Noica - Ganduri despre Eminescu

- Cultural -nr. 337 / 16 Iulie, 2009

S-au implinit, pe 15 iunie, 120 de ani de la "savarsirea intru fiinta" a Poetului, iar in 12/25 iulie se implinesc 100 de ani de la nasterea lui Noica, Eminescu fiind pentru filosof "omul deplin al culturii romanesti", un model pedagogic: "In Eminescu substanta a devenit subiect. Cultura noastra folclorica, cultura lumii intregi..., in sfarsit rostirea noastra romaneasca" (C. Noica, Introducere la miracolul eminescian). Geniul poetului, caietele, manuscrisele, in a caror facsimilare si publicare vedea o raspundere nationala, poeziile, constituiau pentru Noica "un miracol al culturii romanesti". Ratiunea acestei fascinatii s-ar putea sa fi fost incercarile lui poetice din tinerete, atasamentul organic, dar si tematic fata de spiritul romanesc ce-ar salaslui in limba, dar si influenta lui Heidegger dupa care "Omul este pastorul fiintei, iar Limba casa fiintei... Fiecare limba este survenirea acelei rostiri esentiale in care unui popor istoric i se performeaza felul in care isi concepe esenta sa, adica apartenenta la Istoria lumii" (M. Heidegger, Originea operei de arta). Gandirea, categoriile conceptuale ,,se abandoneaza Fiintei", numai poetii numesc sacrul, caci "in chip poetic locuieste omul...", Hölderlin, in "luminisul Fiintei", Heidegger. Noica afirma ca fiinta romaneasca sta in limba, in gramatica modulatiilor verbului "a fi", in lexic "Cuvintele acestea, care sunt ciripitul nostru de fiecare zi, poarta raspunderea noastra mai adanca, si reprezinta adevarul nostru nestiut..., o limba iti dezvaluie lumea intr-un fel anumit... cuvantul poate purta in el o bogatie mai mare ca si conceptul" (C. Noica, Cuvant impreuna despre rostirea filosofica romaneasca). Dupa el, limba, vorbirea poeziei populare, limba poetica a lui Eminescu sunt insasi rostirea filosofica romaneasca. Rostirea devine, intr-un fel "tacerea fiintei" ca la Heidegger, limba ca vorbire rostind fiinta "luminand si ascunzand, invaluie" acel "dangat al linistii" Fiintei. La Eminescu "Se bate miezul noptii in clopotul de-arama / Si somnul, vames vietii, nu vrea sa-mi

deie vama/.../ Ci cumpana gandirii-mi si azi nu se mai schimba,/ Caci intre amandoua sta neclintita limba" ("Se bate miezul noptii"). Totusi, la Noica nu vom gasi temele nimicului, angoasei si mortii, categorii, mituri fundamentale ale spiritului german, de la Jakob Bohme la Heidegger, ci un anumit echilibru si seninatate specifice spiritului romanesc(!). Am putea spune ca spiritul german a fost apasat de insuportabila povara a fiintei, a nimicului, pe cand cel romanesc de dulcea povara a firii, intr-o buna ordine si relatie cu natura si cu moartea, cu Dumnezeu.

Mitul cosmogonic, matrice a lumii si creatiei dupa Eliade, are ca varianta in manuscris "in inceput fiinta n-a stat nici nefiinta / Ci totul era lipsit de viata si vointa/.../ Nu s-ascundea nimic si lotul era ascuns / Patruns de sine insusi era cel nepatruns". Dar parca suna mai poetic ,,La inceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta.../ Cand nu se ascundea nimic, desi totul era ascuns.../ Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns, / Fu prapastie? Genune? Fu potop intins de apa?...," si "umbra celor nefacute nu-nceta a se desface /...stapanea eterna pace/.../ Dar deodat-un punct se misca... cel dintai si singur. Iata-l / Cum din haos face muma, iar el devine Tatal..." Haosul germinativ si neantul, paradigma gandirii cosmogonice, au in campul lor, punctul, unda, lumina, raza, Noica vazand in ele campurile fiintei, respectiv trecerea de la in, individualul, la a fi intru, deci un ,,spor de fiinta", "roiuri luminoase... atrase in viata de un dor nemarginit".

