note curs dr.financiar fiscal

Drept financiar fiscal Lect.univ.dr.Adrian Stoica

Universitatea OVIDIUS ConstanţaDepartamentul ZIFacultatea de Drept şi Stiinţe AdministrativeSpecializarea Stiinţe AdministrativeForma de învăţământ ZIAnul de studiu IISemestrul IIValabil începând cu anul universitar 2009-2010

Caiet de Studiu Individualpentru

Drept financiar fiscal

Coordonator disciplină:Lect.univ.dr.Adrian Stoica-Constantin

1


Curs I.1)Consideraţii generale privind finanţele publice

A)Aspecte generale privind sistemul finanţelor publice a)Noţiunea şi evoluţia finanţelor publice În sens etimologic, cuvântul “finanţe” provine de la latinescul “finis”, care semnifica “termen de plată” sau “scadenţă”. Accepţiunea terminologică a expresiei de “finanţe”, are un cuprins destul de vast în limba română. In lato sensu, termenul “finanţe”, sugerează fie resurse băneşti(pecuniare) ale unui subiect, ori ansamblul profesiunilor care au ca obiect de activitate gestionarea baniilor, sau alte modalităţi de reprezentare a acestora. În accepţiune strict economică, expresia de “finanţe” are de asemenea o percepţie destul de largă. Astfel, putem analiza această expresie ca: 1.Relaţie socială de natură economică apărută în procesul de consituire a resurselor băneşti ale statului; 2.Mijloc de intervenţie a statului prin intermediul căruia este influenţat întregul său mecanism economico-social; 3.Fondurile băneşti aflate la dispoziţia statului necesare îndeplinirii funcţiilor sale; 4.Acte juridice imperative prin intermediul cărora se preia la dispoziţia statului o parte a produsului intern brut1. Aceste accepţiuni prezentate, au incidenţă expresiei de “finanţe” în cazul în care beneficiar este statul, de aceea corect este să folosim termenul de “finanţe publice”. Finanţele publice sunt acele resurse băneşti ale statului, care sunt folosite controlat în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societăţii. În acest sens, finanţele publice pot fi definite ca totalitatea relaţiilor sociale de natură economică ce apar în procesul realizării şi repartizării, în formă bănească, a resurselor necesare statului pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale. În opoziţie cu aceasta există şi expresia de “finanţe private”, care este asociată cu activitatea economică privată a societăţilor comerciale, băncilor, persoanelor fizice autorizate să exercite o anumită profesie, etc. Conceptual această expresie este folosită în legătură cu veniturile şi cheltuielile acestora, împrumuturile primite sau acordate de acestea, creanţele de încasat şi obligaţiile de plată, etc.

1 A se vedea în acest sens, M.Şt.Minea, L.T.Chiriac, C.F.Costaş, Dreptul finanţelor publice, Ed.Accent, Cluj-Napoca, 2005, p.16.

2


Faţă de aceste aspecte, putem defini finanţele private, ca fiind totalitatea relaţiilor economice ce apar în slujba realizării de profituri de către întreprinzători particulari. Revenind la conceptul de finanţe publice, putem afirma că acestea au evoluat continuu, suferind numeroase şi importante schimbări de-a lungul timpului, în urma cărora şi-au îmbogăţit conţinutul, ajungând la ceea ce reprezintă astăzi. Cercetarea ştiinţifică a finanţelor publice împarte evoluţia acestora în două mari perioade: perioada finanţelor publice clasice şi perioada finanţelor publice moderne. 1.Perioada finanţelor publice clasice. Concepţia finanţelor publice clasice este legată de liberalismul politic, fiind caracteristică sfârşitului sec. al XIX-lea şi începutul sec. alXX-lea. Statul liberal era preocupat mai puţin de activitatea economică privată, limitându-şi intervenţia la funcţiile sale tradiţionale: apărarea naţională, justiţia, ordinea publică, relaţiile externe. În aceste circumstanţe, rolul finanţelor publice se circumscria numai la asigurarea resurselor băneşti necesare funcţionării insituţiilor publice. Taxele, impozitele, împrumuturile şi celelalte modalităţi de colectare a veniturilor publice aveau un caracter neutru. 2.Perioada finanţelor publice moderne. În perioada interbelică, locul statului nonitervenţionist va fi luat de statul intervenţionist, care îşi lărgeşte în mod simţitor aria competenţelor intervenţioniste în plan economic şi social. Se poate remarca creşterea rolului autorităţilor publice în influenţarea proceselor economice, manifestat prin cercetarea evoluţiei ciclice a producţiei, prevenirea crizelor sau atunci când acestea se produc, luarea unor măsuri pentru înlăturarea efectelor lor negative. Toate aceste măsuri au determinat înfiinţarea unor intreprinderi publice şi societăţi comerciale cu capital mixt (public şi privat), acordarea de subvenţii şi facilităţi economice, luarea de către stat a unor măsuri de contracarare a şomajului. Finanţele publice devin, astfel, un mijloc puternic de intervenţie pe plan social şi economic, continuând însă să finanţeze şi sarcinile administrative. Pe lângă faptul că impozitele asigură acoperirea cheltuielilor publice, ele permit totodată şi o anumită egalizare a condiţiilor sociale(reducerea prin impozite a veniturilor mari, facilităţi pentru categoriile defavorizate), precum şi provocarea, prin incitare, a dezvoltării economice( facilităţi pentru activităţile rentabile, majorarea impozitelor la agenţii marginali). Privite în prisma concepţiei moderne, finanţele publice cunosc o modificare creatoare a obiectului lor, devenind, ştiinţa care studiază activitatea statului în calitatea sa de utilizator al unei tehnici speciale aşa-zise

3


financiare: cheltuieli, taxe, impozite, împrumuturi, procedee monetare, buget, etc. b)Configurarea structurală a finanţelor publice Componentele structurale ale finanţelor publice au apărut şi au evoluat cu asemănări şi deosebiri fireşti de la un stat la altul şi de la o etapă la alta, condiţionat de evoluţia trebuinţelor băneşti ale statului şi a posibilităţilor de realizare a veniturilor publice oferite de dezvoltarea economiilor naţionale, cu influenţe conjuncturale inevitabile. Dintre componentele de sistem ale finanţelor publice, două sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri: veniturile publice şi cheltuielile publice. Acestora, de-a lungul timpului, li s-au adăugat şi alte elemente de o importanţă deosebită în structura finanţelor şi anume: 1. bugetul statului-ca instrument de corelare a cheltuielilor cu veniturile statului; 2. finanţele locale şi bugetele unităţilor administrativ-teritoriale- menite a conferi o anumită autonomie administraţiei publice locale; 3. împrumuturile publice necesare satisfacerii trebuinţelor generale ale societăţii; 4. finanţele organizaţiilor internaţionale, constituite prin contribuţiile statelor membre. Concepul de “sistem financiar” a fost legiferat în statul nostru prin Consituţia României din anul 1991, cu referire la “formarea, administrarea, întrebuinţarea resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ- teritoriale şi ale insituţiilor publice”. De aceea, în acest moment, putem defini sistemul financiar al României ca acel complex de acte, operaţiuni şi insituţii publice de natură financiară sau cu atribuţii administrativ-financiare şi de control, privind formarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale altor entităţi de interes public. c) Caracterele şi funcţiile sistemului finanţelor publice Aşa cum au fost definite, finanţele publice sunt raporturi social-economice de formare şi repartizare, în formă bănească, a resurselor necesare funcţionării şi dezvoltării generale a societăţii, ele caracterizându-se prin următoarele: - sunt relaţii cu un proeminent character economic, ele apărând în procesul de formare, repartizare şi utilizare a produsului social;

4


- sunt relaţii cu un conţinut pecuniar, îmbrăcând forma bănească deoarece finanţele sunt relaţii de constituire, repartizare şi utilizare a mijloacelor băneşti; - sunt relaţii fără echivalent, deoarece nu presupun, în mod necesar, contraprestaţie directă din partea subiectului beneficiar al mijloacelor băneşti; - mijloacele băneşti sub care se prezintă relaţiile financiare sunt nerambursabile2. Doctrina economică şi juridică apreciază că, în principal, finanţele publice îndeplinesc două funcţii: funcţia de repartiţie şi funcţia de control. Funcţia de repartiţie se realizează în procesul formării şi repartizării mijloacelor băneşti şi, mai concret, în procesul repartiţiei produsului social şi a venitului naţional. În ceea ce priveşte formarea resurselor necesare îndeplinirii sarcinilor sociale ale statului, văzută ca prim moment al funcţiei de repartiţie, aceasta se realizează ca prim moment al funcţiei de repartiţie, prin mobilizarea unei părţi din sumele rezultate în urma repartiţiei venitului naţional. Pe seama veniturilor băneşti primare, finanţele contribuie la formarea de mijloace băneşti destinate constituirii de fonduri publice mobilizate în contul bugetului naţional, utilizate de stat în scopul acoperirii nevoilor generale ale societăţii. Repartizarea mijloacelor băneşti, care este cel de-al doilea moment al funcţiei de repartiţie a finanţelor, se realizează în cadrul repartiţiei secundare(redistribuirea) a venitului naţional. Redistribuirea venitului naţional se realizează prin sistemul de preţuri şi tarife aplicat bunurilor şi serviciilor, precum şi prin prestările de servicii cu caracter productiv indirect. Funcţia de control a finanţelor publice are drept principală măsură asigurarea respectării şi implementării reglementărilor normative cu caracter fiscal de către şi în sistemul economic, precum şi creşterea eficienţei economice printr-o mai justă administrare a banului public. De asemenea, funcţia de control a finanţelor publice realizează echilibrul monetary, valutar şi financiar în economia naţională. Funcţia de control a finanţelor se realizează printr-un system bine închegat de organe specializate ale statului:Garda Financiară, Ministerul Finanţelor Publice, Curtea de Conturi, ş.a. d)Conceptul de administraţie a finanţelor publice

2 M.Şt.Minea şi alţii, op.cit., p.20.

5


Noţiunea de administraţie a finanţelor publice are două accepţiuni, fiind concepută atât ca activitate executivă de stat cu un conţinut financiar determinat de necesităţile financiare ale statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, cât şi ca ansamblu de organe administrativ-financiare de stat făcând parte din administraţia publică centrală şi locală. În ambele accepţiuni, administraţia finanţelor publice are un regim de drept public, comun cu al celorlalte ramuri sau domenii ale administraţiei de stat. 1.Administraţia finanţelor publice, concepută ca activitate executivă de stat, se caracterizează prin aceea că este menită să organizeze practice executarea legilor prin acte şi operaţiuni săvârşite de organe ale administraţiei de stat cu atribuţii în domeniul finanţelor publice. Datorită conţinutului şi finalităţii sale, a naturii financiar publice a actelor şi operaţiunilor ce alcătuiesc conţinutul ei, activitatea executivă desfăşurată de organelle administraţiei finanţelor publice este denumită şi activitate financiară de stat, constând în totalitatea actelor şi operaţiunilor de formare şi întrebuinţare a fondurilor băneşti ale organelor de stat centrale şi locale, inclusiv ale instituţiilor publice aflate în relaţii financiare cu organele de stat. Activitatea financiară de stat trebuie partajată de activitatea de control financiar exercitat asupra modului de executare practică a normelor dreptului financiar. Actele de control financiar se efectuează asupra actelor şi operaţiunilor de formare şi întrebuinţare a fondurilor băneşti ale organelor de stat şi instituţiilor publice, cărora li se alătură în categoria mai complexă a actelor şi operaţiunilor financiar-publice. 2.Administaţia finanţelor publice privită ca ansamblu de organe administrativ-financiare de stat este alcătuită din Ministerul Finanţelor publice şi organele financiare ale judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor. Pe lângă acestea, mai trebuie menţionate şi direcţiile şi serviciile financiar-contabile din cadrul celorlalte ministere şi alte organe centrale şi locale de stat, precum şi din instituţiile publice. Ministerul Finanţelor Publice este organul central-administrativ de stat de specialitate financiară, care la rândul său cunoaşte o subîmpărţire în departamente, direcţii generale şi direcţii de specialitate bugetară, fiscală, etc. Categoria organelor financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale cuprinde direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a Municipiului Bucureşti, administraţiile financiare ale municipiilor şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti, circumscripţiile financiare orăşeneşti şi percepţiile rurale.

6


Referitor la direcţiile şi serviciile financiar-contabile din cadrul ministerelor şi a altor organe de stat centrale sau locale, ca şi din insituţiile publice şi regiile autonome, acestea întocmesc bugetele de venituri şi cheltuieli ale fiecăruia dintre organelle, insitituţiile sau regiile autonome în care funcţionează, efectuează operaţiuni specifice realizării veniturilor şi efectuării cheltuielilor programate şi întocmesc evidenţa contabilă stabilită de lege. Totodată, considerăm că ar trebui abordată şi noţiunea de fisc, destul de des utilizată în practica finanţelor publice şi aflată în strânsă legătură cu noţiunea de administraţie a finanţelor publice. Astăzi, deşi mai puţin utilizată sub forma unei denumiri de instituţie, noţiunea de fisc apare întâlnită sub formă adjectivală a expresiilor de drept fiscal, politică fiscală, organ fiscal, contencios fiscal, control fiscal, etc., sau sub forma de fiscalitate utilizat în domeniul ştiinţelor economice. Literatura juridică de specialitate actuală, foloseşte noţiunea de administraţie a finanţelor publice, privită atât ca activitate executivă cu conţinut financiar determinat de necesităţile şi interesele financiare ale statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, cât şi ca ansamblu de organe administrativ-financiare care fac parte din administraţia centrală şi locală, deci ca şi reprezentanti ai funcţiei executive a puterii publice.

2.Dreptul financiarA)Consideraţii introductivea)Conceptul de drept financiar, obiectul şi definiţia acestuia Actele şi operaţiunile financiar-publice se realizează practic pe baza reglementării lor prin norme juridice referitoare la impozite şi modul lor de percepere, la cheltuielile publice şi la modul de efectuare a lor, la bugetul de stat. În sens strict, am putea adăuga faptul că dreptul financiar reprezintă reglementarea juridică a operaţinilor financiare publice, care privesc norme juridice referitoare la impozite şi modul lor de percepere, la cheltuielile publice şi la modul de efectuare a lor dar şi la bugetul de stat. Cu privire la obiectul dreptului financiar, în mod raţional, se apreciază că acest obiect este circumscris de componentele structurale ale finanţelor publice şi, prin urmare, în concordanţă cu reglementările legale financiare, în statul nostrum acest obiect cuprinde: - bugetul statului; - veniturile bugetare împreună cu împrumutul de stat; - cheltuielile bugetare; - bugetul asigurărilor sociale de stat; - bugetul unităţilor administrativ-teritoriale;

7


- finanţele instituţiilor publice, ale regiilor autonome; - controlul financiar de interes public. Normele juridice referitoare la fiecare din aceste componente ale obiectului dreptului financiar, întrunesc caracteristicile a ceea ce în teoria generală a dreptului numim instituţii juridice, întrucât reglementează grupe unitare de relaţii sociale. Prin urmare, dreptul financiar poate fi definit ca ansamblul normelor juridice insituite conform conceptului modern al finanţelor publice, care reglementează, în regim de drept public, constituirea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti ale statului şi ale celorlalte colectivităţi publice, precum şi controlul financiar de interes public.

b)Izvoarele dreptului financiar Normele juridice cu caracter financiar sunt, identic ca şi în cazul celorlalte ramuri de drept, reguli de conduită instituite de stat, a căror aplicare este asigurată prin conştiinţa juridică, iar la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. În ansamblul normelor juridice care alcătuiesc dreptul pozitiv, normele dreptului financiar se disting prin obiectul propriu de reglementare reprezentat de faptele, actele şi operaţiunile care privesc realizarea activităţii financiare de stat. Putem afirma că sunt izvoare ale dreptului financiar toate actele normative care reglementează raporturi juridice financiare. Ţinând cont de gradul lor de generalitate şi de specificitatea lor, izvoarele dreptului financiar se impart în două mari categorii: 1.Izvoare generale sau comune, reprezentate de acele acte normative al căror obiect de reglementare exced problematica strictă a finanţelor publice dar între domeniile de reglementare găsindu-se şi raporturi sociale cu caracter financiar public. Într-o ordine ierarhică stabilită de această categorie, acestea pot fi prezentate astfel: - Constituţia României de la 8 decembrie 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.429/2003. Constituţia României este izvor al dreptului financiar, deoarece cuprinde o serie de reglementări cu character principal expres consacrate direcţionării activităţilor din domeniul finanţelor publice, precum cele referitoare la elaborarea, aprobarea şi executarea bugetului de stat şi a contului general de execuţie bugetară, controlul execuţiei bugetare şi politica fiscală a statului. -Toate celelalte acte normative(legi, ordonanţe şi hotărâri ale guvernului, decrete prezidenţiale, etc.) prin care sunt reglementate arii

8


sociale mai vaste, dar care conţin şi dispoziţii referitoare la finanţele publice. Cu titlu de exemplu, Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală, care vizează şi aspecte privitoare la bugetele unităţilor administrativ-teritoriale. 2.Izvoare specifice sau speciale ale dreptului financiar reprezentate de acele acte normative prin care se aduc reglementări exclusiv domeniului finanţelor publice. În această categorie intră următoarele acte normative: -Legea finanţelor publice nr.500/2002, care trasează cadrele generale ale finanţelor publice în România: activitatea bugetară, constând în elaborarea proiectului de buget, aprobarea şi executarea bugetului public naţional, stabilirea şi perceperea impozitelor, taxelor şi a altor prelevări cu titlu de venituri bugetare, utilizarea fondurilor băneşti publice şi controlul modului de folosire a tuturor mijloacelor băneşti publice, ca şi modul de folosire a mijloacelor băneşti şi materiale aparţinând instituţiilor publice şi celorlalte unităţi ale statului, indifferent de rangul lor de subordonare. - Legea nr. 273/2006, privind finanţele publice locale; - Legea nr.87/1994(republicată), privind combaterea evaziunii fiscale; - Codul fiscal; - Codul de procedură fiscală. Concomitent cu aceste acte normative emise de organe legislative şi executivă cu competenţă teritorială generală, consiliile judeţene, orăşeneşti şi comunale sunt îndriduite să insituie norme juridice privind bugetele locale, veniturile şi cheltuielile acestor bugete, prin hotărâri referitoare la aprobarea şi executarea bugetelor judeţelor, oraşelor şi comunelor, la impozitele şi taxele locale, la cheltuielile ce se efectuează din bugetele locale, în acord cu prevederile legale. Aceste ultime norme juridice de specialitate financiară au aplicabilitate locală şi se emit în concordanţă cu prevederile Legii nr.215/2001 privind administraţia publică locală şi cu dispoziţiile generale din alte legi de specialitate financiară emise de Parlament. c)Raporturile create de dreptul financiar Pornind de la definiţia raportului juridic stabilită de teoria generală a dreptului, ca fiind acea relaţie socială reglementată de normele juridice, putem concluziona că raporturile juridice ale dreptului finanţelor publice, sunt raporturi sociale reglementate de către normele dreptului finanţelor publice. Între raporturile juridice, raporturile de drept financiar ocupă un loc deosebit, având în vedere importanţa acestor relaţii, precum şi interesul

9


deosebit al societăţii faţă de finanţele publice, caracterizându-se prin finalitatea lor financiar-publică. Raporturile dreptului financiar are în structură aceleaşi elemente componente ale oricărui raport juridic şi anume: subiectele participante, conţinutul şi obiectul lor. Subiectele(părţile) raporturilor juridice de drept financiar sunt organele administrativ-financiare şi de control financiar, pe de o parte, orice alte organe de stat, instituţii publice, intreprinderi economice, persoane fizice, etc., cărora le revin drepturi şi obligaţii prevăzute de dreptul financiar, pe de alta. Prima categorie de subiecte, este absolut necesar să fie prezentă în orice raport juridic financiar-public şi este alcătuită din: - organele administrativ-financiare de stat şi organele de control financiar, având atribuţii privind formarea şi întrebuinţarea conformă a fondurilor băneşti ale statului, organelor de stat, instituţiilor şi a altor colectivităţi publice; - organele administrativ-financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale. Cu titlu de exemplu, organele Ministerului Finanţelor Publice participă ca prime subiecte în raporturile juridice de finanţare a celorlalte ministere şi a altor organe centrale de stat, organele financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale participă ca prime subiecte în raporturile juridice de finanţare a organelor şi a instituţiilor publice locale, în raporturile juridice fiscale cu intreprinderi economice şi cu cetăţeni. A doua categorie de subiecte în aceste raporturi poate fi orice alt organ de stat decât cele administrativ-financiare şi de control financiar. Tot în această categorie de subiecte, intră şi orice persoană juridică sau fizică cărora le sunt reglementate obligaţiile de a declara veniturile sau bunurile impozabile, de a plăti taxele şi impozitele legal stabilite, precum şi de a se supune controlului financiar de stat, persoane care mai sunt cunoscute şi sub denumirea generică de contribuabili. În cadrul acestor raporturi juridice, subiectele au o poziţie diferită, derivând din caracterul dreptului financiar. Astfel, întotdeauna prima categorie de subiecte, va avea o poziţie autoritară, derivând din faptul că ele sunt reprezentanţii intereselor publice cu character financiar, având îndriduirea de a pretinde celuilalt subiect participant, prestaţiile sau abţinerile legal necesare, ca şi de a le garanta înlesnirile prevăzute de legislaţie. Această poziţie autoritară, de superioritate juridică, este manifestată chiar şi atunci când subiect second este o autoritate de stat şi

10


aceasta datorită importanţei activităţii administrativ-financiare a organelor de stat specializate. Conţinutul raporturilor juridice ale dreptului financiar, este format din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor subiectelor participante, stabilite în legătură cu necesitatea şi importanţa constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor băneşti ale statului. Obiectul raporturilor de drept financiar este diferit, determinat în primul rând de sfera deosebit de largă şi complexă a finanţelor publice, iar, în al doilea rand, de fapte, acte normative şi operaţiuni specifice cu privire la activitatea fiscală. În prima situaţie, obiectul este format din acţiuni de prognoză şi organizare bugetară, de creditare, de control financiar, de circulaţie monetară, etc., pe când în cea de-a doua situaţie, obiectul raporturilor juridice financiare îl formează plata unor sume de bani la care sunt obligate subiectele participante la raporturile ce caracter bugetar, de finanţare, de asigurare, etc. Obiectul material al raportului juridic financiar public este reprezentat de fondurile băneşti sau sumele de bani ce se stabilesc şi se acordă în raporturile juridice de finanţare bugetară, ce se individualizează şi se încasează ca impozite şi taxe, ce se realizează prin procedeele creditului public3. Ca ultim aspect teoretic, raporturile juridice ce se stabilesc în temeiul dreptului financiar se divid, în funcţie de componentele sistemice ale finanţelor publice în : raporturi juridice de venituri bugetare; raporturi de cheltuieli publice sau de finanţare; raporturi fiscale; raporturi de credit public; raporturi de control financiar.

d)Incidenţa dreptului financiar în cadrul dreptului pozitiv intern Dreptul pozitiv, definit de teoria generală a dreptului ca ansamblul normelor juridice în vigoare la un moment dat, este privit ca sistem al dreptului în structura căruia normele de conduită instituite de către stat sunt grupate ca instituţii juridice şi ramuri de drept. Teoria juridică este unanimă în a aprecia că dreptul financiar(dreptul finanţelor publice) se înscrie în marea familie a dreptului public. În acest sens, este deplin demonstrativ “imperativul financiar public”, ca expresie a necesităţilor de constituire şi întrebuinţare a fondurilor băneşti destinate întreţinerii şi activităţii organelor de stat, instituţiilor şi serviciilor publice.

3 Credit public-ansamblul relatiilor de utilizare si mobilizare a resurselor cu caracter temporar si rambursabil in scopul acoperirii cheltuielilor publice.

11


Ridicarea unui asemenea edificiu armonios şi unitar reprezintă un proces complex care trece de la elemental de bază, norma juridică, la instituţia juridică şi, în fine, la ramura de drept. Pentru a demonstra existenţa de sine stătătoare ca ramură de drept a dreptului financiar trebuie luate în considerare obiectul reglementării- o anumită categorie de relaţii sociale- principiile care conferă unitate normelor juridice, precum şi metodele specifice de reglementare. Dreptul financiar poate fi considerat cu îndreptăţire o ramură distinctă a dreptului pozitiv românesc. În acelaşi timp, este necesar a observa că dreptul financiar nu este o ramură izolată, detaşată de sistemul dreptului, ci o ramură distinctă în sistemul nostrum de drept, aflându-se în strânsă legătură cu celelalte ramuri de drept. Astfel, în cadrul dreptului public, în care ocupă un loc central, dreptul financiar se află în legătură cu dreptul constituţional care reprezintă baza oricărui system de drept datorită locului preeminent pe care îl ocupă constituţia într-un stat de drept. De asemenea, dreptul financiar se află într-o strânsă relaţie sistemică cu dreptul administrativ deoarece dreptul administrativ cuprinde normele referitoare la organizarea şi funcţionarea organelor puterii executive, incluzând şi norme privind conducerea, organizarea şi funcţionarea organelor financiare de stat care fac parte din administraţia de stat şi constituie administraţia finanţelor publice. În cadrul interferenţelor complexe dintre aceste două ramuri trebuie amintit faptul că dreptul financiar este cel care reglementează modul de formare, alocare şi cheltuire a fondurilor băneşti destinate autorităţilor administrative care realizează în plan social o serie din funcţiile etatice. Tot astfel, dreptul financiar se completează cu unele dispoziţii cu caracter administrativ, cum este cazul contravenţiilor din domeniul fiscal care se completează cu dispoziţiile administrative privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor. Dreptul financiar are, de asemenea, legături cu dreptul penal în virtutea dispoziţiilor referitoare la constatarea şi sancţionarea infracţiunilor din domeniul financiar, cu dreptul muncii şi al protecţiei sociale în virtutea dispoziţiilor de finanţare a acestei protecţii din bugetul asigurărilor sociale de stat, precum şi cu dreptul procesual civil datorită interferenţei normelor privind executarea silită a creanţelor bugetare cu cele referitoare la executarea silită a creanţelor băneşti de natură civilă. Relaţia dreptului financiar cu dreptul internaţional public este evidenţiată în primul rand de existenţa unor convenţii interstatale determinate de necesităţi şi interese financiare, cum sunt cele privind împrumuturile externe, pentru evitarea dublei impuneri şi pentru stabilirea

12


taxelor şi scutirilor vamale. De asemenea, instituţiile financiare internaţionale cum sunt Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, cu care statul nostru are strânse relaţii de cooperare în domeniul financiar, sunt subiecte de drept internaţional public. În condiţiile dorinţei de aderare a României la U.E., dreptul financiar stabileşte o serie de legături cu dreptul comunitar, văzut ca ansamblu de norme convenţionale interstatale privind înfiinţarea şi activitatea comunităţilor reunite în ceea ce astăzi numim Uniunea Europeană. Dovada în acest sens, este apropierea principiilor dreptului nostru bugetar de cele ale bugetului unional European şi instituirea taxei pe valoare adăugată ca principal impozit direct, precum şi paşii făcuţi de România înspre armonizarea legislaţiei financiare naţionale cu prevederile tratatelor instituţionale europene, mai ales în domeniul fiscalităţii. Cu toate deosebirile de regim juridic ce există între ele, dreptul financiar are o serie de afinităţi cu dreptul civil şi dreptul comercial sau, altfel spus, cu dreptul privat, în primul rand, de natura patrimonială a raporturilor sociale pe care le reglementează, de conţinutul pecuniar al principalelor drepturi şi obligaţii ce revin părţilor acestor raporturi juridice.

Teste de autoevaluare:1.Sistemul financiar al României este: a)acel complex de acte, operaţiuni şi instituţii publice de natură financiară sau cu atribuţii administrativ-financiare şi de control; b)acel complex de acte normative, operaţiuni juridice ale instituţiilor publice de natură financiară şi de decizie; c)acel complex de decizii, sau alte acte dar şi instituţii publice de natură economică sau cu atribuţii de control şi jurisdicţionale.2.Funcţiile finanţelor publice sunt: a)funcţia de control şi legislaţie; b)funcţia de repartiţie şi control; c)funcţia de venituri şi cheltuieli.3.Raporturile instituite de dreptul financiar sunt: a)de drept privat; b)de drept public; c)de drept public dar şi privat.

13


Curs IIDreptul financiar 1.Sistemul bugetara)Noţiunea şi dezvoltarea sistemului bugetar al statului Cu privire la apariţia bugetului în cadrul finanţelor publice din statele moderne s-a susţinut în doctrină că atât cuvântul buget, cât şi procedeul financiar al bugetului statului îşi au originea în Anglia secolului al XIII-lea, de unde a fost preluat de către francezi la începutul sec. Al XIX-lea. Etimologic, s-a susţinut că termenul de buget îşi are originea din latinescul bulgo, a cărui semnificaţie este aceea de sac sau pungă cu bani. În Ţările Române, expresia de buget a fost introdusă prin Regulamentele Organice(1831-1832), în care se vorbea despre biudje sau bugea. În economia contemporană, bugetul public constituie veriga centrală a sistemului financiar al oricărui stat, fiind expresia unui tip specific de relaţii financiare -relaţiile bugetare- care se manifestă în procesele formării, repartizării şi utilizării fondurilor bugetare necesare organelor statale de la nivel naţional şi de la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. Bugetul este, astfel, un factor reglator, prin intermediul lui putându-se stabili un echilibru între nevoile colective şi mijloacele cu care ele se pot acoperi. De aceea, un buget bine alcătuit dă posibilitatea, la nivel macroeconomic, Parlamentului şi Guvernului să realizeze o imagine de ansamblu, asupra raportului dintre valoarea bunurilor materiale şi imateriale create într-o economie financiară şi eforturile făcute pentru realizarea lor. Deşi instituit pentru prima dată prin Regulamentele Organice, în Ţările Române bugetul - într-o formă primitivă- a putut fi întâlnit în Moldova încă din vremea domniei lui Gheorghe Ştefan Vodă, iar în Muntenia, în timpul lui Constantin Brâncoveanu când se întocmeau aşa numitele “codice de venituri şi cheltuieli”. Anul 1860 reprezintă în istoria finanţelor României un punct de cotitură deoarece atunci a fost publicat Regulamentul de finanţe, promulgat de către Alexandru Ioan Cuza în care se preciza că “recentele(veniturile) şi cheltuielile publice ce au a se efectua pentru serviciul fiecărui exerciţiu, vor fi autorizate prin legile de finanţe şi vor forma bugetul general al statului”. Prima Constituţie românească adoptată în anul 1866 sub domnia lui Carol I cuprindea reglementări cu preivire la “Bugetul cheltuielilor şi al recentelor”, care trebuia pregătit annual de către executive şi prezentat spre adoptare Adunării elective. Constituţiile care au urmat- cea din 1923 şi cea din 1938- au reprodus întocmai textul Constituţiei de la 1866 în ceea ce priveşte bugetul de stat.

