NOI, ALBINELECălin Gruia

Trantorul a plecat sa se plimbe prin gradina si s-a intors seara tarziu. Nu era obosit cand a intrat in stup. De ce sa fie? De somn? A dormit pe o floare de nalba... A visat ceva, tolanit pe un trandafir rosu... S-a certat cu un fluture... A vorbit ceva cu o viespe. Si ziua a trecut. Atata paguba! Maine o sa fie alta zi, gandi trantorul si se-ndrepta repede spre sala de mese a stupului. Nu gasi pe nimeni acolo. Si nu-si vazu nici ceasca pe nicaieri. Suparat, incepu sa strige:

- Ei, dar unde-i cescuta mea? Unde-i cornuletul meu?... Nemaipomenit...

O albina mai in varsta, cu o matura sub aripa, se apropie de el si-i spune:

- Nu te enerva... Mananci ce ai adus. - Nu inteleg ce vrei sa spui... - Nu ti se mai da mancare de azi inainte, ii spuse

batrana albina. - Dar mor de foame. Nu se poate... Am tot dreptul la

portia mea!. - Poftim matura, fa curatenie pe sub cei doi faguri... - Eu? Eu cu matura?... Dar n-am muncit niciodata. - Ei, vezi?... Asta-i pricina... Noi muncim si noi

mancam... mierea nu pica din cer... Nu te trimite nimeni sa alergi prin flori... Dar de curatat, de reparat, de aerisit, de adus apa la pui, de luptat cu dusmanii nostri din afara, ma rog, se gaseste de lucru...

- Si cine a hotarat toate astea?.. - Noi, albinele... - Am sa ma plang impotriva voastra... - N-ai decat...

- Am sa ma plang stapanului prisacii... 0 sa vedeti voi. O sa va para rau!

Si trantorul, suparat, iesi pe urdinis... Pe unde o fi umblat, n-a putut sa afle nimeni. Daca-l intalniti cumva, explicati-i voi cum stau lucrurile cu cei care nu vor sa munceasca.

NUIELUSA DE ALUN de Calin Gruia

y6v6321yk27nisA fost odata, la marginea unei paduri, un bordei in care traia o femeie saraca, ce avea doi copii, un baiat si o fata. Pe fata o chema Sprinteoara, iar pe baiat Mugurel.Intr-o zi, dupa ce Sprinteoara isi termina treburile prin casa, porni cu Mugurel prin padure sa culeaga ciuperci. Si cum mergeau ei si se afundau tot mai mult in padure, uitindu-se pe sub copaci, numai iata ca zaresc o ciuperca mare si frumoasa intr-o vilcea. Dar cand sa se aplece s-o rupa, h-o mai gasira acolo. cand se uitara in jur zarira ciuperca ceva mai departe. Cu cit se apropiau de ea, ciuperca se departa. Si asa au mers ei, au mers, pana au ajuns intr-o poiana mare, unde erau multe ciuperci.Aci copacii erau strimbi si aveau frunze lungi si subtiri, ce se miscau ca niste degete. Sprinteoara vru sa-l cheme pe Mugurel care mai alerga inca dupa ciupercile fermecate, dar nu avu vreme, caci se auzi un vuiet atit de puternic, de se aplecara copacii cu frunzele la pamint si o aratare ciudata se repezi asupra lui Mugurel si-l ridica in sus, deasupra norilor.In padure se facu tacere. Copacii isi strinsera frunzele, potecile

se intunecara.Sprinteoara a pornit la fuga, strigand dupa ajutor. Cararile insa ii erau necunoscute. Se ratacise.Abia tirziu iesi intr-un luminis. Cauta drumul spre casa. Dar cum sa se intoarca ea fara Mugurel? Si tot umblind, Sprin-teoara vazu in fata ei leganindu-se un alun. Nu adia nici un vint si totusi alunul se legana de parca il scutura cineva de tulpina. Cine sa-l miste oare? Ba inca, lucru si mai ciudat, la fiecare leganare ii cadeau de pe ramuri citeva frunze, care se ingalbeneau vazind cu ochii.

- Ce ai, alunule? intreba Sprinteoara.

- Nu te mira ca ma legan cand nu bate vintul si-mi ingal-benesc podoaba in toiul verii, grai alunul, caci la radacina mea e un vierme care ma roade de ma dor crengile si frunzele.- Un vierme? facu Sprinteoara. Daca pot, am sa te ajut.Fata incepu sa sape pamintul tare, cu un bat ascutit. Radacinile alunului erau adinci, iar Sprinteoara nu se lasa pana nu gasi viermele si nu-l strivi. Acoperi apoi radacinile cu pamint si minune! Alunul isi lepada pe data toate frunzele galbene, in-muguri, dadu frunze noi si inflori.

- Multumesc, fata buna, ca m-ai scapat, spuse alunul, aplecindu-si un ram inflorit. Rupe de aici o nuielusa. Cu atit te pot rasplati. Poate iti va fi de folos in drumul tau. Cu nuielusa aceasta de vei atinge copacii uscati, vor inflori pe data si vor lega rod.Sprinteoara lua nuielusa de alun, o baga in sin, si o porni la drum. Si merse, si merse multe zile la rind si tot atitea nopti, intrebind izvoarele, pasarile, daca nu cumva stiu ceva de fratio-rul ei, dar nimeni nu-i putu raspunde.Si dupa atita umblat, iata ca ajunse intr-o pajiste verde si se

aseza sa se odihneasca. Si cum sta fata pe ginduri, numai ca aude un fosnet. O namila de sarpe se tira prin iarba. Uneori sarpele se oprea, isi inalta capul si arunca in vazduh, ca un bici, o,limba despicata. Ochii ii straluceau ca jeraticul, iar printre dinti scotea un fluierat ascutit. Se indrepta catre un tufaris. Acolo era un cuib de pasare, iar in cuib citiva pui golasi incremeniti de spaima. Sprinteoara scoase nuielusa de alun si atinse cu ea un rug uscat de mure; si pe data in calea sarpelui rasari o tufa de mure si, incolacindu-se asupra sarpelui, il prinse ca intr-o tesatura incilcita. cand sarpele nu mai putu misca, Sprinteoara rupse dintr-un copac un bat si, lovindu-l de citeva ori zdravan in cap, il lasa fara suflare.Nu mult dupa aceea, Sprinteoara auzi un filfiit de aripi. O pasare cu penele de argint cobori la cuib si dupa ce-si roti ochii si vazu sarpele ucis spuse:

- Cum sa-ti multumesc, fata viteaza, ca mi-ai scapat puisorii de la moarte?

- Sa-mi spui, pasare de argint, unde l-as putea gasi pe fratele meu?

- Am zburat azi departe si l-am vazut inchis pe fratiorul tau, impreuna cu alti copii. Ca sa ajungi pana acolo iti trebuiesc opinci de fier si indrazneala de voinic. Fratiorul tau a fost furat de Baba Cloanta si acum sta inchis intr-un munte de cremene neagra. Si in fiecare zi el coboara in fundul pamintului si cauta margaritare pentru zgripturoaica, iar muntele e fermecat si pa-zit de o lupoaica cu dinti de otel si ochi neadormiti. Tine pana asta, cand vei fi la greu o pui in palma. Si acum, porneste in-

spre Miaza-Noapte. Fii insa cu bagare de seama, zgripturoaica e tare vicleana si nu o vei putea dobori decat cu sabia uriasului.Sprinteoara ar fi dorit sa mai intrebe ceva, dar pasarea isi luase zborul.Si a, mers Sprinteoara, si a mers, zi de vara pana-n seara, si abia intr-un tirziu se aseza pe o piatra sa se odihneasca. Dar nu-i tihni odihna ca pe data auzi o larma de clocoteau vagaunile. cand se uita mai bine intr-o vale, vazu un om mare, mare, inalt de vreo douazeci de coti si care cu o ghioa.ga lovea stin-cile si muntii. Muntii se pravaleau, stincile se sfarimau in bucati, pamintul se cutremura. Uriasul lovea in pietre de sareau mii de scintei si se vaicarea: ,,Dac-ar fi cineva sa-mi scoata blestemata de viespe din ochi, i-asi darui orice mi-ar cere. Caci viespea imi maninca vederea".Sprinteoara incepu sa strige "iti scot eu viespea"!

- Unde esti? striga omul.

- Aici pe stinca, stai locului, ca viu numaidecat. . .! Sprinteoara se apropie de urias, dar abia-i putu ajunge panala glezne. Si ca sa ajunga la ochi trebui sa se urce pe o stinca inalta. Uriasul se domoli si fata ii scoase viespea.

- Multumesc, fata buna, spuse uriasul. Mi-ai scapat vederea. Ce-ti pot darui oare? Eu sunt mesterul Faur.Fata ii povesteste intimplarea cu fratiorul ei. Omul isi lua de jos ghioaga, deschise poarta muntelui si intrara in el.

- Sabia mea - zise uriasul - nu ti-o pot da, ca n-ai s-o poti duce. Are mai bine de o suta de ocale, dar iata rup din ea o bucatica si-ti fac din ea o sabiuta care are tot atita putere, daca esti indrazneata si hotarita in lupta. Si uriasul rupse o aschie din sabie, o trecu de citeva ori printre degete ca pe o bucata de

ceara si facu o sabiuta.Apoi lua o alta bucata de fier, o amesteca in pumni ca pe un aluat moale si-i facu Sprinteoarei sapte perechi de opinci, fiecare mai mare decat cea dinaintea ei.Si rupind din ghioaga lui de fier o bucata, ii facu pe data, un ciocanel.

