Nike FlyknitNike a dezvoltat o tehnologie revolutionara pentru a realiza un pantof de alergare care sa ofere doar caracteristicile esentiale pentru alergatori. Cu ajutorul noii tehnologii, care poarta numele Nike Flyknit, fire si fibre textile cu diverse proprietati sunt precis folosite pentru a oferi un pantof cu o greutate foarte scazuta, care se muleaza perfect pe picior si a carui suprafata superioara nu prezinta nici o cusatura.

Cu toata structura si suportul confectionate prin impletirea de fire textile, suprafata exterioara si limba pantofului Nike Flyknit Racer cantaresc doat 34 de grame. Astfel tot pantoful, marimea 42,5, cantareste doar 160 de grame, cu 14% mai putin decat Nike Zoom Streak 3, cel mai popular pantof de alergare pentru maraton.

Scaderea greutatii pantofului este un aspect foarte important pentru alergatori, dar Nike nu s-a oprit aici. Suprafata exterioara este proiectata pentru a se mula pe picior si creeaza senzatia ca este parte integranta a piciorului.

Un beneficiu suplimentar este faptul ca se reduce cantitatea deseurilor produse la realizarea pantofilor, fata de tehnologia traditionala, si implicit scaderea impactului asupra mediului inconjurator. Nike Flyknit are un design minimalist si un maxim de eficienta.

Sursele de inspiratie pentru Nike Flyknit au fost feedback-ul primit din partea alergatorilor – dorinta de a avea un pantof de alergare care sa aiba calitatile unui ciorap: sa se muleze perfect pe picior si sportivul sa nu il simta.

Deoarece firele textile reprezinta un material dinamic, dar care nu are structura si rezistenta, este dificil sa realizezi suprafata exterioara a unui pantof de alergare din acest material.

Nike s-a implicat timp de patru ani intr-un proces de cercetare a proprietatilor materialelor pliabile si a fost nevoie de multe echipe de programatori, ingineri si designeri pentru a dezvolta tehnologia necesara realizarii suprafetei exterioare a pantofului prin impletirea de fire textile.

Urmatorii pasi au fost identificarea zonelor in care trebuie folosite anumite fire si diferite texturi. Folosind experienta acumulata in 40 de ani de colaborare cu alergatorii, Nike a realizat foarte precis zonele de flexibilitate, suport si ventilatie – toate inglobate intr-un singur strat de material.

Rezultatul este precizie inginereasca in forma pura – performanta la vedere. Fiecare element component are un singur scop: realizarea unuia dintre cei mai usori si confortabili pantofi de alergare produsi pana acum de Nike.

Nike Flyknit Racer este pantoful de alergare pe care il vor folosi cei mai buni maratonisti din lume, inclusiv din Kenya, Marea Britanie, Rusia si USA, la maratoanele din aceasta primavara si in Londra in aceasta vara.

Folosind cunostintele obtinute in urma colaborarii cu cei mai buni maratonisti ai lumii, Nike a realizat si un pantof pentru alergarile zilnice, Nike Flyknit Trainer+, care cantareste 220 de grame si ofera beneficiile tehnologiei Nike Flyknit alergatorilor de orice nivel.

Elmec Romania, subsidiara a grupului Folli Follie - Grecia, distribuitorul oficial al brandului Nike in Romania, anunta prelungirea contractului de distributie a produselor Nike pana in anul 2017.

In decursul celor 14 ani de colaborare cu cel mai important producator de echipament sportiv, Elmec Romania a reusit sa dezvolte o retea de retail puternica si echilibrata la nivel national si sa colaboreze cu retaileri importanti de profil pentru distributia produselor Nike in cele mai importante orase din Romania.

„Ne bucuram sa continuam parteneriatul de succes pe care il avem cu Nike. Succesul nostru se bazeaza pe adaptarea dinamica a mixului de produs la piata locala si este sustinut de efortul si experienta echipei noastre. Nike reprezinta cel mai important brand din portofoliul nostru si vom continua investitiile in dezvoltarea retelei de retail si distributie la nivel national. Un exemplu elocvent il reprezinta deschiderea recenta a noului magazin Nike din AFI Palace Ploiesti”, a declarat domnul Cristian Beznoska - CEO Elmec Romania.

 

Elmec Romania este unul dintre cei mai importanti jucatori pe piata autohtona de sport si fashion. Compania administreaza in acest moment o retea de 25 de puncte de vanzare care comercializeaza brandul Nike, dintre care 15 magazine exclusive, 7 magazine multibrand si 3 magazine de tip outlet.

Elmec Romania se implica activ in sustinerea sportului de performanta, avand incheiate contracte individuale cu sportivi de calibru si un parteneriant cu FC Steaua Bucuresti, cea mai titrata echipa de fotbal din Romania.

ADIDAS şi PUMA: Fraţii Dassler, o rivalitate de milioaneScris de Doina Anghel pe 17/02/2012 in sectiunea Magazin | Comments Off

Acest articol este numarul 2 din 6 in cadrul seriei Oameni care au schimbat lumea

Oameni care au schimbat lumea

Ingvar Kamprad – de la o afacere cu chibrituri, la un imperiu de zeci de miliarde ADIDAS şi PUMA: Fraţii Dassler, o rivalitate de milioane Fred Smith a câştigat la blackjack banii pentru a salva FedEx John D. Rockefeller, primul miliardar al lumii: “Dumnezeu mi-a dat bani” Walt Disney: inventatorul de magie Cum a creat John Pemberton Coca-Cola, ca “să-şi treacă” de depresie

Adidas vs Puma. Un război între fraţi

Ce se întâmplă când rivalitatea dintre doi fraţi (nemţi) este atât de mare încât ei nu mai suportă să lucreze împreună? Nu se iau la bătaie, dar înfiinţează două companii pu-ternice, care par că îşi trag vitalitatea din permanenta concurenţă în care se află.

O competiţie care rupe în două o familie, un oraş, gusturile sportivilor, dând până la urmă câştig de cauză companiei americane Nike, care de ceva vreme ocupă locul 1 la vânzări în rândul producătorilor de echipament sportiv.

Adidas şi Puma – aflate pe locul 2, respectiv 3, în  clasamentul producătorilor de echipament sportiv – sunt creaţia fraţilor Adi (Adolf) şi Rudi (Rudolf) Dassler, modeşti cizmari din Herzogenaurach, Bavaria. Datorită unei invenţii care pare astăzi la fel de banală ca apa caldă – crampoanele – ei au cucerit lumea sportului încă dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial.

Dar, din cauza acestui război şi a opţiunilor lor politice, fraţii Dassler au ajuns să se urască atât de tare încât au rupt în două afacerea familiei.

Primii paşi 

Cum au ajuns doi cizmari din Bavaria să cucerească lumea? Au început în anii ‘20, într-o spălătorie de rufe transformată în atelier, aflată în spatele casei familiale. Aici, cei doi fraţi, pasionaţi de sport şi de pielărie, au dat naştere uneia din cele mai tari invenţii din lumea sportului.

