1

Noaptea Sfântului Andrei – 29/30 noiembrie 1938: Asasinarea lui C.Z. Codreanu

Era in 29 Noembrie 1938 si ziua Sfântului Andrei. Dupã o veche legendã a dacilor, aceastã zi a fost

numitã “Ziua Lupilor”. Aceastã traditie a fost pãstratã de veacuri in România, motiv pentru care tãranii

nu circulã pe drumuri si se retrag la casele lor înainte de a se întuneca. Ei îsi închid vitele in grajd si oile

in tarc, apoi ung cu usturoi usile si ferestrele pe dinafarã, sã însele mirosul fin al Lupilor ca sã nu atace

casa lor.

Printr-o stranie coincidentã, “Ziua Lupilor” se înrudeste cu numele amantei regale Lupescu, fãcând ca

aceastã zi sã fie notatã cu sânge in istoria neamului românesc, cãci in acea zi a lupilor, patriotul român

Corneliu Zelea Codreanu a fost ucis de o lupoaicã, numitã Lupescu…

Era trecut de miezul noptii, o noapte cu cerul plumburiu din care cãdea o burnitã deasã si rece, miscatã

de un vânt tãios ce pãtrundea in toate cotloanele. Acelasi vânt suierãtor bãtea si peste zidurile închisorii

Râmnicu Sãrat, unde Corneliu Codreanu zãcea într-o celulã întunecoasã cu peretii ca ghiata. El stãtea

ghemuit pe o rogojinã, încercând sã adoarmã, dar somnul nu venea, fiindcã îi era frig.

Îmbrãcat in haine de puscãrias dintr-o stofã asprã cu dungi ce nu-l încãlzea, el tremura din tot corpul si

se misca in toate directiile suspinând. Si cu cât se misca, cu atât mai frig îi era de la lanturile grele si reci

ce-i strângeau încheieturile de la mâini si gleznele picioarelor. Gemea de durerile ce le avea in tot trupul,

de pe urma torturilor, foamea si mizeria ce o îndura, nevinovat, de 8 luni de zile.

Când Codreanu a fost arestat in 17 Aprilie 1938, el era îmbrãcat in preferatul sãu costum national, fãcut

din lânã albã tesutã in casã. Purta o cãmasa din in albit brodatã de mâna mãicutei sale, peste care avea

un ilic din blana albã de miel, cu marginile garnisite cu astrahan negru. Drept cravatã, avea o micã esarfã

verde, ce simboliza culoarea Legiunii.

Purta pantalon alb, strâns pe mijoc cu un brâu lat, împodobit cu flori cusute de mânã ca cele din poienile

Bucovinei, de unde era mãicuta lui. Peste umerii lui lati, purta un suman din lânã moale de culoarea

ierbii din Octombrie, iar cizmele si cãciula neagrã de astrahan, completau eleganta nationalã a

frumosului moldovean.

Înalt si bine legat la trup, Corneliu Codreanu avea o fatã cu trãsãturi armonioase, semãnând cu frumosii

plaiesi ai lui Stefan cel Mare. Peste fruntea înaltã cu tumultoase gânduri, îi cãdeau câteva suvite din pãrul

negru si usor ondulat, gânduri ce se reflectau in ochii lui albastri si cercetãtori. Înzestrat de Dumnezeu

cu asa multe calitãti fizice si spirituale, Codreanu era impozant si remarcabil fãrã sã vrea. Îsi ducea aura

cu modestia celui ales de destin sã fie unic, mare, iubit de amici si temut de dusmani.

Inteligent, disciplinat, curajos si uman, Codreanu avea o personalitate ce fascina si domina pe oricine.

Privirea ochilor lui albastri pãtrundea ca un fluid electric in sufletul celui cu care vorbea si când nu

vorbea, fiinta lui emana un fel de magnetism, calitate cu care a reusit sã capteze o imensã pãturã de

intelectuali români in lupta lui nationalistã. Codreanu îsi iubea Tara si Neamul mai presus de orice si

pentru ele era pregãtit sufleteste sã-si dea si viata.

2

Dar ca o tragicã ironie a soartei, tocmai el care îsi dedicase viata neamului sãu si lupta sã-i redea

libertatea înãbusitã de regimul carlist, sã stârpeascã coruptia si jaful, sã opreascã invazia lãcustelor

evreiesti, sã redea românilor bogãtiile tãrii înstrãinate de Rege si amanta lui, tocmai el era condamnat la

10 ani de închisoare pentru “Trãdare de tara”.

Si asta i s-a putut întâmpla lui Corneliu Codreanu in tara strãmosilor sãi, in România Mare pentru care a

luptat in rãzboiul din 1916, de la un pretins român numit Carol al II-lea de Hohenzollern, care a dezertat

in timpul acelui rãzboi, al cãrui tatã era un german si mama o rusoaicã, ce nu stiau vorbi româneste dupã

60 de ani de domnie in România si, care spre rusinea tuturor românilor, au tolerat progenitura lor

patologicã sã stea pe Tronul României cu o cocotã evreicã in brate…

Asa ceva nu i-ar fi mers lui Carol sã facã in Serbia, cãci sârbii l-ar fi spintecat cu sãbiile si l-ar fi aruncat

prin fereastrã in curtea palatului, asa cum l-au aruncat pe Regele Alexander Obrenovich cu tot cu sotia sa

Draga, pe motiv cã ea nu era din neam domnesc si se cãsãtorise cu ea împotriva vointei poporului.

Iar in Austria, l-ar fi împuscat pe Carol asa cum I-au împuscat pe Arhiducele Rudolf împreunã cu amanta

sa, baronesa Maria Vetsera, pentru cã Rudolf era cãsãtorit si prin legãtura lui extra-conjugalã a ofensat

poporul si Biserica Catolicã.