Filozoful interpreteaza poezia lui Eminescu nu atat prin Schopenhauer, Vede, Buddhism, cu vacuitatea cosmica si lumea ca iluzie, val, maya, ci prin propriul model ontologic, in textura viziunii sentimentului romanesc al fiintei. Astfel, apriorismul lui Kant devine in traducerea poetului "Reprezentatia e ca un ghem absolut si dat simultan. Resfirarea acestui ghem simultan e timpul-si experienta... Din nefericire, atat torsul cat si fuiorul tin intruna". Prin aceasta imagine cosmogonica, timpul si spatiul, "conditiile de posibilitate ce sunt in capul nostru", vor marca ideea

lumii ca vis, "vis al mortii-eterne e viata lumii-intregi", simtindu-se influente buddhiste, dar poate si a lui Fichte, Eul isi creeaza Non-eul, lumea, dar si mai apasat a lui Schopenhauer cu Lumea ca vointa si reprezentare. Lumea ca vis este un arhetip ce trece din gnosticism prin alchimie in romantism... Numai ca aceste influente sunt recreate poetic si par mai expresive si "mai originale" ca originalul "Trecutul cand n-am fost, viitorul cand n-o fi existat ele, nu, fiindca eu nu exist, sufletul lumii, eu. Fara eu nu exista timp,..., nu exista D-zeu, fara ochi nu exista lumina, fara auz cantec, ochiul e lumina, auzul e cantecul, eu e D-zeu"... Timpul are ca orizonturi ieri, azi, maine, dar "Viitorul si trecutul / Sunt a filei doua fete", domina eterna pace, sau "Unda ce-si mana trecutu-n viitor". De retinut ipostazele gramaticale si temporale a verbului "a fi", ale firii, ale fiintei. Modelul nu e timpul liniar, Cronos "ce vecinie treiera", ci cercul, roata, mandala a filosofiilor indiene, vesnica reintoarcere a lui Nietzsche. "Se stie ca sistemul universului e o roata... " in manuscrise "Vremea trece, vremea vine". Astfel "Vezi roata istoriei intorcand spitele ei", in Memento mori, sau "Din chaos Doamne am aparut / Si m-as intoarce-n chaos", Luceafarul, dar "uitand cu totul / Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata". Noica va privilegia nu timpul rotitor, ci timpul rostitor, al infaptuirii, creatiei, al devenirii intru fiinta "Rostirea filosofica romaneasca pune in joc urmatoarele sase situatii ale fiintei: n-a fost sa fie, era sa fie, va fi fiind, ar fi sa fie, este sa fie, a fost sa fie" ( C. Noica, Sentimentul romanesc al fiintei).

Sentimentul melancolic al infinitului este la poet dorul, eros cosmologic si poetic, un existential, printr-un dor nemarginit sunt chemate la viata lumile, taina vietii "Dorinti nemarginite plantand intr-un atom"(Inger si demon). "Doruri vii si patimi multe / Ca si flori in poarta vietii / Bat la portile gandirii / Toate cer intrarea-n lume, / Cer vesmintele vorbirii." (Criticilor mei) sau "Mai am un singur dor / In linistea serii sa ma lasati sa mor". Dorul intruchipeaza unda cosmologica initiala, raza ce mai lumineaza inca, viata si iubirea "Se saruta dor cu dor /... Pana mor", ce ne duce la Sarutul lui

Brancusi, ce reprezinta inceputul si sfarsitul dragostei! O limba literara, rafinata, in care metaforele auditive: cornul ce rasuna, clopotul de arama, vuietul marii si vantului, leganatul codrului si valurilor dau muzicalitate de melos popular, iar prin jocul prefixelor si sufixelor devin expresia vie a unui dor neostoit si suflet nemangaiet. In Sarmanul Dionis, Eminescu vede lumea ca o picatura de roua, iar timpul o picatura de vreme, folosind prefixele ne-, in-, pentru infinit, nefinire, nemarginire, infinire, infinitul fiind, cum zice Noica, un gand descumpanit, o vorba nefericita, poetul folosind nemarginirea pentru spatiu, infinirea pentru timp, nefinirea pentru moarte, dar sensurile sunt figuri poetice si nu concepte filosofice. Avizat, filosoful vorbeste de infinitul rau al lui Hegel, de cel virtual, Aristotel, Leibniz, de cel actual, Cantor, multimile infinite ale numerelor si nu numai. Infinirea e blanda "eu ma pierd in infinitatea sufletului,... in ce infinire de timp clipa de bucurie" (Sarmanul Dionis). Infinirea blanda o intalnim si la Brancusi, Coloana infinita, pe cand nefinirea este mai potrivita pentru lumea microcosmosului, in ce nefinire microscopica s-ar pierde milioane de infuzorii, ducand mai degraba spre moarte. Si, totusi, dorul nemarginit cheama la viata sau la extinctia fiintei, la Nirvana. C. Noica, spirit speculativ si hermeneut rafinat, crede ca poetul are afinitati cu intuitiile si arhetipurile metafizice, unele ezoterice, tinand de alchimie si gnosticism, ca enigma vietii, Archaeus "Ei bine-priveste viata ca o comedie - cine-o aranjeaza priveste omul ca o masina-cine-o tine...Si-apoi nu uita ca hartia era decor-cine-o zugraveste... Ce era el, un nimic, o posibilitate,... Schema cursului naturii este un cerc de forme... Aceste umbre stau pe loc ca o urzeala, ca ideea unei fiinte sub care undele raului, etern altele, formeaza o batatura,... un Ahasver al formelor lumii..". Noica insusi dorea sa scrie un tratat despre arhei (!) si vedea in ei "existente fara realitate, fara subzistenta...", sau cum se intreba Eminescu "Nu cumva indaratul culiselor vietii e un regizor a carui existenta nu o putem explica", enigma vietii, caci "In fiecare om se incearca spiritul universului, se opinteste din nou, ca o raza din aceeasi apa... un salt spre ceruri". La Goethe si Blaga,

