijlocit cu

forţa muşchilor mâinilor, dar depinde de construcţia şi

particularităţile funcţionale ale detaliilor dispozitivului şi

intelectul individului.

38

Urmele mecanice sînt legate doar relativ cu forţa fizică a

omului şi ele indică în general asupra posedării de către infractor

a unor cunoştinţe, iscusinţe şi deprinderi în domeniul dat.

Stabilirea legăturii nemijlocite dintre aceste dispozitive şi

o persoană anumită nu se face prin înfăptuirea cercetării

experimentale de identificare, ci pe calea petrecerii unor acţiuni

de anchetă. La diagnosticarea obiectelor, instrumentelor şi

mecanismelor, după urmele lor, se folosesc particularităţile

formelor, mărimilor, reciprocitatea amplasării urmelor, dar în

procesul studierii identificatoare se recurge la stabilirea locului

de amplasare a particularităţilor caracteristicii, care alcătuiesc

macro şi micro structura suprafeţei a configuraţiei şi mărimilor

lor.

2. În mecanoscopie obiectele, instrumentele şi

mecanismele se împart în grupe:

a) Tăietoare (cuţit, foarfece etc.);

b) rupere şi zdrobire (topor, daltă, rangă etc.);

c) pilitoare (ferestrău, pilă etc.);

d) sfredelitoare (burghiu, sfredel etc.).

După modul de acţiune toate obiectele de spargere şi

instrumentele se poate de împărţit în:

a) mecanice – cuţit, foarfece, topor, daltă, pilă, sfredel, burghiu

etc.

b) termice – aparatura electrică şi cu gaz pentru tăierea metalului

şi sudarea lor.

3. În dependenţă de caracterul acţiunii obiectului,

instrumentului sau mecanismului asupra unui obiect oarecare şi

urmelor rezultate din această acţiune, se împart în trei tipuri:

a) urme de apăsare, se formează de la pălituri cu obiectele de

spargere pe suprafaţa obiectelor forţate;

39

b) urme de alunecare, se formează când obiectul de spargere

a acţionat sub un unghi oarecare pe suprafaţa obiectului

forţat;

c) urme de tăiere, de pilire şi sfredelire – apar la tăierea,

pilirea, sfredelirea obiectului sforţat.

4. Clasificarea urmelor lăsate de obiectele de spargere,

instrumente şi mecanismele totalmente corespund traseologiei

generale. Urmele pot fi:

a) de adâncime;

b) de suprafaţă;

c) dinamice;

d) statice;

Subiectul nr.20 Urmele mijloacelor de transport

1. Noţiunea traseologiei urmelor mijloacelor de transport

2. Clasificarea urmelor mijloacelor de transport

3. Caracteristica urmelor a părţilor rulante

4. Caracteristica părţilor şi a detaliilor desprinse

5. Caracteristica urmelor părţilor proeminente a

mijloacelor de transport

1. Cercetarea urmelor mijloacelor de transport este o

ramură a criminalisticii, care studiază urmele lăsate de diferite

mijloace de transport şi părţile lor componente. Studierea

urmelor mijloacelor de transport permite de a rezolva probleme

legate atât de identificarea cât şi diagnosticarea traseologică.

2. Urmele mijloacelor de transport formează obiectul

studiului criminalistic, când mijlocul de transport este folosit ca

obiect de atentare, mijloc de săvârşire a infracţiunii sau ca mijloc

de transport de la locul săvârşirii infracţiunii.

Urmele lăsate de mijloacele de transport din punct de

vedere criminalistic, sînt împărţite în patru grupe:

40

I. urme ce reflectă partea rulantă, a roţilor a şinelor, a roţilor

cu şine pe obada de lemn(căruţe), sănii, urme care s-au

format la mişcare sau staţionarea mijlocului de transport;

II. urme ce reflectă părţile proeminente a mijloacelor de

transport;

III. urme de reflecţie a diferitor obiecte materiale de la locul

accidentului, care s-au format pe mijlocul de transport;

IV. urme sub formă de părţi, detalii, particule, substanţe

rămase la locul accidentului.

3. Urmele părţii rulante: sînt lăsate de roţile cu pneuri. În

dependenţă de starea roţilor la momentul formării urmelor se

deosebesc urme de rotire şi de alunecare. Primele se formează ca

rezultat al înaintării roţilor care se rotesc, cât şi la frânare şi

pornirea bruscă din loc. A doua categorie de urme se formează la

blocarea totală a roţilor în procesul frânării.

În dependenţa de calităţile suprafeţei pe care rămân urmele

părţilor rulante ele pot fi de suprafaţă şi de adâncime. Urmele de

suprafaţă se împart în urme de stratificare şi de destratificare.

Urmele de stratificare pot fi pozitive şi negative. Urmele de

adâncime, sînt rezultatul rămas în urma deformaţiei solului care

poate reda nu numai desenul amplu a părţilor rulante dar şi date

despre părţile laterale a anvelopei.

După urmele părţilor rulante se stabileşte direcţia şi

regimul mişcării, tipul şi modelul mijlocului de transport. Tipul

şi modelul mijlocului de transport se poate stabili după mărimea

ecartamentului şi ampatamentului.

Ecartamentul – este distanţa dintre liniile centrale a urmelor

lăsate de roţile amplasate pe aceiaşi osie din spate, s-au din faţă.

Ampatamentul automobilului este distanţa dintre osiile din partea

din faţă şi din spate a roţilor. Toate semnele enumerate mai sus a

părţilor rulante se documentează în procesul verbal de cercetare

la faţa locului. Mulajele şi fotografiile executate a părţilor rulante

41

ridicate de la faţa locului se transmise pentru expertiză. La

expertiza traseologică pot fi adresate următoarele întrebări:

a) modelul mijlocului de transport care a format urma.

b) Tipul (marca) mijlocului de transport, care a lăsat urma la

locul accidentului.

c) direcţia de deplasare a mijlocului de transport care a creat

urma.

d) Anvelopa care a creat urma.

e) roţile (din faţă, din spate, din partea dreaptă sau stînga) lăsat

urmele de pe îmbrăcămintea părţii vătămate.

4. Părţile şi detaliile detaşate de la mijlocul de transport

depistate la locul accidentului, se folosesc la căutarea mijlocului

de transport, identificarea lui, precum şi pentru stabilirea locului

concret unde a avut loc accidentul. Obiectele detaşate de la

mijloacele de transport pot fi grupate în felul următor:

a) cioburi de sticlă ale farurilor şi ale altor părţi ale

mijloacelor de transport construcţia cărora este din

sticlă;

b) particule de vopsea;

c) părţi componente ale mijloacelor de transport;

d) alte mecanisme sau detalii.

Studierea cioburilor de sticlă ale farurilor şi altor părţi

componente din sticlă, cărora aparţin aceste cioburi permite de a

stabili tipul, modelul, marca articolului dat şi în dependenţă de

aceasta – modelul mijlocului de transport. Particulele de vopsea,

desprinse de pe mijloacele de transport, permit de a stabili

culoarea lui şi includerea acestor date în informaţia orientativă ca

mai apoi la să ajute la găsirea mijlocului de transport, efectuarea

expertizei traseologice a structurii materiale.

5. Urmele lăsate de părţile proeminente a mijloacelor de

transport sînt acele urme care apar în urma interacţiunii a două şi

mai multe obiecte (urme de refracţie). Ele se formează ca rezultat

42

a lovirii a două sau mai multor mijloace de transport; la lovirea

corpului omenesc de către diferite părţi ale mijlocului de

transport; la trecerea peste corpul victimei a mijlocului de

transport; la contactul mijlocului de transport cu alte obiecte

înconjurătoare.

Studierea urmelor rămase din urma contactului se face pentru

identificarea mijlocului de transport, care a părăsit locul

accidentului, deasemenea şi pentru reconstituirea accidentului

rutier. Urmele părţilor proeminente a mijloacelor de transport se

clasifică în urme statice şi dinamice. Localizarea urmelor

depinde de tipul tamponării. La analiza urmelor de tamponare a

mijloacelor de transport reies din aceea că tamponările pot fi:

a) de întâmpinare, mijloacele de transport se deplasează una

în întâmpinarea altuia;

b) la mişcarea mijloacelor de transport în una şi aceeaşi

direcţie;

c) sub unghi, la deplasarea mijloacelor de transport sub un

unghi unul în întâmpinarea altuia;

Subiectul nr.21 Cercetarea criminalistică a armelor

1. Importanţa cercetării criminalistice a armelor

2. Noţiunea balisticii judiciare

3. Caracteristica armelor de foc

1. Cercetarea criminalistică a armelor este o ramură

specifică criminalisticii ce studiază armele de foc, armele albe,

armele cu gaze şi alte tipuri de arme, care au legătură cu actul

infracţional, deasemenea metodele de confecţionare, modificarea

lor şi a urmelor rămase în urma săvârşirii faptei cu folosirea

acestor arme.

criminalistică constă în următoarele:

Cercetarea criminalistică a armelor conţine:

43

a) cercetarea criminalistică a armelor de foc şi a urmelor

rămase în urma aplicării lor;

b) cercetarea criminalistică a muniţiilor şi explozivilor

rămase în urma aplicării lor;

c) cercetarea criminalistică a armelor albe şi a urmelor

aplicării acestor arme.

2. Balistica judiciară este un compartiment al

criminalisticii, care studiază armele de foc, muniţiile, legalitatea

aplicării armei de foc, elaborează metode şi mijloace tehnico-

ştiinţifice de cercetare a actelor penale privind fabricarea,

păstrarea armelor de foc, cât şi urmele acestora şi efectelor

folosirii în scopul identificării lor.

3. Arma de foc este un dispozitiv tehnic destinat nimicirii

ţintelor vii prin tragerea cu proiectile, puse în mişcare de energia

gazelor formate ca urmare a exploziei pulberii sau a unui

substituent al acestuia.

În dependenţă de destinaţie, caracteristicile armelor, ele se

împart în următoarele:

a) militară sau de luptă;

b) de vânătoare;

c) sportive.

Armele de foc posedă anumite particularităţi ale construcţiei

care sînt studiate la balistica judiciară. În dependenţă de

construcţia canalului ţevii se cunosc arme cu ţeavă:

a) lisă;

b) mixtă;

c) ghintuită.

Particularităţile care sînt studiate de balistica judiciară sînt:

a) camera cartuşului;

b) închizătorul;

c) mecanismul de dare a focului.

44

Ghinturile – sînt nişte canale sau adâncituri, pe partea

interioară a ţevii în prelungirea ei, formând un filet. La etapa

actuală arma de foc are patru sau şase ghinturi, ele pot avea

înclinare în partea dreaptă sau stângă. Calibrul armelor de foc

ghintuite se stabileşte după distanţa dintre două creste diametral

opuse a ghinturilor. Cele mai răspândite calibre sînt: 5.45; 5.6;

6.35; 7.62; 7.65; 9; 11.44 mm .Calibrul armelor de foc cu ţeava

lisă se stabileşte după numărul de alice care corespund

diametrului canalului ţevii, care pot fi turnate dintr-un funt de

plumb(453,6 g). (De exemplu armele МЦ 21-12 şi МЦ 20-01 au

calibrul 12/70 şi corespunzător 20/70. )

Mecanismul de dare a focului asigură detonarea capsei şi

aprinderea încărcăturii de praf. Toate mecanismele de dare a

focurilor se împart în următoarele grupe:

a) cu acţiune termică(armele istorice care se încărcau prin

ţeavă);

b) cu cucoş(revolver de modelul 1895, sistemul Nagan);

c) cu percutare (pistol TK – Тульский, sistemul

Коровин);

d) cu cucoş şi cu percutor (pistol Macarov, Kalaşnicov);

e) cu închizător (pistol-mitralieră П.П.Ш., П.П.C.,

П.П.Д.);

f) electroinflamatoare (carabina Le Barona şi Delimas

1866 şi carabina S.Russel 1834).

Acţiunea de nimicire a împuşcăturii este asigurată de către

glonte, ghiulea, alice sau alte obiecte special adaptate. Pentru

efectuarea tragerii din armele de foc moderne se folosesc cartuşe

care îmbină în ele toate elementele necesare pentru efectuarea

tragerii. Cartuşul este un dispozitiv, destinat pentru tragere din

arma de foc care cuprinde în sine cu ajutorul tubului cartuşului:

capsa ca mijloc de iniţiere, glotele şi pulberea. Baza cartuşului o

constituie tubul. Corpul tubului poate fi metalic sau din masă

45

plastică, hârtie. Deasemenea tubul poate fi cu flanşa în afară sau

înăuntru. Capsula ca element de iniţiere a arderii pulberii, de

obicei constă din componenţi inflamatori, nicovală şi capacul

capsei. Încărcătura de pulbere a cartuşului modern poate fi

diferită, unele produc fum la ardere, altele nu produc.

Subiectul nr.22 Caracteristica urmelor a armelor de

foc

1. Balistica interioară şi exterioară.

2. Urmele armelor de foc.

3. Depistarea, fixarea, cercetarea şi ridicarea

urmelor.

1. La bazele ştiinţifice ale balisticii judiciare se referă

sistemul de cunoştinţe despre procesul efectuării împuşcăturii,

care se împarte în factori interni şi externi, deasemenea legităţile

formării urmelor de împuşcătură pe diferite obiecte, cartuşe şi

tuburi.

Balistica interioară se începe cu lovirea de către percutor a

capsei, drept rezultat are loc aprinderea componentului

inflamator din ea. Flacăra pătrunde printre orificiile din capacul

capsei aprinzând în aşa fel pulberea. La aprinderea pulberii şi

atingerii unei anumite presiuni înăuntrul cartuşului, glonţul sub

presiunea gazelor rezultate din urma arderii pulberii începe să se

mişte prin canalul ţevii. La momentul ieşirii glonţului şi a

gazelor din ţeavă procesul balisticii interne ia sfârşit.

Balistica exterioară studiază factorii principali (primari) şi

secundari ai împuşcăturii. Factorii primari sînt determinaţi de

acţiunea directă a proiectilului asupra obiectului. Urmă a

factorilor primari ai împuşcăturii sînt diverse schimbări în

structura obiectului atins. La perforarea obiectului de către glonte

se formează un singur orificiu. La efectuarea împuşcăturii cu

46

încărcătura din alice până la distanţa de 1–2 m. se va forma un

singur orificiu însă dacă împuşcătura se va efectua de la o

distanţă mai mare atunci se vor produce mai multe orificii sau

deteriorări, numărul de orificii şi suprafaţa de contact va fi cu

atât mai mare cu cât împuşcătura va fi efectuată de la o distanţă

mai mare. În măsura schimbărilor structurii obiectului primitor

de pătrundere şi de suprafaţă. Factorii externi ai împuşcăturii se

caracterizează prin prezenţa unor factori adăugători care se

completează sau însoţesc pe cei primari. La factorii secundari se

atribuie:

a) reculul armei.

b) aruncarea din canalul ţevii cu o viteză mare a gazelor fierbinţi.

c) contactul proiectilului cu suprafaţa obiectului atins şi lăsarea

pe el a arsurilor, afumărilor produse de gazele evacuate şi inelul

de metalizare ,frecare produse de glonte.

2. Urmele armelor de foc rămase pe tubul cartuşului, se

produc datorită:

a) încărcării şi anume urme rămase de la corpul încărcătorului în

timpul scoaterii cartuşului din încărcător, alta pe fundul exterior

al tubului ce vor reda relieful părţii frontale a închizătorului,

b) împuşcării - pe corpul tubului vor rămânea neregularităţile

camerei cartuşului;

c) în timpul extragerii tubului vor rămânea urme ale ghearei

extractoare, urma reflectorului, urma marginii ferestruicii de

aruncare.

Urmele rămase pe glonte, sînt striaţiile lăsate de ghinturi,

de pe canalul ţevii.

3. Depistarea, fixarea, examinarea şi ridicarea urmelor

rezultate din aplicarea armei de foc este o activitate specifică.

Depistarea armelor de foc, tuburilor, gloanţelor, alicelor,

presupune căutarea lor printre alte obiecte de la locul săvârşirii

infracţiunii, precum şi în alte locuri posibile de tăinuire a lor.

47

Pentru fixarea urmelor se aplică un şir de metode şi procedee.

Mai întâi se efectuiază fotografierea obiectelor principale a

locului infracţiunii, în care a fost depistată urma aplicării armei

de foc. Mai apoi se aplica metoda fotografică la scara a

obiectului purtător de urme de arme de foc. După aceasta

obiectele se examinează şi rezultatele examinării amănunţit se

descriu în procesul verbal. Cercetarea armei de foc necesită

luarea a unor măsuri specifice de siguranţă şi anume, este

necesar de a urmări ca să nu se apese trăgaciul, se ţine arma cu

ţeava îndreptată în sus, în aşa mod să nu fie scăpată jos, să nu se

deterioreze urmele cu caracter traseologic sau alte urme. Arma

de foc se descrie după următoarele elemente:

tipul, sistemul, modelul armei, înscrisurile de pe ea, poziţia

mecanismului de dare a focului, starea canalului ţevii la

cercetarea lui la lumină, prezenţa sau lipsa mirosului de praf ars

din canalul ţevii, prezenţa şi caracterul altor urme de pe armă. În

procesul verbal obligatoriu se indică asupra metodei de ridicare

şi caracterul ambalajului în care a fost împachetat obiectul

purtător de urme, de aceea întocmirea procesului verbal are loc

în paralel cu cercetarea de mai departe a obiectelor şi urmelor.

Gloanţele şi tuburile se ridică câte unul (-a), ca mai apoi după

cercetare şi fotografiere să fie puse în pachete sau cutii separate.

Ridicarea de la bănuit a armei de foc face posibil numirea

expertizelor balistice de identificare a armei. La aceste expertize

pot fi puse următoarele întrebări:

b) tubul găsit la locul infracţiunii a fost tras din această armă;

c)din această armă a fost tras glonţul găsit la locul săvârşirii

infracţiunii etc.

Subiectul nr.23 Cercetarea criminalistică a urmelor

armelor albe.

1. Noţiunea cercetării criminalistice a armelor albe;

48

2. Noţiunea armei albe;

3. Semnele generale ale construcţiei armelor albe;

4. Clasificarea armelor albe.

1. Cercetarea armelor albe şi urmelor aplicării lor este un

compartiment al criminalisticii în care se studiază armele albe,

obiectele de construcţie rudimentară care amintesc de arme albe,

deasemenea legităţile formării urmelor acestora; se elaborează

metode şi procedee de culegere şi studiere a acestor obiecte în

calitate de probe materiale la descoperirea şi prevenirea

infracţiunilor.

2. Arma albă este un obiect special confecţionat pentru

aplicarea cu ajutorul forţei fizice a omului, a unor vătămări

corporale altei persoane sau animal în lupta corp la corp.

3. Semnele generale ale construcţiei armei albe:

a) prezenţa detaliilor(părţi), special predestinate

pentru aplicarea loviturii care ar provoca vătămări

periculoase pentru viaţă şi sănătate: lama,

greutatea de lovire, ascuţişul, etc.

b) prezenţa unor dispozitive pentru menţinerea

stabilă a armei albe în mână, excluzând pericolul

de a se vătăma persoana care aplică lovitura.

c) trăinicia construcţiei, mecanismului.

4. Clasificarea armelor albe are loc după mai multe criterii,

ceea ce permite deosebirea tipurilor armelor albe după efect sunt:

a) înţepătoare – la ele se referă săbiile, baionete, stileturile,

pumnalele etc. Armele albe înţepătoare străpung ţesuturile moi a

corpului şi de aceea trebuie aplicată o forţă fizică însemnată.

b) tăietor-înţepătoare, se împart în arme albe cu lamă având un

tăiş şi cu două tăişuri. Cuţitele cu un singur tăiş constau din lamă

şi mâner, câteodată între ele se află un limitator. Lama are tăiş şi

49

muchie, câteodată muchia este îndoită. Mânerul poate avea inel

din metal,

c.) dezmembrare la acestea se referă topoarele,

d) de vătămare, ca bastonul de cauciuc, buzduganul, diferite

arme orientale…

Particularităţi ale armelor albe:

a) lama are tăiş şi muchie care poate fi încovoiată;

b) tăişul se află de-a lungul lamei, până la linia

muchiei;

c) lungimea nu-i mai mică de 7-8 cm.

d) mânerul îndemânos de ţinut în mână pentru

aplicarea loviturii şi scoaterea la lamei din rană.

e) duritatea şi rigiditatea lamei este asigurată de

prezenţa canalelor de rigiditate.

Particularităţile construcţiei pumnalului.

a) Simetria construcţiei pumnalului.

b) Tăişul se află de-a lungul liniei lamei chiar dacă lama

este încovoiată.

c) Lungimea lamei nu mai mică de 7-8cm.

d) Mânerul comod de reţinut în mână.

e) Trăinicia construcţiei

f) Prezenţa canalului de rigiditate, cu unele excepţii.

g) Săbii, topoare de luptă, iatagane.

h) Săbii, baionetă, paloşe, pumnale mari.

i) Arme albe zdrobitoare – buzdugan, box, palmar, bite,

nou-cacuri etc.

Bitele folosite de infractori deobicei sînt făcute din bucăţi de

metal – ţevi, armatură, etc.

Pentru a considera un obiect ca arma de foc este necesar ca

acest obiect să întruniască careva condiţii: să aibă o anumită

mărime nnu mai mică de 30-40cm, deametrul aproxsimativ de

3cm. o anumită masă, duritate, o parte indinspensabilă a bitei o

50

constituie mînerul ei, care poate fi o porţiune a bitei înfăşurată

cu un material izolator şi laţul pentru încheitura mînei.

Boxele reprezintă nişte plăci din metal care au nişte orificii

pentru fixarea pe degetele mînii care constau din suport şi

carcasă.

Boxele se confecţionează din diferite metale sau mase plastice,

din lemn tare.

Palmarele constau din nişte plăci metalice care sînt prevăzute

cu un bandaj, placa poate avea formă ovală, ropundă, patrată.

Palmarele se îmbracă pe palma mînii, lovitura aplicînduse cu

palma deschisă.

Buzduganul – după construcţia sa aminteşte o halteră de 1-2kg.

Ea se ţine în mînă în aşa fel încît partia rotingită a ei să producă

lovitura asupra corpului.

Nou-siacurile, acestea sînt un tip relativ no de arme albe care

se aplică nu numai pentru zdrobire dar şi pentru asfixiere şi

strivirea.

Nou-ciacurile constau din două (mai rar din 3-4-5) ciklindre

din lemn, netede sau pot avea o formă conică, cu lungimia 25-

30cm.

Subiectul nr.24 Tehnica explozivă

1. Noţiunea tehnicii explozive;

2. Noţiunea, cauzele şi tipurile de explozii;

3. Clasificarea subiectelor explozibile;

4. Caracteristica criminalistică a subiectelor

explozive;

5. Obiectivele înaintate către tehnica explozivă

criminalistică.

1. Tehnica explozivă este o ramură a criminalisticii care

studiază legităţile apariţiei, dobândirii şi folosirii informaţiei

criminalistice despre substanţele, mijloacele şi mecanismele

51

explozive, precum şi relevarea persoanelor implicate în

comiterea infracţiunilor implicate cu aplicarea mijloacelor

explozive şi atragerea lor la răspundere penală.

2. Explozie – este un proces de eliberare rapidă a unei

cantităţi mari de energie într-un volum limitat, şi reprezintă

extinderea bruscă a gazelor şi a aburilor. Cauzele eliberării

cantităţii mari de energie, extinderea gazelor pot fi diferite. Poate

fi rezultatul unei schimbări fizice bruşte a stării, o reacţie

chimică exotermică la care se elimină o cantitate mare de gaze şi

aburi comprimate, o reacţie rapidă nucleară sau termonucleară

sau degajarea unei energii electromagnetice.

În dependenţă de aceasta se cunosc mai multe tipuri de

explozii: fizice, chimice, atomice, electromagnetice etc.