Cei doi au fost gãsiti împuscati într-o casã de vânãtoare din Mayerling, iar Casa Regalã a Austriei a

comunicat cã ei sau “sinucis”.

Iar in Anglia, oricât de mult tineau englezii la monarhie, l-au gonit de pe tron pe Edward al VIII-lea, când

au vãzut ca el nu renuntã la acea Madame Simpson. Dar in România, cum sã facã românii asa ceva? Ei

erau hipnotizati de monarhie si obsedati de ideea, cã fãrã monarhie erau pierduti… *(Românul este

crestin, iertãtor, smerit si cu credintã in Dumnezeu -nota editorului).

* * *

Deodatã, in acea noapte a Sfântului Andrei, Codreanu a tresãrit si a deschis ochii, cã auzea voci si zgomot

de cizme pe coridor, urmat de scrâsnetul unor lacãte ce se deschideau si de zãngãnitul barelor de fier ce

se mutau de la usi apropiate de celula lui. Dupã scurt timp, vocile si pasii s-au oprit la usa celulei lui.

Codreanu s-a ridicat in picioare, asteptând cu emotie sã vadã, de ce veneau la el in miez de noapte.

Usa s-a deschis. Un grup de jandarmi condusi de maiorul Dinulescu au nãvãlit in celulã si l-au luminat cu

lanternele, iar ofiterul i-a spus:

-la-ti boarfele si iesi afarã!

Codreanu si-a strâns ce avea într-o boccea si împins din spate de jandarmi, a pãsit pe coridorul luminat

cu lanturile zornãind la picioare, ducându-l la depozitul de efecte. Când a vãzut cã îi dã valiza cu lucrurile

sale, inima ce i se sbuciuma in piept s-a mai potolit, bãnuind cã îl mutau la o altã închisoare.

Dupã ce Codreanu a semnat de primirea valizei, a fost împins in curtea închisorii, unde spre marea lui

mirare, a dat cu ochii de Nicadorii si Decemvirii, stând aliniati in picioare. În sufletul lui s-a bucurat ca i-a

întâlnit, cã nu-i vãzuse de multi ani. Pe Nicadorii din 1933, când I-au împuscat pe Duca si pe Decemvirii

din 1936, când l-au împuscat pe Stelescu. I-a privit in fugã si a vãzut cã toti aveau lanturi la mâini si

3

picioare, iar lângã picioare valiza personalã, ceea ce l-a convins, cã toti erau mutati la o altã închisoare cu

el odatã.

Jandarmii l-au plasat pe Codreanu in capul coloanei si, toti 14 au stat mult timp in picioare in curtea

închisorii Râmnicu Sãrat, tremurând de frig sub o burnitã rece în acea noapte a Sfântului Andrei.

În acel timp, comandantul închisorii, maiorul Scarlat Rosianu discuta cu maiorii Dinulescu si Macoveanu

veniti special de la Bucuresti, cum sã-i omoare pe cei 14 legionari. “Lasã cã le arãtam noi cât e de usor, a

zis Macoveanu si Dinulescu si au chemat 14 jandarmi in birou. Punând in genunchi pe soferul masinii, i-a

aruncat un streang dupã gât pe la spate, arãtând cât de usor se poate executa astfel”.1) “Jandarmii au

primit câte o frânghie fãcutã streang, apoi au iesit in curtea închisorii si fiecãruia i s-a dat in seamã un

legionar. -Mie mi-a dat pe unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu, cã acesta era Cãpitanul Corneliu

Codreanu”, a declarat plutonierul Sârbu, când a fost adus in fata Tribunalului.2)

Legionarii au fost suiti in douã dube. In prima masinã Codreanu cu 9 legionari, sub supravegherea

maiorului Dinulescu, iar alti 4 legionari in a doua masinã, sub comanda maiorului Macovescu.

Pânã arestatii s-au asezat pe bãnci, Codreanu a putut trece cu privirea peste fetele celor 9 camarazi si a

citit in ochii lor aceiasi teamã ce-l apãsa si pe el, de ce erau adunati in miez de noapte si dusi într-o

cãlãtorie stranie, cu câte un jandarm la spate?…

Învingându-si temerile, Codreanu i-a încurajat cu privirea, dând usor din cap si privind in sus, voind sã le

spunã: “Curaj! Dumnezeu e cu noi. El nu va îngãdui ca rãul sã învingã si dusmanii sã ne zdrobeascã”.

Era atât de credincios! Credea profund in Dumnezeu cã îl va ajuta si in Arhanghelul Mihail cã îl va

proteja. Credea si in Sfantul Mucenic Corneliu Sutasul cã-l va apãra, cã se nãscuse in ziua lui de 13

Septembrie, dupã care i s-a dat si numele de Corneliu.

De aceea, stând acolo pe bancã, nu-si putea imagina cã va fi ucis, iar cei 13 camarazi urmau sã-l

însoteascã într-o groapã comunã, la cei 39 de ani ce abia îi împlinise in 13 Septembrie 1938.

Reveria lui Codreanu a fost brusc întreruptã de jandarmul Sârbu, care din spatele lui s-a aplecat mult

peste el si a început sã-l lege cu o frânghie de bancã. “Legionarul era legat cu mâinile de bancã pe la

spate, iar picioarele de partea de jos a bãncii din fatã, in asa fel, sã nu se poatã misca nici într-o parte nici

in alta. Asa au fost legati 10 legionari într-o masinã si cei 4 in cealaltã masinâ.” 3)

“Eu am fost in prima masinã, povesteste jandarmul Sârbu, in cea cu 10 legionari, in spatele Cãpitanului si

fiecare jandarm era asezat in spatele legionarului ce-i fusese încredintat. In mâini aveam streangurile.”