- Cu acesta de vei lovi muntele acela blestemat, el se va deschide si te va lasa sa patrunzi inauntru. Sprinteoara multumi uriasului, isi puse sabiuta la sold, viri ciocanelul in sin, lua sase perechi de opinci in spinare, pe celelalte le incalta si o porni la drum. Si merse, si merse multa vreme, pana ce simti ca o dor picioarele si ca o string opincile. Le descalta, erau roase la talpi. Incalta alta pereche. Simti o noua putere in trup si porni. Dupa un timp iara incepura sa o stringa opincile. Le descalta si pe astea si lua altele mai mari. Cu cit mergea, cu atit Sprinteoara simtea cum creste si in trup, si in putere. Si asa schimba ea in cale cele sase perechi de opinci. cand incalta a saptea pereche incepu sa mearga atit de repede incit mai-mai sa nu-si dea seama pe unde trece. Si poate Sprinteoara nu ar fi stiut ca a ajuns la poalele muntelui de cremene, de nu-i iesea in cale lupoaica, cea cu dinti de otel, care cand latra si-si clantanea coltii, ii sareau seintei din gura. Nimeni nu se mai putea apropia de munte. Si a stat Sprinteoara trei nopti in copac dar degeaba. Chibzui ea si pana la urma isi aduse aminte de pana pasarii de argint. O scoase din sin si o puse in palma. Pasarea de argint veni pe data.- Lupoaica nu se poate dobori, Sprinteoaro, spuse pasarea, decat atunci cand i s-ar topi dintii. Lasa-ma pe mine!Batu din aripi si intr-o clipa venira atitea pasari incit nu mai incapeau in copaci. Erau mii si mii de pasari. Pasarea de argint mai batu o data din aripi, pasarile zburara si nu dupa mult timp se intoarsera fiecare cu cite o ramura uscata in cioc. Si cit ai

clipi dadura ramurile jos in jurul lupoaicei, de se facu un ocol de craci uscate, mare si inalt ca un zid. Apoi alte pasari sosira cu taciuni aprinsi in cioc. Lasara taciunii peste vreascuri. Vreascurile se aprinsera de jur-imprejur, caci toate pasarile fa-ceau vint cu aripile ca sa se inteteasca focul si pe data lupoaica a fost inconjurata de flacari mari, ce se aruncau asupra ei, ca niste limbi de balaur. De caldura, dintii incepura sa i se to-peasca. Blana ii lua foc si curind nu mai era in locul acela decat un maldar de cenusa.Sprinteoara se apropie de muntele de cremene neagra si-l atinse cu ciocanelul de fier. In munte se deschise x> poarta. Sprin-teoara intra. Poarta se inchise in urma ei si fata prinse a urca pe scari minunate de marmura albastruie. Si erau fel de fel de carari care duceau in multe parti. Unele din piatra verzuie, altele galbene, altele ca para focului. Usile i se deschideau sin-gure in cale si trecea prin camari pline de margaritare, cu dia-mante, cu pietre scumpe de toate culorile, de straluceau, de-ti luau vederea, nu alta. Si poate ar fi ratacit mult si bine in pintecele muntelui, daca nu-i iesea in cale un baiat negru la fata, ce urca dintr-o vale cu un sac in spate.

- Pe cine cauti aici si cine esti? intreba baiatul, desertind sacul cu margaritare intr-o gramada de nestemate.

- Pe fratele meu, Mugurel.

- Te duc pana la el.Coborira adinc sub pamint. Acolo, Sprinteoara vazu o multime de baietarii care scormoneau si cautau pietre scumpe. Unii din ei erau balai la fata, cu ochi albastri, altii aveau fata neagra, altii obrajii galbeni si ochii mici, altii erau aramii. Unii erau mai mici de stat, altii mai inalti. Pe Mugurel abia il cunoscu. Crescuse dar slab si galbejit ca si ceilalti.

- Haideti repede cu mine, spuse Sprinteoara.Baietii lasara sacii din miini si pornira dupa ea. Sprinteoara atinse muntele cu ciocanelul dat de urias. Muntele se deschise si cu totii iesira la lumina. Dar nu apucara sa faca de-cit citiva pasi, ca vaile prinsera a clocoti si a vui. Cu o falca-n cer si una in pamint se arata zgripturoaica.

- Stati! ca nu-mi scapati nici unul! Nici unul! Sprinteoara se opri speriata. Privi la baieti. Si, deodata isiaduce aminte de cuvintele lui Faur ... "Sabia este mica, dar, de vei fi indrazneata, va fi la fel ca una mare". Sprinteoara iesi inaintea Babei Cloanta, cu indrazneala, si scoase sabiuta. O in-virti de citeva ori dinaintea babei, si baba, simtind puterea sabiei, se dadu inapoi si incepu sa sufle de stirni un vint asa de mare, incit mi-i umfla pe toti in sus si-i zvirli intr-un loc pustiu pe virful altui munte.

- Aici sa pieriti de foame si sete!Pe virful acelui munte nu era pic de verdeata, nici strop de apa, iar peretele muntelui era drept si lucios ca sticla, incit nu era nici un chip de coborit.Au stat ei acolo cit au stat si iata ca incepu sa le fie foame si sa-i chinuie setea. Au umblat ei ce-au umblat, dar n-au gasit decat doi copaci putrezi de uscati. Vazind copacii, Sprinteoara se inveseli.

- Suntem scapati si de aici, baieti, nu aveti teama. Si atin-gindu-i cu nuielusa de alun, au inflorit copacii. Copacii pe in-data incepura a inmuguri, a da frunze si flori si a lega apoi rod. mancara poamele copacilor si le trecu foamea si setea. - Sa coborim - spuse Sprinteoara. Scoateti-va cu totii camasile, rupeti-le in fisii si legati fisiile unele de altele, ca sa facem o

funie lunga pana la pamint.

- N-are sa tina funia, are sa se rupa - spuse Mugurel - camasile sunt putrede. Dar Sprinteoara raspunse:

- Daca am cobori noi cu funia n-ar tine, dar pentru ce-mi trebuie mie va fi buna. -Si legara zdreanta de zdreanta, pana facura o funie care ajungea la pamint.Sprinteoara isi scoase opincile de fier si le dadu unui baietan:

- incalta-le numai si intr-o clipa vei putea ajunge jos. Ia cu tine capatul funiei si, cand vei ajunge, sa legi de el opincile. Asa pe rind, coborira toti. Sprinteoara ramase cea din urma. Dar cand tragea de jos opincile, cu funia, sa le incalte, funia se rupse si opincile cazura intr-o prapastie adinca. Si deodata, o prinse un somn de i se lipeau genele. Ma rog, Baba Cloanta, stiind ca nu se poate apropia de fata din pricina sabiutei, se gindise sa o adoarma mai intii si pentru asta trimisese un corb cu o buruiana in plisc. Buruiana cazu langa fata si o adormi. Vesela, baba incepu sa urce muntele. Dar in clipa aceea, trecand pe acolo, pasarea de argint zbura si lua de langa Sprinteoara buruiana somnului. cand se trezi fata, se pomeni fata-n fata cu Baba Cloanta.Sprinteoara sari in picioare si scoase sabiuta. Incepu lupta. Zgripturoaica se prefacea cand in cucuvea, cand in sarpe si incerca mereu, ba zburind pe deasupra, ba tirindu-se pe dedesubt, sa-i ia sabia. Abia intr-un tirziu ii veni Sprinteoarei bine si ii reteza capul. Din trupul babei iesi un fum negru, ce se risipi in vint. Pe data, muntele intra in pamint. Sprinteoara facu un pas si se gasi langa Mugurel.

Veseli ca scapasera de zgripturoaica, pornira spre casa. Mama lor isi pierduse nadejdea de a-i mai vedea. Ochii i se in-tunecasera de atita plins, caci trecusera multi ani de cand ple-casera.

- Noi suntem, mama - ne-am intors, am rapus-o pe Baba Cloanta, strigara copiii.

- Va aud, dragii mamei, va simt, dar nu va vad. Atunci Mugurel a scos un margaritar pe care il gasise el in munte si pe care il tinuse ascuns intr-o basma. Si prinzind margaritarul a straluci, mama pe data isi capata vederea si zise:

- Cit de mari ati crescut, dragii mei. . .! Si a fost mare bucurie in ziua aceea in bordeiul din marginea padurii. Iar acel margaritar a stralucit si straluceste inca. Cine vrea poate sa se duca sa-l vada. Eu l-am vazut si de acolo am adus povestea.

POVESTEA OLARULUI (II) de Calin Gruia

Cele din poveste s-au intamplat demult. s5y1523sq75oqjIntr-o dimineata limpede de vara, olarul auzi in vazduh aripi inspaimantate si simti in nari miros de cetini arse. Vazu alergand pe cararea de pe langa ograda lui femei cu prunci in brate, copii cuprinsi de spaima, batrani impovarati de ani. Abia puteau striga: "Dusmanii! Dusmanii!" Siruri intregi de oameni

se indreptau spre codru.Si cum mesterul ramase descumpanit in mijlocul ograzii, trei calareti din oastea dusmana, cu sabii sclipitoare, se oprira in fata lui si unul din ei ii vorbi:

- Regele nostru porunceste sa-i fauresti in trei zile nouazeci si noua de cupe pentru nouazeci si noua de capetenii. Cupele sa fie deopotriva si toate sa aiba stralucirea soarelui... Regele vrea sa se bucure ca toate din tara asta: firul ierbii, apele, florile, rodul viilor, spicele, cantarea pasarilor, fruntile oamenilor i se vor supune de-acum inainte...

Dintr-un cires ciripi o pasare si alta ii raspunse, si apoi alta vesti ceva in departari. Pe un arac uscat se ivi o floare rosie, apoi alta rasari pe stalpul portii si alta mai incolo, si alta si multe se insirara ca un fir pana spre paduri.

- Porunca regelui va fi implinita, spuse mesterul intr-un tarziu.In a saptea zi bubuira tobele. Dusmanii isi pregateau ospatul de biruinta. Pe campie sosi regele cu cele nouazeci si noua de capetenii. Paharnicii umplura cupele. Era liniste deplina. Se astepta semnul regelui pentru inchinarea cupelor. Olarul in ograda lui isi duse o mana la inima... Regele ridica in vazduh cupa cea stralucitoare, iar capeteniile il urmara... Deodata insa, in trasnet infricosator, toate cupele se facura tandari in obrajii dusmanilor coplesiti de spaima. Si chiar in clipa aceea dinspre padure izbucnira strigate de lupta. Dusmanii incercara sa fuga. Era insa prea tarziu. Vitejii din tara olarului ii nimicira pe data, amestecandu-i cu pamant. Cand soarele straluci mai luminos ca niciodata, un voinic se opri in fata olarului si-l intreaba:

- Domnia ta ai facut cupele? Spune, mestere, ce puiere ai pus in ele?