3. În tehnică toate substanţele explozibile se deosebesc

după domeniul aplicării lor şi se împart în patru grupe de bază:

a) iniţiatoare;

b) brizante;

c) pe bază de prafuri;

d) componenţi pirotehnici;

4. Caracterizarea criminalistică a substanţelor explozibile

include în sine următoarele semne:

a) Caracterizarea potenţială a unei explozii chimice;

b) Utilitatea lor la o explozie şi la nimicirea persoanelor,

tehnicii şi construcţiilor în cazuri concrete.

c) Sunt destinate domeniului genistic.

La obiectivele tehnicii explozive se referă:

a) modernizarea şi elaborarea mijloacelor noi de depistare a

muniţiilor, substanţelor şi mecanismelor explozive, a

elementelor şi urmele acţiunile.

b) elaborarea procedeelor şi mijloacelor tehnice de

neutralizare, ridicare, păstrare şi transportare a acestor

obiecte.

52

c) elaborarea mijloacelor tehnice, metodelor şi procedeelor

de cercetare a locului exploziei, a urmelor de aplicare a

muniţiilor, substanţelor şi mecanismelor explozive şi a

obiectelor nimicite.

d) modernizarea şi elaborarea noilor metode de petrecere a

expertizelor criminalistice a substanţelor şi tehnicii

explozive.

e) elaborarea procedeelor şi regulilor de pregătire şi numire a

expertizelor criminalistice a substanţelor şi tehnicii

explozive.

f) elaborarea procedeelor şi regulilor de pregătire şi numire a

expertizelor complexe şi aprecierea acestor expertize de

către anchetator şi judecător.

Subiectul nr.25 Cercetarea criminalistică a documentelor

1. Noţiunea cercetării criminalistice a documentelor.

2. Tipurile cercetării criminalistice a documentelor.

3. Obiectele, bazele, mijloacele şi metodele cercetării

criminalistice a documentelor.

4. Regulile de adresare cu documentele şi probele

materiale în timpul lucrului.

1. Cercetarea criminalistică a documentelor este o ramură

a criminalisticii, care studiază legităţile scrisului , ce scoate în

evidenţă careva particularităţi a persoanei, metodele de

falsificare a înscrisurilor, deasemenea elaborează mijloace şi

metode de cunoaştere a legităţilor acestora în scopul cercetării şi

descoperirii infracţiunii.

2. Documentele sunt probe materiale în cazurile când ele

sînt obiectul atentării, mijloace de săvârşire a infracţiunii şi

tăinuire a probelor infracţiunii.

Se deosebesc două feluri de cercetare criminalistică a

documentelor:

53

I. cercetarea criminalistică a scrisului

II. cercetarea tehnico criminalistică a documentelor.

4. Obiectele cercetării criminalistice a scrisului sînt: textele

dactilografice, structura grafotehnică a manuscrisului. După

acesta pot fi stabilite autorul, executorul manuscrisului sau

orientativ asemănările lui; sexul, vârsta, particularităţile fizice şi

profesionale.

La cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor se

studiază conţinutul, materialul din care este confecţionat, urmele

rămase în urma schimbărilor efectuate în documente în timpul

falsificării.

Pentru rezolvarea acestor probleme se aplică diferite

metode şi mijloace:

a) chimice – stabilirea componenţei materialului din care

este confecţionat documentul;

b) fototehnice - identificarea cu ajutorul metodelor

fotografice;

c) fonoscopice – descifrarea înregistrării magnetice.

3. La cercetarea infracţiunilor de acest gen se recomandă

de-a respecta anumite reguli de lucru cu documentele corpuri

delicte: de-a lucra cu documentele în mănuşi cu ajutorul pensetei,

de-a nu atinge documentele cu mâinele ude; de-a nu pune

documentele pe obiecte ude sau pătate; de-a nu face înscrisuri pe

faţa sau versetul documentului; documentul anexat la dosar nu

trebuie cusut pe margini, ci de-l pus într-un plic care pe urmă

poate fi cusut la dosar; la cercetare documentelor nu trebuie

aplicate metode care ar putea deteriora starea lui.

Subiectul nr. 26 Cercetările criminalistice a scrisului

1. Clasificarea deprinderilor de scris

2. Tipurile conţinutului textual

3. Caracteristici ale limbajului scris

54

4. Caracteristica grafică

1. Deprinderea de scriere se capătă în rezultatul unor

îndelungate instruiri şi antrenamente. În aşa fel se formulează

scrisul persoanei – un sistem de deprinderi complicate, controlate

de activitatea sistemului nervos central.

Clasificarea deprinderilor scrisului:

a) deprinderi tehnice – poziţia persoanei în timpul

scrisului, a hârtiei şi a mijlocul de scris;

b) deprinderi grafice – redarea semnelor grafice a scrierii

şi combinaţiilor lor;

c) deprinderile conţinutului grafo-tehnic – redarea şi

construcţia semnelor grafice, particularităţile acestora,

legătura dintre cuvinte şi fraze.

2. Deprinderile conţinutului textual a fiecărui om

caracterizează totalitatea semnelor care se împart în două grupe:

semnele limbajului scris şi semnele grafice.

3. Semnele limbajului scris – este maniera alcătuirii

textului, care depinde de vocabularul, inteligenţa şi activitatea

profesională a persoanei. Conţinutul textual se apreciază din

punct de vedere gramatical, lexical şi stilistic.

a) semnele gramaticale redau faptul posedării de către

executor a regulilor gramaticale a scrierii.

Nerespectarea acestor reguli aduce la comiterea unor

greşeli orografice, sintactice sau punctuale, care în

cazul dat se concentrează în calitate de semne

identificatoare. În dependenţă de greşelile comise se

stabileşte nivelul intelectual al persoanei. El poate fi:

scăzut, mediu şi înalt;

b) Semnele lexicale, caracterizează vocabularul

executorului pe care-l posedă, dezvoltarea

profesională. Din punct de vedere al identificării

persoanei după scris un interes deosebit prezenta

55

folosirea: cuvintelor profesionale - cuvinte specifice

pentru un anumit domeniu de activitate profesională;

arhaisme - cuvinte şi expresii învechite; dialecte -

cuvinte luate din dialectul local; jargoanele şi

expresiile, caracteristice unui anumit grup de persoane

sau unei anumite limbi.

c) Semnele stilistice redau maniera expunerii, structura

compoziţională a înscrisului care cuprinde, limba

literară (artistic, ştiinţific, publicistic, limbaj de

afaceri) precum şi limbaj obişnuit. Maniera de redare

poate fi scundă, laconică sau flecară cu explicaţii

amănunţite. Construcţia compoziţională se stabileşte

după anumite părţi ale înscrisului (introducere, cuprins

şi încheiere), consecutivitatea expunerii gândurilor,

folosirea diferitor tipuri de fraze (simple, compuse,

exclamatoare, interogative), etc.

4. Semnele grafo-tehnice (indicii grafici) se împart în

generale şi particulare:

a) generale - caracterizează scrisul ca o totalitate de mişcări

coordonate. La ele se referă: evoluţia scrisului capacitatea

executorului de a scri cu mişcări coordonate şi rapizi. Se cunosc

următoarele feluri: superioară, inferioară şi medie, înclinaţia se

are în vedere poziţia axei longitudinale faţă de linia scrisului. Se

disting după acest element scrisuri înclinate spre dreaptă, spre

stînga şi vertical. Înclinaţia nu este un semn stabil el poate fi

schimbat în scopul mascării scrisului; Dimensiunea scrisului se

apreciază după înălţimea semnelor: mare - înălţimea peste 5 mm,

mijlociu - de la 2 la 5 mm, mărunt - până la 2 mm;

continuitatea scrisului se caracterizează prin scrierea unui anumit

număr de litere într-un cuvânt fără întreruperea mişcării.

Continuitatea poate fi mare – peste 5 litere fără întrerupere,

medie 3-4 litere, mică nu mai mult de 2 litere. Acest semn este

56

stabil pentru ca a mări continuitatea fără antrenamente este

imposibilă;

presiunea se caracterizează depunerea forţei executorului cu

ajutorul mijlocului de scris pe hârtie.

b) Semnele particulare ale scrisului reflectă particularităţile

mişcărilor, deprinderilor executorului, privind modul de

executare a literelor, cifrelor, semnăturilor sau grup de semne

grafice. La semnele particulare se referă: forma caligrafică a

literelor care constau din două elemente constitutive - grame şi

trasee anexate, ele pot fi litere cu trasee circulare sau

semicirculare, bucle, cu depasante, direcţia şi succesiunea

mişcărilor instrumentului scriptual la executarea anumitor semne

sau elemente grafice. Ele pot fi patru direcţii (de sus în jos)-

descendentă, (de jos în sus)- ascendentă, (de la stînga la dreapta),

modul de legare a semnelor grafice învecinate şi a elementelor

acestora, consecutivitatea mişcărilor în timpul executărilor

semnelor grafice şi legării lor, dificultatea mişcărilor în timpul

executării semnelor grafice şi legării lor, dificultatea mişcărilor

la scrierea anumitor litere.

Subiectul nr. 27 Cercetarea tehnico – criminalistică a

scricului

1. Noţiunea cercetării tehnico-criminalistică a

documentelor

2. Scopul cercetării documentelor

3. Tipurile documentelor

1. Cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor este

un compartiment al cercetării criminalistice a documentelor,

obiectul căreia este studierea metodelor de confecţionare,

contrafacere a documentelor scrise şi semnelor ce caracterizează

57

contrafacerea, precum şi elaborarea metodelor şi procedeelor de

cercetare şi studierea a documentelor în scopul identificării,

stabilirii altor factori, care au importanţă pentru cercetarea şi

procesul judiciar.

2. Scopurile studierii documentelor sunt:

a) Stabilirea condiţiilor în care s-a confecţionat documentul

sau altei părţi ale lui (metoda, timpul, etc.)

b) Stabilirea schimbărilor în document şi metoda introducerii

acestor schimbări (înlăturarea, adăugirea, refacere de text

.)

c) Scoaterea la evidenţă a înscrisurilor greu vizibile,

invizibile, haşurate, decorate, etc., deasemenea a

documentelor cu înscrisurile deteriorate.

d) Stabilirea apartenenţei de grup a materialelor folosite

pentru confecţionarea documentelor (hârtia, vopseaua,

cleiul, etc.)

e) Stabilirea timpului când a fost scris documentul sau

părţilor lor componente.

f) Identificarea mijloacelor utilizate pentru confecţionare

documentului şi introducerea în ele a unor schimbări

(maşini de dactilografiat, ştampila)

g) Identificarea executorului a documentului.

3. Documentele pot fi originale şi false. Documentele

originale pot fi autentice şi neautentice. Documentele false pot fi

de două feluri:

a) Falsificat pe cale intelectuală, este atunci când documentul

poseda toate rechizitele, dar informaţia ce-o cuprinde nu

corespunde adevărului.

b) Când documentul este original dar în conţinutul lui sunt

introduse schimbări prin ştergere, adăugare sau

modificare, dar care conţine toate rechizitele, numit fals

material.

58

Blanchetele documentelor se întocmesc prin desenare, tipărire

sau clişeu. Clişeul se capătă pe calea culegerii semnelor

tipografice, confecţionare şi alte metode.

Subiectul nr.28 Tipurile modificării conţinutului

documentelor

1. Schimbarea conţinutului documentelor prin metoda

răzuirii

2. Esenţa decolorări şi spălării

3. Conţinutul adăugirii, particularităţile ei

caracteristice

4. Modalităţile şi particularităţile schimbării cartelelor

fotografice şi a filelor

1. Răzuirea reprezintă lichidarea mecanică a părţilor

textului cu scopul modificării conţinutului său iniţial. În legătură

cu aceasta se observă distrugerea straturilor superioare a hârtiilor

în rezultatul cărora ia devine mai subţire şi pierde luciu, ceea ce

se depistează uşor la cercetarea acestora sub razele luminii. Prin

răzuire se încalcă integritatea semnelor, literelor şi rândurilor

vecine. În acelaşi timp rămâne relevant pe hârtie conţinutul

textului răzuit, prezent prin adâncituri pe faţa documentului şi

crestături pe cealaltă parte a acestuia.

Literele, cifrele înscrise repetat sînt deformate faţă de

celelalte datorită capacităţii mărite de îmbibare a hârtiei cauzată

de răzuire (ştergere). Urmele acţiunii mecanice pot fi mascate

prin călcare în rezultatul căruia se pot forma urme de la obiectele

folosite în acest scop.

2. Decolorarea este lichidarea înscrisurilor sau a unor părţi

din acestea prin metoda decolorării coloranţilor înscrisului cu

reactivi chimici. Semnele decolorării sînt: schimbarea culorii

hârtiei în locurile decolorării, formarea crăpăturilor, decolorarea

sau schimbarea culorii grafice la zonelor adiacente. Urmele

59

decolorării se releviază cu ajutorul lupei, microscopului, razelor

ultraviolete, cu ajutorul fotografiei de contrast.

Spălarea - lichidarea înscrisurilor de pe suprafaţa

documentelor cu ajutorul diverşilor dizolvanţi. Multe urme ale

decolorării apar şi în urma spălării documentelor. Ele, de regulă,

sînt relevate cu ajutorului mijloacelor recomandate la relevarea

decolorărilor.

3. Falsul prin adăugare de text constă în modificarea

conţinutului iniţial pe calea introducerii literelor, cifrelor,

cuvintelor şi îmbinărilor acestora în locurile libere (inclusiv şi

după spălarea, răzuirea textului iniţial). Semnele adăugării de

text:

a) Diferenţa de culoare între textul iniţial şi cel adăugat.;

b) Înscrierea ne proporţională a textului pe hârtie;

c) Micşorarea sau mărirea intervalelor dintre litere, cuvinte,

rânduri.

Falsul prin adăugare poate fi depistat în urma cercetării

înscrisurilor cu ajutorul lupei sau microscopului, deasemenea

prin iluminare sub un unghi ascuţit.

4. Schimbarea fotografiilor, de regulă, se utilizează pe

documentele ce stabilesc identitatea. Cele mai des întâlnite

metode şi urme a lor sînt:

a) schimbarea totală a fotografiei: la cercetarea vizuală se

observă neregularităţi ale liniilor circulare şi a textului de

pe ştampilă.

b) montarea: pe document rămâne o parte a fotografiei

originale cu impresiunile de ştampilă de pe ea peste care

se încleie fotografia feţei altei persoane; poate fi

descoperită datorită diferenţei calităţilor hârtiei

fotografice, urmele tăierii fotografiei, necorespunderea

impresiunilor ştampilelor,

60

Schimbarea filelor se întâlneşte în cărticelele de muncă,

paşapoarte şi alte documente ce constau din mai multe file.

La schimbarea filelor în documente poate indica:

a) diferenţa în culoarea şi calitatea diferitor file ale unui

document.

b) nu corespunde numerotarea;

c) necorespunderea seriilor şi numerelor filelor

documentelor, mărimilor şi configuraţiei marginilor

filelor.

d) Diferenţa în textul tipografic pe fila înlocuită în

comparaţie cu celelalte.

Subiectul nr.29 Identificarea persoanei după

semnalmente

1. Noţiunea gabitologiei judiciare

2. Esenţa portretului vorbit şi importanţa lui

3. Principiile portretului vorbit.

1. Identificarea persoanei supă semnalmetele exterioare

(gabitologie) – este domeniul tehnicii criminalistice, ce studiază

legităţile memorizării aspectului exterior al persoanei în diverse

ipostaze şi elaborează mijloace şi metode tehnico-criminalistice

pentru acumularea, cercetarea şi utilizarea informaţiei despre

aspectul exterior al persoanei în scopul descoperirii şi prevenirii

infracţiunilor.

2. Portretul vorbit are un rol primordial în gabitologie.

Tradiţional aspectul este determinat de înfăţişarea exterioară,

totalitatea informaţiei despre persoană, recepţionate vizual. Aşa

informaţii se utilizează în procesul descoperirii şi cercetării

infracţiunilor pentru rezolvarea următoarelor necesităţi:

a) cercetarea persoanelor necunoscute, ce s-au sustras de la

locul infracţiunii rămase nedescoperite, dacă avem

informaţie privitor la aspectul lor exterior.

61

b) căutarea persoanelor identificate, ce se ascund de organele

de anchetă sau instanţa de judecată, sau au evadat din

locurile de deţinere de sub arest.

c) căutarea persoanei dispărute fără urme, identificarea

persoanelor şi a cadavrelor neidentificate.

3. Ca principiu de bază la folosirea portretului vorbit în

practica criminalistică s-au cristalizat:

a) obiectivizări: să fie obiectivă informaţia

b) adecvat: să corespundă realităţii

c) descrierea completă: să fie suficienţă pentru rezolvarea

necesităţilor criminalistice ale portretului vorbit.

Caracteristicile portretului vorbit se fixează în diverse

modalităţi: materiale – desene, fotografii şi memorate – memoria

persoanelor, asigură posibilitatea utilizării informaţiei despre

exterior la adunarea, acumularea, cercetarea, studierea şi

utilizarea acesteia în practica descoperirii infracţiunilor.

Subiectul nr.30 Sistemul elementelor şi caracteristicilor

portretului vorbit

1. Clasificarea elementelor şi caracteristicilor

portretului vorbit;

2. Clasificarea indicilor individuali;

3. Descrierea îmbrăcămintei şi a obiectelor

particulare;

4. Regulile descrierii portretului vorbit.

1. Totalitatea semnelor şi elementelor exteriorului

persoanei sînt studiate conform clasificării, la baza căreia este

plasată apartenenţa elementelor portretului vorbit şi semnele lui.

Elementele şi semnele stării corpului omenesc, ce demonstrează

vitalitatea lui se numesc particulare. Ele sînt caracteristice

individual persoanei, aspectului exterior şi îi aparţin deseori în

exclusivitate.

62

La particularităţile generale se referă elementele

adăugătoare şi semnele portretului vorbit. Ele nu constituie

elemente ale corpului omenesc sau exprimă vitalitatea acestora,

dar permit într-o oarecare măsură stabilirea elementelor şi

semnelor particulare.

2. Elementele şi semnele particulare se împart în: fizice,

anatomice şi funcţionale.

La elementele fizice se referă sexul, vârsta, tipul

antropologic. Semnele fizice se manifestă în construcţia

anatomică, funcţională a siluetei, caracteristicile feţei, prezenţa

caracteristicilor individuale, îmbrăcăminte şi alte accesorii.

La elementele anatomice ale portretului vorbit se referă

elementele structurale ale corpului omenesc: corpul, capul, faţa,

gâtul, umerii, pieptul, spatele, mâinele, picioarele, ridurile,

urmele diverselor traume şi operaţii chirurgicale...Ele se

caracterizează prin formă, contur, configuraţie, mărime, poziţie,

culoare...

La elementele funcţionale ale portretului vorbit se referă:

a) ţinuta corpului: se analizează datorită poziţiei părţilor

componente ale corpului în diferite poziţii;

b) mersul: este determinat de stereotipul dinamic. În

legătură cu aceasta se evidenţiază tempoul, lungimea

şi lăţimea paşilor;

c) mimica: modalităţile mişcării muşchilor faciali, se

reprezintă starea emoţională;

d) articulaţia: mişcarea buzelor la pronunţarea

sunetelor;

e) gesticulaţia: mişcarea capului, umerilor, mâinilor cu

care persoana îşi exprimă sentimentele;

f) deprinderi clasice: acţiuni, întreprinse de persoană

pentru efectuarea acţiunilor clasice;

63

g) deprinderi speciale: acţiuni întrebuinţate de persoană

la efectuarea unui lucru (activităţi).

Importanţa criminalistică au nu semne întâmplătoare sau

mişcările anatomice, ci doar deprinderile stabile, permanente.

3. La descrierea îmbrăcămintei şi a obiectelor particulare

se referă îmbrăcămintea, obiectele portative mici necesare pentru

formarea estetică a aspectului exterior şi semnele lor.

Toate elementele şi semnele îmbrăcămintei, obiectelor

portative mici pot fi divizate în:

a) de producţie: formate în procesul lor de utilizare ;

b) reflectorii: descoperite în procesul utilizării obiectelor.

Îmbrăcămintea şi obiectele portative se determină după tip,

materialul confecţionării şi particularităţile confecţionării.

4. Regulile descrierii portretului vorbit:

a) respectarea unei ordini determinate, reieşind din

principiul de la general la particular şi de sus în jos;

b) descrierea trebuie să fie completă, însă fără detalizări

în plus;

c) la descrierea semnalmentelor după metoda

portretului vorbit se foloseşte o terminologie unică;

d) unele semne anatomice se descriu din două părţi:

din faţă şi din profil.

Subiectul nr.31 Reprezentarea aspectului exterior al

persoanei

1. Clasificarea aspectului exterior al persoanei;

2. Caracteristica reprezentării subiective;

3. Caracteristica reprezentării obiective;

1. Reprezentarea aspectului exterior al persoanei, folosite

în practica descoperirii şi cercetării infracţiunilor, se clasifică în

subiectivă şi obiectivă. Purtătorii de informaţie a aspectului

exterior al persoanei sînt:

64

a) aspectul imaginator, păstrat în memoria persoanei;

b) descrierea;

c) portretul subiectiv;

d) fotografiile;

e) măştile, ridicate de pe faţa decedatului;

f) rămăşiţele osoase;

g) reconstituirea feţei după craniu.

2. Caracteristica reprezentării subiective:

a) aspectul imaginar este forma de reprezentare cel mai

des întâlnită. El se formează sub influenţa mai multor

factori: sex, vârstă, locul permanent de trai, tipul

antropologic, profesia, memorie vizuală,

emotivitatea, iluminarea...

b) descrierea constă în indicarea semnelor aspectului

exterior. În practica criminalistică se utilizează

descrierea liberă şi sistematică(într-o anumită ordine).

Descrierea liberă este descrierea, dată de martorul ocular

în cuvinte şi expresii utilizate în vorbirea obişnuită.

Descrierea sistematică este descrierea după metoda

portretului vorbit şi este descrierea aspectului exterior al

persoanei sistematizat, argumentat ştiinţific după o metodă

specială cu utilizarea unei terminologii speciale Descrierea prin

metoda portretului vorbit trebuie să se facă cu respectarea

următoarelor reguli:

- semnalmentele aspectului exterior se stabilesc în

conformitate cu ţinuta normală a corpului uman;

- elementele aspectului exterior se caracterizează atît

din faţă cât şi în profil, iar dacă este necesar şi din alte

poziţii;

- descrierea se efectuiază într-o anumită ordine – de la

general la particular, de sus în jos, iniţial fizice , apoi

65

anatomici, funcţionali şi descrierea semnelor

particulare;

- se descriu semnele individuale.

c) portretul subiectiv poate fi construit personal de

purtătorul lui (în imaginaţie) sau din cuvintele altor persoane.

Sînt cinci tipuri de portrete vorbite:

- desenat;

- compoziţional-desenat;

- compoziţional-fotografic;

- complexe.

- computerizat.

3. Caracteristica reprezentării obiective:

a) cea mai completă şi obiectivă informaţie a aspectului exterior

al persoanei poate fi fixat cu ajutorul fotografierii. În dependenţă

de condiţiile ei, caracterul măsurilor operative de investigaţie

întreprinse şi a acţiunilor de anchetă, tipurile recepţionărilor de

informaţie, unde vor fi plasate fotografiile – folosindu-se

fotografia de senmalmente sau operativă.

Fotografia semnalmentelor se foloseşte pentru fixarea

exteriorului persoanei, supuse înregistrării, punerea la evidenţă,

recunoaştere. Ea se înfăptuieşte cu respectarea regulilor speciale

de fotografiere. Pentru fixarea semnelor funcţionali ai

exteriorului persoanei cel mai eficient este utilizarea filmării

video.

b) Masca se utilizează pentru fixarea semnelor exteriorului

decedaţilor, dacă schimbările post-mortem nu sînt esenţiale. Ele

sînt confecţionate conform ordonanţei persoanei ce efectuiază

cercetarea penală, de către specialiştii în domeniul medicinii

legale. Până la primirea formei negative a feţei aceasta se curăţă,

iar în caz de necesitate poate fi efectuată tualeta acesteia. Apoi

din forma obţinută se obţine mulajul pozitiv (masca).

66

c) Reconstituirea feţei după craniu se utilizează pentru fixarea

informaţiei despre aspectul exterior al persoanei în cazurile când

au fost găsite oseminte omeneşti, deasemenea a craniului cu

ţesuturile moi distruse.