14


Prin Constituţia din 1948 se prevedea că votarea “bugetului de stat, a încheiarii exerciţiului bugetar, fixarea impozitelor şi modul lor de percepere sunt în competenţa directă şi exclusivă a Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române”. Schimbările majore petrecute în societatea românească în ultimii ani şi mai ales imperativul trecerii la o reală economie de piaţă au determinat impunerea unei concepţii noi în materie bugetară, concepţie care îşi află izvorul formal în Constituţia României din 1991 şi într-o serie de legi-cadru privind finanţele publice: Legea nr.10/1991, abrogată şi înlocuită de Legea nr.72/1996, care, la rândul ei, a fost abrogată şi înlocuită, încapând cu 1 ianuarie 2003, de Legea nr.500/2002. Renunţându-se la formula bugetului unic impusă de planul unic naţional, instrument al centralismului economic, s-a introdus o noţiune nouă- aceea de buget public naţional, cuprinzând trei bugete distincte, aprobate şi executate în condiţii de deplină autonomie: bugetul de stat, bugetele locale şi bugetul asigurărilor sociale de stat. În strânsă legătură cu elaborarea, aprobarea şi executarea acestor trei forme ale activităţii bugetare, prin Legea finanţelor publice nr.500/2002, sunt stabilite competenţe precise pentru Parlament, Guvern, Ministerul Finanţelor Publice, autorităţile locale autonome, etc.

b)Definiţia bugetului public naţional(sistem bugetar) Dintre toate definiţiile şi caracterizările bugetului de stat exprimate în doctrina economică şi juridică financiară a rămas preferată până în zilele de azi cea consacrată în legea franceză a contabilităţii publice, conform căreia bugetul statului este un act de stabilire şi autorizare a veniturilor şi cheltuielilor anuale ale statului. În literatura noastră juridică de specialitate, bugetul public naţional sau sistemul bugetar, a fost definit ca fiind planul financiar al statului prin care sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile pentru o perioadă determinată de timp. Pe cale de consecinţă, bugetul nu este un act care emană de la un organ al autorităţii de stat, ci este un ansamblu coerent de indicatori de plan în care sunt înscrise veniturile şi cheltuielile statului pentru o perioadă de timp viitoare, de regulă, de un an. Legea nr.500/2002 a introdus o nouă formulă -sistem bugetar- care înlocuieşte sintagma de “buget public naţional”, dar care are în conţinutul ei aceeaşi structură- totalitatea bugetelor care se înfăptuiesc într-un an financiar. De aceea, actualmente, definiţia legală a noţiunii de buget se găseşte în art.2 pct.6 din Legea nr.500/2002, care statuează că aceasta desemnează “documentul prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi

15


cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile, în funcţie de sistemul de finanţe a instituţiilor publice”. Totodată la punctul 7 al aceluiaşi articol este definită noţiunea de buget general consolidat, care desemnează “ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg”.

c)Natura juridică a bugetului de stat Cu privire la natura juridică a bugetului de stat, de-a lungul timpului s-au formulat o serie de teorii, iar cele mai commentate în doctrină fiind cele care susţin fie că bugetul statului este act-condiţiune de natură administrativă, fie că acesta este întotdeauna o lege, fie că bugetul statului este şi lege şi act administrativ. a) Teoria bugetului de stat act-condiţiune de natură administrativă a fost exprimată şi susţinută pornind de la faptul că în statele cu o organizare financiară modernă, prin bugetul anual se condiţionează atât veniturile, cât şi cheltuielile statului, sub aspecte parţial diferite, însă comune actelor administrative de acest fel. b) Teoria naturii juridice de lege a bugetului statului se sprijină pe ideea că legea este orice decizie emanată de la puterea legiuitoare, iar în împrejurarea în care bugetul statului este o decizie a legislatorului, el este o lege propriu-zisă. c) Teoria conform căreia bugetul statului are natură juridică atât de lege, cât şi de act administrativ concluzionează că bugetul statului este lege în părţile lui creatoare de acte individuale şi concrete. Dintre cele două părţi componente ale bugetului de stat, partea de venituri se consideră că reprezintă o adevărată lege materială, fiind creatoare de dispoziţii generale în toate statele în care se aplică principiul anualităţii veniturilor bugetare deoarece în fiecare an, prin dispoziţii imperative, perceperea impozitelor şi taxelor ca şi când ar fi reglementate din acel moment, fiind cert că actele prin care se creează obligaţii de plată a impozitelor şi taxelor sunt acte legislative(legi- in lato sensu). În ceea ce ne priveşte, pornind de la prevederile art.2 pct.31 din Legea nr.500/2002, putem conchide că bugetul statului aprobat anual printr-o lege, dobândeşte natura juridică de act juridic legislativ al cărui cuprins este determinat de necesitatea stabilirii şi autorizării veniturilor şi cheltuielilor bugetare anuale. Relativ la natura juridică a legii bugetare, dat fiind faptul că în Constituţie, art.137 şi 138 nu prevăd că legea bugetară ar fi o lege organică, ştiut că legile organice pot fi adoptate numai în domeniile prevăzute

16


expressis verbis în legea fundamentală, apreciem că legea bugetară anuală îmbracă forma legii ordinare.

d)Dreptul bugetar şi aplicarea acestuia Dreptul bugetar, aşa cum rezultă din denumirea sa, este ansamblul normelor juridice care reglementează cuprinsul bugetului de stat, procedura elaborării, aprobării, executării şi încheiarii fiecărui buget anual. Având un obiect de reglementare delimitat de cuprinsul şi procedura bugetară, dreptul bugetar nu se suprapune reglementărilor referitoare la impozite şi taxe, care sunt venituri bugetare şi nici acelora privind împrumuturile de stat, deoarece reglementăriile sale se află în interconexiune cu acestea, executarea bugetului anual al statului presupune perceperea taxelor şi impozitelor, dar, în anumite cazuri şi împrumuturi de stat pentru completarea veniturilor realizate din impozite şi taxe. Principalele norme ale dreptului nostru bugetar se află înscrise în Constituţie şi în Legea finanţelor publice nr.500/2002, având o aplicabilitate nelimitată din punct de vedere temporal. Potrivit acestor dispoziţii normative se elaborează şi se aprobă anual fiecare dintre cele trei bugete componente ale bugetului public naţional(bugetul de stat, bugetele locale şi bugetul asigurărilor sociale de stat) şi se procedează la executarea şi încheierea acestor bugete, cu un cuprins de venituri şi cheltuieli stabilit în principal de legea finanţelor publice. Aplicarea dreptului bugetar şi, implicit, procedura elaborării, aprobării, executării şi încheierii bugetului de stat sunt guvernate de anumite principii generale şi anume: principiul anualităţii, principiul unităţii, principiul universalităţii şi principiul echilibrării bugetului de stat. Pe lângă aceste principii generale ale dreptului bugetar, în teoria finanţelor publice sau mai exprimat şi alte principii, cum sunt: publicitatea cuprinsului fiecărui buget anual de stat, specializarea bugetară şi realitatea bugetară. Principiile generale ale dreptului bugetar:

1. Principiul anualităţii bugetului-este înscris în dispoziţiile art.11 din Legea finanţelor publice, potrivit cărora, ”Veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv”. Aceasta presupune elaborarea bugetului de stat pentru o perioadă limitată la un an. Anualitatea este atât un principiu al tehnicii financiare, cât şi al procedurii parlamentare bugetare.

17


Art.2 pct.26 din Legea nr.500/2002, mai consacră acest principiu şi în noţiunea de ”exerciţiu bugetar”. Potrivit acestor dispoziţii, exerciţiul bugetar este ”perioada egală cu anul bugetar pentru care se elaborează, se aprobă, se execută şi se raportează bugetul”.

2. Principiul unităţii bugetului- este reglementat în art.10 din Legea nr.500/2002. Potrivit acestui text, se statuează faptul că anual trebuie elaborat un buget de stat unic(bugetul public naţional) în care să fie înscrise toate veniturile şi toate cheltuielile publice ale statului. Potrivit acestor cerinţe, bugetul reflectă din punct de vedere financiar, starea reală a situaţiei financiare a ţării, iar sub aspect politic, prin controlul pe care îl exercită asupra bugetului, parlamentul poate avea o vedere de ansamblu asupra cheltuielilor publice ale statului.

Principiul unităţii bugetului se consideră consacrat prin însăşi legile referitoare la contabilitatea ori finanţele publice întrucât dispoziţiile acestora folosesc expresia de “buget” de stat sau ”bugetul statului”, conducând la expresia că este vorba de un singur buget.

3. Principiul universalităţii bugetului de stat-reglementat în art.8 din Legea finanţelor publice şi statuează că veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sume brute. Acesta este considerat un principiu de aplicare a dreptului bugetar în strânsă corelaţie cu principiul unităţii bugetului de stat. Această corelaţie, impune ca bugetul să cuprindă în extenso toate veniturile şi toate cheltuielile statului din fiecare exerciţiu bugetar. În vederea aplicării principiului universalităţii bugetului de stat, doctrina a subliniat faptul că au fost concepute două reguli de bază: prima este aceea a necompensării cheltuielilor cu venituri proprii, iar cea de-a doua impune neafectarea unor venituri pentru cheltuielile necesare întreţinerii unor instituţii sau pentru desfăşurarea unor activităţi care se finanţează de la bugetul de stat.

4. Principiul echilibrării bugetului de stat este considerat drept un principiu clasic al dreptului bugetar, care impune realizarea unei echivalenţe cantitative a tuturor veniturilor şi cheltuielilor, cu preconizarea unui excedent simbolic al veniturilor faţă de cheltuieli. Realizarea unui echilibru între veniturile şi cheltuielile bugetare învederează existenţa unui echilibru la nivel macroeconomic şi o orientare corectă a activităţii financiare a statului.

Aşa cum am amintit anterior, pe lângă aceste principii generale, teoria finanţelor publice a exprimat încă trei principii.

1. Principiul publicităţii bugetare- reglementat în art.9 din Legea nr.500/2002 este afirmat prin prisma necesităţii de informare internă şi internaţională şi stipulează că sistemul bugetar este deschis şi transparent, acestea realizându-se prin:

18


a) dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;

b) dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul aprobării acestora;

c) publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;

d) mijloace de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicate, prevăzute de lege.

2. Principiul specializării bugetare- înscris în art.12 din Legea finaţelor publice stabileşte înscrierea în bugetele anuale de stat a veniturilor bugetare pe categorii stabilite raportat la specificul surselor şi a cheltuielilor pe categorii ce exprimă concludent destinaţia lor reală.

3. Principiul realităţii bugetare- impune a fi avute în vedere cu ocazia întocmirii proiectului de lege bugetară variantele cele mai apropiate de realitate, în sensul prevederii unor cifre de venituri care se vor putea realiza efectiv, respectiv a unor cheltuieli a căror acoperire se poate prevedea ca posibilă în anul fiscal pentru care se stabilesc.

e)Elementele bugetului public naţional În România, stat unitar declarat prin Constituţia din 8 decembrie 1991, bugetul public naţional, conform prevederilor legale în vigoare, se compune din următoarele elemente:-bugetul statului;-bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, care beneficiază de personalitate juridică. Conform împărţirii administrativ-teritoriale, în statul nostru fiecare comună, oraş, municipiu, sector al capitalei şi judeţ, respectiv Municipiul Bucureşti întocmeşte un buget propriu, în condiţii de autonomie;-bugetul asigurărilor sociale de stat, ca buget distinct în bugetul public naţional. f) Conţinutul bugetului public naţional Doctrina apreciază că bugetul public naţional se compune, din punct de vedere al conţinutului, din veniturile publice şi cheltuielile publice, potrivit necesităţii de a decide şi de a coordona veniturile şi cheltuielile anuale. 1. Veniturile publice Veniturile publice se realizează în raport de necesităţile repartiţiei venitului naţional, de structura economiei naţionale, de gradul de dezvoltare teritorială a ţării şi de nivelul de dezvoltare al forţelor de producţie.

19


Veniturile publice se impart în venituri ordinare sau curente şi venituri extraordinare. Veniturile curente sau ordinare ale bugetului de stat sunt reprezentate în mod principal prin taxe şi impozite. Ele se încasează cu regularitate la buget, constituind o sursă curentă a acestuia. Alături de impozite şi taxe, din categoria veniturilor bugetare fac parte şi veniturile obţinute de la întreprinderile şi domeniile statului. Impozitele, la rândul lor, se impart în două mari categorii: impozite directe şi impozite indirecte. Deasemenea, veniturile de la proprietăţile statului reprezintă prelevări cu character nefiscal, care se încasează în etapa repartiţiei primare a venitului naţional. Aceste venituri sunt realizate de stat în virtutea dreptului de proprietate pe care îl are asupra unor bunuri, ele reprezentând o pondere redusă de circa 10%. În concluzie, veniturile publice curente sau ordinare se clasifică în venituri publice fiscale realizate din impozite şi taxe şi venituri nefiscale din capitaluri şi diverse. Veniturile publice extraordinare sunt acele venituri la care statul apelează numai în cazuri excepţionale şi anume în acele situaţii când mijloacele băneşti provenite din resursele curente nu pot acoperi integral cheltuielile bugetare. Din categoria veniturilor bugetare extraordinare fac parte: împrumuturile de stat(datoria publică), suplimentarea masei monetare aflate în circulaţie(emisiunea monetară), emisiunea de titluri de valoare(bonuri de tezaur sau obligaţiuni) şi vânzarea unei părţi din rezervele de aur ale statului. 2. Cheltuielile publice Cheltuielile publice, reprezintă modalităţile de repertizare şi utilizare a fondurilor băneşti bugetare, în vederea satisfacerii trebuinţelor generale ale societăţii prin intermediul funcţiilor statului. Cheltuielile sunt repartizate de către bugetul de stat în funcţie de importanţa şi urgenţa lor, pentru acoperirea nevoilor militare, întreţinerea aparatului de stat, plata datoriei publice, acordarea de subvenţii, dezvoltarea sectorului economic de stat, etc. Repartizarea cheltuielilor bugetare pe aceste domenii se face, în fiecare stat ţinându-se seama de nivelul de dezvoltare economică şi socială.

g)Clasificaţia bugetară a veniturilor şi cheltuielilor Clasificaţia bugetară constă în gruparea, numerotarea şi denumirea legală a veniturilor şi cheltuielilor statului, care este obligatorie pentru cuprinsul acestui buget şi pentru evidenţa contabilă bugetară de stat.

20


Clasificaţia bugetară este instituită şi reglementată prin dispoziţiile Legii nr.500/2002 privind finanţele publice, care în art.2 pct.9 stabileşte că prin clasificaţie bugetară se înţelege “gruparea veniturilor şi cheltuielilor bugetare într-o ordine obligatorie şi după criterii unitare”. În reglementarea actuală, conform art.29 din precizata lege, veniturile şi cheltuielile se grupează în buget pe baza clasificaţiei bugetare. Veniturile sunt strcuturate pe capitole şi subcapitole, iar cheltuielile pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, după caz. Clasificaţia veniturilor bugetare cuprinde toate veniturile grupate în capitole şi subcapitole de venituri curente şi venituri de capital, de venituri fiscale(impozite directe, impozite indirecte), nefiscale şi diverse, din dividende la capitalul social al statului din societăţile comerciale, etc. Clasificaţia cheltuielilor bugetare este mai complexă, cuprinzând pe de o parte clasificaţia funcţională, în care sunt enumerate părţile, capitolele şi subcapitolele de cheltuieli bugetare, iar pe de ată parte, clasificaţia economică, care constă în numerotarea şi întitularea speciilor şi subcapitolelor de cheltuieli limitativ admise şi finanţate de bugetul statului. Clasificaţia funcţională, presupune in concreto, împărţirea pe părţi în funcţie de categoriile principale de cheltuieli. De exemplu, clasa I- cheltuieli socio- culturale; clasa a IV-a cheltuieli privind apărarea naţională, care se impart pe capitole(clasa I: capitolul I cheltuieli pentru învăţământ având simbolul 51 sunt împărţite pe subcapitole pentru diferite grade de învăţământ: preşcolar- 51.01; primar şi gimnazial- 51.02, etc.). Clasificaţia economică precizează speciile şi subspeciile de cheltuieli şi cuprinde, articole- cheltuieli pentru salarii(simbol 01), pentru deplasări, detaşări şi transferări(simbol 05), pentru cărţi şi publicaţii(simbol 15).

Teste de autoevaluare1. Bugetul public naţional cunoscut ca şi sistemul bugetar al unui

stat este un:a) plan financiar al statului;b) act care produce efecte juridice;c) plan privind obligaţiile de plată a contribuabililor.

2. Dreptul bugetar este ansamblul normelor juridice care reglementează:

a) procedura elaborării, aprobării, executării şi încheierii fiecărui buget anual;

b) procedura aprobării bugetului de stat, a bugetelor locale şi a bugetelor asigurărilor sociale de stat;

21


c) stabilirea veniturilor şi cheltuielilor bugetare obţinute din impozite, taxe sau împrumuturi de stat.

3. Veniturile curente sau ordinare ale statului se clasifică în:

a) venituri publice fiscale şi venituri nefiscale;b) venituri financiare şi venituri speciale;c) venituri publice şi venituri private.

22


Curs IIIDreptul financiar1.Procedura bugetarăA)Atribuţii şi responsabilităţi în procesul bugetar Procesul bugetar- procedura bugetară- o putem defini ca fiind ansamblul actelor şi operaţiunilor care se îndeplinesc în legătură cu realizarea proiectului de buget, aprobarea, executarea, încheiarea şi aprobarea contului general de execuţie bugetară, precum şi controlul execuţiei bugetare. Bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele instituţiilor publice autonome, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat, bugetele fondurilor externe nerambursabile, bugetul trezoreriei statului şi bugetele instituţiilor publice sunt aprobate prin proceduri speciale după cum urmează: a) bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat şi de bugetele fondurilor externe nerambursabile, se aprobă prin lege; b) bugetele instituţiilor publice autonome, se aprobă de către organele abilitate în acest scop prin legi speciale; c) bugetele instituţiilor publice finanţate parţial din bugetele prevăzute la lit.a), se aprobă prin lege, ca anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite; d) bugetele instituţiilor publice finanţate integral din bugetele prevăzute la lit.a), se aprobă de către ordonatorul de credite ierarhic superior al acestora; e) bugetele instituţiilor publice care se finanţează integral din venituri proprii, se aprobă de către organul de conducere al instituţiei publice şi cu acordul ordonatorului de credite ierarhic superior; f) bugetul trezoreriei statului, se aprobă prin hotărâre a guvernului; În cadrul acestor proceduri rolul Parlamentului constă în a adopta legile bugetare anuale şi legile de rectificare, elaborate de Guvern în contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta. În cazul în care legile bugetare anuale, depuse în termen legal, nu au fost adoptate de către Parlament până cel târziu la data de 15 decembrie a anului anterior anului la care se referă proiectul de buget, Guvernul va solicita Parlamentului aplicarea procedurii de urgenţă. În timpul dezbaterilor nu pot fi aprobate amendamente la legile bugetare anuale, care determină majorarea nivelului deficitului bugetar. De asemenea, Parlamentul adoptă legile contului general anual de execuţie pentru toate bugetele.

23


Rolul Guvernului, este acela de a asigura realizarea politica fiscal-bugetară, care ia în considerare perspectivele economice şi priorităţile politice cuprinse în Programul de guvernare acceptat de Parlament, context în care Guvernul asigură: - elaborarea raportului privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar respectiv şi proiecţia acesteia în următorii 3 ani; - elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale şi transmiterea acestora spre adoptare Parlamentului, în cadrul termenului limită prevăzut de Legea nr. 500/2002; - exercitarea conducerii generale a activităţii executive în domeniul finanţelor publice, scop în care examinează periodic execuţia bugetară şi stabileşte măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea echilibrului bugetar, după caz; - supunerea spre adoptare Parlamentului a proiectelor legilor de rectificare şi a contului general anual de execuţie; - utilizarea fondului de rezervă bugetară şi a fondului de intervenţie la dispoziţia sa, pe bază de hotărâri; Ministerul Finanţelor Publice are, în principal atribuţia de a coordona acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, şi anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie precum şi de a dispune măsurile necesare pentru aplicarea politicii fiscale bugetare. De asemenea, Ministerul Finanţelor Publice are atribuţii în a emite norme metodologice privind elaborarea bugetelor şi forma de prezentare a acestora precum şi norme metodologice, precizări, instrucţiuni prin care se stabilesc practicile şi procedurile pentru încasarea veniturilor, angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor, controlul cheltuirii acestora, încheierea exerciţiului bugetar anual, contabilizarea şi raportarea. Un rol deosebit de important revine Ministerului Finanţelor Publice în activitatea de solicitare a rapoartelor şi informaţiilor oricăror instatuţii care gestionează fonduri publice, în aprobarea clasificaţiilor bugetare, precum şi modificările acestora. Totodată, Ministerul Finanţelor Publice analizează propunerile de buget în etapele de elaborare a bugetelor, furnizează Parlamentului, la cererea acestuia, cu sprijinul ordonatorilor principali de credite, documentele care au stat la baza fundamentării proiectelor legii bugetare anuale, asigură monitorizarea execuţiei bugetare. În cazul în care se constată abateri ale veniturilor şi cheltuielilor de la nivelurile autorizate, M.F.P. va propune Guvernului măsuri pentru reglementarea situaţiei şi avizează, în fază de proiect, acordurile, memorandumurile, protocoalele sau alte asemenea

24


înţelegeri încheiate cu partenerii externi, precum şi proiectele de acte normative, care conţin implicaţii financiare. Legat de această activitate, trebuie să reţinem că M.F.P. îi revine sarcina de a stabili conţinutul, forma de prezentare şi structura programelor elaborate de ordonatorii principali de credite, de a bloca sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fărătemei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite, precum şi de a dispune măsurile necesare pentru administrarea şi urmărirea modului de utilizare a fondurilor publice destinate cofinanţării în bani, rezultate din contribuţia financiară externă acordată Guvernului României. Colaborarea cu B.N.R la elaborarea balanţei de plăţi externe, a balanţei creanţelor şi angajamentelor externe, a reglementărilor în domeniul monetar şi valutar, reprezintă o altă dimensiune a activităţii M.F.P.

B)Ordonatorii de credite Ordonatorii principali de credite sunt miniştri, conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi conducătorii instituţiilor publice autonome. Aceştia pot delega această calitate înlocuitorilor de drept, secretarilor generali sau altor personae împuternicite în acest scop, urmând ca prin actul de delegare ordonatorii principali de credite să precizeze limitele şi condiţiile delegării. În cazurile prevăzute de legi speciale ordonatorii principali de credite sunt secretarii generali sau persoanele desemnate prin aceste legi. Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz. Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii. Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordinate, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii. Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale(art.22 din Legea nr.500/2002). Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu

25


respectarea dispoziţiilor legale. Aceştia răspund, potrivit legii, de angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare repartizate şi aprobate potrivit legii, de realizarea veniturilor, de angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare, şi de integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc.

C)Proceduri privind elaborarea bugetelor Proiectele legilor bugetare anuale şi ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin M.F.P., pe baza (art.28 din Legea nr.500/2002) prognozelor indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani, a politicilor fiscale şi bugetare, a prevederilor memorandumurilor de finanţare, ale memorandumurilor de înţelegere sau a altor acorduri internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale, semnate şi/sau ratificate, a politicilor şi strategiilor sectoriale, a priorităţilor stabilite în formularea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite. Un rol deosebit de important la elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale şi ale bugetelor îl au propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite, programele întocmite de către aceştia în scopul finanţării unor acţiuni sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt associate obiective precise de indicatori de rezultate şi de eficienţă. Programele sunt însoţite de estimarea anuală a performanţelor fiecărui program, care trebuie să precizeze: -acţiunile;- costurile asociate;- obiectivele urmărite;- rezultatele obţinute şi estimate pentru anii următori, măsurate prin indicatori precişi, a căror alegere este justificată; Propunerile de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi de transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale, şi posibilităţilor de finanţare a deficitului bugetar, sunt elemente determinante în activitatea de elaborare a proiectelor legilor bugetare şi ale bugetelor. Veniturile şi cheltuielile se grupează în buget pe baza clasificaţiei bugetare. Astfel veniturile sunt structurate pe capitole şi subcapitole, iar cheltuielile pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alienate, după caz. În bugetul de stat se includ fondul de rezervă bugetară şi fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului.

26


Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonator principali de credite ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de hotărâri ale guvernului, pentru finanţarea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute în timpul exerciţiului bugetar. Alocarea de sume din fondul de rezervă bugetară la dispoziţia guvernului, pentru bugetele locale, se face prin majorarea sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat sau a transferurilor de la bugetul de stat către bugetele locale pentru investiţii finanţate parţial din împrumuturi externe, după caz. Fondul de intervenţie la dispoziţia guvernului se repartizează unor ordonatori principali de credite ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de hotărâri ale guvernului, pentru finanţarea unor acţiuni urgente în vederea înlăturării efectelor unor calamităţi naturale şi sprijinirii persoanelor fizice sinistrate. În cursul exerciţiului bugetar fondul de intervenţie la dispoziţia guvernului poate fi majorat de govern din fondul de rezervă bugetară la dispoziţia guvernului, în funcţie de necesităţile privind asigurarea sumelor pentru înlăturarea efectelor calamităţilor naturale. D)Calendarul bugetar Rolul de bază privind stabilirea calendarul bugetar intern îi revine M.F.P. Acesta va înainta guvernului, până la data de 1 mai, obiectivele politicii fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi următorii 3 ani, împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite, urmând ca acesta să le aprobe până la data de 15 mai şi să informeze comisiile pentru buget, finanţe şi bănci ale parlamentului asupra principalelor orientări ale politicii sale macroeconomice4 şi ale finanţelor publice. Ministrul finanţelor publice va transmite ordonatorilor principali de credite, până la data de 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare-cadru care va specifica contextual macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, precum şi limitele de cheltuieli aprobate de govern. În cazul în care schimbarea cadrului macroeconomic impune modificarea limitelor de cheltuieli, acestea vor fi adaptate de către govern, la propunerea M.F.P. Până la data de 15 iunie, M.F.P. comunică ordonatorilor principali de credite limitele de cheltuieli, astfel redimensionate, în vederea definitivării proiectelor de buget. Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la M.F.P. propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate.4 Reprezintă ansamblul relaţiilor economice la nivelul ramurilor şi al ansamblului economiei naţionale.

27


Camera deputaţilor şi senatul, cu consultarea guvernului, îşi aprobă bugetele proprii şi le înaintează guvernului în vederea includerii lor în proiectul bugetului de stat. Autorităţile administraţiei publice locale au aceeaşi obligaţie pentru propunerile de transferuri consolidate şi de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat. M.F.P. examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora iar în caz de divergenţă soluţia finală va fi stabilită de guvern. Proiectele de buget şi anexele la acesta, definitivate potrivit prevederilor legale, se depun la M.F.P. până la data de 1 augist a fiecărui an. M.F.P., pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectele legilor bugetare şi proiectele bugetelor, pe care le depune la guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an. Proiectul legii bugetului de stat este însoţit de un raport privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi proiecţia acesteia în următorii 3 ani. Acest raport va cuprinde un rezumat al politicilor macroeconomice în contextual cărora au fost elaborate proiectele de buget, precum şi strategia în domeniul investiţiilor publice. După însuşirea de către guvern a proiectelor legilor bugetare şi de buget acesta le supune spre adoptare parlamentului cel mai târziu până la data de 15 octombrie a fiecărui an. Bugetele se aprobă de parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alienate, după caz, şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar, precum şi creditele de angajament pentru acţiuni multianuale. Estimările pentru următorii 3 ani reprezintă informaţii privind necesarul de finanţare pe termen mediu şi nu vor face obiectul autorizării pentru anii bugetari respectiv. Dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent, limitele lunare de cheltuieli neputând depăşi de regulă 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite, sau după caz, 1/12 din sumele propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici decât cele din anul precedent. Instituţiile publice şi acţiunile noi, aprobate în anul current, dar care încep cu data de 1 ianuarie a anului bugetar următor, vor fi finanţate, până la aprobarea legii bugetare, în limita de 1/12 din prevederile acestora cuprinse în proiectul de buget. Creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate şi utilizate pentru finaţarea altui ordonator principal de credite. De asemenea, creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol. Virările de credite bugetare între celelalte

28


subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare, care nu contravin dispoziţiilor legii bugetare anuale, sunt în competenţa fiecărui ordonator principal de credite, pentru bugetul propriu şi bugetele instituţiilor subordinate, şi se pot efectua în limita a 10% din prevederile capitolului bugetar la nivelul ordonatorului principal de credite, care urmează a se suplimenta, cu cel puţin o lună înainte de angajarea cheltuielilor.

E)Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare Veniturile şi cheltuielile aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat, bugetele fondurilor externe nerambursabile şi bugetele instituţiilor publice autonome se repartizează pe trimester, în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor, de termenele şi posibilităţile de asigurare a surselor de finanţare a deficitului bugetar şi de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi chetuielilor aprobate prin bugetul de stat, se aprobă de către M.F.P.- pe capitole de cheltuieli şi în cadrul acestora, pe titluri, la propunerea ordonatorilor principali de credite;- pe capitole şi subcapitole la venituri şi pe capitole şi în cadrul acestora, pe titluri de cheltuieli, pentru bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, la propunerea ordonatorilor principali de credite. Ordonatorii principali de credite, au atribuţii specifice în a aproba repartizarea pe trimester a veniturilor şi cheltuielilor pentru celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor secundari de credite bugetare sau ale ordonatorilor terţiari de credite, după caz. În mod similar, ordonatorilor secundari de credite, le revin atribuţii în aprobarea repartizării pe trimester a veniturilor şi cheltuielilor pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor terţiari de credite bugetare. Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, pot fi folosite, la cererea ordonatorilor principali de credite, numai după deschiderea de credite, repartizarea creditelor bugetare şi/sau alimentarea cu fonduri a conturilor deschise pe seama acestora. Deschiderea de credite pentru transferurile către bugetele locale, în cadrul limitelor prevăzute în bugetul de stat, se efectuează de M.F.P. prin direcţiile generale ale finanţelor publice, la cererea ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale şi în funcţie de necesităţile execuţiei bugetare, cu respectarea destinaţiei.

29


Ordonatorii principali de credite pot dispune retragerea creditelor bugetare deschse şi neutilizate din conturile proprii sau ale instituţiilor subordinate numai în cazuri justificate, cu avizul M.F.P., anterior datei de 25 a fiecărei luni. F)Execuţia bugetară şi contul general anual de execuţie În procesul execuţiei bugetare cheltuielile bugetare parcurg următoarele faze: angajament, lichidare, ordonanţare, plată. Execuţia bugetară se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care au calitatea de ordonator de credite de atribuţiile persoanelor care au calitatea de contabil. Operaţiunile specifice angajării, lichidării şi ordonanţării cheltuielilor sunt în competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza avizelor compartimentelor de specialitate ale instituţiei publice. Plata cheltuielilor este asigurată de şeful compartimentului financiar-contabil în limita fondurilor disponibile. Instrumentele de plată trebuie să fie însoţite de documente justificative şi trebuie să certifice exactitatea sumelor de plată, recepţia bunurilor şi executarea serviciilor, conform angajamentelor legale încheiate, urmând a fi semnate de contabil şi şeful compartimentului financiar-contabil. Guvernul poate stabili prin hotărâre, la propunerea ministrului finanţelor publice, acţiunile şi categoriile de cheltuieli pentru care se pot efectua plăţi în avans de până la 30% din fondurile publice, criteriile, procedurile şi limitele care se vor folosi în acest scop. Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a analiza lunar necesitatea menţinerii unor credite bugetare pentru care, în temeiul unor dispoziţii legale sau a altor cause, sarcinile au fost desfiinţate sau amânate, şi de a propune M.F.P. anularea creditelor respective. Pentru ultima lună a anului bugetar termenul limită pentru transmiterea propunerilor ordonatorilor principali de credite, este 10 decembrie. Pe baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite, a conturilor privind execuţia de casă a bugetului de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor fondurilor speciale, prezentate de organelle care, potrivit legii, au această sarcină, dar şi în urma verificării şi analizării acestora, M.F.P. elaborează contul general annual de execuţie a bugetului de stat şi respective, contul de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, care au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetele ordonatorilor principali de credite, inclusive anexele la acestea, pe care le prezintă guvernului. Contul general anual de execuţie al bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale se întocmesc în structura bugetelor aprobate şi

30


au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor ordonatorilor principali de credite, inclusive anexele acestora. Guvernul analizează şi prezintă spre adoptare parlamentului contul general annual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie, până la data de 1 iulie a anului următor celui de execuţie. Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie se aprobă prin lege după verificarea acestora de către Curtea de Conturi. M.F.P. întocmeşte anual şi contul general al datoriei publice a statului, ce cuprinde conturile datoriilor publice interne şi externe directe a statului şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru credite interne şi externe primite de către alte persoane juridice. Contul general al datoriei publice a statului va fi anexat la contul general de execuţie a bugetului de stat, care se vor depune la parlament.

G)Execuţia de casă bugetară şi principii ale încheierii execuţiei bugetare Execuţia de casă a bugetelor ce compun sistemul bugetar se realizează prin trezoreria statului pe baza normelor metodologice emise de M.F.P., care asigură încasarea veniturilor bugetare, efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor publice, în limita creditelor bugetare şi destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor legale. De asemenea sunt asigurate condiţii pentru efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă rezultată din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, inclusiv a celor privind rambursarea ratelor la scadenţă şi plata dobânzilor, comisioanelor şi a altor costuri aferente precum şi efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor publice centrale şi locale. Prin trezoreria statului se pot efectua operaţiuni de păstrare a disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile sau contravaloarea în lei a acestora, primite pe bază de acorduri şi înţelegeri guvernamentale dar şi de la organisme internaţionale. Execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an. Orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în cadrul prevederilor bugetare, şi neplătită până la data de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti, după caz, în contul bugetului pe anul următor. Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept. Disponibilităţile din fondurile nerambursabile şi cele din fondurile publice dstinate cofinanţării contribuţiei financiare a Comunităţii Europene , rămase

31


la finele exerciţiului bugetar în conturile structurilor de implementare, se raportează în anul următor. H)Finanţele instituţiilor publice Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale instituţiilor publice se asigură astfel:

- integral din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz;

- din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz;

- integral, din veniturile proprii. Instituţiile publice finanţate integral de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz, varsă integral veniturile realizate la bugetul din care sunt finanţate. Instituţiile publice pot folosi, pentru desfăşurarea activităţii lor, bunuri materiale şi fonduri băneşti primate de la persoanele juridice sau fizice, sub formă de donaţii şi sponsorizării, cu respectarea dispoziţiilor legale. Instituţiile publice, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile de pe lângă unele instituţii publice, finanţate integral din venituri proprii, efectuează operaţiunile de încasări şi plăţi prin unităţile teritoriale ale trezoreriei statului în a căror rază îşi au sediul şi la care au deschise conturile de venituri, cheltuieli şi disponibilităţi. De reţinut faptul că, insituţiilor publice le este interzis de a efectua operaţiunile precizate mai sus prin băncile comerciale.Teste de autoevaluare:

1. Procesul bugetar sau procedura bugetară, reprezintă:a) un ansamblu de acte şi operaţiuni;b) o procedură jurisdicţională în materie financiar-fiscal;c) un ansamblu de norme şi proceduri.

2. Veniturile şi cheltuielile sunt grupate în buget pe:a) baza bugetului public;b) baza clasificaţiei bugetare;c) baza impozitelor şi taxelor accumulate.