Fraţii Dassler formau echipa perfectă – spun economiştii de azi – şi multă vreme ei au lucrat îm-preună fără probleme. În vreme ce Adi se concentra pe “creaţie” – cum să facă pantofii mai rezistenţi, mai uşori, mai eficienţi -, fratele cel mare, Rudi, avea ca sarcină să se ocupe de marketing, fiindcă era “bun de gură” şi vânzător iscusit. În 1925, au început să comercializeze pantofii cu crampoane – invenţia lui Adi Dassler – pentru fotbalişti şi alergători. Din 1931, şi-au extins businessul şi către tenis, un alt sport extrem de popular într-o Germanie obsedată de condiţia fizică.

Adi şi Rudi se completau perfect în afacerea lor cu pantofi. Iar odată cu Olimpiada de la Berlin, din 1936, faima fraţilor Dassler avea să atingă cote mondiale. Ei au reuşit să îl determine pe americanul Jesse Owens să poarte pantofi de sport Dassler, iar acesta a câştigat patru medalii de aur la probele de alergat. Evident, toţi comentatorii au subliniat că succesul americanului s-a datorat în mare parte pantofilor Dassler.

Toate acestea se petreceau cu doar câţiva ani înainte de începutul celui de-al Doilea Război Mondial, când   lumea avea să se împartă în două tabere, iar fraţii Dassler aveau să se separe. Cei mai mulţi comentatori spun că motivele separării lor au fost legate de modul diferit în care fiecare a ales să trăiască în anii celui de-al Doilea Război Mondial.

În vreme ce Adi prefera să ia banii armatei hitleriste, fabricând pantofi în serie, Rudi s-a înrolat şi a mers pe front. Când războiul s-a sfârşit, relaţiile dintre cei doi au devenit insuportabile. Apropiaţi ai familiei sugerează chiar că ruptura dintre fraţi ar fi fost provocată de soţii. Cei doi s-ar fi aflat împreună cu consoartele într-un adăpost împotriva bombardamentelor, iar Adi ar fi exclamat “Iar au venit nenorociţii ăştia” – tocmai când Rudi şi soţia sa intrau în adăpost. Adi a insistat că s-a referit la avioanele aliaţilor care bombardau Germania, dar lui Rudi i-a venit greu să creadă că exclamaţia fratelui său nu a fost îndreptată împotriva sa. Cum niciunul dintre cei doi nu a vorbit vreodată despre acest ceartă, este greu de aflat adevărul. Ce este cert este că, în 1948, “Gebrüder Dassler Schuhfabrik”, firma familiei, s-a rupt în mod oficial.

Râul care desparte un oraş şi o familie

Adi Dassler a găsit rapid un nume pentru noul său business – Adidas – pornind de la primele trei litere ale prenumelui şi de la primele trei litere ale numelui său de familie. Rudi nu a avut un aşa de mare impact cu prima sa încercare pentru numele propriei companii – Ruda – format din primele două litere din prenume şi numele de familie, aşa că s-a orientat ulterior către Puma. În vreme ce Adi a ales cele trei dungi ca logo pentru compania sa, Rudi a cerut ca pe toate produsele companiei să apară de-acum celebra felină.

Aşa au luat naştere cele două companii şi o competiţie acerbă în oraşul Herzogenaurach. Fiecare dintre fraţi deţinea câte o fabrică de o parte şi de alta a râului Aurach. Locuitorii au fost nevoiţi şi ei să facă propria lor alegere.

Lovitura sub centură

Întâi, fraţii au concurat pentru dominaţie în atletism: cine dă pantofi de sport gratis concurenţilor, pentru a avea parte de reclamă. În 1964, spun biografii celor doi, fraţii Dassler mituiau din greu atleţii pentru ca aceştia să le poarte produsele, iar Adidas a câştigat multe din aceste bătălii de “sponsorizare”. La Olimpiada de la Tokio, compania lui Adi l-ar fi mituit pe alergătorul Bob Hayes, ca să îi trădeze pe cei de la Puma şi să poarte pantofi Adidas în timpul curselor, deşi atletul avea o înţelegere cu firma lui Rudi.

Competiţia dură ce caracteriza modul de a face afaceri al fraţilor Dassler s-a transmis şi în familie, Adi şi Rudi având relaţii dificile cu copiii lor. În vreme ce Armin, moştenitorul lui Rudi, a petrecut mulţi ani în Austria după certuri interminabile cu tatăl său, Horst, fiul lui Adi, a

încercat să creeze o companie paralelă Adidas, în Franţa, în vreme ce de sediul central din Germania nu se mai ocupa nimeni.

Când doi se ceartă…

Dar, în vreme ce cei doi fraţi continuau să facă un scop în sine din competiţia “familială”, o mică firmă americană avea să câştige din cota de piaţă şi, încet – încet, să ajungă pe primul loc în topul vânzărilor de echipament sportiv, loc pe care-l ocupă din anii ‘80 încoace. Este vorba despre Nike, compania înfiinţată de Phil Knight, care a dat lovitura după ce a semnat un contract de sponsorizare cu baschetbalistul american Michael Jordan, pentru “Air Nike” – cei mai bine vânduţi pantofi de baschet din lume. Şi asta deşi Michael Jordan era înnebunit după produsele Adidas, companie care semnase cu un jucător de baschet mai puţin cunoscut, Patrick Ewing.

La începutul anilor ‘90, în SUA nici nu se mai vorbea despre Adidas şi Puma, iar cele două companii surori (vitrege) au încercat în zadar să recupereze piaţa cu strategii pentru novici în marketing. Adidas a avut o campanie cu şireturi colorate, în vreme ce Puma şi-a vândut o bună parte din produse în magazine de discount, gen Kmart.

Revenirea 

Fără a fi descurajate, Adidas şi Puma au luptat să revină în top pe piaţa americană, cea mai importantă în ceea ce priveşte vânzarea de echipamente sportive. Managerii Adidas au angajat chiar, pentru câţiva ani, un american excentric care lucrase la Nike, pentru a revitaliza afacerile.

Adidas şi Puma nu mai sunt de mult firme de familie, ci adevărate imperii, în fruntea cărora s-au perindat manageri de top din lume. Bernard Tapie sau Robert Louis – Dreyfus, la Adidas şi Jochen Zeitz – un copil minune al businessului – la Puma, sunt nume respectate, care au globalizat afacerile celor doi coloşi germani. O mare parte din producţie este externalizată, iar brandurile sunt atât de bine implementate în piaţă încât mulţi clienţi habar nu au că Puma, de pildă, una dintre cele mai trendy mărci pe piaţa asiatică, este de fapt germană.

Impactul globalizării asupra celor două firme surori vitrege se vede cu ochiul liber, cel puţin în Herzogenaurach. Să porţi o pereche de pantofi Puma cu un tricou Adidas nu mai este o blasfemie pentru locuitorii celebrului orăşel. Este un semn că rivalitatea dintre cei doi fraţi a devenit o poveste de marketing atât de savuroasă încât, în cele din urmă, a făcut pace în familia Dassler.

Series NavigationIngvar Kamprad – de la o afacere cu chibrituri, la un imperiu de zeci de miliarde Fred Smith a câştigat la blackjack banii pentru a salva FedEx

Recomandă

Povestea de succes a Phil Knight fondatorul Nike El nu a visat de a deveni un antreprenor, dar nebunește în dragoste cu sportul. El nu a devenit un atlet de succes, dar a câștigat o victorie în afaceri. Phil Knight - creatorul brandului Nike, unul dintre cei mai bogati oameni din lumea de astăzi se numește "Picasso de publicitate", pentru că se confruntă cu marca deveni mai buni sportivi din lume și logo-ul companiei sale va ști chiar și copiii.