Metodica reconstituirii feţei cu ajutorul craniului a fost

propusă de savantul antropolog M.M. Gherasimov, bazată pe

anumite interdependenţe între oasele craniului, mai precis

construcţiei acestora, grosimea şi forma ţesuturilor moi ale

capului. Actual se utilizează metoda grafică sau plastică a

reconstituirii.

Subiectul nr.32 Microobiectele ca purtători de

informaţie de importanţă criminalistică.

1. Noţiunea micrologiei criminalistice;

2. Noţiunea microobiectelor;

3. Clasificarea microobiectelor;

4. Esenţa şi tipurile metodelor criminalistice de

cercetare a microobiectelor;

1. Micrologia criminalistică reprezintă ştiinţa despre

microobiecte, metodelor şi tehnologia de relevare a lor,

descoperire, fixare, şi păstrare, deasemenea a procedeelor şi

metodelor de cercetare a lor în scopul obţinerii şi utilizării

informaţiei de importanţă criminalistică în procesul judiciar.

2. Microobiecte purtători materiali a informaţiei de

importanţă criminalistică, care din cauza dimensiunilor mici nu

pot fi studiate prin metode obţinute de analiză, ce necesită

utilizarea tehnicii corespuzătoare, destinate pentru lucrul cu

obiectele microscopice.

3. Pentru utilizarea în necesităţile practice în criminalistică

este primită clasificarea totalităţii microobiectelor după diferite

principii:

67

a) după indicatorii cantitativi microobiectele se împart în

microparticule, microurme, microcantitatea substanţei;

b) în dependenţă de starea de agregare: solide, lichide şi

gazoase.

c) după natura provenienţei: organice şi anorganice;

d) în dependenţă de mecanismul formării se deosebesc

microobiecte de separare mecanică şi dezmembrare

mecanică, provenite în rezultatul acţiunii termice sau

chimice.

4. Metodele cercetărilor criminalistice a microobiectelor:

a) metode analizei morfologice, cu ajutorul cărora se

studiază structura materiale a substanţei în macro –

micro şi ultramicroniveluri;

b) metoda analizei elementare, ce permite stabilirea

prezenţei şi cantităţii componentelor în substanţe a

elementelor chimice;

c) metoda anlizei moleculare, cu ajutorul cărora se

stabileşte prezenţa şi cantitatea legăturilor chimice, ce

se conţin în substanţa.

d) metoda analizei structurale, utilizarea pentru studierea

substanţelor cu structură cristalină.

e) metodele analizei caraceristicilor fizice şi chimce

individuale din componenţa substanţei.

Subiectul nr.33 Odorologia criminalistică

1. Noţiunea odorologiei criminalistice;

2. Conţinutul odorologiei chinologice şi

instrumentare(olfactive);

3. Importanţa cercetării urmelor de miros;

4. Obiectele – purtătoare de miros.

1. Odorologia criminalistică este o ramură a tehnicii

criminalistice în curs de dezvoltare, ce prezintă prin sine un

68

sistem de cunoştinţe argumentate, mijloace tehnice, recomandări

pentru stabilirea acestora, analiza, ridicărea şi păstrărea urmelor

de miros în scopul utilizării ulterioare a acestora în procesul

penal.

2. În dependenţă de metodele ridicării, analizei şi înregistrării

mirosurilor, odorologia criminalistică aste împărţită în

odorologia chinologică şi odorologia instrumentală (olfactive).

În odorologia criminalistică în calitate de analizator a

substanţealor mirositoare se utilizează organul de miros a cînelui

de serviciu special pregătit. În odorologie olfactivă în calitate de

analizator se utilizează aparate-fiziochimice, sensibile la spectrul

substanţelor mirositoare, înregistrarea acestora pe olfatograme şi

detectarea cu înaltă precizie a componenntelor separate ale

excreţiilor umane.

3. Cercetarea urmelor de miros permite stabilirea:

a) participanţilor la infracţiune

b) mirosului individual a unei şi aceleiaşi persoane ridicat

din locuri diferite de săvîrşire a infracţiunilor,

c) apartenenţa obiectelor unei anumite persoane, ce au fost

găsite la faţa locului şi în alte locuri,

d) apartenenţa obiectelor părţii vătămate,

e) provenenţa mirosului de la persoane concrete la

cercetarea complexă a corpurilor delicte.

4. Obiectele purtătoare amirosului uman sînt:

a) sudoarea, sîngele (inclusiv petele uscate), părul

(păstrează mirosul individual al persoanei zeci de ani).

b) obiecte personale (hainele purtate, încălîămintea,

păstrează mirosul individual de la cîteva zile la cîteva

luni).

c) diverse obiecte: mijloace de săvîrşire a infracţiunilor;

arme ce se află în contact cu persoana cel puţin 30 min

(mirosul individual se păstrează cel mult 48h).

69

Subiectul nr.34 Tactica criminalistică

1. Noţiunea tacticii criminalistice

2. Sistemul tacticii criminalistice

3. Izvoarele tacticii criminalistice

4. Tendinţa de dezvoltare a tacticii criminalistice

1. Tactica criminalistică sistemul poziţiilor ştiinţifice, pe

baza cărora se înaintează recomandări privitor la argumentarea şi

planificare urmăririi penale prreliminare şi judiciare, stabilind

modul comportării persoanelor ce înfăptuiesc urmărirea penală şi

procedeilor de petrecere a acţiunilor prosesuale independente,

îndreptate spre acumulare şi cercetarea probelor în situaţii de

anchetă concretă.

2. Tactica criminalistică conţine următoarele direcţii de

bază:

a) sistemul noţiunilor generale,

b) teoria versiunilor criminalistice,

c) teoria planificării cercetării,

d) tactica efectuării acţiunilor dr urmărire penală,

e) recomandări şi procedee legate de petrecerea măsurilor

organizatorice,

f) operaţii tactice.

3.Izvoarele de bază a tacticii criminalisticii sînt:

a) Normele legislaţiei procesual penale, ce reglementiază

regulile generale de petrecere a urmăririi penale şi

procedurii judiciare pe dosarele penale, deasemenea

petrecerea acţiunilor de urmărire penală.

b) Recomandările altor ramuri ale criminalisticii: teoria

generală, tehnica criminalilisică, metodica criminalistică.

c) Recomandările altor ştiinţe: teoria procesual penală,

criminnologia, dreptul penal, psihologia judiciară..,

70

d) Experienţa înaintată de descoperire şi cercetare a

infracţiunilor

4. Tendinţele de dezvoltare a tacticii criminalisticie:

a) Desăvîrşirea ulterioară a procedeelor şi metodelor de

petrecere a acţiunilor procedurale existente,

b) Utlizarea mai largă a datelor logice şi psihologice,

c) Tehnizarea tacticii criminalistice,

d) Elaborarea de noi acţiuni procesuale,

e) Dezvoltarea tacticii acţiunilor de urmărire penală,

f) Perfecţionarea tacticii de verificare prealabilă a

materialelor; ce servesc ca bază pentru pornirea

procesului penal.

Subiectul nr.35 Procedeul şi recomandarea tactică.

Tactica acţiunii de urmărire penală

1. Noţiunea procedeului şi recomandării tactice.

2. Clasificarea procedeelor tactice.

3. Principiile procedeelor tactice.

4. Clasificarea criminalistică a recomandărilor

tactice.

5. Noţiunea şi principiile generale ale tacticii acţiunii

de urmărire penală.

1. Procedeul tactic – cea mai raţională şi efectivă metodă

de acţiune sau cea mai oportună direcţie ale acţiunilor ofiţerului

de urmărire penală la acumularea, cercetarea şi prevenirea

infracţiunilor.

Recomandările tactice sînt sfaturile practice, ştiinţific

recomandate şi aprobate, referitor la alegerea şi aplicarea

procedeelor tactice.

2. Din punct de vedere a recomandărilor ştiinţifice

procedeele se clasifică în:

71

a) procedee, direct indicate de legislaţie, aplicarea cărora

nu este obligatorie,

b) procedee, direct indicate de legislaţie, aplicarea cărora

este obligatorie,

c) procedee, neprevăzute de legislaţie.

3. Principiile procedeelor tactice:

a) corespunderea procedeului legislaţiei procesual penale,

b) corespunderea principiilor morale şi etice,

c) să fie ştiinţific întemeiate,

d) principiul siguranţei,

e) principiul eficacităţii,

f) economia materialelor şi resurselor omeneşti.

4. Recomandările tactice se împart în două grupe:

a) generale: utilizate de toţi subiecţii antrenaţi în

dovedirea unor circumstanţe, indiferent de situaţia de

urmărire penală.

b) speciale: adresate unei categorii de subiecţi sau

prevăzute pentru o situaţie de urmărire penală

concretă.

5. Tactica acţiunii de urmărire penală este sistemul

procedeelor de pregătire, înfăptuire , fixarea şi aprecierea a

rezultatelor acţiunilor procedurale, îndreptată spre eficienţă

maximală, cu respectarea strictă a legislaţiei.

Ca principii generale ale acţiunilor de urmărire penală

separat pot fi enumerate:

a) legalitatea,

b) scopul bine determinat,

c) forma procesulă,

d) asigurarea tehnico-criminalistică,

e) colaborarea cu specialiştii şi organele cercetării

prealabile.

72

Subiectul nr.36 Versiunile criminalistice.

1. Noţiunea versiunilor criminalistice.

2. Clasificarea versiunilor criminalistice.

3. Caracteristica versiunilor criminalistice.

4. Esenţa utilizării procedeelor logice de gândire.

5. Etapele procesului formării şi verificării

versiunilor.

6. Regulile formării versiunilor.

7. Regulile verificării versiunilor.

1. Versiunea criminalistică este o ipoteză probabilă bazată

pe date faptice despre esenţa sau elementele separate ale

evenimentelor, ce au semnele infracţiunii, luată în verificare de

ofiţerul de urmărire penală sau altă persoană împuternicită pentru

rezolvarea problemei privind pornirea procesului penal,

cercetarea sau examinarea judiciară a faptei.

2. Versiunile criminalistice se clasifică după mai multe

principii:

a) după volum: generale şi particulare.

b) după subiectul creator: de urmărire penală, operativ

investigative, de expertiză şi judiciare.

c) după caracterul concret: tipice şi concrete.

3. Versiunea generală este explicaţie probabilă în

întregime a evenimentului ce are semnele infracţiunii. Versiunea

particulară este explicaţie probabilă a anumitor părţi ale

evenimentului ce are semnele infracţiunii. Versiunile de urmărire

penală sunt înaintate de ofiţerul de urmărire penală în scopul

stabilirii esenţei faptei şi a tuturor circumstanţelor. Ele pot fi atât

generale cât şi particulare. Versiunile operativ-investigative sînt

înaintate de lucrătorul operativ, care înfăptuieşte conform

însărcinării ofiţerului de urmărire penală, procuror verificarea

unor neclarităţi apărute în procesul urmăririi penale pe un dosar

73

penal ce se află în procedură la ofiţerul de urmărire penală,

procuror.

Versiunile operativ-investigative pot fi doar particulare.

Versiunile de expertiză sînt opiniile experţilor ce s-au format în

procesul efectuării expertizei pe un anumit dosar. Ele pot fi doar

particulare. Versiunile judiciare sînt presupunerile în

judecătorului ce s-au format în procesul judecării cauzei penale.

Versiunile tipice constau în lămurirea generală a evenimentului,

când informaţia obţinută nu este destulă pentru formarea

versiunilor concrete. Versiunile concrete se înaintează pe baza

studierii materialelor dosarului penal.

4. La înaintarea versiunilor se aplică procedeele gândirii

logice ca: analiza, sinteza, inducţia, analogia.

Analiza este cercetarea anumitor caracteristici, părţi

componente a faptei, evenimentului.

Sinteza cercetarea părţilor componente ale faptei ce s-au

evedenţiat în urma analizei în unitatea şi legătura lor reciprocă.

Inducţia este o concluzie probabilă de la particular la general,

iar deducţia de la general la particular.

Analogia procedeul gândirii logice, ce constă în confruntarea

faptelor după anumite caracteristici şi indici individuali. În

rezultatul acestor comparaţii se ia hotărârea dacă semnele

coincid, atunci coincid şi faptele sau sînt lămurite de una şi

aceeaşi pricină.

5. Se evidenţiază următoarele etape în procesul formării şi

verificării versiunilor:

a) formarea versiunilor probabile,

b) deducerea consecinţelor din aceste versiunii,

c) suprapunerea consecinţelor cu datele obţinute în procesul

efectuării cercetării,

6. Regulile de formare a versiunilor:

a) elaborarea de versiuni reale, bazate pe anumite fapte.

74

b) versiunea trebuie să fie constituită logic corect, să nu se

contrazică cu conţinutul ei.

c) se elaborează şi verifică toate versiunile posibile.

7. Regulile de verificare a versiunilor:

a) din versiune trebuie deduse toate componenţele reale,

b) consecinţele deduse trebuie să fie logice şi să nu se

contrazică,

c) verificarea versiunilor poate fi efectuată prin efectuarea

acţiunilor de urmărire penală sau măsurilor operative de

investigaţie,

d) versiunile, după posibilitate se verifică concomitent.

Subiectul nr.37 Planificarea cercetării infracţiunii

1. Noţiunea planificării cercetării.

2. Principiile planificării cercetării.

3. Consecutivitatea planificării cercetării.

4. Elementele de bază la planificarea cercetării.

5. Tipuri de planificare a cercetării.

1. Planificarea cercetării este procesul de gândire ce

constă în determinarea conţinutului şi ordinii activităţii spre

determinarea tuturor circumstanţelor infracţiunii comise şi

stabilirea vinovaţilor cu strictă respectare a vinovaţilor şi cu

utilizarea raţională a timpului şi forţelor.

2. Principii ale planificării cercetării se consideră cerinţele

elaborate în criminalistică, înaintate la planificarea cercetării,

respectarea căror asigură efectuarea ei. Sânt evedenţiate trei

principii de bază ale planificării:

a) fermităţii: principiul fermităţii înseamnă că în plan

trebuie să fie evedenţiate toate întrebările stabilite pentru

verificarea unei sau altei versiuni; toate acţiunile de urmărire

penală, măsurile operativ-investigative şi alte acţiuni necesare

75

pentru efectuarea (îndeplinire); termenele determinate pentru

executare şi persoanele ce le vor executa. În plan trebuie să fie

indicat pe cine din martori urmează de identificat, la cine din

bănuiţi trebuie de efectuat percheziţii, cine şi când vor efectua

acţiunile de urmărire penală date.

b) individualitatea: principiul individualităţii înseamnă

obligativitatea construirii planului special pentru un anumit

dosar, evidenţa tuturor caracteristicilor dosarului dat,

neadmiterea repetării planurilor. Este imposibil de a elabora un

plan unic care va fi utilizat la cercetarea tuturor dosarelor penale.

c) dinamicitatea: acest principiu înseamnă că procesul de

planificare este un act unic; planul creat nu este definitiv,

el permanent se modifică şi se completează, totodată

posibilitatea şi obligativitatea modificării lui trebuie

prevăzută de la bun început.

3. Planificarea se înfăptuieşte în următoarea

consecutivitate:

a) planificarea acţiunilor de urmărire penală iniţiale,

b) planificarea acţiunilor de urmărire penală ulterioare,

c) planificarea la etapa finală a cercetării.

4. Elementele de bază ale cercetării pe dosare penale

concrete sînt:

a) studierea datelor faptice avute la dispoziţie,

b) înaintarea versiunilor,

c) alegerea acţiunilor de urmărire penală şi măsurilor

organizatorice, necesare pentru efectuare, termenele şi

ordinea de efectuare a lor, deasemenea şi executorii.

5. Planificările pot fi clasificate după tipuri, principalele

dintre care sînt:

a) planificarea lucrului ofiţerului de urmărire penală pe

câteva dosare avute în procedură,

b) planificarea cercetării pe un dosar penal concret,

76

c) planificarea efectuării unei acţiuni de urmărire penală

concrete.

Subiectul nr.38 Tactica cercetării de urmărire penală

1. Noţiunea cercetării de urmărire penală

2. Scopul cercetării de urmărire penală.

3. Genurile cercetării de urmărire penală.

4. Regulile generale ale cercetării de urmărire penală.

1. Cercetarea de urmărire penală este activitatea

procedurală şi de tactică criminalistică, ce constă în perceperea

nemijlocită de către ofiţerul de urmărire penală a locului

infracţiunii obiectelor persoanelor, animalelor, cadavrelor,

documentelor care au o importanţă pentru soluţionarea cauzei

penale

2. Scopurile cercetării de urmărire penală sînt:

a) stabilirea circumstanţelor faptei cercetate.

b) descoperirea, fixarea, ridicarea şi aprecierea urmelor

infracţiunii, precum şi a altor corpuri delicte.

c) acumularea informaţiei iniţiale pentru înaintarea

versiunilor,

d) acumularea informaţiei pentru organizarea căutării

infractorului,

e) stabilirea circumstanţelor ce au favorizat comiterea

infracţiunii,

3. Genurile cercetării de urmărire penală pot fi clasificate

după mai multe principii:

a) după obiect: cercetarea la faţa locului, cercetarea

exterioară a cadavrului, cercetarea obiectelor,

documentelor, animalelor, a încăperilor şi terenurilor,

care nu sînt locul comiterii infracţiunii, examinarea

corporală.

b) după consecutivitatea cercetării: iniţială, repetată.

77

c) după volum: de bază şi adăugătoare.

4. Regulile generale ale cercetării de urmărire penală sînt:

a) cercetarea sub comandă unică.

b) neamânarea, obiectivitatea, planificarea activităţii sub

toate aspectele.

c) colaborarea cu lucrătorii organelor de cercetare penală.

d) utilizarea celor mai sofisticate mijloace tehnice şi

utilizarea ajutorului specialistului.

e) respectarea regulilor de relevare, fixare, examinare a

urmelor infracţiunii şi altor corpuri delicte.

f) realizarea scopului determinat şi planului cercetării.

Subiectul nr.39 Cercetarea la faţa locului

1. Noţiunea cercetării la faţa locului.

2. Obiectivele cercetării la faţa locului.

3. Etapele şi stadiile cercetării la faţa locului.

1. Cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea

procedurală al cărei conţinut îl constituie examinarea nemijlocită

de către organul de urmărire penală a unui teren deschis ori a

unei încăperi în care a avut loc fapta sau în perimetrul cărora sau

manifestat consecinţele ei, a obiectelor ce alcătuiesc ambianţa

acestora, în vederea descoperii, fixării şi ridicării urmelor

infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă necesare

stabilirii naturii infracţiunii, identificării făptuitorului, modului şi

împrejurărilor în care sa activat. (art.118 CPP Republicii

Moldova).

2. Obiectivul general al cercetării la faţa locului constă în

stabilirea adevărului obiectiv (ce a avut loc în realitate în locul

dat).

Obiectivele particulare:

a) stabilirea caracterului evenimentului studiat;

b) stabilirea locului, timpului şi alte împrejurări ale faptei;

78

c) relevarea, fixare şi examinarea urmelor, lăsate de

infractor, alte urme, deasemenea şi corpurile delicte;

d) stabilirea schimbării poziţiei şi structurii obiectelor

particulare până la evenimentul cercetat şi după el;

e) stabilirea şi fixarea împrejurărilor negative.

3. În criminalistică este primită divizarea cercetării la faţa

locului în etape. Se deosebesc trei etape ale cercetării la faţa

locului: de pregătire, de lucru şi finală. Etapa de pregătire include

în sine două stadii: acţiuni până la ieşirea la faţa locului (prima

stadie a pregătirii) şi acţiuni la faţa locului, până la începerea

etapei de lucru (a doua stadie a pregătirii).

La prima stadie a pregătirii ofiţerul de urmărire penală:

a) asigură paza locului infracţiunii;

b) ia măsuri pentru prevenirea şi minimalizarea

consecinţelor şi efectelor acestora;

c) asigură prezenţa persoanelor ce au stabilit infracţiunea

comisă;

d) asigură prezenţa specialistului (după necesitate) şi a altor

participanţi;

e) verifică starea de funcţionarea a mijloacelor tehnice,

utilizarea cărora este necesară în procesul cercetării la

faţa locului.

La etapa a doua de pregătire ofiţerul de urmărire penală:

a) ia măsuri pentru acordarea ajutorului medical

victimelor.

b) îndepărtează de la faţa locului persoanele străine.

c) întreabă martorii în scopul orientării şi stabilirii

schimbărilor efectuate la locul faptei.

d) stabileşte sarcinile participanţilor la cercetare şi îi

instructiază.

e) înfăptuieşte alte acţiuni de neamânat îndreptate spre

reţinerea infractorului, deasemenea ia măsuri pentru

79

îmbunătăţirea vizibilităţii locului cercetat şi a

condiţiilor de cercetare.

Etapa de lucru constă din faza statică şi faza dinamică. În

faza statică se face cunoştinţă cu ambianţa generală a locului

infracţiunii: se stabileşte consecutivitatea cercetării la faţa

locului: se stabilesc hotarele şi limitele cercetării, etapele

cercetării, procedeele de efectuare a cercetării, se dau însărcinări

participanţilor la cercetare, se stabileşte ordinea reconstituirii

unor elemente.

Cercetarea poate fi efectuată prin mai multe procedee tactice:

a) concentric – de la periferii spre centru.

b) excentric – de la centru la periferii.

c) frontal – dea lungul sectorului cercetat(pe linii drepte de la

o margine la cealaltă, pe liniile sectoarelor sau pătratelor).

d) local – se cercetează anumite porţiuni ale locului faptei.

e) complex – combinarea procedeelor indicate.

Locul urmelor şi a obiectelor se fixează după cel puţin două

repere fixe.

În faza dinamică este efectuată fotografierea câmpului

infracţional, se iau şi se pregătesc pentru ridicare toate obiectele,

care pot avea calitate de corpuri delicte, sunt cercetate amănunţit

urmele şi obiectele materiale. În legătură cu aceasta se iau în

consideraţie circumstanţele negative sub care se înţeleg

împrejurările ce contravin explicaţiilor logice a evenimentului,

factorilor, versiunii victimei, declaraţiilor bănuitului în momentul

cercetării.

La etapa finală a cercetării la faţa locului se înfăptuieşte fixarea

procesuală a rezultatelor ei. Se întocmeşte procesul-verbal de

cercetare la faţa locului, schemele necesare, se ambalează şi se

sigilează obiectele ce urmează a fi ridicate. Fotografiile obţinute

se anexează la procesul-verbal de cercetare la faţa locului.

Procesul –verbal este semnat de toţi participanţii la cercetare.

80

Subiectul nr.40 Caracteristica genurilor cercetării de

urmărire penală

1. Examinarea exterioară a cadavrului. art.120

CPP

2. Cercetarea obiectelor şi documentelor.

3. Cercetarea animalelor şi a cadavrelor acestora.

4. Cercetarea mijloacelor de transport.

5. Examinarea corporală.

1. Examinarea exterioară a cadavrului poate fi efectuată

la locul descoperirii lui în procesul cercetării la faţa locului.

Cadavrul este obiectul principal în procesul cercetării. Mersul şi

rezultatele cercetării lui sînt reflectate în procesul-verbal de

cercetare la faţa locului. Dacă însă cadavrul se examinează la

instituţia de expertiză medico-legală se întocmeşte un proces-

verbal aparte de examinare a cadavrului.

Legea obligă efectuarea cercetării cadavrului cu

participarea medicului-specialist în domeniul medicinii-legale.

Cercetarea se înfăptuieşte, de regulă, de la cap la picioare.

Totodată amănunţit se cercetează: poziţia precisă a cadavrului

faţă de alte obiecte fixe din câmpul infracţional şi poziţia lui;

hainele cu care este îmbrăcat cadavrul şi obiectele ce se află în

acestea; corpul cadavrului, urme şi leziuni pe el; albia cadavrului

şi petele cadaverice; armele şi obiectele cu care puteau fi cauzate

leziunile de pe cadavru şi care au fost găsite în procesul

cercetării.

După cercetare cadavrul se dactiloscopiază, se fotografiază

după metoda fotografierii de semnalmente şi se îndreaptă

împreună cu îmbrăcămintea la Centrul de expertiză Medico

Legală.