Mesterul zambi:

- Uiti oare ca au fost facute din pamantul tarii?... Ce puteam pune in ele mai mult decat tot ce au simtit inimile noastre

Izvorul fermecat, de Calin Gruia

Trimis de AnideScoala la Dum, 07/25/2010 - 10:50

1

2

3

4

5

Voturi: 289

Alti autori romani

Cică demult, pe când făcea plopul pere şi răchita micşunele,

trăia undeva la poalele munţilor, la o răscruce de drumuri, un

potcovar vestit, care potcovea caii lui Făt-Frumos. Trebuie să

ştiţi că nu cu una cu două se potcovesc caii năzdrăvani; de

aceea, câţi ucenici veneau la el să înveţe meşteşugul, nici unul

nu rămânea mai mult de o zi.

Nu ştiu cum se făcu, dar odată se nimeri să vină la ucenicie un

băiat îndrăzneţ şi priceput, care învăţă meşteşugul într-un ceas

şi după aceea singur, într-o zi, potcovi o herghelie de cai!

[...] Meşterul se bucură de ucenic, îl îndrăgi ca pe copilul său.

O singură slăbiciune avea băiatul: poveştile. Dacă vreun călător

începea o poveste, atunci ucenicul se aşeza pe o buturugă, îşi

proptea tâmplele în palme, se uita în ochii drumeţului fără să

clipească, fără să scoată o vorbă, fără să-i pese că trecea

vremea. Şi potcoavele se topeau în foc, focul se stingea, se lăsa

noaptea şi calul rămânea nepotcovit.

Într-o seară, aproape de asfinţitul soarelui, pe când meşterul se

afla la un iarmaroc îndepărtat, după potcoave de aur şi argint,

sosi o făptură ciudată, de pe altă lume parcă, şi care, spre

mirarea băiatului, începu să vorbească în grai omenesc.

- Ehei, de mult n-am mai dat pe aici. Unde-i meşterul?

- Nu-i acasă. Dar ce ai cu el?

Pe băiat, cât pe ce să-l pufnească râsul. Nu avea nici o

asemănare cu caii, dar cum ucenicul era isteţ, pricepu că

sluţenia aceea burduhănoasă, cu picioare lungi şi subţiri ca aţa,

nu putea fi decât puricele năzdrăvan despre care pomenise într-

una din zile meşterul său.

- Nu cumva eşti puricele năzdrăvan?

- Da, eu sunt.

- Purice n-am potcovit încă, dar cred că nu-i chiar aşa de greu...

- Dar nici uşor. Fiecare potcoavă trebuie să aibă nouăzeci şi

nouă ocale de fier. Numai aşa mă simt uşor şi pot zbura în

slava cerului ca să aduc poveşti.

Când auzi ucenicul despre ce-i vorba, făcu ochii mari şi un

gând năstruşnic îi veni în minte.

- Fii fără grijă, te potcovesc îndată.

Aţâţă focul, umflă foalele, care prinseră să se vaite şi să sufle în

cărbuni. Pe dată vatra se lumină de jăratic, iar fierul se înroşi.

Apucă apoi ciocanul şi începu să bată zdravăn, de se umplu

toată potcovăria cu scântei de aur, spre mirarea puricelui

năzdrăvan.

Nu trecu multă vreme şi prinse a-i potrivi puricelui potcoavele.

După fiecare potcoavă de nouăzeci şi nouă de ocale, puricele

spunea că se simte din ce în ce mai uşor, şi că abia aşteaptă să

poată zbura. Dar băiatul, după ce îi bătu cea din urmă potcoavă,

nu-1 întrebă cum se simte, ci dintr-o săritură îl încălecă cu

nădejde.

[...] ÎI purtă puricele peste ape întinse şi întunecate, peste munţi

păstioşi, peste cetăţi şi împărăţii, zburând în jos, zburând în sus,

zburând ca vântul, zburând ca gândul, dintr-o parte în alta a

lumii, chipurile să-1 sperie pe băiat, ca să-i treacă pofta de

poveşti. Ucenicul nu se da bătut.

- Ori mă duci să-mi arăţi de unde iei poveştile, ori rămân călare

pe tine până ţi s-or toci potcoavele de nori şi văzduh.

[...] S-o fi albit sau nu de spume puricele năzdrăvan de atâta

zbor prin ţări, de atâtea sărituri de pe un vârf de munte pe altul,

povestea nu spune. Dar, după vreme îndelungată, simţind că

puterile îi slăbesc din ce în ce mai mult şi că potcoavele i se

tocesc de văzduhuri, îi spuse cu mâhnire băiatului:

- Scumpă-i plata potcoavelor mele, dar n-am încotro. Te voi

duce acolo unde voieşti, căci m-ai biruit...

Şi, încovoindu-şi picioarele subţiri ca aţa, sări din vârful unui

munte într-o vale adâncă, străjuită de jur împrejur de piscuri

semeţe, acoperite de brazi. Flori de toate culorile erau presărate

pe pajiştea verde a văii, iar miresmele lor scăldau ca într-un

abur copacii drepţi ca lumânările. Totul în acea vale părea

nemişcat: şi floare, şi iarbă, şi ram. Stâncile de la poalele

munţilor, albe ca omătul şi bătute cu litere scumpe, păreau că

ascultă şi ele împreună cu florile şi copacii un cântec fermecat,

care nu semăna cu niciun cântec auzit vreodată. Venea cântecul

din înaltul munţilor, din adâncul pământului, din mireasma

florilor, din lumina soarelui? Nimeni n-ar fi putut spune. Mai

degrabă era cântecul de bucurie din inima ucenicului, pentru că

ajunsese în lumea poveştilor. Poate că de aceea toate în jur

săreau cuprinse de vraja cântării: şi munţii înalţi, şi stâncile

albe, de la poalele lor, şi copacii, şi iarba, şi florile, şi pământul

de sub tălpile lui. Cântecul era nespus de frumos şi parcă nu se

mai sfârşea.

[...] Ucenicul porni să cunoască Valea Poveştilor. Cântecul

fermecat îl însoţea peste tot locul, când vesel ca pârâul, când

duios ca foşnetul frunzelor, când liniştit ca rădăcinile lor. Şi tot

umblând băiatul prin acele locuri tainice şi necunoscute, se

pomeni în faţa unui izvor. Dar ce izvor! Avea şipotul cu totul şi

cu totul de aur. Pe ucenic îl cuprinse o sete nemaipomenită, dar

când se aplecă să bea, altă ciudăţenie: din şipot nu curgea nicio

picătură de apă. Auzi din el un glas. Se apropie mai mult. Setea

îi pieri îndată. Prin şipotul de aur curgeau poveşti şi legende.

Rezemat de izvor, prinse să-1 asculte. Glasul fermecat spunea

legendele florilor, ale păsărilor, poveştile munţilor, poveştile

voinicilor. Glasul era neobosit. Cum sfârşea o poveste, începea

alta, şi apoi alta, care de care mai minunată şi nemaiauzită. Pe

ucenic îl cuprinse o vrajă şi uită de sine, uită de tot. Nu vedea

nimic în jur, nici când soarele răsărea şi apunea, nici când luna

cobora în pârâiaşul din vale, nici când frunzele copacilor se

scuturau. N-auzea nici şuierul crivăţului pe crestele munţilor,

nu simţea bătaia ploilor în obraji, nu-i era nici foame, nici sete.

Asculta poveştile şi legendele care se împleteau cu cântarea

aceea măiastră din inima lui. Şi cum se sfârşea o poveste,

începea alta, şi el n-avea de unde să ştie că în jurul izvorului cu

şipotul de aur răsăreau în fiecare primăvară alte flori, că alţi

nori se alungau pe sus, că arborii pe care-i văzuse la început

drepţi ca lumânările erau aplecaţi, bătrâni şi scorburoşi şi că

alţi copaci tineri se ridicaseră demult, drepţi ca lumânările, spre

piscurile semeţe ale munţilor. Glasul fermecat nu ostenea. Cum

isprăvea o legendă, începea alta şi pe nici una n-o spunea de

două ori. Izvorul cu şipotul de aur curgea parcă drept în inima

ucenicului şi poveştile auzite se aşezau una peste alta sub

fruntea lui ca într-o carte. Ucenicul nu se gândea decât la un

singur lucru: să audă cât mai multe poveşti, cât mai multe, ca

apoi să le ducă în lume. Glasul părea fără sfârşit. De câte ori a

încercat să se ridice, de atâtea ori izvorul începea altă poveste

şi o vrajă nelămurită îl ţinea acolo legat cu funii nevăzute.

Într-o zi se ridică în picioare şi voi să plece, dar picioarele îi

rămăseseră nemişcate. Glasul fermecat tocmai începuse

„Povestea izvorului cu şipotul de aur". Se rezemă din nou s-o

asculte. Şi din poveste află el ce trebuie să facă pentru a scăpa

de vraja acelor locuri, ca să poată duce mai departe poveştile în

lume. Nu mai stătu pe gânduri şi, cu un cosor ce-1 avea în

cingătoare, prinse să sape, să vadă adâncimea şipotului de aur

în trupul pământului. Nimeni nu ne poate spune cât o fi săpat.

Deodată însă glasul fermecat se opri. Se opri şi cântecul şi

ucenicul se cufundă într-un somn adânc. Când se trezi, se văzu

la marginea unui râu, într-ud loc cunoscut, pe unde copilărise.

Fruntea îi era grea şi fierbinte. Se aplecă să ia apă să şi-o

răcorească. Pe dată însă se feri şi scoase un strigăt de uimire.

Îşi văzuse chipul în apă. Părul îi era alb ca omătul, obrajii

zbârciţi, spinarea încovoiatâ, numai ochii îi erau tineri şi

limpezi aşa cum şi-i ştia el. Trecuseră, se vede, mulţi ani fără

să-şi dea seama. Îşi aduse aminte de meşterul potcovar.

Porni să-1 caute. În acea răscruce nu mai era nici urmă de

potcovar. Îi întrebă pe oamenii pe care-i întâlni:

- Nu ştii unde s-a mutat potcovarul?