Prima idee de afaceriPhil dorit întotdeauna să fie un atlet (sau, mai degrabă, alergător pe distanțe scurte), deși a studiat la Facultatea de Jurnalism. Cele mai multe din timpul petrecut la stadion cu antrenorul lui Bill Bowerman, care în curând a devenit prietenul său bun. Puternica lor prietenie, și a fost începutul unei afaceri de succes.În timp ce sportivii americani au avut de a instrui într-un ieftine pantofi fond pentru 5 dolari, o singura poarta departe, foarte repede. Permite scumpe și de înaltă calitate german Adidas sau Puma nu a putut toată lumea. În scopul de a face într-un fel viața mai ușoară pentru saloanele lor, Bowerman în timpul său liber cusut pantofi de sport, care prietenul său Phil testate cu bucurie. Apoi, Phil ideea de a crea propriul brand de pantofi de sport, care nu este inferior în calitate de german, dar acestea au fost mult mai ieftin.

Din Japonia si un nou magazin de articole sportiveCum se face? Decizia a venit repede. Knight a văzut imediat eroarea Adidas si Puma - au făcut adidași în Germania, unde costul forței de muncă nu este ieftin. Phil a început, de asemenea, pantofi de producție în Japonia, ceea ce reduce semnificativ costul și prețul de adidași.Prima revândute în adidași japoneze din SUA, semnarea unui contract cu numele Onitsuka de compania americana de Blue Ribbon Sports. Pantofi de calitate a verificat pe mine. În primul rând, Phil a fost vanzarea de pantofi direct din portbagajul masinii sale, oprindu-se în locurile aglomerate. Apoi, el sa mutat în garajul său, și după un timp închiriat magazin.În cazul în care veniturile din vânzarea a depășit 8 milioane de dolari, Phil și Bill a angajat un alt salariat Jeff Johnson. Apoi a venit cu numele actual Nike în onoarea zeiței victoriei Nike.

Cum de a deveni un milionar? Secretul BowermanVânzările au fost lent, dar constant. Și în 1971 a existat un progres real, - s-au născut logo-ul legendar al Nike, care în 1996 a devenit cel mai recunoscut dintre toate brandurile de sport. Când gândesc cum să facă o mulțime de bani și de a crește profiturile, Bowerman a venit cu o "vafe" unic ondulat sau. Ea a fost a face pantofi ușoare și a consolidat împinge în timp ce rulează. Clientii Nike (amatori și profesioniști)-a placut, iar creatorii de primul milion câștigat.În 1979, vânzările Nike bate Adidas. În același an, Knight si colegii sai au decis să faceți upgrade din nou și a creat noi adidași Nike Air cu bună amortizare.

Greșeală sau o cascadorie Knight publicitatePelerin în succesul companiei sa schimbat un pic de asistență, creand nu numai un sport, dar, de asemenea, un model de pantof obișnuit, pentru care a plătit-o de consumatori dezamăgire. Phil ținut capul și salvat compania de încheierea unui contract cu Michael Jordan, în timp ce încă tânăr jucător,

care aspiră de baschet. El nu numai publicitate, dar, de asemenea, a jucat în adidași de marcă, create special pentru el. De atunci, Nike devine un simbol al sportului mondial, iar Phil devine porecla de "Picasso de publicitate."După ce produsele Jordan Nike publicitate Torres, Ibrahimovic, Cristiano Ronaldo, Rooney, Agassi, Serena Williams, Maria Sharapova, Tiger Woods și alți sportivi celebri.Astăzi, Nike - cel mai mare producător de articole sportive din lume și cel mai valoros brand din sportindustrii care lucrează cu staruri internaționale, cluburi de fotbal și echipe sportive.

TzoaleGo™ | Info Blog

istoria firmelor de succes HOME Magazin Online

istoria firmei Nike

12 Votes

 

Nike Logo

 

 

Nascut în 1938 în Portland, Oregon, Philip Knight – viitorul fondator, preşedinte, CEO şi principal acţionar al companiei Nike – a iubit de mic atletismul; în anii de colegiu, specialitatea lui era cursa de o mila, pentru ca ulterior sa alerge la maraton.

Nu visa neaparat la sportul de performanţa, dorindu-şi mai curând o cariera practica, de pe urma careia sa faca bani. Prin urmare, a absolvit Universitatea din Oregon cu o diploma în contabilitate, în 1958, apoi a facut un MBA la Stanford.

 

Aici a avut de întocmit un plan de afaceri, incluzând şi un plan de marketing, pentru o întreprindere mica. Întâmplarea a facut ca, pe durata studiilor, Knight şi-a urmat pasiunea pentru atletism, ba chiar s-a împrietenit cu antrenorul sau din campusul de la Oregon, Bill Bowerman, care obişnuia sa comenteze des calitatea proasta a pantofilor de sport, în majoritate nemţeşti, folosiţi de atleţii americani.

 

Influenţa lui Bowerman a contat în planul de afaceri schiţat de Knight pentru MBA: studentul s-a gândit la o nişa de piaţa care ar merita exploatata, pornind de la cererea pieţei americane pentru pantofi de sport de calitate buna şi de la convingerea, larg raspândita pe atunci, ca raportul cel mai avantajos între preţ şi calitate îl ofera produsele fabricate în Japonia şi livrate în SUA.

 

Profesorul lui Knight a gasit ca ideea e interesanta, dar în nici un caz un pont extraordinar de afaceri. Pe moment, totul a parut doar o tema şcolareasca îndeplinita corect.

 

Dupa ce şi-a terminat studiile, în 1962, Knight a procedat ca mulţi tineri americani de atunci, care încercau sa amâne momentul când vor fi înghiţiţi de cariera: a plecat în strainatate sa calatoreasca şi s-a oprit în Japonia.

 

Mai mult într-o doara, şi-a programat acolo un interviu cu un producator nipon de pantofi de sport, compania Onitsuka Tiger.

 

Prezentându-se ca fiind reprezentantul unui distribuitor american interesat de vânzarea în SUA a acestor produse, Knight a inventat pe loc şi numele companiei pe care zicea ca o reprezinta: Blue Ribbon Sports.

 

Contactul fiind facut cu potenţialii furnizori, omul nostru s-a întors în patrie şi a formulat prima comanda pentru Tiger, de 200 de perechi de pantofi.

 

Livrarea s-a facut în decembrie, iar compania al carei nume îl gasise atât de repede a început sa existe în realitate, graţie celor doi prieteni deveniţi acum asociaţi: Phil Knight şi Bill Bowerman, care au contribuit fiecare cu un capital de 500 de dolari.

 

Pe parcursul anului 1964, cei doi au reuşit sa vânda 1.300 de perechi de pantofi Tiger, în valoare de 8.000 de dolari. Marfa era depozitata în subsolul casei lui Knight, de unde acesta o încarca în maşina personala şi o ducea acolo unde se adunau viitorii clienţi, adica pe orice stadion unde aveau loc concursuri de atletism.

 

În paralel, Bill Bowerman le prezenta aceloraşi clienţi prototipuri de pantofi create chiar de el, încercând sa afle cât mai multe pareri şi sugestii despre cum ar arata încalţamintea ideala a unui atlet.