2. La cercetarea obiectelor şi a documentelor, cercetarea

se începe cu studierea construcţiei generale a obiectului. În

81

procesul cercetării se examinează şi se fixează: denumirea

obiectului, destinaţia lui, caracterizarea exterioară, dimensiunile

lui, materia din care este confecţionat obiectul, caracteristicile

ce-l individualizează, defectele lui şi ambalajul. În special se

indică elementele ce indică legătura obiectului cu evenimentul

cercetat. Obiectul se fotografiază. După necesitate poate fi

construită schema unde se indică urmele de pe obiect. La

cercetarea documentelor se atrage atenţia la conţinutul lor, forma

exterioară, materialul din care este confecţionat, rechizitele, pe

ce este efectuată înscrierea, prezenţa semnăturii, ştampilei.

3. La cercetarea animalelor şi a lor cadavre este necesar

de stabilit:

a) denumirea animalului.

b) rasa, sexul, vârsta dacă este posibil.

c) semnele apartenenţei animalului unei anumite

gospodării sau a unei persoane: marcarea, specificul

potcovării.

d) caracteristici individuale: culoare, specificul rasei,

semnele traumelor anterioare.

La cercetare este raţional de a antrena specialistul veterinar

sau zootehnicianul.

4. Cercetarea mijloacelor de transport se efectuiază cu

scopul:

a) stabilirii caracteristicilor individuale ale

automobilului.

b) descoperirea urmelor de infracţiune pe mijlocul de

transport sau urmele ciocnirii cu alte mijloace de

transport ori persoane.

c) descoperirea de urme şi obiecte, lăsate de partea

vătămată sau persoanele care conduceau mijloacele

de transport.

82

d) stabilirea prezenţei urmelor de sol, pietrişului de la

locul comiterii infracţiunii.

e) determinarea stării tehnice a automobilului.

La cercetarea mijlocului de transport trebuie să fie antrenat

specialistul criminalist, specialistul autotehnician şi după

necesitate, şoferul, ce conducea mijlocul de transport.

5. Examinarea corporală (art.119 CPP Republicii

Moldova) constă în efectuarea de către organul de urmărire

penală a examinării corporale a bănuitului, învinuitului

inculpatului, martorului sau a părţii vătămate cu consimţămîntul

acestora sau în baza ordonanţei motivate a ofiţerului de urmărire

penală cu autorizaţia judecătorului de instrucţie pentru a constata

dacă pe corpul acestora există urme ale infracţiunii sau semne

particulare în cazul în care pentru aceasta nu este necesară

expertiza medico-legală.

În rezultatul examinării corporale se stabileşte prezenţa pe

corpul persoanei a:

a) caracteristicilor individuale, caracterul lor şi

localizarea.

b) leziunilor corporale uşoare, caracterul şi localizarea lor.

c) urme de particule, pe care persoana examinată le-a luat

de la locul infracţiunii sau le-a lăsat acolo.

d) caracteristicilor, ce indică la executarea de către

examinat a unei activităţii profesionale.

Această acţiune de urmărire penală se înfăptuieşte prin

ordonanţa anchetatorului. Dacă examinarea corporală se

efectuiază asupra unei persoane de alt sex şi este necesară

dezbrăcarea acesteia, atunci, ofiţerul de urmărire penală nu

participă la examinarea corporală, iar aceasta este efectuată de

medic. La procesul verbal de examinare corporală după

necesitate pot fi anexate fotografiile şi desenele caracteristicilor

individuale şi a leziunilor.

83

Subiectul nr. 41 Tactica reconstituirii faptei

1. Noţiunea reconstituirii

2. Scopul reconstituirii

3. Genurile reconstituirii

4. Acţiunile anchetatorului în vederea pregătirii

pentru reconstituire

5. Procedee tactice de efectuare a reconstituirii

6. Fixarea mersului şi rezultatelor a experimentului

de anchetă

1. Reconstituirea faptei (art.122 CPP Republicii Moldova)

este o acţiune de urmărire penală şi de tactică criminalistică

efectuată pentru verificarea şi precizarea probelor şi datelor

administrate şi obţinerea probelor noi ce constă în reproducerea

artificială a acţiunilor situaţiei şi altor împrejurări în care s-a

produs o anumită faptă.

2. Scopul reconstituirii:

a) verificarea şi ilustrarea probelor existente.

b) relevarea de noi probe.

c) verificarea versiunilor

d) stabilirea circumstanţelor ce au favorizat comiterea

infracţiunii.

3. Genurile reconstituirii:

a) stabilirea posibilităţii perceperii unor factori. Acest

tip de reconstituire se face pentru verificarea

vizibilităţii sau auzului. În legătură cu aceasta este

necesar de a lua în considerare factorii obiectivi, ce

au putut influenţa asupra recepţionării factorilor ce îl

interesează pe ofiţerul de urmărire penală. Este

raţional de a petrece experimentele de tipul dat în

acelaşi loc unde s-au petrecut în realitate

evenimentele reconstituite, în acelaşi timp al zilei, la

84

aceeaşi iluminare, cu respectarea distanţelor între

obiecte.

b) stabilirea posibilităţii executării unor acţiuni:

pătrunderea prin anumite deschizături, posibilitatea

scoaterii, transportării, ridicării unor obiecte,

deschiderea lacătului fără cheie etc.

c) stabilirea posibilităţii existenţei unor fapte,

evenimente aparente (de exemplu: a fost posibil în

realitate ca în situaţia rutieră creată, şoferul să fie

orbit de lumina fazei lungi a automobilului din

direcţia opusă, a fost oare posibilă inflamarea

desinestătătoare a anumitor substanţe în anumite

condiţii).

d) stabilirea mecanismului de formare a urmelor (de

spargere, de lovire, tăiere, deplasare sau frânare,

aplicare a armei de foc).

4. Acţiunile ofiţerului de urmărire penală în vederea

pregătirii pentru reconstituire includ acţiunile până la ieşirea la

faţa locului şi la faţa locului reconstituirii. Până la ieşirea la

locul reconstituirii:

a) stabilirea sarcinilor, condiţiilor şi modalităţii de

efectuare a reconstituirii.

b) stabilirea locului, timpului şi etapele efectuării

reconstituirii,

c) stabilirea numărului şi persoanelor participante.

d) asigură reconstituirea mediului înconjurător sau a unor

anumitor obiecte la locul reconstituirii.

e) formarea planului reconstituirii.

Acţiunile la locul reconstituirii:

a) stabilirea prezenţei sau lipsei schimbărilor în anturajul

locului reconstituirii.

85

b) verificarea corespunderii condiţiilor reconstituirii cu

condiţiile petrecerii evenimentului experimentat.

c) explicaţia drepturilor, obligaţiilor şi instruirea

participanţilor la reconstituire.

d) verificarea prezenţei şi funcţionării rechizitelor şi a

mijloacelor tehnico-criminalistice.

e) stabilirea mijloacelor şi semnelor de legătură între

participanţii la reconstituire.

f) după necesitate asigură securitatea locului reconstituirii

şi după necesitate previne participanţii de a nu relata

altor persoane rezultatul acţiunii de anchetă.

5. Procedeele tactice ale reconstituirii:

a) repetarea acţiunilor.

b) reconstituirea pe etape.

c) efectuarea reconstituirii în condiţii maximal apropiate

de condiţiile în care s-au petrecut acţiunile criminale.

d) neapărat de luat în consideraţie condiţiile ce lipsesc şi

nu pot fi reconstruite.

e) prezenţa unui cerc determinat de persoane.

6. Despre efectuarea reconstituirii se întocmeşte un proces

verbal în care se fixează mersul şi rezultatele acesteia. În

procesul-verbal este necesar de a indica: unde, când, cu ce scop,

de cine, a fost sau nu supus mediul reconstruirii unor schimbări,

modificări; condiţiile de efectuare a reconstituirii; etapele;

descrierea fiecărei etape şi rezultatele. Mersul şi rezultatele

reconstituirii se fixează deasemenea în anexele la procesul-

verbal: fotografii, videofilm şi scheme.

Dacă rezultatul obţinut justifică posibilitatea reală de

executare a acţiunilor, existenţa evenimentelor examinate, atunci

rezultatul reconstituirii se considera pozitiv. Rezultatul negativ

justifică imposibilitatea înfăptuirii unor acţiuni, sau existenţa

reală a evenimentelor în situaţia creată.

86

La fel ca un gen al reconstituirii în practica de urmărire

penală este efectuată verificarea declaraţiilor persoanelor la faţa

locului

Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii (art.114 CPP

Republicii Moldova) este o acţiune de urmărire penală complexă

ce constă în demonstrarea de către persoană anterior audiată a

locului şi a obiectelor ,ce au legătură cu cauza cercetată ,darea

concomitentă a depoziţiilor şi demonstrarea acţiunilor separate în

scopul verificării probelor administrate şi descoperirea de noi

probe. Scopul petrecerii verificării la faţa locului: verificarea şi

concretizarea circumstanţelor stabilite anterior, relevarea de noi

probe , stabilirea şi lichidarea cauzelor ce duc la contraziceri în

depoziţii, relevarea cauzelor şi a condiţiilor ce favorizează

comiterea infracţiunilor.

Sarcinile de bază a verificării depoziţiilor la faţa locului:

descoperirea locului comiterii faptei ,ce are importanţă pentru

anchetă, ce nu poate fi stabilit prin alte metode, stabilirea

metodei de pătrundere şi de sustragere de la locul comiterii

infracţiunii ,dacă cel audiat nu le poate explica, descoperirea

dovezilor despre care persoana audiată a indicat în depoziţiile

sale, stabilirea bănuiţilor, părţilor vătămate şi a martorilor care

anterior nu erau cunoscuţi urmăririi penale, stabilirea stării reale

a mediului infracţional, dacă el a suferit sau nu schimbări la

momentul cercetării, stabilirea nivelului informării persoanei

audiate referitor la circumstanţele ce sunt incluse în obiectul

infracţiunii.

Caracteristicile de diferenţiere a verificării depoziţiilor la

faţa locului sunt: obligatoriu dorinţa şi acordul benevol a

persoanei pentru participarea la verificarea depoziţiilor la faţa

locului, combinarea depoziţiilor cu demonstrarea şi arătarea

poziţiei reale a obiectelor la faţa locului, demonstrarea acţiunilor

în acele împrejurări ce s-au format la momentul verificării

87

depoziţiilor la faţa locului, fără refacerea prealabilă a

împrejurărilor caracteristice perioadei de comitere a infracţiunii,

căutarea urmelor şi altor obiecte la locul verificării depoziţiilor în

corespunderea cu indicaţiile persoanei, a cărei 2declaraţii se

verifică, fixarea mediului cu respectarea lămuririlor persoanei

audiate anterior.

Pregătirea în vederea verificării depoziţiilor la faţa locului

include: determinarea scopului verificării depoziţiilor la faţa

locului, după necesitate, audiere suplimentară a persoanei

depoziţiile căreia urmează a fi verificate, relevarea motivelor

reale din care bănuitul sau învinuitul a dat acord la participarea la

verificarea depoziţiilor la faţa locului, stabilirea timpului de

petrecere a verificării depoziţiilor la faţa locului, studierea

prealabilă a locului de petrecere a acţiunii de urmărire penală,

determinarea punctului iniţial, ordinea deplasării, întocmirea

planului verificării depoziţiilor la faţa locului, determinarea

participanţilor la acţiunea de urmărire penală şi instruirea lor,

pregătirea transportului şi mijloacelor tehnice necesare.

Condiţiile de bază a verificării depoziţiilor la faţa locului

sunt: acordul benevol pentru participarea la verificarea

depoziţiilor la faţa locului, independenţa şi iniţiativa personală a

acestei persoane la conducerea la locul indicat de el şi

demonstrarea acţiunilor, siguranţa acţiunilor întreprinse pentru

participanţii la acţiunea de urmărire penală şi a altor persoane,

veridicitatea depoziţiilor persoanelor audiate, date la faţa locului

(totul trebuie să fie supus controlului cu ajutorul datelor obţinute

din alte surse), audiatul, depoziţiile căruia se verifică, nu trebuie

să fie informat referitor la datele verificate obţinute din alte surse

(în afară de depoziţiile sale).

Mersul şi rezultatele verificării depoziţiilor la faţa locului

se fixează în procesul verbal. Deasemenea în procesul verbal,

locul şi timpul petrecerii acţiunii de urmărire penală, persoanele

88

participante, explicarea drepturilor şi obligaţiilor acestora, scopul

verificării depoziţiilor la faţa locului, menţiunea participării

benevole la această acţiune de urmărire penală, punctul iniţial al

acţiunii de urmărire penală, metoda de deplasare, ruta de

deplasare şi indicarea obiectivelor menţionate de cel verificat,

ordinea de deplasare a grupei, poziţia fiecărui participant la

acţiunea de urmărire penală în timpul deplasării, continuitatea

deplasării persoanei depoziţiile căreia se verifică (se deplasa

încrezut, s-a abătut), ce acţiunii a executat aceasta, caracterul şi

rezultatul lor, conţinutul depoziţiilor sale, locul şi metoda

descoperirii urmelor şi obiectelor, întrebările ce i-au fost puse de

ofiţerul de urmărire penală şi răspunsurile la ele, ordinea de

utilizare a mijloacelor de fixare. Ca metode suplimentare de

fixare sunt: fotografierea, înregistrarea depoziţiilor verificate pe

bandă magnetică, utilizarea înregistrării video, care permite

înregistrarea acţiunii de urmărire penală în mişcare, deasemanae

planurile şi schemele de deplasare a participanţilor în procesul

verificări depoziţiilor la faţa locului.

Subiectul nr.42 Tactica percheziţiei şi ridicării

1. Noţiunea percheziţiei şi ridicării.(art.125 – 132

CPP Republicii Moldova)

2. Scopurile percheziţiei.

3. Tipurile percheziţiei.

4. Pregătirea în vederea petrecerii percheziţiei.

5. Etapele petrecerii percheziţiei şi esenţa lor.

6. Procedeele tactice de petrecere a percheziţiei.

7. Fixarea mersului şi rezultatelor percheziţiei.

8. Esenţa ridicării şi deosebirea de percheziţie

1. Percheziţia este o acţiune de urmărire penală şi de

tactică criminalistică, ce constă în căutarea forţată în încăperi,

terenuri şi altor obiecte, deasemenea şi a persoanelor cu scopul

89

descoperirii şi ridicării urmelor, armelor infracţiunii, obiectelor şi

bunurilor, obţinute pe cale ilicită, altor obiecte şi documente, ce

ar avea importanţa pentru descoperirea şi cercetarea infracţiunii.

Ridicarea este o acţiune de urmărire penală şi de tactică

criminalistică, ce constă în luarea obiectelor şi documentelor, ce

au o importanţă pentru dosar, când se cunoaşte la cine şi unde se

află ele.

2. Scopurile percheziţiei:

a) descoperirea şi ridicarea obiectelor ce au valoare

probatorie (obiectele infracţiunii, deasemenea şi cele

obţinute pe cale criminală sau care poartă urmele

infracţiunii, documente ce prezintă circumstanţe

importante pentru dosar, deasemenea şi a cadavrelor).

b) descoperirea persoanelor în căutare precum şi

materialelor ce ar uşura acest lucru (fotografii, scrisori,

etc.).

c) stabilirea averii, care urmează a fi pusă sub sechestrul

în scopul asigurării, restituirii prejudiciului prin

acţiunea civilă din procesul penal sau o eventuală

confiscare a ei.

3. Genurile percheziţiei pot fi clasificate după mai multe

criterii:

a) după obiect: percheziţia încăperilor, percheziţia

persoanelor, percheziţia terenurilor, percheziţia

mijloacelor de transport.

b) după etapele percheziţiei: iniţială şi repetată.

c) după timp efectuării: separată şi concomitentă.

4. Pregătirea în vederea percheziţiei include:

a) acumularea informaţiei orientative necesare.

b) stabilirea timpului efectuării percheziţiei.

c) formarea şi instruirea grupei operative de urmărire

penală.

90

d) asigurarea grupei cu mijloace tehnice-criminalistice

necesare şi transport.

e) planul efectuării percheziţiei.

f) întocmirea ordonanţei şi obţinerea sancţiunii

judecătorului de instrucţie.

5. Se deosebesc patru etape de efectuare a percheziţiei:

a) de pregătire: care constă în sosirea grupei la locul

destinat a percheziţiei, pătrunderea la locul ce

urmează a fi percheziţionat şi întreprinderea

măsurilor pentru asigurarea decurgerii normale a

percheziţiei;

b) examinarea generală: constă în cercetarea vizuală

generală a locului ce urmează a fi percheziţionat, în

timpul acesteia ofiţerul de urmărire penală face

cunoştinţă nemijlocit cu mediul înconjurător,

stabileşte planul percheziţiei, definitiv stabileşte

sarcinile membrilor participanţi la percheziţie, ia

decizia despre utilizarea mijloacelor tehnice.

c) etapa dinamică: include în sine căutarea nemijlocită

a obiectelor ce au importanţă pentru urmărirea

penală.

d) fixarea rezultatelor percheziţiei constă în întocmirea

procesului verbal, planurilor şi schemelor încăperilor

sau terenurilor percheziţionate, folosirea fotografierii

şi a filmului video.

6. Ca procedee tactice pot fi menţionate:

a) percheziţia: unor obiecte şi generală.

b) percheziţia în grup şi de o singură persoană.

c) percheziţia concomitentă şi separată.

d) percheziţia paralelă şi încrucişată.

e) metoda comparării încăperilor sau terenurilor

similare.

91

7. Metoda de bază de fixare a rezultatelor percheziţiei este

procesul verbal. În procesul verbal amănunţit se indică

informaţia despre obiectele găsite şi locul găsirii lor. În cazurile

când se ridică hârtii de valoare, obligaţii, certificate, acreditive se

enumără rechizitele acestor documente. La depistarea

ascunzătorilor se descrie amănunţit amplasarea lor şi

dimensiunea. În partea finală a procesului verbal de percheziţie

se indică ce a fost ridicat, ambalajul şi sigila, cui şi ce a fost

transmis spre păstrare.

Ordinea efectuării percheziţiei şi locul depistării

ascunzătorilor pot fi fixate în plan şi în schemă. Dacă este

necesar tot în aceleaşi scopuri pot fi folosite fotografierea şi

videofilmul judiciar.

8. Ridicarea se deosebeşte de percheziţie prin faptul că în

procesul acesteia se ridică obiecte iniţial cunoscute, locul cărora

iniţial este cunoscut, în legătură cu ce în timpul ridicării lipseşte

necesitatea căutării. Ridicarea este efectuată conform ordonanţei

ofiţerului de urmărire penală, în care trebuie să fie indicate care

obiecte şi documente anume urmează a fi ridicate, motivul şi

locul aflării acestora. Ridicarea documentelor, ce conţin secrete

de stat deasemenea corespondenţa poştală şi convorbirile

telefonice este efectuată doar cu sancţiunea judecătorului de

instrucţie. Rezultatele ridicării se fixează în procesul verbal al

acestei acţiuni de urmărire penală, iar după necesitate şi în

anexele acestuia.

Subiectul nr.43 Tactica audierii

1. Noţiunea audierii.

2. Obiectul audierii.

3. Tipurile audierii

4. Pregătirea în vederea audierii

5. Etapele audierii (interogării)

92

6. Procedeele tactice ale interogării

7. Fixarea procesului şi rezultatelor audierii

(interogării)

1. Audierea este acţiunea de urmărire penală şi de tactică

criminalistică ce constă în acumularea şi fixarea conform

legislaţiei în vigoare a declaraţiilor martorilor, victimelor,

bănuiţilor, învinuiţilor şi inculpaţilor asupra anumitor fapte

cunoscute de ei ce au importanţă în justa soluţionare a cauzei

penale.

2. Obiect al audierii poate fi:

a) circumstanţele ce intră în fapta supusă probaţiunii,

b) circumstanţele necesare pentru obţinerea scopurilor

înaintate în procesul cercetării,

c) circumstanţe cu ajutorul cărora pot fi obţinute probe,

d) circumstanţe, cunoaşterea cărora este necesară pentru

determinarea forţei probatoare a dovezilor,

e) circumstanţe care neavând caracter probatoriu au un rol

tactic.

3. Tipurile audierii în procesul urmăririi penale se

deosebesc în dependenţă de:

a) calitatea procesuală a audiatului: audierea martorului,

victimei, bănuitului, învinuitului, specialistului, expertului,

b) vârsta audiatului: adult, minor, copil.

c) cu prezenţa participanţilor: prezenţa terţei persoane,

participarea apărătorului, expertului, specialistului,

părinţilor sau reprezentanţilor legali, pedagogului,

traducătorului,

d) locul audierii,

e) caracterul situaţiei de urmărire penală (cu conflict şi fără).

f) a fost persoana dată audiată anterior pe dosarul dat sau este

audiată pentru prima dată: iniţială, repetată, adăugătoare.

93

4. Pregătirea pentru audiere poate fi specială şi

psihologică.

Pregătirea specială presupune studierea materialelor dosarului

penal, acţiunile de urmărire penală efectuate anterior audierii,

pregătirea probelor care, la decizia ofiţerului de urmărire penală,

vor fi prezentate, stabilirea ordinii audierii şi modalităţii de citare

a persoanei ce urmează a fi audiată, pregătirea locului unde va fi

audiată persoana şi mijloacele tehnice de fixare, documentele,

caracteristicile, formularea întrebărilor de bază, schiţarea

planului de audiere, studierea literaturii de specialitate,

convorbiri cu specialiştii, primirea consultaţiilor în centrele

ştiinţifice asupra anumitor întrebări, ce necesită anumite

cunoştinţe într-o anumită ramură a ştiinţei tehnicii, culturii, etc.

Pregătirea psihologică presupune alegerea de către ofiţerul de

urmărire penală a ordinii şi tonul de punere a întrebărilor, crearea

condiţiilor şi împrejurărilor, ca împuternicirile sale să nu fie

limitate, ca să se simtă comod ofiţerul de urmărire penală şi cel

audiat – pregătirea în vederea stabilirii contactului psihologic.

5. Se deosebesc următoarele etape ale audierii:

a) etapa iniţială,

b) relatarea liberă,

c) etapa de punere a întrebărilor,

d) etapa finală,

7. Procedeele tactice ale audierii se deosebesc în dependenţă

de etapele audierii, de volumul probelor şi caracterul situaţiei în

care are loc audierea (fără conflict sau cu conflict).

Procedura de bază în cazul audierii fără conflict:

a) prezentarea persoanei audiate a fragmentelor din

procesele verbale de audiere a altor persoane.

b) propunerea de a relata faptele, strict respectând ordinea

cronologică în care au decurs evenimentele relatate,

c) audierea la locul faptei,

94

d) reamintirea, detalierea, suprapunerea faptelor şi

evenimentelor...

Procedeele tactice ale audierii în cazul situaţiei cu conflict:

a) trezirea interesului persoanei audiate spre darea de

declaraţii, spre convorbirea cu ofiţerul de urmărire

penală.

b) de a atrage atenţia la respectarea drepturilor audiatului

şi satisfacerii intereselor lui legale,

c) crearea şi menţinerea în procesul interogării unei

atmosfere de serviciu fără incomodităţi,

d) manifesta în procesul audierii a respectului faţă de

personalitate şi norme etice,

e) lămurirea audiatului a importanţei dării de depoziţii

veridice şi căinţei sincere,

f) relevarea motivelor de dare a declaraţiilor false şi

lichidarea acestora,

g) convingerea cu ajutorul deducţiei logice lipsei de sens,

în darea de declaraţii false,

h) Detalierea maximală şi concretizarea depoziţiilor

declaraţiile audiatului,

i) stimularea calităţilor pozitive ale audiatului,

j) prezentarea dovezilor ce-l demască pe audiat într-o

anumită infracţiune sau minciună,

k) audierea repetată, sistematică, încrucişată, adăugătoare

etc.

7. Procesul verbal este metoda de bază de fixare a

declaraţiilor audiatului. În el este reflectată decurgerea şi

rezultatele audierii. Ca mijloace adăugătoare de fixare a

declaraţiilor pot fi utilizate înregistrarea audio şi videofilmul

judiciar. Cu ajutorul lor se fixează informaţia relatată de audiat.

