new microsoft word document
TRANSCRIPT
Capitolul 1: Sfântul Ioan ca personalitate de primă marime a teologiei
și preocuparile sale pentru tâlcuirea și propovaduirea cuvântului lui
Dumnezeu
Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Ioan Hrisostom, s-a născut în jurul anului 347, la
Antiohia și a trecut din Biserica luptătoare la cea triumfătoare în anul 407. A fost patriarh al
Constantinopolului, unul din cei mai mari Parinți ai Bisericii Ortodoxe și singurul care apartine
Scolii din Antiohia.
Tatăl său, numit Secundus, care a deținut o funcție militară de foarte mare iportanță-
magister militum Orientis, a trecut la cele veșnice la foarte puțină vreme de la nașterea lui Ioan și
din această cauză, sarcina creșterii și a educației acestuia i-a revenit mamei sale, Antusa, care
rămâne văduvă de la vârsta de 20 de ani. Cu toate acestea ea se va dovedi o creștină de înaltă
speță. În mod cert că de la Antusa a primit Ioan primele învățături creștine, având în ea și un
exemplu de viață întru Hristos1.
Sfântul Ioan va studia apoi filosofia, sub îndrumarea lui Andragatiu, iar retorica cu
Libaniu, amândoi filozofi renumiți ai vremii. La tânăra vârsta de 18 ani, Meletie Mărturisitorul,
conducătorul Bisericii din Antiohia, văzând calitățile intelectuale dar în mod principal pe cele
spirituale ale tânărului Ioan, îl ia în anturajul său. Tot Meletie a fost cel care l-a botezat. În
această perioadă Ioan v-a studia teologia sub îndrumarea lui Diodor de Tars.
Sfântul Ioan jinduia după florile sufletului ce înfloresc doar în grădina ascezei. La
început, a încercat să ducă o astfel de viață în sânul familiei, însă, în cele din urmă, se duce în
munții din vecinătate, unde trăiește timp de doi ani în post și rugăciune. Spre marea bucurie a
mamei sale, care nu se va recăsători niciodată este nevoit să se întoarcă acasă din cauza unei
boli2.
Meletie vede în întoarcerea acestuia o oportunitate de al hirotoni întru diacon, în 381. În
continuare este atras de tema ascezei, a fecioriei, a curăției și duce o viață pe măsura gândurilor
sale înalte. Tot acum scrie și una din lucrările sale de căpătâi- „Despre Preoție”.
1 Cornițescu, Pr. Prof. Constantin, Chipul mamei Sfântului Ioan Gura de Aur, în Studii Teologice, nr. 9-10/ 1977, pag. 615.2 Ibidem, pag. 617.
Episcopului Flavian îi revine sarcina de al preoți, în 386, care îl investește cu funcția de
predicator în biserica zidită de împăratul Constantin, funcție ce este îndeplinită cu deosebit zel și
conștiinciozitate. De altfel, perioada aceasta, 386-397, a fost deosebit de fructuoasă pentru el,
întrucât cele mai vestite omilii ale sale aparțin acestei etape din activitatea sa.
După ce patriarhul Nectarie al Constantinopolului a trecut la cele veșnice în anul 397,
Ioan este ales urmașul acestuia, chiar împotriva voinței sale. Este adus în capitală din porunca
împăratului Arcadiu, iar Teofil al Antiohiei a fost obligat să-l hirotonească episcop, la 26
februarie 398.
Prima grija a lui Ioan în noua sa funcție a fost să reformeze atât cetatea, cât și preoțimea,
care se aflau într-o mare stare de decădere și corupție. Astfel, el suprima luxul reședinței
episcopale, introducând traiul modest și auster monahal, bogățiile aflate aici le folosește spre a-i
ajuta pe cei săraci și nevoiași și pentru spitale3. Interzice preoților sa folosească darurile pentru
cei săraci în propriul lor interes, iar călugăritelor și diaconeselor sa locuiască la clerici.
Văduvelor le cerea purtare ireproșabilă.
Mulți dușmani a avut Sfântul Ioan gura de Aur datorită criticilor sale adresate corupției,
chiar și ca curtea împărătească. Din această cauză, mărețul său plan de a reforma viața din
capitală și a clericilor a făcut ca toate forțele care îi erau ostile să se unească împotriva lui.
În același timp cu aceste activități, el continua să predice, să scrie comentarii biblice și să
organizeze misiuni, trimițând misionari la goții de la Marea Neagra și Dunăre. Totodată, încerca
să rezolve tensiunile prezente în diverse dioceze, ca cele din Tracia și Asia Mica, dar care nu
erau sub jurisdicția sa. În anul 401, convoacă un sinod la Efes pentru a clarifica neregulile de
aici4.
Cei ce erau împotriva lui continuau intrigile și le extindeau cu mare tenacitate la curte,
unde Eutropiu căzuse în dizgrație, iar împărăteasa Eudoxia conducea afacerile imperiului,
împaratul Arcadiu, lăsându-i acesteia mână liberă. Chiar unii episcopi, cum au fost Severian de
Gabala, Acaciu de Beroea și Antiohie de Ptolemais, au făcut tot ceea ce le-a stat în putință pentru
a o stârni pe împărăteasa Eudoxia împotriva lui.
Teofil de Alexandria rămâne cel mai mare dușman al său. Animozitățile sunt intensificate
după ce Ioan Hrisostom îi primește pe Frații Lungi, acuzați de origenism și alungați din Egipt de
patriarhul Teofil, pe care îi găzduiește, fără a intra în comuniune cu ei. Deși Frații Lungi i-au
3 Călin Ioan Dușe, Sfântul Ioan Gură de Aur propovăduitor al milosteniei, în Teologia, nr. 2/2007, pag. 137.4 Ibidem 139.
adresat lui Ioan o plângere împotriva lui Teofil, acesta nu o ia în considerare. Aceștia se plâng
împăratului Arcadiu, care îl convoacă pe Teofil la Constantinopol pentru a răspunde acuzelor
aduse de ei.
Teofil își ia o serie de precauții, trimițându-l înainte pe episcopul Epifanie de Salamina,
care urma să-l acuze pe Ioan de origenism. Acesta își da seama de intrigă și se întoarce în
Salamina.
Acompaniat de 36 de episcopi și susținut și de împărăteasă, Teofil convoacă un sinod la
Stejar, localitate nu departe de Calcedon unde îl pune pe Ioan sub 12 capete de acuzare. Ioan nu
se prezinta la sinod și în consecință a fost depus în anul 403, ca urmare este trimis în exil în
Bitinia.
Exilul a fost de scurtă durată datorită presiunilor făcute de popor la adresa împărăției,
Sfântul Ioan est chemat înapoi și primit în mod triumfal de către popor. La reinstalare el chiar
ține o predică în Biserica Sfinților Apostoli în care vorbește de împărăteasă, folosind termeni
deosebiți5.
Pacea nu durează mult timp. Ioan critică din nou dezmățul și zarva care s-au iscat cu
ocazia sărbătoririlor ocazionate de ridicarea unei statui de argint a împărătesei Eudoxia, nu
departe de biserica unde slujea Ioan. Evenimentele s-au precipitat după ce Sf. Ioan predică de
ziua Sf. Ioan Botezătorul, începandu-și predica astfel: "Din nou Irodiada se agită; din nou se
tulbură; din nou dansează și cere din nou capul Sfântului Ioan pe tava". Aceste cuvinte au fost
considerate ca fiind o aluzie directă la adresa împărătesei Eudoxia. Supărată, ea cere împăratului
să-l trimită pe Ioan în exil, pe motiv că și-a preluat funcțiile sacerdotale în mod ilegal, împăratul
îi poruncește sa nu mai slujească, însă Ioan refuză să se supună.