4)

Când s-a vãzut asa legat, Codreanu a presimtit cã va fi ucis. Se astepta sã fie împuscat in cap si a închis

ochii, rugându-se in gând lui Dumnezeu.

Ce nu stia Codreanu era cã îl astepta o moarte specialã. O moarte prin sugrumare aleasã de evreica

Lupescu, prin care fiinta lui sã sufere cat mai cumplit si astfel sã se oficieze ritualul taldmudic, oferind un

“Purim” evreilor din România.

4

“Masinile au pornit cu vitezã cãtre Bucuresti. In masina mea era maiorul Dinulescu, iar in cealaltã,

maiorul Macoveanu. Era o tãcere de mormânt, cãci n-aveam voie sã vorbim între noi si nici legionarii

între ei, spune jandarmul Sârbu.” 5)

“Ajunsi in dreptul pãdurii Tâncãbesti, maiorul Dinulescu care stabilise cu noi printr-un cod de semnale

momentul executiei, a aprins lanterna, stingând-o si aprinzând-o de trei ori. Era momentul executiei, dar

nu stiu de ce, niciunul nu am executat ordinul.

Atunci maiorul Dinulescu a oprit masina, s-a dat jos si s-a dus la masina din spate. Acolo, maiorul

Macoveanu fusese mai autoritar si legionarii erau executati.” 6)

În timpul cât Dinulescu a lipsit din masinã, Codreanu stiind cã va fi omorât si-a întors putin capul cãtre

Sârbu si i-a soptit: “Dã-mi voie sã le vorbesc camarazilor mei…” 7)

“Dar in aceiasi clipã, mai înainte ca el sã fi terminat rugãmintea, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe

scara masinii si pãsind înãuntru cu revolverul in mânã a rostit printre dinti: -Executarea! Jandarmii au

aruncat streangurile dupã gâtul celor 10 legionari.” 8)

Codreanu a simtit streangul la gât. A încercat sã respire adânc, dar jandarmul de la spatele lui trãgea cu

putere de streang si funia i-a tãiat respiratia. Cu un suprem efort, el s-a luptat cu moartea miscându-si

capul in toate directiile, gemând surd, in timp ce trupul i se zbãtea între funiile ce îl imobilizaserã de

banca mortii. Si streangul a pãtruns adânc in carnea gâtului sãu, mai adânc…, pânã n-a mai simtit nimic…

Cãlãul Sârbu a tras de streang cu scurte smucituri, pânã fata lui Codreanu a rãmas nemiscatã. Ochii lui

albastri au rãmas larg deschisi, privind întrebãtori cãtre infinit si lacrimi se rostogoleau din ei si dupã ce

sufletul lui plecase…

“A fost un muget si un horcãit din adâncul fiintei lor, apoi o liniste de mormânt. Cu perdelele trase,

masinile si-au continuat drumul pânã la Jilava.” 9)

La ordinul lui Dinulescu, jandarmii i-au dezlegat pe legionari de funii, le-au scos lanturile si i-au împins

unul spre altul pe bãnci, într-o tragicã îmbrãtisare a mortii, fiecare cu streangul la gât.

“La ora 7 dimineata, ambele masini au intrat in curtea închisorii Jilava. Erau asteptate in curte de

comandantul închisorii, colonelul Gherovici, împreunã cu maiorul magistrat Dan Pascu, procurorul

militar colonel Vasile Zeciu si medicul legist, lt. Colonel Ionescu.

O groapã mare era deja fãcutã. Trasi din masinã, legionarii morti au fost asezati la marginea gropii cu

fata in jos si împuscati in spate, pentru a se simula împuscarea in timpul evadãrii de sub escortã.” 10)

Si ca oribila crimã sã fie acoperitã de acte legale, maiorul Dinulescu a luat o pozitie de drepti si a raportat

ofiterilor ce-l asteptau: “Am onoarea sã raportez cã am avut ordinul sã transport 14 condamnati de la

închisoarea Râmnicu Sãrat la închisoarea Jilava Bucuresti. Deoarece la kilometrul 30 de pe soseaua

Ploiesti-Bucuresti, prizonierii i-au atacat pe jandarmi cu scopul sã evadeze, ei au fost împuscati. Bine

voiti a semna procesul verbal de primire a cadavrelor, a urmãtorilor condamnati:

1. Corneliu Zelea Codreanu,

2. Constantinescu Nicolae Niki,

5

3. Caranica Ion Iancu,

4. Belimace Doru,

5. Bozântan Iosif,

6. Caratãnase Ion,

7. Curcã Stefan,

8. Pele Ion,

9. State Grigore Ion,

10. Atanasiu Ion,

11. Bogdan Gavrilã,

12. Vlad Ion Radu,

13. Georgescu Stefan Fane,

14. Trandafir Ion.” 11)

“Procesul Verbal de constatare, cã cei 14 legionari au murit prin împuscare, a fost semnat de medicul

legist, It. colonel Ionescu, de Procurorul Militar Vasile Zeciu, de maiorul magistrat Dan Pascu si de

colonelul Gherovici, Comandantul închisorii Jilava.” 12)

Apoi, Gherovici a ordonat jandarmilor sã arunce in groapã cadavrele legionarilor împreunã cu valizele

lor. Si in timp ce el asista, câte doi jandarmi luau un trup si îl aruncau in groapã cu valizã cu tot.

Dupã asta, Gherovici le-a ordonat jandarmilor sã acopere groapa cu pãmânt si sã-l bãtãtoreascã bine,

spre a nu se vedea cã acolo fusese o groapã.

Dupã ce jandarmii au terminat sinistra lor misiune, Gherovici le-a spus “sã uite tot” ce au fãcut, cãci era

un secret de Stat.