 

Un an mai târziu, veniturile din vânzari au ajuns la 20.000 de dolari şi a aparut şi primul angajat cu norma întreaga – Jeff Johnson, fostul lor concurent, care vânduse înainte pantofi de fotbal Adidas. Acest Johnson avea sa fie, în 1971, inventatorul numelui de marca al produselor firmei – Nike. Legenda oficiala e ca a visat acest nume în noaptea dinainte ca prima linie proprie de producţie a firmei sa intre în funcţiune.

 

În tot cazul, sursa de inspiraţie a visului lui Johnson a fost mitologia greceasca, unde Nike e numele zeiţei victoriei.

 

O aripioara de zeiţa

 

Epoca vânzarilor direct din portbagajele maşinilor ia sfârşit în 1966, când cei doi asociaţi reuşesc sa-şi deschida un magazin în Santa Monica, California.

 

Magazinul a funcţionat însa şi ca expoziţie pentru prototipurile de pantofi de sport create de Bowerman şi Johnson; câteva din ele au intrat în producţia de serie a japonezilor de la Tiger şi s-au vândut foarte bine.

 

Atât de bine, încât în ’69, când Blue Ribbon Sports a vândut de 300.000 de dolari, Knight şi-a putut permite sa renunţe la a doua slujba, care-i completase veniturile în ultimii ani: lecţiile de contabilitate susţinute la Universitatea din Oregon.

 

De pe urma acestor lecţii, Knight s-a ales cu o cunoştinţa nu folositoare, ci de-a dreptul providenţiala: o studenta la design pe nume Carolyn Davidson.

 

El i-a oferit doi dolari pe ora ca sa lucreze în timpul liber pentru firma lui: grafice şi tabele de prezentare pentru partenerii japonezi, diverse elemente de design al pantofilor şi, în sfârşit, un logo al companiei – “unul care sa sugereze mişcarea”, dupa cum a cerut Knight.

 

Ea a facut câteva desene de logo, nici unul din ele nu l-a cucerit pe patron, numai ca nu mai era timp şi pentru alte încercari; prima serie de pantofi produşi de Blue Ribbon Sports era deja gata şi aştepta doar cutiile inscripţionate cu logo-ul, ca sa iasa pe piaţa.

 

Aşa ca în cele din urma Knight s-a oprit asupra unuia din desene – “nu-mi place, dar o sa ma obişnuiesc cu el”.

 

Lucrarea, pentru care Davidson a primit atunci 35 de dolari, avea sa devina unul din cele mai cunoscute simboluri comerciale din lume, “The Swoosh” (un echivalent aproximativ în româneşte ar fi “vâjâitul”), ajuns sa se identifice atât de bine cu marca Nike, încât în reclame rareori se mai precizeaza acum şi numele firmei.

 

Reprezentare extrem de simpla a momentului de avânt sportiv, curba energic trasata de designera lui Knight a fost asociata mai pe urma (dupa ce Johnson a visat-o pe zeiţa victoriei) cu “spiritul zeiţei înaripate care I-a inspirat pe cei mai curajoşi razboinici în zorii civilizaţiei”, dupa cum scrie în prospectele firmei.

 

Dar nu mai conteaza; logo-ul e oricum atât de înradacinat în percepţia publica, încât nu-şi pune nimeni problema daca vrea sau nu sa sugereze o aripa de zeiţa. În gluma vorbind, la fel de bine ar putea sa faca trimitere la Mercur, zeul comerţului, cel cu aripi la picioare.

 

Carolyn Davidson a continuat sa lucreze pentru firma lui Knight, pâna ce aceasta s-a extins în asemenea masura încât a trebuit sa recurga la serviciile unei agenţii de publicitate. E interesant ca, peste ani, fostul patron a vrut s-o rasplateasca pentru ideea în faţa careia el se dovedise atât de opac: în 1983 a invitat-o la un prânz luxos, i-a oferit un inel de aur cu un diamant în forma logo-ului Nike şi un plic cu acţiuni la firma.

 

Davidson n-a dezvaluit nimanui câte acţiuni a primit, singura ei declaraţie fiind: “Pot sa spun cu certitudine ca am fost recompensata pentru desenul meu”.

 

În acelaşi an cu lansarea logo-ului şi a numelui marcii (numele companiei avea sa se schimbe în Nike Inc. abia în 1978), au ieşit pe piaţa primele produse de serie ale firmei: un model de pantofi de fotbal şi un tricou promoţional.

 

Un an mai târziu, în 1972, neînţelegerile cu Onitsuka Tiger legate de distribuţia produselor au dus la ruperea relaţiilor cu firma japoneza, Bowerman a inventat faimosul sau Moon Shoe, cu talpa turnata din cauciuc gofrat, Blue Ribbon Sports a ieşit pe prima sa piaţa externa, Canada.

 

Firma avea deja vânzari de 1,96 milioane de dolari; cifra avea sa creasca mai departe, la 3,2 milioane în 1973, 867 milioane în 1983 şi 3,9 miliarde de dolari în 1993, pentru ca acum sa se apropie de 10 miliarde.

 

L-au încalţat şi pe Ilie Nastase

 

Explicaţia acestei evoluţii consta într-o strategie simpla, dar eficienta, bazata pe ideea lui Knight ca “daca cinci tipi tari or sa poarte pantofii aştia, toţi vor dori sa-i poarte”.

 

Tipii tari la care se referea sunt sportivii celebri, admiraţi în toata America sau în toata lumea pentru succesele lor şi care ajung sa funcţioneze ca modele culturale.

 

Lor li s-a adresat firma de câte ori a avut nevoie sa-şi promoveze un nou model de pantofi sau de tricou. Primii sportivi convinşi sa poarte pantofi Nike în competiţii au fost doi atleţi americani şi tenismanul român Ilie Nastase, aflat pe atunci în plina glorie.

 

Au urmat Jimmy Connors, cel mai bun tenisman al lumii în 1974, apoi John McEnroe şi atletul kenyan Henry Rono, care a doborât patru recorduri mondiale în 1978, echipat fiind cu pantofi Nike. În anii ’80, lista sponsorizarilor a continuat cu alergatorii de maraton Alberto Salazar şi Joan Benoit, cu multiplul medaliat cu aur la Olimpiada din 1984 Carl Lewis şi cu vedeta de la Chicago Bulls, Michael Jordan, pentru care a fost creata linia completa de echipament Air Jordan.

 

La Jocurile Olimpice, oraşul gazda, Los Angeles, a fost împânzit de afişe publicitare înfaţişându-i pe atleţii echipaţi de Nike. În 1985, John McEnroe, arborând echipamentul creat special pentru el de Nike, a plecat într-un turneu promoţional în SUA şi în mai multe ţari.

 

Cât despre Europa, aici marca a avut succes la fotbaliştii insulari: în 1982, echipa Aston Villa, în noii pantofi de fotbal Nike, câştiga campionatul englez şi cupa continentala.

 

Daca imaginea lui Michael Jordan, cu care compania are contract pâna în 2023, e bine cunoscuta şi în afara SUA, nu acelaşi lucru se poate spune despre o serie de vedete de baseball sau de fotbal american, cum a fost un anume Bo Jackson, al carui nume a fost folosit pentru un slogan de mare succes al Nike, “Bo ştie”.