Următorul pas al împăratului a fost sa îi interzică sa mai folosească vreo biserică, astfel
împreună cu creștinii ce îl urmau a ținut slujbe la locația băilor publice, numite Constantiniana,
unde botează pe catehumeni. Aceste evenimente se petreceau în perioada Paștilor.
A treia zi după Pasti, Ioan este arestat, iar după Rusalii a fost trimis în exil. Însoțit de un
grup de soldați traci, el este îmbarcat cu destinația Cucuzis sau Arabissos în Armenia Mica.
Viața în exil nu a fost deloc ușoara, chiar dacă era măcinat de boală, Sfântul Ioan s-a dăruit
necontenit activității pastorale.
5 Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, Atitudinea Sfântului Ioan Gură de Aur faţă de nedreptăţile sociale, în Revista Teologică, nr. 4/2007, pag. 97.
Reputația sa urma să atragă un număr din ce în ce mai mare de credincioși iar inamicii săi
intervin pe lângă împărat, care îl trimite într-un loc cu totul neprielnic pentru sănătatea deja
șubrezită a marelui Ierarh, și anume la Pityum, un orășel pe malul răsăritean al Marii Negre. El
nu rezistă călătoriei și se duce către Domnul la Comana în Pont, la 14 septembrie 407.
Rămășitele sale pământești au fost aduse la Constantinopol și așezate în Biserica Sfinții
Apostoli în anul 438. Cortegiul a fost întâmpinat de către împăratul Teodosie II, care, "plecându-
și fruntea și fața pe raclă, s-a rugat pentru părinții săi, sa fie iertați pentru cele ce din neștiință au
greșit"6.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne-a lăsat o moștenire deosebit de bogată, cea mai mare dintre
toți părinții greci, cuprinzând omilii, tratate și scrisori. Partea cea mai consistentă a operei
hrisostomice este formată din Omili. După conținut ele se împart în: omilii exegetice, omilii
dogmatice și polemice, omilii morale, omilii la marile sărbători, panegirice și omilii sau predici
ocazionale.
Omiliile exegetice, cele mai multe ca număr, sunt la textele neo și vetero testamentare,
acestea se încadrează perfect în sillul exegetic al școlii din antiohia, urmărind cu deosebită
atenție sensul literar.
Privind cărțile Vechiul Testament, Ioan a scris: două serii de omilii la Facere. Prima serie
de 9 omili, ținute la Antiohia în perioada Postului Mare în anul 386, se referă la primele trei
capitole ale cărtii Facerii, excepție făcând omilia a noua. A doua serie de omilii, în număr de 67,
este un comentariu integral la cartea Facerii.
Probabil, cele mai reușite omili la textul script ristic vetero testamentar sunt cele la
psalmi. Este vorba de 58 de omilii la o selecție de psalmi: 4-12, 43-49, 108-117, 119-150. Aici,
sfântul Ioan, își dezvoltă ideile sale predilecte legate de problema viciilor și a virtuții, despre
dreapta rugăciune, sau rugăciunea autentică, sau despre cântarea psalmilor sau a cântărilor
religioase, a psalmilor.
Dintre omili s-au păstrat doar șase în limba greacă care au ca centru cartea profetului
Isaia. Exista și un comentariu integral la Isaia în limba armeană, care, se crede, este autentic. La
acestea se adaugă 5 omilii la Anna, 3 omilii la David și Sanie si, în cele din urma, doua omilii în
care tratează despre caracterul ascuns, tainic al profețiilor. La toate acestea adăugam o serie de
omili pusa sub numele lui Hrisostom: la Ieremia, Daniel, Proverbe și Iov.
6 Ibidem, pag. 101.
Omiliile dogmatice și polemice sunt mai reduse ca număr, în comparație cu cele
exegetice, ele având totuși un loc determinat în contextul general al operei hrisostomice, întrucât
ne dezvăluie acuratețea și profunzimea gândirii sale teologice.
Tratatul Contra anomeilor (Despre incomprehensibilitate), format din 12 omilii, scrise în
două rânduri. Primele cinci omilii au fost ținute la Antiohia intre anii 386-387 și dezvolta o
critică punctuală împotriva eretici lor anomei. Este vorba de una din cele mai radicale grupări
ariene, ai cărei adepți susțineau ca îl pot cunoaște pe Dumnezeu în Sine, tot atât de bine după
cum se cunoaște El Însuși. Despre Fiul lui Dumnezeu, ei propovăduiau, nu numai inegalitatea
acestuia cu Tatăl, dar și deosebirea fundamentală între natura Tatălui și cea a Fiului7.
Sfântul Ioan Gura de Aur, critică într-un mod foarte dur pe toți ce care îndrăzneau într-o
aroganță de tip blasfemiator sa Îl mărginească pe Dumnezeu la limitatele rațiunii umane.
Concomitent el se plasează în favoarea caracterului inefabil și incomprehensibil al naturii lui
Dumnezeu, împotriva tendințelor raționalizante care neagă transcendența religiei creștine și
subliniază nuanțat egalitatea Fiului cu Tatăl.
Tema moralității apare în toate operele hrisostomice, iar omiliile morale formează un
aspect clar al scrierilor Sfântului Ioan. Sfântul Ioan nu a uitat niciodată că principala datorie a
preotului este aceea de a îmbunătăți viața și moralitatea credincioșilor.
Trebuie amintit și de omiliile împotriva sărbătorilor păgâne și laice și cele care au ca
temă pocăința în număr de 9.
Marele Ierarh și-a împodobit vasta sa creație literară cu omili și predici la diverse
sărbători împărătești. Între predicile de acest gen menționam: La nașterea Domnului, La Botezul
Domnului și la Epifanie, care confirmă practica observării acestor sărbători la 25 decembrie și la
6 ianuarie.
S-au păstrat și omilii la Pasti și la Rusalii.
Panegirice sau omilii ținute cu ocazia sărbătoririi unor sfinți ai Bisericii. Este vorba de
sfinți care au aparținut Vechiului Testament, ca de exemplu, Iov, Eliazar, Macabei cu mama lor,
și bineînțeles, din perioada creștina: Roman, Iulian, Varlaam, Berenice, și despre martiri în
general.
Unii cercetătorii consideră ca fiind importante omiliile închinate unor sfinți episcopi antiohieni:
Ignatie, Vavila, Filogoniu, Eustatie și Meletie. La acestea adăugăm cuvântul închinat lui Diodor
7 Apologia I, XII, traducere și note de pr. prof. Olimp N. Căciulă, în Apologeţi de limbă greacă, colecția PSB, vol. 2, București, 1980, pag. 32.
din Tars, profesorul de teologie al Sf. Ioan, și cele șapte omilii de lauda la adresa Sf. Apostol
Pavel.
Episcopul Flavian a plecat spre Constantinopol cu scopul de a gasii înțelegere din partea
împăratului, care, în cele din urma, se arata mărinimos fata de antiohienii răzvrătiți.