A doua zi de dimineatã, toate ziarele din România anuntau pe prima paginã: “Corneliu Codreanu a fost

împuscat împreunã cu 13 legionari, fiindcã au încercat sã evadeze, in timp ce erau transportati de la

Râmnicu Sãrat la Bucuresti”. 13)

Dacã pentru evrei moartea lui Codreanu a fost o bucurie de “Purim”, pentru românii care nu erau

legionari a fost o veste tragicã, iar pentru legionari a fost dramaticã si de necrezut. Ei refuzau sã creadã

cã era mort, spunând cu înflãcãrare:

“Cãpitanul nu poate fi mort! El este deasupra Mortii… El întotdeauna a râs de moarte. O sã vedeti, cã va

apare in curând între noi…”

Realitatea tristã a fost confirmatã de Comandamentul de Prigoanã al Legiunii in lupta clandestinã, care a

dat urmãtoarea circularã legionarilor: “Seful suprem este mort. Nu se stie cum a fost omorât si nici unde

se afla îngropat. S-a hotãrât organizarea unei actiuni de rãsturnare prin forta a regimului totalitar. Toti

6

legionarii sã fie calmi si sã pãstreze liniste, pentru a câstiga timp sã se facã pregãtirile necesare actiunii

plãnuite.” 14)

Nu toti legionarii s-au conformat acestui ordin, fiind prea îndurerati de moartea Cãpitanului. Ei

manifestau zi si noapte contra Regelui Carol, acuzându-l de miseleasca asasinare a Cãpitanului. Fierbere

mare era la universitatea din Cluj, unde au avut loc ciocniri între studenti si politisti, urmate de arestarea

a sute de studenti.

“Armand Cãlinescu trimite la Cluj Brigada Mobilã condusã de Comisarul Vulpescu pentru represalii, care

schingiuieste in batai pe studentii arestati, apoi îi trimite la lagãrul Miercurea Ciuc, farã o sentintã

legalã.” 15)

“Ca represalii, comisarul Vulpescu scoate din temnita pe avocatul Nicolae Fãgãdãu, închis pentru cã

fusese apãrãtorul legal al legionarilor din cazul rectorului Stetãnescu-Goangã, pe soferul lui, Bicã Anania

si pe muncitorul Petre Andrei. Îi tortureazã barbaric, sã spunã cum au organizat din închisoare

manifestatife studentesti împotriva Regelui Carol si, unde se afla ascuns Horia Sima si Vasile Christescu.

“Pe avocatul Fãgãdãu l-au bãtut si cãlcat in picioare politistii pânã i-au spart testiculele. Fãrã a obtine

rãspunsul cerut, l-au suit într-o masinã cu ceilalti doi, toti într-un lac de sânge si i-au dus la marginea

orasului Cluj, unde Vulpescu personal i-a împuscat pe toti trei, în noaptea de 3 Decembrie 1938.” 16)

“Fiindcã protestele condinuau, Carol dã ordin ca jandamii si politistii sã împuste fãrã somatie, pe oricine

protesta împotriva lui”. 17)

Ca sa potoleascã furia poporului, Armand Cãlinescu ticluieste un zvon, pe care politistii l-au lansat in

multime, cã: “În 29 Noiembrie, a fost o ambuscadã între jandarmi si legionarii arestati, fiindcã un alt

grup de legionari înarmati au atacat masina pe sosea, in care era transportat Corneliu Codreanu de la

Râmnicu Sãrat la Bucuresti, încercând sã-l elibereze. Jandarmii au împuscat 13 legionari care il însoteau,

dar Codreanu a reusit sã evadeze si Politia il cauta”. 18)

Multi au crezut in aceastã minciunã si asa s-au nãscut zvonurile cã seful Gãrzii de Fier evadase si fugise

in Italia, sã-i cearã sprijin lui Mussolini, iar altii ziceau cã el fugise in Germania sã-l ajute Hitler, si cã se

va întoarce cu tunete si fulgere asupra lui Carol…

Aceste versiuni se înmulteau zilnic, iar numele lui Codreanu era pe buzele fiecãrui român, devenind mai

popular si mai iubit. O sãptãmânã dupã moartea lui, Codreanu devenise un mit, un erou national, un

apãrãtor al crestinilor de urgia comunistã, un apãrãtor al valorilor românesti, o victimã a Regelui Carol si

a evreilor.

Prin moarte, Corneliu Codreanu devenise mai periculos pentru Carol si amanta Lupescu, decât fusese in

viatã.

* * *

Între timp, asasinii lui Codreanu au fost felicitati si avansati in grad, iar unii au primit si premii. “Pentru

cã au servit asa de bine interesele Regelui Carol a II-lea si mai ales ale doamnei Lupescu, generalul

Bengliu a primit un premiu de 4 milioane lei, colonelul Gherovici 1 milion lei, iar plutonierul Sârbu care-l

sugurmase pe Codreanu, 20 de mii de lei si un concediu lung”. 19)

7

Legionarii, cercetând sã afle ce se întâmplase cu Cãpitanul, aflã cã a fost împuscat in curtea inchisorii

Jilava si îngropat tot acolo, împreunã cu Nicadorii si Decemvirii. Ei decid sã cearã prin Tribunal trupurile

color 14, spre a fi înmormântate crestineste, iar in cazul cã erau refuzati, sã le scoatã cu forta.

Armand Cãlinescu este informat de trãdãtorul Vârfureanu de cele ce plãnuiau legîonarii. El imediat i-a

bãnuit pe jandamii cãlãi cã trãdaserã secretul si ordonã generalului Bengliu sã-i împuste pe toti.

“Misiunea asta o primeste tot maiorul Dinulescu. El îi convoacã pe cei 14 jandarmi in pãdurea

Tâncãbesti, la locul unde se comisese crima, pe motiv cã voia sã facã o reconstituire.

