noi - ciordas

of 98 /98
1 Evgheni Zamiatin NOI Însemnarea unu SUBIECTE: O proclamaţie Cea mai înţeleaptă dintre linii Un poem Pur şi simplu voi copia, cuvânt cu cuvânt, proclamaţia care a apărut astăzi în Gazeta Statului Unic: „Construcţia Integralului va fi finalizată în o sută douăzeci de zile. Măreţul moment istoric în care primul Integral se va înălţa în spaţiul cosmic se apropie. Acum o mie de ani eroicii noştri strămoşi au supus întregul glob sub puterea Statului Unic. Voi veţi avea de îndeplinit o faptă şi mai glorioasă: veţi integra ecuaţia infinită a universului cu ajutorul Integralului nostru de sticlă, electric, scuipător de flăcări. Voi veţi subjuga fiinţele necunoscute de pe alte planete, care ar putea vieţui încă în condiţiile lor primitive de libertate, sub binefăcătorul jug al raţiunii. Dacă aceste fiinţe nu vor reuşi să înţeleagă că le aducem o fericire infailibilă din punct de vedere matematic, va fi de datoria noastră să le impunem să fie fericite. Dar înainte de a recurge la arme, vom încerca forţa cuvintelor.” În numele Binefăcătorului, de aceea, proclamăm către toate numerele Statului Unic: Toţi cei care se simt capabili, trebuie să compună discursuri, ode, manifeste, poeme sau alte lucrări care să preamărească frumuseţea şi grandoarea Statului Unic: Acestea vor reprezenta prima încărcătură pe care o va transporta Integralul. Trăiască Statul Unic, trăiască numerele, trăiască Binefăcătorul! Scriu acestea şi simt: îmi ard obrajii. Da, să integrăm grandioasa ecuaţie cosmică. Da, să aducem pe drumul drept curba primitivă şi să o îndreptăm la o tangentă, la o asimptotă, la o linie dreaptă. Pentru că linia Statului Unic este linia dreaptă. Magnifica, divina, exacta, înţeleapta linie dreaptă – cea mai înţeleaptă dintre linii. Eu, D-503, Constructor al Integralului, sunt doar unul dintre matematicienii Statului Unic: Pana mea, învăţată cu cifrele, nu ştie cum să creeze muzica asonanţelor şi a rimelor. Voi încerca, doar, să înregistrez ceea ce văd şi gândesc, sau, ca să fiu mai exact, ceea ce gândim (exact – noi, şi fie ca acest Noi să reprezinte titlul însemnărilor mele). Dar, de vreme ce aceste înregistrări vor fi o derivată a vieţii noastre, a vieţii matematic perfecte a Statului Unic, nu vor deveni, prin aceasta, indiferent de voinţa sau priceperea mea, un poem? Ba da. Cred asta, ştiu. Scriu acestea şi simt cum îmi ard obrajii. Acest lucru cred că e similar cu ceea ce simte o femeie atunci când simte pentru prima dată înăuntrul ei pulsul unei fiinţe omeneşti noi, deocamdată măruntă, oarbă. Sunt eu, şi în acelaşi timp nu sunt eu. Şi multe luni la rând va fi necesar să îl hrănesc cu propria mea viaţă, propriul meu sânge, apoi să îl smulg cu durere de la mine şi să îl aştern la picioarele Statului Unic. Dar sunt pregătit, ca fiecare, sau aproape fiecare, dintre noi. Sunt pregătit.

Author: others

Post on 03-Nov-2021

0 views

Category:

Documents


0 download

Embed Size (px)

TRANSCRIPT

NoiUn poem
Pur i simplu voi copia, cuvânt cu cuvânt, proclamaia care a aprut astzi în Gazeta Statului Unic:
„Construcia Integralului va fi finalizat în o sut douzeci de zile. Mreul moment
istoric în care primul Integral se va înla în spaiul cosmic se apropie. Acum o mie de ani eroicii notri strmoi au supus întregul glob sub puterea Statului Unic. Voi vei avea de îndeplinit o fapt i mai glorioas: vei integra ecuaia infinit a universului cu
ajutorul Integralului nostru de sticl, electric, scuiptor de flcri. Voi vei subjuga fiinele necunoscute de pe alte planete, care ar putea vieui înc în condiiile lor
primitive de libertate, sub binefctorul jug al raiunii. Dac aceste fiine nu vor reui s îneleag c le aducem o fericire infailibil din punct de vedere matematic, va fi de datoria noastr s le impunem s fie fericite. Dar înainte de a recurge la arme, vom
încerca fora cuvintelor.” În numele Binefctorului, de aceea, proclamm ctre toate numerele Statului Unic:
Toi cei care se simt capabili, trebuie s compun discursuri, ode, manifeste, poeme sau alte lucrri care s preamreasc frumuseea i grandoarea Statului Unic:
Acestea vor reprezenta prima încrctur pe care o va transporta Integralul.
Triasc Statul Unic, triasc numerele, triasc Binefctorul! Scriu acestea i simt: îmi ard obrajii. Da, s integrm grandioasa ecuaie cosmic.
Da, s aducem pe drumul drept curba primitiv i s o îndreptm la o tangent, la o
asimptot, la o linie dreapt. Pentru c linia Statului Unic este linia dreapt. Magnifica, divina, exacta, îneleapta linie dreapt – cea mai îneleapt dintre linii.
Eu, D-503, Constructor al Integralului, sunt doar unul dintre matematicienii Statului Unic: Pana mea, învat cu cifrele, nu tie cum s creeze muzica asonanelor i a rimelor. Voi încerca, doar, s înregistrez ceea ce vd i gândesc, sau, ca s fiu mai
exact, ceea ce gândim (exact – noi, i fie ca acest Noi s reprezinte titlul însemnrilor mele). Dar, de vreme ce aceste înregistrri vor fi o derivat a vieii noastre, a vieii matematic perfecte a Statului Unic, nu vor deveni, prin aceasta, indiferent de voina
sau priceperea mea, un poem? Ba da. Cred asta, tiu. Scriu acestea i simt cum îmi ard obrajii. Acest lucru cred c e similar cu ceea ce
simte o femeie atunci când simte pentru prima dat înuntrul ei pulsul unei fiine omeneti noi, deocamdat mrunt, oarb. Sunt eu, i în acelai timp nu sunt eu. i multe luni la rând va fi necesar s îl hrnesc cu propria mea via, propriul meu
sânge, apoi s îl smulg cu durere de la mine i s îl atern la picioarele Statului Unic. Dar sunt pregtit, ca fiecare, sau aproape fiecare, dintre noi. Sunt pregtit.
2
Primvar. De dup Zidul Verde, dinspre slbaticele, invizibilele câmpii, vântul aduce polenul galben de miere al unor flori necunoscute. Polenul dulce îi usuc
buzele i în fiecare minut îi treci limba peste ele. Buzele tuturor femeilor pe care le vezi trebuie s fie dulci (i ale brbailor, bineîneles). Acest lucru împiedic într-o oarecare msur fluxul gândirii logice.
Dar cerul! Albastru, neptat de nici un nor. (Ce slbatice erau gusturile celor din vechime, ale cror poei puteau fi inspirai de ctre acele absurde, dezordonate,
stupide tulumbe, grmezi de vapori!) Îmi place – sunt sigur c pot spune cu certitudine – nou ne place doar un astfel de cer steril, imaculat. În zile ca aceasta întreaga lume este turnat din aceeai sticl invulnerabil, etern ca i Zidul Verde, ca
toate cldirile noastre. În zile ca aceasta vezi adâncimea cea mai albastr a lucrurilor, acele pân acum necunoscute, uimitoare ecuaii – le vezi chiar i în obiectele comune, familiare.
S lum, de exemplu, asta. Diminea am fost la docul unde este construit Integralul, i dintr-o dat am vzut: strungurile; sfera regulatorului rotindu-se cu
ochii închii, uitându-se complet pe sine; manivelele strlucind, balansându-se în stânga i în dreapta; balansierul legnându-i cu mândrie umerii; burghiul mainii de mortezat dansând în sus i în jos pe o melodie neauzit. Deodat am vzut întreaga
frumusee a acestui grandios balet mecanic, inundat de lumina palid, albstruie a soarelui.
i apoi, ctre mine: De ce e frumos? De ce e frumos dansul? Rspuns: deoarece este
o micare neliber, deoarece întreg înelesul profund al dansului se afl chiar în subordonarea absolut, estetic, în ideala nelibertate. i dac este adevrat c
strmoii notri s-au abandonat dansului în momentele cele mai exaltate din viaa lor (misterele religioase, paradele militare), înseamn doar un lucru: instinctul nelibertii este inerent organic în om din timpuri imemoriale, iar noi, în viaa noastr de azi, nu facem decât, în mod contient, s…
Va trebui s termin mai târziu: a cnit anuntorul. Am ridicat privirea: O-90,
desigur. În jumtate de minut va fi aici, pentru plimbarea noastr zilnic. Drgua de O! Întotdeauna mi s-a prut c arat exact ca numele ei: cam cu zece
centimetri mai scund decât Norma Matern, i, de aceea, sculptat la rotund, toat, cu acel O roz, gura, deschis la fiecare cuvânt pe care îl rostesc eu. i, în plus, acea cut rotund, durdulie la încheietura mâinii, ca a unui copil.
Atunci când a intrat, volantul logicii înc mai zumzia la maxim în mine, i am început, pur i simplu prin fora ineriei, s vorbesc cu ea despre formula pe care
tocmai o pusesem la punct, care cuprindea totul – dansul, mainile, i pe noi toi. — Miraculos, nu-i aa? am întrebat. — Da, miraculos, mi-a zâmbit O-90 îmbujorat. E primvar.
Ei bine, ca s vezi: primvar… Ea vorbete de primvar. Femeile… Am tcut. Jos, bulevardul era plin. Pe o vreme ca asta, ora personal de dup-amiaz este
folosit pentru o plimbare adiional. Ca întotdeauna, Uzina Muzical cânta Marul
Statului Unic cu toate trompetele sale. Numerele se plimbau în linii egale, câte patru alturi, pind extatic la unison cu muzica – sute, mii de numere, în unife
1 de un albastru deschis, cu insigne aurii pe piepturi, purtând Numrul Statului,
3
fiecare brbat i femeie. i eu – noi patru – doar unul dintre nenumratele valuri în acest torent mre. La stânga mea, O-90 (dac aceste lucruri ar fi fost scrise de ctre unul dintre strmoii notri proi acum o mie de ani în urm, acesta ar fi descris-o
prin acel nostim cuvânt „a mea”); la dreapta mea, dou numere pe care nu le cunoteam, brbat i femeie.