- Care potcovar, moşule?

- Acela care potcovea caii lui Făt-Frumos... Caii năzdrăvani...

- De aşa minune nu se pomeneşte prin părţile noastre. Dar să-1

întrebăm pe cel mai bătrân om din sat.

Omul cel mai bătrân din sat a dat din umeri, spunând că multe

a văzut şi auzit în cei o sută de ani pe care-i duce-n spinare, dar

de un asemenea potcovar nici pomeneală.

S-a mâhnit ucenicul potcovarului că nu-şi poate afla meşterul,

dar fiind înţelept nu i-a fost greu să priceapă că vremea

măturase de mult cenuşa potcovarului. În cele din urmă porni

prin ţară să spună poveştile pe care le auzise în valea aceea

minunată.

Orasul regelui ( Calin Gruia ) - repovestire Al. Mitru

Trimis de AnideScoala la Joi, 07/03/2008 - 15:50

1

2

3

4

5

Voturi: 55

Alti autori romani

Cu sute şi sute de ani în urmă, un oştean se întorcea de la

război. Era singurul rămas în viaţă din cele două armate ce se

înfruntaseră una pe alta, îndelung, pe viaţă şi pe moarte. Avea o

statură înaltă, era voinic şi purta pe cap coif, în spate un arc şi

la brâu o sabie grea.

Când, în depărtare, se zăriră turnurile oraşului regelui, pe care

fluturau steagurile Guşterului verde, îşi înstrună arcul şi trase o

săgeată. Săgeata izbi limba clopotului din turn. Clopotul sună.

Acesta era semnalul prin care — atunci când se întorcea

învingătoare — oastea îşi vestea sosirea.

— Biruinţă! .. . Biruinţă! . .. strigară dregătorii, bucuroşi că

vrăjmaşul fusese zdrobit şi ei puteau trăi, mai departe, liniştiţi,

în huzur.

Regele, la rîndul lui, porunci ca oştenii care scăpaseră oraşul şi

ţara de primejdii, să fie

primiţi cu cea mai mare cinste.

Se aprinseră torţe, se arseră răşini, se aduseră flori şi se

pregătiră grămezi de medalii. Iar regele — în aşteptarea

reîntoarcerii armatei - începu să povestească dregătorilor

despre vitejiile sale în război (deşi toată lumea ştia că nu

călcase în toată viaţa lui pe nici un câmp de bătaie).

Uimirea tuturor — când văzură un singur oştean intrând în oraş

— fu cum nu se poate mai mare. Totuşi, trâmbiţele sunară,

tobele bubuiră, uralele umplură văzduhul şi mormane de flori

se aruncară asupra eroului.

Se ţinură discursuri şi regele mai porunci ca toate medaliile -

menite unei întregi oşti — să fie agăţate la pieptul viteazului.

Curînd, acesta se văzu învelit cu medalii, ca într-o platoşă. Şi

pe toate medaliile se vedea chipul regelui. În cele din urmă,

serbarea se sfârşi. Regele, dregătorii şi toţi cei care-l

aclamaseră întoarseră spatele viteazului şi se înapoiară în

casele lor.

Noaptea se coborâse adâncă şi îngheţată. Eroul se simţea

ostenit. Voi să se odihnească. Nădăjduia că - deoarece însuşi

regele îl lăudase atâta - va fi primit cu braţele deschise oriunde

va cere adăpost.

Dar lucrurile se petrecură cu totul altfel. La prima uşă unde

bătu, nici măcar nu fu recunoscut. La a doua i se răspunse că

nu poate fi primit fiindcă tocmai avea loc o nuntă. Iar la a treia

fu repezit chiar de către dregătorul care îi agăţase la piept

medaliile. Doar n-o să vâre-n casă, zicea el, pe un oştean

nespălat care cine ştie dacă nu poartă în straiele lui şi niscaiva

gângănii culese din război.

Aşa că bietul oştean nu găsi altceva mai bun de făcut decât să

grămădească într-un colţ al pieţii florile ce i se aruncaseră în

timpul serbării şi să se culce pe ele.

Dimineaţă fu izgonit din oraş. Ajunse pe un câmp şi încercă să-

şi sape, cu sabia, un bordei, dar pământul acela îi aparţinea

regelui şi nu i se îngădui. În altă parte pămîntul era al

dregătorilor, al boierilor, al căpeteniilor.

Istovit, udat de ploi şi îngheţat de viscole, flămând, cu

veşmintele — de pe care căzuseră medaliile - ferfeniţă,

oşteanul nu mai aştepta decât moartea. Căzuse la o margine de

drum. Dar şi de-aici fu alungat.

— Ce, ai de gînd să mori pe pământul meu ? răcni stăpânul

locului. Să se adune corbii ? Să-mi strici bucatele ? Eu sînt

astrologul regelui.

— Te cunosc, grăi sleit oşteanul. Tu eşti acela care mi-ai

strigat: „Să trăieşti, viteazule !" şi mi-ai dăruit flori. Eu am

luptat pentru liniştea şi bogăţiile voastre şi acum nu găsesc nici

măcar o palmă de pămînt unde să pot muri ?

— Asta nu mă priveşte. Târăşte-te, cum ştii, până la râpa de pe

malul râului. Acolo sunt şi

sălcii plângătoare. Şi, dacă mori, ele te vor jeli. Altminteri tot

n-are cine.

Oşteanul, în râpă, abia mai răsufla. Deodată simţi două palme

puternice arzându-i obrazul. De durere, sări în sus cu mâna pe

sabie.

Era Nodul-Pământului :

— De mult, ţara ta a fost fericită . . . rosti el. Străbunii tăi,

apărând-o, au lăsat-o mândră şi nesupusă. Dar de când o

stăpânesc cei care se-nchină Guşterului verde nici loc pentru

îngropare nu mai au bieţii oameni. Tu va trebui să-l dobori !

Sub vraja cuvintelor acestuia oşteanul simţi în piept o flacără,

crescu cât un munte. Sabia, arcul şi coiful i se făcură pe

măsură. Trase cu arcul şi doborî turnul. Aruncă peste oraş sabia

şi zidurile se dărâmară, pământul se cutremură, fulgere căzură

scânteietoare din văzduh.

În zadar regele şi dregătorii lui se rugau de iertare. Se

scufundară cu toţii de-a rândul într-o mocirlă turbure.

Oşteanul devenise însă iar om ca toţi ceilalţi şi, împreună cu

sărăcimea din jurul oraşului, se mută în altă parte.

Oraşul regelui, închinător la Guşterul verde, pierise. Dreptatea

începea să triumfe.

LEGENDA PUPEZEIAutor: Călin Gruia Volum: Izvorul fermecat Editura: Garamond, Bucureşti, 1997

Au fost odată un moş şi o babă… Ei, dar nu-i a mirare, şi azi sunt moşnegi pe lume, iar babe câte pofteşti, dar ca baba moşului din povestea asta încă nu s-a pomenit.

N-avea bietul om zi tihnită în casă, să zică şi el: „Mi-i inima plină”. Ferit-a sfântul, că baba mereu îi căta pricină. Ba că-i bătrân hodorogit, ba că-i urât de se sperie de el, ba că-i leneş de-i creşte iarba sub tălpi, ba că şi-a mâncat tinereţea cu el. Şi de nu găsea vătraiul, îl lovea cu mătura, şi de nu găsea nici una, nici alta, îi dădea cu oala în cap… De-ar fi avut bietul moşneag atâţia galbeni câte oale i-a spart baba de cap, ar fi trecut drept om cu stare şi dare de mână, iar sătenii l-ar fi ales primar.

Dar pe lângă toate necazurile ştiute şi neştiute, mai erau şi săraci lipiţi pământului, atât de săraci că le fugiseră şoarecii de la casă.

În toată viaţa ei, baba mâna pe sapă, pe furcă n-a pus. Stătea cât îi ziulica de mare cu mâinile pe genunchi şi se gândea la comori, la bogăţii, la mărire, la bucate gustoase şi straie frumoase. Şi când i se întorcea bărbatul de la muncă, îl punea să scuture, să spele şi să facă mâncare. Când se mânia, baba se înroşea, se bâlbâia şi striga: „Po-poruncesc!” Şi moşul intra în pământ.

Lasă că şi el era de vină că nu pusese piciorul în prag la vreme şi n-o scuturase niciodată de cânepa dracului… Ce să-i faci? Om molâu şi supus, aşa era moşul din poveste.

Iată că într-o zi moşul nu mai avu din ce să facă mâncare. Nici tu mălai, nici tu ceapă, nici untdelemn, nici sare…

– Ce facem, babo?

– Treaba ta, mie să-mi dai să mănânc!

– Ce să-ţi dau, băbuţo, spuse moşul îndulcind glasul. N-avem nici de unele…

– Puţin îmi pasă, de unde ştii, de unde nu ştii, să-mi faci bucate… Hai, piei din ochii mei, nu te mai zgâi atât la mine, că n-am fost de nasul tău. Po-po-poruncesc!

Ce să facă moşul? Cu baba nu era de şuguit. Cotrobăi prin cămară: nimic. Căută în beci, cam tot pe atâta. Se urcă în pod: sacii goi… Îi coborî aşa cum erau şi începu să-i scuture. Ehei, de câte ori nu fuseseră ei scuturaţi! Mai căută într-un ungher şi găsi o traistă veche, ruptă, în care pe vremuri, când era el tânăr, avuseseră şoarecii culcuş…

– Măi, măi, n-or fi lăsat şoarecii ceva de-ale gurii?

Şi cum căuta el, găsi o boabă cam cât una de fasole, dar nu semăna nici a fasole şi nici a porumb. Cine ştie de unde o aduseseră şoarecii! Boaba era aurie şi strălucea. Moşul o luă în palmă şi i-o arătă babei:

– Atâta am găsit, dar dintr-o boabă nu se pot sătura două guri. Baba, văzând boaba şi fiind pesemne lihnită de foame, o duse la gură şi încercă s-o rupă cu dinţii. Dar ţi-ai găsit! Mai degrabă i-ar fi sărit babei cei câţiva dinţi pe care-i mai avea decât s-o poată sparge. De ciudă, o scuipă jos, gata să se repeadă la moş. Dar ce să vezi? Boaba, cum atinse pământul din faţa casei, încolţi pe dată şi din ea începu să se ridice un vrej drept în sus… Şi se ridica, se ridica nu glumă, încât până să se mire baba şi moşul, vrejul ajunse în nori. Şi cu cât se înălţa, cu atât tulpina vrejului se îngroşa.