În absența totală a episcopului, Sfântul Ioan Hrisostom a ține 21 de omilii, care surprind
în mod real frica și teroarea ce domnea în cetate.
Tratatele hrisostomice sunt mai puține decât omili. Dar, temele abordate de el sunt de o
importanță majoră pentru întreaga Biserică. Tratatul Despre preotie este una din lucrările
hrisostomice cu cea mai larga circulație, fiind considerata "capodopera literara și teologica a Sf.
Ioan Gura de Aur, tratatul clasic despre aceasta taina, asa cum a conceput-o și cum a trait-o
spiritualitatea patristica".
În elaborarea acestui tratat, Sfântul Ioan s-a inspirat din lucrarea cu aceeași tema a
Sfântului Grigorie de Nazianz, deși el îl depășește pe acesta în profunzimea gândirii și
frumusețea expresiei retorice.
Preoția este "semnul iubirii lui Hristos", spune sfântul, iar lucrarea preoțească este o taină
înfricoșătoare și sublimă în același timp: "Când preotul invocă Sfântul Duh și săvârșește jertfa
cea prea înfricoșată, când el stă în continua atingere cu Stăpânul obștesc al tuturor, spune-mi, în
ce rang îl vom așeza? Câtă curăție și câtă evlavie vom cere de la el? Gândește-te, ce mâini
trebuie să fie acelea care săvârșesc aceste lucruri, ce limbă trebuie sa fie aceea care rostește acele
cuvinte? Cât de curat și de sfânt trebuie sa fie sufletul care primește un așa de mare Duh? În
acele momente, îngerii asistă pe preot și întreaga ceată a puterilor cerești strigă cu voce tare, iar
locul din jurul jertfelnicului se umple spre cinstea Celui Ce stă așezat"8.
După învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur, preotul nu este un simplu slujitor, el trebuie
să ducă o viața virtuoasă, să studieze mereu, deoarece în activitatea sa este confruntat cu
necesitatea apărării credinței contra celor ce o vor doborâtă.
Sfântul Ioan s-a dovedit a fi și un foarte bun pedagog, el este unul dintre cei Trei Mari
Dascăli și Ierarhi, pe care îi sărbătorim ca modele de pedagogi şi de învăţători, ca purtători şi
exponenţi ai aşa-numitului ideal creştin de educaţie.
8 Sfântul Ioan Gura de Aur, Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Efrem Sirul, Despre Prepţie, traducere introducere și note de preot Dumitru Fecioru, Editura Sophia, București, 2004, pag. 11.
Dealungul vieții sale a acordat deosebită atenție educației ce trebuie acordată copiilor,
păstrându-se şi o lucrare specific pedagogică, în care autorul expune întreaga sa viziune asupra
subiectului educației copiilor9.
Cercetătorii au spus despre lucrarea „Despre slava deşartă şi creşterea copiilor”10 că
reprezintă „cea mai veche, completă şi desăvârşită învăţătură creştină despre educaţie”, fiind o
expunere completă şi sistematică despre educaţia creştină a copiilor, întemeiată nu doar pe Sfânta
Scriptură, ci şi pe învăţăturile psihologice şi pedagogice ale grecilor antici şi pe experienţa
omenească în general11.
Conform doctrinei sfântului, nu se poate numi parinte cel care doar a adus copii pe lume
ci mai degrabă cel care se ostenește să îi crească. Nu „naşterea de copii”, ci „creşterea lor” îl face
pe părinte, părinte. „Pentru că nu-l face pe un om părinte simplul fapt că a contribuit la naşterea
copilului, ci educarea corectă a acestuia”12.
Societatea de atunci, la fel ca și cea din zilele noastre, propunea copilului trei căi de dezvoltatre
socială, determinate de iubirea banilor, a slavei şi a trupului. Din cauza faptului ca majoritatea
părinților aveau ca prim scop reușita materială și nu cea spirituală a copiilor, sa ajuns ca
aspirațiile lor să fie practice, materialiste şi individualiste. Pentru a atinge acest scop, părinţii se
îngrijeau să asigure copiilor cele mai deosebite facilități care aveau sa îi pregătească pentru
reușita în lumea trecătoare. Aceasta era obsesia resimțită cel mai puternic cu privire la creșterea
tinerilor.
Deci, tinerii, erau educati într-un mod nefast din punct de vedere creștin, unilateral
dezvoltat pe seama reușitei și a abundenței materiale.
Sfântul Ioan arată cum deseori singurul lucru care îi îndemna pe părinți sa își trimită copii
la școală era acela de ai vedea instăriți din punct de vedere material, dându-le exemple doar
oameni care de asemenea au invățat doar pentru avuți.
Toţi părinţii se îngrijeau, mai spune Sfântul Ioan, să asigure copiilor bogăţie,
îmbrăcăminte, slujitori, pământuri. Singurul lucru pentru care nu se îngrijeau era cultivarea lor
sufletească, anume ca tinerii să devină virtuoşi şi evlavioşi. În lipsa virtuții și evlaviei, decăderea
9 Pr Theodor Zisis, Cum ucidem sufletele copiilor noștri chiar noi, „credincioșii”, www.cuvantul-ortodox.ro, consultat la 24.07.2015 .10 I G. Coman, Viaţa Sfântului loan Gură de Aur, în Glasul Bisericii, an. XVIII, nr. 1-2/1959, pag. 31. 11 I. G. Coman, Spirit umanist și elemente de antropologie în gândirea patristică, în Sudii Teologice, an. XXII, nr. 5-6/1970, pag. 360. 12 Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatoped, Sfântul Ioan Hrisostom și viaţa de familie, www.pemptousia.ro, consultat la 24.07.2015.
morală şi tulburările sociale sunt inerente: „De aici vine dărâmarea întregii lumi, de la faptul că
nu ne îngrijim de copiii noştri: de averile lor ne îngrijim, dar sufletul lor îl trecem cu vederea.”.
Iar lucrul de care societatea are cu adevărat trebuinţă şi care o menţine în armonie este tocmai
virtutea, cultivarea sufletească.
În legătură cu aceste patimi, o alta – tot la fel de chinuitoare şi primejdioasă, sau poate
chiar mai primejdioasă pentru înflăcărata tinereţe– domina atmosfera în care creşteau tinerii.
Libertinajul sexual, cum am spune astăzi, adică stârnirea şi satisfacerea poftei trupeşti, iubirea
trupului. Sfântul Părinte şovăie să vorbească despre această temă, își depăşeşte însă şovăielile şi
ruşinea, pentru a mustra şi a înfiera nepăsarea tuturor celor răspunzători cu educaţia faţă de
această răsturnare nu numai a legilor morale, ci şi a celor fireşti. Şi este uimit el însuşi–
exprimând de asemenea uimirea multora– cum de rabdă Dumnezeu atât de mult şi îngăduie
această îndobitocire a omului, cum de nu trimite foc ca să ardă cetatea Antiohiei, după cum
făcuse altădată cu Sodoma şi Gomora.
El pune pe seama teatrului vremii, o mare vină în ceea ce privește dezvoltarea copiilor în
afara armoniei divine, din cauza temelor propuse de diferitele piese cum ar fii incestul, crima,
destrăbălare, toate în neconformitatea cu cele ce fac partea din viața iubitorilor de Dumnezeu13.