Voiosul cer albastru, sori micui în fiecare insign, feele neumbrite de nebunia
gândurilor… Raze. Înelegei asta? Totul fcut dintr-o unic, radiant, zâmbitoare substan. i ritmurile almurilor: „Ta-ta-ta-tam! Ta-ta-ta-tam!” Ca nite trepte de
alam sclipind în soare, fiecare pas urcându-te mai sus i mai sus, în albastrul ameitor…
i, din nou, ca i azi diminea la doc, am vzut totul ca i când ar fi fost pentru
prima oar în viaa mea: dreptele, neschimbtoarele strzi, scânteietoarea sticl a pavajului, divinele paralelipipede ale caselor transparente, armonia ptrat a irurilor
gri-albstrui. i am simit: nu generaiile dinaintea mea, ci eu – da, eu am fost cel care l-a învins pe vechiul Dumnezeu i vechea via. Eu eram cel care a creat toate acestea. i eram ca un turn, nu îndrzneam s mic un cot ca s nu se drâme zidurile,
cupolele, mainile în fragmente peste mine. Apoi, un salt peste veacuri, de la + la –. Mi-am amintit (evident o asociere prin
contrast) – mi-am amintit deodat un tablou pe care l-am vzut într-un muzeu: unul
dintre bulevardele lor, din secolul douzeci, o învlmeal ameitor de pestri, o înghesuial încâlcit de oameni, roi, animale, afie, copaci, culori, psri… i se zice
c aa ceva chiar a existat – chiar a putut s existe. Mi se prea atât de incredibil, atât de absurd încât nu m-am putut abine i am izbucnit în râs.
i, imediat, a aprut un ecou – râs – în dreapta mea. Am întors capul: un reflex alb
– nite dini neobinuit de albi i ascuii, un chip strin de femeie. — V rog s m iertai, mi-a spus, dar priveai totul în jur cu un aer atât de
inspirat, ca un Dumnezeu mitic în a aptea zi a creaiei. Mi s-a prut c suntei sigur c chiar i pe mine m-ai creat tot dumneavoastr, nimeni altul decât dumneavoastr. Sunt foarte flatat… Toate acestea fr un zâmbet; chiar, a putea spune, cu o
oarecare consideraie (poate c tia c sunt Constructorul Integralului). Totui, în zona ochilor, sau a sprâncenelor – nu mi-am putut da seama unde anume – era un fel de x ciudat, iritant, pe care nu pot s-l redau, nu pot s-l definesc în cifre.
Dintr-un motiv straniu, m-am simit jenat i am încercat, fâstâcit, s îi explic râsul meu în mod logic. Era absolut clar, i-am spus, c acest contrast, acest abis de
netrecut între prezent i trecut… — Dar de ce de netrecut? (Ce dini imaculai!) Poate fi ridicat o punte peste un
abis. Imaginai-v: tobele, batalioanele, irurile – toate acestea au existat la fel de bine
i în trecut; deci… — Sigur c da! am strigat. (Ce coinciden uluitoare de idei: ea practic rostea,
aproape cu cuvintele mele, ceea ce scrisesem eu cu o zi înainte de plimbarea aceea). Înelegei, chiar i ideile. i aceasta pentru c nimeni nu este „unul”, ci „unul dintre”. Suntem atât de asemntori…
Ea: — Suntei sigur? I-am vzut sprâncenele ridicate ctre tâmple în unghi ascuit, ca nite coarne
ascuite ale unui x, i m-am trezit c sunt încurcat din nou. Am privit în dreapta, stânga, i… în dreapta mea – ea, I-330 (îi pot vedea numrul acum), supl, tioas,
încpânat de flexibil, ca o crava; în stânga mea este O, complet diferit, toat numai curbe, cu acea cut ca de copil la încheietur; iar la captul cellalt al rândului nostru, un numr de brbat pe care nu-l cunoteam – ciudat, oarecum dublu-arcuit,
ca litera S. Toi atât de diferii… Cea din dreapta, I-330, prea s îmi fi interceptat privirea tulburat, i cu un oftat a
zis:
4
— Da… Din pcate! De fapt, acest „din pcate” era foarte potrivit. Dar, din nou era acel ceva pe faa, sau
în glasul ei. i, cu o asprime neobinuit pentru mine, am zis: — Nu exist nici un motiv pentru „din pcate”. tiina progreseaz, i e evident
faptul c, dac nu acum, atunci în cincizeci sau o sut de ani…
— Chiar i nasurile tuturor… — Da, aproape am strigat, nasurile. Dac exist orice motiv de invidie, nu conteaz
care e acela… Dac am nasul turtit i altul… — Ah, nasul dumneavoastr este „clasic”, dup cum se spunea în vechime. Dar
mâinile dumneavoastr… Nu, haidei s vedem, haidei s v vedem mâinile!
Detest când se uit cineva la mâinile mele: proase, cu fire lungi de pr – un atavism stupid. Am întins mâna i am spus, cât de indiferent am putut:
— Mâini de maimu. Mi-a privit mâinile, apoi faa. — O conjunctur foarte interesant. M-a cântrit din ochi ca într-o balan, i
coarnele acelea au tresrit din nou la colurile sprâncenelor. — El e înregistrat cu mine, s-au deschis buzele roz ale lui O-90, cu o bucurie
energic.
Mi-a fi dorit s fi tcut – chestia asta era deplasat. În general, aceast drgu de O… cum s spun… are limba cam defazat; viteza limbii ei ar trebui, întotdeauna, s
fie la câteva secunde în urma vitezei de gândire, în nici un caz invers. La captul bulevardului, clopotul de pe Turnul cu Acumulatori btea rsuntor
aptesprezece. Ora personal luase sfârit. I-330 avea s plece cu numrul acela în
form de S. Faa lui inspira oarecum respect, i acum îmi prea familiar. Cred c îl mai întâlnisem pe undeva, dar unde?
La plecare, I-330 mi-a spus, aruncând înc unul dintre zâmbetele ei în X: — Venii poimâine la auditoriul 112. Am ridicat din umeri.
— Dac voi fi repartizat la acel auditoriu… i ea a replicat cu o siguran ciudat: — Vei fi.
Femeia aceasta m-a impresionat ca un neplcut, ireductibil termen iraional care s- a strecurat cumva într-o ecuaie. i m-am bucurat s rmân mcar câteva clipe
singur cu drglaa O. inându-ne de mân, am strbtut patru linii de bulevarde. La col ea a trebuit s-o
ia la dreapta, iar eu, la stânga.
— A vrea atât de mult s vin la tine astzi i s coborâm storurile. Astzi, chiar acum… O i-a ridicat ochii ei rotunzi de un albastru cristalin ctre mine.
Ce nostim e. Ce-a fi putut s îi spun? Venise la mine abia cu o zi mai înainte, i tia la fel de bine ca i mine c urmtoarea noastr zi sexual era peste dou zile. Era pur i simplu un caz obinuit la ea de „vorbire înainte de a gândi” – ca o scânteie
ocazional (i uneori duntoare) dat prematur unui motor. Înainte s ne desprim, i-am srutat ochii aceia frumoi, neumbrii de nici un nor,
de dou, ba nu, mai precis de trei ori.
Însemnarea trei
5
Tocmai m-am uitat peste ceea ce am scris ieri, i vd c nu m-am exprimat suficient
de clar. Desigur, totul este cât se poate de clar pentru oricare dintre noi. Dar, poate
voi, cititorii necunoscui crora Integralul le va duce însemnrile mele, ai ajuns doar la acea pagin din marea carte a civilizaiei la care erau strmoii notri acum nou sute de ani. Poate c nu tii nimic despre lucrurile atât de elementare cum ar fi
Tabelele Orare, Ora Personal, Norma Matern, Zidul Verde i Binefctorul. Mi se pare ridicol, îns mi-e destul de dificil s vorbesc despre toate acestea. Este ca i cum
un scriitor din, s zicem, secolul douzeci, ar fi trebuit s explice în romanul su înelesul unor cuvinte ca „hain” sau „apartament” sau „soie”. Îns, dac romanul su ar fi trebuit s fie tradus pentru slbatici, cum ar fi putut el s evite explicarea
unui cuvânt ca „hain”? Sunt convins c un slbatic s-ar fi uitat la „hain” i s-ar fi întrebat: „La ce e bun
asta? E doar o povar inutil”. Am senzaia c reacia voastr ar putea fi exact aceeai când v-a spune c nici unul dintre noi n-a trecut de Zidul Verde de la Rzboiul de Dou Sute de Ani.
Dar, dragii mei cititori, un om trebuie s gândeasc mcar cât de cât. Face bine. La urma urmei, este clar c întreaga istorie a umanitii, din cât se cunoate, este istoria tranziiei de la forme de existen nomade la cele din ce în ce mai aezate. i de aici
nu rezult oare c cea mai aezat form (a noastr) este în acelai timp i cea mai desvârit (a noastr)? Oamenii s-au vânzolit de la un capt la altul al Pmântului
doar în preistorie, atunci când existau naiuni, rzboaie, comer i tot felul de descoperiri de Americi. Dar cine mai are nevoie de toate acestea acum? La ce bun?
Recunosc c deprinderea unui astfel de mod stabil de existen nu a fost uor de
realizat, i nu s-a petrecut dintr-o dat. În timpul Rzboiului de Dou Sute de Ani, atunci când toate drumurile erau czute în ruin i erau npdite de iarb, trebuie s
fi prut extrem de neconvenabil la început s locuieti în orae izolate unele de altele de jungle verzi. i ce-i cu asta? Dup ce omului i-a czut coada, probabil, i-a venit destul de greu s învee, la început, s alunge mutele fr ajutorul ei. La început,
fr îndoial c a dus dorul cozii. Dar acum – putei s v imaginai având coad? Sau putei s v imaginai c umblai pe strad gol, fr o „hain”? (Pentru c poate voi înc mai tropii în „haine”) Aa e i cu mine: nu-mi pot imagina un ora care s nu
fie îmbrcat într-un Zid Verde; nu îmi pot închipui o via care s nu fie reglementat de cifrele Tabelelor noastre.
Tabelul… Chiar în momentul acela, de pe zidul camerei mele, cifrele sale purpurii pe un câmp aurit m fixeaz cu gingie i severitate în ochi. Involuntar, mintea mea se întoarce ctre ceea ce strmoii au numit „icoan”, i m mân s compun poeme
sau rugciuni (cci sunt acelai lucru). Ah, de ce nu sunt poet, s pot aduce laudele potrivite Tabelului, inima i pulsaia Statului Unic!
Copii de coal fiind, am citit cu toii (poate c i dumneavoastr) acel monument al literaturii vechi – Mersul trenurilor. Îns pus pe lâng Tabelul nostru, ar fi ca grafitul pe lâng un diamant: ambele conin acelai element – carbonul – îns cât de etern, cât
de transparent este diamantul, cum strlucete! Cui nu i se oprete respiraia când trece huruind prin Mersul trenurilor? Dar Tabelele noastre Orare! Ne transform pe
fiecare dintre noi într-un erou de oel, un erou pe ase roi dintr-un grandios poem epic. În fiecare diminea, cu o precizie de ase roi, la aceeai or i în acelai moment, noi – milioane dintre noi – ne trezim toi ca unul. i la aceeai or, milioane
la unison, începem munca; i o terminm în acelai fel, la unison. i, contopii într-un singur trup cu milioane de mâini, în aceeai secund, desemnat de ctre Tabel, ne
ducem lingurile la gur. În aceeai secund, ieim s ne facem plimbarea, mergem la auditoriu, plecm ctre sala pentru exerciii Taylor, adormim…
O s fiu sincer cu totul: nici chiar noi n-am gsit înc o soluie absolut, precis
pentru problema fericirii. De dou ori pe zi, de la 16 la 17 i de la 21 la 22 –
6
magnificul organism unic se desparte în celule separate; acestea sunt Orele Personale desemnate de ctre Tabel. În timpul acestor ore vei vedea la unii storurile lsate la camere; alii vor pi msurat pe bulevard, ca i când ar urca pe treptele de alam ale
Marului; iar alii, ca i mine acum, la birourile lor. Dar sunt încreztor – i putei s- mi spunei c sunt un idealist i un vistor – sunt convins c, mai devreme sau mai târziu vom potrivi i aceste Ore Personale în formula general. Într-o bun zi aceste
86.400 de secunde îi vor gsi locul i ele în Tabelele Orare. Am citit i am auzit multe lucruri incredibile despre acele vremuri când oamenii
înc mai triau într-o stare de libertate, adic neorganizat, slbatic. Dar cel mai incredibil lucru dintre toate, mi se pare mie, este faptul c autoritatea statului la acea vreme – indiferent cât de rudimentar era – le putea permite oamenilor s triasc fr
nimic asemntor mcar cu Tabelul nostru, cu plimbri obligatorii, fr o reglementare exact a meselor zilnice, trezindu-se i mergând la culcare când aveau
chef. Unii istorici chiar afirm c în acele timpuri luminile stradale erau aprinse toat noaptea, iar oamenii se plimbau i mergeau cu mainile pe strzi la orice or din noapte.