Prin aceasta deasemenea se fixează modul de comportare în

cazul punerii unor întrebări cheie.

95

Subiectul nr.44 Tactica confruntării

1. Noţiunea confruntării.(art.113 CPP Republicii

Moldova)

2. Acţiuni de pregătire.

3. Ordinea confruntării.

4. Procedeele tactice ale confruntării.

5. Fixarea procesului şi rezultatelor confruntării.

1. Confruntarea este acţiunea de urmărire penală şi de

tactică criminalistică ce constă în audierea concomitentă a două

persoane anterior audiate în situaţii foarte importante pentru

dosar, când în declaraţiile lor anterioare există divergenţe

esenţiale.

2. Pregătirea în vederea efectuării confruntării constă în

următoarele acţiuni:

a) se ia decizia despre necesitatea lichidării divergenţilor

dintre declaraţiile a două persoane prin petrecerea

confruntării între acestea,

b) se stabileşte timpul efectuării confruntării,

c) sânt studiate personalităţile persoanelor ce urmează a fi

confruntate şi se determină caracterul relaţiilor între ele,

d) se stabileşte locul efectuării confruntării,

e) se i-au măsuri pentru citarea persoanelor participante la

confruntare.

3. Ordinea confruntării:

a) preîntâmpinarea martorului sau părţii vătămate despre

răspunderea penală pentru eschivarea, refuzul de a face

declaraţii şi prezentarea cu bună voie, cu bună ştiinţă a

depoziţiilor mincinoase,

b) întrebări ambilor participanţi: dacă se cunosc, de când şi

în ce relaţii se află,

96

c) propunerea persoanei care după părerea ofiţerului de

urmărire penală, a prezentat depoziţii veridice de a

povesti evenimentul, în legătură cu care participanţii au

prezentat depoziţii contradictorii,

d) întrebare celuilalt participant la confruntare dacă

confirmă el declaraţiile primului participant la

confruntare,

e) întrebare primului participant: îşi mai susţine răspunsul la

prima întrebare (în caz de răspuns negativ la prima

întrebare a celui de al doilea participant la confruntare),

f) întrebare ambilor participanţi: dacă au întrebări unul faţă

de celălalt, dacă doresc să-şi completeze depoziţiile,

g) fixarea mersului şi rezultatelor confruntării.

4. Procedeele tactice ale confruntării:

a) detalierea răspunsurilor participanţilor la confruntare,

b) prezentarea dovezilor în scopul activizării memoriei

participanţilor la confruntare,

c) utilizarea depoziţiilor veridice ale altor persoane anterior

audiate.

d) invitarea pentru participare a unor persoane (rude

pedagog, etc.), prezenţa cărora poate duce la convingerea de

dare a depoziţiilor veridice de către persoanele confruntate.

5. Despre efectuarea confruntării se întocmeşte un proces

verbal în care se înscriu în ordinea în care au fost puse întrebările

celor confruntaţi şi deasemenea şi răspunsurile acestora. Pentru

fixare poate fi utilizată înregistrarea video sau audio.

Subiectul nr.45 Tactica prezentării spre recunoaştere

1. Noţiunea prezentării spre recunoaştere. (art.116-

117 CPP Republicii Moldova)

2. Genurile şi formele prezentării spre recunoaştere.

3. Regulile de bază ale prezentării spre recunoaştere.

97

4. Pregătirea în vederea prezentării spre recunoaştere.

5. Fixarea mersului şi rezultatelor prezentării spre

recunoaştere.

1.Prezentarea spre recunoaştere este o acţiune de urmărire

penală şi de tactică criminalistică şi constă în determinarea

apartenenţei de gen sau grup de către partea vătămată, martor,

bănuit, învinuit al unui obiect datorită memorizării anterioare a

acestuia. Baza ştiinţifică a prezentării spre recunoaştere o

formează procesul psihologic, esenţa căruia constă în faptul că

persoana ce recunoaşte obiectul face compararea cu ajutorul

memoriei a înfăţişării obiectului văzut anterior cu obiectul

prezentat împreună cu alte obiecte. În rezultatul acestei

comparări se i-a decizia asupra identităţii, asemănării sau

deosebirii dintre obiectele, persoanele prezentate.

2. Sînt următoarele genuri ale prezentării spre

recunoaştere:

a) a persoanelor.

b) a obiectelor.

c) a animalelor.

d) a cadavrelor sau a unor părţi de cadavre.

e) a încăperilor sau a porţiunilor de teren.

Prezentarea spre recunoaştere poate fi înfăptuită în două

forme: în realitate sau după fotografie.

3. Regulile de bază ale prezentării spre recunoaştere:

a) cel ce recunoaşte de la bun început este audiat de

împrejurările în care al a văzut persoana sau obiectul

respectiv, particularităţile şi semnele individuale, după

care ea îl poate recunoaşte.

b) numărul obiectelor prezentate spre recunoaştere nu

trebuie să fie mai mic de trei (cu excepţia prezentării

cadavrelor).

98

c) obiectele prezentate spre recunoaştere trebuie să fie

după posibilitate asemănătoare la exterior cu cel ce

trebuie recunoscut. Obiectul ce urmează să fie

recunoscut se prezintă împreună cu aceste obiecte.

d) până la începerea prezentării spre recunoaştere

persoanei ce urmează a fi prezentată i se dă

posibilitatea de aşi alege locul dorit între persoanele

prezentate spre recunoaştere.

e) dacă persoana căreia i se prezintă pentru recunoaşterea

este în calitate de martor sau parte vătămată, el înainte

de a recunoaşte este prevenit despre răspunderea penală

pentru sustragerea sau refuzul de a face depoziţii,

prezentarea cu bună voinţă a depoziţiilor mincinoase.

f) pentru fixarea mersului şi rezultatelor prezentării spre

recunoaştere pot fi utilizate mijloace audio sau video.

4. Pregătirea în vederea prezentării spre recunoaştere

presupune:

a) audierea prealabilă a persoanei care va recunoaşte,

b) alegerea locului de prezentare spre recunoaştere,

c) crearea condiţiilor optimale pentru efectuarea

prezentării spre recunoaştere,

d) invitarea specialistului pentru participare sau pregătirea

prezentării spre recunoaştere sau consultarea cu el, în

vederea aplicării unor mijloace tehnice,

e) asigurarea escortări bănuitului sau învinuitului care se

află sub arest.

5. Conform legislaţiei procesuale, despre prezentarea spre

recunoaştere se întocmeşte un procesul verbal în care se indică

mersul şi rezultatele, fixarea obiectului predestinat prezentării

spre cunoaştere poate avea loc prin fotografiere sau înregistrare

video.

99

Subiectul nr.46 Genurile prezentării spre recunoaştere

1. Prezentarea spre recunoaştere a persoanelor

2. Prezentarea spre recunoaştere a obiectelor

3. Prezentarea spre recunoaştere a cadavrului

4. Prezentarea spre recunoaştere a animalelor

5. Prezentarea spre recunoaştere a încăperilor şi a

porţiunilor de teren

1. Prezentarea spre recunoaştere a persoanelor are loc în

cazurile când persoana, ce urmează a fi prezentată spre

recunoaştere, nu este cunoscută de către persoana căreia i se

prezintă pentru recunoaştere, însă ultima a reuşit să memorizeze

careva semne obiective (exterioare) ale acesteia; persoana ce

recunoaşte se cunoaşte cu persoana prezentată spre recunoaştere,

însă nu cunoaşte numele, acesteia sau îl numeşte cu alt nume;

persoana ce recunoaşte cunoaşte persoana prezentată spre

recunoaştere, numeşte corect iniţialele, însă ultima neagă faptul

cunoaşterii reciproce.

La prezentarea spre recunoaştere a persoanelor se respectă

următoarea consecutivitate:

a) persoana căreia i se prezintă pentru recunoaştere nu

trebuie să aibă posibilitatea, chiar ocazional să vadă

înainte de recunoaştere persoanele ce îi vor fi

prezentate spre recunoaştere,

b) invitarea persoanei ce urmează a fi recunoscută,

explicarea scopului şi consecutivităţii acţiunii de

urmărire penală, drepturile şi obligaţiile ei şi

propunerea acesteia de a-şi alege personal locul

printre persoanele ce vor fi prezentate.

c) invitarea persoanei căreia i se prezintă spre

recunoaştere, explicarea acesteia a scopului şi

consecutivităţii acţiunii de urmărire penală,

preîntâmpinarea persoanei ce recunoaşte despre

100

răspundere penală, pentru declaraţiile mincinoase.

Precum şi dreptul de a nu face declaraţii împotriva sa

şi împotriva rudelor sale apropiate.

d) întrebare persoanei ce a recunoscut după care semne

şi criterii recunoaşte persoana prezentată spre

recunoaştere,

e) persoana recunoscută este rugată să se numească,

f) întrebare tuturor participanţilor,

g) fixarea mersului şi rezultatelor prezentării spre

recunoaştere.

2. În calitate de obiecte prezentate spre recunoaştere de

obicei apar obiecte materiale ale infracţiunii, deasemenea şi

obiectele cu ajutorul cărora sa comis infracţiunea.

Consecutivitatea prezentării spre recunoaştere a obiectelor în

general este aceeaşi ca şi prezentarea spre recunoaştere a

persoanei. Persoana ce recunoaşte iniţial este audiată referitor la

caracteristicile şi semnele obiectului. Obiectul se prezintă

împreună cu cel puţin 2 sau mai multe obiecte omogene.

Persoana ce recunoaşte obiectul poate să-l ia în mâini pentru a-l

examina din toate părţile, în anumite cazuri poate să-l îmbrace

(când merge vorba despre haine), să verifice funcţionarea

mecanismului, etc. Dacă obiectul este unic, atunci este raţional

de-al prezenta persoanei şi de a nominaliza concret

caracteristicile după care la recunoscut. Dacă proprietarul

obiectului are paşaportul sau alte documente cu identificarea

numărului obiectului, atunci nu este necesitatea în prezentarea

acestuia spre recunoaştere.

3. La descoperirea cadavrului unei persoane

neidentificate, lucrătorii poliţiei aducând la cunoştinţă ofiţerul de

urmărire penală şi acţionând conform indicaţiei acestuia, trebuie

imediat să întreprindă măsuri pentru stabilirea identităţii

persoanei decedate. Regula de prezentare spre recunoaştere a

101

cadavrului prevede prezentarea acestuia fiecărei persoane care

urmează să-l recunoască separat şi într-un singur exemplar.

Cadavrul poate fi prezentat spre recunoaştere dezbrăcat.

4. Prezentarea spre recunoaştere a animalelor

deasemenea are loc după regulile generale. Dacă animalul se

prezintă persoanei, care conform materialelor din dosar este

proprietarul acestuia, trebuie de consemnat în procesul verbal

care a fost reacţia animalului la prezenţa persoanei ce urma s-o

recunoască. La audierea preventivă a persoanei căreia i se va

prezentata spre recunoaştere animalul, poate fi antrenat un

specialist.

5. Prezentarea spre recunoaştere a încăperilor, a

porţiunilor de teren cel mai des se utilizează în acele cazuri când

în cadrul cercetărilor de urmărire penală efectuate este necesar de

a verifica declaraţiile audiatului, în legătură cu descrierea unui

anumit loc. Necesitatea prezentării spre recunoaştere a

încăperilor, a porţiunilor de teren apare şi în cazurile când este

necesar să ne convingem că o anumită persoană a vizitat anterior

aceste locuri.

Subiectul nr.47: Tactica ordonării şi efecutării

expertizelor judiciare.

1.Noţiunea şi importanţa expertizei judiciare

2.Clasificarea expertizelor judiciare

3.Pregătirea în vederea ordonării expertizei judiciare

4.Etapele efectuării expertizei

5.Aprecierea raportului de expertiză

1.Expertiza judiciară este efectuarea de experţi în forma

stabilită de legislaţie conform ordonanţei organelor de cercetare

penală şi instanţei de judecată a cercetărilor în domenii separate

ale ştiinţei, tehnicii, artei, în scopul stabilirii circumstanţelor ce

au importanţă pentru cauză .

102

Concluzia de expertiză este o sursă de probă, iar datele

faptice ce se conţin în ele probe.

Expertiza este efectuată de persoane competente, ce

lucrează în instituţii speciale de expertiză a organelor afacerilor

interne, justiţie, ocrotire a sănătăţii sau de alte persoane

competente în soluţionarea întrebărilor ce au importanţă pentru

anchetă şi instanţă de judecată.

2.Expertizele judiciare pot fi clasificate după următosrele

criterii:

după ramura de ştiinţă: criminalistice, medico-legale,

psihiatrică, de contabilitate , autotehnică ,economică,

chimică, biologică, tehnică etc.

după ordinea efectuării :iniţiale şi repetate

după volumul cercetării: de bază şi suplimentare

după caracterul cunoştinţelor utilizate :unitare şi complexe

după numărul experţilor :de un expert şi de comisie

după locul cercetării: în localul instituţiilor de expertiză şi

în afara lor

3. Pregătirea în vederea ordonării expertizei constă din

următoarele elemente: adunarea, alegerea, păstrarea şi pregătirea

pentru trimitere la expertiză a obiectelor ce urmează a fi supuse

expertizei ;alegerea expertului sau instituţiei ce va executa

expertiza; întocmirea ordonanţei de numire a expertizei, aducerea

faptului dat la cunoştinţă învinuitului, examinarea demersurilor

în legătură cu aceasta ;îndeplinirea ordonanţei şi expedierea

acestea expertului sau instituţiei speciale ce va efectua expertiza

(împreună cu obiectul ce urmează a fi cercetat).După necesitatea

poate fi transmis şi dosarul penal.

4. Sunt delimitate următoarele etape la efectuarea expertizei:

cercetarea prealabilă,

cercetarea separată,

cercetarea comparativă,

103

evoluarea concluziilor,

întocmirea raportului de expertiză

5. Aprecierea concluziei de expertiză presupune analiza ei,

compararea cu alte dovezi pe dosar, verificarea veridicităţii

obiectelor cercetate şi veridicităţii concluziilor din raportul de

expertiză. În procesul aprecierii concluziei de expertiză a

expertului, anchetatorul urmează să stabilească: plenitudinea

cercetărilor efectuate de expert, pe care se bazează concluzia;

baza ştiinţifică a metodelor utilizate de expert la efectuarea

expertizei; argumentarea concluziei cu date faptice din dosarul

penal şi rezultatele cercetărilor efectuate de expert; plenitudinea

concluziei, claritatea ei, corespunderea răspunsurilor expertului

cu întrebările puse de ofiţerul de urmărire penală în ordonanţă.

Subiectul nr.48: Tactica obţinerii mostrelor pentru

cercetarea comparativă

1.Noţiunea obţinerii mostrelor pentru cercetarea

comparativă (art.154-156 CPP Republicii Moldova)

2.Clasificarea mostrelor pentru cercetarea comparativă.

3.Pregătirea în vederea obţinerii mostrelor pentru

cercetarea comparativă.

4.Cerinţele tactice înaintate spre obţinerea mostrelor

pentru cercetarea comparativă.

5.Fixarea mersului şi rezultatelor obţinerii mostrelor

pentru cercetarea comparativă.

1.Obţinerea mostrelor pentru cercetarea comparativă.

este o acţiune procedurală independentă, ce constă în

obţinerea pe cale experimentală de la bănuit, învinuit, martor

,partea vătămată a obiectelor, ce sunt produse ale vitalităţii

organismului lor sau create de el, necesare pentru compararea cu

corpurile delicte în scopul identificării sau determinarea

apartenenţei de grup.

104

2.Clasificarea mostrelor pentru cercetarea comparativă.

este efectuată pe baza următoarelor principii:

după caracterul mostrelor pentru cercetarea comparativă.

reflectate: individuale (modelele ale urmelor papilare, a

urmelor picioarelor, uneltelor de spargere…) şi ereditare

(modelele excreţiilor organismului uman, animal),

după timpul şi condiţiilor apariţiei: libere şi experimentale,

Mostrelor pentru cercetarea comparativă. libere –sunt obiecte

materiale, care se formează nu în scopul cercetării comparate dar

,cel mai des, înainte de pornirea procesului penal.

Mostrelor pentru cercetarea comparativă. experimentale sunt

obiecte materiale, obţinute de anchetator după pornirea

procesului penal şi sunt create, colectate conform legislaţiei

procesual penale în scopul efectuării expertizei, fapt adus la

cunoştinţa persoanei până la începerea colectării lor.

3.Pregătirea în vederea obţinerii mostrelor pentru

cercetarea comparativă. constă din următoarele elemente:

rezolvarea problemei referitor la ce mostrelor pentru

cercetarea comparativă şi în ce cantitate este necesar de

obţinut,

stabilirea timpului şi locului obţinerii mostrelor pentru

cercetarea comparativă,

stabilirea metodei şi condiţiilor de obţinere a mostrelor

pentru cercetarea comparativă,

stabilirea participanţilor la acţiunea de urmărire penală,

emiterea ordonanţei de obţinere a mostrelor de cercetare

comparativă de comparaţie şi aducerea faptului dat la

cunoştinţă persoanei cointeresate, dacă aceasta refuză

prezentarea benevolă a acestora,

pregătirea mijloacelor tehnice,

întocmirea planului (după necesitate),

105

pregătirea mijloacelor de fixare a mostrelor şi procesul

obţinerii lor.

4.Cerinţele tactice înaintate spre obţinerea mostrelor de

cercetarea comparativă :

obţinerea mostrelor de cercetare comparativă de către

persoane competente şi în ordinea stabilită,

asigurare obţinerii mostrelor de cercetare comparativă

adevărate de la un obiect concret,

obţinerea mostrelor de cercetare comparativă de calitate

necesară,

obţinerea mostrelor de cercetare comparativă în cantitatea

necesară.

La condiţiile ,ce asigură calitatea mostrelor de cercetare

comparativă se referă:

comparabilitatea: caracteristicile mostrelor de

cercetare comparativă trebuie să corespundă

caracteristicilor obiectului comparat,

plenitudinea: asemănarea mostrelor de cercetare

comparativă, ce constă în transmiterea maximal

precisă a caracteristicilor obiectului supus

identificării,

stabilitatea: capacitatea mostrelor de cercetare

comparativă timp îndelungat să-şi păstreze

caracteristicile identificatoare.

5. Procesul obţinerii mostrelor de cercetare comparativă

amănunţit se fixează în procesul verbal. În procesul-verbal pe

lângă rechizitele generale a modelelor şi cantitatea lor, se indică

şi de la cine anume au fost luate mostrele de cercetare

comparativă, condiţiile în care au fost obţinute mostrelor de

cercetare comparativă, mijloacele tehnice ce au fost utilizate la

extragerea şi ridicarea lor. În caz de necesitate procesul obţinerii

106

mostrelor de cercetare comparativă poate fi fixat prin

fotografiere sau filmare.

Subiectul nr.49:Metodica criminalistică

1.Noţiunea metodicii criminalistice.

2.Izvoarele metodicii criminalistice.

3.Sarcinile metodicii criminalistice.

4.Caracteristica sistemei metodicii criminalistice.

5.Structura principiilor generale a metodicii

cercetării unor tipuri aparte de infracţiuni.

6.Structura metodelor particulare de cercetare a unor

tipuri aparte de infracţiuni.

1.Metodica criminalistică, sau metodica cercetării unor

tipuri de infracţiuni este un compartiment al criminalisticii ce

conţine sistemul fundamentat ştiinţific şi recomandări elaborate

pe baza acestora pentru organizarea şi efectuarea cercetării,

descoperirii şi prevenirii unor tipuri de infracţiuni.

2. Izvoarele metodicii criminalistice sunt:

normele penale şi procesual penale, ce conţin elementele

componenţei de infracţiune, deasemenea obiectul şi limitele

probaţiunii la cercetarea infracţiunilor,

prevederile teoriei generale a criminalisticii, tehnicii

criminalistice, tacticii criminalistice,

practica pozitivă în descoperirea, cercetarea şi prevenirea

infracţiunilor,

prevederile altor ştiinţe, utilizate la cercetarea infracţiunilor

(medicina-legală, criminologie, psihologie...).

3. Sarcina de bază a metodicii criminalistice este uşurarea

luptei cu criminalitatea. Ca sarcini speciale pot fi menţionate :

studierea din punct de vedere criminalistic a infracţiunilor şi

mecanismelor de comitere a infracţiunilor,

studierea şi utilizarea celor mai raţionale metode de

descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor,

107

elaborarea recomandărilor metodice ştiinţific argumentate şi

realizarea prevenirii, descoperirii şi cercetării unor tipuri

aparte de infracţiuni.

4. Metodica cercetării unor tipuri de infracţiuni constă din

două compartimente:

dispoziţiile generale ale metodicii criminalistice,

metodica cercetării tipurilor şi grupelor concrete de

infracţiuni(metode particulare).

Dispoziţiile generale constituie baza teoretică a metodicii

criminalistice (sistemul, principii, sarcini…). Metodica

particulară sunt recomadările, planurile de cercetare a tipurilor

concrete de infracţiune. Metodicele particulare se împart în două

grupe: 1)tipice, 2 ) speciale

Metodicile tipice se stabilesc după tipul infracţiunii, prevîzute

de ligislaţia penală, iar metodica specială presupune punerea în

evidenţă a aşa caracteristici ca: locul comiterii infracţiunii,

personalitatea infractorului, timpul scurs din momentul comiterii

infracţiunii, numărul ofiţerilor de urmărire penală, ce iau parte la

cercetare.

5. În conţinutul elementelor structurale a dispoziţiilor

generale a metodicii cercetprii unor tipuri de infacţiunii sunt

incluse: noţiunea şi obiectul metodicii criminalistice; legătura şi

importanţa metodicii în sistemul criminalisticii, noţiunea, esenţa

şi importanţa caracteristicii criminalistice a infracţiunii, noţiunea

şi conţinutul circumstanţelor care necesită a fi dovedite, noţiunea

şi conţinutul etapelor cercetării; sarcinile şi caracteristica

generală a fiecărei etape, dispoziţiile generale ale utilizării

cunoştinţelor speciale la cercetarea infracţiunilor, dispoziţiile

generale ale interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu

organele de cercetare penală, dispoziţiile generale ale utilizării

ajutorului societăţii la cercetare, dispoziţiile generale ale

108

activităţii de profilaxie a ofiţerului de urmărire penală la

cercetarea infracţiunilor.

6. Structura metodelor tipice particulare de cercetare a unor

tipuri de infracţiuni constă din următoarele elemente :

caracteristica criminalistică a tipului dat de infracţiune,

circumstanţele, necesare stabilirii la cercetarea infracţiunilor

de tipul dat,

particularităţile pornirii procesului penal şi planificarea

acţiunilor iniţiale de urmărire penală la cercetarea tipului dat

de infracţiuni,

ordinea activităţii ofiţerului de urmărire penală la fiecare

etapă a cercetării cu evidenţa apariţiei unor situaţii de

urmărire penală tipice,

particularităţile tactice ale acţiunii de urmărire penală ,

particularităţile utilizării cunoştinţelor speciale la cercetarea

infracţiunilor de tipul dat,

particularităţile utilizării ajutorului populaţiei,

organizarea interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu

organele de cercetare penală la cercetarea infracţiunilor de

tipul dat,

organizarea activităţii profilactice a ofiţerului de urmărire

penală pe materialele cercetărilor la categoria dată de

infracţiuni.

Subiectul nr.50: Noţiunea şi conţinutul elementelor de bază

metodicii criminalistice.

1.Esenţa cercului de circumstanţe necesare stăbilirii

2.Conţinutul caracteristicii criminalistice a infracţiunlor

3.Caracteristica situaţiei de urmărire penală.

4.Etapele cercetării infracţiunilor

5.Formele interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu

organele de cercetare penală

109

6.Principiile utilizării ajutorului societăţii

1. Cercul circumstanţelor, ce necesită a fi stabilite la

fiecare tip de infracţiune sunt determinate de articolul

corespunzător din CP al RM, ce stabileşte răspinderea pentru

infracţiunea dată, deasemenea şi unele articole din CPP RM.