3. Instituţiile publice efectuează operaţiunile de încasări şi plăţi prin:a) băncile comerciale în raza cărora funcţionează;b) unităţile teritoriale ale trezoreriei statului în a căror rază îşi au

sediul;c) la orice unitate bancară sau de trezorerie din ţară.

Curs IVDreptul financiar

32


1. Procedura bugetară localăa)Veniturile şi cheltuielile bugetare.Principii şi reguli bugetare Veniturile şi cheltuielile bugetelor precum şi celelalte venituri şi cheltuieli evidenţiate în afara bugetului local, cumulate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, alcătuiesc bugetul general al unităţilor administrativ-teritoriale. Veniturile bugetare locale se constituie din: a) venituri proprii, formate din: impozite, taxe, contribuţii, etc; b) sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat; c) subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete; d) donaţii şi sponsorizări. În contextul actual, fundamentarea şi aprobarea cheltuielilor bugetelor locale se efectuează în strictă corelare cu posibilităţile reale de încasare a veniturilor bugetelor locale. Această activitate are la bază câteva principii fundamentale şi anume: 1. Principiul universalităţii, stabileşte că veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sume brute; 2. Principiul transparenţei şi publicităţii, evocă faptul că procesul bugetar este deschis şi transparent, acesta realizându-se prin: - publicarea în presa locală, sau prin orice alt mijloc de publicitate a proiectului de buget local şi a contului anual de execuţie a acestuia; - dezbaterea publică a proiectului de buget local, cu prilejul aprobării acestuia; - prezentarea contului anual de execuţie a bugetului local în şedinţă publică. 3. Principiul unităţii şi al unităţii monetare, impune ca veniturile şi cheluielile bugetare să fie înscrise într-un singur document, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice locale. 4. Potrivit principiului specializării bugetare şi al echilibrului, veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi, respectiv pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia acestora, iar cheltuielile unui buget se acoperă integral din veniturile bugetului respectiv. 5. Principiul solidarităţii este consacrat prin politicile bugetare locale care realizează ajutorarea unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi a persoanelor fizice aflate în situaţie de extremă dificultate, prin alocarea de sume din fondul de rezervă bugetară constituit în bugetul local. 6. Principiul autonomiei locale financiare, alocă unităţilor administrativ-teritoriale dreptul la resurse financiare suficiente, pe care autorităţile administraţiei publice locale le pot utiliza în exercitarea atribuţiilor lor, pe

33


baza şi în limitele prevăzute de lege(pot stabili nivelul impozitelor şi taxelor locale, în condiţiile legii). 7. Principiul proporţionalităţii şi al consultării, stabileşte că resursele financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale trebuie să fie proporţionale cu responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale stabilite prin lege. Bugetele locale şi celelalte bugete se aprobă astfel: a) bugetele locale, bugetele împrumuturilor externe şi interne şi bugetele fondurilor externe nerambursabile, de către consiliile locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor, judeţelor şi de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz; b) bugetele instituţiilor publice, de către consiliile proprii, în funcţie de subordonarea acestora. Pe parcursul exerciţiului bugetar, autorităţile deliberative pot aproba rectificarea bugetelor în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii de rectificare a bugetului de stat, precum şi ca urmare a unor propuneri fundamentate ale ordonatorilor principali de credite.

b)Competenţele şi responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale. Ordonatorii de credite ai bugetelor locale Autorităţile administraţiei publice locale le revin competenţe şi responsabilităţi în ceea ce priveşte finanţele publice, în sensul elaborării şi aprobării bugetelor locale, în condiţii de echilibru bugetar, la termenele şi potrivit prevederilor legale, la stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea impozitelor şi taxelor locale, precum şi a oricăror alte venituri ale unităţilor administrativ-teritoriale, prin compartimente de specialitate. Competenţele autorităţilor administraţiei publice locale sunt:- urmărirea şi raportarea execuţiei bugetare locale;- rectificarea urmăririi şi raportării exerciţiului bugetar, pe parcursul anului bugetar;- stabilirea şi urmărirea modului de prestare a activităţilor din domeniul serviciilor publice de interes local. Responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale sunt:- administrarea eficientă a bunurilor din proprietatea publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale;- contractarea directă de împrumuturi interne şi externe, pe termen scurt, mediu şi lung;- urmărirea achitării la scadenţă a obligaţiilor de plată rezultate din împrumuturile contractate.

34


Ordonatorii de credite sunt de trei categorii: ordonatori principali, secundari şi terţiari. Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt primarii unităţilor administrativ-teritoriale, primarul general al municipiului Bucureşti, primarii sectoarelor municipiului Bucureşti şi preşedinţii consiliilor judeţene. Ordonatorii principali pot delega această calitate înlocuitorilor de drept sau altor persoane împuternicite în acest scop. Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică, cărora li se alocă fonduri din bugetele prevăzute în dispoziţiile Legii nr.273/2006 privind finanţele publice locale, sunt ordonatori secundari, sau terţiari de credite, după caz. Ordonatorii principali de credite analizează modul de utilizare a creditelor bugetare aprobate prin bugetele locale şi prin bugetele instituţiilor publice, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale. Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite, şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale. Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor unităţilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.

c)Procedura elaborării bugetelor Proiectele bugetelor se elaborează de către ordonatorii principali de credite, avându-se în vedere:- prognozele principalilor indicatori macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani, elaborate de organele abilitate ;- politicile fiscale şi bugetare, naţionale şi locale ;- prevederile acordurilor de împrumuturi interne sau externe încheiate, etc ;- politicile şi strategiile sectoriale şi locale ;- propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor de credite din subordine ;- programele întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor acţiuni sau ansamblul de acţiuni ;

35


- programele de dezvoltare economico-socială în perspectivă ale unităţii administrativ-teritoriale, în concordanţă cu politicile de dezvoltare la nivel naţional, regional, judeţean, zonal sau local.

d)Cuprinsul şi structura bugetelor Veniturile şi cheltuielile se grupează în buget pe baza clasificaţiei bugetare aprobate de Ministerul Finanţelor Publice. Veniturile sunt structurate pe capitole şi subcapitole, iar cheltuielile pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alienate şi paragrafe, după caz. Cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie precisă şi limitată, iar numărul de salariaţi aprobat fiecărei instituţii publice nu poate fi depăşit. Cheltuielile de capital se cuprind la fiecare capitol bugetar, în conformitate cu creditele de angajament şi cu duratele de realizare a investiţiilor. Secţiunile de funcţionare şi secţiunile de dezvoltare se utilizează pentru fundamentarea bugetelor locale şi se aprobă ca anexe la acestea, respectiv : a) secţiunea de funcţionare cuprinde cheltuielile curente pentru realizarea atribuţiilor şi competenţelor stabilite prin lege, specifice fiecărei unităţi administrativ-teritoriale ; b) secţiunea de dezvoltare cuprinde cheltuielile de capital. Cheltuielile curente sunt obligatorii şi se referă la cheltuielile de personal, cheltuielile materiale şi cu prestarea serviciilor, subvenţiilor şi transferurilor necesare realizării atribuţiilor şi competenţelor autorităţilor administraţiei publice locale. Fondurile externe nerambursabile şi împrumuturile externe se cuprind în anexele la bugetele locale şi se aprobă odată cu acestea. În bugetele locale se înscrie fondul de rezervă bugetară la dispoziţia consiliului local, judeţean şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, precum şi a sectoarelor Municipiului Bucureşti, după caz, în cotă de până la 5% din totalul cheltuielilor.

e)Calendarul bugetar Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice, consiliilor judeţene şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti, până la data de 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare-cadru care va specifica contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget prognozate, metodologiile de elaborare a acestora, limitele sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi ale transferurilor consolidabile.

36


Ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat sau ai altor bugete, în bugetele cărora sunt prevăzute transferuri către bugetele locale, transmit autorităţilor administraţiei publice locale sumele aferente, în termen de 10 zile de la primirea limitelor de cheltuieli aprobate de guvern, în vederea cuprinderii acestora la proiectele de buget. Repartizarea pe unităţi administrativ-teritoriale a limitelor sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat destinate echilibrării bugetelor locale se realizează în condiţiile prevăzute de lege. Ordonatorii principali de credite, pe baza limitelor sumelor primate, elaborează şi depun la direcţiile generale ale finanţelor publice, până la data de 1 iulie a fiecărui an, proiectele bugetelor locale echilibrate şi anexele la acestea pentru anul bugetar următor, precum şi estimările pentru următorii 3 ani, urmând ca acestea să transmită proiectele bugetelor locale pe ansamblul judeţului şi Municipiului Bucureşti la Ministerul Finanţelor Publice, până la data de 15 iulie a fiecărui an. În termen de 5 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a legii bugetului de stat, M.F.P. transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi transferurile consolidabile, aprobate prin legea bugetului de stat. Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, precum şi consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, repartizează pe unităţi administrativ-teritoriale, în termen de 5 zile de la comunicare, sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi transferurile consolidabile, în vederea definitivării proiectelor bugetelor locale de către ordonatorii principali de credite. Pe baza veniturilor proprii şi a sumelor repartizate, ordonatorii principali de credite, în termen de 15 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, definitivează proiectul bugetului local, care se publică în presa locală sau se afişează la sediul unităţii administrativ-teritoriale. Locuitorii unităţii administrativ-teritoriale pot depune contestaţii privind proiectul de buget în termen de 15 zile de la data publicării sau afişării acestuia. În 5 zile de la expirarea termenului de depunere a cotestaţiilor, proiectul bugetului local, însoţit de raportul ordonatorului principal de credite şi de contestaţiile depuse de locuitori, este supus aprobării autorităţilor deliberative, de către ordonatorii principali de credite. Autorităţile deliberative, în termen de maximum 10 zile de la data supunerii spre aprobare a proiectului de buget, se pronunţă asupra contestaţiilor şi adoptă proiectul bugetului local, după ce acesta a fost votat pe capitole, subcapitole, titluri, articole, alineate, după caz, şi pe anexe. Proiectele de buget se aprobă de autorităţile deliberative în termen de

37


maximum 45 de zile de la data publicării legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României, Partea I. În cazul în care autorităţile deliberative nu aprobă proiectele bugetelor locale în termenul prevăzut, direcţiile generale ale finanţelor publice dispun sistarea alimentării cu cote, respectiv sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi cu transferuri consolidabile, până la aprobarea acestora de către autorităţile deliberative. În această situaţie, din bugetele locale se pot efectua plăţi numai în limita celorlalte venituri în casate. Ordonatorii principali de credite au obligaţia să transmită direcţiilor generale ale finanţelor publice, bugetele locale aprobate, în termen de 5 zile de la aprobarea acestora. Direcţiile generale ale finanţelor publice, în termen de 10 zile, întocmesc şi transmit M.F.P., bugetele pe ansamblul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti, grupate în cadrul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti şi judeţ, pe structura clasificaţiei bugetare.

f) Execuţia bugetară şi contul anual de execuţie În procesul execuţiei bugetare(art.54 din Legea nr.273 privind finanţele publice locale), cheltuielile bugetare parcurg următoarele faze: angajament, lichidare, ordonanţare, plată. Execuţia bugetară la oraşe, municipii, sectoarele municipiului Bucureşti, judeţe şi municipiul Bucureşti se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care au calitatea de ordonator de credite, de atribuţiile persoanelor care au calitatea de contabil. Operaţiunile specifice angajării, lichidării şi ordonanţării cheltuielilor sunt în competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza avizelor compartimentelor de specialitate ale instituţiilor publice. Plata cheltuielilor este asigurată de şeful compartimentului financiar-contabil, în limita fondurilor disponibile, instrumentele de plată urmând a fi însoţite de documentele justificative. Aceste documente justificative, trebuie să certifice exactitatea sumelor de plată, recepţia bunurilor, executarea serviciilor şi alte asemenea, conform angjamentelor legale încheiate. Instrumentele de plată sunt semnate de către contabil şi şeful compartimentului financiar-contabil. Plata cheltuielilor la comune şi la instituţiile publice la care compartimentul financiar-contabil are un număr de personal mai mic de 5 persoane se realizează de către ordonatorul de credite şi de persoana împuternicită cu atribuţii financiar-contabile, cu respectarea normelor metodologice privind organizarea, evidenţa şi raportarea angajamentelor bugetare legale. Pentru anumite categorii de cheltuieli se pot efectua plăţi în avans de până la 30% în condiţiile dispoziţiilor legale. Sumele reprezentând plăţi în avans, nejustificate prin bunuri livrate, lucrări executate şi servicii

38


prestate, până la sfârşitul anului, în condiţiile prevederilor contractuale, vor fi recuperate de către instituţiile publice care au acordat avansurile şi se vor restitui bugetului din care au fost avansate. În cazul nelivrării bunurilor, neefectuării lucrărilor şi serviciilor angajate, pentru care s-au plătit avansuri, recuperarea sumelor de către instituţia publică se face cu perceperea majorărilor de întârziere la nivelul celor existente pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-au acordat şi până s-au recuperat. Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a analiza lunar necesitatea menţinerii unor credite bugetare pentru care, în baza unor dispoziţii legale sau din alte cauze, sarciniile au fost desfiinţate ori amânate şi de a propune autorităţilor deliberative anularea creditelor respective. Pentru ultima lună a anului bugetar, termenul limită este de 10 decembrie. Cu creditele bugetare anulate se majorează fondul de rezervă bugetară la dispoziţia autorităţilor deliberative. Ordonatorii principali de credite întocmesc şi prezintă spre aprobare autorităţilor deliberative, până la data de 31 mai a anului următor, conturile anuale de execuţie a bugetelor în următoarea structură : a) la venituri : - prevederi bugetare iniţiale ; - prevederi bugetare definitive ; - încasări realizate. b) la cheltuieli: - credite bugetare iniţiale; - credite bugetare definitive ; - plăţi efectuate. Trimestrial şi anual, ordonatorii principali de credite întocmesc situaţii financiare asupra execuţiei bugetare, care se depun la direcţiile generale ale finanţelor publice. Ordonatorii principali de credite au obligaţia să întocmească şi să anexeze la situaţiile financiare anuale de performanţă, în care să prezinte, pe fiecare program, obiectivele, rezultatele preconizate şi pe cele obţinute, indicatorii şi costurile asociate, precum şi situaţii privind angajamentele legale. Excedentul anual al bugetului local, rezultat la încheierea exerciţiului bugetar, după efectuarea regularizărilor în limita sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi a transferurilor consolidabile din bugetul de stat sau din alte bugete se utilizează, în ordine, pentru: a) rambursarea eventualelor împrumuturi restante; plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi a altor costuri aferente acestora; b) constituirea fondului de rulment.

39


Disponibilităţile fondului de rulment sunt purtătoare de dobândă, se păstrează într-un cont distinct, deschis pe seama fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, la unităţile teritoriale ale Trezorerie Statului, în afara bugetului local, şi pot fi utilizate temporar pentru acoperirea golurilor de casă provenite din decalaje între veniturile şi cheltuielile anului curent, precum şi pentru acoperirea definitivă a eventualului deficit bugetar rezultat la finalul exerciţiului bugetar. Utilizarea fondului de rulment, şi contul de execuţie al acestuia se aprobă de autorităţile deliberative în afara bugetului local.

g) Execuţia de casă a bugetelor locale Execuţia de casă a bugetelor se efectuează prin unităţile teritoriale ale Trazoreriei Statului, evidenţiindu-se în conturi distincte următoarele operaţiuni:- veniturile bugetare încasate pe structura clasificaţiei bugetare;- efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor publice, în limita creditelor bugetare şi a destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor legale;- efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă, rezultată din împrumuturi contractate sau garantate de stat, precum şi cele contractate sau garantate de autorităţile administraţiei publice locale, inclusiv a celor privind rambursarea ratelor la scadenţă şi plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi altor costuri aferente;- efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei publice locale;- păstrarea disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile sau contravaloarea în lei a acestora, primite pe bază de acorduri şi înţelegeri guvernamentale şi de la organisme internaţionale, şi utilizarea acestora potrivit bugetelor aprobate;- alte operaţiuni financiare prevăzute de lege. Execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an.

h) Datoria publică locală Datoria publică locală reprezintă o obligaţie generală care trebuie rambursată, conform acordurilor încheiate, din veniturile proprii ale unităţilor administrativ-teritoriale împrumutate, precum şi din veniturile beneficiarilor de împrumuturi garantate de autorităţile administraţiei publice locale, după caz. Instrumentele datoriei publice locale sunt: a) titluri de valoare;

40


b) împrumuturi de la băncile comerciale sau de la alte instituţii de credit; c) credite furnizor; d) leasing financiar; e) garanţie locală. Avalizarea de către autorităţile administraţiei publice locale a biletelor la ordin emise de operatorii economici şi serviciile publice din subordinea acestora reprezintă datorie publică locală. Emiterea şi lansarea titlurilor de valoare se pot face direct de către autorităţile administraţiei publice locale sau prin intermediul unor agenţii ori al altor instituţii specializate. Valoarea totală a datoriei contractate de autoritatea administraţiei publice locale va fi înscrisă în registrul de evidenţă a datoriei publice locale al acestei autorităţi şi se raportează anual prin situaţiile financiare. Registrul de evidenţă a datoriei publice locale va include informaţii stabilite prin norme metodologice privind registrul de evidenţă a datoriei publice locale, emise de M.F.P. Valoarea totală a garanţiilor emise de autoritatea administraţiei publice locale se înscrie în registrul de evidenţă a garanţiilor locale al acestei autorităţi şi se raportează anual prin situaţiile financiare. După contractarea şi/sau garantarea de împrumuturi interne şi/sau externe, autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a transmite M.F.P., în termen de 10 zile de la data intrării în vigoare a contracvtului respectiv, copii de pe fiecare document primar, care atestă, după caz:- contractarea/garantarea împrumutului;- actul adiţional la contractul/acordul de împrumut/garantare, dacă au fost aduse modificări la acesta, cu respectarea clauzelor contractuale. Pe perioada utilizării şi rambursării împrumutului contractat/garantat, raportarea la M.F.P. a datelor privind datoria publică locală se efectuează lunar, în termen de 15 zile de la sfârşitul periaodei de raportare. Valoarea totală a împrumutului care poate fi angjat de autoritţile administraţiei publice locale, este supusă următoarelor limite: a) nu va depăşi 5% din totalul veniturilor estimate a fi încasate pe durata anului bugetar în care se face împrumutul; b) autorităţile administraţiei publice locale nu pot angaja împrumuturi mai mari decât fondurile pe care le pot rambursa pe durata aceluiaşi an bugetar. Activitatea autorităţilor administraţiei publice locale va fi supusă unei verificări excepţionale de către Curtea de Conturi, potrivit prevederilor legale, în următoarele situaţii: a) autoritatea administraţiei publice locale nu îşi rambursează toate obligaţiile de plată pe termen scurt până la sfârşitul anului bugetar în care au fost angajate împrumuturile;

41


b) dacă, la un anumit moment pe durata anului bugetar, datoriile pe termen scurt ale autorităţii administraţiei publice locale depăşesc limita stabilită de lege; c) la sesizarea motivată a cel puţin unei treimi din numărul membrilor ce compun autoritatea deliberativă. Curtea de Conturi va solicita autorităţilor administraţiei publice locale care se află într-una din situaţiile mai sus specificate să întocmească şi să depună un plan de redresare la Curtea de Conturi şi la direcţia generală a finanţelor publice, prin care autorităţile administraţiei publice locale se obligă să se supună prevederilor legale în termen de 12 luni. Autorităţile administraţiei publice locale vor raporta lunar la Curtea de Conturi şi la direcţia generală a finanţelor publice modul de realizare a măsurilor cuprinse în planul de redresare. i)Situaţiile în care se poate constata criză financiară a unităţilor administrativ-teritoriale Unitatea administrativ-teritorială este considerată în criză financiară dacă se află într-una dintre următoarele situaţii : a) neachitarea obligaţiilor de plată, lichide şi exigibile, mai vechi de 90 de zile şi care depăşesc 15% din bugetul anual ; b) neachitarea drepturilor salariale prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli pe o perioadă mai mare de 90 de zile de la data scadenţei ; c) la calculul criteriului prevăzut la lit.a) nu se iau în calcul obligaţiile de plată, lichide şi exigibile, care fac obiectul unui litigiu contractual ; Situaţia de criză financiară poate fi sesizată de ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale, conducătorul compartimentului financiar-contabil din cadrul aparatului propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, de ordonatorii secundari de credite şi ordonatorii terţiari de credite din cadrul serviciilor publice subordonate consiliului local, de conducătorii societăţilor comerciale sau ai regiilor autonome din subordinea consiliului local, de diverşi creditori, de directorul direcţiei generale a finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti şi de structurile teritoriale ale Curţii de Conturi. Sesizarea se va face la direcţia generală a finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti şi la ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale care se află în situaţia de criză financiară. În termen de 30 de zile de la solicitarea oricărei persoane interesate, ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia furnizării situaţiei economico-financiare şi a concluziei de încadrare sau neîncadrare în situaţiile care determină starea de criză.

42


Ordonatorul principal de credite, din oficiu sau după ce a primit sesizarea situaţiei de criză financiară are obligaţia convocării autorităţii deliberative în termen de 5 zile lucrătoare. Autoritatea deliberativă ia act, în condiţiile legii, de existenţa situaţiei de criză financiară, mandatează ordonatorul principal de credite pentru elaborarea planului de redresare financiară şi analizează propuneri care să fie cuprinse în planul de redresare financiară prezentat de ordonatorul principal de credite. Planul de redresare financiară va fi elaborat de către ordonatorul principal de credite, împreună cu direcţia generală a finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti şi cu structurile teritoriale ale Curţii de Conturi, în termen de 30 de zile de la stabilirea stării de criză de către autoritatea deliberativă. Planul de redresare financiară va conţine :- analiza economico-financiară a unităţii administrativ-teritoriale ;- măsurile de menţinere a serviciilor publice esenţiale de către autorităţile administraţiei publice locale pe toată durata aplicării planului de redresare financiară ;- măsurile de creştere a gradului de colectare a veniturilor proprii, precum şi de atragere a altor venituri ;- măsurile pentru reducerea cheltuielilor ;- planificarea economico-financiară şi bugetară până la redresare ;- stabilirea sarcinilor pentru îndeplinirea prevederilor din planul de redresare financiară pe obiective, persoane responsabile şi termene. Controlul executării şi îndeplinirii măsurilor cuprinse în planul de redresare financiară este în sarcina structurilor teritoriale ale Curţii de Conturi. Planul de redresare financiară este supus spre aprobare autorităţii deliberative în termen de 3 zile lucrătoare de la elaborare şi va fi adoptat în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la depunere. Situaţia de criză financiară, respectiv încetarea acesteia, se înregistrează, în termen de 5 zile de la declararea situaţiei de criză financiară, de către ordonatorul principal de credite, respectiv de la aprobarea încetării stării de criză financiară, în registrul local al situaţiilor de criză financiară a unităţilor administrativ-teritoriale, care este gestionat de direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti. Acestea vor comunica lunar situaţiile de deschidere, sau de închidere a crizelor financiare înregistrate Ministerului F.P., pentru a fi înregistrate în registrul naţional al situaţiilor de criză financiară a unităţilor administrativ-teritoriale.

43


j) Cazurile în care se poate constata insolvenţa unităţilor administrativ-teritoriale Unitatea administrativ-teritorială este considerată în stare de insolvenţă dacă se află într-una din următoarele situaţii:

a) neachitarea obligaţiilor de plată, lichide şi exigibile, mai vechi de 120 de zile şi care depăşesc 50% din bugetul anual, fără a selua în calcul cele aflate în litigiu contractual ;

b) neachitarea drepturilor salariale prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli, pe o perioadă mai mare de 120 de zile de la data scadenţei.

Orice creditor sau grup de creditori care are una sau mai multe creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva unei unităţi administrativ-teritoriale, cu o valoare însumată ce depăşeşte 50% din bugetul acesteia pe o perioadă de 120 de zile consecutive, poate introduce la tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are sediul unitatea administrativ-teritorială o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei acestei unităţi administrativ-teritoriale. În termen de 30 de zile de la solicitarea oricărei persoane interesate, ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia furnizării situaţiei economico-financiare şi a concluziei de încadrare sau neîncadrare în prevederile legale. Ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia ca, în termen de 15 zile de la constatarea stării de insolvenţă care a intervenit, să solicite deschiderea procedurii privind insolvenţa unităţii administrativ-teritoriale, prin cerere depusă la tribunalul în a cărui circumscripţie se află unitatea administrativ-teritorială respectivă. De asemenea ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia de a notifica deschiderea procedurii de insolvenţă creditorilor şi oricăror persoane interesate. Introducerea prematură, cu rea-credinţă, de către ordonatorul principal de credite a cererii atrage răspunderea acestuia, pentru prejudiciile pricinuite părţii interesate. Judecătorul sindic, prin hotărârea de deschidere a procedurii de insolvenţă, va numi un administrator. În termen de 60 de zile lucrătoare de la numirea administratorului, acesta întocmeşte, împreună cu structura teritorială a Curţii de Conturi, un plan de redresare a insolvenţei unităţii administrativ-teritoriale. Planul de redresare va cuprinde :

a) măsurile de restabilire a viabilităţii financiare a unităţii administrativ-teritoriale ;

b) Măsurile de continuare a prestării serviciilor esenţiale ale unităţii administrativ-teritoriale, pe toată perioada insolvenţei acesteia ;

c) Planul de achitare a debitelor către creditori.

44


Planul de redresare a insolvenţei se supune aprobării consiliului local, în termen de 10 zile de la întocmire şi devine obligatoriu atât pentru autoritatea deliberativă, cât şi pentru ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale. Prin închiderea procedurii insolvenţei, administratorul este descărcat de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la aplicarea procedurii faţă de ordonatorul principal de credite, faţă de patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, precum şi faţă de creditori. În termen de 30 de zile de la notificare, între administrator şi ordonatorul principal de credite se încheie un proces-verbal de predare primire cu privire la operaţiunile derulate în timpul procedurii insolvenţei apoi, unitatea administrativ-teritorială revine la statutul de criză financiară. Cheltuielile ocazionate cu plata indemnizaţiei administratorului şi îndeplinirea procedurii de redresare a insolvenţei reprezintă cheltuieli ale unităţii administrativ-teritoriale şi se suportă din bugetul acesteia. Situaţia de deschidere a procedurii de insolvenţă, respectiv a închiderii acesteia, se înregistrează în termen de 5 zile de la declararea situaţiei de insolvenţă, respectiv de la notificarea hotărârii judecătoreşti de închidere a procedurii de către ordonatorul principal de credite, în registrul local al situaţiilor de insolvenţă a unităţilor administrativ-teritoriale, care este gestionat de direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti.

Teste de autoevaluare :1. Pe parcursul exerciţiului bugetar, autorităţile deliberative pot

aproba rectificarea bugetelor în termen de :a) 1 an ;b) 30 de zile ;c) 3 ani.

2. Fondurile externe nerambursabile şi împrumuturile interne şi externe se :

a) cuprind în anexele la bugetele locale şi se aprobă odată cu acestea ;

b) cuprind în structura de venituri şi cheltuieli ;c) cuprind şi se aprobă în secţiunea de capital ;

3. Instrumentele de plată în cadrul procesului de execuţie bugetară sunt semnate de către :

a) ordonatorul principal de credite şi de contabil ;b) contabil şi şeful compartimentului financiar-contabil ;c) ordonatorul terţiar şi contabil.

45


Curs VDreptul financiar1. Bugetul asigurărilor sociale de stata)Noţiunea de asigurări sociale Asigurările sociale au fost instituite ca un procedeu financiar de constituire prin plăţi sau alte contribuţii ale subiectelor de drept interesate, a unor fonduri băneşti dincare sa se acorde ajutoare şi indemnizaţii persoanelor , care , din anumite motive cum ar fi accidente, îmbolnăviri sau alte împrejurări asemănătoare nu-şi pot desfăşura activitatea salarială. Denumirea de asigurări sociale, a fost generalizata justificat de faptul că, asemănător asigurărilor de bunri şi de persoane, asigurările sociale au fost instituite ca un procedeu financiar. Asigurările sociale se deosebesc de asistenţa socială, care este susţinută exclusiv din cheltuielile bugetare, cât şi de protecţia socială , care, deşi are un regim juridic asemănător celui al asigurărilor sociale, finanţarea acesteia se realizează din fonduri băneşti speciale. b) Asigurările sociale de stat Acestea sunt extinse asupra tuturor categoriilor de salariaţi reprezentând drepturile băneşti de asigurări sociale care izvorăsc din raporturile juridice de muncă şi care sunt specificate în dispoziţiile Codului Muncii. Potrivit legislaţiei actuale a asigurărilor sociale de stat beneficiarii drepturilor băneşti de asigurări sociale de stat nu mai sunt exoneraţi de plata contribuţiei destinată realizării fondurilor băneşti respective, plata acestor sume este suportată de către organele de stat, intituţiile publice şi agenţii economici ai căror salariaţi pot beneficia de asigurări sociale, dar putând fi în acelaşi timp şi beneficiarii drepturilor de asigurări sociale deoarece sunt obligaţi la plata unor contribuţii ce se stabilesc în cuantumuri diferite. Beneficiarii drepturilor de asigurări sociale au , deasemenea, şi îndatorirea de a plăti o contribuţie bănească pentru sistemul asigurărilor sociale de sănătate . Faţă de aceste aspecte putem definii asigurările sociale de stat ca acele relaţii financiare publice care generează fluxuri de resurse băneşti ce se desfăşoară în dublu sens, catre şi de la fondurile publice cu acest scop, constituind modalitatea de acoperire a riscurilor de orice natură, pentru angajaţi şi familiile lor, riscuri susceptibile de a le reduce sau suprima capacitatea de câştig, de acoperire a cheltuielilor de boală, de maternitate şi familiale pe seama cotizaţiilor salariale, patronale şi ajutoarelor oferite de stat.