Oricât a încerca, tot nu pot înelege. La urma urmei, indiferent cât de limitat le-ar fi fost inteligena, trebuiau s fi îneles c un astfel de mod de via era un genocid – chiar dac era unul lent. Statul (umanitatea) interzicea uciderea unui singur individ,
dar nu i uciderea parial a milioanelor de oameni zi de zi. A ucide un individ, adic a diminua suma total de viei omeneti cu 50 de ani, era o crim. Dar a diminua suma
de viei omeneti cu 50 de milioane de ani nu era considerat crim. Nu-i ceva absurd? Astzi, orice puti de zece ani ar rezolva aceast problem moral-matematic în jumtate de minut. Ei, cu toi filosofii lor adunai laolalt, n-au putut s o rezolve
(pentru c nu i-a trecut prin cap nici unui Kant s conceap un sistem de etic tiinific, adic o etic bazat pe scdere, adunare, împrire i înmulire).
i nu era absurd ca statul (pentru c îndrznea s se numeasc stat!) s lase viaa sexual fr nici o urm de control? Cât de des i cât de mult voia fiecare… Complet netiinific, ca animalele. i tot cu ochii închii, ca animalele, fceau i copii. Nu e
ridicol: s aib noiuni de agricultur, avicultur, piscicultur (avem informaii exacte c toate acestea le erau cunoscute), i, totui, s nu fie capabili s fac ultimul pas pe aceast treapt logic – infantocultura? s nu fie capabili s elaboreze un lucru cum
ar fi Normele noastre Materne i Paterne? Este atât de absurd, de incredibil, încât mi-e team, când scriu lucrurile acestea, ca
voi, cititorii mei necunoscui, s nu m luai drept un individ plin de bancuri proaste. Mi-e team c vei fi tentai s credei c încerc doar s îmi bat joc de voi, înirându- v cele mai mari inepii fr s clipesc.
Dar, ca s încep cu începutul, sunt incapabil s fac glume, deoarece fiecare glum conine o minciun ca funcie implicit. În al doilea rând, tiina Statului nostru Unic
susine c aa triau cei din vechime, i tiina Statului Unic nu greete niciodat. i apoi, de unde ar fi putut s apar o logic statal atunci, în vremurile acelea în care oamenii vieuiau în stare de libertate – o stare a animalelor, maimuelor, turmelor? Ce
se putea atepta de la ei, când chiar în timpurile noastre, din strfunduri, din adâncimi nebnuite, înc mai rzbat ocazional ecouri slbatice, ecouri ale firii de maimu?
Din fericire, doar rareori. Din fericire, acestea sunt doar defeciuni ale unor componente minore care pot fi reparate cu uurin fr a opri eterna, grandioasa
micare a întregului Mainii. i pentru a îndeprta urubul îndoit, avem mâna iscusit i grea a Binefctorului i ochii experimentai ai Gardienilor.
i, apropo, tocmai mi-am amintit. Numrul acela pe care l-am vzut cu o zi mai
înainte, îndoit în form de S – cred c l-am vzut ieind din Biroul Gardienilor. Acum îneleg acel sentiment instinctiv de respect pe care l-am avut pentru el, i stânjeneala atunci când acea ciudat I-330 a vorbit de fa cu el… trebuie s mrturisesc c
7
aceast I-330… Soneria pentru culcare: e trecut de ora 22. Pe mâine…
Însemnarea patru
Dac
Pân acum, totul în via a fost clar pentru mine (nu-i de mirare c am, se pare, o predilecie chiar pentru cuvântul „clar”). Totui astzi… Nu pot s îneleg.
În primul rând: Am fost, într-adevr, desemnat la auditoriul 112, aa cum mi-a
spus ea. Dei probabilitatea era de 1500 3
--------- = -------- 10 000 000 20 000
(1500 fiind numrul de auditorii; 10 000 000 efectivul de numere). i, în al doilea rând… Dar s vi le spun în ordine, aa cum s-au întâmplat. Auditoriul – o emisfer enorm de sticl masiv, îmbibat de soare. Rânduri
circulare de capete de o sfericitate nobil, rase cu finee. Cu inima palpitându-mi uor, am privit în jur. Cred c m uitam dup buzele rozalii, pline de dulcea, ale lui
O, printre valurile albastre de unife. O scânteiere a unor dini ascuii, extraordinar de albi, ca… Îns nu, nu era asta. O urmeaz s vin la mine la ora 21 în aceast sear. Era în întregime firesc s îmi doresc s o vd acolo.
Soneria. Ne-am ridicat i am cântat Imnul Statului Unic. i apoi, de la tribun, vocea fonolectorului, strlucind de înelepciune din difuzoarele sale.
— Stimabile numere! Arheologii notri au descoperit recent o anumit carte din
secolul douzeci în care un autor povestete despre un slbatic i un barometru. Slbaticul a observat c de fiecare dat când barometrul indica „ploaie” chiar venea
ploaia. i de vreme ce îi dorea s plou, a scos exact cât mercur trebuia din coloan ca s îl lase pe „ploaie”. (Pe ecran – un slbatic, îmbrcat în pene, scoând mercurul. Râsete.) Râdei voi. Dar nu vi se pare c, de fapt, europeanul din acea epoc era mult
mai ridicol? Ca i slbaticul, europeanul îi dorea „ploaie” – ploaie cu majuscul, ploaie algebric. Dar tot ce era în stare s fac a fost s stea ca o gin chioap i
plouat în faa barometrului. Slbaticul, mcar, a avut mai mult curaj, energie i logic, chiar dac numai o logic primitiv. El a fost capabil s descopere c exista o conexiune între efect i cauz. Scoând mercurul, a fost capabil s fac primul pas pe
acel mre drum pe care… În momentul acela (repet, scriu aceste însemnri fr s ascund ceva) – în acel
moment am devenit, parc, impermeabil la fluxul însufleitor care curgea din
difuzoare. Am fost deodat copleit de senzaia c venisem acolo pentru nimic (de ce „pentru nimic” i cum a fi putut s nu vin din moment ce fusesem repartizat acolo?).
Totul îmi prea gol, nimic altceva decât un înveli, o coaj. i atunci când, cu un efort considerabil, am reuit s îmi reconectez atenia, fonolectorul deja trecuse la subiectul su principal: muzica noastr, compoziia matematic (matematicianul – cauz;
muzica – efect.) Descria recentul concept de muzicometru. — Prin simpla rsucire a acestei manivele, oricare dintre dumneavoastr poate
produce pân la trei sonate pe or. Totui, gândii-v cât efort îi costa lucrul acesta pe strmoii notri! Acetia erau capabili s creeze doar autoflagelându-se pân la „inspiraie” – o form necunoscut de epilepsie. i iat aici o ilustrare foarte amuzant
8
a ceea ce produceau ei: Scriabin, secolul douzeci. Denumeau aceast cutie neagr (o cortin s-a dat la o parte pe scen descoperind privirilor vechiul lor instrument) un instrument „regal”, ceea ce nu face altceva decât s demonstreze înc o dat la ce nivel
întreaga lor muzic… i aici am pierdut irul din nou, probabil deoarece… Da, voi fi cinstit, deoarece ea,
I-330, s-a îndreptat ctre cutia „regal”. Bnuiesc c am fost doar surprins de apariia
ei brusc pe scen. Purta costumul fantastic al epocii vechi: o rochie neagr strâns pe trup, care îi
scotea puternic în eviden albul umerilor si goi i al sânilor, care aveau între ei o umbr cald urcând i coborând în ritmul respiraiei… i dinii aceia aproape agresivi, orbitori…
Un zâmbet – o muctur ctre noi, în jos. Apoi s-a aezat i a început s cânte ceva slbatic, spasmodic, împestriat, ca i cum viaa lor întreag atunci n-ar fi avut
nici mcar o urm de metod raional mecanic. i, bineîneles, toi cei din jurul meu aveau dreptate, toi râdeau. Cu excepia câtorva… dar de ce i eu, i eu… Eu?
Da, epilepsie, o boal a spiritului, durere… Domoal, dulce durere – o muctur –
i doream s fie i mai adânc, i mai dureroas. i apoi, încet, soarele. Nu al nostru, nu soarele albstriu, cristalin, difuzat uniform prin crmizile de sticl, nu – era un soare slbatic, nvalnic, dogoritor – i jos toate hainele, rupe totul în fâii de pe tine.
Numrul de lâng mine arunc o privire în stânga, ctre mine, i strâmb din nas. Oarecum, o amintire bine întiprit rmâne: un balona micu de saliv i s-a ivit pe
buze i s-a spart. Balonaul acela m-a trezit la realitate. Eram eu însumi din nou. Ca toi ceilali, auzeam i eu doar un zornit lipsit de sens, agitat. Am râs. A aprut
un sentiment de uurare; totul era simplu. Isteul fonolector ne-a dat o imagine prea
vie a acelei epoci primitive. Asta a fost totul. Cu ce bucurie am ascultat dup aceea muzica noastr din prezent! (A fost difuzat
la sfârit, pentru contrast.) Msurile cromatic cristaline ale infinitelor serii convergente i divergente i corzile sintetizatoare ale formulelor lui Taylor i McLauren; tonul plin, cvadrilater, tempourile grele ale „Pantalonilor lui Pitagora”2; tristele melodii ale
oscilaiilor care se sting; ritmurile vii alternând cu liniile de pauz Frauenhofer – ca analiza spectroscopic a planetelor…
Ce grandoare! Ce logic nepieritoare! i cât de jalnic era capricioasa muzic a
strmoilor, guvernat de nimic altceva decât de fantezii slbatice… Ca de obicei, am ieit prin cadrul larg al uilor auditoriului în iruri ordonate, câte patru. Silueta aceea
familiar, dublu arcuit, a trecut într-o clip pe lâng mine; m-am înclinat cu respect. O urma s vin într-o or. M-am simit emoionat într-un mod plcut i benefic.
Acas m-am grbit s intru în birou, am predat cuponul roz i am primit certificatul
care îmi permitea s cobor storurile. Acest drept este acordat doar în zilele sexuale. Tot restul timpului trim în spatele zidurilor noastre transparente care par esute din
aer sclipitor – suntem permanent vizibili, tot timpul scldai în lumin. Nu avem nimic de ascuns unii fa de ceilali. i, de altfel, asta face mult mai uoar dificila i nobila sarcin a Gardienilor. Altfel cine tie ce s-ar putea întâmpla? Poate chiar acele ciudate
slauri închise ale strmoilor au dat natere psihologiei lor ieftine de peter. „Casa mea (sic!) – castelul meu.” Ce idee!
La ora douzeci i dou am coborât storurile i în acelai moment O a intrat, cu
respiraia uor agitat. i-a întins ctre mine cuponul roz i buzele tot roz. Am rupt cuponul i n-am mai putut s m dezlipesc de gura ei roz pân în ultima secund –
douzeci i dou i cincisprezece. Dup aceea i-am artat însemnrile mele i am vorbit (cred c am vorbit foarte bine)
despre frumuseea ptratului, a cubului, a liniei drepte. Ea a ascultat cu atenia ei
trandafirie i încânttoare i, deodat, o lacrim s-a scurs din ochii ei albatri, apoi o a doua, a treia, chiar pe pagina deschis (pagina 7). Cerneala s-a ters. Acum va trebui s copiez pagina.