 

Pentru creşterea vânzarilor pe piaţa interna era suficient, dar nu şi pentru expansiunea unei companii care se voia globala. Aşa încât firma a trebuit sa se orienteze spre sportivi cunoscuţi pe mai multe continente.

 

Slabiciunea personala a lui Knight pentru tenis a contat poate cel mai mult în faptul ca, atunci când a dorit sa-şi faca reclama în strainatate, a apelat cu precadere la jucatori de tenis.

 

În afara de cei pomeniţi mai sus, pe lista Nike se gasesc Andre Agassi, Jim Courier, Monica Seles şi Pete Sampras (acesta din urma şi-a reziliat contractul cu compania acum câteva luni, fara a spune prea multe despre motivul deciziei).

 

Cealalta slabiciune a lui Knight, golful, a contat şi ea pentru alegerea sportivilor demni sa poarte logo-ul firmei. Aici, patronul Nike a facut una din cele mai bune afaceri din viaţa lui: a semnat în 1996 un contract de sponsorizare pe cinci ani, în valoare de 40 de milioane de dolari, cu un jucator necunoscut pe nume Tiger Woods, în vârsta de 20 de ani.

 

Presa a considerat contractul un act de inconştienţa totala din partea lui Knight. Dar Tiger a dovedit iute ca e unul din cei mai buni jucatori de golf din lume, daca nu cel mai bun, câştigând şi concursuri, şi bani, pâna acolo încât unii analişti s-au şi grabit sa-l vada în rândul miliardarilor. Nike a profitat din plin: a lansat o gama proprie de echipament pentru golf, de la tricouri şi manuşi pâna la şase tipuri de mingi.

 

E drept ca a şi exagerat: o linie de îmbracaminte sport care folosea imaginea jucatorului, lansata în 1998, a eşuat din cauza preţurilor excesive – o pereche de pantofi costa 250 de dolari.

 

Pe cand Franţa era campioana mondiala

 

În ultimii ani, o data cu creşterea sumelor vehiculate în fotbal, Knight a încercat sa consolideze imaginea marcii prin campanii de publicitate lansate cu ocazia ediţiilor Cupei Mondiale. În 1998, la finala Coupe du Monde între Franţa şi Brazilia, presa financiara vorbea despre o altfel de “finala”: cea a meciului în reclame dintre Adidas, partener oficial al FIFA şi furnizor oficial de echipament al selecţionatei Franţei, şi Nike, asociat al Confederaţiei braziliene de fotbal şi sponsorul naţionalei braziliene.

 

Nike venea dupa un an greu, în care profitul net îi scazuse la jumatate, la 400 milioane de dolari, din cauza crizei asiatice; era lider mondial la vânzarea de echipamente sportive, înaintea Adidas, dar nu şi la echipamente de fotbal, unde Adidas era în frunte.

 

Adidas avea în spate câţiva ani de pierderi şi voia sa câştige din piaţa în dauna rivalului Nike. Întâmplator, sloganul fiecarei companii se potrivea foarte bine cu personalitatea echipei pe care o sponsorizase: Adidas – “Victoria este în noi” iar Nike – “Pur şi simplu fa-o!” (Just do it). Pâna la urma, Franţa a câştigat atunci Cupa, dar meciul dintre cele doua companii a continuat.

 

Pentru ediţia din acest an a Cupei Mondiale, disponibilitatea Nike de a cheltui a fost foarte mare, judecând dupa excentricul spot publicitar facut de Terry Gilliam, regizorul filmului “Brazil”.

 

În spot apar supervedetele Eric Cantona, Thierry Henry, Roberto Carlos şi Luis Figo, disputând alaturi de alţi fotbalişti un turneu secret în opt echipe, dupa unica regula a “morţii subite”. Spotul ilustreaza gustul tot mai accentuat al lui Knight pentru reclame şocante, dat fiind ca vine dupa un altul regizat de nu mai puţin cunoscutul John Woo, cel cu “Mission Impossible II”.

 

La capitolul rivalitaţii celor doi giganţi ar merita amintit, fie şi cu titlu de amuzament, ca ea se manifesta şi în România: din sezonul 2002/2003, Nike a înlocuit Adidas în calitate de furnizor oficial al echipamentului fotbaliştilor de la Steaua.

 

Conform acordului încheiat cu firma greceasca Elmec Sport, unic distribuitor al produselor Nike în Grecia, Cipru, România şi Bulgaria, clubul Steaua va fi sponsorizat timp de trei sezoane cu câte 200.000 de dolari anual.

 

Problema cu fetiţa vietnameza

 

În afara de contractele cu sportivi celebri, al doilea element al strategiei lui Knight de a cuceri piaţa a fost cel care i-a adus cele mai mari necazuri: contractarea fabricaţiei produselor cu diverse firme din ţari cu reglementari cât mai vagi în materie de drepturi ale salariaţilor.

 

Din 1977 a apelat la furnizori în Taiwan şi Coreea de Sud, apoi, când legislaţia muncii a devenit mai restrictiva, “s-a mutat” în anii ’80 în China, Indonezia, Vietnam, Pakistan şi Thailanda.

 

E vorba despre faimoasele “sweatshops”, ateliere unde lucratorii trudesc în condiţii nesanatoase, cu program prelungit şi pe bani foarte puţini, eventual la negru, iar de cele mai multe ori se foloseşte şi munca copiilor.

 

Este o practica extrem de raspândita pentru marile companii sa-şi faca aşa outsourcing-ul producţiei, fiindca le reduce enorm costurile.

 

Unele companii sunt acuzate mai mult ca tolereaza acest sistem, altele mai puţin; Nike a facut parte înca de la început din prima categorie, devenind ţinta unor atacuri aproape neîntrerupte din partea ONG-urilor indignate şi a presei.

 

Pâna şi New York Times a publicat articole despre plângerile unor lucratori din Vietnam: molestari, agresiuni sexuale, comportament abuziv al patronilor, mediu toxic de lucru.

 

Şi aici s-a reflectat rivalitatea dintre Nike şi concurenţi: de teama sa nu intre şi ele în vizorul criticilor, Adidas şi Reebok au început sa ia masuri în favoarea propriilor lor lucratori din lumea a treia. Dupa ani de campanii ale activiştilor pentru drepturile salariaţilor, Philip Knight a ţinut o conferinţa de presa la National Press Club din Washington, unde a promis solemn ca situaţia se va schimba.

 

A spus ca fabricile vor fi monitorizate de catre experţi independenţi, ca standardele de igiena a mediului de lucru vor fi respectate, ca vârsta minima a lucratorilor va creşte la 18 ani pentru fabricile de încalţaminte şi la 16 ani pentru cele de haine.

 

Lucrurile nu s-au liniştit însa deloc în anii urmatori. Ba, mai mult, anul trecut chiar Knight a pus umarul sa le tulbure mai tare, dând publicitaţii un raport facut de un ONG în fabricile din Indonezia, dar finanţat de Nike, cu concluzii absolut dezastruoase.

 

Knight s-a angajat ferm sa amelioreze condiţiile de munca şi asistenţa medicala oferita respectivilor lucratori, dar ciudaţenia raportului ramâne.