46


Pe scurt am putea conchide în a spune că, asigurările sociale de stat reprezintă un sistem guvernamental de plată a indemnizaţiilor de boală, de şomaj, maternitate şi a diferitelor categorii de pensii.

c) Evoluţia reglementării şi finanţării asigurărilor sociale În Franţa, marea britanie, Germania şi Elveţia, casele mutuale de asigurări au luat o amploare deosebită, dezvoltând solidaritatea şi spiritul de prevedere fiind o vreme chiar substitute sindicale. În românia, primele societăţi de asigurare de tip mutual au luat fiinţă în secolul al XIX-lea fiind organizate pe structura breslelor. În 1924, în Franţa, a fost înfiinţată prin lege o casa a pensiilor şi s-au introdus , în mod evoluat, reţineri din salariile funcţionariilor pentru fondul bănesc, care , în fucnţie de necesităţi, era completat cu sume din bugetul statului. În România, a fost instituită asigurarea socială obligatorie în caz de boală şi accident a salariaţilor, urmată pe fondul presiunilor mişcării muncitoreşti, de organizarea asigurărilor muncitoreşti.departe de a fi perfect, acest sistem nu cuprindea toţi salariaţii, fondurile băneşti de asigurare se constituiau numai din contribuţiile salariaţilor şi nu toate riscurile erau asigurate iar cuantumul pensiilor de bătrâneţe şi invaliditate la rândul lor erau foarte reduse. Aceste imperfecţiuni au fost înlăturate abia în anul 1938 prin Legea asigurărilor sociale, când s-a ajuns ca patronii să fie plătitorii contribuţiei pentru asigurările sociale la paritate cu contribuţia salariaţilor. Important este de amintit faptul că în statul nostru adoptarea conceptului asigurărilor sociale de stat a fost prevăzută ope legis prin Codul muncii din anul 1972 stabilind modul de plată a contribuţiilor de asigurări sociale.

d) Surse de venituri pentru asigurările sociale de stat Principala sursă de constituire a fondurilor băneşti necesare pentru acoperirea cheltuielilor asigurărilor sociale o reprezintă contribuţia pe care sunt obligate să o plătească toate categoriile de persoane fizice şi juridice a căror salariaţi sunt cuprinşi în aceste asigurări , în calitate de beneficiari ai pensiilor , ajutoarelor băneşti şi ai indemnizaţiilor ce li se acordă conform legii. Contribuţia pentru asigurările sociale de stat se calculează în cotă procentuală asupra fondului total de salarii al fiecărei unităţi plătitoare , care este alcătuit din :-salariile tarifare ale întregului personal angajat;

47


-drepturile băneşti pentru concediile legale şi suplimentare;-salariile cuvenite personalului scos temporar din producţie;-indemnizaţiile care se acordă celor ce îndeplinesc funcţii de conducere;-sporurile acordate pentru vechime neînteruptă în muncă, condiţii grele sau periculoase, precum şi pentru activitatea prestată suplimentar;-onorariile experţiilor sau cele plătite altor specialişti;-sumele acordate din fondul de participare a salariaţiilor la profitul unităţii;- premiile acordate pentru realizări deosebite ;-orice alte drepturi băneşti de natură salarială acordate personalului propriu în condiţiile legii. După cumputem observa, nu se cuprind în fondul de salarii contributiv următoarele categorii de venituri:-diurnele pentru deplasări sau detaşări în interesul serviciului;-indemnizaţiile pentru transferări;-preavizele datorate în cazul desfacerii contractului individual de muncă;-drepturile băneşti de autor sau inovator şi alte plăţi asemănătoare. În timp ce organele de stat şi instituţiile publice finanţate de la buget plătesc această contribuţie din fondurile băneşti destinate cheltuielilor de personal, agenţii economici deduc această contribuţie din fondul de salarii rezultat din preţul mărfurilor sau din tariful serviciilor ori lucrărilor executate . Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, modificată în mai multe rânduri, consacră faptul că dreptul la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită potrivit legii, prin sistemul public de pensii şi alte asigurări sociale de stat. Organul suprem care gestionează întreaga activitate în domeniu este Casa Naţională de Pensii şi alte Asigurări Sociale, în subordinea căreia funcţioneză casele teritoriale de pensii . La elaborarea bugetului asigurărilor sociale de stat se aplică aceleaşi reguli ca la elaborarea bugetului de stat. e) Natura juridică a contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale de stat Natura juridică a contribuţiilor pentru asigurările sociale de stat reprezintă o obligaţie financiar-bugetară şi se sprijină pe următoarele argumente:-este instituită în scop public, ca principală sursă de formare a fondurilor băneşti ale bugetului asigurărilor sociale de stat;-este reglementată la fel ca impozitul pe salarii şi alte obligaţii fiscale, prin dispoziţii care stabilesc judicios modul de calcul al fondurilor băneşi asupra cărora se calculază această contribuţie;

48


-neplata integrală şi la termenele legale a acestei contribuţii atrege atât aplicarea majorărilor de întârziere prevăzute pentru toate veniturile bugetare, cât şi executarea silită a plăţilor neachitate benevol, indiferent de calitatea de subiect de drept public sau privat;-contribuţia pentru asigurările sociale de stat se realizează în mod operativ, întocmai ca şi celelalte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale.

f) Cheltuielile bugetare pentru asigurările sociale de stat Potrivit dispoziţiilor Codului muncii referitoare la asigurările sociale , precum şi ale legislaţiei completatoare în acest domeniu, determinat şi de evoluţia trebuinţelor băneşti ale acestor asigurări, cheltuielile bugetare pentru asigurările sociale de stat sunt reglementate având următoarele destinaţii legale:-pensii pentru munca desfăşurată până la împlinirea limitei legale de vârstă;-pensii acordate pentru pierderea capacităţii de muncă din cauză de accident de muncă şi boală profesională, numite şi pensii de invaliditate;-pensii de urmaş acordate copiilor până la o anumită vârstă ai asiguraţilor decedati şi soţilor acestora în raport cu vârsta şi durata căsătoriei cu susţinătorul decedat;-ajutorul social care se acordă persoanelor care nu îndeplinesc condiţiile legale pentru a primii pensie;-indemnizaţiile băneşti pentru prevenirea îmbolnăvirilor , refacerea şi întărirea sănătăţii acordate celor care în scopul refacerii sănătăţii li se reduce programul de lucru sau sunt temporar trecuţi în alte locuri de muncă, pentru trimiterea la tratament balneoclimateric, pentru carantină şi alte trebuinţe asemănătoare;-indemnizaţiile acordate femeilor în caz de maternitate;-ajutorul bănesc ce se acordă în caz de deces al salariatului şi al membrilor familiei sale. Fiecare dintre aceste forme de ajutor prin intermediul asigurărilor sociale de stat se calculează în temeiul unor norme speciale instituite în aplicarea dispoziţiilor generale ale Codului muncii şi sunt în consecinţă dispoziţii ale dreptului muncii. În cazul în care sumele de bani ce reprezintă forme de ajutor de asigurări sociale de stat au fost plătite fără drept , adică în alte condiţii şi cazuri decât cele legale , trebuie restituite fondurilor băneşti din care au fost acordate de către beneficiari, pe baza deciziilor date în acest scop de organele administrative de specialitate. Restituirile de acest fel nu se urmăresc dacă persoanele fizice au decedat între timp.

49


g) Fondurile băneşti speciale în sfera asigurărilor sociale de stat În condiţiile economice actuale determinate de anumite interese financiare în sfera asigurărilor sociale de stat sunt legal prevăzute, se întocmesc şi se întrebuinţează fonduri băneşti speciale. Unul dintre cele mai importante fonduri băneşti speciale este cel pentru pensii suplimentare, care au fost concepute ca drepturi băneşti ale pensionarilor şi urmaşilor acestora condiţionate de plata de către salariaţi a unei contribuţii băneşti în acest scop. Conform necesităţii pensiei suplimentare, separat de bugetul asigurărilor sociale de stat , se constituie fonduri băneşti pentru aceste pensii, ele fiind considerate speciale datorită destinaţiei şi constituirii lor separat de acest buget. Fondurile speciale pentru pensiile suplimentare se constituie pe baza unor bugete care se elaboreaza de către Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale pentru pensionarii civili şi separat, pentru pensionarii agricoli şi de către Ministerul Apărării Naţionale pentru pensionarii militari. Având în vedere programul de reformă din domeniul sănătăţii, odată cu adoptarea Legii asigurărilor sociale de sănătate s-a constituit şi în România un fond special al asigurărilor sociale de sănătate, gestionat la nivel central de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi la nivel judeţean de către casele de asigurări de sănătate judeţene şi a municipiului Bucureşti. Asigurările sociale de sănătate , reprezintă principalul sistem de ocrotire a sănătăţii populaţiei fiind obligatorii şi funcţionând descentralizat pe baza principiului solidarităţii şi subsidiarităţii în colectarea şi utilizarea fondurilor. Fondul special al asigurărilor sociale de sănătate se formează din:-contribuţii ale persoanelor fizice şi juridice, în părţi egale ;-subvenţii de la bugetul de stat şi de la bugetele locale;-alte venituri. Ceea ce aduce nou reglementarea asigurărilor sociale de sănătate în planul asigurărilor sociale de stat este faptul că principalele venituri ale fondului special al asigurărilor de sănătate se formează atât din contribuţiile directe ale salariaţilor cât şi din contribuţiile persoanelor fizice şi juridice angajatoare. Cota prevazută de lege a fi plătită de către asigurat se aplică asupra următoarelor venituri:-salariul brut, în cazul asiguraţilor salariaţi, în categoria veniturilor salariale brute intrând şi indemnizaţiile cuvenite pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 2 ani dar şi indemnizaţiile date potrivit legii , personalului care

50


lucrează în sectorul producţiei de apărare, pe perioada de întrerupere a activităţii;-venitul impozabil , în cazul asiguraţilor care lucrează pe bază de convenţie civilă;-venitul impozabil al liber profesioniştilor;-venitul agricol anual;-dreptul de pensie , pensie suplimentară, ajutor de şomaj, ajutor de integrare profesională şi alocaţie de sprijin. Persoanele fizice şi juridice angajatoare sunt datoare să plătească contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate raportat la fondul de salarii. Sunt asigurate prin efectul legii, cu scutire de plata contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate următoarele persoane:-cei care satisfac stagiul militar;-cei care se află în concediu medical, în concediu pentru sarcină sau lehuzie sau în concediu medical pentru îngrijirea copilului bolnav în vârsta de până la 6 ani;-cei care execută o pedeapsă privativă de libertate sau arest preventiv;-cei care fac parte dintr-o familie care beneficiază de ajutor social, potrivit Legii privind ajutorul social. Bugetul de stat suportă următoarele cheltuieli ale fondului pentru asigurări sociale de sănătate:-cheltuieli pentru investiţii legate de construirea unor unităţi sanitare şi pentru aparatură medicală de mare performanţă;-cheltuieli pentru activitatea de diagnostic, curativă şi de reabilitare de importanţă naţională şi pentru recuperarea capacităţii de muncă. Legea reglementează şi modul cum vor fi utilizate fondurile băneşti realizate prin colectarea contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate. Astfel, cea mai mare parte a fondurilor băneşti vor fi utilizate pentru plata medicamentelor şi a serviciilor medicale acordate , o cotă de 5% este alocată cheltuielilor de administrare, funcţionare şi cheltuielilor de capital. De asemenea, se va constitui un fond de redistribuire în cotă de până la 25% stabilită anual de către CNAS şi un fond de rezervă în cotă de 5% . Dacă la finele anului rămân fonduri neutilizate, acestea se vor reporta în anul următor , cu aceiaşi destinaţie.

51


Curs VIDrept financiar1.Împrumutul publica)Generalităţi despre împrumutul public La fel ca şi moneda, creditul,este o categorie economico-financiara creata pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale sau legate de procesul de schimb. Din punct de vedere terminologic, expresia împrumut public este sinonimă cu cea de credit public. Împrumutul(creditul) public apare ca o înţelegere (convenţie) intervenită între o persoană fizică sau juridică, pe de o parte şi stat sau unele colectivităţi publice, pe de alta parte, prin care prima consimte să pună la dispoziţia statului sau altei colectivităţi publice o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată , aceasta din urmă urmând să se angajeze să o restituie la termenul stabilit şi să achite preţul cuvenit. Împrumutul sau creditul public se caracterizează prin următoarele trăsături: a) împrumutul public are caracter contractual.Spre deosebire de impozit care constituie o prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina unei persoane fizice sau juridice, împrumutul public exprimă acordul liber al vointelor părţilor. Împrumutul public are la bază şi principiul facultativităţii , ce este inclus în caracterul contractual ce-l caracterizează; b) împrumutul public are caracter rambursabil. Ca mijloc de procurare a resurselor băneşti de care statul are nevoie, împrumutul se caracterizează prin aceea că se restituie , la termenul fixat, persoanelor fizice sau juridice împrumutătoare, spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare, la dispoziţia statului, definitivă şi nerambursabilă; c) împrumutul public asigură deţinătorilor de înscrisuri publice pe lângă rambursarea sumei împrumutate şi o anumită contraprestaţie, care reprezintă preţul folosirii sumelor de bani împrumutate şi care îmbracă forma dobânzii, forma câştigului ori ambele forme , după caz, la care se adaugă şi alte avantaje materiale. Important este de ştiut faptul că în funcţie de locul unde se află creditorul (împrumutătorul), împrumutul public poate fi intern şi extern. Împrumutul public intern este acel împrumut de stat contractat de la cetăţenii autohtoni, de la persoanele juridice autohtone sau de la alţi deţinători de disponibilităţi băneşti din statul respectiv. Împrumutul public extern este acel împrumut de stat contractat de la alte state , de la organizaţii financiar-bancare internaţionale , precum şi de la grupuri de bănci ori de la persoane juridice sau fizice din alte state.

52


În doctrină se ştie că împrumutul public prezintă atât unele avantaje, cât şi unele dezavantaje. Avantajele sunt următoarele: -împrumutul public consolidează patrimoniul statului prin valorile viitoare reale create ca urmare a întrebuinţării în folos public a sumelor de bani împrumutate; -împrumuturile de stat sunt mijloace de încurajare a economiilor băneşti şi de activare a unor capitaluri particulare pasive. Dezavantajele sunt: -creditul public angajează generaţiile următoare , obligându-le să suporte cheltuielile de rambursare a împrumuturilor pe termen lung, -împrumutul public determină reducerea capitalului particular circulant din economia naţională, -împrumuturile publice influenţează creşterea dobânzilor şi au ca efect micşorarea capacităţii contributive în economie a cetăţenilor. Fiind aprobat de către puterea legiuitoare a statului, împrumutul public este considerat din punctul de vedere al naturii sale juridice, fie un act de suveranitate ,fie un act legislativ , ori un contract de drept public,mai ales în ceea ce priveşte creditul public extern. Ţinând seama de importanţa politică, socială şi economică a împrumutului public, acesta trebuie aprobat de către Parlament, Guvernului rămânându-i iniţiativa în desfăşurarea operaţiunilor prealabile şi obligaţia de a conduce şi desfăşura acţiunile pe care le presupune această operaţiune. În conformitate cu Legea datoriei publice nr. 313/2004 , Guvernul este autorizat să contracteze împrumuturi de stat interne şi externe sau să garanteze împrumuturile interne şi externe numai prin Ministerul Finanţelor Publice în următoarele scopuri.

a) finanţarea deficitului bugetului de stat ,b) refinanţarea datoriei publice;c) susţinerea balanţei de plaţi şi consolidarea rezervei valutare a statului;d) finanţarea proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor

prioritare ale economiei;e) finanţarea dezvoltării intreprinderilor mici şi mijlocii cu capital

majoritar românesc;f) finanţarea achiziţionarii de bunuri şi servicii, inclusiv importul de

materii prime şi resurse energetice,g) îndeplinirea obligaţiilor legate de garanţiile de stat pentru

împrumuturi;

53


h) amortizarea şi achitarea împrumuturilor guvernamentale şi răscumpărarea datoriei neachitate , incluzând capitalul, dobânda şi alte costuri;

i) finanţarea necesităţilor pe termen scurt ale bugetului de stat ,j) finanţarea cheltuielilor legate de lichidarea consecinţelor dezatrelor

naturale şi ale altor calamităţi;k) menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în contul general

al Trezoreriei, stabilit de Ministerul Finanţelor Publice. Datoria publică reprezintă totalul obligaţiilor juridice băneşti care revin statului la un anumit moment în virtutea împrumuturilor făcute până în acel moment de la orice alt subiect de drept. În ceea ce priveşte administrarea datoriei publice , Ministerul Finanţelor Publice , este singurul administrator al datoriei publice şi are autoritatea să stabilească balanţa zilnică a contului general al Trezoreriei statului, viitoarele niveluri ale cerinţei de lichididate , scadenţa datoriei publice, costurile cu dobânda corespunzătoare şi refinanţarea sau diminuarea datoriei publice. Datoria publică flotantă este o datorie publică pe termen scurt, rezultanta împrumuturilor publice , contractate sau emise , cu termenul de rambursare în acelaşi an sau exerciţiu bugetar, ori, cel mai târziu, de la un exerciţiu bugetar la altul. Datoria publică consolidată este rezultanta împrumuturilor de stat contractate pe termene mai mari, pentru trebuinţe băneşti sau cheltuieli publice ce se menţin mai mulţi ani ori chiar cu perspectivă nelimitată în timp şi în funcţie de aceasta, datoria publică consolidată poate fi rambursabilă sau perpetuă.

b)Împrumutul public intern Împrumutul public intern reprezintă modalitatea cea mai la îndemâna statului pentru acoperirea deficitelor bugetare. Împrumuturile publice interne pot fi , în raport cu perioada pentru care au fost contractate, împrumuturi pe termen scurt , când au fost contractate pe o perioadă de maxim 1 an, pe termen mediu , când perioada este de peste 1 an , până la 5 ani şi împrumuturi pe termen lung, când perioada pentru care a fost contractat împrumutul depăşeşte 5 ani. Formele sau procedeele prin care se realizează împrumutul de stat intern sunt: emiterea şi vărsarea unor titluri de stat în monedă naţională, împrumuturile de la banca centrală a statului ori de la băncile comerciale, prelucrarea pentru Trezorerie a unor disponibilităţi băneşti ale diferitelor

54


instituţii publice, precum şi emiterea şi vărsarea de obligaţiuni sau alte titluri valorice de împrumut. Titlurile de stat sunt emise de către MFP sau de către agenţi sau instituţii desemnate special în acest scop de către acesta la valori nominale stabilite în rapor cu necesităţile băneşti de echilibrare a executării bugetului pe anul respectiv. Titlurile de stat pot fi emise :

a) în formă materializată ca înscrisuri imprimate ( cuprind menţiuni obligatorii referitoare la emitent, valoarea nominală, rata dobânzii, scadenţa şi modul de transmisiune);

b) în formă dematerializată, ca titluri pentru care emisiunea, probaţiunea şi transmiterea drepturilor încorporate se evidenţiează prin înscriere în sistemul de înregistrare în cont.

Titlurile de stat exprimate în monedă naţională pot fi emise pe termen scurt, îmbrăcând forma bonurilor de tezaur, a certificatelor de trezorerie, etc., ori pe termen mediu sau lung sub forma obligaţiunilor de stat purtătoare de dobânzi sau cu discont şi cu scadenţî de peste 1 an de la emisiune. Titlurile de stat dematerializate şi cele emise în formă materializată sunt instrumente negociabile, regimul lor juridic fiind stabilit prin regulamente elaborate de MFP. Împrumutul de la Banca Naţională este reglementat pentru situaţii excepţionale , în cazul impunerii acoperirii urgente a unei cheltuieli publice. El este un împrumut fără dobândă, al cărui cuantum nu poate depăşi 10 % din totalul bugetului aprobat şi trebuie rambursat în cel mult 6 luni, pe seama veniturilor bugetare curente sau în urma unui alt împrumut de stat, efectuat în condiţiile legii. MFP este autorizat să contracteze împrumuturi de stat de la băncile comerciale sau de la alte instituţii creditoare româneşti. Prelucrare pentru trezorerie a unor disponibilităţi băneşti ale diferitelor instituţii publice, reprezintă un procedeu destul de rar utilizat, deoarece se realizează prin preluarea unei părţi din rezervele băneşti de care dispun casele de economii sau societăţile de asigurare fără a se acorda dobândă. Obligaţiunile pe termen lung emise şi vândute de către stat reprezintă modalitatea curentă a împrumutului public pe termen lung care se poate realiza în mai multe forme: vânzarea obligaţiunilor către diferiţi bancheri sau consorţii bancare, vânzarea obligaţiunilor prin subscripţie publică sau vânzarea respectivelor titluri de valoare prin intermediul burselor de valori.

55


MFP este abilitat prin lege să emită garanţii de stat pentru unele împrumuturi interne contractate de o persoană juridică de la o instituţie creditoare pentru finanţarea unor proiecte sau activităţi de o importanţă prioritară pentru România. Garanţia de stat reprezintă o obligaţie indirectă a statului român, care se execută în cazul în care beneficiarul împrumutului nu are capacitatea să achite, în întregime sau parţial, împrumutul sau dobânda stabilită în conformitate cu condiţiile împrumutului garantat.

c)Împrumutul public extern În funcţie de subiectele raportului juridic de împrumut, creditul public extern poate avea mai multe forme şi anume:- credite acordate de către instituţii financiare internaţionale unor state sau unor organizaţii;- credite interguvernamentale acordate direct sau prin instituţii de credit de către unele state altor state;- credite acordate de către state , instituţii bancare particulare sau de către consorţii bancare altor state;- credite acordate de către băncile particulare şi firmele comerciale dintr-un stat băncilor particulare şi firmelor comerciale dintr-un alt stat. Potrivit legislaţiei în vigoare, în România, împrumutul public extern se poate realiza printr-una din următoarele forme: a) emiterea şi vărasarea pe pieţele financiare externe a unor titluri de stat în valută; b) împrumuturi de la Guvern sau agenţii guvernamentale străine, de la instituţii financiare multilaterale sau de la organizaţii internaţionale; c) împrumuturi sindicalizate pe termen scurt , mediu sau lung; d) împrumuturi directe de la investitori privaţi, e) împrumuturi de la bănci sau de la companii străine. La fel ca în cazul împrumutului public intern, şi în cazul împrumuturilor externe MFP este abilitat să emită garanţii ale căror condiţii trbuie aprobate de către guvern . Principala modalitate de acordare a creditului extern este aceea prin intermediul unor instituţii bancare specializate în derularea capitalului de împrumut. Serviciul datoriei publice externe contractate de MFP în numele statului se plăteşte prin BNR. MFP are obligaţia de a efectua decontarea în lei a plăţilor făcute de BNR a doua zi lucrătoare de la primirea confirmării plăţii la extern. În practica împrumutului public extern, uzuală este

56


încheierea unor acorduri internaţionale bi sau multilaterale de cooperare financiară. Din categoria instituţiilor financiar internaţionale se disting instituţiile din sistemul ONU: Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional. Banca Mondială este un organism financiar internaţional înfiinţat în anul 1944 , cu sediul la Washington , ca instituţie specializată din sistemul ONU. Iniţial era formată numai din Banca Internaţională pentru Reconstucţie şi Dezvoltare (1944), ulterior acesteia fiindu-i afiliate Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID, înfiinţată în 1960 ) şi Corporaţia Financiară Internaţională ( CFI, înfiinţată în 1956), cele 3 organisme formând în prezent Grupul Băncii Mondiale. România a aderat la BM în 1972. BM îndeplineşte următoarele atribuţii :- sprijină investiţiile economice ale statelor membre în curs de dezvoltare prin acordarea de împrumuturi pe termen lung;- acordă credite organismelor guvernamentale, instituţiilor publice sau particulare pentru proiecte de investiţii în domeniile: agricultură, dezvoltare rurală, energie, industrie, educaţie, sănătate, etc;- garantează împrumuturile obţinute de statele membre pe piaţa financiară internaţională;- acordă asistenţă financiară , în special ţărilor cele mai slab dezvoltate;- sprijină întreprinderile productive particulare din ţările membre mai puţin dezvoltate. Fondul Monetar Internaţional este cea de-a doua instituţie financiară din sistemul ONU , datând din 1945 şi avându-şi sediul tot la Washington. Ţările membre ale FMI deţin câte o cotă din capitalul social al acesteia constând într-un vărsământ de 25% în aur şi 75% în monedă naţională. În limita cotei de capital deţinute, fiecare stat dispune de drepturi speciale de tragere( DST) care sunt evaluate în funcţie de un coş valutar format din monede naţionale considerate cele mai stabile: dolarul american, euro, yenul japonez şi lira sterlină britanică. Acordarea creditelor de către FMI se face numai în condiţiile îndeplinirii de către statul solicitant a unor cerinţe impuse de instituţia financiar-bancară internaţională cunoscute sub numele de condiţionalitate . Prin condiţionalitate FMI înţelege obligaţia unei ţări de a pune în aplicare un program de politică economică menit să redreseze balanţa sa de plăţi într-o perioadă corespunzătoare, materializată faptic sub forma unor acorduri internaţionale între statul solicitant şi FMI.

d)Consolidarea, conversiunea şi amortizarea creditului(împrumutului) public

57


Consolidarea împrumutului de stat şi implicit a datoriei publice reprezintă prelungirea termenului de rambursare a unui împrumut de stat. În acest sens, un împrumut pe termen scurt este prelungit şi transformat într-un împrumut pe termen mijlociu sau lung sau un împrumut pe termen mediu în împrumut pe lung. În toate aceste cazuri, datoria publică flotantă este transformată, în datorie publică consolidată. Conversiunea împrumutului public este un procedeu de modificare a condiţiilor unor împrumuturi, însă numai privind dobânda şi anume de reducere a procetului dobânzii, procedeu care este aplicabil exclusiv împrumuturilor de stat interne. Datorită specificului de modificare a unuia dintre elementele împrumutului de stat, conversiunea a fost caracterizată drept o novaţie a datoriei publice. Amortizarea creditului public este caracterizată ca fiind un mijloc de reducere a datoriei publice care produce a stingere a datoriei publice. Astfel, amortizarea stinge treptat a datorie prin plăţi la termene fixe ori periodice, ea reprezentând procedeul normal de rambursare treptată a datoriei publice prin răscumpărarea de către debitor în ritm programat a titlurilor valorice ale împrumuturilor publice. Pentru a înţelege mai bine efectele produse de împrumutul public, vom prezente câteva aspecte legate de noţiunea de bancrută de stat. Bancruta de stat este procedeul de stingere a datoriei publice interne în împrejurarea de insolvabilitate reală a statului, ce constă în declararea, de regulă de către Parlament, a imposibilităţii statului de a rambursa împrumuturile interne emise ori lansate până la aceea dată. Sattul recunoaşte, astfel, datoria publică internă, însă declară că nu o poate rambursa, iar cetăţenii şi ceilalţi creditori interni nu mai au nicio cale juridică de reparaţie a prejudiciilor cauzate prin bancruta de stat.

2.Sistemul cheltuielilor bugetarea)Noţiunea şi conţinutul cheltuielilor publice Cheltuielile publice concretizează cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice şi anume aceea a repartizării resurselor financiare publice pe diverse destinaţii impuse de necesităţile băneşti pentru realizarea funcţiilor etatice. Relaţiile economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de-o parte şi persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia, se exprimă prin cheltuieli publice. Cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat din resursele mobilizate pe diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestări

58


servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acţiuni social-culturale, întreţinerea armatei şi a întregii activităţi desfăşurate în domeniul militar, acţiuni economice, etc. În consecinţă, costul utilităţilor publice(bunuri şi servicii) pe care Guvernul şi colectivităţile locale le oferă cetăţenilor constituie cheltuieli publice. În literatura juridică şi economică s-a subliniat că, în principiu, cheltuielile publice cuprind: - cheltuielile bugetare(acoperite din resursele financiare ale bugetului public naţional); - cheltuielile extrabugetare(acoperite din resursele financiare publice constituite în afara bugetului); - cheltuielile acoperite din fonduri cu destinaţie specială. În cadrul cheltuielilor publice este necesar să se ţină seama de următoarele principii: - efectuarea cheltuielilor bugetare este întotdeauna condiţionată de prevederea expresă şi aprobarea nivelului acestora prin Legea finanţelor publice şi prin Legea bugetară anuală; - sumele alocate şi cheltuielile potrivit destinaţiilor pentru care ele s-au aprobat sunt nerambursabile; - utilizarea resurselor alocate prin buget este determinată de îndeplinirea condiţiilor legal prestabilite; - finanţarea cheltuielilor bugetare se efectuează în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sau activităţilor cu caracter bugetar; - constituirea şi utilizarea fondurilor băneşti destinate cheltuielilor bugetare sunt supuse controlului financiar preventiv. b)Noţiunea şi conţinutul cheltuielilor bugetare Din punct de vedere terminologic, cheltuielile bugetare, reprezintă cheltuieli publice acoperite din resursele financiare ale bugetului public naţional. Literatura de a sintetizat cheltuielile bugetare ca fiind clasificate în trei categorii: teoretice, oficiale(legale) şi economice. Din punct de vedere teoretic, cheltuielile bugetare sunt clasificate avându-se în vedere criteriul economic şi cel al destinaţiei specifice, caracterul permanent sau incidental, caracterul definitiv sau provizoriu al cheltuielilor.

59


După criteriile oficiale(legale) stabilite prin acte normative interne sau internaţionale, cheltuielile publice bugetare sunt supuse unor clasificări administrative, financiare, funcţionale, etc. Gruparea legală(oficială) a cheltuielilor bugetare pe categorii se realizează prin legile bugetare anuale. În ţara noastră, potrivit dispoziţiilor Legii finanţelor publice, cheltuielile publice bugetare sunt supuse unei clasificări economice şi unei clasificări funcţionale. Potrivit clasificării economice, cheltuielile publice sunt împărţite astfel:

- cheltuieli curente, unde intră, defalcate pe titluri, cheltuieli de personal, cheltuieli materiale şi de servicii, subvenţii, transferuri şi plata dobânzilor;

- cheltuieli de capital, în care intră, grupate separat, cheltuielile pentru investiţii şi cheltuielile pentru rezerva de stat.

În conformitate cu clasificarea funcţională, cheltuielile bugetare anuale se grupează astfel:

- Partea I - cheltuieli socio-culturale care privesc învăţământul, sănătatea, cultura, arta, asistenţa socială, alocaţii şi alte ajutoare pentru copii, pensii şi ajutoare;

- Partea a II-a - asigurări sociale şi protecţie socială(cheltuielile asigurărilor sociale de stat, ale fondurilor pentru pensia suplimentară şi ale fondului pentru ajutorul de şomaj);

- Partea a III-a - gospodărire comunală şi locativă;- Partea a IV-a - apărare naţională;- Partea a V-a – ordine publică;- Partea a VI-a – putere şi administraţie de stat(preşedinţie, parlament,

guvern, justiţie);- Partea a VII-a – acţiuni economice(cercetare ştiinţifică şi tehnologică,

industrie, agricultură, silvicultură, ape, mediu, transporturi şi comunicaţii);

- Partea a VIII-a – alte acţiuni;- Partea a IX-a – transferuri din bugetul de stat către bugetele locale;- Partea a X-a – datoria publică;- Partea a XI-a – fondul de rezervă bugetară.

După criteriul economic, raportat la venitul naţional, cheltuielile bugetare se subdivid în:

a) cheltuieli reprezentând o avansare de venit naţional(cheltuielile privind construcţiile, dezvoltarea şi modernizarea unităţilor economice sau cele destinate formării rezervelor de stat);

60


b) cheltuieli reprezentând un consum de venit naţional(cheltuielile pentru asigurarea funcţionării organelor de stat, pentru învăţământ, cultură, sănătate, protecţie socială, ş.a.)

61


Curs VIIDrept financiar1.Sistemul cheltuielilor bugetare a)Structura cheltuielilor bugetare Cheltuielile bugetare ale oricărui stat pot fi analizate atât sub aspect global, sincronic şi diacronic, pe baza nivelului cuantumului total al acestuia, cât şi structural, pe categorii de cheltuieli, în funcţie de criteriile de clasificare adoptate de fiecare stat. Pentru înţelegerea rolului cheltuielilor bugetare în procesul reproducţiei sociale, a caracterului şi conţinutului politicii bugetare promovate de către stat în cadrul mai larg al politicii economice prin intermediul cheltuielilor bugetare este necesară şi analiza structurală a acestora, în funcţie de destinaţia pe care o au. Faţă de aceste aspecte, trebuie avut în vedere faptul că în ţările dezvoltate, în economie predomină proprietatea privată, astfel că activitatea economică nu are nevoie de sprijin bugetar, ci, mai mult, este aptă să suţină în procesul de redistribuire a produsului intern brut şi o mare parte a cheltuielilor social-culturale. În statele în curs de dezvoltare, cum este şi cazul ţării noastre, sistemul economic, este bazat pe o mare participare a statului, iar o bună parte a încasărilor bugetare se vor îndrepta spre susţinerea financiară a consecinţelor procesului de reformă. Doctrina, apreciază că pentru îndeplinirea funcţiilor sale statul efectuează următoarele categorii de cheltuieli: cheltuieli pentru scopuri sociale, cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare, cheltuieli militare, cheltuieli publice cu caracter economic.

b)Dinamica cheltuielilor bugetare Pentru analiza dinamicii cheltuielilor bugetare, doctrina utilizează doi indicatori economici: creşterea nominală şi creşterea reală. Creşterea nominală este aceea care rezultă din compararea cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente. Creşterea reală rezultă din compararea cheltuielilor exprimate în preţuri constante. Aşa cum reiese din Regulamentul financiar al Comunităţii Europene, tendinţa manifestată în planul cheltuielilor publice şi implicit al cheltuielilor bugetare, este una ascendentă. Această evoluţie ascendentă este prezentată în literatura de specialitate ca fiind determinată de mai mulţi factori şi anume:demografici, economici, militari, privind dezvoltarea serviciilor publice şi altele.

62


Factorul demografic determină creşterea cheltuielilor publice în statele în care sporul populaţional pretinde mărirea de la un an la altul a cheltuielilor pentru învăţământ, sănătate, locuinţe, dezvoltarea serviciilor publice. Factorul economic are o influenţă majoră asupra sporirii cheltuielilor publice în statele în care prin programe guvernamentale susţinute bugetar, se tinde spre dezvoltarea şi modernizarea intreprinderilor din patrimoniul public, spre implicarea statului în anumite intreprinderi cu capital mixt ori spre subvenţionarea anumitor sectoare economice. Factorul militar poate determina creşterea cheltuielilor publice atât în mod ponderat prin sporirea capacităţii de apărare a ţării, cât şi în mod excepţional, prin sporirea efectivelor şi unităţilor militare, desfăşurarea de acţiuni militare de mare anvergură sau susţinerea unor conflicte armate interstatale. Dezvoltarea serviciilor publice are un aport direct asupra sporirii cuantumurilor totale ale cheltuielilor publice bugetare prin dezvoltarea aparatului administrativ, inclusiv al celui fiscal, a celui judecătoresc, de ordine publică şi a altor instituţii publice. Conceptele comunitare privind cheltuielile bugetare, formulate ca deziderate ale politicii bugetare, sunt:

- căutarea unor mijloace pentru reducerea acelor cheltuieli bugetare care pot fi micşorate prin reforme administrative;

- stabilirea unei ordini de prioritate a cheltuielilor publice pe baza unor critarii proprii fiecărui stat;

- politica cheltuielilor publice trebuie însoţită şi coordonată cu o politică a resurselor financiare, în care impozitele să nu compromită economiile băneşti ale particularilor(persoane fizice sau juridice);

- recomandarea unor programe financiare plurianuale pentru realizarea echilibrului economico-financiar al fiecărui stat membru al Uniunii Europene şi al statelor aflate în curs de aderare.

c)Cheltuieli bugetare locale Reglementarea juridică a cheltuielilor bugetare are la bază două reguli principale: 1.Stabilirea generică a cheltuielilor tuturor bugetelor, care constă în faptul că toate cheltuielile bugetare locale sunt stabilite avându-se în vedere menirea acestora ca procedeu tehnico-financiar de constituire şi repartizare a fondurilor băneşti necesare anual administraţiilor publice locale din fiecare unitate administrativ-teritorială. Potrivit Legii finanţelor publice locale, din bugetele locale se finanţează acţiuni social-culturale, sportive, de tineret,

63


inclusiv ale cultelor, cheltuieli de întreţinere şi funcţionare a administraţiei publice locale, dar şi alte cheltuieli prevăzute prin dispoziţii legale. 2. Repartizarea cheltuielilor între bugetele judeţelor, oraşelor şi comunelor. Potrivit acestei reguli, necesitatea repartizării cheltuielilor între bugetele judeţelor, oraşelor şi comunelor, rezultă din deosebirile care există, între diferitele unităţi administrativ teritoriale legalmente stabilite(comuna, oraşul şi judeţul) atât în ceea ce priveşte organele de conducere, cât şi a numărului ori felul serviciilor publice şi instituţiile care alcătuiesc administraţia publică a acestora. În funcţie de aceste reguli, din bugetele locale ale celor mai mari unităţi administrativ-teritoriale(judeţe, respectiv municipiul Bucureşti) se efectuează următoarele categorii de cheltuieli:- cheltuieli pentru necesităţi şi acţiuni social-culturale;- cheltuieli pentru servicii (dezvoltare publică şi locuinţe, pentru drumuri şi transporturi);- cheltuieli pentru serviciile publice judeţene, respectiv ale municipiului Bucureşti;- cheltuieli cu destinaţie specială. În mod corespunzător, din bugetele celorlalte unităţi administrativ-teritoriale, respectiv ale comunelor, oraşelor, municipiilor, ale sectoarelor municipiului Bucureşti, se efectuează cheltuieli pentru autorităţile executive, pentru învăţământ, sănătate, servicii, gospodărire comunală şi locativă, transporturi, etc.