9
— Drag D, dac tu – dac… „Dac” ce? Dac… Iar vechea ei obsesie despre un copil? Sau, poate, ceva nou –
ceva… ceva despre cealalt? Dar asta ar… Nu, serios, ar fi prea absurd.
Însemnarea cinci
SUBIECTE: Ptrat
Stpânii lumii O funcie plcut i util
Iari totul e anapoda. Din nou vorbesc cu tine, necunoscutul meu cititor, ca i
când tu… Ca i când, hai s zicem, ca i când tu ai fi vechiul meu prieten R-13,
poetul, acela cu buze de negroid – toat lumea îl cunoate. Dar tu eti cine tie pe unde – pe Lun, pe Venus, Marte, Mercur? Cine tie pe unde eti, sau cine eti.
Acum, s ne gândim la un ptrat, un ptrat însufleit, frumos. i imaginai-v c trebuie s v spun ceva despre el însui, despre viaa lui. Înelegei voi, unui ptrat nici mcar nu i-ar trece prin cap s v spun c toate patru unghiurile sale sunt
egale: acest lucru a devenit atât de natural, atât de comun pentru el încât pur i simplu nu mai e contient într-un mod activ de lucrul acesta. Aa i cu mine: m regsesc în mod continuu în poziia ptratului. S lum, de exemplu, cupoanele roz, i
tot ceea ce ine de ele. Pentru mine, lucrul acesta este la fel de natural ca i egalitatea celor patru unghiuri pentru ptrat, dar pentru voi ar putea reprezenta un mister mai
mare decât binomul lui Newton. Ei bine. Unul dintre înelepii antici a spus, în mod accidental bineîneles, un lucru
cu cap: „Dragostea i foamea conduc lumea”. Ergo: pentru a stpâni lumea, omul
trebuie s-i stpâneasc conductorii. Înaintaii notri au reuit, pltind scump, s înving Foamea; vorbesc despre Marele Rzboi de Dou Sute de Ani – rzboiul dintre
ora i sat. ranii primitivi, probabil mânai de prejudeci religioase, se cramponau de „pâinea”3 lor.
Dar în anul 35 înainte de fondarea Statului Unic, a fost inventat hrana noastr
actual, un produs pe baz de petrol. E adevrat c doar 0,2 din populaia globului a supravieuit rzboiului. Dar, curat fiind de mizeria milenar, cât de radioas a devenit faa pmântului! i acele dou zecimi care au supravieuit au gustat înlimile
binecuvântate în palatul strlucitor al Statului Unic. Nu este clar, totui, faptul c starea de binecuvântare i invidia sunt numrtorul i
numitorul fraciei numite fericire? i ce sens ar mai fi avut nenumratele sacrificii ale Marelui Rzboi de Dou Sute de Ani dac în viaa noastr ar mai rmâne înc loc pentru invidie? i totui, înc au rmas, pentru c înc au mai rmas nasuri „cârne”
i „clasice” (conversaia noastr din timpul plimbrii); înc mai erau unii oameni a cror dragoste era dorit de muli, i alii a cror dragoste nu era cutat de nimeni.
În mod natural, dup ce a fost cucerit Foamea (algebric, prin suma total a bunurilor exterioare), Statul Unic i-a îndreptat atacul împotriva celuilalt stpân al lumii – Dragostea. i în cele din urm aceast for elementar a fost la rândul ei
subjugat, id est organizat i redus la ordine matematic. Cu aproape trei sute de ani în urm, istorica noastr Lex Sexualis a fost proclamat: „Fiecare numr are
dreptul la orice alt numr ca articol sexual”. De atunci totul a fost doar o problem de tehnologie. Eti examinat cu grij în
laboratoarele Departamentului Sexual; este determinat coninutul exact de hormoni
sexuali din sânge i i se aloc un Tabel potrivit de zile sexuale. Dup aceea, declari c în zilele tale sexuale doreti s utilizezi numrul sau numerele sta i sta, primeti carneelul tu de cupoane roz. i asta e tot.
10
Evident, astfel nu mai exist motive de invidie; numitorul fraciei fericirii este redus la zero, iar fracia este transformat într-o infinitate magnific. i astfel, ceea ce pentru înaintaii notri a reprezentat o surs pentru nenumrate tragedii stupide, a
fost redus la o funcie armonioas, plcut i util a organismului, o funcie ca i somnul, munca fizic, consumul alimentelor, defecaia i aa mai departe. Astfel putei vedea cât de mare este puterea logicii care purific tot ceea ce atinge. Ah, dac
voi, dragii mei cititori, ai putea cunoate aceast putere divin, dac i voi ai putea-o înva i urma pân la capt!
Ce ciudat… am scris astzi despre cele mai înalte culmi ale istoriei umanitii; am respirat în tot acest timp cel mai pur aer de munte al gândirii. Totui, în interiorul meu totul este oarecum înceoat, împienjenit, umbrit de încruciarea unui straniu X
cu patru labe. Sau poate sunt chiar propriile mele labe? i totul pentru c le-am avut tot timpul sub ochii mei? Nu-mi place s vorbesc despre ele i nu îmi plac: sunt o
relicv a unei epoci slbatice. Oare este posibil ca undeva, înuntrul meu, s existe… Am vrut s anulez cu o cruce toate acestea, deoarece am depit limitele subiectelor
pe care mi le-am propus pentru aceast însemnare. Apoi am decis s le las. Am s las
notele mele, ca pe un foarte sensibil seismograf, s înregistreze chiar i curba celor mai nesemnificative oscilaii ale creierului meu; pentru c chiar aceste oscilaii sunt uneori semnalele de alarm ale…
Dar asta este complet absurd. Ceva care ar trebui scos cu adevrat: ne-am canalizat toate forele elementare – nu mai pot exista catastrofe.
i acum totul este în întregime clar pentru mine. Sentimentul ciudat dinuntrul meu este pur i simplu rezultatul aceleiai poziii a ptratului pe care am descris-o mai înainte. Iar tulburtorul X nu este în interiorul meu (nu poate fi); este pur i
simplu frica mea c un X ar putea rmâne în mine, necunoscuii mei cititori. Dar sunt încreztor c nu m vei judeca prea sever. Sunt convins c vei înelege c este mult
mai dificil pentru mine s scriu decât a fost pentru orice alt autor din istoria omenirii. Unii au scris pentru contemporani; alii pentru descendenii lor. Dar nimeni n-a mai scris pentru strmoi, sau pentru fiine similare cu primitivii, îndeprtaii si
înaintai…
Un incident Blestematul „e clar”
Douzeci i patru de ore Repet: mi-am fcut o datorie din a scrie fr s ascund nimic. De aceea, oricât de
trist este, trebuie s notez aici c chiar i printre noi procesul de solidificare, de cristalizare a vieii, în mod evident nu s-a încheiat înc; mai sunt anumite trepte de urcat înainte s atingem acest ideal. Idealul (evident) este condiia de la care nu se
mai poate întâmpla nimic mai mult. Dar acum… Ei bine, Gazeta Statului Unic de astzi anun faptul c poimâine va avea loc o celebrare a Justiiei la Piaa Cubului.
Acest lucru înseamn c din nou un oarecare numr a tulburat funcionarea marii Maini a Statului; din nou s-a întâmplat ceva care nu fusese prevzut, ceva necalculat dinainte.
De altfel, mi se întâmplase i mie ceva. E drept, asta a fost în timpul Orei Personale, adic într-un interval special alocat pentru circumstane neprevzute. Totui… În
jurul orei aisprezece (sau, ca s fiu mai precis, la fr zece) eram acas. Deodat a sunat telefonul. O voce feminin:
— D-503?
11
— Da. — Eti liber? — Da.
— Sunt I, I-330. O s ajung în câteva momente la tine i mergem s vizitm Casa Antic. De acord?
I-330… M irit i e antipatic, aproape c m sperie. Îns tocmai de aceea am
spus: da. Cinci minute mai târziu eram deja amândoi în aerou. Albastrul de marmur al
cerului de mai; lumina unui soare în propriul su aerou auriu zumzind din urma noastr, fr s ne depeasc i fr s rmân în urm. i înaintea noastr un nor, alb ca o cataract, fr noim i buclat ca obrajii unui antic Cupidon, i oarecum
deranjant. Fereastra din fa este ridicat. Vântul, uscând buzele. Involuntar, trebuie s le umezeti tot timpul, i tot timpul te gândeti la buze.
Apoi, din deprtare au început s se zreasc puncte verzi obscure, în spatele Zidului. O uoar, rapid strângere de inim – jos, jos, jos – ca de pe o pant abrupt de munte, i am ajuns la Casa Antic.
Întreaga structur ciudat, fragil, oarb este închis într-un înveli de sticl. Altfel, bineîneles, s-ar fi prbuit cu mult vreme în urm. La ua de sticl, o btrân, plin de riduri, mai ales gura – numai cute i încreituri, buzele scufundate înuntru ca i
când gura i s-ar fi lipit. Era ciudat c înc mai era capabil s vorbeasc. i totui, a vorbit.
— Ei, dragii mei, aadar ai venit s îmi vedei csua? i ridurile s-au luminat (probabil c s-au dispus în mod radial, creând impresia de mnunchi de raze).
— Da, bunicuo, mi-a venit din nou chef s o mai vd, a zis I-330.
Ridurile au strlucit. — Ce soare, nu? Ei, ei, i-acum? trengrio! tiu, tiu! Foarte bine, intrai singuri,
eu o s rmân aici, la soare… Hm… Însoitoarea mea se pare c viziteaz frecvent locul acesta. Îmi venea s m
scutur de parc a fi vrut s dau jos ceva de pe mine, ceva enervant: probabil aceeai
imagine vizual care înc îmi mai persista în memorie – norul pe acel albastru de marmur.
Când urcam pe scara larg i întunecoas, I-330 a zis:
— O iubesc foarte mult pe btrâna aceea. — De ce?
— Nu tiu. Probabil pentru gura ei. Sau, poate pentru nimic anume. Pur i simplu. Am ridicat din umeri. Ea a continuat, cu un zâmbet stins, sau poate fr s
zâmbeasc deloc:
— M simt teribil de vinovat. Evident, n-ar trebui s existe dragoste „pur i simplu”, ci doar „dragoste pentru c”. Toate fenomenele elementare trebuie s…
— E clar… am început, dar imediat m-am oprit, surprins c folosisem acest cuvânt, i am aruncat o privire pe furi spre I-330: observase sau nu?
Ea privea undeva în jos; pleoapele ei erau coborâte ca nite storuri.
Mi-am amintit de ora de sear, pe la ora douzeci i dou. Treci pe bulevard, i acolo, printre celulele strlucitoare i transparente – cele întunecate, cu storurile trase. i în spatele storurilor… Ce e în spatele storurilor înuntrul ei? De ce m-a sunat
azi i la ce bun toate acestea? Am deschis o u grea, scârâitoare, opac i am pit într-o încpere sumbr,
dezordonat (pe care ei o numeau „apartament”). Acelai ciudat instrument muzical „regal” i din nou muzica aceea slbatic, dezorganizat, turbat ca i data trecut – o harababur de culori i forme. O suprafa alb, plat deasupra; perei de un albastru
întunecat; copertele colorate în rou, verde i portocaliu ale anticelor cri legate; candelabrele galbene din bronz, o statuie a lui Buddha; mobila construit de-a lungul unor linii convulsionate de epilepsie, incapabile de a fi cuprinse într-o ecuaie.
12
Puteam cu greu îndura tot acel haos. Dar însoitoarea mea avea în mod evident un organism mai puternic.