– Măi, măi – făcu moşul – mare ţi-e minunea, oare ce să fie, babo?

– Bre, că prost mai eşti…

– Sunt, nu pricep, da’ tu, dacă eşti mai înţeleaptă, ai putea să-mi spui?

– Păi nu vezi, ghiujule?

– Ce să văd?

– Un copac ce creşte sub ochii noştri de ţi-i mai mare dragul.

– Asta o văd şi eu… Dar nu ştiu unde aleargă cu atâta grabă. Baba se mai uită ce se mai uită în sus, apoi spuse:

– Na, c-a ajuns în lună… Asta-i scara lunii, nepricopsitule. Moşul îşi duse mâna la frunte. Într-adevăr, copacul ajunsese în lună.

– Hai, ce mai stai – spuse baba – urcă-te în lună şi vezi ce-i pe-acolo.

– Nu eşti în toate minţile, babo?

– Atâta îţi spun, nu mai zăbovi…

Moşul la început se împotrivi. Cum să te sui până la lună pe un copac fără crengi? Dar baba şi puse mâna pe o joardă.

– Ori te sui în lună, să-mi aduci de-ale gurii, ori îţi moi spinarea…

Moşul nu avu încotro. Începu să se caţere. A mers el, a mers şi, când sub picioare văzu pământul numai cât un dovleac de mic, ajunse în lună. Porni pe o cărare şi se pomeni în faţa unui palat de chihlimbar. Era chiar palatul lunii…

Moşul îşi scoase căciula, se închină la picioarele lunii şi spuse:

– Iertat să-mi fie, Crăiţă-Lună, m-a trimis baba să te poftesc să-mi dai câte ceva de-ale gurii…

– Pentru drumul pe care l-ai făcut până aici, îţi voi trimite îndestulare în casă… Coboară pe pământ, moşule.

Moşul se mai închină o dată şi, apucându-se de copacul fără crengi, îşi dădu drumul jos.

Când ajunse în faţa casei, baba stătea cu o strachină plină cu plăcinte dinainte şi înghiţea de parcă i se băteau calicii la gură. Se uită moşul în cămară, cămara plină cu bucate. Se uită în pod, podul era ticsit de saci, în beci n-aveai unde pune piciorul de putini şi poloboace.

– Ce-i în lună, moşule?

– Păi, ce să fie, o crăiţă care stă într-un palat frumos.

– Multe bucate ne-a trimis luna…

– Multe, se vede că are de unde.

Vreo trei zile moşul avu pace şi tihnă în casă.

- Măi moşnege, îi spuse după aceea baba. Eu n-am fost făcută să fiu ţărancă proastă… De aceea du-te la lună şi spune-i crăiţei să mă facă împărătiţă…

– De bine ce ţi-i, babo, ai căpiat se vede… Cum să te facă împărătiţă?

– Dacă nu mă face, atunci să nu te mai văd în ochii mei.

– Dar asta n-are să poată, babo… Împărat avem… Ce ne mai trebuie să fii şi tu?

– Împăratul, mâine-poimâine, are să moară…

– Multe-i trec omului prin minte când n-are de lucru…

– Moşnege, nu lungi vorba, ori te duci în lună, ori e vai şi amar de tine şi, mâniindu-se foc, strigă: Po-po-poruncesc!

Şi moşneagul îi spuse lunei pricina pentru care venise.

– Du-te acasă, moşule, baba ta-i de mult împărătiţă, numai strai n-avea…

Când ajunse omul din nou pe pământ, să nu-şi cunoască baba. Era îmbrăcată de sus până jos în haine scumpe în fel de fel de culori, iar pe cap purta coroană, ca toţi împăraţii… În jurul casei lor se strânseseră o mulţime de gură-cască şi se strâmbau

de râs văzând-o cât de împopoţonată era. Baba bătea din palme, bătea din picior, striga, dar nicio slugă nu se arăta. Vestea că baba moşului s-a îmbrăcat împărătiţă şi dă porunci ajunse până la urechile împăratului acelei ţări şi acesta îi trimise vorbă că, dacă nu se astâmpără, va trimite oşti împotriva ei.

Baba îi răspunse că-i gata să se bată. De aceea, când sosi moşul îi spuse:

– Am să te fac mai mare peste oştile mele… Să mergi şi să-l nimiceşti pe împărat.

– Dar unde ţi-s oştile, femeie?

– Asta-i treaba ta, de aceea te-am făcut căpetenia lor. Moşul rămase crucit.

– Te-ai scrântit, femeie hăi… Uite, s-a strâns lumea la gardul nostru şi râde de cad scândurile din el…

– Porunceşte să fie spânzuraţi cu toţii.

Moşul se scărpină în ceafă şi-şi spuse: „Mi-am pus boii cu dracul în jug… Mai bine îmi iau lumea în cap şi scap de toate…”

Baba intră în casă şi începu să se plimbe îmbufnată de colo până colo.

– Ei, moşule, strigă ea în cele din urmă. Nu-i bine să fiu împărătiţă, am prea multe griji pe cap. Trebuie să pornesc bătălii, că aşa se cuvine când eşti împărat. Să spânzur şi să bag în temniţă supuşii… multe şi multe… Şi, uite ce m-am gândit, să te mai urci iară sus în lună şi să-i spui să mă facă pe mine crăiţă în locul ei, să stau sus în palat şi să nu mă doară capul.

Moşului parcă i se puse o piatră pe inimă. Şi, fără să mai scoată un cuvânt, porni în lună.

– Crăiţă bună, baba mea nu mai vrea să fie împărătiţă, căci – zice ea – decât împărătiţă pe pământ, mai bine crăiţă în lună…

– Crăiţă în locul meu?

– Cam asta i-i voia!

– Dacă-i aşa, spune-i să vină până la mine! Moşul s-a închinat şi s-a întors pe pământ.

– Hai, babo, ţi-a venit şi ţie rândul să te duci în lună să vezi cât îi de uşor drumul. Luna mi-a spus că nu te face crăiţă până nu te vede la faţă… Şi te-aş pofti să-ţi iei repede calea, să nu se răzgândească…

– Dacă ai ajuns tu acolo, un hodorog, apoi eu cât ai bate din palme am pus picioru-n pragul lunii…

Şi baba, cum era îmbrăcată în împărătiţă, prinse a urca pe trunchiul copacului din faţa casei. Cu cât urca cu atât îşi dădea seama că puterile-i slăbesc, însă nu se lăsa. Gâfâia şi urca. Când ajunse la jumătatea drumului dintre pământ şi lună nu mai putu mişca. Îi înţepeniseră şi mâinile şi picioarele. Dar cum era deprinsă să blesteme şi să poruncească, nu tăcu din gură:

– Fire-ai afurisit, copacule! Să mă duci în lună, po-poruncesc! Şi poate ar mai fi spus ea ceva, că nu se lăsa cu una cu două, dar chiar în acel moment copacul, care nu era fricos ca moşul, nu-i ascultă porunca şi se frânse drept deasupra capului ei.

– Mai urcă dacă ai cum, babo!

Scrâşni din dinţi, că nu avu încotro, şi încercă să coboare bosumflată. Dar ţi-ai găsit! Drept sub picioarele ei, în jurul copacului, răsăriseră atâţia mărăcini, câţi îi băgase ea moşului în inimă. Nu era nicio cale să treci prin ei. Aveau vârfurile mai ascuţite ca acele! Ei, ce te faci, babo? Nu-ţi stătea mai bine acasă? … Măi, ce să facă împărătiţa? începu să strige la moşneag. Dar cine s-o audă? Până la pământ era cale, nu glumă. Se uită spre lună, dar degeaba. Încercă să rupă spinii. Spinii nu se rupeau. Ba se stârni din senin un vânt care începu

s-o legene, când în dreapta, când în stânga, în înaltul văzduhului…

– Aicea mi-i sfârşitul, prinse a boci baba.

Trecu o zi, trecură două, nouă, şi împărătiţa tot cocoţată era.

– Aici am să mă usuc… şi asta numai din pricina moşneagului… Se vede însă că până în cele din urmă Crăiţei-Lună i se făcu milă de ea şi într-o noapte coborî până la ea.

– Da’ unde-ai pornit, mătuşică?

Cine ştie ce-o fi vrut baba să spună. Poate o fi voit să strige după obicei „po-poruncesc!” dar, nedeschizându-i-se bine gura, abia îngăimă:

– Pu-pu! Pu-pu!

Crăiţa-Lună o atinse cu un ram înflorit şi, cum era îmbrăcată în împărătiţă, hainele i se prefăcură în pene cu multe culori, iar coroana în creastă, ba până şi mărgelele din jurul gâtului i-au rămas. Simţind baba că-i pasăre, zbură în faţa casei ei. Se aşeză pe un nuc şi începu să strige:

– Pu-pu! Pu-pu!

Moşul, care cârpea nişte opinci, se uită, văzu pasărea aceea aşa de bălţată la pene, dar cum să-i dea prin minte că-i chiar baba lui? Aşa că-şi văzu de treabă. Dacă n-o fi murit, poate şi azi aşteaptă să i se întoarcă baba din lună, că vorba ceea: „rău cu rău, da’ mai rău fără rău”.

Oamenii i-au spus acelei păsări pupăză.

LEGENDA LICURICILORAutor: Călin Gruia Volum: Izvorul fermecat Editura: Garamond, Bucureşti, 1997

De mult, înainte de vremea babelor frumoase şi a copiilor cuminţi, Soarele era împăratul stelelor şi al luceferilor şi nimeni nu-i ieşea din cuvânt, pentru că minte mai luminată ca a lui nu se afla pe lume.

Pentru ce trimisese el într-o zi un luceafăr pe pământ, povestea nu spune. Mulţi cred că la un meşter de podoabe.