2.Controlul financiar a)Conceptul de control financiar Etimologic, noţiunea de control provine din exepresia latinească, contrarolus, care semnifica, verificarea unui act original după duplicatul care, în acest scop, se află în posesia unei persoane. Aşadar, putem defini controlul ca fiind acţiunea de stabilire a exactităţii unor operaţiuni materiale care se efectuează fie anticipat executării acestora, fie concomitent cu derularea lor, fie la un scurt interval de timp de la desfăşurarea operaţiunilor. Activitatea de control nu se rezumă doar la stabilirea unor fapte, ci ea se extinde şi la cercetarea cauzelor care au provocat deficienţele constatate. Faţă de aceste aspecte, activitatea de control nu trebuie confundată cu activităţi similare, cum ar fi: expertizele, reviziile, inspecţiile, verificările, etc. Controlul financiar, ca şi componentă a controlului economic, are ca obiectiv următoarele:

64


- cunoaşterea de către stat a modului cum sunt administrate mijloacele materiale şi financiare de către societăţile comerciale publice; - modul de realizare şi cheltuire a banului public; - asigurarea echilibrului financiar; - realizarea eficienţei economico-financiare; - dezvoltarea economiei naţionale; - înfăptuirea progresului social.

b)Noţiuni moderne de control financiar Principalele forme moderne de control sunt: controlul intern şi controlul extern . Controlul intern, numit şi administrativ, este exercitat în cadrul administratiri finanţelor publice, prin personalul de specialitate al inspecţiei generale a finanţelor care funţionează în structura Ministerului Finanţelor.Acestă inspecţie realizează controlul formării veniturilor bugetare şi publice, al angajării şi ordonanţării cheltuielilor bugetare şi din fondurile băneşti ale instituţiilor şi a altor autorităţi publice, precum şi controlul contabilităţii bugetare. Controlul extern îmbracă două forme specifice:controlul jurisdicţional şi controlul parlamentar. Controlul jurisdicţional se înfăptuieşte prin intermediul curţilor de conturi şi de disciplină bugetară şi financiară, urmând procedeul verificării conturilor de executţie sau bilanţurile contabile ale organelor de stat centrale şi locale , ale instituţiilor publice, ale intreprinderilor de interes public şi ale autorităţilor locale. Controlul parlamentar este o prerogativă a puterii legiuitoare care este mandatată să realizeze controlul activităţii executive a statului din care face parte şi administraţia finanţelor publice şi implicit execuţia bugetelor anuale de stat. Din economia dispoziţiilor OG 119/1999 privind auditul intern şi controlul financiar preventiv, modificată în mai multe rânduri, rezultă principalele forme ale controlului financiar din România: - controlul financiar preventiv, care la rândul său poate fi control financiar preventiv propriu şi control financiar preventiv delegat; - controlul financiar concomitent; - controlul financiar posterior; - audit public intern . 1. Controlul financiar preventiv se organizează de ordonatorii de credite principali, secundari şi terţiari, precum şi de către directorii generali

65


ai regiilor autonome şi societăţilor comerciale prin compartimentul financiar-contabil. Controlul financiar preventiv este definit în art.2 lit. h al OG 199/1999 ca fiind activitatea prin care se verifică legalitatea şi regularitatea operaţiunilor efectuate, pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, înainte de aprobarea acestora. În accepţiunea OG 199/1999, controlul financiar preventiv este de două tipuri şi anume : control financiar preventiv propriu şi control financiar preventiv delegat. a) controlul financiar preventiv propriu este realizat în cadrul instituţiilor publice, prin conducătorii acestora care au obligaţia de a-l organiza având ca obiectiv evidenţa angajamentelor din cadrul compartimentului contabil. Controlul financiar preventiv se exercită prin verificarea înscrisurilor sau documentelor privind actele şi operaţiunile supuse acestui control pe baza unor criterii legale care sunt: criterii de conformitate sau legalitate, criterii de necesitate sau oportunitate şi criterii de rentabilitate sau economicitate . În urma verificărilor efectuate pe baza acestor criterii şi în funcţie de constatări, se acordă ori se refuză viza de control preventiv. b) controlul financiar preventiv delegat se organizează şi se exercită de catre MFP prin controlori delegaţi. Astfel, ministrul finanţelor numeşte, pentru fiecare instituţie publică în care se exercită funcţia de ordonator principal de credite al bugetului de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau al bugetului oricărui fond special, unul sau mai mulţi controlori delegaţi, în funcţie de volumul şi de complexitatea activităţii instituţiei publice respective. Această numire a controlorilor delegaţi se face prin ordin al ministrului finanţelor. Operaţiunile care fac obiectul controlului financiar preventiv delegat se supun aprobării ordonatorului principal de credite numai însoţie de viza de control financiar preventiv delegat. Viza de control financiar preventiv delegat se acordă sau se refuză în scris pe formular titpizat şi trebuie să poarte semnătura şi sigiliul personal al controlorului delegat competent.Dacă ordonatorul principal de credite prezintă în scris argumente în favoarea efectuării operaţiunii pentru care se intenţionează refuzul vizei, controlorul delegat va consulta , înainte de a înregistra oficial refuzul de viză, opinia neutră asupra cazului formulată de o echipă de trei controlori delegaţi de la instituţii publice diferite de cea ăn cauză, echipă constituită ad-hoc, prin grija controlorului financiar-şef. Opinia neutră se motivează şi se formuleză în scris şi are rol consultativ, iar soluţia finală va fi în competenţa exclusivă a controlorului delegat competent.

66


2. Controlul financiar concomitent, denumit şi simultan sau operativ, se exercită în timpul desfăşurării proceselor economico-financiare, în acelaşi timp sau în paralel cu efectuarea actelor şi operaţiunilor pe care le presupun aceste activităţi, în scopul de a se putea interveni promt pentru corectarea sau eliminarea deficienţelor sau ilegalităţilor. Persoanele îndreptăţite să efectueze acest tip de control sunt membrii consiliului de administraţie, cenzorii, inspectorii sau alte persoane cu asemenea atribuţii , controlul efectuându-se inopinant, cel puţi o dată pe lună, prin verificări faptice sau documentare , de regulă prin sondaj. 3. Controlul financiar posterior se exercită asupra operaţiunilor financiar-economice, după ce acestea au fost executate , fiind apreciat drept cel mai eficient tip de control, deoarece se realizează temeinic şi cu amănunţime, fără a împiedica activitatea unităţii supuse controlului. 4. Auditul public intern reprezintă o formă modernă şi complexă de control financiar , introdusă prin Legea nr. 672/2002 având aceleaşi principii cu cele existente în legislaţiile ţărilor Uniunii Europene. Putem defini auditul public intern, ca fiind o activitate organizată independent în structura unei instituţii publice şi în directa subordonare a conducătorului acesteia, care constă în efectuarea de verificări , inspecţii şi analize ale sistemului propriu de control intern , în scopul evaluării obiective a măsurii în care acesta asigură îndeplinirea obiectivelor instituţiei publice şi utilizarea resurselor acesteia. Auditul intern se organizează în mod independent , în strucura fiecărei instituţii publice, sub forma unui compartiment specializat, constituit din una sau mai multe persoane, denumit auditor intern. În realizarea atribuţiilor sale, şeful compartimentului de audit intern sau după caz, persoana care exercită atribuţiile de audit intern se subordonează şi raportează direct conducătorului instituţiei publice. Auditul intern, se exercită asupra tuturor activităţilor desfăşurate de instituţia publică sau care sunt în responsabilitatea acesteia, inclusiv asupra activităţii instituţiilor subordonate şi asupra utilizării de către terţi , a fondurilor publice gestionate de aceştia din urmă, în baza unei finaţări realizate de către instituţia publică în cauză sau de către o instituţie subordonată acesteia. Compartimentul de audit intern exercită, următoarele atribuţii:

a) certificarea trimestrială şi anuală, însoţită de raport de audit, a bilanţului contabil şi a contului de execuţie bugetară ale instituţiei publice;

b) examinează legalitatea , regularitatea şi conformitatea operaţiunilor, identifică erorile , risipa , gestiunea defectuoasă şi fraudele, propunând

67


măsuri şi soluţii pentru recuperarea pagubelor şi sancţionarea celor vinovaţi;

c) supraveghează regularitatea sistemelor de fundamentare a deciziei, planificarea, programare , organizarea, coordonarea , urmărirea şi controlul îndeplinirii deciziilor;

d) evaluează economicitatea , eficacitatea, la nivelul sistemelor de conducere şi de execuţie existente în cadrul instituţiei publice;

e) identifică slăbiciunile sistemelor de conducere şi de control. Constatările auditului intern sunt cuprinse în raportul de audit intern, care trebuie să reflecte ordinul de serviciu primit, modul de desfăşurare a auditului, constatările făcute, concluziile şi recomandările auditorilor interni, împreună cu întreaga documentaţie care susţine respectivele constatări, concluzii şi recomandări. Raportul de audit intern se semneză de către auditori pe fiecare pagină, se înregistrază şi se păstrează în original, în dosare speciale, timp de 10 ani, reprezentanţii Curţii de Conturi, având dreptul să le examineze.

c)Organele de control financiar Potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, MFP îi revine un rol principal în domeniul finanţelor publice, emiţând în acest sens şi norme metodologice în domeniul controlului financiar. Aceste tipuri de control financiar au fost enunţate anterior, iar în continuare putem face precizarea că MFP are competenţa de a exercita şi controlul financiar pe întreaga economie, având în acest sens la dispoziţie un aparat propriu specializat. Astfel, controlul financiar al statului se realizează de către MFP prin Unitatea centrală de amortizare a sistemelor de management financiar şi control, ANAF, Direcţia Generală de Inspecţie Financiar-Fiscală-Direcţia de Control Financiar, Autoritatea Naţională a Vămilor şi prin Garda Financiară. După revizuirea Constituţiei din 2003, Curetea de conturi a pierdut atributul jurisdicţional, fiind adoptată O.U.G. 117/2003 privind preluarea activităii jurisdicţionale şi a personalului instanţelor Curţii de Conturi de către instanţele judecătoreşti, secţiile contencios administrativ şi fiscal. Procurorii financiari deşi au rămas încă pe lângă structurile Curţii de Conturi, fac parte din Ministerul Public. Curtea de Conturi este instituţia supremă de control financiar şi are ca obiectiv verificarea modului de formare, administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. Activitatea specifică pe care o desfăşoară Curtea de Conturi face să constate dacă conturile supuse verificării sunt conforme cu realitatea, dacă inventarierea patrimoniului public a fost realizat la termenele şi în condiţiile prescrise de lege, dacă veniturile statului, unităţilor sale

68


administrativ teritoriale asigurărilor sociale au fost legal stabilite şi încasate la termenele prevăzute de lege, şi dacă cheltuielile care au fost angajate, ordonanţate , plătite şi înregistrate au fost efectuate în concordanţă cu legea bugetară. De asemenea Curtea de Conturi, analizează legalitatea concesionării sau închirierii de bunuri proprietate publică, calitatea gestiunii financiare, utilizarea fondurilor provenite din asistenţa financiară acordată României de Uniunea Europeană şi din alte surse de finanţare internaţională. Dacă, în urma verificărilor se constată fapte cauzatoare de prejudicii se încheie un proces verbal de constatare, care se înaintează procurorului financiar, singurul în măsură să se pronunţe dacă va sesiza organele de urmărire penală, instanţa de contencios administrativ fiscal, sau clasează actul.

69


Curs VIIIDrept fiscal1.Aspecte introductive privind dreptul fiscal Fiscalitatea poate fi definită ca, procedura de percepere şi urmărire a impozitelor prin intermediul fiscului. Fiscul, reprezintă instituţia de stat care are ca atribuţie stabilirea şi încasarea contribuţiilor de către stat, urmărindu-i pe cei care nu şi-au plătit aceste contribuţii. Procedura impusă de fiscalitate dă naştere unui sistem fiscal, care este constituit din totalitatea impozitelor şi taxelor, contribuţiilor şi celorlalte categorii de venituri publice provenite de la persoanele fizice şi juridice. Resursele financiare publice constituite prin colectarea veniturilor publice, sunt reprezentate de sumele de bani care sunt stabilite ca obligaţii bugetare, în sarcina diferitelor categorii de persoane fizice şi juridice, denumite generic, contribuabili. În vederea administrării eficiente a impozitelor şi taxelor, precum şi în ideea diminuării şi combaterii fenomenului de evaziune fiscală, s-a organizat un sistem de evidenţă şi urmărire a disciplinei financiare a contribuabililor prin intermediul instituţiei cazierului fiscal. MFP, îi revine sarcina de a organiza şi gestiona această instituţie atât la nivel central- cayierul fiscal naţional- cât şi la nivelul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene- cazierul local. Cazierul fiscal al contribuabililor conţine evidenţa faptelor sancţionate de legislaţia financiar-fiscală, respectiv sancţiunile şi măsurile de executare silită aplicate. Toate aceste date sunt prezentate sintetic într-un certificat de cazier fiscal, care urmează a fi prezentat în mod obligatoriu la înfiinţarea societăţilor comerciale, pentru autorizarea exercitării unor activităţi independente precum şi la solicitarea înscrierii asociaţiilor şi fundaţiilor.

2.Sistemul veniturilor bugetare a)Noţiunea de venituri bugetare Sistemul veniturilor bugetare a fost definit ca fiind totalitatea resurselor băneşti instituite prin lege, care contribuie la constituirea fondurilor băneşti ale statului. Din punct de vedere juridic, veniturile bugetare reprezintă obligaţii băneşti stabilite în mod unilateral prin acte normative în sarcina persoanelor fizice şi juridice care deţin bunuri sau realizează venituri impozabile sau taxabile. În sistemul nostru fiscal, în funcţie de modul în care sunt reglementate veniturile bugetare, rezultă existenţa unor elemente comune fără de care

70


determinarea, urmărirea şi realizarea lor ar fi de neconceput. Aceste elemente sunt următoarele: 1. Denumirea venitului bugetar. Fiecărui venit i se atribuie o anumită denumire prin care aceasta se deosebeşte între diferitele categorii de venituri bugetare(impozite, taxe, contribuţii, prelevări, vărsăminte), iar, pe de altă parte, se individualizează în raport cu alte venituri bugetare din aceeaşi categorie ( impozit pe profit, impozit pe salariu, impozit agricol, etc.); 2. Subiectul impunerii sau debitorul, numit generic contribuabil; 3. Obiectul sau materia impozabilă reprezintă materia supusă impunerii, adică veniturile, bunurile, actele sau serviciile impozabile sau taxabile; 4. Unitatea de evaluare – reprezintă elementul care exprimă cuantumul unitar al venitului bugetar în raport cu baza sa de calcul şi poate fi stabilit sub formă de cotă fixă, cotă procentuală sau cotă mixtă. a) Cota fixă este utilizată atunci când obiecte ale impunerii sunt fapte sau acte juridice, diferite obiecte şi reprezintă o sumă fixă legal stabilită; b) Cota procentuală este utilizată în cazurile în care obiectul impozitului îl constituie valoarea bunului deţinut sau venitul realizat de debitor, putând fi proporţională, progresivă sau regresiva. - Cota procentuală proporţională se caracterizează prin aceea că rămâne neschimbată , indiferent de modificările intervenite în baza de calcul; -Cota procentuală progresivă se caracterizează prin faptul că ea creşte odată cu creşterea bazei de calcul; -Cota procentuală regresivă se caracterizează prin aceea că pe măsură ce baza de calcul creşte, ea scade. c) Cota mixtă este compusă dintr-o cotă fixă şi o cotă procentuală care se adaugă în cazul în care baza impunerii depăşeşte o anumită valoare. 5. Unitatea de impunere- reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia impozabilă (leul în cazul veniturilor , metrul pătrat sau hectarul în cazul terenurilor, etc.). 6.Asieta – reprezintă modalitatea de aşezare a venitului bugetar după obiectul sau materia impozabilă. 7.Perceperea venitului bugetar-reprezintă realizarea efectivă a sumei de bani pe care acesta o reprezintă. În prezent se folosesc următoarele metode de percepere: metoda plăţii directe care presupune stabilirea sumei datorate de către debitor şi vărsarea acesteia în contul bugetului de stat, metoda reţinerii şi vărsării presupune obligaţia unităţilor să calculeze , să reţină şi să verse în contul bugetului de stat sumele datorate de debitori, eliberându-le numai veniturile nete şi metoda aplicării de timbre fiscale. 8. Termenul de plată – reprezintă data la care sau până la care un anumit venit trebuie vărsat la bugetul statului.

71


9. Înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor- reprezintă elemente reglementate legal de care se ţine seama la evaluarea bazei de calcul, în determinarea cuantumului venitului bugetar, precum şi la încasarea acestuia. 10. Răspunderea debitorilor- este antrenată ori de câte ori debitorii impozitelor nu îşi îndeplinesc obligaţiile, putând angrena răspunderea administrativă, civilă sau penală. 11. Calificarea venitului bugetar- reprezintă stabilirea caracterului local sau central al venitului , precum şi atribuirea lui prin lege spre părţile bugetului public naţional.

b)Clasificarea veniturilor bugetare Literatura de specialitate a realizat o serie de clasificări a sistemului veniturilor bugetare, cea mai semnificativă fiind aceea după criteriul regularităţii cu care se realizează. În funcţie de acest criteriu, veniturile bugetare se clasifică în venituri ordinare ( curente) şi venituri extraordinare ( excepţionale). Veniturile curente sau ordinare sunt acele resurse care se încasează cu regularitate la bugetul statului , constituind o sursă permanentă a acestuia ( impozitele şi taxele). Veniturile extraordinare sunt acele resurse bugetare la care statul apelează când veniturile curente nu acoperă cheltuielile bugetare ( împrumuturile de stat şi emisiunile monetare).

c)Definiţia şi trăsăturile esenţiale ale impozitelor Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil datorată, conform legii, bugetului de stat de către persoanele fizice şi persoanele juridice pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedă. Trăsăturile esenţiale ale impozitelor sunt: a) impozitul este o contribuţie obligatorie deoarece toate persoanele fizice şi juridice care beneficiează- într-o formă sau alta- de acţiunile şi obiectivele finanţate din fondurile generale ale societăţii trebuie să participe , în raport cu veniturile realizate sau cu averea deţinută, la formarea acestora, constituind totodată o obligaţie fundamentală, reglementată de Constituţia din 1991; b) impozitul este în principiu, o contribuţie pecuniară, exprimată în bani; c) impozitul este o prelevare cu titlu nerambursabil în sensul că sumele achitate de către contribuabil nu au un echivalent direct şi imediat în folosul plătitorului , ele nefiind rambursabile ;

72


d) impozitul se caracterizează prin legalitate, în sens larg înţeles el fiind datorat ,stabilit şi încasat numai în temeiul legii; e) impozitul se datorează pentru veniturile realizate şi bunurile deţinute, în sensul că subiectele impozabile datorează contribuţia numai în cazul în care realizează veniturile sau deţin bunurile stabilite de lege , ca impozabile. d)Principiile impunerii Pentru a realiza o cât mai justî aplicare a impozitelor, doctrina a învederat necesitatea ca aceasta să se facă ţinând seama de sistemul principiilor impunerii , alcătuit din principiul impunerii echitabile, principiul politicii financiare şi principiul politicii economice. 1.Principiul impunerii echitabile sau egalitatea în faţa impozitelor, expresie particularizată a principiului egalităţii în faţa legii. Acest princpiu presupune ca impunerea să se facă în acelaşi mod pentru toate persoanele fizice şi juridice , fără privilegii şi fără discriminări. O altă consecinţă a acestui pricipiu, este aceea că egalitatea prin impozit presupune, într-o ordine fiscală raţională şi diferenţierea sarcinilor fiscale de la o persoană la alta, în funcţie de o serie de criterii economice şi sociale: mărimea absolută a materiei impozabile, situaţia personală a subiectului, natura şi provenienţa veniturilor, etc. 2. Principiul politicii financiare urmăreşte realizarea unui randament fiscal ridicat pentru fiecare impozit. 3. Principiul politicii economice presupune faptul că un impozit nu trebuie folosit de stat doar pentru acoperirea unor nevoi bugetare, ci şi pentru a exercita o anumită influenţă asupra dezvoltării sau restrângerii activităţii unor ramuri economice, pentru stimularea sporirii producţiei sectoriale sau a consumului unor mărfuri.

e)Clasificarea impozitelor Clasificarea impozitelor este menită să pună în evidenţă varietatea şi particularităţile acestora , înfăţişându-le pe categorii determinate de mai multe criterii. În funcţie de forma plăţii, impozitele se clasifică în : - impozite în natură care se prezentau sub forma prestaţiilor sau a dărilor în natură şi care sunt rarisime în economiile ţărilor dezvoltate economiceşte; -impozitele pecuniare (în bani) devenite regulă, ele reprezintă în prezent unica formă sau modalitate de percepere a impozitelor, privind din punct de vedere al practicii fiscale şi presupun concretizarea obligaţiei fiscale în bani, de regulă moneda naţională;

73


După criteriul obiectului lor sau al materiei impozabile , impozitele pot fi: - impozite pe avere, precum : impozite pe clădiri, pe terenuri, taxa asupra mijloacelor de transport, etc.; - impozite pe venit precum : impozitul pe profit, impozitul pe veniturile persoanelor fizice, etc; - impozite pe cheltuieli sau pe fapte de consum, ca de pildă : taxa pe valoarea adăugată ( TVA), impozitul suplimentar pentru depăşirea fondului total destinat plăţii salariilor, etc; După scopul urmărit, prin impunere , impozitele sunt : -impozite financiare, cele a căror stabilire vizează exclusiv obţinerea unor venituri publice bugetare; -impozite de ordine, prin care se urmăreşte , pe lângă realizarea veniturilor bugetare şi disciplinarea prin restrângere sau limitare a unor activităţi economice; În funcţie de locul sau nivelul la care se acumulează, impozitele se subîmpart în : - impozite centrale , care se mobilizează ca venituri la bugetul central general al statului; - impozite locale, mobilizate la bugetele locale. După criteriul modului de percepere, impozitele se clasifică în : - impozite directe, sunt cele care se stabilesc şi se plătesc în cadrul unui raport direct între contribuabilul debitor şi agentul public sau organul de stat învestit cu atribuţia de a stabili , încasa , urmării şi recupera impozitele la termenele prevăzute de reglementarea în vigoare; -impozite indirecte , sunt cele care se percep cu prilejul vânzării unor bunuri, mai ales cele de consum sau numai cu ocazia punerii în circulaţie a unor bunuri, cu prilejul executării unor lucrări şi prestării unor servicii, etc. În aceste cazuri, impozitele se calculază şi se cuprind , conform unor tarife legal constituite , în preţurile de vânzare sau de punere în circulaţie a bunurilor , ca şi în preţurile serviciilor, reţinându-se de către comercianţi, producători ai bunurilor puse în circulaţie, executanţi de lucrări şi se plătesc în contul veniturilor publice. Suportatorii acestor impozite , nu sunt plătitorii lor, ci cumpărătorii bunurilor vândute sau puse în circulaţie, beneficiarii lucrărilor şi serviciilor, etc. f)Definiţia şi trăsăturile taxelor Taxele, cea de a doua categorie principală de venituri ale bugetului de stat, reprezintă plata efectauată de persoanele fizice sau juridice, pentru serviciile prestate acestora de către instituţiile publice.

74


Taxele reprezintă acele contribuţii care sunt reglementate ca şi obligaţii bugetare datorate de persoanele fizice sau juridice. În comparaţie cu impozitele taxele exprimă următoarele trăsături:

- subiectul plăţilor taxei se cunoaşte doar în momentul în care acesta solicită prestarea unui serviciu ori efectuarea unei lucrări din partea unui organ de stat sau a unei instituţii publice,

- taxa reprezintă o plată neechivalentă pentru servicii sau lucrări prestate/efectuate de organe de stat sau instituţii publice care primesc , întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii sau rezolvă alte interese legitime ale diferitelor persoane fizice sau juridice;

- taxa este anticipativă, ea trebuind să fie achitată în momentul solicitării serviciului sau lucrării ce urmeză a fi efectuat de către organul de stat sau instituţia publică competentă;

- taxa reprezintă o contribuţie stabilită în sarcina contibuabilului;- taxa trebuie să fie unică , adică pentru acelaşi act sau serviciu

îndeplinit /prestat unei persoane se datorează taxa o singură dată;- actele nelegal taxate sunt lovite de nulitate;- răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxelor , nu

revine contribuabilului, ci funcţionarului care a eliberat actul sau a prestat serviciul fără ca taxa să fi fost legal plătită.

g)Rolul şi funcţiile impozitelor şi taxelor Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice. Pentru realizarea în practică a politicii fiscale cu care se află în interrelaţie, impozitele şi taxele trebuie să îndeplinească următoarele funcţii: - funcţia contributivă-impozitele şi taxele contribuie la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii; - funcţia de redistribuire –impozitele şi taxele realizază redistribuirea unor venituri primare sau derivate ce se obţin prin preluarea unor resurse băneşti în vederea repartizării lor în scopul satisfacerii unor trebuinţe ale altor persoane decît deţinătorii iniţiali ai respectivelor resurse; - funcţia reglatoare – impozitele şi taxele îndeplinesc funcţia de a regla anumite fenomene economice sau sociale prin disciplinarea anumitor activităţi economice sectoriale.

h)Temeiul reglementării sistemului de impunere Acesta reprezintă modalitatea autorităţii publice de a obţine resursele necesare înfăptuirii dezideratului de a asigura buna funcţionare a organelor

75


prin care statul îşi îndeplineşte funcţiile sale atât la nivelul societăţii cât şi în raporturile lui cu alte entităţi similare.

i)Politica fiscală a Uniunii Europene Literatura de specialitate a definit politica fiscală ca fiind ansamblul mijloacelor şi metodelor concrete privin procurarea şi dirijarea resurselor financiare , precum şi instrumentele , instituţiile şi reglementările fiscale utilizate de stat pentru influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale într-o etapă determinată. Politica fiscală comunitară a fost iniţiată prin tratatul de la Roma din 1957 care a consacrat înfiinţarea Comunităţii Economice Europene şi prin care s-a convenit şi stabilit că sunt necesare înlăturarea discriminărilor naţionale în materie fiscală din statele comunităţii. Politica fiscală a fostei Comunităţi Europene , actualmente Uniunea Europeană, are drept ţină crearea unei pieţe comune fiscale prin aplicarea unor reglementări juridice fiscale comune care să evite orice conflicte şi orice discriminări între sistemele fiscale naţionale. Instrumentul de bază al implementării politicii fiscale comune este reprezentat de dreptul comunitar al fiscalităţii văzut ca un drept în serviciul libertăţii schimburilor, care are ca principale direcţii de reglementare neutralitatea impozitului şi eliminarea frontierelor fiscale, toate acestea în ideea asigurării unui climat concurenţial liber. Neutralitatea impozitului, principiu aflat la baza construcţiei unei pieţe fiscale comune, fără frontiere determinate de diversitatea sistemelor fiscale naţionale, a fost tradus în practică prin instituirea, într-o primă etapă, a unui impozit indirect comun tuturor statelor membre- taxa pe valoarea adăugată- urmată de armonizarea legislaţiilor în acest domeniu şi de lărgirea cât mai mult posibil a sferei lui de aplicare, astfel încât sî devină un impozit general aplicat consumului.

76


Curs IXDrept fiscal1.Reglementarea veniturilor bugetare a)Consideraţii introductive Aşa cum am mai amintit, veniturile reprezintă fundamentul sistemului financiar public şi se grupează în două mari categorii: 1. Fiscale, care provin din impozite directe(impozitul pe profit, pe dividende, ş.a.) şi din impozite indirecte(impozitul pe spectacole, taxele vamale, t.v.a, ş.a.); 2. Nefiscale, (vărsăminte din veniturile instituţiilor publice, din profitul regiilor autonome, taxe pentru folosirea drumurilor, etc.). b)Veniturile ordinare ale bugetelor locale Veniturile(curente) ordinare ale bugetelor locale din ţările a căror economie se bazează pe principii liberale, se realizează din impozite şi taxe locale, precum şi din venituri locale diverse. Impozitele locale, reprezintă baza veniturilor bugetare locale şi a fost reglementate ţinându-se seama de clasificarea impozitelor directe în impozite personale(pe profit sau pe venituri) şi impozite reale(pe terenuri sau clădiri). Taxele locale reprezintă categoria cea mai largă a veniturilor bugetare locale, iar cele mai întâlnite taxe locale sunt acelea stabilite asupra mijloacelor de transport, pentru afisaj şi publicitate, pentru şederea în staţiuni turistice, etc. Veniturile locale diverse, sunt compuse din fondurile băneşti provenite de la unităţile economice de interes local, de la serviciile publice locale, din concesiuni, etc. Toate aceste tipuri de venituri ordinare, sunt stabilite prin norme juridice cu aplicabilitate nelimitată în timp, conferindu-le un caracter permanent.

c)Veniturile extraordinare ale bugetelor locale Veniturile extraordinare ale bugetelor locale se particularizează prin faptul că ele sunt reglementate prin norme cu aplicabilitate temporară, de regulă, prin actele normative de aprobare a bugetelor locale, pentru unul sau mai multe exerciţii bugetare. Principalele mijloace prin care se realizează veniturile extraordinare ale bugetelor unităţilor administrativ teritoriale sunt: - atribuirea, în temeiul unor dispoziţii guvernamentale sau ale M.F.P., în folosul bugetelor locale a unor impozite sau taxe cu caracter general prin

77


trecerea acestora în rândurile veniturilor bugetului de stat pe seama bugetelor locale; - cotele defalcate din anumite impozite cu caracter general în folosul bugetelor locale, care reprezintă părţi procentuale ale unora dintre aceste impozite lăsate la dispoziţia bugetelor locale în scopul acoperirii necesităţilor bugetelor locale; - adiţionalele la unele impozite cu caracter general percepute în folosul bugetelor locale(competenţa stabilirii adişionalelor revineParlamentului prin legea bugetară anuală); - subvenţiile acordate bugetelor locale din bugetul de stat; - împrumuturile contractate de autorităţile administraţei publice locale. Reglementarea juridică a veniturilor curente ale bugetelor locale şi a procedeelor de completare a acestor venituri în România, sunt în bună parte asemănătoare celor din statele europene semnatare ale Cartei europene a autonomiei locale adoptată la Conferinţa autorităţilor locale şi regionale din 1985 şi ale Cartei intitulate Exerciţiul autonom al puterii locale, elaborată sub egida Consiliului Europei.

d)Reglementarea impozitului pe clădiri Orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România, datorează anual impozit pentru aceea clădire. Impozitul pe clădiri, precum şi taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al comunei, al oraşului sau al municipiului în care este amplasată clădirea iar în cazul municipiului Bucureşti, impozitul şi taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasată clădirea. Codul fiscal conţine o enumerare strictă a clădirilor pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii şi putem enumera câteva: - clădirile proprietate a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau ale oricăror instituţii publice, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice; - clădirile care, potrivit legii, sunt clasate ca monumente istorice, de arhitectură sau arhiologice, muzee ori case memoriale, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice; - clădirile care sunt afectate centralelor hidroelectrice, termoelecrice şi nuclearo-electrice, staţiilor şi posturilor de transformare, precum şi staţiilor de conexiuni; - clădirile aflate în domeniul public al statului şi în administrarea Regiei Autonome Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice; - clădirile funerare din cimitire şi crematorii;

78


- clădirile din parcurile industriale, ştiinţifice şi thnologice, potrivit legii, ş.a. Sub incidenţa impozitului pe clădiri nu intră construcţiile care nu au elementele constitutive ale unei clădiri. e) Reglementarea impozitului şi taxei pe teren În cazul persoanei care are în proprietate teren situat în România, datorează pentru acesta un impozit anual. Impozitul pe teren, precum şi taxa pe teren se datorează către bugetul local al comunei, al oraşului sau al municipiului în care este amplasat terenul, iar în cazul municipiului Bucureşti, impozitul şi taxa pe teren se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasat terenul. Pentru terenurile concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, se stabileşte taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, în condiţii similare impozitului pe teren. Potrivit dispoziţiilor legale, impozitul pe teren nu se datorează într-o serie de situaţii, cum ar fi:

- terenul aferent unei clădiri, pentru suprafaţa de teren care este acoperită de o clădire;