— sta e preferatul meu… i deodat i-a dat seama. Un zâmbet-muctur, dini
albi ascuii. Vreau s spun, mai exact, c e cel mai absurd dintre toate „apartamentele”.
— Sau, i mai precis, am corectat-o eu, dintre statele lor. Mii de state microscopice,
într-un permanent rzboi, la fel de necrutoare ca… — Desigur, asta e… a spus ea, prând a fi cât se poate de serioas.
Am traversat camera cu ptuuri pentru copii (copiii din acele vremuri erau i ei tot proprietate privat). Înc zece camere, oglinzi strlucitoare, ifoniere sobre, sofale intolerabil de iptoare, un imens „emineu”, un pat mare din lemn de mahon.
Moderna, frumoasa, transparenta, eterna noastr sticl aprea doar în acele ptrate fragile i mici ale ferestrelor.
— i apoi, imagineaz-i! Aici toi iubeau „pur i simplu”, mistuindu-se, suferind… (Din nou au czut storurile pleoapelor.) Ce consum stupid, nechibzuit de energie uman – nu crezi?
Prea s-mi vorbeasc de undeva dinuntrul meu, îmi rostea gândurile. Dar în zâmbetul ei exista acel constant, iritant X. În spatele storurilor, ceva se întâmpla, acolo în interiorul ei – nu tiu ce anume – ceva care m fcea s-mi pierd rbdarea.
Voiam s o contrazic, s-i strig (da, s strig), dar eram nevoit s m declar de acord – era imposibil s nu fiu.
S-a oprit înaintea unei oglinzi. În acel moment i-am vzut doar ochii. M-am gândit: o fiin uman este alctuit la fel de absurd ca aceste „apartamente” lipsite de noim; capetele oamenilor sunt opace, având doar nite ferestre mrunte – ochii. Ca i când
ar fi ghicit ce gândeam, s-a întors ctre mine. „Ei bine, uite ochii mei. Ei?” (Asta fr s deschid gura, bineîneles.)
În faa mea, dou ferestre înspimânttor de întunecate, i dincolo de ele o via atât de strin i de misterioas. Nu vedeam decât flcrile – un emineu doar al ei licrind acolo – i nite forme semnând cu…
Asta era normal, firete: m-am vzut pe mine reflectat în ochii ei. Dar ceea ce simeam nu era firesc i nici nu semna cu mine (probabil c era efectul opresiv al acelui loc). Chiar mi-era team. M simeam prins în capcan, închis în acea peter
primitiv, prins în vârtejul slbatic al vieii din vechime. — tii ceva, a zis I-330. Du-te puin în camera alturat. Vocea ei a venit de acolo,
din interior, de dincolo de ferestrele întunecate ale ochilor, acolo unde se vedeau flcrile emineului ei.
M-am dus în camera de alturi i m-am aezat. Dintr-un raft de pe perete,
fizionomia cârn, asimetric a unui poet antic (Pukin, cred) îmi zâmbea ters drept în fa. De ce stteam eu aa, acolo, suportând docil acel zâmbet? De ce toate astea? De
ce eram acolo – de unde aceste senzaii ridicole? Acea femeie iritant, respingtoare, jocul ei ciudat…
Ua unui dulap în perete a fost închis dincolo de perete, un fonet de mtase. Abia
am reuit s m abin s intru înuntru… Nu-mi mai amintesc exact – cred c voiam s îi arunc nite vorbe tioase.
Dar ea intrase în camer. Purta o rochie scurt, veche, de un galben viu, o plrie
neagr, ciorapi negri. Rochia era din mtase uoar. Puteam vedea ciorapii, foarte lungi, mai sus de genunchi. i gâtul dezgolit, i umbra dintre…
— Ascult, e evident c încerci s faci pe originala, dar nu… — Evident, m-a întrerupt ea, a fi original înseamn a fi într-un anumit fel diferit de
ceilali. De aceea, a fi original înseamn a înclca egalitatea. i ceea ce în limbajul
anticilor era numit „a fi banal” este la noi doar îndeplinirea unei datorii. Deoarece… — Da, da! Exact, n-am putut s m abin. i nu exist nici un motiv ca dumneata
s… s…
13
S-a îndreptat ctre statueta poetului cârn i, trgând iari jos storurile peste flcrile slbatice ale ochilor, arzând acolo înuntru, în spatele ferestrelor ei, a zis un lucru foarte sensibil (de data asta, mi se pare, în întregime serios, probabil ca s m
mai înmoaie). — Nu i se pare uimitor c a existat o vreme când oamenii tolerau astfel de
personaje? i nu numai c le tolerau, ci chiar le venerau? Ce spirit de sclavi! Nu crezi?
— Evident… Vreau s spun… (Acel blestemat de „evident” din nou!) — Oh, da, îneleg. Dar, de fapt, aceti poei erau stpâni mult mai puternici chiar
decât capetele încoronate. De ce nu au fost izolai, exterminai? La noi… — Da, la noi… am început, i deodat ea a izbucnit în râs. Puteam vedea acel râs:
curba lui ascuit i rezonant, la fel de flexibil i rezistent ca un bici.
Îmi amintesc, tremuram tot. Îmi venea s pun mâna pe ea i… Nu-mi mai amintesc ce voiam s fac. Dar trebuia s fac ceva, orice. Cu un gest mecanic mi-am deschis
ecusonul aurit i mi-am privit ceasul. aptesprezece fr zece. — Nu crezi c a venit timpul s plecm? I-am spus asta cât de politicos am putut. — i dac te-a ruga s rmâi aici cu mine?
— Ascult, tii… îi dai seama ce spui? În zece minute eu trebuie s fiu în auditoriu…
— i toate numerele trebuie s urmeze cursurile prescrise despre art i tiine, a
zis, imitându-mi vocea. Apoi a ridicat storurile, a privit în sus; emineul arunca flcri prin ferestrele întunecate. Cunosc un doctor la Biroul Medical, este înregistrat cu
mine. Dac îl rog, o s îi dea un certificat c ai fost bolnav. Ce zici? Acum am îneles. În sfârit, am priceput în ce direcie se îndrepta întregul ei joc. — Deci asta era! i tii c eu, ca orice numr cinstit, trebuie, de fapt s m duc
imediat la Biroul Gardienilor i s… — „De fapt”? – un zâmbet-muctur ascuit. Sunt teribil de curioas – o s te duci
la Birou sau nu? — O s rmâi aici? Mi-am pus mâna pe mânerul uii. Era din alam, i mi-am auzit
vocea – tot de alam.
— O clip… Se poate? S-a apropiat de telefon, a cerut un numr – eram prea suprat s-mi amintesc care
– i a strigat:
— Te atept la Casa Antic. Da, da, singur… Am rsucit mânerul rece de alam.
— Pot s iau aeroul? — Da, sigur! Bineîneles… Afar, la soare, la intrare, btrâna moia ca o legum. Iari m-a uimit faptul c
gura ei complet lipit s-a deschis i a vorbit. — i ea… a rmas acolo singur?
— Singur. Gura btrânei s-a lipit la loc din nou. A cltinat din cap. În mod evident, chiar i
mintea ei rtcit înelegea întreaga absurditate i pericolul comportamentului acelei
femei. La aptesprezece fix eram la curs. i abia atunci mi-am dat seama deodat c am
minit-o pe btrân: I-330 nu rmsese acolo singur. Poate c chestia asta – faptul
c am minit-o fr s vreau pe btrân – m chinuia i m împiedica s ascult. Da, nu era singur: asta era problema.
Dup ora douzeci i unu i jumtate aveam o or liber. Puteam chiar atunci s m duc la Biroul Gardienilor i s le predau declaraia mea. Dar m-am simit foarte obosit dup incidentul acela stupid. i, de altfel – limita legal în care puteam depune
declaraia era de dou zile. O s-o fac mâine; mai am înc douzeci i patru de ore.
14
Taylor Mselari i lcrmioare
Noapte. Verde, portocaliu, albastru. Instrument regal rou. Rochie galben- portocalie. Un Buddha de bronz. Dintr-o dat îi ridic genele grele de bronz i începe
s curg seva din ele, din Buddha. i sev din rochia galben, i picturi de sev prelingându-se pe oglind i pe patul acela mare i paturile de copii, i acum eu însumi, scldat în sev – i într-o ciudat, dulce, mortal spaim…
M-am trezit: lumin uoar albstruie, licrul pereilor de sticl, scaune i mas din sticl. Asta m-a calmat; inima a încetat s îmi mai bat ca un ciocan. Sev, Buddha…
ce prostie! E clar c sunt bolnav. N-am mai visat niciodat pân acum. Se spune c la cei din
vechime era ceva absolut obinuit s aib vise. Dar, bineîneles, întreaga lor via era
un îngrozitor carusel – verde, portocaliu, Buddha, sev. Noi, îns, tim c visele sunt o boal psihic serioas. i eu tiu c pân acum creierul meu a fost un mecanism cronometric precis, strlucitor, fr nici un fir de praf. Dar acum… Da, chiar aa este:
simt un fel de corp strin acolo în creierul meu, precum simi cea mai fin gean în ochi. Nu-i simi corpul, dar un ochi cu o gean în el îl simi în fiecare clip…
Soneria vioaie de cristal de deasupra capului meu: ora apte, trezirea. În dreapta i în stânga, prin pereii de sticl, m vd pe mine, camera mea, hainele mele, micrile mele – repetate de mii de ori. Asta te învioreaz: te simi o parte dintr-o mare,
puternic, unic entitate. i frumuseea precis a acesteia – nici un gest inutil, nici o curb, nici o rsucire.
Da, Taylor a fost fr îndoial cel mai mare geniu al anticilor. E adevrat, gândirea
lui n-a ajuns destul de departe încât s extind metoda sa asupra întregii viei, fiecrui pas, asupra tuturor celor douzeci i patru de ore ale fiecrei zile. N-a fost
capabil s integreze sistemul su de la o or la douzeci i patru. Totui, cum au putut ei s scrie biblioteci întregi de cri despre un oarecare Kant, i, totodat, abia s-l observe pe Taylor, acest profet care a fost capabil s vad înaintea sa la zece
secole distan în viitor? Micul dejun a luat sfârit. Imnul Statului Unic este cântat la unison. În ritm perfect,
câte patru, ne îndreptm ctre elevatoare. Zumzetul abia perceptibil al motoarelor, i repede – jos, jos, jos, cu o uoar strângere de inim…
Apoi, deodat, îmi revine visul acela stupid – sau vreo funcie implicit a visului.
Ah, da, ieri – coborârea cu aeroul. Totui, toate acelea au luat sfârit. Punct. i este bine c am fost atât de decisiv i de tios cu ea.
În vagonul subteran am gonit ctre locul unde corpul graios al Integralului, înc
nemicat, neanimat de puterea focului, strlucea în soare. Închizându-mi ochii, am visat în formule. Înc o dat am calculat în minte viteza iniial necesar pentru a
desprinde Integralul de pe suprafaa pmântului. La fiecare fraciune de secund masa Integralului se va schimba (consumul combustibilului de explozie). Ecuaia era foarte complex, cu valoare transcendental.
Ca printr-un vis – în acea ferm lume a numerelor – cineva s-a aezat alturi de mine, m-a înghiontit uor i a spus „Scuzai-m”.
Mi-am deschis puin ochii. La prima vedere (asociere cu Integralul), prea ceva gonind în spaiu: un cap – gonind pentru c pe fiecare latur a sa erau întinse urechile rozalii ca nite aripi. Apoi curbura cefei, umerii încovoiai – curbai dublu –
15
litera S… i prin pereii de sticl ai lumii mele algebrice, din nou acea gean – ceva neplcut care trebuia fcut astzi.