E de ajuns să ştim că, după ce din arcul soarelui vâjâi o săgeată de foc, pe boltă se arcui curcubeu frumos. Nici nu se putea afla un drum mai bun între împărăţia lui şi pământ. Cele şapte culori străluceau în văzduh, ca şi azi, numai că pe atunci pe curcubeu se putea merge călare pe cal, cu rădvanul, iar acum nici cu băţul în mână nu se poate. Luceafărul nu mai fusese niciodată pe pământ. Îşi scoase coroana de foc de pe cap, luă chip omenesc, se îmbrăcă în straie de pământean, se închină în faţa Soarelui şi porni la vale pe spinarea curcubeului.

Cât o fi mers nu ştim, pentru că nimic nu i s-a întâmplat pe drum. Într-o zi puse piciorul pe pământ, şi umblând de colo până colo începu să se mire de tot ce vedea în cale.

Întâia făptură omenească pe care a întâlnit-o a fost o fată frumoasă, care stătea la umbra unui copac înflorit şi cu un ac şi o aţă cosea pe un ştergar minunăţii, pe care el nu le văzuse niciodată. Intră în vorbă. Fata avea ochii verzi, părul auriu, obrajii bălai, gura rumenă şi un glas neînchipuit de dulce. Nu-l iscodi de unde-i şi cine-i, cum au obiceiul unele fete, ci se mulţumi să-l privească drept în faţă. Nu-i nevoie să vă spun că Luceafărul era frumos. (Luceferi urâţi nu s-au aflat pe lume.) Când vru Luceafărul să pornească mai departe simţi, pentru întâia dată, ceea ce oamenii numesc părere de rău, dar el nu pricepu de unde poate veni asta. Fata nu spuse nimic, ci oftă şi ea. Şi când Luceafărul se depărtă, ea începu să cânte. Izvoarele n-au susurat niciodată mai fermecător, privighetoarea n-a scos vers mai măiestru ca fata cu ochii verzi. Se opri din drum

Luceafărul să asculte. Asculta şi nu se mai sătura. Nicio muzică din împărăţia Soarelui nu-i desfătase mai mult inima. Îi venea să se întoarcă din cale, dar porni să cutreiere pământul. Trecu prin târguri şi cetăţi vestite, stătu de vorbă cu crai înţelepţi, cu negustori, cu vraci care se lăudau că ştiu mersul stelelor şi citesc în ele zodia oamenilor. Luceafărul nu spuse nimănui cine este el cu adevărat. (Poate numai făurarului de podoabe la care, spun unii, îl trimisese, în taină, Soarele). Când vorbea cu craii spunea că-i crai, cu negustorii, spunea că-i negustor. N-avea niciun rost să le destăinuiască adevărul mai ales că nici cei care vorbeau cu el nu-şi dezlegau inima. Cei mai mulţi se lăudau, se îngâmfau. Cunoscu Luceafărul multe, dar cu cât umbla el de-a lungul şi de-a latul pământului cu atât se gândea mai mult la frumoasa cu ochii verzi. Voia să şi-o scoată din minte, dar cu cât încerca, cu atât parcă îi vedea chipul aievea şi-i auzea glasul.

Într-o casă, la marginea unui drum, călătorii se opreau să se odihnească şi cinsteau din ulcele vin, spunând că-i bun pentru uitare şi veselie. Bău şi Luceafărul, dar în loc să uite, simţi şi mai mult dor pentru fata cu ochii verzi.

Când socoti că-şi isprăvise treburile, se duse la capătul curcubeului să se întoarcă în împărăţia Soarelui. Dar cum puse piciorul pe cele şapte culori îşi simţi trupul greu, ca de pământ.

Fata cu ochii verzi, care ştia că se va întoarce la ea, îi spuse atâtea lucruri, încât Luceafărul uită de Soare şi de strălucirea împărăţiei lui.

– De acum să nu mai pleci. Inima îmi spune că tu eşti norocul meu. Vom săpa în livadă amândoi, îţi voi coase cămăşi cum încă n-ai purtat, vom aştepta primăverile cu flori… Iarna îţi voi spune poveşti… Anii vor trece pe nesimţite şi când vom îmbătrâni, copiii noştri vor avea şi ei copii. Când vom muri, nu

ne va părea rău, pentru că şi copiii copiilor noştri vor avea copii, şi aşa mai departe. Vom trăi prin ei cât pământul…

Luceafărul o asculta, tăcea şi asculta. Nu-şi putuse niciodată închipui că şi oamenii sunt nemuritori. Ce-i mai spuse fata pe urmă, nu se ştie, dar Luceafărul se hotărî să rămână pe pământ. Soarele, văzând că Luceafărul a uitat să se întoarcă, se gândi să-i dea de ştire.

Pe când era în toi nunta Luceafărului cu fata cu ochii verzi, Soarele aruncă de sus o săgeată de foc care se opri în fruntea mirelui. Nimeni nu băgă de seamă, era ziua în amiaza mare, dar Luceafărul o simţi şi se mâhni amarnic. După plecarea nuntaşilor, care se uitaseră mai mult în blide şi în ulcelele cu vin, mireasa îi spuse:

– Acum, la căderea serii, îmi dau seama că trupul tău luminează…

– E adevărat, şi spre nefericirea noastră voi străluci şi mai tare…

– De ce? întrebă fata.

Şi Luceafărul i-a spus totul din fir-a-păr, iar fata, când a aflat, a plâns.

– Soarele va trimite îndată ostaşi după mine…

– Nu te las să pleci, te voi ascunde, să nu te găsească.

– Lumina trupului meu mă va da de gol oriunde m-aş ascunde. Chiar în noaptea aceea trei ostaşi înarmaţi începură să coboare pe curcubeu. Nimeni nu-i zări în afară de Luceafăr… Fata astupă ferestrele casei, ogeacul, să nu se vadă strălucirea soţului ei, dar degeaba. Lumina lui străbătea prin pereţi, prin acoperiş. Fata cu ochii verzi începu atunci să sape un bordei. Când sosiră, oştenii nu văzură nicio lumină.

Luceafărul era ascuns în adâncul pământului.

– Nimeni n-are să te afle aici. Vor crede că ai murit şi n-or să te mai caute. După aceea vom trăi în tihnă, spuse fata cu ochii verzi.

Luceafărul o încredinţă că aşa va fi, şi asta numai ca să n-o vadă întristată. El ştia că Soarele nu se va lăsa până nu-i va da de urmă. Chiar aşa se şi întâmplă. După ce ostaşii îi spuseră Soarelui că Luceafărul nu poate fi găsit, Soarele dădu poruncă să i se înhame, la rădvanul de foc, cei mai iuţi cai.

Şi ca un fulger se prăbuşi drept la casa fetei cu ochii verzi.

– Te rog, nu mi-l lua, luminăţia ta, am să mor de mâhnire.

Dar Soarele parcă nici nu auzea glasul fetei şi nici nu-i vedea lacrimile. Luceafărul nu scoase o vorbă. N-ar fi folosit la nimic. Soarele era foc.

– Îndură-te de mine, împărate, spuse fata în genunchi la picioarele Soarelui.

Dar el atât vorbi:

– Urcă-te în rădvan, Luceafăr rătăcit…

O clipă, în faţa fetei răbufni o vâlvătaie de foc şi pe urmă nu mai văzu pe nimeni.Câte lacrimi a vărsat fata cu ochii verzi nimeni nu ştie…

După ce Soarele îi puse Luceafărului coroană strălucitoare ca să fie văzut de la mari depărtări, îi vorbi:

– Îţi iert rătăcirea. Poate că dacă nu mă grăbeam, fata îmi muia inima. Şi iată, pentru aceasta vei străluci deasupra mărilor. Dacă îţi vei arunca privirea spre uscat, te vei căi…

Luceafărul nu spuse nimic. Atâta numai că pe la miezul nopţii, când adormea Soarele, el fulgera văzduhul şi se oprea să lumineze casa în care trăia fata cu ochii verzi.

Nu-i fu cu putinţă s-o uite. Lacrimi mari de foc picurau din ochii lui şi stelele cele care purtau rochii lungi, strălucitoare, se

strângeau să-l mângâie, lăsându-şi treburile baltă. Îl rugau să le povestească despre fata cu ochii verzi, dar Luceafărul tăcea de parcă era mut. Şi trecură luni, trecură ani, dar dorul pământului nu trecu. Într-o noapte, Luceafărul, nemaiputându-şi ţine ascunsă mâhnirea care se adunase în inima lui, începu să-i povestească unei stele despre fata cu ochii verzi. Şi pesemne că-şi dădu drumul glasului şi că povestea nespus de frumos, fiindcă toate stelele, auzindu-l, se strânseră în jurul lui să-l asculte. Şi cum întâmplarea li se păru destul de tristă, stelele începură să plângă. Şi plânseră atât de mult, încât îşi stinseră lumina şi se făcu un întuneric nemaipomenit în împărăţia Soarelui.

Văzând una ca asta, Luceafărul se opri din povestit.

– Isprăveşte-ţi povestea, se rugară stelele.

– Nu pot, mă întristează mai mult decât pe voi. Duceţi-vă la locurile voastre. Pe mări sunt corăbii care din pricina întunericului se pot sfărâma de stânci. Pe drumuri şi prin codri sunt călători care se pot rătăci. Degeaba se rugară stelele:

Luceafărul nu mai scoase niciun cuvânt.

Rămas singur, în înălţimi, fu cuprins de o tristeţe de moarte.

Dacă ar fi avut aripi, ar fi zburat spre casa în care-l aştepta fata cu ochii verzi. Nimeni nu l-ar fi simţit. Soarele dormea în palatul lui. Stelele n-ar fi spus niciun cuvânt. Numai scoţându-şi coroana de foc şi-ar fi putut da drumul spre pământ.

Şi atâtea gânduri îi năvăliră Luceafărului în minte, încât lumina începu să-i tremure, să-i tremure de parc-ar fi suflat asupra-i toate furtunile lumii la un loc. Dorul pentru fata cu ochii verzi îi cuprinse inima ca într-un bulgăr de pământ.

Târziu, Luceafărul îşi scoase coroana şi se aruncă – fulger albastru – din înălţimi.