Conducîndu-se de normele legii şi practicii de urmărire penală,

metodica criminalistică elaborează recomandări, ce permit

ofiţerului de urmărire penală mai precis de a stabili grupul de

circumstanţe ce necesită a fi stabilite pentru fiecare tip sau grupă

de infracţiuni cercetate. Circumstanţele ce necesită a fi dovedite

nu sânt doar o acumulare mecanică a elementelor obiectului

demonstrării şi dispoziţiile articolelor sau articolului

corespunzător din CP RM. Categoriile nominalizate, ce se referă

corespunzător la ştiinţa procesului penal şi dreptului penal, în

criminalistică se combină, se completează una pe alta şi în

legătură cu aceasta primesc o calitate nouă.

2. Caracteristica criminalistică a infracţiunii este sistemul

caracteristicilor unui sau altui tip de infracţiune, ce au o

importanţă sporită pentru cercetare şi condiţionează utilizarea

metodelor criminalistice, procedeelor şi mijloacelor. În categoria

celor mai importante caracteristici ale infracţiunii în

criminalistică sunt:

obiectul nemijlocit al atentatului criminal,

metoda comiterii şi camuflării infracţiunii,

circumstanţele, în care a fost pregătită şi comisă infracţiunea

(timpul, locul, condiţiile de pază a obiectului...),

particularutăţiile urmelor lăsate de infractori,

personalitatea infractorului şi părţii vătămate.

3. Situaţia de urmărire penală este totalitatea informaţiei ce

are importanţă pentru cauză, avută în administrarea ofiţerului de

urmărire penală într-un anumit moment a cercetării. În conţinutul

situaţiei de urmărire penală sunt incluse: probele acumulate pe

110

dosar, altă informaţie ,ce are importanţă pentru cauză, date

despre sursele de acumulare a acestei informaţii. Importanţa

situaţiei de urmărire penală constă în aceea că datele faptice

reprezintă prin sine tabloul deplin şi obiectiv al evenimentului

cercetat în orice moment concret şi permite ofiţerului de urmărire

penală de a le aprecia corespunzător şi de a lua, reeşind din

apreciere, decizia privitor la efectuarea în continuare a acţiunilor

de urmărire penală, fie iniţiale, fie ulterioare. Situaţia de urmărire

penală constă din următoarele elemente:

de caracter psihologic: rezultatul conflictului dintre ofiţer de

urmărire penală şi alte persoane, manifestarea

caracteristicelor sale psihologice.

de caracter informaţional: nivelul de informare al ofiţerului de

urmărire penală; nivelul de informare a oponenţilor ofiţerului

de urmărire penală şi altor persoane,

de caracter procesual şi tactic: situaţia productivitaţii pe

dosar, probele şi sursele lor, posibilitate de a alege măsura

preventivă, petrecerea unei acţiunii de urmărire penală

concrete,

de caracter material şi tehnico-organizaţional: mijloace de

transmitere a informaţiei din evidenţele MAI; posibilitatea de

a manevra cu forţele, mijloacele din dotare.

Situaţiile de urmărire penală se clasifică în: tipice şi concrete,

situaţii formate în procesul cercetării pe dosar sau în procesul

efectuării unei acţiunii de urmărire penală, cu conflict şi fără

conflict.

4. Procesul de cercetare a infracţiunilor se împarte în

următoarele etape:

etapa pornirii procesului penal :verificarea materialelor despre

eveniment, ce are semnele infracţiunii ,primirea deciziilor

privind pornirea procesului penal;

111

iniţială: verificarea versiunilor tipice referitor la evenimentul

infracţional, avute la momentul pornirii procesului penal;

clarificarea faptelor supuse cercetărilor; adunarea şi fixarea

probelor ce pot fi în pericol de distrugere; luarea măsurilor

pentru căutarea şi reţinerea bănuiţilor; asigurarea restituirii

pagubei materiale cauzate de infractori; verificarea

elementelor privitor la cauzele şi condiţiile ce au favorizat

comiterea infracţiunii;

ulterioară: activitatea ulterioară referitor la acumularea,

cercetarea şi aprecierea probelor;

finală: finisarea cercetării şi întocmirea ordonanţei de punere

sub învinuire.

5. Formele de bază ale interacţiunii ofiţerului de urmărire

penală cu organele de cercetare penală sunt:

studierea materialelor avute în procedură de ofiţerul de

urmărire penală şi lucrătorul operativ şi primirea deciziei

comune referitor la pornirea procesului penal sau verificarea

în continuare a materialelor pe cale procesuală şi

neprocesuală;

planificarea în comun a acţiunilor de urmărire penală şi a

măsurilor operativ-investigative sau combinarea planurilor

ofiţerului de urmărire penală cu cele ale lucrătorului operativ

referitor la cercetarea infracţiunilor;

schimbul permanent de informaţie, acumulate în rezultatul

efectuării acţiunilor de urmărire penală şi a măsurilor

operative de investigaţie;

ajutorul nemijlocit din partea lucrătorului operativ ofiţerului

de urmărire penală la petrecerea acţiunilor de urmărire penală.

6. La utilizarea ajutorului populaţiei la cercetare

infracţiunilor este raţional să fie luate în evidenţă următoarele

principii:

112

reprezentanţii obşteşti participă la cercetarea infracţiunilor în

urma acordului benevol, reprezentanţii obşteşti nu pot efectua de

sinestătător acţiunii de urmărire penală, ofiţerul de urmărire

penală este obligat să păstreze taina urmăririi penale, ofiţerul de

urmărire penală este obligat să asigure securitatea

reprezentanţilor obşteşti ce acordă ajutor la cercetarea

infracţiunii.

Subiectul nr.51: Metodica cercetării alibiului.

1.Noţiunea şi conţinutul alibiului

2.Particularităţiile verificării alibiului

3.Versiunile tipice generale de verificare a alibiului

4.Etapele verificării alibiului

1. Alibiul este faptul aflării bănuitului în alt loc decît acel

al săvîrşirii infracţiunii în timpul săvîrşirii acesteia. Alibiul

conţine trei elemente de bază: locul săvîrşirii infracţiunii, timpul

săvîrşirii acestei infracţiunii, locul unde la acel moment se afla

persoana alibiul căreia se verifică.

2. În timpul verificării alibiului se precizează:

a) locul unde se afla la momentul săvîrşirii infracţiunii persoana

care a înaintat alibiul şi de ce era preocupat acolo,

b) de unde, cu cine, cu ce scop a venit acolo, cînd, la ce oră a

părăsit acel loc, ce perioadă de timp s-a aflat în acel loc.

c) cine l-a văzut, în ce condiţii, pe cine a întâlnit, cu cine a intrat

în contact, ce făceau acei ce se aflau în locul indicat,

d) pe fonul căror fenomene naturale, climaterice (starea

anotimpului, prezenţa precipitaţiilor) s-a scurs prezenţa lui în

acel loc, ce evenimente cu caracter social au avut loc în acel loc,

e)cui încă, în afara de martorii oculari, îi era cunoscut faptul

aflării lui acolo, şi în ce mod au aflat ei,

f)cauzele că el nu a anunţat despre alibiul lui mai devreme, dacă

el a avut posibilitatea reală să anunţe despre alibiul lui,

113

h)în ce îmbrăcăminte, încălţăminte a venit el în acel loc în timpul

săvîrşirii infracţiunii, ce lucruri avea cu el, în îmbrăcăminte,

lucruri care la plecret le-a luat cu sine.

3. În timpul verificării alibiului se înaintează următoarele

versiunii: alibiul este real (a avut loc); alibiul este inventat (fals).

4. Activitatea de verificare a alibiului este divizată în

următoarele etape:

a)petrecerea unui interogatoriu a persoanei care a anunţat despre

alibiul său în legătură cu locul unde s-a aflat el în timpul

săvîrşirii infracţiunii ,ce a văzut, a auzit, a cunoscut, ce s-a

petrecut în locul indicat cu sau fără participarea lui, scopul sosirii

lui în acel loc, metoda şi mecanismul realizării acestui scop,

documentele şi obiectele în care s-ar dovedi prezenţa lui şi traiul

în acea perioadă.

b)alcătuirea unei situaţii model-subiectiv, în care s-a aflat

persoana interogată, studierea şi luarea din acest model de

situaţie a unei decizii ,care trebuie verificată;

c)elaborarea planului de efectuarea a verificării alibiului, şi

realizarea acestui plan;

d)audierea persoanei care a anunţat despre alibiul său, pe

întrebările care reies din rezultatele lucrului efectuat, punerea

acestor întrebării persoanelor oponente în caz de necesitate şi

prezentarea acestei persoane persoanelor oponente pentru

recunoaştere, petrecerea confruntărilor dintre persoanele care au

dat răspunsuri diferite.

e)efectuarea unei analize de comparare a modelelor obiective şi

subiective, admiterea unei concluzii despre deosebirile şi

asemănarea acestor modele .Concluzia admisă, ca aceste modele

sunt identice, confirmă că alibiul nu este inventat.

Subiectul nr.52: Constatarea şi demascarea înscenării

(disimulării)

114

1.Noţiunea înscenării

2.Conţinutul activităţilor la înscenare

3.Clasificarea înscenărilor

4.Particularităţile constatării şi demascării

înscenărilor

1. Prin înscenare se înţelege crearea la “locul infracţiunii”

de persoanele cointeresate a unei situaţii, care nu corespunde

factorilor reali locului infracţiunii, mecanismului comiterii faptei.

2. Activitatea legată de descoperirea înscenărilor este

compusă din:

analiza şi aprecierea situaţiei, în care s-a aflat înscenatorul,

luarea unei decizii despre înscenare,

examinarea variantelor posibile ale înscenării şi aprecierea

variantei celei mai raţionale,

elaborarea unui model ale al evenimentelor care posibil au

avut loc,

realizarea modelului elaborat,

pregătirea din timp a lămuririlor ,răspunsurilor care sunt

predestinate pentru convingerea altor persoane inclusiv

organele de drept în realitatea sau veridicitatea înscenării,

aprecierea comportamentului în timpul urmăririi penale şi

pregătirea lămuririlor în caz de demăscare a înscenării.

3. Înscenările se clasifică după diferite criterii:

după subiect: a) înfăptuite de complicii la infracţiune. b)

înfăptuite de alte persoane la rugămintea infractorului sau din

iniţiativa proprie. c) înfăptuită de infractor împreună cu alte

persoane;

după loc: a) la locul săvîrşirii infracţiunei. b) în alt loc;

după timpul înfăptuirii: a)pînă la săvîrşirea infracţiunii. b)în

timpul săvîrşirii infracţiunii. c)după săvîrşirea infracţiunii.

după scop: a) ascunderea infracţiunii. b) ascunderea unui

eveniment necriminal. c) în alte scopuri;

115

după obiect: a) înscenarea infracţiunii. b) înscenarea uni fapt

ce poartă un caracter necriminal. c) înscenarea a unor

elemente separate, subsisteme a evenimentului;

după conţinut: a)înscenarea urmelor materiale la locul

infracţiunii. b)înscenarea urmelor materiale în scopul

inducerii în eroare urmărirea penală.

4. În calitate de semne ale înscenării, relevate în timpul

cercetării la faţa locului sunt: a) urmele depistate la locul

săvîrşirii infracţiunii care nu trebuiau să fie acolo, dacă

evenimentul ar fi fost real şi nu inventat. b)urmele care nu au fost

depistate, dar care trebuiau să fie prezente în cazul că

evenimentul ar fi fost real etc.

5. În scopul relevării şi demascării înscenării se stabilesc:

împrejurările evenimentului în legătură cu care s-a înfăptuit

înscenarea(caracterul ,timpul, locul, participanţii etc.),

caracteristica înscenării evenimentului (tipul, semnele),

participanţii la înscenare şi rolul fiecărui, scopul şi motivele

de care s-au condus,

împrejurările în care s-a petrecut pregătirea înscenării (locul,

timpul, consecutivitatea înfăptuirii acţiunilor de înscenare,

obiectele materiale folosite la înscenare,

consecinţele înscenării (intentarea procesului penal întîrziate,

atragerea la răspundere a persoanelor nevinovate, săvîrşirea

altor infracţiunii de către acele persoane ce s-au eschivat de la

răspundere penală de prima dată etc.),

împrejurările legate de darea unor mărturii false.

Subiectul nr.53: Metodica cercetării omorului.

1.Noţiunea de omor

2.Metodele de săvîrşire a omorurilor

3.Împrejurările care trebuie stabilite

4.Situaţiile primei etape de urmărire penală.

116

5.Caracteristica acţiunilor ofiţerului de urmărire

penală în vederea depistării cadavrului cu semne de

moarte violentă

6.Caracteristica acţiunilor ofiţerului de urmărire

penală la cercetarea cazurilor de dispariţie a

persoanelor

7.Expertize numite la cercetarea omorului

1.Omorul este cauzarea morţii unei persoane intenţionat

sau din imprudenţă (art.145-150 CPRM.) Omorul este considerat

o infracţiune gravă contra persoanei. Preîntîmpinarea,

descoperirea şi cercetare omorurilor reprezintă una din cele mai

importante probleme a organelor de drept.

2. Cele mai des întîlnite metode de săvîrşire a omorurilor

sunt:

a) cauzarea leziunilor corporale victimei cu ajutorul diferitor

dispozitive (arma de foc, arma albă etc.),

b) aducerea persoanei într-o stare de neajutorare sau folosirea

acestei stării pentru cauzarea leziunilor corporale, strangulare,

lăsarea în condiţii periculoase pentru viaţa,

c) aruncarea victimei de la înălţime,

d) aruncarea victimei din mijlocul de transport în mişcare.

e) întroducerea în organismul persoanei a unor substanţe

otrăvitoare,

d) înecarea sau expunerea la factori termici sau radioactivi.

3.La cercetarea omorurilor este necesar de a stabili

următoarele împrejurări:

a avut loc omorul,

cînd, unde în ce condiţii a fost săvîrşită infracţiunea,

cine a săvîrşit omorul: a fost săvîrşit de un grup de

persoane,dacă da-care este rolul fiecărui din ei la săvîrşirea

infracţiunii,cum este caracterizat infractorul ,sunt

circumstanţe agravante sau atenuante,

117

cine este victima; cum este caracterizată,

caracterul şi mărimea daunelor cauzate de infractor,

dacă este o infracţiune intenţionată, a avut loc favorizarea

prealabil promisă,

ce împrejurări au favorizat comiterea omorului.

4. Situaţile apărute la etapa iniţială de cercetare sunt

diferite.Cele mai tipice din ele sunt:

a) omorul a avut loc în prezenţa martorilor oculari, cînd

sunt cunoscute şi victima şi bănuitul (cel mai des au

loc în familie, sau din motive huliganice...),

b) omorul este săvîrşit în timpul unei tîlhării,sau unui viol

sau din motive huliganice, cînd este cunoscută victima,

dar nu este cunoscut bănuitul,

c) omor din motive necunoscute; la dispariţia fără veste a

persoanei (este cunoscută victima, dar nu este

cunoscut bănuitul)

d) depistarea cadavrului neindintificat sau a unor părţi a

cadavrului,

e) dispariţia persoanei fără veste;

f) pruncuciderea: depistarea cadavrului nou-născutului;

dispariţia nou-născutului

g) lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasiea)

5.În cazul depistării unui cadavru cu semene ale morţii

violente, ofiţerului de urmărire penală trebuie să efectuieze

următoarele acţiuni iniţiale de urmărire penală: cercetarea la faţa

locului, audierea persoanelor, prezentarea spre recunoaştere (în

caz de necesitate), numirea expertizei medico-legale, numirea

expertizelor criminalistice, însărcinări separate organelor de

cercetare penală.

6. Acţiunile iniţiale ale ofiţerului de urmărire penală la

cercetarea cazurilor de dispariţie fără veste a persoanei: audierea

persoanei care a anunţat despre dispariţie, cercetarea sau

118

percheziţia locului de trai al persoanei dispărute, cercetarea sau

percheziţia locului unde poate fi ascuns cadavrul sau părţile lui

sau unde au fost depistate probele materiale, audierea rudelor,

apropiaţilor,colegilor de serviciu,vecinilor persoanei dispărute şi

a altor persoane care pot a furniza informaţii, punerea sub arest a

corespodenţa poştală şi ascultarea convorbirilor telefonice la

domiciliul celui dispărut şi a persoanelor implicate la dispariţia

lui, numirea expertizelor medico-legale (în caz de depistare a

cadavrului sau a părţilor lui.), numirea expertizelor medico-

legale a probelor materiale, însărcinări separate organelor de

cercetare penală.

7. La cercetarea omorurilor cel mai des se numesc

următoarele expertize:

a)expertiza medico-legală a cadavrului,

b)expertiza medico-legală a probelor materiale

c)expertiza medico-psihiatrică,

d)expertiza criminalistică(traseologică,balistică,a înscrisurilor

etc.),

e)expertiza cercetării microurmelor.

Subiectul nr.54 : Metodica cercetării violului.

1.Noţiunea şi obiectul violului

2.Circimstanţele cate necesită a fi stabilite

3.Situaţiile şi acţiunile iniţiale de urmărire penală

4.Versiunile tipice

5.Întrebări puse la ordonarea expertizei medicale a

victimei

1. Violul - raportul sexual cu aplicarea forţei fizice sau

ameninţării aplicării ei faţă de victimă sau faţă de alte persoane,

sau profitînd de starea de neputinţă a părţii vătămate.(art.171

CPRM). Obiectul nemijlocit al atentării în cazul violului este

119

inviolabilitatea sexuală a persoanei. În timpul violului victimei se

cauzează daune fizice, morale şi uneori daune materiale.

2. Circumstanţele care trebuiesc stabilite sunt:

a avut loc violul, dacă da - cînd şi unde,

a fost aplicată forţa fizică, dacă da, în ce formă concretă s-a

manifestat (bătaie, ameninţare cu moartrea, aducerea într-o

stare de neputinţă),

cine este partea vătămată; dacă nu este bolnavă fizic, minoră,

cine este violatorul; a săvîrşit anterior asemenea infracţiunii;

este sau nu recidivist; violul a fost sîvărşit de-o singură sau de

un grup de persoane, dacă da, care a fost rolul fiecăruia din ei,

care sunt consecinţele violului, sunt sau nu deosebit de grave,

care este paguba materială, cauzată victimei în rezultatul

violului,

care circumstanţe au fovarizat comiterea violului.

3.La etapa iniţială de cercetare pot apărea două situaţii tipice

de urmărire penală:

a) victima cunoaşte violatorul, sau indentificarea bănuitului nu

reprezintă o dificultate. În acest caz se întreprind următoarele

acţiunii de urmărire penală iniţiale: audierea părţii vătămate,

cercetarea şi ridicarea îmbrăcămintei acesteia, cercetarea la faţa

locului, numirea expertizei medico-legale a victimei, reţinerea,

percheziţia corporală, şi audierea bănuitului, cercetarea

îmbrăcămintei lui, audierea martorilor;

b) infracţiunea a fost sîvărşită de o persoană necunoscută,

căutarea căreia este dificilă. Pentru situaţia dată sunt

caracteristice următoarele acţiunii de urmărire penală: audierea

părţii vătămate, cercetarea la faţa locului, numurea expertizei

medico-legală a victimii şi, deasemenea, expertize criminalistice,

efectuarea măsurilor operative de investigaţie îndreptate la

depistarea infractorului.

120

4. La etapa iniţială de cercetare a violului se înaintează

următoarele versiunii tipice:

voilul a avut loc în circumstanţele numite de victimă,

violul nu a avut loc, dar a avut loc un act sexual benevol,

violul nu a avut loc, reclamanta conştient calomniază pe

cineva.

5. Întrebăriile adresate expertizei medico-legale a victimei:

a) a întreţinut persoana în ultimul timp raporturi sexuale, dacă da,

apraximativ cînd,

b) sunt prezente careva semne precum că victimei i s-au dat

careva substanţe care ar fi adus-o într-o stare de neputinţă,

c)sunt prezente pe corpul persoanei careva vătămări sau alte

semne după care se poate de judecat despre caracterul forţat al

actului sexual sau tentative de-al săvîrşiri, dacă da, atunci unde

sînt localizate şi vechimea lor,

d) sunt semne care ar indica că raportul sexual a fost repetat de

mai multe ori,

e) a avut loc ruperea himenului, dacă da, când aceasta a avut loc

(dacă pătimaşa susţine că pînă la viol nu a întreţinut relaţii

sexuale),

f) este posibil ca actul sexual să fi avut loc fără ruperea

himenului,

g) a devenit persoana însărcinată sau bolnavă de vreo boală

venerică,

i) corespund vătămările de pe corpul victimei, cu cele din

declaraţii date de ea, cauzele şi vechimea lor,

j) sunt prezente pe corpul victimei, urme de spermă sau sînge şi

localizarea lor.

Subiectul nr.55: Metodica cercetării delapidării averii

străine

1. Noţiunea şi obiectul delapidării averii străine

121

2. Circumstanţele ce necesită a fi stabilite

3. Metodele delapidării averii străine

4. Situaţiile tipice şi acţiunile iniţiale de urmărire penală

1. Delapidarea averii străine este însuşirea ilegală a

bunurilor altei persoane încredinţate în administrarea vinovatului

(art. 191 CP RM). Componenţa de infracţiune dată prevede

împuternicirea de-a se folosi şi administra de avutul încredinţat

în legătură cu funcţia pe care o deţine persoana. În majoritatea

cazurilor la săvîrşirea acestei infracţiuni obiectele atentării sunt:

banii inclusiv şi valuta străină, deasemenea carnetele de cecuri,

cărţiile de credit, obligaţiile, certificatele şi alte bunuri

materiale…

2. În aceste cazuri trebuie de stabilit următoarele

împrejurări:

a avut loc faptul de însuşire a bunului altei persoane,

metodele de însuşire,

timpul, locul şi alte circumstanţe a fiecărui epizod,

vinovăţia persoanei, caracterul şi mărimea daunelor materiale

produse,

identitatea fiecărui participant la săvîrşirea însuşirii,

circumstanţele care agravează sau atenuiază răspunderea,

circumstanţele care au favorizat la săvîrşirea însuşirii avutului

proprietarului.

3. Metodele de săvârşire a însuşirii a avutului străin:

sustragerea mijloacelor băneşti, primite pe baza unor

documente sau hîrtii de valoare, cecuri, certificate de

depoziţie etc.,

transferul şi însuşirea mijloacelor băneşti cu folosirea

reţelelor computaţionale bancare,

micşorarea costului întreprinderilor care urmează a fi

privatizate cu trecerea ulterioară a lor în proprietatea privată,

122

luarea sub control a pachetului de acţiuni din contul includerii

în lista acţionarilor a “sufletelor moarte” sau a persoanelor

care nu au dreptul de a participa la privatizare.

trecerea ilegală la pierderi mărfii,

realizarea mărfii fără trecerea prin documentele de

contabilitate,

nimicirea documentelor referitoare la realizarea mărfii,

falsificarea mărfii cu scopul formării surplusurilor care

urmează a fi sustrase,

trecerea la cheltuieli a sumelor băneşti pentru anumite lucrări

neîndeplinite (reparaţii, publicitate, transportare…)cu

însuşirea lor ulterioară.

4. În cazurile de însuşire sau irosire din avutul proprietarului

apar două situaţii tipice de urmărire penală la etapa iniţială a

cercetării:

a)pornirea procesului penal după rezultetele activităţii operativ-

investigative; persoanele cointeresate în mersul cercetării, nu ştiu

despre pornirea procesului penal. În acest caz sunt caracteristice

următoarele acţiuni de anchetă: reţinerea în flagrant delict,

percheziţia corporală a reţinutului, percheziţia la locul de trai şi

de lucru, punerea sechestrului pe avere, interogarea bănuiţilor,

ridicarea şi cercetarea documentelor, obiectelor; cercetarea

încăperilor ,interogarea martoriilor, organizarea inventarieriilor

şi reviziilor, numirea către organele de cercetare penală de-a

efectua unele acţiuni operative de investigaţie;

b)pornirea procesului penal are loc după efectuarea unor acţiuni

preliminare despre care îi sunt cunoscute persoanei

cointeresante.Pentru această situaţie sunt caracteristice

următoarele acţiunii: interogarea persoanelor răspunzătoare

pentru frauda comisă, ridicarea şi cercetarea documentelor,

obiectelor, cercetarea încăperilor ,interogarea şi reţinerea

123

bănuitului, efectuarea confruntărilor, însărcinării separate către

organele de cercetare penală.