 

De ce şi-a pus singur cenuşa în cap un întreprinzator care ani de-a rândul a negat cu aşa o vehemenţa acuzaţiile care i s-au adus, încât la un moment dat şi-a suspendat donaţiile catre Universitatea din Oregon fiindca aceasta şi-a declarat susţinerea faţa de nişte militanţi anti-Nike?

 

Raspunsul nu e un acces brusc de responsabilitate sociala, ci nevoia de un PR bun, fiindca patronul Nike a vazut ca acţiunile şi campaniile de boicot organizate de militanţi au izbutit sa erodeze imaginea marcii.

 

De la maximul istoric de 76 dolari/acţiune în 1997, preţul acţiunilor a ajuns într-un singur an la un minim de 31 dolari/acţiune.

 

În 1999, vânzarile au scazut cu peste 8%, iar în 2000 (an olimpic, în care de regula vânzarile de echipament sportiv cresc) s-au redresat cu numai 2,5%, la 9 miliarde de dolari, mult prea puţin faţa de perioada 1994-1997, când vânzarile se triplasera.

 

Mai mult, compania a început sa faca obiectul unor farse cam greu de suportat, care au contribuit la presa proasta a Nike.

 

De pilda, compania a primit sute de cutii cu pantofi de sport complet uzaţi, de la o mulţime de americani care primisera prin e-mail o notificare în numele Nike, unde scria ca în virtutea unui program de reciclare a încalţamintei sport, posesorii de pantofi uzaţi pot primi câte o pereche noua daca o trimit pe cea veche pe adresa firmei.

 

A mai fost şi cazul foarte mediatizat, anul trecut, al unui american care a vrut sa participe la programul Nike “Personalizeaza-ţi pantofii”, prin care se puteau comanda prin Internet pantofi de sport cu inscripţia aleasa de client.

 

Omul şi-a comandat nişte pantofi pe care sa scrie “Sweatshop”; cum firma l-a refuzat, a cerut atunci “nişte poze cu vietnameza în vârsta de zece ani care munceşte pentru pantofii mei”.

 

Colac peste pupaza, vara lui 2001 s-a încheiat cu o retragere de model – aproape jumatate de milion de perechi de pantofi Jordan Trunner, în urma unor reclamaţii de la nişte persoane care s-au taiat într-un accesoriu metalic.

 

Într-o scrisoare catre acţionari din octombrie 2001, Knight recunoştea ca firma “a uitat sa fie competitiva în sectorul de preţuri medii şi mici din SUA” (unde Reebok i-a luat din piaţa) şi ca “nu am reuşit sa coordonam prea bine comenzile cu producţia”, asumându-şi integral vina pentru performanţele slabe.

 

Ce-i drept, a primit şi o sancţiune: bonusul lui pentru anul fiscal 2001 a fost redus la 663.000 de dolari, faţa de 1,33 milioane în 2000 (dar asta nu l-a scos din rândul celor mai bine platiţi CEO din America, top în care se afla şi azi).

 

Unde se ascunde identitatea culturala

 

Deocamdata, Nike e în plin efort de redresare; pe trimestrul încheiat în februarie (anul fiscal al Nike se termina în mai), profitul a fost de 126 milioane de dolari, respectiv 46 de dolari/acţiune, puţin peste aşteptarile analiştilor şi mult peste cifra de acum un an, 35 dolari/acţiune.

 

Compania a reuşit sa-şi reduca din stocuri şi sa vânda mai mult pe piaţa americana, iar investitorii şi-au recapatat încrederea, preţul unei acţiuni depaşind 64 de dolari la jumatatea lui ianuarie. De-a lungul ultimilor ani, analiştii au încercat sa explice insuccesele Nike mai ales prin aroganţa lui Knight de a crede ca produsele lui sunt imune la recesiune şi ca nu trebuie sa le reduca preţurile nici daca vede clar ca majoritatea clienţilor prefera marci mai ieftine, ca Adidas sau Timberland.

 

Cea mai profunda explicaţie este însa legata de boala giganţilor: omniprezenţa obositoare a produselor cu logo-ul Nike îi îndeparteaza pe tineri, care vor mai curând sa descopere marci noi. Cum a spus un analist, “sa optezi pentru Nike e ca şi cum ai opta pentru Microsoft”. Pe de alta

parte, unele studii de psihologie a consumatorului afirma ca tocmai omniprezenţa marcii a fost cea care a transformat-o în simbol cultural. În primul rând, afirmarea Nike a coincis cu asumarea modei fitness-ului: exerciţiul fizic a încetat sa mai fie o distracţie pentru americanul mediu, devenind un element de statut cultural.

 

În al doilea rând, pasiunea americanilor pentru produsele Nike îşi are originea în nişte impulsuri oarecum contradictorii: aspiraţia spre incluziune sociala şi culturala şi în acelaşi timp spre performanţa sportiva individuala.

 

Filozofia reclamelor Nike şi alegerea sportivilor care sa reprezinte imaginea marcii au exploatat din plin tensiunea dintre aceste impulsuri.

 

Nu râdeţi daca vi se pare ca aceste teorii savante nu se potrivesc cu aerul cam primitiv al şefului companiei. Tocmai asta îl face sa încarneze mai credibil, în ochii multora, visul american.

 

Deşi a împlinit 64 de ani, Philip Knight e în forma şi spune, servindu-se cu placere de metafore sportive, ca îi place în continuare sa alerge şi ca pentru el “nu exista linie de finiş” – cu alte cuvinte, ca nu-şi va parasi afacerile cât va trai.

 

Like this:2011

01/20

CATEGORY

ISTORIA FIRMELOR

TAGS

istoria firmei nikenikenike airnike air maxnike historyPhilip Knight

Write comment

Write comment Comentarii RSS

Trackback ( 0 ) Comentarii ( 0 )

Lasă un răspuns

informatieChange this sentence and title from admin Theme option page.

RSS FEED

Blogroll

Magazin Online | Adidas Shop Magazin Online | Nike Shop Magazin Online | Reebok Shop

Urmareste-ne si pe Twitter

Error: Twitter did not respond. Please wait a few minutes and refresh this page.

Statistica | Blog Stats

36,688 accesari | hitsBloguieşte pe WordPress.com. | The monochrome Theme.

Follow

Follow “TzoaleGo™ | Info Blog”

Get every new post delivered to your Inbox.

Powered by WordPress.com

Cautare

Multa lumea foloseste termenul de adidasi pentru a denumi pantofii sport, indiferent de firma producatoare. Este, daca vreti, acelasi lucru care s-a intamplat cu termenul “xerox” folosit astazi pentru a desemna reproducerea imaginilor si documentelor prin procedeul xerografiei, conform dictionarului limbii romane. Ba chiar, utilizarea termenului adidas a ajuns sa fie consacrata in dictionar. Insa in realitate, putina lume  stie care este povestea din spatele adidasilor. Nu este greu de ghicit ca termenul “adidasi” vine de la firma Adidas, una dintre cele mai reprezentative firme de  pe piata de incaltaminte sport.