- orice teren al unui cult religios , recunoscut de lege şi al unei unităţi locale a acestuia, cu personalitate juridică;

- orice teren al unui cimitir, crematoriu;- orice teren al unei instituţii de învăţământ preuniversitar şi universitar,

autorizată provizoriu sau acreditată;- orice teren al unei unităţi sanitare de interes naţional care nu a trecut

în patrimoniul autorităţilor locale, etc.

f)Reglementarea impozitului pe mijloacele de transport Persoana care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat în România, datorează un impozit anual pentru mijlocul de transport. Impozitul pe mijloacele de transport, se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale unde persoana îşi are domiciliul, sediul sau punctul de lucru. În cazul unui mijloc de transport care face obiectul unui contract de leasing financiar, pe întreaga durată a acestuia, impozitul pe mijlocul de transport se datorează de locatar . Impozitul pe mijloacele de transport nu se aplică pentru: - autorturismele, motocicletele cu ataş şi mototriciclurile care aparţin persoanele cu handicap locomotor şi care sunt adaptate handicapului acestora;

79


- navele fluviale de pasageri, bărcile şi luntrele folosite pentru transportul persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei şi Insula Balta Ialomiţei; - mijloacele de transport ale instituţiilor publice; - mijloacele de transport ale persoanelor juridice, care sunt utilizate pentru servicii de transport public, de pasageri în regim urban sau suburban, inclusiv transportul de pasageri în afara unei localităţi, dacă tariful de transport este stabilit conform legii, că ar fi un transport public, - vehiculele istorice definite conform prevederilor legale. Impozitul pe mijlocul de transport se calculează în funcţie de capacitatea cilindrică a acestuia, prin înmulţirea fiecărei grupe de 200 de cm3

sau fracţiune din aceasta cu suma corespunzătoare. În cazul unui ataş, impozitul pe mijloacele de transport este de 50 % din taxa pentru motocicletele , motoretele sau scuterele respective.

g)Taxa pentru eliberarea certificatelor de urbanism, a autorizaţiilor de construire şi a altor asemenea avize Taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism, în mediul urban este egală cu suma stabilită de consiliul local, consiliul general al municipiului Bucureşti sau consiliul judeţean. Taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism pentru o zonă rurală este egală cu 50 % din taxa stabilită pentru eliberarea certificatului de urbanism în mediul urban. Taxa pentru eliberarea unei autorizaţii de construcţie pentru o clădire care urmează a fi folosită ca locuinţă sau anexă la locuinţă este egală cu 0,5% din valoarea autorizată a lucrărilor de construcţii. Taxa pentru eliberarea autorizaţiei necesare pentru lucrările de organizare de şantier în vederea realizării unei construcţii, care nu este inclusă în altă autorizaţie de construire , este egală cu 3% din valoarea autorizată a lucrărilor de organizare de şantier. Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de construire pentru chioşcuri, tonete, cabine, spaţii de expunere, situate pe căile şi în spaţiile publice, precum şi pentru amplasarea corpurilor şi a panourilor de afişaj , a firmelor şi reclamelor este de până la 6 lei pentru fiecare metru patrat de suprafaţă ocupată de construcţie. Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de desfiinţare , totală sau parţială a unei construcţii este egală cu 0,1% din valoarea impozibilă a construcţiei stabilită pentru determinarea impozitului pe clădiri. Pentru aceste taxe se aplică următoarele reguli: - taxa datorată se stabileşte pe baza valorii lucrărilor de construcţie declarate de persoana care solicită avizul şi se plăteşte înainte de emiterea avizului;

80


- în termen de 15 zile de la data finalizării lucrărilor de construcţie, dar nu mai trârziu de 15 zile de la data la care expiră autorizaţia respectivă, persoana care a obţinut autorizaţia , trebuie să depună o declaraţie privind valoarea lucrărilor de construcţie la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale; - până în cea de-a 15 –a zi inclusiv, de la data la care se depune situaţia finală privind valoarea lucrărilor de construcţii, compartimentul de specialitate al autorităţii administraţie publice locale are obligaţia de a stabili taxa datorată pe baza valorii reale a lucrărilor de construcţie; - până în cea de-a 15 –a zi inclusiv, de la data la care compartimentul de specialitate al autorităţii administraţie publice locale a emis valoarea stabilită pentru taxă, trebuie plătită orice sumă suplimentară datorată de către persoana care a primit autorizaţia sau orice sumă care trebuie rambursată de autoritatea administraţiei publice locale.

h)Taxa pentru eliberarea autorizaţiilor pentru a desfăşura o activitate economică şi a altor autorizaţii similare Taxa pentru epentru desfăşurarea unei activităţi economice este stabilită de consiliul local . Autorizaţiile se vizează anual, până la data de 31 decembrie a anului în curs pentru anul următor. Taxa de viză reprezintă 50% din cuantumul taxei stabilite. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor nu datorează pentru: - ceritificat de urbanism sau autorizaţiei de construire pentru lacaş de cult sau construcţie anexă; -certificat de urbanism sau autorizaţie de construire pentru dezvoltarea, modernizarea sau reabilitarea infrastructurilor de transporturi care aparţin de domeniul public al statului; - certificat de urbanism sau autorizaţie de construire, pelucrările de interes public judeţean sau local, etc. i)Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate Persoana care beneficiează de servicii de reclamă şi publicitate în România în baza unui contract sau a unui alt fel de înţelegere încheiată cu altă persoană, datorează plata taxei prevăzute în prezentul articol, cu excepţia serviciilor de reclamă şi publiciate realizate prin mijloace de informare în masă scrise şi audiovizuale. Taxa pentru servicii de reclamă şi publicitate, se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia persoana prestează serviciile de reclamă şi publicitate şi se calculază prin aplicarea cotei taxei respective la valoarea serviciilor de reclamă şi publicitate.

81


Taxa pentru servicii de reclamă şi publicitate se varsă la bugetul local, lunar , pânî la data de 10 a lunii următoare celei în care a intrat în vigoare contractul de prestări de servicii de reclamă şi publicitate. Orice persoană care utilizează un panou, afişaj sau strctură de afişaj pentru reclamă şi publicitate într-un loc public , datorează plata taxei anual. j)Impozitul pe spectacole Persoana care organizează o manifestare artistică, o competiţie sportivă sau altă activitate distractivă în România are obligaţia de a plătii impozitul prevăzut, denumit în continuare impozitul pe spectacole. Impozitul pe spectacole se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza careia are loc manifestarea artistică, competiţia sportivă sau altă activitate artistică distractivă şi se calculeză prin aplicarea cotei de impozit la suma încasată din vânzarea biletelor de intrare şi a abonamentelor. Cota de impozit se determină după cum urmează:

- în cazul unui spectacol de teatru, balet, operă, operetă, concert filarmonic sau altă manifestaţie muzicală, prezentarea unui film la cinematograf, un spectacol de circ sau orice competiţie sportivă internă sau internaţională, cota de impozit este egală cu 2%;

- în cazul oricărei manifestări artistice, decât cele enumerate anterior, cota de impozit este egală cu 5 %.

Suma primită din vânzarea biletelor de intrare sau a abonamentelor nu cuprinde sumele plătite de organizatorul spectacolului în scopuri caritabile, conform contractului scris intrat în vigoare înaintea vânzarii biletelor de intrare sau a abonamentelor. Persoanele care datorează impozitul pe spectacole au obligaţia de a depune o declaraţie la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale privind spectacolele programate pe durata unei luni calendaristice. Declaraţia se depune la data de 15, inclusiv, al lunii precedente celei în care sunt programate spectacolele respective. Impozitul pe spectacole nu se aplică spectacolelor organizate în scopuri umanitare.

k)Taxa hotelieră Reprezinta taxa instituită de consiliul local pentru şederea într-o unitate de cazare . Unitatea de cazare are obligaţia de a vărsa taxa colectată la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia este situată aceasta. Taxa hotelieră se calculează prin aplicarea cotei stabilite la tarifele de cazare practicate de unităţile de cazare. Cota taxei se stabileşte de consiliul local şi este cuprinsă între 0,5 % şi 5% în cazul unităţilor de cazare

82


amplasate într-o staţiune turistică. Cota taxei poate varia în funcţie de clasa cazării în hotel . Taxa hotelieră se datorează pentru întreaga perioadă de şedere, cu excepţia cazului unităţilor de cazare amplasate într-o staţiune turistică, atunci când taxa se datorează numai pentru o sungură noapte, indiferent de perioada reală de cazare. Potrivit dispoziţiilor legale taxa hotelieră nu se aplică pentru :

- persoanele fizice în vârstă de până la 18 ani , inclusiv, perosanelor fizice cu handicap grav sau accentuat , ori persoanei invalide de gradul I sau II, pensionarii sau studenţii, veteranii de război, etc;

Unităţile de cazare au obligaţia de a vărsa taxa hotelieră la bugetul local lunar, până la data de 10, inclusiv, a lunii următoare celei în care s-a colectat taxa hotelieră de la persoanele care au plătit cazarea. De asemenea au obligaţia de a depune lunar o declaraţie la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale, până la data stabilită pentru fiecare plată a taxei hoteliere.

83


Curs XDrept fiscal1.Titlul de creanţă fiscală a) Noţiunea de “creanţă bugetară” şi “obligaţie bugetară” Manifestările de voinţă a autorităţilor publice, a contribuabililor sunt făcute în vederea producerii unor efecte juridice printr-un act procedural. În materie fiscală a fost adoptat5 un Cod de procedură fiscală iar prin Hotărâre de Guvern au fost adoptate norme metodologice de aplicare. Prin aceste acte normative au fost reglementate drepturile şi obligaţiile subiecţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetelor de stat şi locale, aşa cum sunt ele reglementate prin dispoziţiile Codului6 fiscal. Procedura fiscală reprezintă ansamblul actelor şi operaţiunilor desfăşurate/întreprinse de către organele fiscale în scopul stabilirii şi încasării-în conformitate cu prevederile legale- a impozitelor şi taxelor ca venituri bugetare. Veniturile bugetare îmbraca forma obligaţiilor financiar-bugetare, întrucât pentru contribuabili ele reprezintă veritabile obligaţii juridice, care sunt îndeplinite, în regulă generală, de bună voie, dar a căror îndeplinire este asigurată, la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Privite însă din perspectiva statului creditor ca subiect al raportului obligaţional bugetar, veniturile bugetare îmbracă forma creanţelor financiar bugetare, întrucât pentru stat, în temeiul legii, este îndreptăţit să le încaseze la buget, ele reprezentând adevărate drepturi de creanţă.

Sintetic, obligaţia bugetară, poate fi definită ca fiind îndatorirea stabilită de către stat, în mod unilateral în sarcina peroanelor fizice sau juridice denumite contribuabili de a plăti o sumă de bani, la termenul stabilit, în contiul bugetului de stat.

Executarea prestaţiei datorate de debitor are ca efect realizarea dreptului de creanţă, respectiv liberarea lui de datorie şi, implicit, stingerea raportului juridic de obligaţie. Prin urmare, executarea reprezintă efectul principal al oricărei obligaţii, inclusiv al obligaţiei financiar bugetare.

La rândul ei executarea obligaţiilor poate fi realizată prin două moduri principale: executarea directă sau în natură şi executarea indirectă sau prin echivalent, principiul fundamental în materia efectelor obligaţiilor fiind acela al executării în natură. Totodată, executarea în natură poate fi

5 Codul de procedură fiscală, a fost adoptat prin O.G. nr.92/24.XII.2003, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr.941 din 29 XII.2003 şi a fost republicat în M.Of.al Romaniei nr.513 din 31.VII.2007. 6 A fost adoptat prin Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. De-a lungul timpului, Codul fiscal a fost modificat şi completat în mai multe randuri.

84


clasificată după rolul voinţei debitorului în executare voluntară şi executare silită.

Executarea presupune aşadar, existenţa unui raport juridic care necesită implicarea a două subiecte – statul creditor şi contribuabilul debitor.

b) Cuprinsul procedurii fiscale şi metodele tehnico-financiare de percepere a impozitelor şi taxelor

Procedura fiscală, aşa cum a fost definită, cuprinde următoarele faze sau etape procedurale: a) acte şi operaţiuni prealabile de înregistrare şi atribuire a codului fiscal; b) acte şi operaţiuni de constatare a obiectelor impozabile şi taxabile; c) acte de calcul şi individualizare a impozitelor sau taxelor datorate; d) acte şi operaţiuni de plată şi încasare a impozitelor şi taxelor în folosul bugetului de stat şi bugetelor locale; e) acte de constatare a acţiunilor sau omisiunilor de evaziune fiscală şi de executare silită a impozitelor şi taxelor neachitate integral şi la termenele legale.

Persoanele fizice se identifică din punct de vedere fiscal prin numărul de identificare fiscală, care este identic cu codul numeric personal (CNP) înscris în actele de identitate ale acesteia.

Camerele de comerţ şi industrie teritoriale, după efecturea procedurii de înregistare a comercianţilor, transmit pe cale electronică Ministerului Finanţelor Publice (MFP) date din cererea de identificare tip pentru atribuire a codului unic de înregistrare.

Pe baza acestor date Ministerul Finanţelor Publice atribuie în termen de maxim 24 de ore, codul unic de înregistrare (C.U.I), alcătuit din combinaţii individualizatoare de numere. În termen de 3 zile de la primirea codului unic de înregistrare, camerele de comerţ şi industrie teritoriale, transmit MFP întreaga documentaţie care a stat la baza înregistrării solicitării.

Codul unic de înregistare atribuit, va fi utilizat de toate sistemele informatice care prelucrează date privind comercianţii, precum şi de comerciant în relaţiile cu terţii, inclusiv cu autorităţile şi instituţiile publice, pe toată durata funcţionării lui.

Contribuabilii plătitori de taxă pe valoare adăugată (TVA) vor fi individualizaţi, în continuare, prin aplicarea literei “R” înaintea codului unic de înregistrare.

Un act procedural de o reală importanţă este, de asemenea, declaraţia de impozite şi taxe prin care, toţi plătitorii, persoane juridice sau fizice,

85


române şi străine cărora le revin, potrivit legii, obligaţii fiscale către bugetul de stat şi bugetele locale, trebuie să întocmească şi să depună declaraţii sau deconturi de impunere, denumite în continuare declaraţii de impozite şi taxe.

Declaraţiile de impozite şi taxe sunt documente prin care se declară: a) impozitele şi taxele datorate, în cazul în care, potrivit legii, obligaţia calculării impozitelor şi taxelor revine plătitorului; b) bunurile şi veniturile impozabile, în cazul în care, potrivit legii, stabilirea impozitului şi a taxei se face de organul fiscal; c) impozitele colecatte prin stopaj la sursa, în cazul în care plătitorul are obligaţia de a calcula, reţine şi vărsa impozite şi taxe.

Declaraţia de impozite şi taxe se întocmeşte prin completarea unui formular pus la dispoziţie plătitorilor, în mod gratuit, care se depune la unitatea subordonată MFP, în a cărei rază teritorială, plătitorul îşi are sediul sau domiciliul.

Ddeclaraţia de impozite şi taxe trebuie să conţină: a) datele necesare pentru stabilirea identităţii plătitorului:

- numele şi prenumele sau denumirea plătitorului;- domiciliul sau sediul;- codul numeric personal sau codul unic de înregistrare, după caz;

b) baza de impunere; c) cuantumul impozitelor sau al taxelor, dacă obligaţia calculării impozitului sau a taxei revine, potrivit legii, plătitorului; d) semnăturile autorizate şi ştampila, dacă este cazul.

Plata impozitului sau a taxei nu suspendă obligaţia plătitorului de a depune declaraţia de impozite şi taxe. Plătitorul este obligat să depună declaraţia de impozite şi taxe, chiar dacă este scutit de plata impozitului, conform reglementărilor legale, precum şi în alte cazuri stabilite de către MFP, prin ordin al ministrului.

Metodele tehnico-financiare de percepere a impozitelor şi taxelor desprinse din dreptul fiscal pozitiv român, sunt următoarele: 1. constatarea obiectului impozabil sau taxabil şi stabilirea impozitului sau taxei de către organele fiscale de stat; 2. calculul şi plata impozitului sau taxei de către subiectul impozabil sau taxabil; 3. reţinerea şi vărsarea impozitului de către plătitorul de venituri impozabile. 1. constatarea obiectului impozabil sau taxabil şi stabilirea impozitului sau taxei de către organele fiscale de stat este metoda tehnico-financiară reglementată pentru impunerea directă a veniturilor obţinute de către

86


persoanele fizice şi pentru impunerea clădirilor şi a altor bunuri imobile şi mobile.

Constatarea veniturilor şi bunurilor impozabile şi taxabile comportă procedura declaraţiilor de impunere ale contribuabililor şi verificările operative efectuate de organele fiscale. Nedepunerea declaraţiilor de impunere, ca şi declararea inexactă, parţială etc. a obiectelor impozabile sau taxabile este calificată evaziune fiscală şi sancţionată în consecinţă.

Verificările operative întreprinse de către agenţii fiscali sau inspectorii de impozite se efectuează la locul de exercitare a profesiei asupra evidenţelor de încasări şi plăţi prevăzute de reglementarea legală a unor impozite, prin culegerea de informaţii de la persoane cunoscătoare şi alte acţiuni constatatoare utile sau necesare pentru evaluarea exactă a obiectelor impozabile. Aceste verificări sunt urmate de calculul impozitelor aferente acestor venituri şi bunuri şi de întocmirea titlului de creanţă bugetară (procesul-verbal) de impunere, ca act de individualizare a impozitului anual datorat. Datele din titlul de creanţă se înscriu şi în registrele sau rolurile de evidenţă a subiectelor impozabile şi taxabile, precum şi a impozitelor şi taxelor stabilite şi achitate.

Procedura se încheie cu încunoştinţarea fiecărui contribuabil despre impozitele şi taxele al căror debitor este.

2. calculul şi plata impozitului sau taxei de către subiectul impozabil sau taxabil este metoda reglementată pentru perceperea unor impozite şi taxe datorate de către regiile autonome, societăţile comerciale, agenţii economici organizaţi ca persoane juridice, organizate cooperatiste ş.a.

Se procedează la calculul şi plata impozitelor pe profit, pe clădiri aparţinând persoanelor juridice şi a altor impozite directe, ca şi a taxei pe valoarea adăugată, subiectele impozabile sau taxabile fiind obligate să calculeze aceste impozite şi taxe, să le înscrie în evidenţa contabilă proprie şi să le plătească în folosul bugetului de stat sau al bugetelor locale, în condiţiile şi termenele prevăzute de reglementarea fiecăruia dintre aceste impozite şi taxe.

3. Reţinerea şi vărsarea impozitului de către plătitorul de venituri impozabile este metoda aplicabilă pentru perecperea impozitului pe salarii din acdrul impozitului pe venit şi pe dividende care se calculează de către plătitorii de salarii, respectiv dividende, se reţin din acestea şi se achită în folosul bugetului de stat.

Alte metode tehnico-financiare de percepere a impozitelor şi taxelor sunt, plata directă în numerar şi aplicarea de timbre fiscale.

Plata directă în numerar este prevăzută pentru achitarea unor taxe datorate pentru autorizaţii, paşapoarte şi a altor taxe al căror cuantum bănesc

87


se desprinde din tarife prestabilite, aceste taxe plătindu-se direct de către debitori în numerar trezoreriilor sau casieriilor competente să încaseze venituri bugetare şi să emită chitanţe doveditoare ale plăţilor efectuate.

Aplicarea de timbre fiscale presupune ca debitorii taxelor să cumpere tmbre fiscale de valori corespunzătoare sumelor datorate care se aplică pe cereri, pe adeverinţe sau alte date supuse taxării.

c) Individualizarea impozitelor şi taxelor prin titlul de creanţă fiscalăPrin reglementarea diverselor categorii de impozite şi taxe, legea

instituie o obligaţie cu caracter general, a cărei concretizare-ca obligaţie bănească într-un anumit cuantum- incumbă unui anumit contribuabil şi se realizează prin titlul de creanţă fiscală

Titlul de creanţă fiscală reprezintă actul juridic prin care se stabileşte întinderea obligaţiei de plată ce revine persoanei fizice sau juridice care are calitate de contribuabil.

Legislaţia în vigoare defineşte titlul de creanţă fiscală ca fiind actul juridic prin care, potrivit legii, se stabileşte şi se individualizează obligaţia de plată privind creanţele bugetare, întocmit de organele de specialitate sau de persoanele împuternicite potrivit legii.

Sunt titluri de creanţă fiscală următoarele categorii de acte juridice: a) actul/documentul de impunere pentru obligaţiile bugetare provenite din impozite, taxe şi contribuţii, care se emite de organele de specialitate pe baza declaraţiilor depuse de contribuabili, sau alte documente privind materia impozabilă; b) declaraţia sau documentul întocmit de debitor prin care declară impozitul, taxa ori alte venituri bugetare, în cazul obligaţiilor bugetare care se stabilesc de către acesta; c) documentul care cuprinde rezultatele controlului ulterior efectuat de organele abilitate de lege în acest scop, pentru diferenţele constatate între obligaţiile de plată determinate de plătitor şi cele legal datorate, inclusiv dobânzile şi penalităţile de întârziere, precum şi alte penalităţi stabilite conform legii, cu privire la impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri bugetare; d) declaraţia vamală pentru obligaţiile de plată în vamă; e) documentul de plată sau actul pe care s-au anulat, conform legii, timbrele mobile fiscale pentru obligaţiile bugetare, reprezentţnd taxe pentru prestarea unor servicii sau taxe de timbru; f) procesul verbal de constatare a contravenţiei întocmit de organul prevăzut de lege pentru obligaţiile privind plata amenzilor contravenţionale;

88


g) ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei judecătoreşti ori un extras certificat, întocmit în baza acestor acte în cazul amenzilor, al cheltuielilor judiciare şi al altor creanţe bugetare stabilite potrivit legii, de procuror sau de instanţa judecătorească; h) procesul verbal sau documentul prin care se stabileşte şi se individualizează suma de plată, pentru obligaţiile bugetare reprezentând dobânzi, penalităţi de întârziere şi penalităţi, stabilite de organele competente, pe baza evidenţelor proprii; i) decizia emisă de organul competent în cazul soluţionării unei căi administrative de ataca sau hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care se stabileşte obligaţia de plată a creanţelor bugetare.

Caracteristic oricărui titlul de creanţă fiscală este că evidenţiază dreptul statului de a primi o anumită sumă de bani ce reprezintă impozit, taxă, contribuţie, amendă ori alte sume ce constituie venituri publice de la un anumit subiect impozabil sau taxabil. Caracterele juridice ale titlurilor de creanţă fiscală:

a) titlul de creanţă este un act juridic declarativ de drepturi şi obligaţii

b) titlul de creanţă fiscală are caracter executoriu Clasificare. Doctrina a împărţit titlurile de creanţă fiscală în două mari categorii: titluri de creanţă explicite şi titluri de creanţă implicite.

Titluri de creanţă explicite sunt acte juridice de a plăti o anumită sumă de bani către bugetul de stat, individualizând astfel, obligaţia cu vocaţie generală instituită de legea care reglementează venitul bugetar respectiv. Titlurile de creanţă explicite sunt următoarele acte: a) procesul verbal de impunere; b) declaraţia de impunere; c) documentul de evidenţă întocmit de contribuabil; d) declaraţia vamală.

Titluri de creanţă implicite sunt acte juridice care au un alt conţinut principal şi sunt întocmite cu un alt scop, însă ele conţin şi individualizarea obligaţiei de plată a unui impozit sau a unei taxe, fiind astfel în măsura în care constată existenţa şi cuantumul acestei obligaţii fiscale, titluri de creanţă fiscale.

Aceste înscrisuri sunt întocmite de organele financiar-contabile sau alte organe ale statului.

Au natura juridică de titlu de creanţă fiscală implicită, următoarele înscrisuri:

89


a) documenete (statele) de plată a salariilor şi a altor dreptzuri salariale impozabile; b) documentele (statele) de plată a veniturilor sau a altor drepturi băneşti cuvenite colaboratorilor externi sau a altor persoane, potrivit legii (drepturi băneşti cuvenite conform convenţiei de colabotrare, drepturi de autor, de inventator etc); d) actul constatator întocmit de organul de control financiar.

Aşa cum am mai arătat unul din caracterele titlului de creanţă fiscală este şi acela de a fi executoriu. Executarea silită a creanţelor bugetare se efectuează numai în temeiul unui titlul executoriu emis de organul de excutare competent în a cărui rază teritorială îsi are sediul sau domiciliul debitorul, persoană fizică sau juridică, ori unde acesta este luată în evidenţa fiscală.

Titlul executoriu trebuie să conţină utmătoarele elemente: antetul organului emitent; numele şi prenumele sau denumirea debitorului, codul unic de înregistrare şi/sau codul numeric personal, domiciliul sau sediul acestuia, precum şi orice alte date de identificare; cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate; temeiul legal al puterii executorii a titlului; data întocmirii titlului, ştampila şi semnătura organului de executare. Pentru debitorii obligaţi în mod solidar la palta creanţelor bugetare se va întocmi un singur titlu executoriu.

Titlurile executorii emise de alte organe competente, care privesc creanţe bugetare se transmit în termen de cel mult 30 de zile de la emitere, spre executare silită, potrivit legii, organelor de executare, acestea din urmă fiind obligate să confirme primirea, în termen de 30 de zile. 2.Contenciosul fiscal a) Competenţa organelor administrative fiscale de soluţionare a contestaţiilor Competenţa materială a organelor de soluţionare a contestaţiilor este stabilită în funcţie de valoarea obiectului contestaţiei, de natura acestuia şi de calitatea contestatorului. Contestaţiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora , al căror cuantum este sub 1 milion de lei, se soluţionează de către organele competente constituite la nivelul direcţiilor generale unde contestatorii au domiciliul fiscal. Contestaţiile care au un obiect asemănător cu cel mai sus arătat , al căror cuantum este de 1 milionde lei sau mai mare, precum şi cele formuluate împotriva actelor emise de organe centrale se soluţionează de către Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilo din cadrul ANAF.

90


În cazul în care se contestă un act administrativ fiscal emis de către un organ central, competenţa de soluţionare aparţine întotdeauna organelor competente de soluţionare constituite la nivel central. Codul de procedură fiscală prevede suma –prag în stabilirea competenţei de 1 milion de lei , sumă care, poate fi actualizată periodic prin hotărârea Guvernului. Contestaţiile formulate de către cei care se consideră lezaţi de refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal se soluţionează de către organul ierarhic superior organului fiscal competent să emită actul. Contestaţiile formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de autoritpţile administraţiile publice locale se soluţionează de către acestea. În ceea ce priveşte competenţa teritorială a organelor de soluţionare a contestaţiei, la stabilirea acesteia va fi avut în vedere domiciliul fiscal al contestatorului. Atunci când obiectul contestaţiei îl constituie titlul de creanţă privind o datorie vamală, competenţa soluţionării contestaţiei aparţine Direcţiei generale a finanţelor publice judeţene sau a Municipiului bucureşti, ori Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili, dacă suma nu atinge pragul de 1 milion de lei şi respectiv organului specializat din cadrul ANAF, atunci când este atins acest prag. Între organele din structura autorităţii vamale şi organele Direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene ori a Municipiului Bucureşti şi respectiv Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili nu există un raport de subordonare, această cale administrativă de atac nu poate fi considerată nici recurs graţios şi nici recurs ierarhic, ci reperezintă un recurs administrativ. În cazul în care competenţa de soluţionare aparţine Direcţiei generale de soluţionare a contestaţiilor din cadrul ANAF, ne aflăm în prezenţa unui recurs ierarhic.

b) Procedura de soluţionare a contestaţiilor Potrivit Codului de procedură fiscală, republicat, în cazul în care competenţa de soluţionare nu aparţine organului emeitent al actului administrativ fiscal atacat, contestaţia va fi înaintată de către acesta organului competent în termen de 5 zile dela înregistrarea ei. În cazul în care contestaţia a fost depusă la un organ fiscal necompetent, aceasta va fi înaintată în acelaşi termen de 5 zile de la data primirii, organului fiscal emitent al actului administrativ atacat. Dosarul contestaţiei cuprinde următoarele înscrisuri: contestaţia în original, cu semnătura persoanei îndreptăţite şi cu amprenta ştampilei, împuternicirea avocaţială după caz, actul administrativ fiscal atacat în copie

91


şi anexele acestuia, copii ale documentelor care au legătură cu cauza supusă soluţionării, documentele depuse de contestator , decizia de instituire a măsurilor asiguratorii şi sesizarea penală în copie, după caz. În situaţia în care contestaţia este depusă direct la organul competent de soluţionare, acesta o transmite organului emitent al actului atacat în vederea constituirii dosarului contestaţiei, a verificării condiţiilor procedurale şi a întocmirii referatului cu propuneri de soluţionare. Referatul cu propunerile de soluţionare a contestaţiei, cuprinde precizări privind îndeplinirea condiţiilor de procedură, privind instituirea unor măsuri asiguratorii sau sesizarea organelor de urmărire şi cercetare penală după caz. Referatul se aprobă de către conducătorul organului fiscal care a emis actul atacat. În cazul în care contestaţia a fost depusă prin poştă, organul emitent este obligat să anexeze la dosarul contestaţiei plicul prin care a fost transmisă. Referitor la natura juridică a referatului cu propuneri de soluţionare a contestaţiei doctrina opiniează că acesta este un act de voinţă al autorităţilor administraţiei publice fiscale, care însă nu produce prin el însuşi efecte juridice , ci constituie o operaţiune materială tehnică cu caracter intelectual. În concluzie acest referat nu produce prin el însuşi efecte juridice , ci doar pregăteşte emiterea deciziei care va produce efecte juridice .Acesta nu poate fi considerat un act administrativ ci doar o operaţiune material tehnică, fiind o formă procedurală, anterior emiterii actului administrativ. Organul de soluţionare a contestaţiei poate solicita organului de inspecţie fiscală, întocmirea unui proces fiscal de cercetare la faţa locului, prin care însă nu se vor putea stabili debite noi. Procesul verbal, având caracterul unei operaţiuni tehnico-materiale , va fi semnat de organul care a efectauat inspecţia fiscală, urmând a fi comunicat şi contestatorului. Împotriva acestui proces verbal nu se va putea formula o contestaţie, acesta urmând a fi conexat la dosarul contestaţiei. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală, republicat, prin soluţionarea contestaţiei nu se poate creea o situaţie mai grea contestatorului în propria cale de atac. Introducerea altor persoane în procedura de soluţionare a contestaţiilor, reprezintă o instituţie reglementată de Codul de procedură fiscală, preluată din Codul de procedură civilă, referitoare la intervenţia forţată şi voluntară. Potrivit Codului de procedură fiscală, republicat, organul de soluţionare competent poate introduce, din oficiu sau la cerere, în

92


soluţionarea contestaţiei, alte persoane ale căror interese juridice de natură fiscală sunt afectate în urma emiterii deciziei de soluţionare a contestaţiei. Intervenţia voluntară este forma de participare la cerere, în soluţionarea contestaţiilor , a terţilor ale căror interese juridice de natură fiscală sunt afectate în urma deciziei , iar intervenţia forţată este forma de participare a terţilor în soluţionarea contestaţiilor, care sunt introduşi de către organele de soluţionare din oficiu, ori la cererea contestatorului. În cazul în care mai multe persoane participă la realizarea venitului, însă numai una sau unele dintre acestea au depus contestaţie conform Codului de procedură fiscală, republicat, organul de soluţionare va introduce din oficiu toate subiectele de drept care sunt înregistrate din punct de vedere fiscal ca participanţi la realizarea în comun a unui venit impozabil. Organul de soluţionare competent se va pronunţa asupra admisibilităţii cererii de intervenţie, iar în situaţia în care nu e admisibilă, va fi înştiinţat contestatorul printr-o adresă. Dacă cererea de intervenţie formulată de contestator este admisă, acesta se va comunica intervenientului. Potrivit art. 212 alin 3 din Codul de procedură fiscală republicat, persoanei introduse în procedura de contestaţie i se vor comunica toate cererile şi declaraţiile celorlalte părţi, această persoană având drepturile şi obligaţiile părţilor rezultate din raportul de drept fiscal ce formează obiectul contestaţiei, precum şi dreptul de a înainta propriile sale cereri şi chiar de a depune probe noi. Retragerea contestaţiei, poate fi efectuată de către contestator, până la soluţionarea acesteia, prin emiterea deciziei sau dispoziţiei. Cererea de retragere trebuie semnată de contestator sau de împuternicitul acestuia, iar în cazul persoanelor juridice cererea trebuie să poarte ştampila persoanei juridice. Prin retragerea contestaţiei nu se pierde dreptul de a înainta o nouă contestaţie în interiorul termenului general de depunere a acesteia, motiv pentru care organul de soluţionare competent va comunica decizia prin care ia act de renunţarea la contestaţie după expirarea termenului general de depunere a contestaţiei. Conexarea contestaţiilor , se poate face în situaţiile în care organele competente au de soluţionat 2 sau mai multe contestaţii, formulate de aceiaşi persoană fizică sau juridică, împotriva unor titluri de creanţă sau alte acte administrative fiscale încheiate de aceleaşi organe sau de alte organe fiscale, vizând aceiaşi categorie de obligaţii fiscale , dar care sub aspectul cuantumului se influenţează reciproc. Conflictul de interese .Abţinerea şi recuzarea. Funcţionarul public care ştie că se află într-o situaţie de conflict de interese este obligat să înştiinţeze conducătorul organului fiscal şi să se abţină de la îndeplinirea procedurii.