Sfântul Ioan nu lasă aceste remarci doar în stadiul de acuze, el dând lumii și o serie de
sfaturi de îndreptare. El spune că sufletele copiilor sunt moi și fragede, iar învățătura bună
trebuie să fie arătată lor încă de la începuturi, astfel încăt nimeni să nu o mai poată șteargă, ele
întărindu-se în timp. Dacă acest lucru este realizat, precum orice lucru moale care preia conturul
unei forme așa și sufletele copiilor va lua conturul credinței . Sufletele copiilor mai seamănă şi
cu nişte planşe de pictură sau cu un material pentru sculptat. Este nevoie de multă atenţie şi
sârguinţă din partea pictorilor pentru a realiza un tablou frumos. Sculptorii, de asemenea,
îndepărtează cu multă răbdare ceea ce prisoseşte şi adaugă ceea ce este necesar, pentru a obţine
opera pe care o doresc. Nu există un material mai minunat pentru a crea o operă de artă decât
sufletele copiilor; tot ce trebuie e ca aceasta să se facă la timp. Astfel, părinţii făuresc nişte
icoane însufleţite ale lui Dumnezeu, nişte statui vii.
Tot de la Sfântul Ioan Gură de Aur, avem una din cele mai importante slujbe euharistice,
Liturghia sa. Ca orice organism spiritual, Liturghia creştină n-a luat naştere dintr-o dată, ca o
creaţie spontană, în întregime nouă şi fără nici un precedent în trecut. Istoria ei nu începe abia
13 Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea III. Omilii la Matei,Omilia 37, Ed. IBMBOR, București, 1994, pag. 462.
odată cu apariţia creştinismului. Dacă în ceea ce priveşte esenţa ei, adică misterul în sine, ea este
întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de taină, în ceea ce priveşte ideile principale care
alcătuiesc nucleul sau sâmburele ei originar, precum şi formele ei externe de manifestare, acestea
provin dintr-o adâncă vechime, continuând o tradiţie şi un ritual inspirat din Vechiul Testament
şi legându-se de revelaţia primordială şi de începuturile istoriei sfinte a mântuirii noastre14.
14 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica Specială, Ed. Sfânta Sofia, București, 1980, pag.167.
Capitolul 2: Metoda exegetică întrebuințată de Sfântul Ioan Gura de Aur în
tâlcuirea scripturii Vechiului Testament
Sfântul Ioan Gură de Aur este cu siguranță cel mai important exemplu al stilului
antiohian.
Școala antiohiană apare în jurul anului 260 sub egida lui Lucian de Antiohia, la 80 de ani
diferență față de cea alexandrină.
Se pot distinge trei perioade bine delimitate în existența acesteia. Prima etapă, cea de
formare (260-360), a doua de apogeu (360-430), iar ultima, cea a decadenței (dupa 430).
Cei mai importanți reprezentanți ai acestei scoli catehetice sunt: Diodor de Tars, Teodor
de Mopsuestia, Polihroniu de Apameea, Ioan Gura de Aur. Metoda de cercetare a acestei școli
catehetice este una bazata pe exegeză științifică, pe cercetarea amănunțită a textelor scripuristice
vetero și neo testamentare, și bineînțeles pe interpretarea lor într-un stil istorico-literar.
Ea se distinge de celelalte școli ale vremii și prin stilul puternic rațional. A ajutat mult,
însă raționalismul a împins uneori în erezie - începând cu întemeietorul Scolii, Lucian, Arie,
trecând prin Teodor de Mopsuestia, și isprăvind cu Nestorie, unul dintre cei mai periculoși
eretici. Școala antiohiană a dat însă și oameni ca Eustatiu și Ioan Gura de Aur, a caror pietate și
ortodoxie au fost și sunt modele pentru toată creștinătatea. Se pot remarca patru tendințe care
caracterizează această scoală: moralism - prin Ioan Gură de Aur, care a creat adevarate
capodopere, iar prin Teodor de Mopsuestia se orienteaza spre pelagianism; folosirea filozofiei
aristotelice - favorizează o metodă pozitivă, precisă si analitică, dar și un raționalism care nu o
dată va înfrâna sensul Tradiției; în teologie se susține distincția între Persoanele divine, care sunt
numite Ipostaze; în hristologie se pune accentul pe umanitatea Mantuitorului, insistandu-se
uneori asupra acesteia așa de mult, încât se neglijează legătura care unește umanitatea cu
divinitatea in unitatea Logosului întrupat si se ajunge, chiar inainte de Nestorie, la tăgăduirea
Omului-Dumnezeu15.
Sfântul Ignatie de Antiohia este acela care a folosit pentru prima dată termenul de
creştinism, pentru a arăta noua situaţie creată în lume prin învăţătura lui Hristos; tot la el întâlnim
15 Pr. Dr. Mihail Bulacu, Școala exegetică biblică din antiohia, Tipografia „Ion C. Văcărescu”, București, 1931, pag 53.
pentru prima dată termenul de „Biserică catolică”, adică universală, sobornicească, pentru a arăta
atât unitatea de doctrină a Bisericii în opoziţie cu comunitățile eretice, cât şi universalitatea ei,
întinderea ei în spaţiu, ecumenicitatea ei.
Cel dintâi cunoscut membru este un preot Malchion, conducătorul unei scoli retorice
"eline", după spusa lui Eusebiu de Cezarea, școală care era însemnată la Antiohia. Malchion era
un om invațat și in ale teologiei. El este cunoscut din disputa cu episcopul Pavel de Samosata, pe
care l-a dovedit eretic (antitrinitar) într-un sinod ținut la Antiohia (268/269), dupa ce episcopul
reușise până atunci să-și acopere sau apere erezia. Nu se știe în ce consta învătământul lui
Malchion, dacă preda și învățătura creștina, nici daca a avut rol în începuturile școlii crețtine din
Antiohia16.
Începutul scolii este legat însă de Lucian, zis de Samosata, zis și de Antiohia. El era dintr-
o familie de seama și studiase la Edesa, unde conducea o școală creștina un anume Macarie.
Lucian s-a stabilit apoi la Antiohia, spre sfârșitul secolului al II-lea; a fost hirotonit acolo preot și
a condus școala. Această școalș a fost continuatș de alții și a luat mare avânt în secolul al IV-lea
prin studiile ei de exegeza biblica.
Dupa unele surse, Lucian a fost partizan al episcopului compatriot Pavel de Samosata și
de aceea a fost scos din Biserica sub următorii trei episcopi de Antiohia, până la 303, când ar fi
renunțat la erezie. Din istoria arianismului se știe apoi, ca Arie și alții se numeau syllucianiști,
adica erau colegi de studii cu Lucian și partizanii lui. Acesta este socotit de altfel izvor al
arianismului prin exegeza și teologia sa.
Lucian este cinstit totuși ca martir, mort în sanul Bisericii, în persecutia lui Maximin Daia
(312), fiind dus la Nicomidia, unde ar fi mărturisit și apărat creștinismului în fața împaratului,
dacă martirul Lucian nu este deosebit de preotul antiohian.
Lucian este însemnat mai ales ca recenzent al Sfintei Scripturi. El a facut o revizuire a
traducerii Septuagintei, în care se pare ca a introdus corecturi dupa textul ebraic si după
traducerea lui Teodotion, sau după locuri paralele. Se pare de asemenea că,el a căutat sa
corecteze cuvinte pe care nu le socotea potrivite.