Fiindcã nu toti jandarmii s-au prezentat la locul indicat, s-a renuntat la împuscarea lor. Deoarece nu-i

putea ucide pe toti odatã, ca secretul sã moarã cu ei, s-a trecut la tactica -cu harul blândetii-.

Cei 14 jandarmi cãlãi au fost adusi la Jilava si introdusi in biroul colonelului Gherovici, unde procurorul

Zeciu le-a cerut sã dea o declaratie, cum cã cei 14 legionari au fugit de sub escorta lor si de aceea au fost

împuscati. Jandarmii au semnat, iar Gherovici i-a lãudat zicând: -Voi v-ati fãcut datoria! Voi nu sunteti

asasini de rând, ci ostasii Armatei Regale”. 20)

Gherovici I-a oprit in birou pe jandarmul Sârbu, i-a oferit un scaun si cu ton amical i-a spus: “Tu esti un

om voinic! Tu ai fi putut omorî trei deodatã ca ãla…” 21)

Sârbu îsi învârtea cascheta in mâini si dãdea din cap afirmativ, iar Gherovici i-a zis: “Uite, pentru cã ti-ai

fãcut datoria asa de bine, îti dau un concediu lung si ia si acesti 20 de mii lei, drept ajutor de boalã.” 22)

Gherovici i-a întins banii si o hârtie sã semneze de primire, dar Sârbu a refuzat zicând: “Vã multumesc,

dar nu sunt bolnav.” 23)

“Cum nu esti bolnav!… Mã Sârbule, nu vezi ce rãu arãti? Ia banii si te îngrijeste. Si sa-ti pãzesti gura, cãci

altfel ti-o astup cu pãmânt, zise Gherovici, arãtându-i un pistol Mauser de pe birou.” 24)

Sârbu a luat banii si a plecat in concediu, ca si ceilalti jandarmi. Când ei s-au întors din concediu,

Gherovici iar i-a adus la biroul sãu din Jilava si le-a spus:

“Voi sunteti oamenii de nãdejde ai Fortei publice. Voi stiti ce important este, sã nu se afle ce am fãcut noi

cu cei 14 legionari. Trupurile lor trebuie sã disparã rapid, asa ca voi trebuie sã deschideti groapa si sã

aruncati vitriol peste ei”. 25)

Acest fapt îl confirmã plutonierul Sârbu, care a declarat fatã de procuror: “La câteva sãptãmâni, aceiasi

jandarmi, tot noi, am fost adusi din nou Ia Jilava si desfãcând groapa am aruncat peste ei o solutie

dizolvantã de 15 damigene de vitriol.” 26)

Dar Armand Cãlinescu tot se temea cã legionarii îl vor deshuma pe Codreanu, astfel cã dã ordin lui

Gherovici sã se toarne o placã de beton peste groapã.

Colonelul Gherovici a scos din temnitã câtiva condamnati pe viatã si le-a ordonat sã toarne 30 tone de

ciment peste locul unde zãceau cei 14 legionari asasinati si apoi sã acopere betonul cu pãmânt. Ocnasii

au fãcut acest lucru asa de bine, ca nu se putea banui cã acolo era un mormânt.

8

Dupã asasinarea lui Codreanu, Carol voia sã-i omoare pe toti legionarii. Numai la bãnuiala cã cineva era

legionar, politistii si jandarmi îl împuscau fãrã somatie. Îi împuscau pe strãzi, prin localuri, prin trenuri si

chiar in locuintele lor.

“În 3 Decembrie 1938, politistii nãvãlesc noaptea in locuinta familiei Cristescu si aresteazã pe fratii

Cristescu, Dinicu, Vasile si Gheorghe, in fata pãrintilor lor uluiti. Preotul Dumitrescu-Borsa, care se afla

întâmplãtor acolo, reuseste sã fugã”. 27)

“În 16 Decembrie 1938, Fãnicã Comij cãlãtorea într-un tren de la Bucuresti la Iasi, mergând sã-l ucidã pe

Armand Cãlinescu la o festivitate din Iasi, unde stia ca ministrul va asista. În acest scop, Comij cãra o

valizã cu câteva grenade, pe care voia sã le arunce asupra lui Cãlinescu.

Foarte bine informati, câtiva politisti condusi de Comisarul Mãnãsilã îl atacã pe Comij in compartiment si

îl iau la bãtaie. L-au bãtut pânã l-au omorât, apoi l-au aruncat din trenul mergând. Trupul lui Comij n-a

fost niciodatã gãsit.” 28)

“Studentul Marius Cioflec din Timisoara este arestat in casa colegului sãu, Marin Bãrbulescu, la care

venise in vizitã. Politia venise sã-l aresteze pe Bãrbulescu, dar gãsindu-l pe Cioflec acolo, l-au arestat si

pe el, fiindcã era legionar. Amândoi sunt cumplit bãtuti pentru ca au gãsit la ei cartea Adevãrul in

Procesul Cãpitanului.

Asa rãniti si fãrã a le da ajutor medical au fost transportati la Miercurea Ciuc si închisi in lagãr farã nici o

sentintã de condamnare”. 29)

Comandamentul de Prigoanã, condus de Horia Sima si Vasile Christescu, intrã in panicã dupã atâtia

legionari arestati si mutilati in bãtãi. Ei au simtit cã cineva îi trãda, dar nu stiau cã trãdãtorul era Mihail

Vârfureanu, care-i dãdea toate informatiile lui Armand Cãlinescu si asa putea el sã-i aresteze pe legionari

la fix.

Din aceastã cauzã, Sima cu Christescu renunta temporar la planul lor de a-l rãsturna pe Carol si ordonã

retragerea in Germania a legionarilor cu posturi de comandã.