In 1920 Adolf sau Adi Dasler (de unde avea sa vina si numele companiei) a creat pantofii care l-au facut celebru. Intr-una dintre acele povesti remarcabile ale unor oameni care au inceput de la zero cu o idee originala si au reusit astfel sa isi construiasca un adevarat imperiu pe baza acelei idei, Adi Dasler a pus bazele companiei pe cand avea doar 20 de ani. Cu ce se diferentia inventia sa fata de celalte? Gandirea ltanarului era simpla: sa poata oferi atletilor incaltamintea de care aveau nevoie, care putea sa ii ajute sa obtina cele mai bune performante, in functie de disciplina. Acest principiu a fost ideea calauzitoare pe care a intrebuintat-o pe parcursul tuturor anilor de la infiintarea firmei sale. De altfel, acei adidasi originali, spre deosebire de cei din ziua de astazi, erau dedicati sportivilor, tanarul Dasler fiind el insusi un mare fan al fotbalului. Pantofii sai au inceput sa fie purtati de atleti odata cu Olimpiada din 1928 din Amsterdam, pentru diferite sporturi. In jurul anilor 30, acei adidasi originali creati de Dasler numarau in jur de 30 de modele diferite, realizate conform indicatiilor lui Adolf Dasler pentru 11 sporturi. Pantofii speciali si specializati ai lui Dasler au devenit atat de populari printre sportivi, incat in numai doua decenii, viitoarea firma Adidas era numarul 1 in materie de incaltaminte sport in lume. Dupa incheierea razboiului, in 1948, Adi Dasler a inregistrat numele companiei drept Adidas, iar un an mai tarziu, avea sa defineasca ceea ce astazi este emblema marcii Adidas: cele trei dungi folosite pentru imbunatatirea stabilitatii. In 1954, odata cu victoria echipei Germaniei la fotbal, echipa care a purtat in acel meci pantofii cu crampoane inventati de Dasler, Adidas a obtinut  recunoasterea mult asteptata. Odata succesul asigurat printre sportivi, a inceput o campanie agresiva de marketing pentru a familiariza publicul cu marca Adidas. Imaginea Adidas a beneficiat de asocierea cu sportivi de renume ai vremii: Jesse Owens, Muhammad Ali, Max Schmeling, Sepp Herberger sau Franz Beckenbauer. Inovatiile permanente au stat la baza succesului Adidas nu doar in lumea sportiva ci si in randul tineretului. Astfel, la moartea fondatorului in 1959, Adolf Dasler obtinuse deja peste 700 de brevete de inventii in domeniul pantofilor sport si echipamentului realizat special pentru sportivi. Ceea ce a facut ca, 20 de ani mai tarziu, sa fie inclus in American Sporting Goods Hall of Fame drept unul dintre cei mai activi si mai importanti inventatori in domeniul industriei sportive.

Si astazi, Adidas este o companie inovatoare, iar termenul generalizat “adidasi” arata ca reclama si-a facut efectul, astfel ca astazi adidasi este sinonim cu “pantofi sport”. Exista si altfel de adidasi astazi: adidasi nike, adidasi puma. Putin ironic, dar acest lucru arata clar ce impact deosebit poate avea o idee ingenioasa asupra civilizatiei, astfel incat un lucru particular sa se generalizeze. Si cine nu are astazi in debara o pereche de adidasi? Insa adidasi Adidasi, probabil ceva mai putini.

Nike si Adidas, cele mai puternice branduri sportive din lume, au ales mereu sa priveasca diferit comunicarea. Daca pentru Nike imaginea inseamna reinventare continua si joaca de-a designul, pentru adidas inseamna stabilitate si consistenta. Povestile sunt diferite, dar esenta e aceeasi. “Just do it” si

“Impossible is nothing”, spuse de doi dintre oamenii care construiesc, zi de zi, cele mai puternice branduri din lumea sportului.

Adidas – Uriasul adormit al sportului

In 2004, Adidas isi lansa prima campanie cu sloganul “Impossible is nothing”, alaturi de boxerul-vedeta al anilor ’70, Muhammad Ali. Primul spot video, intitulat “The long run” si care ni-l arata pe Ali alergand alaturi de alti sportivi, a fost urmat instantaneu de un al doilea – in care boxerul impartea ringul cu fiica sa. Ambele reclame s-au bucurat de un succes fantastic, iar adidas isi gasea, dupa 56 de ani de existenta, sloganul si pozitionarea.“Adidas a fost perceput mereu ca uriasul adormit al sportului”, a spus Julian Wade, Head of Design la 180 Amsterdam, invitat la festivalul AdPrint 2008. Wade compara ritmul cu care adidas s-a impus pe piata cu cel al lui Nike – un brand mult mai tanar, dar care si-a gasit mai repede identitatea. Acesta este si motivul pentru care adidas nu este perceput neaparat ca un brand cu istorie foarte lunga.“Chiar daca Adidas este o companie mai batrana, de fapt in mintea multor oameni este o companie mult mai tanara. Orice tanar care are mai putin de 20 de ani probabil ca nu realizeaza ca Adidas este o companie mult mai batrana, pentru ca a crescut intr-o lume in care Nike exista”, a explicat, pentru Wall-Street, Julian Wade.Dar Nike nu exista la inceputul secolului trecut, cand un neamt pe nume Adolf (Adi) Dassler si-a pus in cap sa faca cea mai buna pereche de pantofi sport din lume. Adidas petrecea ore intregi cu diferiti atleti, pentru a descoperi acele mici detalii care i-ar ajuta sa sara mai mult, sa alerge mai repede sau sa joace mai bine.In 1948 se nastea compania adidas AG, iar sase ani mai tarziu aceasta incalta echipa nationala de fotbal a Germaniei. Parteneriatul a ramas in picioare pana azi. “Adidas a fost pasionat de sport inainte ca sportul sa devina o afacere”, spune Wade.

Declinari ale imposibilului

Dar sportul s-a transformat in business pentru Adidas, care a inregistrat venituri de 10 miliarde de euro in 2006, cu un profit net de 483 de milioane de euro. Brandul sta bine si la capitolul imagine, deruland in ultimii ani cateva campanii cu succes si lipici la consumatori.Dupa “Impossible is nothing” din 2004, Adidas a ales sa-si pastreze pozitionarea si sa o dezvolte in campanii de promovare succesive. Astfel, in 2005 compania lansa spotul “Impossible field”, in care fotbalisti ca Beckham, Ballack, Raul, Defoe, Kaka si Saviola jucau pe un teren de fotbal fantastic, cu contururi metalice si suspendat in eter.Dupa imposibilul fantastic a urmat imposibilul personalizat, umanizat. adidas a adunat poze si marturii ale oamenilor simpli care si-au depasit diverse limite – de la skaterul care si-a pierdut picioarele si a continuat sa se dea in scaunul cu rotile, pana la fetita care a alergat doi kilometri pentru ca tatal ei pariase 20 de dolari pe asta.

La FIFA 2006, Adidas lansa campania +10, in care dezvolta ideea ca fiecare fotbalist, oricat de celebru ar fi, are in spate o echipa de inca 10 oameni, altfel spus “It’s impossible alone”. In a doua jumatate a anului, compania s-a axat pe promovarea si explicarea caracteristicilor produselor sale pentru a reveni, in 2007, la nume celebre din lumea sportului. Pentru campania globala All Stars, adidas a adunat mai multi sportivi carora le-a cerut sa vorbeasca despre momentele dificile pe care le-au intampinat in cariera si sa le exprime prin pictura.