Ca si Origen, la Cezareea Palestinei si la Alexandria, Lucian explica, la Antiohia, Sfanta
Scriptura, dar mai mult in scop exegetic, decat teologic-apologetic. Interpretarea lui se deosebea
de a alexandrinilor, fiind literala17.
16 Ibidem, pag. 12.17 Pr. Dr. Mihail Bulacu, Omilia Exegetică Biblică, Oradea, 1932, pag. 43.
Alaturi de Lucian este amintit un alt preot antiohian învatat, Dorotei, care se ocupa cu
mult zel de studiul Sfintei Scripturi și cunoștea limba ebraică, în care citea cu ușurința Vechiul
Testament. El cunoștea de asemenea bine știința elină. Dorotei era un om cunoscut și apreciat
chiar de împarat, care l-a numit mai mare peste vopsitoria de purpura de la Tyr. Eusebiu zice ca
l-a auzit si el explicand poporului Sfanta Scriptura cu mare îndemanare .
Nu se stie daca scoala antiohiana a avut un șir de profesori ca școala alexandrina. Ea a
devenit mai insemnata in a II-a jumatate a secolului IV, cu Diodor de Tars, de la care s-a
accentuat opoziția exegetico-teologică intre cele doua școli. Dintre ele, cea alexandrină a inclinat
în filozofie spre platonism, neoplatonism și eclectism, cea antiohiană spre aristotelism. Școala
antiohiană, n-a avut idealismul și elanul mistic al școlii alexandrine, dar a dat teologiei creștine
pe cei mai de seama exegeți, între care și pe Sfantul Ioan Gură de Aur.
Actul de lecturare principal în cultul nostru creștin ortodox este reprezentat de citirea
textului Sfintei Scripturi. Pericopele evanghelice și apostolice din Noul Testament, psalmii și
citirile din cărțile profetice și istorice ale Vechiului Testament acoperă viața de cult a Bisericii pe
toată durata anului liturgic. Însă prezența Sfintei Scripturi în viața creștinilor nu se încheie aici ea
fiind gasită în imne și cântări, formulări și expresii de cult. Putem spune chiar că Sfânta Scriptura
este un element prezent în mod continuu în viața de cult.
Biserica și Sfânta Scriptura prezintă o legătură de netăgăduit. Adevărata mărturie a
Sfintei Scripturi se află în Biserică, aici este tălcuită și tot aici a fost și este insuflată de Duhul
Sfânt tuturor celor care vor a fi madular al lui Hristos. Sfânta Scriptură, la rândul ei, este izvorul
credinței Bisericii noastre, este punctul de plecare și ghidul acesteia, identitatea și conținutul ei.
Știm că citirea individuală a Scripturii poate duce chiar la pericolul falsificării și
răstălmăcirii ei. În 1672, un Sinod local al Bisericii Ierusalimului a luat o hotărâre, unică în
istoria Bisericii Ortodoxe, prin care interzicea citirea ”de către toți” a ”Dumnezeieștii Scripturi,
fiind îngăduită doar celor dăruiți Duhului cu zelul cuvenit și cunoscători în profunzime, celor
care dețin metodele potrivite de a cerceta și a preda și a citi în întregime Sfânta Scriptură…”.
Decizia aceasta a fost însă o reacție la acțiunea misionară a calvinilor în zona și în epoca
respectivă18.
18 Ioannis Karmíris, Monumentele dogmatice și simbolice ale Bisericii Ortodoxe, vol. II, Atena 1953, p. 768
Sfinții Părinți bisericești nu au interzis niciodată citirea Sfintei Scripturi, decăt a textelor
apocrife care n use citeau nici în biserică. Ioan Gură de Aur chiar încuraja acest obicei, el își
sprijină îndemnul acesta pe însăși Sfânta Scriptură.
Întâlnirea Sfântului Apostol Filip cu un dregător etiopian relatată în cartea Faptele
Apostolilor19, exprimă întru totu nevoia de oameni special pregătiți pentru tălcuirea Scrpturii.
Acest dregător se întorcea de la Ierusalim unde fusese să se închine înapoi în țara sa. Apostolul
filip văzănd că lectura cartea profetului Isaia, l-a întrebat dacă înțelege cea ce citește, dregătorul
i-a răspuns că va înțelege doar dacă îi va explica cneva.
Sfântul Ioan Gură de Aur caracterizează citirea Sfintei Scripturi ca fiind ”pășune
duhovnicească” și ”rai al desfătării”, cu mult superior raiului din Eden, căci, așa cum spune, noul
paradis a fost sădit de Dumnezeu nu în pământ, ci ”în sufletele celor care cred” și l-a întins peste
toată fața pământului și până la marginile lumii, căci Scriptura s-a răspândit pretutindeni.
Citirea Scripturii, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, este o îndatorire a tuturora și nu
doar a unora. La observația multora că Scriptura trebuie cercetată doar de slujitorii Bisericii și
mai cu seamă de monahi, le răspunde: ”Nu veniți cu asemenea justificări prostești, care sunt
vrednice de aspră mustrare și osândă! Nu spuneți: eu mă ocup cu chestiuni judecătorești sau sunt
funcționar de stat și mă ocup cu treburile publice. Nu îmi spuneți: eu am îndeletnicirea mea din
care îmi câștig traiul, am femeie, cresc copii, mă ocup cu un anume meșteșug, sunt cap de
familie, sunt om care trudește mult, așadar nu este îndatorirea mea să citesc Scripturile”. Aceasta
este treaba celor care au părăsit lumea și s-au dus în vârful munților și trăiesc acolo”.
Într-una din omiliile sale, cea despre bogatul nemilostv și săracul Lazăr, Sfântul citează
următorul pasaj: ”într-o casă mare nu sunt numai vase de aur și de argint, ci și de lemn și de
lut…”20. Pe baza acestui text, el compara oamenii cu vasele din diverse materiale iar uneltele
celor ce le făuresc cu Sfintele Scripturi. EL învață că rănile provocate de diavol pot fii vindecate
doar prin mijloace dumnezeiești.
Să putem opri de departe săgețile diavolului și să le respingem prin neîncetata citire a
Scripturilor. Nimeni nu se poate mântui, dacă nu se bucură de folosul duhovnicesc care vine din
citirea permanentă a Scripturii. Ne vom putea mântui doar dacă ne supunem acestei continue
tămăduiri care ne vine din citirea Scripturii.
19 Fapte 8:26-4020 II Timotei 2:20
În aceiași ordine de idei Sfântul Ioan spune că precum meșteșugarii cu uneltele lor
specifice pentru a modela materialul, așa și noi avem Sfânta Scriptură care modelează sufletele
oamenilor. Însă există și o diferență, meșteșugarii cu uneltele lor, spune Ioan Hrisostom, nu pot
să preschimbe materia obiectelor pe care le confecționează. Ei nu pot transforma aurul în argint.
De menționat este că nu se întâmplă același lucru și cu oamenii, care, prin citirea Scripturii, pot
să prefacă vasul de lemn în vas de aur.