Si asa începe pribegia pentru legionari, fortati sã-si pãrãseascã tara din cauza tiranicului regim al Regelui

Carol al II-lea condus de amanta Lupescu.

“Primul grup de legionari care trec granita clandestin in Polonia la 15 Decembrie 1938, erau: preotul

Dumitrescu-Borsa, inginer Horodniceanu si Stelian Stãnicel. Ei au fost condusi peste granitã de avocatul

Miti Dumitrescu, care apoi s-a întors in tarã si a continuat a fi ghid pentru multi alti legionari”. 30)

de Ioana Damaschin

(Fragment din cartea “Pasiuni si crime regale”, Ed. Junimea Românã, Târgoviste, 1998)

N O T E

1. Traian Popescu in “Masacrul” Editura Carpatii, Madrid 1982, “…le aratãm noi cum…”

2. Idem, “Jandarmii au primit câte o frânghie…”

3. Idem, “…legati cu frânghii de bancã sã nu se miste…”

9

4. Idem, “eram in spatele Cãpitanului cu streangul in mânã…”

5. Idem, Nicolae Rosca in “Sindicatul Crimei” p.6: “Masinile au pornit cãtre Bucuresti…”

6. Idem, p.6: “Ajunsi in dreptul pãdurii Tâncãbesti…”

7. Idem, p.6: “Dã-mi voie sã le vorbesc camarazilor”.

8. Idem, p.6: “Jandarmii an aruncat streangurile dupã gâtul…”

9. Idem, p.6: “A fost un muget…”

10. Idem, p.6: “…la Jilava legionarii morti împuscati in spate”

11. Idem, p.13: “Numele celor 14 legionari asasinati”.

12. Idem, p.88: “Procesul Verbal ca cei 14 legionari au murit…”

13. Traian Golea in Cronologie legionarã “Colectia Omul Nou” 1953 Codreanu a fost împuscat împreunã

cu…”

14. Idem: “Seful suprem este mort”.

15. Traian Popescu in “Masacrul” p.87: “Brigada Mobilã la Cluj”.

16. Idem, p.87: “Vulpescu împuscã pe cei trei legionari”.

17. Nicolae Rosca in “Sindicatul Crimei” p.7: “Carol ordonã sã împuste pe legionari fãrã somatie”.

18. Horia Sima in “Sfârsitul unei domnii sângeroase” p.13: “Cãpitanul a reusit sã evadeze…”

19. Horia Sima in “Cazul lorga-Madgearu” p.30: “cãlãii premiati”.

20. Traian Popescu in “Masacrul” p.86: “Cei 14 jandarmi cãlãi au fost adusi in biroul lui Gherovici sã dea o

declaratie…”

21. Idem, p.86; “…ai fi putut omorâ trei deodata ca ãla…”

22. Idem, p.86; “…ia acesti 20 de mii lei…”

23. Idem, p.86; “…dar nu sunt bolnav”.

24. Idem, p.86; “…sã-ti pãzesti gura cã ti-o astup cu…”

25. Idem, p.85; “Sã aruncati vitriol peste ei…”

26. Idem, p.85: “Noi am desfâcut groapa si aruncat vitriol…”

27. Traian Golea in Cronologie legionarã “Colectia Omul Nou” 1953 Salzburg: “Politia aresteazã pe fratii

Cristescu…”

28. Idem: “Fãnicã Comij omorât in tren”.

29. Idem: “Arestarea lui Cioflec si Bãrbulescu”.

30. Idem: “Primul grup de legionari se refugiazã in Germania”.

10

AutorCristina Diac2944 vizualizări

0 Comentarii

LinkedIn

Facebook

Twitter

Google Plus

Tumblr

Cum a lăsat Cuza, Biserica în sapă de lemn

Articole scrise de acelasi autor

o Ceauşescu, Tito şi Balcanii

o Ceauşescu şi visul american, ediţia 1973

o Cum şi-a petrecut Ceauşescu vacanţa de vară în 1973

Etichete

o averi

Din vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza datează două mari lovituri date de stat

Bisericii.După cum i-a urat Mihail Kogălniceanu în ziua când a fost ales domn al Moldovei,

Alexandru Ioan Cuza a fost bun „mai ales cu acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost

nepăsători sau răi".

Iubit de ţărani, cărora le dăduse pământ şi şcoli primare, domnul Unirii nu s-a bucurat de

simpatia preoţilor. Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, din decembrie 1863,

averea Bisericii a fost confiscată de stat. Iar prin Codul Civil, din 1865, actele de stare civilă

au fost trecute, din grija Bisericii, în cea a statului. Naşterea, căsătoria, divorţul şi moartea -

evenimente fundamentale ale trecerii omului prin timp - au fost scoase atunci de sub

jurisdicţia ecleziastică.

Lipsirea Bisericii de resurse şi prestigiu în comunitate a fost criticată de Nicolae Iorga:

„Vodă-Cuza... voia să desăvârşească opera începută de Al. Ghica şi Mihail Sturdza, a

dezbrăcării de orice autonomie, putere şi autoritate a bisericii, surghiunită în regiuni pur

spirituale care sunt, bisericeşte, vecine cu moartea".

Confiscarea averii Bisericii a fost singura reformă a lui Cuza care nu s-a lovit de nicio

împotrivire din partea oamenilor politici ai vremii. La început s-a spus că sunt avute în

11

vedere doar averile mănăstirilor „închinate". Adică cele aflate sub ascultarea canonică a

unor înalte instanţe bisericeşti aflate în afara graniţelor ţării. Nu cele duhovniceşti prezentau

interes la momentul respectiv. Suprafeţele considerabile de teren deţinute de mănăstiri erau

necesare statului modern pentru împroprietărirea ţăranilor.