93


Abţinerea se decide deîndată de către conducătorul organului fiscal sau de către organul ierarhic superior. În cazul în care nu intervine abţinerea funcţionarului public aflat în conflict de interese, contribuabilul implicat în procedura fiscală respectivă, poate solicita recuzarea acestuia. Recuzarea se decide deîndată de către conducătorul organului fiscal sau de către organul fiscal ierarhic superior, prin decizie. Pronunţarea asupra excepţiilor, cade în competenţa organului de soluţionare a contestaţiilor , care se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond , iar când va constata că acestea sunt întemeiate, nu va mai proceda la analiza pe fond a contestaţiei. Referitor la excepţiile de procedură, aceste pot fi:nerespectarea termenului de depunere a contestaţiei, lipsa calităţii procesuale, lipsa capacităţii, lipsa unui interes legitim, contestarea altor sume şi măsuri decât cele care fac obictul actului atacat. Excepţiile de fond pot fi următoarele:necompetenţa organului care a încheiat actul contestat, prescripţia, autoritatea de lucru judecat, etc. c) Mijloacele de probă Potrivit art. 7 din Codul de procedură fiscală, se consacră rolul activ ca principiu general de conduită în administrarea impozitelor şi taxelor, aspect ce face ca pe parcursul instrumentării cauzei, organele de soluţionare a contestaţiei să fie îndreptîţite să examineze din oficiu starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare, să aibă în vedere toate circumstanţele edificatoare ale fiecărui caz . Referitor la aparatul probator care poate fi utilizat în cadrul procedurii fiscale, codul de procedură fiscală republicat, dispune că pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal , în condiţiile legii , administrază mijloace de probă, putând proceda la :

a) solicitarea informaţiilor , de orice fel, din partea contribuabililor şi a altor persoane;

b) solicitarea de expertize;c) folosirea înscrisurilor,d) efectuarea de cercetări la faţa locului .

Având în vedere faptul că, prevederile codului de procedură fiscală se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, forţa probantă a acestor mijloace de probă este stabilită în sistemul probator procesual civil. Forţa probantă, a documentelor justificative şi a documentelor contabile, potrivit Codului de procedură fiscală se stabileşte că, documentele justificative şi evidenţele contabile ale contribuabilului constituie probe la

94


stabilirea bazei de impunere.În cazul în care există şi alte acte doveditoare, acestea vor fi luate în considerare la stabilirea bazei de impunere. Sarcina probei , reprezintă sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal , aceasta revenindu-i contribuabilului. În acest sens, contestatorul trebuie să arate în cupronsul contestaţiei care sunt probele pe care se sprijină motivele invocate şi să producă aceste probe în faţa organului de soluţionare a contestaţiei.

95


Curs XIDrept fiscal1.Contenciosul fiscal a)Suspendarea soluţionării contestaţiei şi suspendarea executării actului administrativ fiscal Pornind de la consideraţiile doctrinei de drept procesual civil, suspendarea reprezintă un incident în cursul soluţionării contestaţiei desemnând oprire cursului procedurii administrative datorită unor împrejurări voite de părţile litigiului sau independente de voinţa acestora. Suspendarea apare atât ca o garanţie a respectării interesului public, cât şi ca o garanţie a dreptului la un proces echital şi a consecinţelor acestuia, dreptul la apărare, principiul contradictorialităţii, principiul egalitaţii părţilor. Având în vedere natura cauzelor şi a normelor prin care ele sunt stabilite, doctrina a clasificat suspendare în: suspendare obligatorie, care este impusă prin norme imperative şi suspendarea facultativă, care este reglementată prin norme permisive.

În materia contenciosului administrativ fiscal, Codul de procedură fiscală a reglementat atât suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă cât şi suspendarea executării actului administrativ fiscal. Introducerea contestaţiei pe cale administrativă de atac nu suspendăexecutarea actului administrativ fiscal. Prin urmare, introducerea contestaţie nu are efect suspensiv de executare având în vedere că titlurile de creanţă fiscală devin titluri executorii ope legis la data scadenţei obligaţiei fiscale. Pornindu-se executarea silită în baza titlului de creanţă devenit executoriu, chiar înainte de parcurgerea procedurii administrative prealabile, se pot crea grave prejudicii contestatorului.

Prevederile din Codul de procedură fiscală, republicat, reglementează suspendarea facultativă din oficiu. Astfel, „organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept, cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotîrâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă;

b) soluţionarea cauzei depinde în tot sau în parte de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.”Organul de soluţionare competent poate suspenda procedura la cerere,

dacă sunt motive întemeiate. La aprobarea suspendării, organul de soluţionare competent va stabili şi termenul până la care se suspendă procedura. Suspendarea poate fi solicitată o singură dată. În acest caz ne aflăm în prezenţa suspendării facultative la cererea persoanei interesate.

96


Procedura de soluţionare a contestaţiei este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluţionare competent, în situaţia suspendării la cerere, indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat sau nu.

b) Decizia sau dispoziţia emisă de organul administrativ fiscalÎn conformitate cu prevederile legale, în soluţionarea contestaţiei

organul competent se pronunţă prin decizie sau dispoziţie după caz. În soluţionarea contestaţiei, organele de soluţionare competente ale ANAF se pronunţă prin decizie, iar cele ale autorităţilor administraţiei publice locale se pronunţă prin dispoziţie. Când se contestă acte administrative fiscale care au ca obiect venituri alocate bugetului de stat, contestaţia se va soluţiona prin decizie, iar când se contestă acte administrative fiscale care se referă la venituri bugetare locale, contestaţia se va soluţiona prin dispoziţie. În ceea ce priveşte forma deciziei, Codul de procedură fiscală, republicat, stabileşte că decizia de soluţionare a contestaţiei se emite în formă scrisă, cuprinde preambulul, considerentele şi dispozitivul, fiind semnată de către conducătorul direcţiei generale, directorul general al organului competent, constituit la nivel central, conducătorul organului fiscal emitent al actului administrativ atacat sau de înlocuitorii acestora, după caz.

Preambulul va cuprinde: denumirea organului învestit cu soluţionafrea; numele sau denumirea contestatorului, domiciliul fiscal al acestuia; numărul de înregistrare a contestaţiei; obiectul cauzei precum şi sinteza susţinerilor părţilor atunci când organul de soluţionare a contestaţiei nu este organul emitent al actului. Considerentele trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea organului de soluţionare competent în emiterea deciziei. În considerente se vor arăta punctele de vedere ale părţilor, probele acre au fost administrate, temeiurile pentru care unele dintre ele au fost reţinute iar altele înlăturate, normele legale aplicate la situaţia de fapt stabilită, precum şi răspunsurile la fiecare capăt de cerere. Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, astfel încât, în baza tuturor probelor administrate în cauză, a argumentelor şi raţionamentelor juridice, a principiilor şi a regulilor de drept substanţial şi procesual, să se asigure justeţea soluţiei date. Dispozitivul cuprinde soluţia pronunţată, calea de atac, termenul în care aceasta poate fi exercitată şi instanţa competentă.

Prin decizie, contestaţia va putea fi admisă, în totalitate sau în parte, ori respinsă. În cazul admiterii contestaţiei se decide, după caz, anularea

97


totală sau parţială a actului atacat. Prin decizie se poate desfiinţa total sau parţial actul administrativ atacat, urmând să se încheie un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluţionare. Decizia de desfiinţare va fi pusă în executare în termen de 30 de zile de la data comunicării, iar verificarea va viza strict aceeaşi perioadă şi acelaşi obiect al contestaţiei pentru care s-a emis decizia, inclusiv pentru calculul accesoriilor aferente. Prin noul act administrativ fiscal nu se pot stabili în sarcina contestatorului sume mai mari decât cele din actul desfiinţat, acesta putând fi contestat din nou. Contestaţia poate fi respinsă ca: - neîntemeiata, în situaţia în care argumentele de fapt şi de drept, prezentate în susţinerea contestaţiei nu sunt de natură să modifice cele dispuse prin actul strativ fiscal atacat; - nemotivată, în situaţia în care contestatorul nu prezintă argumente de fapt şi de drept în susţinerea contestaţiei sau argumentele aduse nu sunt incidente cauzei supuse soluţionării; - fiind fără obiect, în sizuaţia în care sumelr şi măsurile contestate nu au fost stabilite prin actul administrativ fiscal atacat sau dacă prin reluarea procedurii administrative, luându-se act de soluţia pronunţată de instanţa penală, se constată că cererea rămâne fără obiect; - inadmisibilă, în situaţia contestării deciziilor de impunere emise în temeiul deciziei referitoare la baza de impunere.

În situaţia neîndeplinirii unor condiţii procedurale, contestaţia poate fi respinsă ca: - nedepusă în termen, în situaţia în carea ceasta a fost depusă după termenul prevăzut de lege; - fiind depusă de o persoană lipsită de calitatea de a contesta, în situaţia în care aceasta este formulată de o persoană fizică sau juridică lipsită de calitate procesuală; - fiind depusă de o pesoană lipsită de capacitate de exerciţiu, potrivit legii; - lipsită de interes, în situaţia în care contestatorul nu demonstrează că a fost lezat în dreptul sau interesul său legitim; - prematur formulată, în situaţia în care sumele contestate nus unt stabilite cu titlu definitiv ăn sarcina acestuia, sau în situaţia în care contribuabilul contestă un act premergător care stă la baza emiterii unui act administrativ fiscal.

Prin decizie se poate lua act de renunţarea la contestaţie, în situaţia în care contestatorul solicită retragerea acesteia.

Contestaţia poate fi admisă şi actul administrativ fiscal atacat anuluat şi-n situaţii cum sunt: constatarea existenţei unei excepţii de fond sau de

98


procedură, lipsa unuia dintre elementele referitoere la nume, prenume şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, la numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia actele administrative fiscale emise prin intermediul mijloacelor informatice.

Decizia se comunică contestatorului, personelor introduse şi organului fiscal emitent al actului administrativ atacat, în condiţiile art. 44 din Codul de procedură fiscală republicat. Astfel, decizia se comunică în următoarele modalităţi: a) prin prezentareacontribuabilului la sediului organului fiscal emitent şi primirea acesteia sub semnătură, data comunicării fiind data ridicării; b) prin persoanele împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii; c) prin poştă la domiciliul fiscal al contestatorului.

Comunicarea deciziei de soluţionare a contestaţiei la contestator şi la organul fiscal emitet reprezintă un aspect deosebit de important întrucât din acest moment începe să curgă termenul în care poate fi introdusă acţiuena în contencios administrativ.

c) Faza jurisdicţională a contenciosului administrativ fiscalÎn ideea garantării unui liber acces la justiţie, aşa cum prevede art. 21

din Constituţia României din 1991, revizuită, care statuează că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi execrcitarea acestui drept, s-a prevăzut şi în materia contenciosului administrativ fiscal, după exercitarea procedut’rii administrative prealabile, posibilitatea aducerii conflictului în faţa judecătorului acre va rosti dreptul (juris dictio).

Referitor la faza jurisdicţională a contenciosului administrativ fiscal, aceasta este reglementată de prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, urmând a fi prezentate câteva elemente specifice, şi anume: 1.Subiectele procesuale(părţile procesului)

În conformitate cu preverile art. 1 din Legea nr. 554/2004, poate fi reclamant într-o acţiune în contencios administrativ: persoana vătămată într-un drept sau interes legitim, Avocatul Poporului, Ministerul Public, autoritatea publică emitentă a actului administrativ, prefectul , Agenţia naţională a Funcţionarilor şi orice subiect de drept public.

În ceea ce priveşte subiectul procesual pasiv, acesta este autoritatea publică adminsitrativă emitentă a actului administrativ fiscal atacat. În cazul acţiunilor împotriva actelor administrative fiscale, va fi citat în calitate de pârât atât organul emitent al deciziei în soluţionarea contestaţiei, cât şi organul care a emis actul administrativ fiscal atacat în procedură prealabilă.

99


Participarea procurorului, odată cu intrarea în vigoare a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, art. 1 alin. 9 prevedea că „participarea în instanţă a reprezentatului Ministerului Public este obligatorie”. 2.Reguli procedurale referitoare la soluţionarea acţiunii în contencios administrative

Potrivit art. 12 din Legea nr. 554/2004, reclamantul are obligaţia de a anexa la acţiune copia actului administrativ pe care îl atacă sau, după caz, răspunsul autorităţii publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale. În situaţia în care reclamantul nu a primit niciun răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată prin numărul şi data înregistrării la autoritatea publică, precum şi orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile.

Aşa cum prevede art. 13, la primirea cererii, instanţa va dispune citarea părţilor şi va putea cere autorităţii al cărei act este atacat să îi comunice de urgenţă acel act, împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei. Conform alin. 4 alart. 13 din Legea contenciosului administrativ, dacă autoritatea publică nu trimite în termenul stabilit de instanţă lucrările cerute, conducătorul acesteia va fi obligat, prin încheiere interlocutorie, să plătească statului, cu titlu de amendă judiciară, 10% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificată.

În conformitate cu prevederile art. 17, alin 1, din acelaşi act normativ, acţiunile în contencios administrativ se judecă de urgenţă şi cu precădere, în şedinţă publică în completul stabilit de lege, hotărîrile urmând a fi redactate şi motivate de urgenţă în cel mult 10 zile de la pronunţare. 3.Suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat

Art. 15 din Legea nr. 554/2004 reglementează posibilitatea suspendării executării actului administrativ unilateral prin cererea adresată instanţei competente pentru anulare, în tot sau în parte a actului atacat. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţine separată introdusă până la soluţiobarea acţiunii în fond.

Legătura indisolubilă dintre acţinea principală în anulare şi cererea accesorie de suspendare rezultă din interpretarea prevederilor art. 15 din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, în cazul renunţării la acţiunea principală, cererea de suspendare va fi respinsă ca fiind fără obiect. Caracterul accesoriu al cererii de supendare al executării este confirmat şi de faptul că hotărârea prin care se soluţionează cererea de suspenadre este, de regulă, o încheiiere.

În ceea ce priveşte momentul până la care poate fi formulată cererea de suspendare, întemeiată pe art. 15 din Legea contenciosului administrativ,

100


aceasta poate fi solicitată până la data soluţionării fondului acţiunii în contencios administrativ, al cărui accesoriu este.

În cazul suspendării executării actului administrativ, reglementată de prevederile art. 15, instanţa de contencios administrativ va putea dispune suspendarea actului administrativ atacat până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, respectiv până la expirarea termenului de recurs sau soluţionarea recursului. 4.Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de contencios administrativ fiscal

În conformitate cu prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ, admiţând acţiunea formulată de reclamant, poate să anuleze în tot sau în parte actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris. 5.Căile de atac împotriva sentinţei de soluţionare a acţiunii în contenciosul administrativ fiscal

Confrom art. 20, alin. 1 din Legea contenciosului administrativ, pafrtea nemulţumită are la dispoziţie calea extraordinară de atac a recursului exercitat omisso medio, recursul nefiind limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele. Textul art. 20, alin.1, prevede şi termenul de promovare a recursului care este cel din dreptul comun, de 15 zile de la prinunţare, ori de la comunicare.

Spre deosebire de dreptul comun, conform art. 20, alin 2, recursul este suspensiv de executare şi se judecă de urgenţă. În cazul admiterii recursului, instanţa, casând hotărârea, va rejudeca litigiul în fond, dacă nu sunt motive de casare cu trimitere. Însă dacă hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială, cauza se va trimite la instanţa competentă, iar când prin hotîrâre nu s-a soluţionat fondul, cauza se va trimite o singură dată l aprima instanţă. Art. 21 din Legea nr. 554/2004 reglementează judecarea recursului în situaţii speciale: recurentul în situaţii deosebite, cum ar fi împlinirea termenului până la care îşi poate valorifica dreptul pretins va putea solicita preşedintelui instanţei competente să soluţioneze recursul şi stabilirea termenului de judecată a recusrsului chiar înainte de primirea dosarului.

Potrivit alin. 2 al art. 1. cererea de fixare a unui termen de urgenţă, însoţită de dovada înregistrării recursului la instanţa de fond, se soluţionează în termen de 24 de ore de la prezentarea acesteia preşedintelui instanţei de recurs. Conform alin. 3, soluţia de admitere a cererii se comunică de îndată

101


instanţei de fond care are obligaţia redactării hotărârii atacate, a comunicării acesteia părţilor, precum şi a aexpedierii dosarelor într-un termen de 5 zile. În ceea ce priveşte motivarea recursului, aşa cum rezultă din interpretarea art. 21, alin. 4, aceasta trebuie făcută sub sancţiunea nulităţii pentru tardivitate, în termen de 2 zile de la comunicare hotărârii. Prin derogare de la normele Codului de procedură civilă, art. 21, alin. 5 din Legea nr. 554/2004 prevede că citarea părţilor şi comunicarea motivelor de recurs se efectuează cu prescurtarea termenului cu 48 de ore prin agent procedural sau prin orice mijloc rapid de comunicare a informaţiilor scrise. Hotărârile pronunţate asupra acţiunilor de contencios administrativ pot fi atacate şi pe celelalte căi extraordinare de atac prevăzute de legea procesuală civilă şi anume: contestaţia în anulare (art. 317-321dinCodul de procedură civilă), revizuirea (art. 322-328) şi recursul în interesul legii (art. 330).În conformitate cu prevederile art. 22 din Legea nr. 554/2004 hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile de admitere a acţiunilor în contencios administrativ fiscal, constituie titluri executorii.

102


Curs XIIDrept fiscal1.Contenciosul fiscal a)Termene procedurale în contenciosul administrativ fiscal 1. Termenul rglementat de procedura prealabilă

Potrivit art 207 din codul de procedură fiscală: “Contestaţia se va depune în termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancţiunea decăderii“.

Deşi Codul de procedură fiscală nu precizează în mod expres, contestaţiile trimise prin poştă se consideră formulate în termen dacă au fost predate cu scrisoare recomandată la oficiul poştal înainte de împlinirea termenului, aceasta fiind o regulă generală de procedură reglementată în art. 104 din Codul de procedură civilă cu ale cărui dispoziţii aces tact normativ se completează. Referitor la modalitatea de calcul a termenului s-a statuat că “termenul de depunere a contestaţiei se calculează pe zile libere, cu excepţia cazului în care prin lege se prevede altfel, neintrând în calcul, nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit“. De asemenea, termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat (de exemplu, zile de repaus săptămânal) se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare.

Atunci când organul fiscal emite acte administrative fiscale incomplete, în sensul că acestea nu conţin menţiuni privind posibilitatea de a fi contestate, termenul de depunere a contestaţiei şi organul de soluţionare competent, a fost instituită o măsură de apărare a drepturilor contribuabilului. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 207 alin. 4 din Codul de procedură fiscală : “Dacă actul administrativ fiscal nu conţine elementele prevăzute la art. 43 alin. 2 lit. i, contestaţia poate fi depusă în termen de 3 luni de la data comunicării actului administrativ fiscal, organului de soluţionare competent“. Termenul de 3 luni are natura juridică a termenului de decădere.

Definiţia legală a sancţiunii procedurale a decăderii se găseşte în art 103 alin. 1 din Codul de procedură civilă care dispune că “Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei“. Decăderea a fost definită în doctrina de specialitate ca fiind acea sancţiune procedurală care constă în pierderea dreptului privitor la declararea unei căi de atac sau la îndeplinirea unui alt act de procedură, ce nu a fost exercitat în termenul imperativ prevăzut de lege.

103


Însă decăderea nu operează de drept. Prin urmare, decăderea trebuie invocată şi apoi constatată de către organul administrativ competent. Efectul principal al decăderii, aşa cum reiese din definiţia acesteia, constă în pierderea unui drept procesual care nu a fost exercitat în termenul legal imperativ. Decăderea nu atinge dreptul subiectiv ce se valorifică prin acţiune, dar poate duce în mod indirect la pierderea dreptului la acţiune.

În situaţia în care termenul pentru soluţionarea contestaţiei este depăşit, ne aflăm în faţa unui caz de nesoluţionare în termenul legal a unei cereri. În conformitate cu art. 2 alin. 1 lit. h din Legea nr 554/2004, nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri este definită ca fiind “faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen“, spre deosebire de refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere care este definit la lit. i drept “exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea“.

Potrivit prevederilor art.8 alin.1 teza a doua din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, se poate adresa direct instanţei de contencios administrativ, procedura prealabilă reglementată de art. 7 alin. 1 nemafiind obligatorie. 2. Termenul de introducere a acţiunii în contencios administrativ fiscal

Având în vedere prevederile art 218 din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora “deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă în condiţiile legii“ fără a se menţiona un termen special în care pot fi atacate deciziile, acesta este cel prevăzut de art. 11 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la : a) data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluţionare a cererii ; b) data expirării termenului legal de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii.

Aşa cum prevede alin. 2 al art 11 din Legea nr. 55472004, pentru motive temeinice, cererea poate fi introdusă şi peste termenul de 6 luni, dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului verbal de conciliere.

104


În ceea ce priveşte natura juridică a acestor două termene, legiuitorul a astipulat în cuprinsul art 11 alin. 5 : “termenul prevăzut la alin. 1 este termen de prescripţie, iar termenul prevăzut la alin. 2 este termen de decădere“.

Termenul de 6 luni, fiind un termen de prescripţie a dreptului material la acţiune, în lipsa unor reglementări speciale, va fi supus suspendării, întreruperii şi repunerii în termen, în condiţiile decretului nr. 167/1958.

2. Modificarea şi stingerea obligaţiilor fiscale a) Modificarea obligaţiilor fiscale

Există posibilitatea ca între momentul individualizării obligaţiei fiscale prin titlul de creanţă fiscală şi momentul plăţii, când obligaţia se stinge, să intervină o serie de situaţii, expres reglementate de lege, care să determine modificarea obligaţiei fiscale stabilite iniţial.

Modificarea obligaţiei fiscale poate interveni în următoarele situaţii : - Modificarea elementelor în raport cu care s-a făcut individualizarea obligaţiei fiscale. Astfel, pot interveni o serie de modificări în structura obligaţiei fiscale în ceea ce priveşte premisele în raport de care a avut loc individualizarea obligaţiei fiscale, în sarcina subiectului plătitor. Elementele declarate de acesta prin declaraţia de impunere sau constatate direct de organele fiscale se pot modifica în timp, ceea ce va atrage şi modificarea obligaţiei, contribuabilul fiind obligat, în conformitate cu art.4 al Legii nr. 87/1994 privind evaziunea fiscală, să încunoştinţeze organele fiscale de orice schimbare intervenită în legătură cu datele declarate iniţial în termen de 15 zile. Modificarea obligaţiei fiscale poate interveni datorită schimbărilor în ceea ce priveşte materia impozabilă în sensul majorării sau reducerii acesteia ori în urma admiterii contestaţiilor formulate de contribuabili împotriva actelor de stabilire a obligaţiilor fiscale sau în urma controlului exercitat de organele financiare competente care constată nereguli în întocmirea declaraţiilor de impunere sau a altor titluri de creanţă. - Modificarea situaţiei juridice a contribuabilului, care constă în reorganizarea contribuabilului prin divizare, comasare, fuziune sau lichidare în cursul anului fiscal. În aceste cazuri, impozitul va fi datorat pe perioada din anul fiscal pentru care contribuabilul a existat. - Modificarea obligaţiei fiscale prin acordarea înlesnirilor legale. Acest caz de modificare intervine în situaţia în care, ulterior individualizării obligaţiei în sarcina unui contribuabil, acesta solicită şi i se acordă înlesnirile prevăzute de lege: amânări, eşalonări, reduceri, scutiri.

Reglementarea de principiu a înlesnirilor legale ce pot fi acordate de organele financiare pot consta în :

105


- amânări şi eşalonări la plata impozitelor, taxelor şi a altor obligaţii bugetare ;

- scutiri şi reduceri de impozite şi taxe, în condiţiile legii ;- amânări, eşalonări, scutiri sau reduceri la plata dobânzilor şi/sau a

penalităţilor de întârziere. - Modificarea actelor normative prin care se instituie şi reglementează veniturile bugetare. Aceste acte normative se aplică tuturor raporturilor juridice existente, ceea ce duce la modificarea în mod corespunzător a tuturor obligaţiilor fiscale stabilite anterior, în sensul reducerii, majorării sau stingerii acestora.b) Stingerea obligaţiilor fiscale

Dată fiind obligaţia deosebită a veniturilor bugetare pentru realizarea fondurilor publice necesare satisfacerii funcţiilor statului, plata impozitelor , taxelor şi a altor contribuţii financiar-bugetare trebuie să se efectueze la termenele şi în cuantumul prevăzut de lege.

Plata este principalul mijloc juridic de stingere a unei obligaţii. Astfel, plata impozitelor şi taxelor se face de către subiectul impozabil direct sau indirect şi are ca efect stingerea debitului său către bugetul public naţional.

În cazul în care obligaţia bugetară nu a fost achitată de debitor, sunt obligaţi la plata sumei datorate, după caz, în condiţiile legii, următorii : a) moştenitorul care a acceptat succesiunea debitorului decedat ; b) cel care preia, în tot sau în parte, drepturile sau obligaţiile debitorului supus divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz; c) persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile legale referitoare la faliment; d) persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-un angajament de plată sau printr-un alt act încheiat în forma autentică, cu asigurarea unei garanţii reale la nivelul obligaţiei de plată; e) asociaţii sau acţionarii la societatea comercială debitoare, potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; f) alte persoane,în condiţiile legii.

Pentru obligaţiile bugetare restante ale debitorului declarat insolvabil răspund solidar cu acesta următoarele persoane: a) persoanele fizice sau juridice care, în cei 3 ani anteriori datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, cumpără sau dobândesc în alt mod active de la debitorii care îşi provoacă astfel insolvabilitatea; b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea

106


cu rea-credinţă, sub orice formă, a bunurilor mobile şi imobile proprietatea acesteia ori prin nedeclararea schimbării sediului social.

Pentru obligaţiile bugetare restante ale societăţii comerciale debitoare răspund solidar administratorii, directorii şi persoanele acre exercită sau au exercitat administrarea şi conducerea societăţii şi care: a) au determinat, cu rea-credinţă, acumularea de obligaţii bugetare restante pe o perioadă de 12 luni într-un interval de 2 ani consecutivi; b) au sustras bunurile debitorului de la executarea silită.

În cazul în care obligaţia bugetaă nu a fost achitată de debitor, sunt obligaţi la plata sumei datorate, după caz, în condiţiile legii printre alte categorii şi asociaţii sau acţionarii la societatea comercială debitoare, potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

In ceea ce priveşte termenul plăţii, acesta este legalmente reglementat pentru fiecare categorie de impozite şi taxe. Sunt admise în unele cazuri şi condiţii limitativ prevăzute de lege plata anticipată pentru impozitele care se datorează anual, cum este impozitul pe profit şi plata peste termen atunci când, la cerere, s- a admis amânarea sau eşalonarea plăţii, în cazurile când organele fiscale iau în considerare dificultăţile financiare ivite în realitatea patrimonială a subiectului impozabil la momentul scadenţei.

Plata reprezintă principalul, dar nu singurul mod de stingere a obligaţiei bugetare, pe lângă aceasta existând o serie de moduri speciale de stingere a obligaţiei financiar-bugetare : deschidrea procedurii de reorganizare judiciară şi faliment, anularea şi prescripţia.

Plata obligaţiilor bugetare se efectuează de către debitori, distinct, pe fiecare impozit, taxă, contribuţie sau alte venituri bugetare, inclusiv dobânzi şi penalităţi de orice fel, în următoarea ordine :

a) obligaţii bugetare cu termene de plată în anul curent ;b) obligaţii bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte

venituri bugetare datorate şi neachitate la data de 31 dece,brie a anului precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a acestora ;

c) dobânzi, penbalităţi de întârziere şi alte penalităţi aferente obligaţiilor bugetare prevăzute la lit. b) ;

d) obligaţii bugetare cu termene de plată viitoare.Plata obligaţiei bugetare se face prin decontare bancară, mandat

poştal, în numerar sau prin anulare de timbre mobile, la termenele stabilite potrivit dispoziţiilor legale.

Data plăţii. În cazul plăţilor în numerar, obligaţia bugetară se consideră plătită la data înscrisă în documentul de plată eliberat de organele sau persoanele abilitate ale creditorilor bugetari, pe când în cazul plăţii

107


efectuate prin decontare bancară sau mandat poştal, pentru obligaţiile bugetare cu termen de plată fix sau stabilit sub forma de interval, obligaţia bugetară se consideră plătită la data creditării contului bugetar corespunzător.

Compensarea se aplică atunci când există obligaţii de plată reciproce între bugetul statului, pe de o parte şi subiectul impozabil, pe de altă parte.

Compensarea se efectuează după cum urmează :a) cu obligaţii bugetare cu termene de plată în anul curent ;b) cu obligaţii bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte

venituri bugetare datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a anului precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a acestora ;

c) cu dobânzi, penalităţi de întârzieir şi alte penalităţi aferente obligaţiilor bugetare prevăzute la lit. b) ;

d) cu obligaţii bugetare cu termene de plată viitoare, numai la cererea plătitorului.Scăderea pentru cauze de insolvabilitate sau dispariţie este specifică

debitorilor persoane fizice cu privire la care se poate constata uneori starea de insolvabilitate, situaţie în care se procedează mai întâi la scăderea provizorie a creanţelor fiscale din evidenţa curentă a organelor administraţiei financiare, iar dacă această stare persistă până la împlinirea termenului de prescripţie se procedează la radierea debitorului.

Deschiderea procedurii de reorganizare judiciară şi faliment.Organul de executare este obligat ca pentru creanţele bugetare datorate de comercianţii societăţi comerciale, cooperative de consum ori cooperative meşteşugăreşti sau persoane fizice să ceară instanţelor judecătoreşti competente începerea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, în condiţiile legii. Procedura reorganizării judiciare cuprinde regulile de organizare a activităţii debitorului pe baze noi în vederea redresării economico-financiare şi asigurării mijloacelor băneşti pentru plata datoriilor faţă de creditori, în timp ce procedura falimentului grupează regulile de reglemenatre a executării silite a bunurilor din patrimoniul debitorului, în vederea asigurării mijloacelor băneşti pentru plata datoriilor faţă de creditori, culminând cu lichidarea comerciantului.

Anularea reprezintă un mod excepţional de stingere a creanţelor fiscale, care se realizează fie prin amnistia fiscală, fie prin intermediul unor acte de anulare a anumitor creanţe fiscale restante emise de organele de stat competente.

Amnistia se acordă prin acte normative în situaţii care impun lichidarea unor restanţe care nu au perspectivă de a mai fi recuperate.

108


Prescripţia duce la stingerea obligaţiilor financiar-bugetare ca o consecinţă a scurgerii temenului prevăzut de lege pentru încasarea creanţelor fiscale prin plata benevolă sau prin executarea silită, cu consecinţa că obligaţia devine naturală, statul nemaiputându-şi constrânge debitorul să plătească.

Termenele de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită privind o creanţă bugetară încep la data când, potrivit legii, se naşte acest drept. Dreptul de a cere executarea silită a creanţelor bugetare, inclusiv al celor provenind din amenzi contravenţionale, se prescrie în termen de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a luat naştere acest drept.

Termenul de prescripţie se suspendă: a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune ; b) în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării silite este prevăzută de lege ori a fost dispusă de instanţa judecătorească sau de alt organ competent ; c) pe perioada respectării amânării sau eşalonării plăţii obligaţiei bugetare acordate ca urmare a înlesnirilor la plată dispuse prin lege, hotărâre a Guvernului ori aprobate de organul competent ; d) cât timp debitorul, cu rea-credinţă, îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită ; e) în alte cazuri prevăzute de lege.

Termenul de prescripţie se întrerupe : a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune; b) pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de plată a obligaţiei prevăzute în titlu executoriu ori a recunoaşterii în orice alt mod a datoriei ; c) pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită ; d) pe data întocmirii actului de constatare a insolvabilităţii debitorului ; e) în alte cazuri prevîzute de lege.

Sumele achitate de debitor în contul unor obligaţii bugetare, după îndeplinirea termenului de prescripţie, nu se restituie, aplicându-se în acest caz prevederile art. 1092 alin. 2 Cod Civil din materia obligaţiilor civile naturale.

Dreptul de a cere compensarea sau restituirea sumelor privind obligaţiile bugetare se prescrie în termen de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire.

109


Dacă organul de executare constată împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor bugetare, acesta va proceda la încetarea măsurilor de realizare şi la scăderea acestora din evidenţa analitică pe plătitori.