Sfântul Ioan îndeamnă la citirea Scripturii, spunând că dacă cineva nu înțelege o parte din
Scriptură, să o citească pe toată spre înțelegere, iar dacă o citește pe toată se nu se atingă de acele
părți neînțelese de el, ci să ceară ajutorul celor învățați. De nu va putea primi ajutor din partea
celor care sunt învățați, atunci, spune sfântul, cu siguranță că Dumnezeu îl va lumina văzând
efortul lui. Apoi îl dă ca exemplu pe famenul Candachiei21.
În alt loc, dar în același context, face trimitere pasajele: ”Și eu, fraților, când am venit la
voi și v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înțelept”22 și
”cuvântul și propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești,
ci în adeverirea Duhului și a puterii”23.
El folosește aceste pasaje pentru a-i compara pe apostoli cu filozofii, spunând că filozofii
nu caută înțelepciunea pentru binele tuturor, ci mai degrabă pentru slava lor deșartă. Dacă se
întâmplă să spună ceva folositor, acel ceva rămâne ascuns în confuzie și imprecizie. Apostolii
însă și Prorocii, ca învățători ai lumii, toate le-au făcut limpezi și clare, ca fiecare să poată
înțelege din simpla citire. Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că sunt pe înțelesul tuturor multe
locuri din Scriptură.
În același context, Sfântul Ioan Gură de Aur constată că ”citirea Scripturilor este o mare
frână în a nu păcătui omului. Iar neștiința Scripturilor este stâncă mare și prăpastie adâncă, ce a
născut erezii și a condus la o viață stricată. Ereziile, spune Sfântul nu izvorăsc doar din neștiința
scipturilor ci și din interpretarea lor greșită. Încercând doar a spicui din Sfintele Scripturi duce la
erezie, este de prisos să credem că în Scriptură se pot găsi informații care să nu îi fie de folos
omului și care să poată fii trecute cu vederea. Părintele nostru Ioan spune că „Scriptura este izvor
neecat de apă dumnezeiască”.
21 I Corinteni 10:1122 I Corinteni 2:123 I Corinteni 2:4
Sfântul Ioan Hrisostom ne învață și cum să citim Scriptura, el asemuind lectura sfântă cu
o ploaie, spunând că o aversă năpraznică udă pământul însă nu intră în dedesubtul lui, dar una
mai moale udă și pământul și trepat îl și pătrunde.
Într-o altă imagine, Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă pe cei ce citesc Scriptura cu un
copac sădit lângă un pârâu, spunând că un astfel de copac nu primește apă doar uneori, ci
întodeauna.
Într-o altă omilie scrie ”Pe o pășune se află multe flori, trandafiri, crini etc. cu multă
mireasmă. Citirea dumnezeieștilor Scripturi nu aduce doar miresmele florilor, ci și roadele care
hrănesc sufletul”. Astfel, ”citirea Scripturilor îi ajută să găsească alinare pe cei îndurerați, pe cei
împovărați de păcate și pe cei stăpâniți de gânduri păcătoase”.
Citirea individuală a Scripturii conduce adesea la exagerări, pe care Sfântul Ioan Gură de
Aur le osândește. În vechime exista obiceiul, de pildă, la mulți dintre cei bogați, să își procure
Scripturi decorate cu aur și să își împodobească cu ele bibliotecile lor bogate. Mai des întâlnit era
însă obiceiul ca femeile și copiii mici să își atârne evanghelia de gât și o poarte cu ei peste tot.
Sfântul Ioan Gură de Aur îi sfătuiește însă ca poruncile Evangheliei să și le înscrie în minte, nu
să le poarte atârnate de gât.
Astăzi Sfânta Scriptură este accesibilă tuturor, pentru că se predă în școli, se dezbate în
cercuri de ”studiu al Sfintei Scripturi”, se cercetează individual și în grup și se poartă vii discuții
asupra ei. În paralel, Biserica noastră se străduiește permanent ca învățătura Scripturii să aibă o
cât mai larga răspândire. Însă toate aceste eforturi își împlinesc țelul numai atunci când citirea și
tâlcuirea Scripturii este în strânsă legătură cu viața liturgică a Bisericii. Cu alte cuvinte, Sfânta
Scriptură poate și trebuie să fie studiată și înțeleasă individual, dar în paralel trebuie trăită în
Biserică prin participarea credinciosului la viața de cult și liturgică.
Interpretarea sau tâlcuirea Sfintei Scripturi a fost şi rămâne una dintre problemele
cardinale ale teologiei creştine, fiindcă de modul corect al înţelegerii ei a depins şi depinde
stabilirea adevărului dumnezeiesc şi mântuitor, pe care ea îl cuprinde, fiind descoperit prin Unul-
Născut Fiul lui Dumnezeu cel întrupat şi prin oameni aleşi, Profeţi şi Apostoli, care l-au aşternut
în scris. Şi din acest considerent, s-ar părea, la prima vedere, că, de fapt, tâlcuirea nu ar prezenta
o dificultate, daca cititorul sau ascultătorul ei s-ar lăsa condus de textul sacru.
Istoria creștinismului a păstrat în analele ei de la cele mai mici la cele mari cnflicte
religioase pe seama scripturi. În acest mod au apărut metodele de interpretare a Sfintei Scripturi
însă nu se poate socoti exhaustivă în soluţionarea înţelegerii tuturor textelor, cu atât mai puțin în
înțelegerea misterului lor.
Putem asemui textul Sfintei Scripturi cu un ocean. Adică ori cât de mult am încerca și ne-
am strădui nu am putea să îl traversăm, oricât de iniţiat ai fi în ştiinţa tâlcuirii ei, dar cu atât mai
greu este pentru cei de rând. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că această sfântă carte a fost
descoperită de Dumnezeu tuturor oamenilor, ea având ca unic scop mântuirea lor.
De aceea, trebuie pornit de la unele principii general valabile, în înţelegerea corectă a
Sfintei Scripturi, care pot fi mai uşor receptate şi pot deveni norme diriguitoare, atunci când
avem în faţă textul sacru, de care să ne apropiem şi să ajungem la sâmburele adevărului, sau, în
anumite cazuri mai dificile, să nu ne hazardăm, căzând în extremităţi, în greşeli. Aceasta
înseamnă să putem recunoaşte dificultăţile unor texte care ne sunt inaccesibile, recunoaştere care
presupune o iniţiere. De aceea, şi Sfântul Apostol Petru vorbeşte în cea de a doua epistolă a sa
despre greutatea înţelegerii unor lucruri din epistolele Sfântului Apostol Pavel, care, sunt “cu
anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neântăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi,
spre a lor pierzare”1. De altfel, în aceeaşi epistolă, marele Apostol, pentru a-i feri pe creştinii din
vremea sa de rătăciri, fixase cel mai important principiu privitor la tâlcuirea Sfintei Scripturi,
care rămâne mereu valabil, spunând răspicat: “Aceasta ştiind mai dinainte că nici o proorocie a
Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia. Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din
voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt”24.