Subiectul nr. 56: Metodica cercetării tîlhăriilor şi jafurilor

1. Noţiunea de tâlhărie şi jaf

2. Circumstanţele ,care necesită a fi stabilite

3. Metodele de săvârşire a tâlhăriilor şi jafurilor

4. Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală iniţiale

5. Întrebările puse către expertiza medico-legale în cazul

tîlhăriilor şi jafurilor

1. Jaful este sustragerea deschisă a avutului proprietarului

(art.187 CP RM). Tâlhăria este atacul sîvărşirii în scopul însuşirii

avutului proprietarului, însoţit de violenţa periculoasă pentru

viaţa şi sănătatea persoanei (art. 188 CP RM).

2. Împrejurările, care necesită a fi stabilite în cazul

tîlhăriilor şi jafurilor sunt:

locul, timpul ,circumstanţele în care s-a săvîrşit tîlhăria sau

jaful,

metoda de săvârşire a infracţiunei, s-a folosit forţa fizică sau

atac psihic asupra persoanei şi prin ce s-a manifestat concret,

s-a folosit infractorul de mijloace de transport şi de care

anume, semnalmentele exterioare a lui,

infracţiunea a fost pregătită din timp, când a fost săvârşită şi

cine,

a efectuat infractorul anumite acţiunii pentru tăinuirea

infracţiunii; şi-a schimbat infăţişarea, îmbrăcămintea, a

distrus urmele infracţiunii, a înscenat alte infracţiuni,

în adresa cui a fost săvîrşită tîlhăria sau jaful, au fost cauzate

careva vătămării corporale victimei, este pierdută capacitatea

de muncă,

ce anume a fost răpit, cui au aparţinut banii sau obiectele

răpite,

124

cine a săvârşit tâlhăria sau jaful, se stabilesc semnalmentele

infractorului care se ascunde, metodele de mascare a

înfăţişării, numărul atacatorilor, acţiunile lor,

câte persoane au participat la tîlhărie sau jaf, componenţa

grupei, rolul fiecărui participant, au săvârşite anterior alte

infracţiuni, ce fel de infracţiuni, cînd, unde, au avut ei

legătură cu tîlhăria sau jaful în cauză,

prezenţa instigatorilor, persoanelor care au ascuns bunurile

răpite, realizatorilor,

ce circumstanţe au favorizat săvîrşirea tâlhăriei sau jafului.

3. Se cunosc următoarele metode de săvîrşire a tîlhăriilor şi

jafurilor :

atacul deschis sau în încăperi, săvârşite cu aplicarea factorului

de surprindere,

atacul în locuri deschise: deasemenea în curţile caselor cu

aplicarea sau ameninţarea aplicării forţei,

atacul asupra cetăţenilor în locuinţe cu pătrunderea în aceste

încăperi sub un temei inventat cu aplicarea forţei,

atacul asupra casierelor, a băncilor, vînzătorilor, săvîrşite în

încăperile întreprinderilor de comerţ, instituţiilor financiare,

secţii de telecomunicaţii şi alte instituţii private sau de stat,

atacul asupra cetăţenilor în trenuri, transportul feroviar sau

auto,

atacurile asupra conducătorilor de taxi cu scopul acapărării

banilor sau a vehicolului.

4. La etapa iniţială de cercetare a tâlhăriilor şi jafurilor cel

mai des sunt întâlnite următoarele situaţii tipice de urmărire

penală:

I. Persoana bănuită în săvârşirea tâlhăriei sau jafului este reţinută

la faţa locului sau nemijlocit după săvârşirea ei. În asemenea

cazuri sunt binevenite următoarele acţiunii ale ofiţerului de

urmărire penală: reţinerea bănuitului, percheziţia corporală,

125

audierea bănuitului, cercetarea la faţa locului, îmbrăcămintei,

percheziţia locuinţei, audierea martorilor: numirea expertizelor

medico-legale, criminalistice.

II. Persoana bănuită în săvârşirea infracţiunii, nu este reţinută dar

ofiţerul de urmărire penală posedă informaţie care permite de a

organiza căutarea şi reţinerea. În acest caz este necesar de a

efectua următoarele acţiunii de urmărire penală iniţiale: audierea

victimei, cercetarea îmbrăcămintei, cercetarea la faţa locului,

audierea martorilor, numirea expertizelor medico-legale,

însărcinări de a efectua măsuri operative de investigaţie.

III. Informaţii despre persoana infractorului organele de drept nu

posedă sau sunt puţine. În acest caz în afară de acţiunile de

urmărire penală numite mai sus sunt binevenite şi măsurile

operative de investigaţie îndreptate la identificarea bănuiţilor şi

depistarea bunurilor răpite.

5. Întrebările caracteristice care sunt adresate către

expertiza medico-legală în cazurile de săvârşire a tâlhăriilor şi

jafurilor:

ce vătămări sunt prezente pe corpul părţii vătămate,

care este caracterul vătămărilor,

forma obiectului cu care sau cauzat leziunile corporale,

vătămările corporale prezente au fost cauzate anume de acest

obiectul dat,

care este vechimea şi gradul vătămărilor cauzate.

sunt urme de sînge pe obiectul examinat,

sângele este de provenienţă umană,

care este grupa de sânge,

poate să aparţină sângele dat bănuitului.

Subiectul nr.57: Metodica cercetării furturilor.

1. Noţiunea de furt

2. Circumstanţele ce necesită a fi stabilite

126

3. Clasificarea metodelor de săvîrşire a furturilor

4. Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală

iniţiale

1. Conform art. 186 CP RM. prin furt se înţelege

sustragerea pe ascuns din avutul proprietarului. Aceasta este cea

mai răspîndită infracţiune ce atentează la proprietate.

2. Circumstanţele care trebuie stabilite în cazul săvîrşirii

furturilor sunt:

a avut loc furtul,

timpul, locul şi circumstanţele în care a fost comisă,

obiectul atentării (ce a fost furat de infractor)costul şi semnele

lui,

proporţiile cauzate,

cui i-a aparţinut obiectul furat,

metoda săvârşirii furtului,

subiectul (de cine a fost furat obiectul),

furtul a fost săvîrşit de un grup criminal organizat, dacă da,

gradul de vinovăţie a fiecăruia,

locul şi metoda realizării bunurilor furate,

circumstanţele atenuante şi agravante,

cauzele care au favorizat comiterea furtului.

3. Metodele de săvârşire a furturilor pot fi clasificate în felul

următor:

furtul proprietăţii de stat sau private; din încăperi - prin spargere

sau fără; furtul din poşete, buzunare, sau de la persoanele beate;

furturile săvîrşite prin abuz de încredere; furturile săvîrşite din

camerele de depozitare; furturile din mijloacele de transport.

4. La etapa iniţială de cercetare a furturilor, cele mai

caracteristice sunt trei situaţii de anchetă tipice:

a)persoana bănuită în săvîrşirea furtului este reţinută. În situaţia

aceasta scopul constă în acumularea de probe care ar dovedi că

persoana a participat la săvîrşirea infracţiunii. Cele mai raţionale

127

acţiuni ale ofiţerului de urmărire penală pot fi reţinerea,

percheziţia corporală, audierea bănuitului, cercetarea la faţa

locului, audierea părţii vătămate şi martorilor, percheziţia

domiciliului bănuitului.

b)persoana bănuită în săvîrşirea furtului, nu este reţinută, dar

semnalmentele şi informaţia despre el sunt cunoscute. Direcţia

de bază a cercetării este studierea condiţiilor materiale ale

infracţiunii săvîrşite, culegerea şi întărirea probelor despre

persoanele bănuite, bunurile furate şi alte circumstanţe ale

infracţiunii. În această situaţie sunt binevenite următoarele

acţiuni de urmărire penală: ascultarea victimei, cercetarea la faţa

locului, audierea martorilor, ordonarea expertizelor

criminalistice, măsurilor operative de investigaţie.

c)informaţia despre persoana care a săvîrşit furtul nu există sau

este insuficientă. Acţiunile ofiţerului de urmărire penală trebuie

să fie îndreptate spre căutarea persoanei. Pentru situaţia dată pe

lîngă acţiunile enumerate mai sus sunt caracreristice măsurile

operative de investigaţie, îndreptate spre stabilirea persoanei

bănuite, căutarea bunurilor furate.

Subiectul nr.58: Metodica cercetării escrocheriilor.

1. Noţiunea şi obiectul escrocheriilor

2. Circumstanţele care urmează a fi stabilite

3. Metodele de săvârşire a escrocheriilor

4. Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală la

etapa iniţială a cercetării

5. Expertize numite la cercetarea escrocheriilor

1. Escrocheria este sustragerea din avutul proprietarului

prin înşelăciune sau abuz de încredere (art. 190 CP RM.)

2. Circumstanţele care trebuie dovedite în cazul

escrocheriilor sunt :

a avut loc infracţiunea sau altă faptă,

128

locul, timpul, condiţiile, metoda săvârşirii escrocheriilor, cine

a fost martorul infracţiunii,

obiectul atentării, ce sumă de bani a fost primită de escroc,

în adresa cui a fost săvîrşită escrocheria (organizaţie de stat

sau obştească, structură comercială, persoană fizică),

datele despre infractor (locul de lucru, motivele),

date despre grupul escrocilor (componenţa, numărul,

specializarea),

date despre identitatea victimei, contactele cu escrocul,

împrejurările care au favorizat săvîrşirea escrocheriei.

3. Metodele principale de săvârşire a escrocheriilor se împart în

tradiţionale şi moderne. La cele tradiţionale se referă:

a) trucajul în timpul jocului de cărţi, sau alte jocuri de noroc.

b) vănzarea obiectelor de preţ falsificate.

c) schimbarea banilor într-un echivalent neegal

d) strîngerea unor dări de bani escrocul dînduse drept

reprezentanţii ai organelor de control, sau organelor de

drept.

La metodele moderne se referă:

- primirea de credite bancare prin documente false.

- crearea unor firme fictive pentru a atrage investiţii din

partea populaţiei cu insuşirea ulteriuară a lor.

- afaceri cu locuinţe fictive.

- folosirea cardurilor false sau furate pentru scoaterea

banilor din bancomate sau procurarea de mărfuri din

întreprinderi etc.

- înşelarea la shimbarea valutei ,oformarea paşapoartelor

străine ,vize, hîrtii de valoare etc.

4. Conţinutul primei etape a cercetării escrocheriilor depinde de

situaţia de urmărire penală

iniţială .Astfel de situaţii din această categorie de infracţiuni pot

fi 4, ca bază servind datele despre identitatea infractorului .

129

a)escrocul este cunoscut ,şi reţinut în flagrant delict sau după ce

a săvîrşit infracţiunea.

În aşa situaţie sunt caracteristice următoarele acţiuni întreprinse

de ofiţerul de urmărire penală:

percheziţia corporală a bănuitului şi audierea lui, cercetarea

probelor materiale ridicate la percheziţia lui, cercetarea la faţa

locului, audierea pătimaşului şi a martorilor .

b)escrocul este cunoscut dar el se ascunde.

Se petrec următoarele acţiuni de urmărire penală; audierea

pătimaşului ,cercetarea probelor materiale, orientarea

subdiviziunelor a organelor de internă spre căutarea infractorului,

organizarea măsurilor operativ-investigative, cercetarea locurilor

unde el ar putea să se ascundă.

c)escrocul este cunoscut, dar acţiuniile lui infracţionale sunt

mascate sub nişte acţiuni legale.

În situaţia dată trebuie de studiat legalitatea acţiunilor întreprinse

de escroc ,ceea ce include: ridicarea documentelor cu care s-a

manevrat pentru comiterea escrocheriei, stabilirea şi audierea

persoanelor cu funţii de răspundere complici la săvîrşirea

infracţiunii, studierea legislaţiei, care reglementează aşa fel de

situaţii, căutarea patrimoniului ,banilor şi obiectelor de valoare

ale firmei, punerea acestului pe conturile bancare ale firmei date.

d)escrocul este necunoscut.

În aşa situaţii ofiţerului de urmărire penală organizează;

alcătuirea portretului subiectiv al infractorului, căutarea după

evidenţele criminalistice ,petrecerea măsurilor operativ –

investigative.

5. Cercul expertizelor legale, petrecute la cercetarea cazurilor de

escrocherii este destul de larg şi depinde de metoda săvîrşirii

escrocheriei şi circumstanţele care necesită a fi lămurite .Petru

demascarea infractorului se petrec: expertize buhalterice

130

,chimice, merceologice, criminalistice(dactiloscopică,

traseologică, a scrisului etc.).

Subiectul nr.59:Metodica cercetării şantajului.

1.Noţiunea de şantaj.

2.Circumstanţele ,care necesită a fi stabilite.

3.Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală iniţiale

întreprinse la cercetarea şantajului.

4.Expertizele legale ,caracteristica cercetării şantajului.

1. Dobîndirea prin şantaj a bunului proprietarului, posesorului

sau deţinătorului este cererea de a se transmite avutul

proprietarului ori dreptul supra acestui avut, ameninţînd cu

violenţă persoana ori rudele apropiate ale acestuia ,răspîndirea

unor ştiri defaimatoare despre ele, cu deteriorarea sau cu

distrugerea averii proprietarului ori cu răpirea proprietarului,

posesorului, deţinătorului, a rudelor sau a apropiaţilor acestora

(art.189CPRM).

2. În cazul acestor infracţiuni trebuie de stabilit următoarele

circumstanţe:

- a avut loc şantajul .

- şantajul a fost săvîrşit în adresa proprietăţii de stat,

publică, privată sau comercială, cărei intreprinderi anume,

instituţiei ,organizaţii sau persoanei fizice îi aparţine

proprietatea .

- timpul ,locul şi metoda săvîrşirii şantajului.

- care este obiectul atentării, dacă şantajistul a întrat în

posesia lui –care este suma pagubei materiale.

- cine a săvîrşit şantajul ,dacă a fost săvîrşit de un grup de

persoane care este componenţa grupei şi rolul fiecăruia din

participanţi.

131

- cîte epizoade ale şantajului au avut loc ,şantajul nu a fost

însoţit de alte infracţiuni, dacă da ,care anume.

- cine este pătimaşul .

- care sunt cauzele ,circumstanţele care au favorizat

săvîrşirea şantajului.

3. Caracterul situaţiilor tipice ale etapei iniţiale de cercetare a

şantajului se stabilesc în dependenţă de următoarele

circumstanţe: şantajul a fost săvîrşit o singură dată ,sau are un

caracter sistematic, obiectul atentării a fost transmis şantajistului

şi trebuie de aşteptat o nouă cerere, pătimaşul îl cunoaşte pe

infractor .

Reeşind din acestea ,se cunosc două cele mai răspîndite situaţii

tipice de urmărire penală

a) la poliţie se adresează persoana asupra căreia a fost săvîrşit

şantajul ,dar persoana nu a transmis infractorului obiectul

atentării.

În aşa situaţii ,după înfăptuirea controlului necesar şi intentarea

dosarului penal ofiţerul de urmărire penală efectuează audierea

amănunţită a reclamantului ,cercetarea obiectului atentării, care

ulterior va fi transmis infractorului, ascultarea şi înscrierea

convorbirilor telefonice, reţinerea şantajistului în flagrant delict.

b) la organele de poliţie se adresează persoana care deja a

transmis obiectul atentării infractorului.

Pentru situaţia dată este caracteristic următoarele acţiunii;

audierea pătimaşului ,audierea şi înscrierea convorbirilor

telefonice, măsuri operativ- investigative, reţinerea şantajistului,

audierea lui, percheziţia domiciliului.etc.

4. La cercetarea şantajului cel mai des se numesc următoarele

expertize:

- expertiza fonoscopică.

- de cercetare a microurmelor.

132

- criminalistice, traseologice, a scrisului, tehnico-

criminalistice şi de cercetare a documentelor, balistice.

Subiectul nr.60:Metodica cercetării luării de mită.

1.Noţiunea luării de mită.

2.Citcumstanţele care necesită stabilite.

3.Situaţiile tipice şi acţiunile iniţiale de urmărire

penală.

4.Expertizele numite la cercetarea luării de mită.

1. Luarea de către o persoană cu funcţii de răspundere,

personal sau prin mijlocitor a mitei sub forma de banii, hîrtie de

valoare ,alte bunuri sau avantaje cu caracter patrimonial,

acuptarea de servicii, privelegii sau beneficii, care nu i se cuvin,

pentru îndeplinirea unei acţiuni(inacţiuni)sau îndeplinirea cu

întîrziere a unei acţiuni în interesul mituitorului sau persoanelor

pe care le reprezintă dacă asemenea acţiunii(inacţiuni) întră în

obligaţiile de serviciu ale persoanei cu funcţie de

răspundere.(art.133CPRM).

2. La cercetarea cazurilor de luare de mită trebuie de stabilit

următoarele circumstanţe:

- a avut loc darea-luarea de mită.

- care este obiectul mitei, dacă în calitate de mită au fost

transmise lucruri de preţ ,sau a avut forma unor servicii,

atunci care este costul lucrurilor de preţ sau a serviciilor în

valoare bănească,

- cine este mituitorul şi mituitul.

- care sunt împrejurările săvîrşiri infracţiunii (timpul, locul,

metoda transmiterii mitei).

- care este scopul mitei.

133

- au fost îndeplinite în folosul mituitorului careva acţiunii

cerul de el, purtau ele un caracter legal .

- în acţiunile mituitorului şi mituitului nu sunt alte semne de

infracţiune dacă da care anume.

- în acţiunile infractorilor sunt sau nu calificative(semne).

- în acţiunile mituitorului nu sunt circumstanţe care l-ar

elibera de răspundere penală.

- care condiţii au favorizat luarea de mită.

3. La etapa iniţială a cercetării luării de mită de obicei apar

trei situaţii tipice de urmărire penală:

a)este declaraţia mituitorului ,şi el este de acord să conlucreze cu

organele de poliţie pentru a demasca infractorul, cărui despre

aceasta nu-i este cunoscut. Cercul şi consecutivitatea acţiunilor

de urmărire penală petrecute la etapa iniţială a cercetării sunt:

audierea mituitorului ,reţinerea mituitului în flagrant delict,

audierea mituitului, percheziţia pe la domiciliu şi locul de muncă

a mituitului, punerea a restului pe averea lui, ridicarea şi

cercetarea documentelor, audierea martorilor, petrecerea

confruntărilor.

b)mituitorul şi mituitul acţionează împreună cu înţelegere

reciprocă, informaţia a parvenit la poliţie prin informatori;

infractorilor acest fapt nu le este cunoscut. Dacă este necesitatea

de-ai demasca concomitent şi pe mituitor şi mituit la etapa

iniţială se întreprind: reţinerea ambelor infractori în flagrant

delict, percheziţia corporală ,şi pe la domecilii şi lucru punerea a

restului pe averea lor; audierea bănuiţilor; ridicarea şi cercetarea

documentelor de serviciu, audierea martorilor .

c)informaţia despre luarea de mită a parvenit din surse oficiale,

infractorilor le este cunoscut faptul dat că de acţiunile lor se

interesează organele de poliţie. În aşa situaţii se petrece audierea

martorilor, ridicarea şi cercetarea documentelor;

134

Audierea bănuiţilor; în prezenţa unor temeiuri se petrece

percheziţia la domiciliu şi locul de lucru a

bănuiţilor.Concomitent se petrec un complex de măsuri operativ

–investigative.

4. În cazul săvîrşirii acestor categorii de infracţiuni se

numesc următoarele tipuri de expertize: dactiloscopică-pentru

relevarea urmelor de mîini ale infractorului pe obiectul mitei;

expertiza scrisului-pentru stabilirea persoanei care a întocmit un

document ,scrisoare ,scrisori anonime etc.; tehnico-criminalistică

pentru cercetarea documentelor în caz că conţinutul lor a fost

schimbat, semnăturile sau ştampilele; expertiza contabilă - pentru

a stabili dacă documentele au fost oformate şi corespund

realităţii; expertiza traseologică.

Subiectul nr.61: Metodica cercetării infracţiunilor legate de

circulaţia ilegală a substanţelor narcotice şi psihotrope.

1.Caracteristica criminalistică a infracţiunilor legate de

circulaţia ilegală a substanţelor narcotice sau

psihotrope.

2.Clasificarea mijloacelor narcotice şi substanţelor

psihotrope.

3.Circumstanţele care necesită a fi cercetate .

4.Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală la

etapa iniţială de cercetare.

1. În Republica Moldova este prevăzută răspunderea

penală pentru cultivarea de plante care conţin substanţe narcotice

sau psihotrope, prelucrarea sau utilizarea a astfel de plante,

elaborarea, producerea, fabricarea, extragerea, prelucrarea,

deţinerea, păstrarea, eliberarea, comercializarea, distribuirea,

procurarea, livrarea, expedierea, importul, exportul, nimicirea

substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor, supuse

135

controlului în conformitate cu legislaţia, precum şi consumul ori

organizarea consumului de asemenea substanţă fără autorizaţie.

(art.217 CP Republicii Moldova).

2. Mijloacele narcotice şi substanţele psihotrope se poate

de clasificat în 3 grupe:

a)preparate narcotico-medicinale.

b)substanţe ,preparate din anumite materii vegetale ,sau din

anumite preparate medicinale cu conţinut narcotic.

c)anumite preparate ,care se intribuinţează în ţările străine ,care

au nimerit în ţara noastră prin cotrabandă.

3. În timpul cercetării infracţiunilor legate de circulaţie

ilegală a mijloacelor narcotice sau substanţe psihotrope trebuie

de cercetat următoarele circumstanţe: a fost săvîrşită infracţiunea

de acest gen, dacă da –atunci cum de o calificat; unde, cînd şi

prin ce metodă au fost săvîrşită infracţiunea; cine concret a

săvîrşit infracţiunea dată: dacă ea a fost săvîrşită de un grup de

persoane, care este componenţa ei, acţiunile fiecărui participant;

care sunt izvoarele de procurare a mijloacelor narcotice sau

substanţelor psihotrope, calea şi metodele realizării lor ,cu ce

preţ se cumpărau, vindeau aceste substanţe; infracţiunea dată este

sau nu însoţită de comiterea altor infracţiunii, dacă da-care

anume; care circumstanţe au favorizat comiterea infracţiunii.

4. Pentru etapa iniţială a cercetării infracţiunilor din

această categorie, indiferent de tipul infracţiunii de acest gen se

pot evidenţia următoarele situaţii:

a)persoana este prinsă în flagrant delict pentru una din

infracţiunile legate de circulaţia ilegală a mijloacelor narcotice

sau substanţe psihotrope şi recunoaşte că a săvîrşit infracţiunea.

Pentru acumularea de probe pentru demascarea infractorului

ofiţerul de urmărire penală întreprinde, cercetarea substanţelor

ridicate, mijloacele adaptate pentru consumarea lor, hainele

bănuitului, cercetarea ambalajului mijloacelor narcotice sau

136

substanţelor psihotrope pentru relevarea amprentelor digitale,

dacă este constatat faptul semănărilor ilegale a culturilor interzise

sau organizarea şi întreţinerea spelungelor pentru consumarea

substanţelor narcotice-se face cercetarea împrejurimii şi a lotului

unde nemijlocit a fost semănate culturile respective, audierea

martorilor, percheziţia bănuiţilor pentru ridicarea substanţelor

narcotice şi altor obiecte cu urme ale infracţiuni, audierea

rudelor, ordonarea expertizelor medico-legale, chimico-

farmaceutice, criminalistice şi alte expertize, măsuri operativ –

investigative.

b)sunt prezente semnele infracţiuni, legate de circulaţia ilegală a

mijloacelor narcotice, dar bănuitul se ascunde.