Un şuierat ca de săgeată spintecă liniştea nopţii şi toate stelele clipiră înspăimântate de cele ce vedeau.

Însuşi Soarele se trezi din somn.

Luceafărul se prăbuşea, învârtindu-se, în tăriile neguroase, cu o repeziciune înfricoşătoare. Şi cu cât se îndepărta de împărăţia Soarelui, cu atâta părea mai strălucitor. Dar, lovindu-se de văzduh, trupul lui se sfărâmă în mii de bucăţi şi se prefăcu în pulbere, care se apropia de pământ ca o ploaie albastră de foc.

De spaimă, toate stelele s-au stins. Numai pulberea Luceafărului lumina adâncurile. Soarelui îi căzură două lacrimi pe obraji. Nimic nu mai putea face. Şi ploaia de foc se apropia tot mai mult de pământ, luminându-l.

Fata cu ochii verzi, cum în fiecare noapte îşi căuta alesul inimii prin puzderia de stele, văzând luminile acelea orbitoare coborând spre ea şi crezând că Luceafărul va lua chip omenesc, întinse mâinile în sus să-l cuprindă. Dar toate scânteile care atinseră pământul îşi pierdură strălucirea. Numai cele ce căzură în palmele ei, în părul ei, pe umerii ei, se prefăcură în vieţuitoare mici, cenuşii, care mai păstrau câte un strop din lumina Luceafărului prăbuşit.

FATA PĂDURARULUIAutor: Călin Gruia Volum: Izvorul fermecat Editura: Garamond, Bucureşti, 1997

N-a avut nimeni pe lume cosiţă mai frumoasă ca Salcia, fata pădurarului. Când o despletea s-o pieptene, părul îi ajungea până la tălpi şi-i acoperea trupul, ca într-o mantie aurie. Pe vremea aceea nu erau oglinzi de cleştar şi fata în oglinda unei ape se pieptăna şi îşi împletea părul. Şi asta se întâmpla în fiecare dimineaţă la răsăritul soarelui. Îşi împletea cosiţa şi

cânta. Râdea şi cânta. Cântecul îl învăţase de la maică-sa şi maică-sa de la bunică-sa.

De peste trei zări,

Au venit călări,

Pe furci şi fuioare,

Trei mari ursitoare.

Să-mi ursească anume.

Au venit din lume,

Mama legăna

Şi le asculta.

Ca floarea să fie!

Zise cea dintâie.

Curată ca rouă,

Spuse cea de-a doua.

La trup trestioară,

La mers, căprioară.

Să nu fie stea

Mai mândră ca ea!

Cea din urmă-a spus

Şi apoi s-au dus

Peste alte zări

Toate trei călări.

Însă iată că într-un revărsat de zi, când Salcia se duse ca de obicei să-şi pieptene cosiţa în oglinda râului şi să ia apă în ulcior, apele nu-i mai oglindiră chipul. Încercă într-o parte, încercă în alta, dar nicăieri nu putu

să-şi vadă faţa. O teamă ciudată, o răceală de gheaţă îi încinse trupul. Şi cum se uita Salcia în râu, neînţelegând care să fie pricina, îşi dădu seama că râul nu curge, că stă încremenit, sleit între maluri. Apa lui îşi schimba din clipă în clipă culoarea. Se făcea când albastră, când roşie, când verde, când galbenă, când pământie. „Ce să fie? se întreba Salcia… Cine să fi fermecat râul?”

Deodată, apele prinseră să tremure, de parcă furtunile se treziseră din adâncul lor. Apoi se învolburară ca la prăbuşirea unei stânci şi din râu ieşi un voinic neînchipuit de mândru la înfăţişare şi care avea pletele verzi ca mătasea broaştei. Pletele îi acopereau umerii albi. Ochii îi străluceau ca două făclii noaptea.

– Vină în împărăţia mea, fată frumoasă.

Glasul îi era ciudat, ca dintr-o lume străină. Salcia rămase locului, vrăjită. Voinicul prinse a se îndrepta spre ea. Fata o rupse la fugă, pe potecile pădurii, până acasă, unde povesti tatălui său întâmplarea.

Bătrânul pădurar îşi propti tâmplele albe în palmele-i bătucite şi stătu pe gânduri. Câte nu ştia el, câte nu văzuse şi auzise în viaţa lui? Salcia îl privea tulburată. Târziu de tot, bătrânul îi spuse:

– De azi înainte să nu te mai duci la râu, fata mea.

– Era frumos, tătucă…

– Chipul arătărilor înşală!

– Ochii îi străluceau ca fulgerele… Hainele îi erau bătute cu stele de argint… Aş vrea să-l mai văd…

– Să nu ieşi din cuvântul tatălui tău…

Şi bătrânul, luându-şi securea, se înfundă prin desişul copacilor. Salcia rămase nemişcată pe laviţa de lemn. Parcă cineva îi luase voia bună din inimă. Căsuţa i se păru mohorâtă,

pustie, întunecoasă. Cântecul păsărilor i se păru trist, cărările pădurii încâlcite. Voi de câteva ori să pornească spre râu, dar tot de atâtea ori o cuprindea o teamă neînţeleasă.

Şi multă vreme fata nu-şi mai despleti părul pe malul râului, ci deasupra unei străchini cu apă.

Dar de câteva ori tot se duse ea la malul apei să se uite în oglinda ei. Pe voinic însă nu-l văzu.

Într-o seară, pe când aţâţa focul în vatră, i se păru că aude ceva pe afară. Deschise. În prag nu era nimeni. Înconjură casa. Nici urmă de suflare. Dar cum se întoarse lângă foc, auzi din nou bătaia în uşă. „Cine să fie?” se gândi fata. Şi, cum era fricoasă, luă vătraiul într-o mână şi apăsă pe clanţă.

– Hei, cine-i? Cine nu se astâmpără în noapte?

Copacii din jurul casei se înfiorară, ca la trecerea unui vânt, şi Salcia auzi, abia şoptit, un glas:

– Vino după mine… Vino după mine… Vino după mine…

Şi glasul se pierdu din ce în ce mai departe, iar fata porni pe urmele lui cu vătraiul în mână. Şi i se păru că-i atât de uşoară, încât nici nu simţi dacă atinge sau nu pământul sub picioare… Şi merse până ajunse pe malul râului.

Din oglinda apei, întunecată în noapte, se ivi voinicul cel cu plete verzi ca mătasea broaştei.

– Credeam că n-o să mă auzi. De-atâtea ori am trimis glasul după tine. De ce ai fugit de mine atunci? o întrebă cel ieşit din râu.

– Mi-a fost frică! Deşi ai chip de om, nu te-asemeni cu noi. Cine eşti tu, voinicule?

– Craiul şi stăpânul râului. De vrei să ştii unde-mi sunt averile şi palatele, vino cu mine!… Nu-ţi fac niciun rău.

– Aş veni, dar mi se arde mâncarea la foc!

– Cât ai clipi din ochi, vei vedea ceea ce ochilor omeneşti nu le e dat să vadă…

Şi pe data apele se despărţiră în două, iar fata porni împreună cu Craiul Râului pe nişte trepte de marmură verde, care coborau în adânc. Uşi de sidef şi chihlimbar se deschideau de la sine în calea lor şi clopoţei de argint cântau sub fiecare prag pe care-l treceau. Palatul albăstrui era luminat de peşti ciudaţi, care se roteau în toate părţile, cu felinare de toate culorile sub aripioare. Raci şi peşti bătrâni se închinau la picioarele lor, flori străvezii, cât talerele de mari, se legănau sunând din frunze, ca din nişte alăute vrăjite. Nu era nimeni în ele, dar mesele încărcate cu bunătăţi erau întinse ca pentru nuntă. Rubinele, topazele, ametistele fulgerau parcă de atâta frumuseţe, aruncând săgeţi colorate unele în altele. Şi ei treceau din odaie în odaie şi odăile palatului erau parcă fără de sfârşit. Într-un târziu, craiul se opri şi bătu din palme. Podelele încăperii în care se aflau se desfăcură în două ca nişte uşi şi Salcia împreună cu el prinseră să coboare din ce în ce mai adânc, însă nu călcând pe scări, ci plutind ca nişte fulgi. Şi coborâră atât de încet şi de lin, încât fata nu-şi dădu seama când se pomeni într-o peşteră, în care erau două izvoare. Din unul curgea apă cum e aurul şi din altul apă ca argintul.

– Vezi – spuse Craiul Râului – acestea sunt izvoarele bogăţiilor mele, ele niciodată nu seacă, sunt fără de moarte. De vei voi să-mi fii nevastă, ale tale vor fi în veac.

Fata se minună nespus şi fără să vrea atinse cu vătraiul izvorul de aur. Şi atunci i se păru că stătuse prin acele locuri minunate, zile şi nopţi fără număr.

– Du-mă la casa mea, craiule. Tătuca poate mă caută peste tot locul. Îţi făgăduiesc că am să vin la malul apei să te chem.

Craiul o apucă de mână s-o scoată din acea peşteră. Fata simţi un frig în tot trupul. Mâinile craiului erau mai reci decât

gheaţa. Nu mai văzu apoi nimic limpede în faţa ochilor. Parcă-i treceau pe dinainte într-o goană sălbatică sute şi mii de săgeţi colorate.

Nu i-ar fi fost greu craiului s-o oprească în împărăţia lui. Un semn numai să fi făcut şi toate uşile s-ar fi zăvorât, scările de marmură s-ar fi lăsat la fund şi apele le-ar fi ascuns urmele. Dar auzise că toate fiicele pământului sunt lacome după bogăţii şi măriri, şi credea că într-o zi fata va veni de bunăvoie să-i fie nevastă, mânată de lipsă şi sărăcie, şi ispitită de aur şi pietre scumpe…

Când se dezmetici, fata se trezi în faţa casei. Focul abia începuse să se aprindă, apa din ceaun era încă rece. Puse surcele, vreascuri şi suflă în jeratic, flăcările prinseră să se ridice şi apa să dea în clocot.

Când răsturnă mămăliga, taică-său intră pe uşă obosit. Şi cum îşi făcuse obicei ca, în loc de bună seara, s-o întrebe dacă nu cumva a fost la râu, o întrebă şi de data asta.