Julian Wade: adidas nu a reusit nicodata sa comunice atat de puternic ca Nike 

Julian Wade a inceput sa coaca idei pentru Adidas in urma cu trei ani, cand s-a angajat la 180 Amsterdam – agentie care gestioneaza contul gigantului german si care a fost, de fapt, infiintata de adidas. Inainte de adidas, Wade a lucrat timp de zece ani pentru Nike. Diferentele dintre cele doua branduri sunt multe, spune el. Pentru inceput, Nike e tanar si american, iar adidas e mai batran si neamt. Insa povestile adidas sunt mai profunde, mai coerente, curg una din alta.Ca mod de lucru, Wade a invatat la Adidas ca designul in sine e mai putin important, iar ideea e cea care conteaza. “Nu ma pot astepta sa fac designul unor lucruri pe care atletii le-au pictat ei insisi sau pe care le-au scris ei insisi. Asta iti influenteaza felul in care lucrezi pentru ca trebuie sa devii aproape invizibil pentru a lasa adevarata poveste sa respire”.Pana la urma, toate povestile adidas urmaresc sa intareasca ideea de “Impossible is nothing”, care, in mod ideal, ar trebui sa devina la fel de puternica ca “Just do it” a lui Nike. “Wieden+Kennedy (agentia care gestioneaza contul Nike – n.red.) au facut o treaba excelenta pentru Nike. «Just do it» aproape ca a intrat in uzanta de zi cu zi. Are o asemenea putere incat si-a creat propriul univers. adidas nu a reusit, practic, niciodata sa faca asta”, crede Julian Wade.“Ca si companie, cred ca Adidas va continua ceea ce a inceput deja – sa conceapa si sa creeze produse grozave, ascultand atletii si sportivii, afland ce au nevoie, amestecand asta cu stiinta si inovatia pentru a crea produse care sa raspunda acestor nevoi. Sa ii ajute sa spuna lumii povestea acestor produse. Dar si sa ii inspire pe oameni sa faca sport, sa incerce. Pentru ca sportul ne face oameni mai buni”, conchide Wade.

Nike – “Un nou pusti in cartier”

Nike este liderul mondial in incaltaminte si imbracaminte sport. In 30 de ani de existenta, brandul s-a reinventat de zeci de ori; s-a promovat ba prin asocierea cu atleti, ba prin forme de design futuriste; a pictat timbre si a scris carti, si-a descompus produsele si s-a jucat cu formele, pentru a reveni, in 2008, la o varianta mai conventionala de publicitate.Am crede ca toate aceste schimbari fac parte dintr-o strategie riguroasa, inchegata si gandita pas cu pas. Ei bine, nu e asa, ne asigura Alvaro Sotomayor, Creative Director Nike EMEA. Toata strategia de promovare a Nike se bazeaza pe experiment.“Chiar daca are deja ani buni in spate, Nike este un brand foarte tanar, foarte experimental, se vrea

mereu «noul pusti in cartier»”, a spus Sotomayor. Elementul pe care Nike l-a folosit cel mai des pentru a experimenta a fost designul. De-a lungul anilor, la campaniile Nike au contribuit diferiti designeri din toate colturile lumii. Liniile si conceptele lor nu aveau intotdeauna elemente comune, astfel ca imaginea brandului era reconstruita din temelie de fiecare data. “Publicitatea pentru Nike s-a aflat intotdeauna la confluenta dintre design si comunicare”, crede Sotomayor.

Trei decenii de publicitate

In 1978, compania atletului Phil Knight si a antrenorului sau isi schimba numele din Blue Ribbon Sports in Nike. La putin timp dupa aceea, Nike semneaza primul contract cu tenismenul Ilie Nastase, pentru 5.000 de dolari pe an. Doi ani mai tarziu, tensimenul semneaza un contract pe viata cu adidas. De atunci, imaginea Nike a fost asociata cu multe nume din lumea sportului, printre care si Ronaldo, Ronaldinho, LeBron, Williams, Armstrong sau Schumacher.La inceputul anilor ‘80 apareau primele reclame create de proaspat infiintata agentie Wieden+Kennedy. Agentia a ramas, pana in prezent, principalul colaborator si responsabil de imagine pentru Nike.In 1988, Dan Wieden lansa prima campanie Nike sub sloganul “Just do it”, care a fost inclus de catre revista Advertising Age in Top 5 cele mai bune sloganuri ale secolului 20. Cele trei cuvinte defineau brandul prin simplitate si dinamism si ii ofereau acea identitate pe care adidas a reusit sa o gaseasca abia in 2004.Nike a crescut si in cifre. Daca in 1980 acoperea deja 50% din piata americana a pantofilor sport, anul trecut veniturile companiei se ridicau la 16,2 miliarde de dolari, cu un profit net de aproximativ 1,5 miliarde de dolari. Compania are peste 30.000 de angajati in toata lumea.

Alvaro Sotomayor: “Lucram la un produs complet integrat, de la idee la retail”

Alvaro Sotomayor lucreaza pentru Nike de 13 ani si isi aminteste cu placere de perioada de inceput. “In 1995, Nike era mai mic, partea locala era accentuata foarte mult, faceam campanii diferite pentru Italia, Spania, Franta, UK, toate centralizate. Si asta ne dadea o putere extraordinara pentru ca ne jucam cu lucruri despre care nu stiam nici noi prea multe. Si acest soi de experimentare ne-a ajutat sa realizam

mare parte din munca pe care o vedeti acum, putin mai fresh si cu o abordare diferita fata de platforma clasica a publicitatii de atunci”.Dupa aceea, Nike a inceput sa-si integreze businessul, in tandem cu ritmul de crestere al companiei. Campaniile se globalizau, erau mai mari, mai eficiente, mai putin intamplatoare.“In acest moment, lucram la crearea unui produs complet integrat, de la idee pana la retail, la digital. Acum retailul isi face treaba si cauta sa-si respecte deadline-urile, partea de comunicare face altceva – trebuie doar sa readucem puterea in mainile oamenilor de marketing”, a spus Sotomayor.In prezent, Nike renunta incet la stilul abstract de publicitate si se indreapta spre un model mai practic, mai aplicat. “De ce fac asta? Pentru ca exista o anumita nevoie de autenticitate. Suntem un brand autentic de alergare, suntem, un brand autentic de baschet. Si chiar suntem. Dar in felul acesta facem un pas inapoi in loc sa facem un pas inainte”, crede designerul.“Partea buna cu Nike este ca se schimba mereu. Ce e azi se va schimba pana maine. Intreaga mentalitate a brandului este aceea de schimbare. Si daca tu, ca consumator, te vei plia pe ea, te vei schimba la randul tau. Inclinatia catre digital, inclinatia catre orice altceva – ei sunt aceia care imping limitele pana la extrem. Deci tine-te de ei si vei ajunge si tu departe”, conchide Sotomayor.

Publicat de Elena Hantoi la 01:34

Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog! Distribuiţi pe Twitter Distribuiţi pe Facebook

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariuPostare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire

Abonaţi-vă la: Postare comentarii (Atom)

Arhivă blog

2012 (5) o decembrie (5)

Ce este marca? Nike vs. Adidas, doua branduri in viziunea creator... Fidelizarea clientilor Analiza celor 4P Marketingul International

Despre mineElena Hantoi

Vizualizaţi profilul meu complet