demonicul are rolul de principiu creator, Eminescu este poate sub influenta lui Schopenhauer "Aceasta putere de a trai poate fi comparata deasupra teatrului de marionete constituit din lumea oamenilor (vointa). Daca intr-o zi coarda ar slabi, manechinul s-ar prabusi" (Lumea ca vointa si reprezentare). Constantin Barbu in Eminescu, Poezie si nihilism, accentueaza nihilismul cosmologic buddhist al operei eminesciene si arata ca pentru poet omul este un mens metaphisicum "Oamenii din toate fac icoana si simbol / Numesc sunt, frumos, si bine ce nimic nu insemneaza, pe cadavrul trist si gol", Noica preferand "Ciudat izvod e omul pe-a vremii tesatura,... in veci acelasi, in toata omenirea in veci aceeasi haina", o natura umana metafizica, mereu aceeasi, sau, cum rosteste poetul "A pus in tine Domnul nemargini de gandire", caci prin fiecare om o lume-si facea-ncercarea, chiar daca poetul zice ca D-zeu a gresit cu el la aditiunea fiintei. Noica este sub influenta lui Eminescu, in care "el regaseste" temele sale filozofice, fara ca poetul sa-i fie un simplu pandant, ci o buna "ilustrare" a modelului sau ontologic, Devenirea intru devenire / Devenirea intru fiinta, Individualul cu determinatiile sale /Generalul cu determinatiile lui. Luceafarul, reusita suprema a poeziei romanesti, este trama spiritului romanesc, de a prinde sau nu fiinta, la fel ca Tinerete fara batranete. Hyperion este lumea fiintei, o natura generala, Catalina reprezinta individualul, lumea devenirii "Ea il privea cu un suras / El tremura-n oglinda", fiecare cautandu-si determinatiile, generalul vrand sa prinda fiinta "In timp ce Faust cerea o esenta, eroul lui Eminescu vrea existenta" (Sentimentul romanesc al fiintei), sau in terminologia epistemologiei actuale vrea sa se instantieze. Catalina, individualul, catre Hyperion: "Si viata-mi lumineaza /... Desi vorbesti cu inteles/ Eu nu te pot pricepe /.../ Vrei poate-n fapta sa arati / Dreptate si tarie", ca apoi sa spuna "Norocu-mi lumineaza!". Luceafarul ii raspunde cu orbirea de el, de fiinta goala "Ce-ti pasa tie, chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul". Luceafarul, Geniul, poarta in el generalul la care vrea sa ridice lumea individualului, a lui Catalin, lumea contingentei si norocului, a devenirii intru devenire, dar n-a fost sa fie \... "Lumea

necesitatii si lumea contingentei nu s-au intalnit. Dar s-au cautat... Nefericirea geniului este de ordin ontologic si ea. Caci geniul stie de fiinta, in timp ce omul de rand nu stie. Lumea ar trebui sa prinda fiinta, prin geniu, dar ramane una a contingentei". Asa si cu spiritul romanesc, ramane in devenirea intru devenire, trebuie mereu sa o ia de la capat, de la inceput, si "rateaza mereu devenirea intru fiinta" sincronizarea cu Europa, cu universalul! In Sase maladii ale spiritului contemporan, filosoful arata ca spiritul romanesc sufera mai mult sau mai putin de catholita, todetita, horetita, ahoretie, atodetie, la noi un excesiv spirit critic si disociativ "punand accentul mai degraba pe comentariul vietii decat pe viata," si placerea "de a face teorii in gol", dar mai ales de acatholie, "refuzul generalului", fapt ce se vede in dor "ca aspiratie spre ceva nelamurit". Azi, cand fiinta noastra melancolica si senina, cultura cu oralitatea si muzicalitatea ei s-au destramat, mai avea-vom noi, romanii, cu limba noastra, viitor, cum s-au intrebat, atat de ingrijorati de destinul nostru, Blaga si Noica, sub influenta astrului Eminescu "ce ne mai tine inca laolalta"? "E apus de Zeitate s-asfintire de idei", cum suna atat de nietzschenian, spenglerian, Memento mori, si stam poate sub fascinatia metafizica a versului "Ca o spaima impietrita, ca un vis incremenit...", cultura putand fi, cum zice filosoful, o incremenire de visuri, fara de care, insa, nu putem dainui!

Vasile Al. Rus