O „daraveră seculară"

Chestiunea mănăstirilor închinate se pierdea în negura veacurilor. Sau era „o daraveră

seculară", după cum i-a spus istoricul A.D. Xenopol în lucrarea „Domnia lui Cuza Vodă",

apărută la Iaşi în 1903. Pentru rezolvarea ei în sensul dorit de Cuza, s-a scotocit adânc în

istorie, căutându-se temeiuri juridice pentru exproprierea terenurilor deţinute de mănăstirile

închinate. Problema era însă complicată. Înaintea lui Cuza, şi alţi domni încercaseră să-i

găsească rezolvarea. Alexandru Ilieş, Matei Basarab, Ioniţă Sandu Sturdza şi Gheorghe

Bibescu o avuseseră în vedere.

Cercetând vechile acte, s-a refăcut „istoricul problemei". Începând din secolul al XIV-lea,

domnitorii Ţărilor Române au pus unele dintre ctitoriile lor sub ascultarea canonică a

Patriarhiilor de la Constantinopol, Ierusalim, Antiohia şi Alexandria, precum şi a mănăstirilor

de la Muntele Athos, din Peninsula Balcanică şi din Orientul creştin. Superiorii egumenilor şi

călugărilor din aceste mănăstiri erau înaltele feţe bisericeşti din marile centre ale ortodoxiei.

Procedând astfel,

voievozii au dorit să crească prestigiul ctitoriilor şi să le pună la adăpost de vicisitudinile

vremurilor.

Lăcomia călugărilor greci

Pe lângă partea spirituală, „închinarea" prezenta şi o importantă latură lumească. Când

hotăra să ridice o biserică sau mănăstire, ctitorul o înzestra cu terenuri şi alte bunuri,

precum mori, hanuri, cârciumi. Prin actul de „închinare", toate acestea ajungeau în posesia

patriarhiilor străine sau mănăstirilor de la Athos.

Totuşi, în actele de donaţie, ctitorii au condiţionat folosirea veniturilor obţinute din

exploatarea bunurilor. Astfel, o parte să fie folosite pentru întreţinerea mănăstirii. Altă parte

- pentru întreţinerea de spitale, şcoli, aziluri. Prin actele de danie, mănăstirile închinate mai

aveau obligaţia să dea pomeni săracilor şi să ofere zestre fetelor sărace. Doar prisosul

rămas după îndeplinirea acestor obligaţii putea fi însuşit de Locurile Sfinte. Faţă de stat,

mănăstirile nu aveau obligaţii clar prevăzute. Prin tradiţie, Biserica ajuta cu bani domnia, ori

de câte ori era necesar, fie prin împrumuturi, fie prin donaţii nerambursabile.

Cu timpul, călugării greci de la Athos şi cei din Orientul creştin au uitat de obligaţiile spre

folos obştesc, ajungând să-şi însuşească întreg câştigul. Mănăstirile din Ţara Românească

12

şi Moldova erau doar o bună sursă de venit. În plus, călugării străini s-au dovedit răi

administratori, sub ocârmuirea lor lăcaşurile ajungând într-o stare de plâns.

Rusia, apărătoarea ortodoxiei

Situaţia s-a înrăutăţit în cursul veacului al XIX-lea. Puterea Rusiei devenea din ce în ce mai

mare, Imperiul Ţarilor visând să se instaleze la Constantinopol. Până acolo, a înglobat

treptat teritorii ale Imperiului Otoman din Asia şi din Europa, între care şi Basarabia

românească. Şi a câştigat, totodată, dreptul să intervină în afacerile interne ale Principatelor

dunărene.

Pretextul expansiunii ruseşti în Balcani fusese protejarea fraţilor ortodocşi aflaţi sub jugul

apăsător al păgânului. Sub masca panortodoxismului se ascundea, de fapt, politica de

cucerire a ţarilor. Rusia şi-a făcut un act de onoare din protejarea mănăstirilor închinate.

Sprijiniţi de ruşi, călugării greci au refuzat să mai dea vreun ban statelor române, sub motiv

că trebuie să repare mănăstirile deteriorate. Situaţia s-a tot prelungit până la începutul

domniei lui Cuza, care a decis să-i pună capăt.

Cu majoritate de voturi

În decembrie 1863, cu o majoritate de 93 de voturi pentru şi trei contra, Camera a votat

proiectul de lege prin care averile mănăstirilor erau confiscate de stat. În primul articol se

spunea că „toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân ale statului". Articolul doi

prevedea că veniturile mănăstirilor devin, de atunci înainte, venituri ale bugetului de stat.

Biserica era astfel văduvită de autonomie financiară. Până la Primul Război Mondial, prin

legi succesive, preoţii aveau să fie transformaţi în slujbaşi ai statului. Legea mai prevedea

angajamentul statului român de a plăti călugărilor străini o despăgubire. Prin Legea

secularizării averilor mănăstireşti, statul reintra în posesia a circa un sfert din teritoriul

naţional.

Confiscare generalizată

Guvernul a avut în vedere pentru deposedări numai mănăstirile închinate. Însă legea votată

în decembrie 1863 lua în calcul averile tuturor, închinate şi neînchinate. Confiscarea

averilor celor din urmă a fost socotită de ierarhii din ţară un abuz. Teama de a nu fi acuzaţi

de discriminare i-a determinat să acţioneze aşa, şi-a motivat guvernul gestul.

Un sfert din suprafaţa ţării, deţinută de Biserică

Conform calculelor făcute de istoricul Constantin C. Giurescu, Biserica deţinea în Principate

o avere funciară enormă. Astfel, în Muntenia, mănăstirile închinate aveau 1.127.386 de

pogoane, ceea ce reprezenta 11,14% din suprafaţa arabilă, şi circa 9% din teritoriul rural.