– Nu! n-am fost, tătucă!

– Dar pe aici a fost cineva?

– Nu, tătucă.

– Hm! făcu bătrânul. Cine ţi-a dăruit atunci vătraiul ăsta de aur? Salcia se uită mirată şi rămase ca mută câteva clipe. Într-adevăr, vătraiul era de aur. Atinsese cu el acel izvor fermecat. Acum vedea bine că nu mai poate ocoli şi-i mărturisi tatălui său cele întâmplate. Bătrânul pădurar nu puse nimic în gură, ci începu să umble, mâhnit de moarte, prin casă.

– Făgăduieşte-mi, fiica mea, că n-ai să te mai duci de azi înainte acolo.

– Mă jur, tătucă!

– Craiul Râului e plin de viclenie şi de răutate.

Bătrânul rămase tăcut până cântară cocoşii. Şi după aceea apucă vătraiul de aur şi-l aruncă în râu. Dimineaţa o luă şi pe fată cu el în pădure. Azi aşa, mâine aşa, fata începu să uite de chipul craiului; că, luându-se cu munca toată ziua, noaptea dormea neîntoarsă… Şi, ivindu-se prin vecini un pădurar tânăr şi voinic, fata îl îndrăgi şi se înţeleseră să facă nuntă.

– Să nu cumva să spui bărbatului tău – îi zise bătrânul – de cele văzute de tine în palatul craiului, nici de numele lui să nu pomeneşti cât vei trăi.

– Să n-ai nicio grijă, tătucă, şi acum, când mi-e frig, îmi pare că mă ţine de mână craiul acela cu părul verde, cu trupul mai rece decât gheaţa…

Puţini au fost la nunta lor. Pe atunci satele erau îndepărtate unele de altele şi oamenii se fereau de păduri. Nu mult după nuntă, bătrânul pădurar îşi puse mâinile pe piept şi nu se mai ridică în picioare. Salcia cu bărbatul ei îl plânseră şi-l aşezară la rădăcina unui stejar, în pământ. Poate după un obicei pădurăresc! Cine ştie?

Salcia uitase de craiul apelor. Ba uneori i se părea că toate se petrecuseră într-un vis îndepărtat. Atâta numai că de câte ori lua apă din râu o cuprindea o frică tainică şi fugea nemaiuitându-se înapoi.

Într-o seară însă îşi scăpă ulciorul în râu, şi voind să-l scoată, apele se învolburară şi craiul cu plete verzi ieşi din adânc. Salcia dădu să fugă, dar glasul craiului o pironi parcă pe mal.

– De ce te sperii? Vino mai aproape de mine… vreau cu aur să te dăruiesc, cu pietre scumpe să te împodobesc… În palatele mele strălucitoare să te port şi să uiţi de toate necazurile care le sunt oamenilor dăruite… Apropie-te…

– Nu, craiule, palatele tale sunt reci, inima ta e rece… Îmi sunt dragi pădurile, căsuţa mea, bărbatul meu.

Craiul se întristă o clipă, se înşelase amarnic crezând că va veni de bunăvoie. Dacă ar fi ştiut nu i-ar fi dat drumul atunci. Apoi, meşteşugindu-şi glasul, vorbi:

– Când te-a născut maică-ta, în apele mele te-a scăldat şi a spus: „Să fii frumoasă ca o zână şi un crai să te ia de nevastă”… şi când te-ai făcut mare în apa mea ţi-ai oglindit chipul. Din fiecare dimineaţă chipul tău a rămas în adâncurile apei. Sute şi mii de chipuri, căci în fiecare dimineaţă erai mai frumoasă… Tu nu ştii… Dar dacă vrei ţi le pot arăta… ţi le pot da ca să nu mai îmbătrâneşti niciodată… Altfel, într-o bună zi, obrajii tăi se vor asemăna cu scoarţa copacilor, ochii cu scorburile lor, iar părul îţi va cădea ca frunza pădurii… Însă dacă vrei, vei fi bogată, tânără şi fără de moarte. Apropie-te şi să coborâm în palatul meu. Nimeni nu-ţi va da de urmă… Nimeni nu va şti…

– Mă tem, craiule!

– De ce te temi?

– De tot ce-mi spui… Mă tem şi pentru clipa în care am fost la tine… Dă-mi mai bine ulciorul. Nu vreau nicio bogăţie. N-am să mai vin pe aici…

Faţa craiului se îngălbeni. Ochii i se tulburară.

– De mine n-ai să scapi! … Şi craiul se repezi spre ea cu degetele lungi asemănătoare rădăcinilor de stuf. Ochii îi ardeau ca doi tăciuni aprinşi, iar pletele verzi i se scuturau ca nişte crengi bătute de vânt. Salcia se sperie şi începu să fugă spre casă. Craiul ieşi până la malul râului, dar cum atinse pământul se prăbuşi. Puterile lui numai asupra apelor se întindeau. Sălciei îi veni inima la loc şi chiar îi putu auzi glasul:

– De mine n-ai să scapi!… N-ai să scapi…

Ajunsă acasă, Salcia încuie uşa. Bărbatul ei o găsi abătută şi plânsă. Ea îi spuse că din pricina ulciorului. Dar în seara

următoare când se întoarse pădurarul acasă nu găsi masa întinsă.

– Ce s-a întâmplat, femeie?

– N-am avut apă şi n-am putut face mâncarea.

– Că doar n-o fi secat râul, îi spuse bărbatul său.

– Mai bine ar seca. La râu nu mă mai duc!

– De ce să nu te duci?

– Nu mă întreba că nu pot să-ţi spun…

Azi aşa, mâine aşa, bărbatul aducea mereu apă, până ce într-o zi se aşeză pe pragul casei şi vorbi:

– De aici nu mă mişc, de-oi şti că mor de foame şi de sete, dacă nu-mi spui care-i pricina…

– N-are să-ţi folosească la nimic.

Dar pădurarul cel tânăr nu se mişcă de pe pragul casei trei zile şi trei nopţi. Buzele li se uscaseră la amândoi de sete. Salcia, văzând cum se chinuieşte bărbatul ei cu gândurile, zise în cele din urmă

– Bărbate, hai să pornim în altă parte a lumii şi când vom fi departe de aceste locuri blestemate îţi voi spune…

– Nu, acu să-mi spui, că nu mă mişc de pe prag, până nu aflu… Salcia nu avu încotro şi prinse a-i povesti din fir-a-păr despre craiul cu pletele verzi, despre palatele şi bogăţiile lui. Pădurarul oftă de câteva ori, se ridică de pe prag, îşi luă securea şi grăi:

– Nu-mi vine să cred ce-mi spui, dar, dacă-i adevărat, hai cu mine chiar acum pe malul râului. Mulţi copaci am doborât, nu mi-o fi greu să-i scurtez craiului gândurile pentru pământence.

– Craiul de nimeni nu se teme.

– Nici eu nu mă tem!

Porniră spre malul apei. Salcia începu să cânte şi să-l strige cu multă prefăcătorie. Apele se învolburară şi craiul ieşi deasupra lor.

– Hei! strigă pădurarul, apropie-te de mal să stăm de vorbă, ştimă blestemată..

Craiul nu scoase niciun cuvânt, şi se apropie păşind pe apă ca pe pământ. Pădurarul se repezi cu securea asupra craiului şi se prăbuşi cu el în adânc. Apele ieşiră din matca lor, bolborosiră, se întunecară şi din afund se auzi un geamăt înăbuşit… Pe urmă apele se liniştiră, se limpeziră şi deasupra lor ieşi capul cu plete verzi ca mătasea.

Apele îl rostogoliră la vale. Salcia aşteptă cu răsuflarea la gură să-i iasă bărbatul la lumina zilei.

Şi cum de mult nu se mai pieptănase la malul râului îşi despleti cosiţa. O pieptănă şi o împleti la loc, dar din apă nu i se ivi bărbatul. Trecu o zi, trecură două, trei, niciun semn. Îl strigă, dar niciun răspuns. „Poate a intrat în palat şi nu se mai satură de frumuseţile de acolo”, gândi Salcia şi iar îşi despleti părul. Degeaba însă, apele erau tăcute, liniştite… Salcia nu-şi pierdu răbdarea. „De vreme ce l-a răpus pe crai, trebuie să vină, numai de n-ar intra în peştera izvoarelor de aur şi argint.” Şi iar îşi despleti părul, uitându-se în oglinda râului. Stătu aşa aplecată deasupra apei săptămâni, luni întregi, aşteptându-şi bărbatul. Nu-i mai era nici foame, nici sete, nu mai simţea nicio oboseală. Într-o zi, încercă să-şi împletească părul, dar mâinile nu i se mai mişcară. Voi să se apropie mai mult de apă, dar picioarele îi intraseră în pământ până la gleznă. Strigă, dar nu-şi auzi glasul… O împăienjenire verde îi cuprinse văzul… Trecu un vânt şi-i flutură părul, răsfirându-i-l în toate părţile. Şi Salcia nu simţi cum trupul i se înscorţoşează, cum din picioare îi cresc în adâncul pământului rădăcini, cum părul ei se preface în crenguţe subţiri din care ies frunzuliţe lunguieţe, verzi-

argintii… Faţa de la apă nu şi-o întoarse, ci parcă mai mult îşi aplecă rămurelele şi frunzele ca o cosiţă verde. Se uita în oglinda apei, aşteptând învolburarea lor şi întoarcerea bărbatului ei.

Şi au trecut anii… sute şi mii de ani… şi ea tot aşteaptă pe malul apei. Oamenii i-au zis salcie plângătoare. Ea însă nu plânge, foşneşte ceva prin frunze. Ce spune oare? Nimeni nu ştie… Oamenii, care cunoşteau graiul jivinelor, al râurilor şi al frunzelor, de mult sunt oale şi ulcele. De ce nu s-o fi întors atâta amar de vreme pădurarul din adâncul apelor? Cine ştie!

Salcia însă îşi aşteaptă bărbatul… Poate într-o bună zi pădurarul o să se întoarcă şi atunci Salcia va lua iar chip de om…

http://scoler.ro/category/povesti/