— Ah, nu, nu face nimic. Sigur. I-am zâmbit, înclinându-m, vecinului. Numrul S-
4711 strlucea de pe ecusonul lui. Aadar, de aceea l-am asociat de la început cu litera S: o impresie vizual, neînregistrat în mod contient de ctre minte. Ochii si au licrit – dou sfredele mici i ascuite, învârtindu-se rapid, sfredelind din ce în ce
mai adânc – într-o clip or s ating captul i vor vedea ceea ce nici eu însumi… Acea tulburtoare gean dintr-o dat a devenit în întregime clar pentru mine. Era
unul dintre ei, unul dintre Gardieni, i era cel mai simplu s îi spun lui totul imediat, fr întârziere.
— tii, am fost la Casa Antic ieri… Vocea mea suna ciudat, oarecum plat, am
încercat s-mi cur gâtul tuind. — A, asta e excelent. Ne ofer material pentru concluzii foarte instructive.
— Dar, vedei, n-am fost singur, am însoit numrul I-330, i… — I-330? M bucur pentru dumneavoastr. O femeie talentat, foarte interesant.
Are muli admiratori.
Totui, poate i el? Atunci în timpul plimbrii… i ar putea chiar s fie înregistrat cu ea? Nu, era imposibil, de neconceput s vorbesc cu el despre aa ceva; asta era clar.
— Ah, da, da, da! Desigur, desigur! Am zâmbit din ce în ce mai larg i mai prostesc, i m-am gândit: Zâmbetul sta m face s art gol, stupid.
Acele mrunte sfredele au ajuns pân în capt, i apoi, sfredelind iute, s-au retras la loc în ochii lui. Cu un zâmbet cu dou tiuri, S a dat din cap afirmativ ctre mine i s-a strecurat ctre ieire.
M-am ascuns îndrtul ziarului meu – aveam senzaia c toat lumea se uita la mine – i am uitat instantaneu despre gean, sfredele, tot. tirile pe care le-am citit
erau atât de tulburtoare încât mi-au alungat orice altceva din minte. Nu era decât un singur rând scurt:
„Potrivit unor surse de încredere, au fost descoperite noi urme ale organizaiei
secrete care are drept scop eliberarea de sub jugul benefic al Statului.” „Eliberare?” De necrezut, pân la ce nivel persist în natura omeneasc instinctele
criminale. Am folosit cuvântul „criminal” în mod deliberat. Libertatea i crima sunt
legate la fel de indivizibil ca i… ei bine, ca i micarea i viteza unui aerou: atunci când viteza ajunge la zero, nu se mic; atunci când libertatea omului ajunge la zero,
nu mai comite crime. Asta e clar. Singurul mijloc s descotoroseti omul de crim este s îl scapi mai întâi de libertatea sa. i acum, tocmai când ne-am descotorosit de ea (la scar cosmic, secolele sunt, bineîneles, nu mai mari decât un „abia”), nite
blestemai cu jumtate de minte… Nu, nu pot s îneleg de ce nu m-am dus la Biroul Gardienilor ieri, imediat. Astzi,
dup ora aisprezece, am s m duc fr îndoial. La aisprezece i zece am ieit, i la col am vzut-o imediat pe O, trandafirie de
plcerea întâlnirii. „Uite pe cineva care are o minte simpl, rotund. Ce noroc: ea o s
m îneleag i o s m susin…” De fapt nu, n-aveam nevoie de nici un sprijin, luasem o decizie ferm.
Marul rsuna armonios din trompetele Uzinei Muzicale – acelai Mar zilnic. Ce
plcere inefabil în aceast repetiie zilnic, constana acestuia, claritatea de oglind! M-a luat de mân.
— Hai s ne plimbm. Ochii ei rotunzi, albatri, deschii larg ctre mine – ferestre albastre – i puteam
pi înuntru fr s m împiedic de nimic; nu era nimic acolo – adic nimic strin,
de prisos. — Nu, nu ne plimbm astzi. Eu trebuie… I-am spus unde trebuie s merg. Spre
surprinderea mea, cercul trandafiriu al buzelor sale s-a comprimat într-o semilun, cu
16
colurile în jos, de parc ar fi gustat ceva acru. Am explodat. — Voi, numerele-femei, am senzaia c suntei roase în mod incurabil de
prejudeci. Suntei total incapabile s gândii abstract. Iart-m, dar e o dovad de
stupiditate. — Te duci la spioni…! i eu care i-am adus un parfum de lcrmioare de la Muzeul
Botanic…
— De ce acest „i eu”? Tipic pentru o femeie. Furios (recunosc) i-am smuls lcrmioarele. Bine, astea sunt lcrmioarele dumitale! Ei? Miroase-le – e plcut, da?
Atunci de ce nu poi avea atâta logic? Lcrmioarele au un miros plcut. Foarte bine. Dar nu se poate vorbi de mirosul însui, de conceptul de „miros” ca fiind bun sau ru. Nu poi, am dreptate? Exist mireasma de lcrmioare i, tot aa, exist i duhoarea
de mselari: amândou sunt mirosuri. Existau spioni în statul antic – exist spioni i în al nostru… da, spioni. Nu mi-e fric de cuvinte. Dar e evident c acei spioni erau
mselaria, iar ai notri sunt lcrmioarele. Da, lcrmioarele! Semiluna rozalie tremura. Acum îmi dau seama c a fost doar o prere – dar în acel
moment eram sigur c o s izbucneasc în râs. i am strigat i mai tare:
— Da, lcrmioare. i nu e nimic amuzant în asta, chiar absolut nimic. Sferele rotunde i netede ale capetelor celorlalte numere care pluteau prin preajm
s-au întors ctre noi. O m-a luat uor de bra.
— Eti atât de ciudat astzi… Eti cumva bolnav? Visul – galben – Buddha… Am îneles imediat cât se poate de clar c trebuie s
merg la Biroul Medical. — Ai dreptate, sunt bolnav, am strigat bucuros (o bucurie contradictorie – n-aveam
de ce s m bucur).
— Atunci trebuie s mergi imediat la medic. Trebuie s înelegi i dumneata – este o datorie s fii sntos. Ar fi ridicol din partea mea s încerc s-i dovedesc asta.
— Drag O, bineîneles c ai dreptate. Absolut dreptate! Nu m-am dus la Biroul Gardienilor. Nu puteam fi ajutat acolo, trebuia s m duc la
Biroul Medical; acolo m-au inut pân la aptesprezece.
Iar seara (deja nu mai conta – seara Biroul Gardienilor era închis) O a venit la mine. Storurile n-au fost coborâte. Am rezolvat probleme dintr-o veche culegere de matematic: e un lucru foarte relaxant i te ajut s-i limpezeti mintea. O-90 sttea
în faa caietului cu exerciii, cu capul aplecat spre umrul su stâng, cu limba împingând pe dinuntru obrazul stâng. Era un gest atât de copilresc, atât de
încânttor. i înuntrul meu totul era plcut, calm i simplu… A plecat. Eram singur. Am respirat adânc de dou ori – e un lucru benefic înainte
de culcare. Apoi, deodat, un miros neprevzut i din nou ceva care m tulbura…
Curând l-am gsit: un parfum de lcrmioare ascuns în patul meu. Imediat s-a format un vârtej care a ridicat totul din adânc. Nu, chiar fusese lipsit de tact s îl lase acolo.
Foarte bine, nu m-am dus! Dar nu era vina mea c eram bolnav.
Însemnarea opt
Rdcina iraional Triunghi R-13
Cât de mult timp a trecut de atunci, din timpul colii, când am întâlnit pentru
prima dat √-1 – o amintire vie, ca i când ar fi tiat în timp: sala sferic luminat strlucitor, sute de capete rotunde de biei i Plapa, profesorul nostru de matematic. Îl poreclisem Plapa. Era foarte uzat, se dezintegra, iar când elevul de
17
serviciu îl conecta, difuzoarele porneau întotdeauna cu un „Pla-pla-pla-t--sh,” i abia apoi începea lecia din acea zi. Într-o zi Plapa ne-a vorbit despre numerele iraionale, i îmi amintesc c am plâns, btând cu pumnii în mas, i am ipat „Nu
vreau √-1!! Scoatei-l pe √-1 din mine”. Acest numr iraional a crescut în mine ca ceva strin, îndeprtat, cumplit. M-a devorat – era imposibil de conceput, de anihilat, pentru c era dincolo de limitele raiunii.
i acum din nou apare √-1. Tocmai am aruncat o privire prin notele mele i e clar pentru mine: am tot evitat, m-am tot minit – totul ca s m feresc s mai vd √-1. E o
prostie c a fi bolnav i toate chestiile astea sunt prostii. M-a fi putut duce acolo acum o sptmân, sunt convins, m-a fi dus acolo fr s ezit nici mcar o clip. Dar acum? De ce?
i astzi la fel. Exact la aisprezece i zece stteam în faa zidului strlucitor de sticl.
Deasupra mea, scânteierea aurie, însorit, pur a literelor semnului de deasupra intrrii în Birou. Înuntru, prin sticl, am vzut irul lung de unife albstrii. Fee strlucind ca nite candele într-o biseric antic: veniser toi s exercite o fapt
mrea, s aduc jertf pe altarul Statului Unic pe cei pe care îi iubeau, pe prietenii lor, pe ei înii. i eu – tânjeam s m altur lor, s fiu cu ei. i nu eram în stare: picioarele îmi erau sudate adânc în dalele de sticl ale pavajului i stteam holbându-
m în gol, incapabil s m mic din loc. — Ah, matematicianul nostru! Ce faci, visezi?
Am tresrit. Ochi negri, lcuii de zâmbet; buze groase de negroid. Poetul R-13, vechiul meu prieten, i împreun cu el, trandafiria O.
M-am întors suprat ctre ei. Dac nu m-ar fi deranjat ei, cred c în sfârit a fi
reuit s smulg din mine acel √-1 cu tot cu carne i a fi intrat în Birou. — Nu visez. Sunt în admiraie, dac vrei! am rspuns tios.
— Sigur, sigur! Tu, bunul meu prieten, n-ar fi trebuit s fii matematician, trebuia s fii poet! Da! Chiar aa, de ce nu te transferi la noi, poeii, ei? Cum i-ar plcea asta? Pot aranja imediat, ei, ce zici?
R-13 vorbete cu un torent de stropi care îi ies zburând de pe buzele acelea groase. Fiecare „p” este o fântân; „poei” – o fântân.
— Am slujit i voi continua s slujesc cunoaterea, m-am încruntat eu. Mie nici nu-
mi plac, nici nu-mi displac glumele, iar R-13 are prostul obicei de a glumi. — Ah, cunoaterea! Cunoaterea asta a ta nu e altceva decât laitate. Nu m
contrazice, e un adevr. Tu pur i simplu încerci s închizi infinitatea în spatele unui zid i eti îngrozit s arunci o privire dincolo de acel zid. Da! Încearc numai s arunci o privire i ai s-i închizi ochii. Da!
— Zidurile sunt fundaia întregii umani… am început eu. R izbucni în râs ca o fântân. O râse i ea rotund, trandafiriu. Le-am fcut un semn
cu mâna – râdei cât poftii, mie nu-mi pas. Aveam alte lucruri la care s m gândesc, aveam ceva care trebuia îndeprtat, trebuia s m lepd de acel blestemat √- 1.
— De ce nu venii pân în camera mea? am sugerat eu. Putem rezolva câteva probleme de matematic. Mi-am amintit de acea or linitit din seara trecut – poate va fi la fel de linitit i astzi.