Mănăstirile autohtone aveau chiar mai mult - 16,55% din suprafaţa arabilă. Laolaltă,

13

închinate şi neînchinate, bisericile din Ţara Românească posedau 27,69%, adică mai mult

de un sfert din suprafaţa rurală a ţării.

Situaţia stătea puţin mai bine în Moldova, unde mănăstirile deţineau 22,33% din suprafaţa

rurală, mai puţin de un sfert. În schimb, raportul între proprietăţile mănăstirilor închinate şi

cele neînchinate stătea invers decât în Muntenia. La nord de Milcov, mai bogate erau cele

închinate, care aveau 12,16% din suprafaţă, iar cele neînchinate - numai 10,17%.

În Muntenia, mănăstirile închinate mai aveau 584 de cârciumi, 246 de mori, 62 de băcănii şi

41 de hanuri. Fireşte, toate acestea generau venituri, care se scurgeau în buzunarele

călugărilor greci.

Trafic de influenţă la nivel înalt

Bătălia pentru confiscarea moşiilor deţinute de mănăstirile închinate s-a jucat pe terenul

diplomaţiei. În plan intern, legea a fost aprobată de toate forţele politice. În străinătate însă

a stârnit reacţii negative.

S-au opus vehement Rusia şi Turcia. „Rusia era marea protectoare a călugărilor greci, care

constituiau un instrument de influenţă a ei în întregul Orient ortodox", explică istoricul

Constantin C. Giurescu în „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă" interesul curţii de la Petersburg

faţă de problema mănăstirilor. Patriarhiile ortodoxe şi Athosul se aflau în cuprinsul

Imperiului Otoman.

Motivele pentru care sultanul s-a plasat de partea călugărilor au fost sintetizate tot de

Constantin Giurescu: „Poarta... apăra pe aceşti ierarhi - erau nu numai supuşi ai ei, dar şi

un izvor apreciabil de venit, atât pentru vistieria statului, cât şi pentru demnitarii turci".

Austria, Prusia şi Sardinia au dezaprobat acţiunea Bucureştiului, dar nu atât de vehement

ca Rusia şi Turcia.

Sedus de o „dulcinee fanariotă"

Franţa singură a apărat punctul de vedere românesc, prin chiar vocea împăratului Napoleon

al III-lea. O poziţie ieşită din comun a avut Anglia. Tradiţional, diplomaţia engleză susţinea

mereu Imperiul Otoman, care îi apăra cel mai bine interesele în zona strâmtorilor Bosfor şi

Dardanele. De această dată însă, ambasadorul Londrei la Constantinopol, Sir Henry

Bulwer, a făcut exces de zel întru apărarea călugărilor greci. Avea şi motive personale, au

remarcat diplomaţii acreditaţi în capitala Imperiului Otoman. Ambasadorul era complet

subjugat de farmecele doamnei Elena Aristarchi, o doamnă influentă în cercurile

constantinopolitane. În chestia mănăstirilor, scria în ţară diplomatul N. Boldeanu, sir Henry

„e dus de nas de scumpa sa dulcinee fanariotă".

14

40.000 de lire sterline mită

După adoptarea legii, în decembrie 1863, guvernul român s-a oferit să ofere călugărilor

greci despăgubiri. Trei ani s-a negociat intens suma. Bucureştiul a tot crescut oferta, dar

călugării greci au refuzat. Sperând la mai mult, până la urmă nu s-au ales cu nimic.

În cursul negocierilor a intervenit şi ambasadorul englez. Acesta a transmis la Bucureşti că

se oferă să rezolve definitiv chestiunea, contra unui comision de 40.000 de lire sterline

pentru doamna Aristarchi. Tentat în primă fază să accepte, până la urmă guvernul român a

refuzat.

Cuza şi „hoţii" de călugări

Despre proasta părere avută de Cuza Vodă despre călugării greci a circulat şi o legendă.

Reluată de ziarul „Facla", în 1930, a fost reprodusă de Octav Gorescu în lucrarea

„Văcăreşti mănăstire. Văcăreşti penitenciar".

„Când Domnitorul Cuza s-a urcat pe tron", spunea legenda, „a rămas îngrozit de jafurile

călugărilor ce-i momeau prin felurite meşteşuguri pe credincioşi ca să lase averile lor danii

mănăstirilor. Călugării trăiau aici ca în paradis. Pivniţele erau pline de vinurile cele mai

delicioase, arhondăriile cu mâncările cele mai alese. Ei formau un fel de stat în stat şi

nimeni nu le putea cere vreo socoteală despre ceea ce făceau.

Erau fără nicio milă faţă de cei nevoiaşi. Când un călător înnopta pe drum şi se oprea la

poarta unei mănăstiri ca să ceară mâncare şi adăpost, era izgonit cu cruzime. Acei care

adunau averi, speculând naivitatea credincioşilor, erau de-o zgârcenie extraordinară faţă de

nenorocitul călător care implora cu lacrimi în ochi găzduirea peste noapte sau un blid de

mâncare".

Atunci, Cuza a pus la cale una dintre „excursiile" sale incognito. Deghizat în călător ostenit

de drum, a bătut pe înserate la poarta unei mănăstiri, cerând găzduire. A fost refuzat.

Mânios, domnitorul s-a întors în fruntea unui corp de oaste, care aştepta tupilat într-o

pădure din apropiere. Cuza mai adusese cu sine şi o ceată de pungaşi. Tot alaiul a intrat în

mănăstire.

„Domnitorul intră prin chilii şi înşfăcă pe fiecare călugăr de gât, scoţându-l afară şi

introducând în locul lui un hoţ sau pungaş, însoţind această schimbare de persoane cu

următoarele cuvinte: «Hoţi scot de aici şi tot hoţi introduc!»". Astfel, unele mănăstiri au fost

transformate în temniţe. Cel mai cunoscut exemplu este Văcăreştiul.

15