În aşa situaţii se petrec acţiuni de urmărire penală şi alte măsuri

îndreptate spre acumularea şi analiza informaţiei despre

personalitatea bănuitului.

c)sunt prezente semnele infracţiunii din categoria dată ,dar

persoana concretă bănuită în săvîrşirea infracţiunii nu este

stabilită. Aşa situaţie apare la stabilirea factorilor de încărcare la

întreprinderi şi instituţii medicale, a regurilor stabilite de

producere, procurare, păstrare ,evidenţa, eliberare, transportare

sau transmitere a mijloacelor narcotice şi substanţe psihotrope

sau, depistării loturilor, semănate cu plante care au un conţinut

narcotic, sau la reţinerea narcomanilor ,care au procurat narcotice

de la persoane necunoscute.

În primul caz este necesar de a stabili mecanismul formării în

instituţie sau întreprindere a surplusurilor de preparate narcotice ;

de stabilit condiţiilor de păstrare a blancurilor de recete şi

ştampilelor, de studiar cărţile de ambulatoriu şi alte documente

medicinale după care se eliberează substanţele narcotice sau

psihotrope, de stabilit urmărirea operativă după bănuit.

La depistarea loturilor semănate cu plantele cu conţinut narcotic

în afara localităţilor populate, cînd stăpînul semănăturilor nu este

137

cunoscut atunci se organizează ambuscade, se petrec măsuri

operative –de investigaţie în privinţa persoanelor care locuiesc

prin apropiere.

Dacă reţinutul este narcoman, şi susţine că a procurat narcoticele

de la persoane necunoscute, este necesar de petrecut audieri

amănunţite ,şi mai apoi de petrecut măsuri operativ-investigative,

îndreptate spre stabilirea legăturilor sale.

Subiectul nr.62: Metodica cercetării accidentelor rutiere.

1.Caracteristica criminalistică a accidentelor rutiere.

2.Tipurile de accidente rutiere.

3.Circunstanţele care necesită a fi stabilite .

4.Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală la

etapa iniţială de cercetare.

5.Întrebările adresate către expertizele numite în cazul

accidentelor rutiere.

1. Încălcarea regulilor de circulaţie de către persoana care

conduce un autoturism, tramvai sau alt mijloc de transport, ce a

adus la cauzarea unei vătămări medii a integrităţii corporale, sau

cauzarea pagubelor materiale în proporţii mari sau moartea unei

sau mai multor persoane(art.164CPRM), de asemenea părăsirea

locului accidentului rutier de către persoana care conducea

mijlocul de transport şi care a încălcat regulile de circulaţie

rutieră sau exploatare a mijloacelor de transport în cazul

survenirii consecinţelor menţionate mai sus(art.266CPRM).

Caracteristica criminalistică a accidentelor rutiere în mare

măsură se stabileşte de aceea că ele sunt săvîrşite din

imprudenţă, adică neintenţionat. În calitate de elemente se

evidenţiază următoarele: circumstanţele în care s-a săvîrşit

accidentul rutier; mecanismul săvîrşirii accidentelor rutiere;

urmele materiale tipice; studierea identităţii persoanei care a

138

încălcat regulile de circulaţie rutieră; cauzele săvîrşirii

accidentului rutier.

2. După mecanismul săvîrşirii accidentului rutier ele se

împart în: tamponările mijloacelor de transport; trecerea

mijlocului de transport peste pieton; trecerea mijlocului de

transport peste un obstacol; răsturnarea mijlocului de transport;

căderea pasagerilor din mijlocul de transport.

3. La circumstanţele care necesită a fi cercetate în cazul

accidentelor rutiere se referă: caracterul celor întîmplate

(infracţiune, calamitate naturală, accident); timpul , locul, şi alte

circumstanţe de comitere a accidentului rutier, vinovăţia

conducătorului în încălcarea regulilor de circulaţie; legătura

cauzală dintre încălcare regulilor de circulaţie rutieră şi

consecinţele survenite; mecanismul accidentului rutier; prezenţa

circumstanţelor care agravează sau atenuează răspunderea

conducătorului; caracterul şi mărimea pagubelor cauzate;

circumstanţele care au favorizat săvîrşirii infracţiunii.

4. Practica cercetării accidentelor rutiere evidenţiază 3

situaţii tipice de urmărire penală:

a)conducătorul mijlocului de transport şi pătimaşul se afla la

locul accidentului, sau din anumite motive ele nu se afla la locul

accidentului însă sunt destule date despre ei.

Această situaţie este cea mai răspîndită şi apare în general la

tamponarea mijloacelor de transport. Caracterul informaţiei în

mare măsură determină acţiunile de urmărire penală pentru

rezolvarea situaţiei: cercetarea la faţa locului, audierea

martorilor, pătimaşului, conducătorului auto, numirea

expertizelor medico-legale, mărturiile conducătorului şi

pătimaşului.

b)pătimaşul se află la locul accidentului, dar conducător şi

mijlocul de transport lipsesc şi informaţii despre conducător şi

mijlocul de transport nu sunt. Această situaţie se caracterizează

139

prin prezenţa informaţiei despre timpul, locul săvîrşirii

accidentului şi urmările lui. Sunt caracteristice următoarele

acţiuni de urmărire penală: cercetarea la faţa locului, audierea

martorilor ,pătimaşului, numirea expertizelor, ordonarea

organelor de cercetare penală a măsurilor operativ-investigative

c)pătimaşul şi mijlocul de transport se află la locul accidentului ,

dar lipseşte conducătorul mijlocului de transport.

La toate acestea mai este cunoscut timpul şi locul săvîrşirii

accidentului, consecinţele şi mijlocul de transport. În afară de

cercetare la faţa locului, audierea martorilor şi pătimaşului

ordonarea expertizelor şi însărcinări organelor de cercetare

penală şi măsuri operative de investigaţie poate apărea

necesitatea de-a verifica alibiul conducătorului auto, după ce a

fost reţinut ,care poate fi inventat.

5. Întrebările adresate către expertizele numite în cazul

accidentelor rutiere:

- care sunt deteorările de pe mijloacele de transport, cînd şi

în ce condiţii sau format.

- care sunt dereglările mijlocului de transport, cauza

formării şi vechimea formării lor.

- cu ce viteză se mişca mijlocul de transport înainte de

accident.

- o posibilitate că din punct de vedere tehnic de-a preveni

accidentul rutier.

- care-i cauza tehnică a accidentului.

Subiectul nr.63: Metodica cercetării incendierilor, încălcării

regulilor de protecţie contra incendiilor, exploziilor

1.Caracteristica criminalistică a incendierilor şi încălcarea

regulilor de protecţie contra incendiilor.

2.Circunstanţele care necesită a fi stabilite.

140

3.Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală iniţiale

intreprinse.

4.Particularităţile cercetării dosarelor penale intetante pe

faptul exploziilor.

1. Codul Penal al R.M. prevede următoarele acţiuni ilegale

legate de incendii: distrugerea sau deteriorarea intenţionată a

bunurilor (art.197 CP Republicii Moldova), distrugerea sau

deteriorarea din imprudenţă a bunurilor (art.198 CP Republicii

Moldova), încălcarea regulilor de protecţie contra incendiilor

(art.296 CP Republicii Moldova), terorismul (art.278 CP

Republicii Moldova), distrugerea sau deteriorarea masivelor

forestiere în proporţii mari a în urma folosirii imprudente a

focului. (art.232 CP Republicii Moldova)

2. În cazurile incendierilor şi încălcările regulilor de

protecţie contra incendiilor trebuie de stabilit următoarele

circumstanţe: caracterul obiectului, apartenenţa lui ,însemnătatea

lui; timpul şi circumstanţele apariţiei incendiului; ce bunuri au

fost distruse sau vătămate; vinovaţii concreţi a celor întîmplate şi

datele ,care îi caracterizează; prezenţa sau lipsa semnelor altei

infracţiuni ascunse; mărimea pagubei cauzate; circumstanţele

care au favorizat comiterii incendierii.

3. La etapa iniţială de cercetare a acestei tip de infracţiuni

sunt posibele două situaţii tipice de urmărire penală:

a) cauza incendierii nu este cunoscută: În această situaţie sînt

posibile următoarele versiuni tipice: a avut loc o

incendiere; pojarul este rezultatul încălcării regulilor de

protecţie contra incendiilor; incendiul este rezultatul

folosirii incorecte a focului; incendiul s-a produs de

catastrofe naturale seu alte fenomene ale naturii. Pentru

această situaţie sînt caracteristice următoarele acţiuni

iniţiale de urmărire penală: cercetarea locului incendiului,

audierea părţilor vătămate, persoanelor material

141

responsabile, martorilor oculari şi alte persoane, ordonare

expertizei tehnico-incendiare şi alte expertize necesare.

b) cauza incendierii este cunoscută: În această situaţie prima

acţiune de urmărire penală este audierea persoane ce a

comunicat faptul incendiului, mai apoi se efectuiază

cercetarea la faţa locului, audierea martorilor oculari şi a

altor persoane ordonarea expertizei tehnico-incendiare şi

alte expertize necesare.

4. În dependenţă de obiectivul, unde a avut loc explozia, se

înaintează şi verifică versiunile generale. La explozie în procesul

de producţie:

a) explozia este rezultatul incălcării regulilor de securitate

tehnică.

b) explozia s-a produs cu totul întîmlător.

c) explozia a fost produsă pentru a ascunde o altă infracţiune.

Dacă pentru efectuarea exploziei au fost utilizate dispozitiv

eexplozibile, explozia poate fi efectuată intenţionat cu

scopul:

a) distrugerii obiectului

b) camuflarea altei infracţiuni

c) act de terorism sau destabilizarea situaţiei

d) şantaj sau răzbunare.

La etapa iniţială este necesar de stabilit şi demonstrat

următoarele circumstanţe:

a) a avut loc o explozie în realitate

b) modul pregătirii şi executării exploziei

c) evenimentele annteriore exploziei

d) dacă la obiectiv a izbucnit un incendiu, ce a avut loc de

la început explozia sau incendiul

e) urmările exploziei

f) persoana vinovată în cele întîmplate, motivele şi scopul

lui

142

g) cauzele şi condiţiile ce au favorizat comiterea

infracţiunii.

Subiectul nr. 64 Metodica cercetării huliganismului.

1. Caracteristica criminalistică a huliganismului

2. Circumstanţele ce trebuie stabilite

3. Versiunile tipice generale

4. Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală la

etapa iniţială de crecetare

5. Tipurile expertizelor ordonate

1. Legislaţia penală stabileşte huliganismul ca acte

internaţionale care încalcă grosolan ordinea publică şi exprimă o

vădită lipsă de respect faţă de societate (art. 287 CPRM). Se

consideră huliganism agravant aceleaşi acte, care prin conţinutul

lor se deosibesc printr-un cinism excepţional sau o deosibită

obrăznicie, ori însoţite de opunerea de rezistenţă unui

reprezentant al puterii sau unui reprezentant al obştimii, care

îndeplineşte funcţie de menţinere a ordinii publice, sau altor

cetăţeni, care curmă actele huliganice, precum şi săvîrşite de o

persoană, condamnată pentru huliganism. Se consideră

huliganism deosebit de agravant acte prevăzute huliganism şi

huliganism agravant dacă ele au fost săvîrşite cu aplicarea sau

încercarea aplicării armei de foc sau cuţitelor, boxelor şi altor

arme albe, precum şi alte obiecte, special adoptate pentru

vătămarea integrităţii corporale.

2. La cercetarea huliganismului este necesar de

stabiliturmătoarele circumstanţe:

a) ce acţiuni concrete au fost înfăptuite de bănuit; dacă au

semnele huliganismului şi care anume.

b) unde şi cînd au fost înfăptuite acţuinile huliganice

c) dacă în procesul huliganismului nu au fost comise

infracţuini, dacă de- care anume;

143

d) cine a comis acţiunile huliganice; dacă nu au comis

astfel de acţiuni anterior; dacă nu a fost tras anterior la

răspunderea administrativă pentru huliganism nu prea

grav; dacă huliganismul este comis în grup atunci care

sînt acţuinile fiecărei persoane;

e) dacă sînt părţi vătămate, cine sînt ele, n-au provocat

oare ele acţiuni huliganice;

f) a fost cauzată paguba materială, cui şi în ce proporţii;

g) ce circumstanţe au favorizat comiterea huliganismului.

3. La începutul cercetării se înaintează şi se verifică

versiunile tipice generale:

a) bănuitul a săvîrşit acţiuni prevăzute de legislaţia

penală;

b) în acţiunile bănuitului sînt semnele componenţei de

infracţiune nu de huliganism, dar semnele altei

infracţiuni;

c) bănuitul a comis un huliganism nu prea grav.

4. La etapa iniţială de cercetare a huliganismului de

obicei apar următoarele situaţii tipice:

a) huliganul este prins la faţa locului, este cunoscută partea

vătămată, sînt martori asistenţi şi semnele evidente ale

infracţiunii. În această situaţie ofiţerul de urmărire penală este

obligat de la bun început să ia măsuri pentru urmarea acţiunilor

huliganice. Primind hotărîrea de a porni procesul penal trebuiesc

efectuate: reţinerea bănuitului, audierea bănuitului, audierea

părţii vătămate, audierea martorilor, percheziţia la domiciliu,

ordonarea expertizelor.

b) huliganul s-a sustras se la locul comiterii infracţiunii, dar sînt

cunoscute semnele aspectului său exterior şi alte obiecte. În acest

caz la etapa iniţială de cercetare se înnfăptuiesc următoarele

acţiuni de urmărire penală: audierea părţii vătîmate cercetarea

îmbrăcămintei acestuia şi identificarea ei, cercetare la faţa

144

locului. Scopul principal al ofiţerului de urmărire penală este

acumularea informaţiei, îndreptate spre identificare huliganului

şi clasificarea circumstanţelor ce au legătuiră cu comiteria

infracţiunii.

c) acţiunile huliganice sînt comise, însă persoana vinovată nu

este cunoscută. Această situaţie se deosebeşte de celelate prin

dificitul informaţiei atît referitor la circumstanţele comiterii

infracţiunii cît şi la personalitatea infractorului. Dacă informaţia

despre huliganism a provenit imediat după comiteria lui, atunnci

este necesar de a cerceta locul infracţiunii, de audiat partea

vătămată, martorii oculari şi la stabilirea semnelor componenţei

de infracţiune de pornit proceul penal. Deodicei în asemenia

cazuri se efectuiază: interogarea persoanei ce a denunţa

infracţiunia şi a părţii vătămate, identificarea părţii vătămată,

audierea martorilor, ordonarea expertizelor, însărcinarea

organelor de cercetare penală cu înfăptuirea măsurilor operativ-

investigative.

5. La cercetarea huliganismului se ordonă următoarele

expertize:

a) expertiza medico-legală a părţii vătămate,

b) expertiza medico-legală a corpurilor delicte,

c) expertiza psihiatrică,

d) expertiza chimică,

e) expertizele criminalistice(trasiologică, balistică...)

Subiectul nr.65 Particularităţile cercetării infracţiunilor

comise de minori.

1.Caracteristica a infracţiunii comise de minori

2.Circumstanţile ce necesită a fi stabilite.

3.Situaţiile tipice şi acţiunile iniţiale de urmărire penală

4.Întrebările ce necesită a firezolvate de expertiza

psihiatrică

145

1. Conform legislaţiei minori se consideră persoanele în

vîrstă, de la 14-18 ani. Infracţiunile pentru care răspunderea

penală survine de la 14 ani sînt menţionate în Art.21 CPRM.

Infractorii minori de obicei se caracterizează cu comiterea

ridicată sînt iriditaţi, toate combinate cu schimbarea fregventă a

dispoziţiei. Decizia de a comite infracţiunea – este de regulă, o

urmare a deformării personalităţii, denaturarea în dezvoltarea

socială a minorului şi nu particularităţile vîrstei.

2. Particularitatea esenţiala a cauzelor din acestă

categorie – stabilirea obligatorie, concomitent cu altele, a

următoarelor circumstanţe: vîrsta (data,vîrsta, anul naşterii);

condiţiile de viaţă şi de educare a minorului; preincipiile ce au

favorizat comiterea infracţiunii; prezanţa instigaţiilor adulţi şi

altor complici; la prezenţa datelor despre prezenţa cărorva boli

mentale, ce n-au legătură cu tulburările sufliteşti trebuie de

stabilit deasemenea putea el totalmente să înţeleagă însemnătatea

acţiunilor sale.

3. La etapa iniţială a cercetării cauzelor din categoria dată

apar următoarele situaţii tipice de urmărire penală:

a) Părţile vătămate sau martorii, necunoscîndu-i pe infractori,

sisţin că datorită aspectului exterior, manera de comportare şi

altor carcteristici ei consideră că sînt minori. În această situaţie,

cînd sînnt urme intelactuale de infracţiuni, accentul se pune pe

stabilirea urmelor materiale. Deobicei în asemenea situaţii se

efectuiază: cercetarea la faţa locului, audierea la părţile vătămate

şi altor persoane ce dispun de careva informaţie sau sînt material

responsabile; măsuri operative de invstigaţie cu scopul de căutare

a infractorului pe urmele fierbinţi; reţinnerea bănuiţilor; audierea

şi percheziţia la domiciliu, locul de studii sau lucru a minorului;

percheziţia corporală; ordonarea expertizelor;

b) părţile vătămate şi martorii cunosc innfractorii şi vîrsta lor. În

aceste cazuri deobicei se înfăptuieşte reţinerea minorilor,

146

cercetarea la faţa locului, audierea bănuiţilor şi a altor persoane

informate; prezentarea spre recunoaştere; verificarea urmelor

după evidenţă, perchiziţia la domicilui, studii sau lucru;

percheziţia corporală; ordonarea expertizilor judiciare.

4. Întrebările la care necesită de-a primi răspunsuri în urma

expertizei psihiatrice în cazul săvîrşirii infracţiunilor de către

minori sînt:

a) care este nivelul deizvoltării intelectuale a minorului(în

dependenţa de vîrsa lui),

b) dacă în dezvoltarea intelectuală a minorului sănt devieri

de la nivel, normsal pentru vîrsta dată, care este

caracterul acestei devieri,

c) care sînt cauzele acestei devieri, nu sînt ele o urmare a

îmbolnăvirii psihice,

d) poate oare minorul corect să aprecieze anumite

circumstanţe şi exact a le expune în declaraţiile sale,

e) a putut minorul să perceapă importanţa acţiunilor sale,

f) a avut posibilitate minorul să conducă total cu acţiunile

sale.

Subiectul nr.66 particularităţile cercetării infracţiunilor înn

grup de grupuri organizate.

1. Noţiune şi tipurile grupurilor infracţionale

2. Circumstanţele ce necesită a fi stabilite

3. Cerinţe ce asigură eficacitatea cercetării

ifracţiunilor

1.Grupul criminali organizat este o reuniune stabilă de

persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una sau

mai multe infracţiuni (art.46 CP Republicii Moldova)

Organizaţia (asociaţi) criminală se consideră o reuniune de

grupuri criminale organizate într-o comunitate stabilă, a cărei

activitate se întemeiază pe diviziune, între membrii organizaţiei

147

şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi

executare a intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul de a

influenţa activitatea economică şi de altă natură a persoanelor

fizice sau de o controla în alte forme în vederea obţinerii de

avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau

politice. (art.47 CP Republicii Moldova). După nivelul

organizării toate grupurile criminale pot fi clesificate următoarele

tipuri:

a) situative(întîmplătore),

b) tipul companiei,

c) grupările organizate,

d) organizaţiile criminale.

2. Referitor la infracţiunile comise în grup, inndependent de

tipul lor, este necesar de a stbili următoarele circumstanţe:

a) tot cercul de persoane ce au luat parte la comiteria

infracţiunilor în grup şi toată activitatea criminală a

acestui grup,

b) caracterul, componenţa , tipul criminalistic şi structura

grupărilor criminale, particularităţile infracţiunii între

membrii grupului, legăturile sale exterioare,

c) liderul grupărilor criminale

d) rolul şi vina fiecărui membru a grupei criminale,

pricinele şi condiţiile ce favorizează formarea grupei

criminnale.

3. Cerinţele metodice ce asigură eficacitatea cercetării

infracţiunilor comise de grupurile criminale:

a) stabilirea preliminară a preocopărilor primordiale a

grupei criminale organizate, descoperirea altor

infracţiuni comise de membrii grupului,

b) etapele cercetării, prevenirea reacţiunii din partea

infractorilor

148

c) utilizarea raţională a situaţiilor de anchetă tipice,

caracteristice pentru cercetarea unor tipuri aparte de

infracţiuni comise de grupurile criminale,

d) evidennţa la planificarea cercetării a infracţiunilor deja

comise de grupa criminală, structurale, teritoriale şi alte

patrticularităţi ale activităţii a grupei criminale date,

e) interacţiunia fix determinată a anchetatorului cu organele

de cercetare penală,

f) utilizarea în procesul cercetării a unei tactici flexibile în

scopul cum lovitura în centrul grupei, atît şi asupra

nivelurilor inferioare cu ieşirea uterioară la liderul

acestuia,

g) utilizarea largă a operaţiilor tactice în scopul rezolvării

problemelor intermediare ce apar în procesul cercetării,

h) utilizarea concurenţei între grupările criminale cît şi

concurenţa între membrii grupării,

i) utilizarea la maxim şi cît mai larg în procesul ceretării a

mijloacelor criminalistice şi a tehnicii speciale.

Noţiunea, obiectul, sarcinile criminalisticii

Sistemul criminalisticii

Funcţiile, izvoarele şi principiile criminalisticii

Metodele criminalisticii

Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe

Identificarea criminalistică

Genurile identificării criminalistice. Stabilirea apartenţei de grup

Diagnostica criminalistică

Bazele tehnicii criminalistice

Metode şi mijloace de acumulare a urmelor infracţiunii la

efectuarea acţiunilor de urmărire penală

Fotografia judiciară

Metodele fotografiei operative

149

Genurile fotografiei la cercetarea la faţa locului

Fotografia de examinare

Aplicarea înregistrării video la efectuarea acţiunilor de urmărire

penală

Noţiunea de traseologie. Clasificarea urmelor

Tipurile de urme în traseologie

Urmele create de om (homeoscopice)

Urmele obiectelor de spargere, instrumentelor şi mecanismelor

Urmele mijloacelor de transport

Cercetarea criminalistică a armelor

Caracteristica urmelor armelor de foc

Cercetarea criminalistică a armelor albe

Tehnica explozivă

Cercetarea criminalistică a documentelor

Cercetaările criminalistice a scrisului

Cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor

Tipurile modificărilor conţinutului documentelor

Identificarea persoanei după semnalmente

Sistemul elementelor şi caracteristicilor portretului vorbit

Reprezentarea aspectului exterior al persoanei

Microobiectele ca purtători de informaţie de importanţă

criminalistică

Odorologia criminalistică

Subiectul nr.34 Tactica criminalistică

Procedeul şi recomandarea tactică. Tactica acţiunii de urmărire

penală

Versiunile criminalistice

Planificarea cercetării infracţiunii

Tactica cercetării în urmărirea penală

Cercetarea la faţa locului

Caracteristica genurilor cercetării de urmărire penală

Tactica reconstituirii faptei

150

Tactica percheziţiei şi ridicării

Tactica audierii

Tactica confruntării

Tactica prezentării spre recunoaştere

Genurile prezentării spre recunoaştere

Tactica ordonării şi efectuării expertizelor judiciare

Tactica obţinerii modelelor de comparaţie

Metodica criminalistică

Noţiunea şi conţinutul elementelor d bază a metodicii

criminalistice

Metodica cercetării alibiului

Constatarea şi demascarea înscenării (disimulării)

Metodica cercetării omorului

Metodica cercetării violurilor

Metodica cercetării delapidării averii străine

Metodica cercetării jafurilor şi tîlhăriilor

Metodica cercetării furturilor

Metodica cercetării escrocheriilor

Metodica cercetării şantajului

Metodica cercetării coruperii şi mituirii

Metodica cercetării infracţiunilor legate de circulaţia ilegală a

substanţelor narcotice

Metodica cercetării accidentelor rutiere

Metodica cercetării incendierilor, încălcării regulilor de

securitate antiincendiară, exploziilor

Metodica cercetării huliganismului

Particularităţile cercetării infracţiunilor săvîrşite de minori

Particularităţile cercetării infracţiunilor săvîrşite de grupuri

criminale organizate

151