O i-a aruncat o privire lui R-13, apoi mie: ochii ei erau limpezi i rotunzi. Obrajii ei au cptat o clip, vag, nuana aceea delicat, emoionant a cupoanelor noastre.
— Dar astzi eu… Astzi sunt repartizat cu el, i ddu din cap ctre R, iar el seara e ocupat. Aa c…
Buzele lcuite i umede ale lui R au mormit cu bonomie:
— Ah, o jumtate de or o s ne fie de ajuns. Nu-i aa, O? Nu-mi pas mie de problemele voastre, hai s mergem mai bine pe la mine puin.
Mi-era team s rmân singur cu mine însumi sau, mai bine zis, cu acea nou i
18
strin fiin care printr-o coinciden ciudat îmi purta numrul – D-503. i m-am dus cu ei la R. E adevrat, el nu e precis, nu are ritm, are un fel de logic sucit, ironic; totui, suntem prieteni. Acum trei ani am ales-o împreun pe încânttoarea,
trandafiria O. Lucrul acesta ne-a legat i mai strâns decât anii pe care i-am petrecut împreun în coal.
Apoi, sus, în camera lui R. Totul prea s fie exact ca i la mine: masa, scaunele de
sticl, dulapul, patul. Dar în momentul când a intrat R a mutat un scaun, apoi un altul, i toate planurile s-au schimbat, totul a depit proporiile stabilite, a devenit
ne-euclidian. R a rmas la fel ca întotdeauna. În materie de Taylor i de matematic, el fusese întotdeauna cel mai slab din clas.
Ne-am amintit de vechiul Plapa, micile bileele de mulumire pe care noi, bieii, le
lipeam peste tot pe picioarele lui de sticl (eram foarte ataai de el). Ne-am adus aminte de profesorul nostru de legislaie.4
Instructorul acesta avea o voce extraordinar de puternic; era parc o izbucnire violent de vânt care sufla din difuzoare, iar noi, copiii, ipam textele repetând ce zicea el într-un cor asurzitor. Ne-am mai adus aminte i cum indisciplinatul R-13 a îndesat
o dat pâlnia difuzorului su cu hârtie mestecat i fiecare text proiecta o rafal de ghemotoace de hârtie. R a fost pedepsit, bineîneles; ceea ce fcuse era ru, fr îndoial, dar acum râdeam cu mare însufleire – întregul nostru triunghi – i trebuie
s mrturisesc c i eu râdeam. — Dac ar fi fost viu, cum erau profesorii din vechime, ei? N-ar fi fost ceva… – un
nou jet de cuvinte de pe buzele lui groase. Lumina soarelui – prin tavan, prin perei, soare – de deasupra, din laturi, reflectat
de dedesubt. O sttea în braele lui R i mici picturi de lumin solar strluceau în
ochii ei albatri. M-am simit înclzit, oarecum revigorat. √-1 se stinsese, nu m mai tulbura…
— i ce-i mai face Integralul? În curând o s pornim s educm locuitorii altor planete, ha? Mai bine îi dai btaie sau noi, poeii, o s scoatem atâtea materiale încât nici mcar Integralul vostru n-o s poat s le ridice. În fiecare zi de la opt la
unsprezece… R a dat din cap, s-a scrpinat la ceaf. Ceafa lui seamn cu o mic valiz ptrat, ataat din spate (îmi amintete acea pictur antic numit În trsur).
— i tu scrii despre Integral? m-am interesat eu. Despre ce scrii astzi, de exemplu? — Astzi despre nimic. Am fost ocupat cu altceva… Vorbele lui i-au azvârlit stropii
drept în mine.
— Ce altceva? R fcu o grimas. — Ce, ce! Ei bine, dac vrei tu, o sentin a tribunalului. Am versificat o sentin.
Un idiot, poet de-al nostru i el… Timp de patru ani a stat lâng mine i totul prea s fie în regul. Apoi, deodat, l-a apucat! „Eu sunt un geniu, a zis, un geniu care e
deasupra legii.” i a mâzglit o prostie de genul sta… Ei! mai bine s nu vorbim despre asta…
Buzele groase au început s atârne, lacul i s-a ters din ochi. R-13 a srit în sus, s-
a rsucit i a început s se holbeze într-un punct de pe zid. M-am uitat la valijoara lui închis ermetic gândindu-m: ce-o fi rsucind el acolo, în valijoara aceea micu a lui?
Un moment de tcere incomod, asimetric. Îmi era neclar care era, de fapt, care era necazul, dar ceva nu era în regul.
— Din fericire, epocile acelea antediluviene ale tuturor acelor Shakespeare i
Dostoievski, sau cum naiba îi mai chema, s-au dus, am zis eu în mod deliberat cu glas tare. R i-a întors chipul ctre mine. Cuvintele înc îi mai âneau din gur, dar mi s- a prut c acea strlucire vesel din ochi îi dispruse.
— Da, dragul meu matematician, din fericire, din fericire, din fericire! Noi suntem cele mai fericite medii aritmetice. Aa cum zicei voi, matematicienii – integrare de la
zero la infinit, de la un cretin la Shakespeare… da!
19
Nu tiu de ce – mi s-a prut complet irelevant – dar mi-am amintit-o pe cealalt, tonul ei, un fir subire de tot prea s se extind de la ea la R. (Ce era?) Din nou acel √-1 a început s m tulbure. Mi-am deschis ecusonul – era aptesprezece fr
douzeci i cinci. Le mai rmâneau patruzeci de minute pentru cuponul lor roz. — Bine, eu trebuie s plec. Am srutat-o pe O, i-am strâns mâna lui R i am ieit
ctre elevator.
În strad, dup ce am traversat pe partea cealalt, am aruncat o privire înapoi: cldirea, acest colos de sticl, luminos, strbtut de soare, din loc în loc îi etala
ptratele storurilor coborâte – ptrate de fericire ritmic, taylorizat. La al aptelea etaj am vzut ptratul lui R-13; deja lsase storurile.
Drgua de O… Dragul de R… i în el exista, de asemenea (nu tiu de ce „de
asemenea”, dar las mâna s scrie în voie) – i în el exista, de asemenea, ceva care nu- mi era drag întru totul. i, totui, el, eu i O – noi suntem un triunghi, poate nu chiar
echilateral, îns tot un triunghi. Ca s o spun în limbajul înaintailor (cititorii mei planetari, poate c acest limbaj v e mai pe îneles), noi suntem o familie. i este aa de bine ca, uneori, chiar dac numai pentru scurt timp, s te relaxezi, s te odihneti,
s te închizi într-un simplu i puternic triunghi lsând pe dinafar totul…
Însemnarea nou
Liturghie Iambii i troheii
O mân din font O zi luminoas, solemn. În astfel de zile îi uii slbiciunile, impreciziile,
indispoziiile, i totul e cristalin, imuabil, etern – ca i sticla noastr. Piaa Cubului. aizeci i ase de cercuri concentrice de tribune. aizeci i ase de
rânduri de chipuri tcute i luminoase, ochi reflectând strlucirea soarelui sau, poate,
strlucirea Statului Unic. Flori roii sângerii – buzele femeilor. Ghirlande fragede de chipuri copilreti în rândurile din fa, aproape de centrul aciunii. O linite auster,
profund, gotic. Potrivit descrierilor care s-au pstrat pân la noi, ceva similar se întâmpla la antici
în timpul „slujbelor religioase”. Dar ei proslveau propriul lor Dumnezeu necunoscut,
iraional; noi îl servim pe cel raional i bine cunoscut al nostru. Dumnezeul lor nu le oferea nimic altceva decât o etern, chinuitoare cutare; Dumnezeul lor n-a fost în
stare s se gândeasc la ceva mai înelept decât s se ofere pe sine ca sacrificiu dintr- un motiv incomprehensibil. Noi, pe de alt parte, oferim jertfa Dumnezeului nostru, Statului Unic – o jertf calm, raional, inteligent. Da, aceasta era liturghia noastr
solemn închinat Statului Unic, o comemorare a unor vremuri de teribile încercri, a Rzboiului de Dou Sute de Ani, o grandioas srbtoare a victoriei tuturor asupra unuia, a sumei asupra individului.
Acela. Sttea pe treptele Cubului inundat de soare. Un chip alb – nu, nici mcar alb, deja lipsit de culoare: un chip de sticl, buze de sticl. i doar ochii – negri,
lacomi, nite guri nesioase. i lumea înfiortoare de care nu-l despreau decât câteva minute. Ecusonul auriu cu numrul su deja îi fusese scos. Braele sale fuseser legate cu o panglic purpurie – un vechi obicei. (Este evident c data din cele
mai vechi timpuri, înainte ca astfel de lucruri s fie fcute în numele Statului Unic; în acele zile, condamnaii simeau, bineîneles, c aveau dreptul s se opun, aa c
mâinile lor erau de obicei legate cu lanuri.) i sus de tot, deasupra Cubului, în apropierea Mainii – silueta imobil, ca din
metal turnat, a Lui, a celui pe care îl numim Binefctorul. Figura sa nu poate fi
20
vzut în detaliu de aici, de jos, tot ce se putea vedea era c avea trsturi maiestuoase, ptrate, aspre. Dar mâinile… Uneori se întâmpl în fotografii ca mâinile, plasate în prim-plan, prea aproape de aparatul de fotografiat, s ias imense; îi iau
ochii i acoper restul. Aa, cu aceste mâini grele înc odihnindu-se calm pe genunchi. i era clar – erau de piatr, iar genunchii abia reueau s le suporte greutatea.
Apoi, deodat una dintre acele uriae mâini s-a ridicat încet – o micare lent, de font. i din tribune, supunându-se mâinii ridicate, un numr s-a apropiat de Cub.
Era unul dintre Poeii Statului, a crui fericit sarcin era de a încununa srbtoarea cu versurile sale. Divini, iambii de aram au tunat peste tribune – despre nebunul cu ochii de sticl, care sttea acolo, pe trepte, ateptând rezultatul logic al delirurilor
sale. Un foc arztor. În btaia iambilor cldirile s-au cltinat, au ânit în sus în jeturi de
aur lichid, s-au prbuit. Copacii verzi s-au vetejit, s-au chircit, li s-a scurs seva – n- a mai rmas nimic din ei decât crucile negre ale scheletelor. Dar acum Prometeu (adic noi) a aprut.
„El a înhmat focul la main, în oel, i haosul l-a strunit în lanurile Legii.”
i totul era nou, totul era oel – un soare de oel, copaci din oel, oameni de oel.
Dar, deodat, un nebun „a slobozit focul” i totul piere din nou. Din nefericire, am o memorie slab pentru versuri, dar îmi amintesc un lucru: ar fi
fost imposibil s alegi nite imagini mai frumoase, mai instructive.
Din nou gestul acela lent, greu, i un al doilea poet a aprut pe treptele Cubului. Chiar m-am ridicat puin de pe scaun: nu se poate! Nu, acelea erau buzele lui groase,
era el… De ce nu-mi spusese dinainte c va avea aceast înalt… Buzele îi tremurau, erau cenuii. Am îneles: s fii în faa Binefctorului, înaintea întregii otiri a Gardienilor… Totui – s fii atât de emoionat…
Trohei iui, ascuii – ca nite lovituri de topor. Despre o crim atroce, despre versurile profanatoare care îndrzneau s-l numeasc pe Binefctor… nu, mâna mea refuz s repete.