110


Curs XIIIDrept fiscal1.Executarea silită fiscală a)Organele de executare silită fiscală În cazul în care debitorul nu-şi plăteşte de bunăvoie obligaţiile fiscale datorate, organele fiscale competente, pentru stingerea acestora vor proceda la acţiuni de executare silită. Pentru efectuarea procedurii de executare silita este competent organul de executare fiscal în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile, coordonarea întregii executări revenind organului de executare fiscală în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul sau organul de executare competent. În cazul în care executarea se face prin proprire, aplicarea măsurii de executare silită se face de către organul de executare fiscală coordonator.Atunci când există pericolul evident de înstrăinare, substituire sau de sustragere de la executarea silită a bunurilor şi veniturilor urmăribile ale debitorului, organul de executare fiscală în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al debitorului poate proceda la indisponibilizarea şi executarea silită a acestora, indiferent de locul în care se găsesc bunurile. Executarea silită se efectuează de organul de executare competent prin intermediul executorilor fiscali, care pentru aplicarea procedurilor de executare silită au următoarele atribuţii : a. să intre în orice incintă a debitorului persoană juridică unde acesta îşi păstrează bunurile, în scopul identificării bunurilor sau valorilor care pot fi executate silit , precu şi să analizeze evidenţa contabilă a debitorului în scopul identificării terţilor care datorează sau deţin în păstrare venituri ori bunuri ale debitorului ; b. să intre în toate încăperile în care se găsesc bunuri sau valori ale debitorului, persoană fizică, precum şi să cerceteze toate locurile în care acesta îşi păstrează bunurile ; c. să solicite şi să cerceteze orice document sau element material care poate constitui o probă în determinarea bunurilor proprietate a debitorului. Executorul fiscal poate intra în încăperile ce reprezintă domiciliul sau reşedinţa unei persoane fizice, cu consimţământul acesteia , iar în caz de refuz organul de executare va cere autorizarea instanţei judecătoreşti competente potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă pentru a pătrunde în acestea, în prezenţa organelor forţei publice şi a 2 martori majori. Accesul executorului fiscal în locuinţă, în incinta de afaceri sau în orice altă încăpere a debitorului, persoană fizică sau juridică se poate efectua între orele 6-20 în orice zi lucrătoare, iar executarea începută va putea continua în aceişi zi sau în zilele următoare.

111


b)Titlul executoriu şi condiţiile pentru începerea executării silite fiscale Executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, de către organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul sau al unui înscris care, potrivit legii constituie titlu executoriu. Titlul de creanţă devine titlu executoriu la dat la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege. Modificarea titlului de creanţă atrage modificarea titului executoriu în mod corespunzător. Titlul executoriu emis de organul de executare competent va conţine următoarele : codul de identificare fiscală, domiciliul fiscal al acestuia, precum şi orice alte date de identificare ; cuanumul şi natura sumelor datorate şi neachitate, temeiul legal al puterii executorii a titlului. Pentru debitorii obligaţi în mod solidar la plata creanţelor fiscale se va întocmi un singur titlu executoriu. Netransmiterea titlurilor executorii provenite în urma sancţionării contravenţionale , în termen de 90 de zile de la emiterea de către organele competente conduce la anularea acestora. Termenul de 90 de zile se prelungeşte cu perioada scursă în procedura de contestare a proceselor verbale de constatare a contravenţiei. Executarea silită se poate întinde asupra veniturilor şi bunurilor proprietatea debitorului, urmărite potrivit legii, iar valorificarea acestora se efectuează numai în măsura necesară pentru realizarea creanţelor fiscale şi a cheltuielilor de executare. Executarea silită a bunurilor proprietatea debitorului, urmăribile potrivit legii, se efectuează , în limita a 150% din valoarea creanţelor fiscale inclusiv a cheltuielilor de executare. Sunt supuse sechestrării şi valorificării bunurile urmăribile proprietate a debitorului, prezentate de acesta sau identificate de organul de executare fiscală, în următoarea ordine : a. bunurile mobile şi imobile care nu sunt direct folosite în activitatea ce constituie principala sursă de venit; b. bunuri care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfăşurarea activităţii care constituie principala sursă de venit ; c. bunurile mobile şi imobile ce se află temporar în deţinerea altor persoane în baza contractelor de arendă, de împrumut, de închiriere, de concesiune şi altele ; d. ansamblu de bunuri ; e. maşini-unelte, utilaje, materii prime şi materiale şi alte bunuri mobile, precum şi bunuri imobile ce servesc activităţii care constituie principala sursă de venit ;

112


f. produse finite . În cadrul procedurii de executare siltă se pot folosi succesiv sau concomitent modalităţile de executare siltă prevăzute de lege. Executarea silită a creanţelor fiscale nu se perimă. Procedura de executare silită începe prin comunicarea somaţiei. Dacă în termen de 15 zile de la comunicarea somaţiei nu se stinge debitul , se vor continua măsurile de executare silită. Somaţia este însoţită de un exemplar al titlului executoriu şi va cuprinde următoarele : numprul dosarului de executare, suma pentru care se începe executarea silită ; termenul în care cel somat urmeză să plătească suma prevăzută în titlul executoriu, precum şi indicarea consecinţelor nerespectării acestora. Inaintea valorificării bunurilor urmărite, acestea vor fi evaluate prin intermediul unor experţi evaluatori proprii sau independenţi , iar organul de executare fiscală va actualiza preţul de evaluare ţinând cont de rata inflaţiei. c)Executarea silită fiscală în cazul solidarităţii debitorilor Organul de executare fiscală coordonator, în cazul debitorilor solidari este cel în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul despre care există indicii că deţine mai multe venituri sau bunuri urmăribile. Acest organ va înscrie în întregime debitul în evidenţele sale şi apoi va lua măsuri de executare silită, comunicând întregul debit organelor de executare în a căror rază teritorială se află domiciliile fiscale ale celorlalţi codebitori. Dacă organul de executare fiscală coordonator , care ţine evidenţa întregului debit constată că acesta a fost realizat prin actele de executare siltă făcute de el însuşi şi de celelalte organe sesizate, el este obligat să ceară în scris acestora din urmă să înceteze deîndată executarea silită. d)Poprirea Sunt supuse executării silite prin poprire orice sume urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate , cu orice titlu, debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le vor datora şi /sau deţine în viitor în temeiul unor rapoturi juridice existente. Sumele reprezentând credite nerambursabile sau finanţări primite de la instituţii sau organizaţii internaţionale pentru derularea unor programme ori proiecte nu sunt supuse executării silite prin poprire. Sumele ce reprezintă venituri băneşti ale debitorului persoană fizică , realizate ca angajat, pensiile de orice fel, precum şi ajutoarele sau indemnizaţiile cu destinaţie specială sunt supuse urmăririi numai în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.

113


Poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau juridice se înfiinţează de către organul de executare printr-o adresă care va fi trimisă prin scrisoare recomandată, cu dovadă de primire , terţului poprit, îmreună cu o copie certificată după titlul executoriu. În mod obligatoriu va fi înştiinţat şi debitorul despre înfiinţarea popririi . Poprirea nu este supusă validării. După înfiinţarea popririi, terţul poprit este obligat : a. să plătească deîndată sau după data la care creanţa devine exigibilă, organului fiscal , suma reţinută şi cuvenită , în contul indicat de organul de executare fiscală; b. să indisponibilizeze bunurile mobile necorporale poprite, înştiinţând despre aceasta organul de executare. Pentru stingerea creanţelor fiscale, debitorii titulari de conturi bancare pot fi urmăriţi prin poprire asupra sumelor din conturile bancare. e)Executarea silită a bunurilor mobile Sunt supuse executării silite orice bunuri mobile ale debitorului cu excepţiile prevăzute de lege. În cazul debitorului persoană fizică nu pot fi supuse executării silite următoarele bunuri prevăzute de dispoziţiile art. 151 Cod pr. fiscală: a) bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor si la formarea profesionala, precum si cele strict necesare exercitarii profesiei sau a altei ocupatii cu caracter permanent, inclusiv cele necesare desfasurarii activitatii agricole, cum sunt uneltele, semintele, ingrasamintele, furajele si animalele de productie si de lucru; b) bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului si familiei sale, precum si obiectele de cult religios, daca nu sunt mai multe de acelasi fel; c) alimentele necesare debitorului si familiei sale pe timp de doua luni, iar daca debitorul se ocupa exclusiv cu agricultura, alimentele strict necesare pana la noua recolta; d) combustibilul necesar debitorului si familiei sale pentru incalzit si pentru prepararea hranei, socotit pentru 3 luni de iarna; e) obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate ingrijirii persoanelor bolnave; f) bunurile declarate neurmaribile prin alte dispozitii legale. Executarea silită a bunurilor mobile se face prin sechestrare şi valorificarea acestora, chiard acă acestea se află la un terţ. Sechestru se instituie printr-un proces verbal care va cuprinde :

114


- denumirea organului de executare, indicarea locului, a datei şi a orei când s-a aplicat sechestru ; -numele şi prenumele executorului fiscal care aplică sechestru, numărul legitimaţiei şi a delegaţiei ; - numărul dosarului de executare, data şi numărul de înregistrare a somaţiei precum şi titlul executoriu în temeiul căruia se face executarea silită ; - temeiul legal în baza căruia se face executarea silită ; - sumele datorate pentru a căror executare silită se aplică sechestrul, inclusiv cele reprezentând majorări de întârziere, menţionându-se şi cota acestora, precum şi actul normativ în baza căruia a fost stabilită obligaţia de plată; - numele, prenumele şi domiciliul debitorului persoană fizică, ori în lipsa acestuia ale persoanei majore care locuieşte împreună cu debitorul sau denumirea şi sediul debitorului, numele prenumele şi domiciliul altor persoane majore care au fost de faţă la aplicarea sechestrului, precum şi alte elemente de identificare a acestor persoane; - descrierea bunurilor mobile sechestrate şi indicarea valorii estimative a fiecăruia, după aprecierea executorului fiscal, menţionânu-se totodată starea de uzură şi eventualele semne particulare ale fiecărui bun, precumşi dacă s-au luat măsuri spre neschimbare, cum sunt punerea de sigilii, custodia ori ridicarea de la locul unde se află sau de administrare ori conservare a acestora după caz; - menţiunea că evaluarea se va face înaintea începerii procedurii de valorificare, în cazul în care executorul fiscal nu a putut evalua bunul deoarece acesta necesită cunoştinţă de specialitate ; - menţiunea făcută de debitor privind existenţa sau inexistenţa unui drept de gaj, ipotecă ori privilegiu, după caz, constituit în favoarea altei persoane pentru bunurile sechestrate ; - numele , prenumele şi adresa persoanei căreia i s-au lăsat bunurile , precum şi locul de depozitare al acestora, după caz; - eventualele obiecţii făcute de persoanele de faţă la aplicarea sechestrului ; - menţiunea că , în cazul în care în termen de 15 zile de la data încheierii procesului verbal de sechestru debitorul nu plăteşte obligaţiile fiscale , se va trece la valorificarea bunurilor sechestrate ; - semnătura executorului fiscal care a aplicat sechestrul şi a tuturor persoanelor care au fost de faţă la sechestrare. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau nu vrea să semneze, executorul fiscal va menţiona acestă împrejurare.

115


Câte un exemplar al procesului verbal de sechestru se predă debitorului sub semnătură sau i se comunică la domiciliul ori sediul acestuia , precum şi atunci când este cazul, custodelui, acesta din urmă semnând cu menţiunea de primire a bunurilor în păstrare. Bunurile mobile sechestrate vor putea fi lăsate în custodia debitorului, a creditorului sau a altei persoane desemnate de organul de executare sau de executorul fiscal, după caz, ori vor fi ridicate şi depozitate de către acesta. Atunci când bunurile sunt lăsate în custodia debitorului sau a altei persoane desemnate conform legii şi când se constată că există pericol de înlocuire ori degradare, executorul fiscal poate aplica sigiliul asupra bunurilor. În cazul în care bunurile sechestrate constau în sume de bani în lei sau în valută, titluri de valoare, obiecte de metale preţioase, pietre preţioase, obiecte de artă şi colecţii de valoare, acestea se ridică şi se depun, cel târziu a doua zi lucrătoare, la unităţile specializate. Cel care primeşte bunurile în custodie va semna procesul verbal de sechestru. In cazul în care custodele este o altă persoană decât debitorul, organul de executare îi va stabili acestuia o remuneraţie ţinând seama de activitatea depusă. f)Executarea silită a bunurilor imobile Sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietatea debitorului. În situaţia în care debitorul deţine bunuri în proprietate comună cu alte persoane, executarea silită se va întinde numai asupra bunurilor atribuite debitorului în urma partajului judiciar sau respectiv asupra sultei. Executarea silită imobiliară se întinde deplin drept şi asupra bunurilor accesorii bunului imobil, prevăzute de Codul civil. Bunurile accesorii nu pot fi urmărite decât odată cu imobilul. În cazul debitorului persoană fizică nu poate fi supus executării silite spaţiul minim locuit de debitor şi familia sa, conform dispoziţiilor art. 154 Cod procedură fiscală. Executorul fiscal care aplică sechestrul încheie un proces verbal de sechestru, acesta fiind înscris în Cartea funciară, producând efecte asemănătoare cu cele ale unei ipoteci legale. La instituirea sechestrului şi în tot cursul executării silite organul de executare poate numi un administrator-sechestru, dacă acestă măsură este necesară pentru administrarea imobilului urmărit, a chiriilor, a arendei şi a altor venituri obţinute din administrarea acestuia, inclusiv pentru apărarea în litigii privind imobilul respectiv. Administrator- sechestru poate fi numit creditorul, debitorul, ori altă persoană fizică sau juridică. Administrator- sechestru va consemna veniturile încasate la unităţile abilitatea şi va depune recipisa la organul de executare. Când administrator- sechestru este numită o altă persoană decât debitorul sau creditorul, organul de executare îi va fixa o remuneraţie tinând seama de activitatea depusă.

116


După primirea procesului verbal de sechestru, debitorul poate solicita organului de executare în termen de 15 zile de la comunicare, să-i aprobe ca plata integrală a creanţelor fiscale să se facă din veniturile bunului imobil urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni. De la data aprobării cererii debitorului , executarea silită asupra bunului imobil se suspendă.

g) Executarea silită a altor bunuri Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini, care sunt ale debitorului, se efectuează în conformitate cu prevederile privind bunurile imobile. Pentru executarea silită a recoltelor şi a fructelor culese, sunt aplicabile prevederile privind bunurile mobile. Organul de executare va hotărâ, după caz, valorificarea fructelor neculese sau a recoltelor aşa cum sunt prinse de rădăcini sau după ce vor fi culese.

117


Curs XIV Drept fiscal Valorificarea bunurilor şi evaziunea fiscala I. Valorificarea bunurilor

In cazul in care creanta fiscala nu este stinsa in termen de 15 zile de la data incheierii procesului-verbal de sechestru, se va proceda, fara efectuarea altei formalitati, la valorificarea bunurilor sechestrate, cu exceptia situatiilor in care, potrivit legii, s-a dispus desfiintarea sechestrului, suspendarea sau amanarea executarii slite. Organul de executare competent va proceda la valorificarea bunurilor sechestrate prin: a) intelegrea partilor; b) vanzarea in regim de consignatie a bunurilor mobile; c) vanzare directa; d) vanzarea la licitatie; e) alte modalitati admise de lege, inclusiv valotificarea bunurior prin case de licitatii, agentii imobiliare sau societati de brokeraj, dupa caz. Daca au fost sechesstrate bunuri perisabile sau supuse degradarii, acestea pot fi vandute in regim de urgenta. Vanzarea bunurilor seechestrate se face numai catre persoane fizice sau juridie care nu au obligatii fiscale restaante.

a) Vanzarea bunurilor la licitatie Pentru valorificarea bunurilor sechestrate prin vanzare la licitatie, organul de executare este obligat să efectueze publicitatea vanzarii cu cel putin 10 zile inainte de data fixata pentru desfasurarea licitatiei. Publicitatea vanzarii se realizeaza prin afisarea anuntului privind vânzarea la sediul organului de executare, al primariei in a carei raza teritoriala se afla bunurile sechestrate, la sediul si la domiciliul debitorului, la locul vanzarii, daca acesta este altul decat cel unde se afla bunurile sechestrate, pe imobilul scos la vanzare, in cazul vanzarii bunurilor imobile şi prin anunturi intr-un cotidian national de largă circulatie, intr-un cotidian local, pe pagina de internet sau, dupa caz, in Monitorul oficial al Romaniei, Partea a IV-a precum si prin alte modalitati prevazute de lege. Despre data, ora si locul licitatiei vor fi instiintati si debitorul, custodele, administratorul-sechestru, precum si titularii drepturilor reale si al sarcinilor care grevează bunul urmarit. Licitatia se tine la locul unde se află bunurile sechestrate sau la locul stabilit de organul de executare, dupa caz. Debitorul este obligat sa pemita tinerea licitatiei in spatiile pe care le detine, daca sunt adecvate acestui scop. Pentru participarea la licitatie ofertantii depun, cu cel putin o zi inainte de dat licitatiei, urmatoarele documente:

118


a) oferta de cumparare; b) dovada platii taxei de participare sau a constituirii garantiei sub forma scrisorii de garantie bancara; c) imputernicirea peersoanei care il reprezinta pe ofertant; d) pentru perssoanel juridice de nationalitate romana, copie de p certificatul unic de inregistrare eliberat de oficiul registrului comertului; e) pentru persoanele juridice straine, actul de inmatriculare tradus in limba romana; f) pentru persoanele fizice romane, copie de pe actul de identitate; g) pentru persoanele fizice straine, copie de pe pasaport; h) dovada, emisa de organele fiscale, ca nu are obligaatii fiscale restante fata de acestea.

Pretul de pornire a licitatiei este pretul de evaluare pentru prima licitatie, diminuat cu 25%, pentru a doua licitatie si diminuat cu 50% pentru a treia licitatie. Taxa de participare reprezinta 10% din pretul de pornire a licitatiei si se plateste in lei la unitatea teritoriala a Trezoreriei Statului. In termen de 5 zile de la data intocmirii procesului-verbal de licitatie, organul fiscal va restitui taxa de participare participantilor care au depus oferte de cumparare si care nu au fost declarati adjudecatari, iar in cazul adjudecarii, taxa se retine in contul pretului.

Taxa de participare nu se restituie ofertantilor care nu s-au prezetat la licitatie, celui care a refuzat incheierea procesului-verbal de adjudecare, precum si adjudecatarului care nu a platit pretul. Taxa de participare care nu se restituie se face venit la bugetul de stat, cu exceptia cazului in care executarea silita este organizata de organele fiscalee, caz in care taxa de participare se face venit la bugetele locale.

b) AdjudecareaDupa adjudecarea bunului, adjudecatarul este obligat sa plateasca

pretul, diminuat cu contravaloarea taxei de participare, in lei, in numerar, la o unitate a Trezoreriei Statului sau prin decontare bancara, in cel mult 5 zile de la data adjudecaarii. Dacă adjudecatarul nu plăteşte preţul, licitaţia se va relua in termen de 10 zile de la data adjudecării. In acest caz, adjudecatarul este obligat sa plateasca cheltuielile prilejuite de noua licitatie si, in cazul in care pretul obtinut la noua licitatie este mai mic, diferenta de pret.

Adjudecatarul va putea sa achite pretul oferit initial si sa faca dovada achitarii acestuia, caz in care va fi obligat numai la plata cheltuielilor cauzate de noua licitatie.

In cazul vânzarii bunurilor imobile, organul de executare va incheia proces-verbal de adjudecare, in termen de cel mult 5 zile de la plata in

119


intregime a pretului sau a avansului, daca bunul a fost vandut cu plata in rate. Procesul-verbal de adjudecare constituie titlu de proprietate, transferul dreptului de proprietate operand de la data incheierii acestui. Un exemplar al procesului-verbal de adjudecare a bunului imobil va fi trimis, in cazul vanzarii cu plata in rate, biroului de carte funciara pentru a inscrie interdictia de instrainare si grevare a bunului pana la plata integrala a pretului si a majorarii de intarziere stabilite pentru imobilul transmis, pe baza caruia se face inscrierea in carteaa funciara. Procesul-verbal de adjudecare va cuprinde si urmatoarele mentiuni: - numarul dosarului de executare silita; - numarul si data procesului-vverbal de desfasurare a licitatiei; - numele si domiciliul, sau dupa cz,, deenumirea si sediul cumparatorului; - codul de identificare fiscala a debitorului si cumparatorului; - pretul la care s-a adjudecat bunul si taxa pe valoarea adaugata, daca este cazul; - modalitatea de plata a diferentei de pret in cazul in care vanzare s-a facut cu plata in rate; - datele de identificare a bunului; - mentiunea ca acest document constituie titlu dee proprietate si ca poate fi inscris in carte funciara; - mentiune ca pentru creditor, procesul-verbal de adjudecare constituie documentul pe baza caruia se emite titlul executoriu impotriva cumparatorului care nu plateste diferenta de pret, in cazul in care vanzarea s-a facut cu plata pretului in rate; - semnatura cumparatorului sau a reprezentatului sau legal, dupa caz.

In cazul in care cumparatorul caruia i s-a incuviintat plata pretului in rate nu plateste restul de pret in conditiile si la termenele stabilite, el va putea fi executat silit pentru plata sumei datorate in temeiul titlului executoriu emis de organul de executare competent, pe baza procesului-verbal de adjudecare. In cazul vanzarii bunurilor mobile, dupa plata pretului,, executorul fiscal intocmeste in termen de 5 zile un proces-verbal de adjudecare care constituie titlu de proprietate.

c) Eliberarea si distribuirea sumelor realizate prin executare silitaSuma realizata in cursul procedurii de executare silită reprezinta

totalitatea sumelor incasate dupa comunicarea somatiei prin orice modalitate prevazuta de lege. Daca suma ce reprezinta atat creanta fiscala, cat si cheltuielile de executare este mai mica decat suma realizata prin executare silita, cu diferenta se va proceda la compensare, sau se restituie, la cerere, debitorului, dupa caz.

120


In cazul in care executarea silita a fost pornita de mai multi creditori sau cand pana la eliberarea ori distribuirea sumelor rezultate din executare au depus si alti creditori titlurile lor, organele de executare vor proceda la distribuirea sumei potrivit urmatoarei ordini de preferinta, daca legea nu prevede altfel: - creantele reprezentand cheltuielile de orice fel, facute cu urmarirea si conservarea bunurilor al caror pret se distribuie; - creantele reprezentand salarii si ale altor datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenitee somerilor, potrivvit legii, ajutoarele pentru intretinerea si ingrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru necapacitate temporara de unca, pentru prevenirea imbolnavirilor, refacerea sau intarirea sanatatii, ajutoarele de deces, acordate in cadrul asigurarilor sociale de stat, precum si creantele reprezentand obligatia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vatamarea integritatii corporale sau a sanatatii; - creantele rezultand din obligatii de intretinere, alocatii pentru copii sau de plata a sumelor periodice destinate asigurarii mijlooacelor de existenta; - creantele fiscale provenite din impozite, taxe, contributii si din alte sume stabilite potrivit legii, datorate bugetullui de stat, bugetului Trezoreriei Statului, bugetuului asigurarilor sociale de stat, bugetelor locale si bugetelor fonmdurilor speciale; - creantele rezultand din imprumuturi acordate de stat, etc.

Pentru plata creantelor care au aceeasi ordinee de preferinta , daca legeea nu prevede altfel, suma relizata din executare se repartizeaza intre creditori, proportional cu creanta fiecaruia.

d) Contestatia la executarea silitaPersoanele interesate pot face contestatie impotriva oricarui act de

executare efectuat cu incălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de excutare, precum si in cazul in care aceste organe refuza sa indeplineasca un act de executare in conditiile legii.

Dispozitiile privind suspendarea provizorie a executarii silite prin ordonantă presedintială prevazute de art. 403 alin. 4 din Codul de procedura civila nu sunt aaplicabile. Contestatia poate fi facuta si impotriva titlului executoriu in temeiul caruia a fost pornita executarea. Contestatia se introduce la instanta judecatoreasca competenta si se judeca in procedura de urgenta.

Contestatia se poate face in termen de 15 zile, sub sanctiunea decaderii, de la data cand:

121


a) contestatarul a luat cunostinta de executarea ori de actul de executare pe care le contesta, din comunicarea somatiei sau din alta instiintare primita ori, in lipsa acestora, cu ocazia efectuarii executarii silite sau in alt mod; b) contestatorul a luat cunostinta de refuzul organului de executare de a indeplini un act de executare; c) cel interesat a luat cunostinta, de eliberarea sau distribuirea sumelor pe care le contesta.

Contestatia prin care o terta persoana pretinde ca are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmarit poate fi introdusa cel mai tarziu in termen de 15 zile dupa eefectuarea executarii. Neintroducerea contestatiei in termenul de legee nu il impiedica pe cel de-al treilea sa isi realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, potrivit dreptului comun.

La judecarea contestatiei instanta va cita organul de executare in a carui raza teritoriala se găsesc bunurile urmarite ori, in cazul executarii prin poprire, isi are sediul sau domiciliul tertul poprit. Daca admite contestaatia la executare, instanta, dupa caz, poate dispune anularea actului e executre contestat sau indreptarea acestuia, anularea ori incetarea executarii insesi, anularea sau lamurirea titlului executoriu ori efectuarea actului de executare a carui indeplinire aa fost refuzata,

In cazul respingerii contestatiei contestatorul poate fi obligat, la cererea organului de executare, la despagubiri pentru pagubele cauzate prin intarzierea executarii, iar cand contestatia a fost exercitata cu rea-credinta, el va i obligat si la plata unei amenzi de laa 50 lei la 1000 lei.

II. Evaziunea fiscala si combaterea ei a) Notiuni introductive

Una din marile probleme puse dreptului financiar este reprezentată de evaziunea fiscala si consecintele ei asupra fondurilor publice de care statul are nevoie pentru a-si indeplini menirea sociala, fenomen care la momentul actual capata valente ingrijoratoare mai ales prin amprenta sa transfrontaliera.

1. Notiune. Evaziunea fiscala poate fi sintetic definita ca fiind sustragerea, in tot sau in parte, de la impunerea materiei impozabile.

Evaziune fiscala este rezultanta logica a defectelor si inadvertentelor unei legislatii imperfecte, a metodelor defectuoase de aplicare, precum si a nepreevederii si nepriceperii leegiuitorului a carui fiscalitate excesiva este tot atat de vinovata ca si cei care îi provoaca prin aceasta la evaziune, existand o relatie direct proportionala intre cotele excesive ale impozitelor, intre presiunea fiscala si evaziunea fiscala.

122


Dupa cum se procedeza in cativitatea evazionista pentru evitarea efectelor reglementarilor fiscale se face deosebire între evaziune fiscala legala si evaziune fiscala frauduloasa sau frauda fiscala.

2. Evaziunea fiscala legala numita si “evaziune fiscala la adapostul legii” este modalitatea prin care contribuabilul incearca sa se plaseze intr-o pozitie cat mai favorabila, pentru a putea beneficia intr-o cat mai mare masura de avantajele oferite de reglementarile fiscale in vigoare.

Evaziunea fiscala lelgala se produce prin aplicarea unor norme de venituri mijlocii, prin scaderea unor cote forfetare de cheltuieli la calculul veniturilor impozabile, prin scaderea din profiturile reale ale contribuaililor a unor cheltuieli investitionale, de sponsorizare cultural-sportiva, cu consecinta ca subiectul platitor va ajunge sa plateasca impozite mai mici.

De principiu, se poate vorbi despre evaziune fiscala legala ori de cate ori contribuabilul profita de anumite situatii favorizante, o parte din veniturile sale sau din averea sa putand fi sustrase de la impunere datorita modului in care legiuitorul a reglementat stabilirea cuantumului obiectului impozabil, incălcându-se astfel principiul egalitatii fiscale. In lipsa unor norme juridice care sa o incrimineze, evaziunea fiscala “legala” este tolerata,, ea neputand fi sanctionata.

3. Evaziunea fiscala frauduloasa sau ilegala, universal recunoscuta in doctrina, cuprinde actele comisive si omisive svarsite de subiectele impozabile sau taxabile, care reprezinta incalcari neaveenite si sanctionabile ale legislatiei fiscale datorita consecintelor lor financiiare negative.

Evaziunea fiscala frauduloasa este sanctionata in dreptul nostru prin Legea nr. 87/1994, privind combaterea evaziunii fiscale. Evaziunea fiscala frauduloasa reprezinta sustragerea prin orice mijloace, in intregime sau in parte, dee la plata impozitelor, taxelor si a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului sigurarilor sociale de stat si fondurilor speciale extrabbugetare de catre persoanele fizice si juridicie romane sau straine care realizeaza venituri sau detin bunuri impozabile pe teritoriul Romaniei.

b) Combaterea evaziunii fiscaleIn cazul nerespectarii reglementarilor fiscale privind stabilirea si

perceperea impozitelor, taxelor si a altor obligatii bugetare este antrenata raspunderea contraventionala sau penala, dupa caz.

Legiuitorul a realizat preventia evazionista si prin calificarea contraventionala sau infractionala a unor fapte, sanctionate cu amenda sau cu pedepse privative de libertate.

123


Subiectele evaziunii fiscale, asa cum rezulta din art. 1 al Legii nr. 87/1994, sau contribuabilii, prin aceasta notiune legiuitorul intelegand “persoanele fizice sau juridice romane sau straine care realizeaza venituri sau detin bunuri impozabile pe teritoriul Romaniei”.

In ceea ce priveste subiectul pasiv al faptelor de evaziune fiscala, acesta este statul sau unitatile sale administrativ-teritorale pagubite prin neincasarea veniturilor bugetare cuvenite.

Obiectul evaziunii fiscale il reprezinta relatiile sociale privind constituirea bugetului de stat, bugetele locale, bugetul asigurarilor sociale de stat si fondurile speciale extrabugetare.

Obiectul material estee constituit din sumele datorate de catre contribuabilii bugetului public national sau fondurilor speciale extrabugetare si neplatite datorita unor maopere evazioniste.

Infractiunile de evziune fiscala. Legeea speciala califica drept infractiuni de evaziune fiscala urmatoarele fapte:

1. refuzul de a prezenta organelor de control financiar documentele justificatoare si actelee de evidenta contabila ncesare pentru stabilirea impozitelor si a celorlalte obligatii financiar publice;

2. intocmirea incorecta sau necorspunzatoare e documente primare sau de evideenta contabila ori acceptarea unor astfel de documente, cu scopul de a impiedica verificarile financiar-contabille pentru identificarea cazurilor de evaziune fiscala;

3. sustragerea de la plata impozitelor, taxelor si contributiilor banesti datorate statului prin neinregistrarea unorr activitati pentru care legea prevede obligatia inregistrarii, in scopul obtinerii de venituri;

4. sustragerea de la plata obligatiilor fiscale, in intregime sau in parte, prin nedeclararea veeniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau sursei impozabile sau efectuarea oricaror operatiuni in acest scop;

5. fapta de a nu evidennti prin acte contabile sau alte documente legale, in intregime sau in parte, veniturile realizate ori de a inreegistra cheltuieli care nu au la baza operatiuni reale, daca au avut ca urmare neplata sau diminuarea impozitului, taxi si contributiei;

6. organizarea sau conducerea de evidente coontabile duble de catre conduatorul unitatii sau alte persoane cu atributii financiar-contabille, alterarea aparatelor de taxat, de marcaj sau a altor mijloace de stocare a datelor, in scopul diminuarii veniturilor supuse impozitelor, taxelor si contributiilor, precum si in acelasi scop – distrugerea actelor contabile sau a altor documente a memoriilor aparatelor de taxat, de marcaj ori a altor mijloace de stocare a datelor;

7. declararea fictiva facuuta de contribuabilli sau imputerniicitii acestora

124


cu privire la sediull unei societati comerciale sau schimbareea acesteia fara indeplinireaa obligatiilor prevazute de lege, in scopul sustragerii de la control fiscal.Pedeapsa prevazuta de lege eeste inchisoarea de la 3 luni la 7 ani care

ppentru cele mai putin rave dintre aceste infractiuni poate fi inlocuita cu amneeda de la 200.000 lei pana la 10 milioane lei, iar cele mai grave se pedepsesc cu inchisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi conform Codului penal.

Contraventiile de evaziune fiscala. Legea nr. 87/1994, califica drept contraventii urmatoarelee fapte de evaziune fiscala:

1. nedeclararea in termeenele prevazute de lege , de catre contribuabili a veniturilor si bunurilor supuse impozitelor, taxelor si contributiior;

2. neitocmirea la termen si conform preederilor legale a documentelor primare si contabile privind venturile realizate de contribuabili;

3. calcularea eronata a impozitelor, taxelor si contributiilor, cu consecinta diminuarii valorii creantei fiscale cuvenite statului;

4. neprezentarea dee catre contribuabii, la cererea organelor de control, a documentelor justificative si contabile referitoare la modul in care au fost indeplinite obligatiunile fiscale;

5. refuzul de a prezenta organului financiar-contabil, bunurile materiale supuse impozitelor si taxelor, in vederea stabilirii veridicitatii declaratiei de impunere si a realitatii inregistrarii acesteia, etc.

Procedural, contraventile se constata de catre organele de control financiar-fiscal ale Ministerului Finantelor Publice si din cadrul organelor locale ale administratiei finantelor publice, de catre Garda Financiara si alte organe legal abilitate printr-un proces-verbal, care contine atat constatarea savarsirii faptei contraventionale, cat si decizia de sanctionare. Aceste procese-verbale se comunica contribuabililor comitenti de catre organul care a decis sanctionarea, in cel mult 15 zile de la data intocmirii. Impotriva proceselor-verbale de constatare si sanctionare a contraventiilor de evaziune fiscala contribuabilul poate introduce plangere contraventionala care se depune la organul constatator si va fi judecata de judecatoria in a carei raza teritoriala a fost saarsita contraventia, asa cum prevedee art. 21 din Legea nr. 87/1994.

125

note curs dr.financiar fiscal

Documents