Se exclude, deci, de la început, interpretarea liberă, “după socotinţa fiecăruia”25, la voia
întâmplării şi de oricine. Este principiul de la care nimeni nu trebuie să facă excepţie. Şi, în acest
sens, este edificator răspunsul famenului etiopian dat Sfântului Apostol Filip, mărturisindu-se
prompt şi sincer, că nu înţelegea pasajul din proorocul Isaia, pe care îl citea, zicând: “Cum aş
putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?”26. Răspunsul dat de famenul etiopian la
întrebarea Sfântului Apostol Filip, dacă el înţelege ceea ce citeşte, este în concordanţă cu spusele
Sfântului Apostol Petru şi este demn de luat în consideraţie, nu numai pentru sinceritatea, dar şi
pentru inteligenţa lui. Răspunsul este clar, concret, după cum tot atât de concretă este
24 II Petru 3,16.25 Ibidem 1,20,2126 Fapte 8, 31.
transpunerea lui în faptă. Iar din cele relatate în continuare de Sfântul Luca, aflăm şi călăuzitorul
famenului, în persoana Sfântului Apostol Filip: “Şi a rugat (famenul) pe Filip să se urce (în car)
şi să şadă cu el”. Iar Filip i-a tâlcuit textul de la Isaia, unde se vorbea despre Mântuitorul Iisus şi
patimile Sale, când El întocmai “ca un miel care se aduce spre junghiere şi ca o oaie fară de glas
înaintea celui ce-o tunde, aşa nu şi-a deschis gura Sa”27.
Faptul acesta istoric şi scripturistic, vrednic de crezare, ne pune în faţa unei realităţi
evidente, dându-ne răspunsul clar la întrebarea cine este călăuzitorul în înţelegerea sau
interpretarea Sfintei Scripturi. Călăuzitorul este un apostol al Domnului care nu numai că îi face
cunoscut adevărul cuprins în pasajul scripturistic respectiv, dar şi îl conduce pe famenul păgân
către credinţa în Iisus Hristos, pe Care îl şi mărturiseşte că este Fiul lui Dumnezeu28. Iar
mărturisirii îi urmează încreştinarea propriu-zisă prin primirea Botezului29. Prima concluzie care
se trage din acest fapt unic în felul lui, relatat de Sfânta Scriptură, este limitarea interpretării ei,
în cazul acesta, doar la Sfinţii Apostoli, respectiv Sfântul Apostol Filip. Se exclude deci
posibilitatea interpretării ei de către oricine. Şi o mărturiseşte famenul în sinceritatea sa, prin
răspunsul dat direct, datorită şi inteligenţei sale, fiindcă din cele relatate de Sfântul Luca, autorul
cărţii Faptele Apostolilor, şi primul istoric al creştinismului, acest famen nu era oricire, ci “mare
dregător al Candachiei, regina a Etiopiei, şi îngrijitorul tuturor vistieriilor ei”30.
Reţinem de aici şi atitudinea de, respect a acestuia faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, pe
care nu se încumetă să-l interpreteze fară o călăuză sigură. Şi de fapt prin această atitudine a sa
emite un principiu, pe care ni-1 pune în faţă, pentru a fi cu luare aminte şi precauţi atunci când
citim sau ascultam Cuvântul lui Dumnezeu care se deosebeşte de cuvântul omenesc prin însăşi
obârşia sa şi care necesită un mod deosebit în înţelegerea lui. Iar atenţia şi respectul faţă de
Cuvântul lui Dumnezeu este cel dintâi şi cel mai sigur pas făcut în demersul interpretării Sfintei
Scripturi. De aceea şi cei mai mari interpreţi ai Sfintei Scripturi atenţionează pe cei carora le
vorbesc să aibe respectul cuvenit faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. ’Origen, de pildă, urmărea să
interpreteze Cuvântul lui Dumnezeu pornind tocmai de la importanţa pe care i-o dădea.
El înţelegea sa-i conducă şi să-i înalţe pe creştini cu mintea şi cu inima la Dumnezeu prin
Cuvântul lui Dumnezeu care pentru el şi ascultătorii cărora li-1 tălmăcea reprezenta de fapt un
27 Isaia 53,7.28 Fapte 8, 37.29 Fapte 8, 38.30 Fapte 8, 27
prim “itinerarium mentis ad Deum”. Jar Fericitul Augustin, o parte însemnată din cuvântările
sale, prin care intrepreta Cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură, le începea, în mod
solemn printr-o frază care “îi facea atenţi pe ascultători, ca în cele ce urmează vor auzi, nu
cuvintele lui, ci'înseşi cuvintele lui Dumnezeu (verba Dei)”. Şi prin aceasta el intenţiona să
atragă atenţia asupra importanţei textului scripturistic, pe care are de gând să-l’dezvolte în
predica sa. Aceasta este şi rostul expresiilor folosite permanent de el: “Verba Domini noştri
Christi”, “Verba Domini ex Evangélico”, “Verbum Dei”31.
Şi tot acelaşi mare părinte al Bisericii obişnuia ca în introducerea cuvântărilor sale să-i
capteze pe ascultători prin importanţa pe care cerea să o dea Cuvântului lui Dumnezeu, el însuşi
pătrunzându-se de fiorii sfinţeniei lui. Şi o facea cu toată dorinţa de a se menţine şi rămâne sub
influenţa puterii lui harice şi sfinţitoare şi pentru ca tălmăcindu-1 să poată stabili adevărul.
Acelaşi cuvânt “naştere” raportat la Dumnezeu şi om capătă sensuri deosebite.
Apropierea cu evlavie şi bună cuviinţă de textul sacru, atunci când se încearcă să se stabilească
adevărul religios sau moral, pe care-1 cuprinde cu siguranţă, trebuie respectată. Iar tâlcuirea se
impune pe măsura vredniciei şi cinstei ce i se cade Cuvântului lui Dumnezeu. Este şi o precauţie
care duce la evitarea oricărei interpretări eronate a textului sacru, o călăuză care nu trebuie
părăsită pe tot parcursul reflecţiilor şi investigaţiilor făcute în acest domeniu. Sfântul Grigore
Teologul, referindu-se în general la modul de teologhisire pe care îl practicau ereticii din timpul
său, detestă lipsa de respect a acestora care îşi permiteau oricum şi oriunde să vorbească despre
Dumnezeu, raportându-se la Cuvântul lui Dumnezeu, aflat în Sfânta Scriptură, ca la orice altă
scriere omenească. Ori Sfântul Grigore rămâne teolog consacrat tocmai pentru atitudinea sa
corectă faţă de Sfânta Scriptură, pe care o tâlcuieşte convins că face teologie: “Căci, zice el, noi
am luat şi predicăm Dumnezeirea Fiului din marile şi înaltele graiuri ale Scripturii: La început
era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”32.
Iar în continuare sunt luate ca mărturie şi alte texte privind Dumnezeirea Fiului11.
Rămânând la această mare taină a Dumnezeirii Cuvântului devenit trup, avută în obiectivul
tâlcuirii prologului Evangheliei Sfântului loan şi de către Sfântul Vasile cel Mare în una dintre
omiliile sale, înțelegem și de aici aceeaşi atitudine de veneraţie faţă de textul sacru. Şi Sfântul
Vasile ca şi Sfântul Grigore urmăreşte prin tâlcuire stabilirea adevărului, rămânând fidel
Cuvântului lui Dumnezeu pe care-1 are mereu în obiectivul său: “La început era Cuvântul...”. Şi
31 loan N. Floca, Predica ’Periatului Augustin, în Mitropolia Ardealului, nr. 7-8/1963, pag. 581.32 loan 1,1
zice în continuare Sfântul Vasile şi insistă chiar: “Dacă te vei ţine cu tărie de aceste cuvinte, cu
nimic nu te vor vătăma maieştrii relelor învăţături”. Pentru că orice întrebare care ţi se va pune,
şi oricât de derutantă, îşi găseşte răspuns în aceste cuvinte, peste care nu se poate trece şi chiar
dacă ei vor întreba — “Dacă a fost, nu exista un timp înainte de naştere?”. Atunci “tu răspunde-i,
“la început”. Iar dacă îţi va spune mai departe: “Cum era mai înainte de a se naşte?”, tu nu lăsa
cuvântul “era”33.