R-13 s-a scufundat în scaunul su, palid, fr s priveasc la nimeni (nu m-a fi ateptat din partea lui s fie atât de timid). Pentru cea mai infim fraciune de
secund am zrit faa cuiva – un chip întunecat, tios, un triunghi ascuit – ca o viziune pe lâng el, apoi disprând deodat. Ochii mei, mii de ochi, s-au întors ctre Main. Al treilea gest de font al mâinii aceleia neomeneti. i criminalul, cltinându-
se sub btaia unui vânt invizibil, a urcat încet o treapt, apoi alta, i acum – ultima treapt din viaa lui, iar acum este pe ultimul su pat, cu faa ctre cer, capul dat pe
spate. Binefctorul, greu, de piatr, ca i destinul, a ocolit Maina, i-a pus mâna Sa
uria pe mâner… Nici un sunet, nici o rsuflare – toi ochii erau aintii asupra acelei
mâini. Ce izbucnire învpiat de exaltare trebuie s simt cineva atunci când este instrumentul, rezultatul a o sut de mii de voine! Ce destin magnific!
O secund infinit. Mâna s-a lsat în jos, alimentând cu curent Maina. O scânteie
orbitoare a tiului ascuit al razei, ascuit ca un tremur; trosnind încet tuburile Mainii. Trupul întins a fost cuprins de pâcl strlucitoare, uoar – se topea, se topea
înaintea ochilor notri, dizolvându-se cu o vitez îngrozitoare. Apoi nimic – doar o mic balt de ap pur din punct de vedere chimic, care cu doar câteva clipe mai înainte pulsase roie, slbatic în inim…
Toate acestea erau lucruri elementare i cunoscute tuturor: da, disocierea materiei; da, dezintegrarea atomilor corpului omenesc. i, totui, de fiecare dat era un miracol – o mrturie a puterii supraomeneti a Binefctorului.
21
Deasupra noastr, în faa Lui, chipurile îmbujorate a zece numere-femei, cu buzele întredeschise de emoie, cu flori legnându-se în vânt.5
Potrivit unui vechi obicei, zece femei împodobeau cu ghirlande de flori unifa
Binefctorului înc umed din cauza stropilor. Cu pasul maiestuos al unui înalt preot, El a coborât încet i a trecut încet printre rânduri. i în cortegiul Lui, delicatele ramuri albe ale braelor de femei ridicate sus, iar apoi o furtun dintr-un milion de
glasuri care strigau la unison. Uralele în onoarea otirii Gardienilor, prezen invizibil undeva aici, printre rândurile noastre. Cine tie, poate chiar pe aceti Gardieni i-a
anticipat imaginaia omului antic atunci când a creat înfricotorii i blânzii „arhangheli” pe care îi primea fiecare om la natere.
Da, era ceva din vechile rituri religioase, ceva purificator ca o furtun, în acea
ceremonie solemn. Voi, cei care vei citi toate acestea – ai cunoscut astfel de momente? Dac nu, îmi pare ru pentru voi…
Însemnarea zece
SUBIECTE: O scrisoare O membran
Proasa mea persoan Ziua de ieri a fost pentru mine ca o hârtie prin care îi filtreaz chimitii soluiile:
toate particulele în suspensie, tot ce este de prisos rmâne pe aceast hârtie. i în aceast diminea am coborât proaspt distilat, transparent.
Jos, în vestibul, controloarea sttea la masa ei, privindu-i ceasul i notând numerele celor care intrau. Numele ei este U… dar ar fi mai bine s nu-i menionez i numrul, poate cumva o s spun ceva urât despre ea. Dei, în esen, e o femeie
destul de respectabil, între dou vârste. Singurul lucru care nu-mi place la ea este faptul c obrajii îi sunt lsai ca branhiile de pete (dar de ce ar trebui s m deranjeze chestia asta?).
Dup un scârâit de peni m-am vzut notat pe pagin – D-503 i, alturi de mine, o pat de cerneal.
Tocmai m pregteam s-i atrag atenia, când ea îi ridic fruntea i îmi adres un zâmbet de cerneal.
— Ai o scrisoare. Da. O s o primeti, dragul meu, da, da, o s-o primeti.
tiu c scrisoarea, pe care ea o citise, mai trebuia s treac i de Biroul Gardienilor (cred c nu mai e nevoie s v explic aceast procedur normal), aa c va ajunge la
mine nu mai târziu de ora doisprezece. Dar am fost deranjat de acel mic zâmbet; pictura de cerneal a întunecat soluia mea transparent. Atât de mult, încât mai târziu, în hala de construcie a Integralului, n-am putut s m concentrez i chiar am
greit un calcul, lucru care nu mi s-a mai întâmplat niciodat. La dousprezece, din nou branhiile roz-maronii i, în cele din urm, scrisoarea a
ajuns în mâinile mele. Nu tiu de ce n-am citit-o imediat, ci doar am strecurat-o în
buzunar i m-am grbit spre camera mea. Am deschis-o, am gonit prin ea i m-am aezat… Este o notificare oficial c numrul I-330 s-a înregistrat cu mine i c eu
urma s fiu în camera ei astzi la ora douzeci i unu. Adresa era dat dedesubt. Nu! Dup tot ce se întâmplase, dup ce i-am artat atât de tranant ceea ce simt
fa de ea! În plus, nici mcar nu tia dac m-am dus sau nu la Biroul Gardienilor. La
urma urmei n-avea de unde s tie c fusesem bolnav – m rog, c în general n-am putut… i în ciuda tuturor lucrurilor acestora…
În cap parc mi se învârtea cu zumzet un dinam. Buddha, mtase galben, lcrmioare, semiluna trandafirie… Ah, da, i asta: O urma s m viziteze astzi. Era cazul s îi art notificarea cu privire la I-330? N-aveam idee. Nu m-ar fi crezut (i cum
22
ar fi putut s o fac?) c n-am nimic de a face cu chestia asta, c eram complet… i eram convins – ar fi o conversaie dificil, fr noim, absolut ilogic… Nu, numai asta nu. Am s las totul s se rezolve automat: pur i simplu am s-i trimit i ei o copie a
notificrii. Mi-am bgat grbit hârtia în buzunar – i deodat mi-am vzut acea mân
îngrozitoare, de maimu. Îmi amintesc cum I-330 mi-a luat atunci mâna, în timpul
plimbrii, i s-a uitat la ea. Oare ea chiar… i apoi s-a fcut ora douzeci i unu fr un sfert. O noapte alb. Totul prea fcut
din sticl verzuie. Dar o sticl foarte diferit de a noastr – fragil, ireal, o cochilie subire din sticl; i sub ea ceva se învârte, gonind, zumzind… i n-a fi fost uimit dac a fi vzut cupolele auditoriilor înlându-se în rotocoale lente, rotunde de fum,
i dac btrâna lun ar fi trimis un zâmbet de cerneal – ca femeia de azi-diminea, i dac toate storurile s-ar lsa deodat în toate casele, i îndrtul lor…
O senzaie ciudat: coastele parc îmi deveniser nite gratii de fier, strângându-mi, chiar strângându-mi inima – nu mai era destul spaiu pentru ea. Am stat în faa uii de sticl cu cifre aurite: I-330. Sttea cu spatele la mine, la mas, scriind ceva. Am
intrat. — Poftim… I-am întins cuponul roz. Am fost notificat astzi, aa c am venit. — Cât de prompt eti! Un moment, se poate? Aeaz-te, o s termin imediat.
i-a îndreptat din nou ochii spre scrisoare – i ce se petrecea oare acolo, înuntrul ei, în spatele acelor storuri lsate? Ce-o s spun? Ce urma s fac eu în minutul
urmtor? Cum puteam s aflu, cum s calculez, când ea, cu totul, era de acolo, din slbaticul, anticul trâm al viselor?
Am privit-o în tcere. Coastele mele erau gratii de fier, nu puteam s respir… Când
a vorbit, chipul ei era ca o roat iute, scânteietoare – nu-i puteai vedea fiecare spi. Dar acum roata era lipsit de micare. i am vzut o combinaie ciudat: sprâncenele
întunecate ridicate în sus ctre tâmple – un triunghi ironic, ascuit. i totui mai era unul, îndreptat în sus – cele dou linii adânci de la colurile gurii ctre nas. i aceste dou triunghiuri se contraziceau întrucâtva unul pe cellalt, tipreau pe toat faa ei
un neplcut i iritant X, ca o cruce oblic. O fa marcat cu o cruce. Roata a început s se învârt, iar spiele s se contopeasc… — Deci n-ai mai fost la Biroul Gardienilor?
— N-am mai… nu m-am putut duce… am fost bolnav. — Bineîneles. Aa mi-am închipuit. Ceva trebuia s te fi împiedicat. (Dini ascuii,
zâmbet.) Dar acum eti în întregime la mâna mea. Cred c îi aminteti: „Fiecare numr care în timp de 48 de ore nu a raportat la Biroul Gardienilor este considerat…”
Inima mi-a btut atât de tare, încât gratiile acelea de fier s-au îndoit. Prins c
greisem, în mod stupid, ca un puti. i, la fel de prostete, am tcut în continuare. i simeam c sunt prins în capcan, c nu pot mica nici o mân sau un picior.
Ea s-a ridicat i s-a întins lene. Apoi a apsat un buton i storurile s-au lsat, trosnind uor. Eram izolat de lume, singur cu ea.
I-330 era undeva în spatele meu, în apropierea dulapului. Unifa ei a fonit, a czut.
Eu ascultam, cu toat fiina – ascultam. i mi-am amintit… nu, m-a strfulgerat într- o sutime de secund.
Am avut ocazia recent s calculez curba unui nou tip de membran stradal (acele
membrane, camuflate cu graie, erau instalate pe fiecare strad, înregistrând toate conversaiile pentru Biroul Gardienilor). i mi-am amintit acea pelicul trandafirie,
concav, vibrant, acea stranie creatur constând dintr-un singur organ – o ureche. În acel moment eram o astfel de membran.
Un clinchet al închiztorii de la guler, la piept, mai jos. Mtasea fonete pe umeri,
genunchi, cade pe podea. Am auzit, mai clar decât puteam vedea, un picior pind din mormanul albastru-cenuiu de mtase, apoi pe cellalt…
Membrana aceea întins la maxim tremura i înregistra tcerea. Nu: loviturile
23
ascuite ale unui ciocan în gratiile de fier, cu pauze interminabile. i am auzit-o – am vzut-o în spatele meu, gândindu-se o secund.
i acum – uile dulapului, clinchetul deschiderii unui sertar – i, din nou mtase,
mtase… — Sunt gata. M-am întors. Era îmbrcat într-o rochie uoar, model antic, de un galben-ofran.
Lucrul acesta era de o mie de ori mai crud decât dac n-ar fi purtat nimic. Dou sfârcuri ascuite prin pelicula de mtase, strlucind trandafiriu – doi tciuni aprini
prin cenu. Doi genunchi delicat rotunjii… S-a aezat într-un fotoliu scund. Pe masa dreptunghiular din faa ei, o sticl
coninând otrvitor de verde, dou phrele minuscule cu picior. La colul buzelor o
dâr de fum – acea veche substan pentru fumat a celor din vechime în cel mai fin tub de hârtie (am uitat cum se chema).
Membrana înc mai tremura. Ciocanul lovea înuntrul meu în gratiile incandescente de fier. Auzeam cu claritate fiecare lovitur i… i, deodat, m-am întrebat: dac putea i ea s le aud?
Dar ea pufia linitit, privindu-m calm i scuturând neglijent scrumul pe cuponul meu roz.
Am întrebat, strduindu-m ca vocea s-mi sune cât mai linitit:
— Ascult, dac aa stau lucrurile, de ce te-ai mai înregistrat cu mine? i de ce m- ai obligat s vin aici?
Ea parc nici n-a auzit. i-a turnat lichid din sticl în pahar, l-a sorbit. — Delicios lichior. Vrei i tu? Abia atunci am îneles: alcool. Scena