Cuvântul dumnezeiesc nu trebuie urmărit după capriciile raţiunii umane, generatoare de
erori. Iar adevărul care nu poate fi decât unul' nu poate fi înlocuit cu erorile care sunt tot atât de
multe ca şi minţile oamenilor. Nici Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi supus gândirii şi logicii
omeneşti, fiindcă el are o raţiune şi o logică precisă, clară şi neschimbătoare şi care se impune să
fie urmărită de cel ce se încumetă să-l tălmăcească. O astfel de inversare nu a fost concepută de
Sfinţii Părinţi, fiindcă de Cuvântul lui Dumnezeu te apropii ca de o lumină de la care să te
luminezi.
Raportarea la Sfânta Scriptură ca la o carte inspirată de Dumnezeu, ca la o operă a
Duhului Sfânt scrisă de pana inspirată a unor oameni aleşi de Dumnezeu, care merită numele de
autori sacri, deschide perspectivele unei înţelegeri corecte a ei. Iar faptul că Sfânta Scriptură este
inspirată de Dumnezeu, presupune, din capul locului, din partea celui ce se apropie de ea o
conştientizare că prin ea vorbeşte Dumnezeu oamenilor şi că la rândul său cel care o
interpretează şi prin el trebuie să răsune glasul lui Dumnezeu.
De aici decurge un alt principiu care trebuie avut în vederea tâlcuirii Sfintei Scripturi. Şi
acesta este legat de adevărul dumnezeiesc cuprins în ea destinat tuturor oamenilor, indiferent de
structura şi de nivelul intelectual şi religios al lor. Fiindcă Sfânta Scriptură este mai presus de
toate o Carte a religiei care pune pe om în legătură cu Dumnezeu. Şi Dumnezeu se descoperă
prin ea, i se face cunoscut. Sfânta Scriptură nu-şi propune să elucideze probleme de ordin
ştiinţific, şi nu şi-a propus niciodată. Nici nu vrea să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu pe
această cale, dar nici nu respinge prin structura ei marile adevăruri ştiinţifice. Important este
faptul că ea este folositoare şi mântuitoare în egală măsură pentru toţi.
Ea se oferă tuturor, şi nu în mod diferit, cum exagera să susţină Origen, care îi separa pe
oameni în înţelegerea Sfintei Scripturi în trei categorii: pnevmatici, psihici şi somatici (trupeşti),
conform categoriilor platonice. Şi nici Cuvântul lui Dumnezeu nu se poate preta chiar la
33 Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a XV-a, Despre credinţă, PSB, 17, p. 515
investigaţii, am putea spune de-a dreptul temerare, raportate la capacitatea a trei categorii de
oameni, aflaţi pe trepte diferite în accesul şi posibilitatea pătrunderii lui. Căci oricât de bine
intenţionat ar fi fost Origen şi oricât de zelos ar fi fost el în tâlcuirea Cuvântului lui Dumnezeu,
nu este admis ca să-l prezinte, aşa cum obişnuia el, ca pe “o nucă“ care pentru cei simpli, rămâne
cunoscut doar la suprafaţa lui, precum coaja cea amară, pentru cei mai avansaţi decât aceştia, se
prezintă precum coaja tare care se află sub învelişul verde, ceva mai valoros şi mai folositor,
după care urmează miezul dulce şi gustos care rămâne accesibil doar unei singure categorii de
oameni care pătrund şi ajung până la el şi se înfructă. Ori textul Sfintei Scripturi, care deşi diferă
din punct de vedere al accesibilităţii, nu poate să lipsească nici pe credincioşii de rând de
adevărul dumnezeiesc şi mântuitor şi pe care îl receptează nu numai pe calea raţionamentelor şi
cu mintea, dar şi prin simţurile religioase cu care sunt înzestraţi. Şi chiar în simplitatea minţii lor
şi a purităţii inimii, aceştia pot mai mult să priceapă din bogăţia şi frumuseţea Cuvântului lui
Dumnezeu decât cei superiori lor ca intelect.
Pornind dar de la acest principiu al destinaţiei generale a Sfintei Scripturi şi a problemei
interpretării ei, nu înţelegem nici să cădem în cealaltă extremă a posibilităţii interpretării de
oricine şi oricum, care duce la acel anarhism cunoscut în lumea sectelor, reamintind cuvintele
Sfântului Apostol Petru că Scriptura “nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia”34. De aceea,
Sfânta Scriptură a fost tâlcuită, în general, de către Sfinţii Părinţi având în vedere folosul fi
mântuirea păstoriţilor lor\ ţinându-se cont de apariţia scrierilor (cărţilor respective), de factorii
istorici, de tradiţie, de elemente de grai şi de tot ceea ce ţine de înţelegerea obiectivă, corectă a
textelor tălmăcite, de cuprinsul diferit al cărţilor Sfintei Scripturi — istoric, profetic, dialectic —
şi nu în ultimul rând de eliminarea subiectivismului.
Toate acestea nu pot fi neglijate şi nici nu au fost niciodată trecute cu vederea de Sfânta
Biserică şi de cei mai distinşi fii ai ei, Sfinţii Părinţi, autoritari în acest domeniu. De asemenea,
trebuie ţinut cont de factorul principal al fixării Canonului cărţilor Sfintei Scripturi, care este
autoritatea Bisericii noastre dreptmăritoare creştine. De aici înţelegem că tâlcuirea aparţine
Bisericii şi că ea se face de către fiii ei competenţi în domeniu, neabătându-se de la doctrina
ortodoxă. De aici rezultă totodată şi caracterul popular al tâlcuirii Sfintei Scripturi, care are în
vedere ţelul ei principal, mântuirea şi dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu. Iar acesta reprezintă
34 II Petru 1, 20
un principiu important de la care trebuia să pornească exegeza biblică şi pe care să se
fundamenteze toate demersurile ei.
De aceea, fără să intrăm în detalii, în cele ce urmează, vom da curs la modul de exegeză
al Sfântului Ioan Gură de Aur, care se încadrează în cele menţionate până acum. Mai întâi, el
evită exagerările, mergând la obiect, mai cu seamă atunci când se confruntă cu ereticii timpului.
Interpretarea sa rămâne fermă în a descoperi ascultătorilor, mai cu seamă prin intermediul
omiliei exegetice, adevărul revelat, mântuitor, pentru care ei trebuie să-şi asume responsabilitatea
cuvenită. Dăm ca model exegeza hristostomică ca fiind una practică, care urmăreşte să dea vieţii
oamenilor norme de orientare, de înoire, de transformare, exegetă care aduce Sfânta Scriptură în
centrul vieţii lor, în centrul familial şi în toate locurile şi sectoarele de activitate umană, în
raporturile dintre oameni, în toate colţurile vieţii sociale35.
Exegeza hrisostomică rămâne mereu fidelă adevărtdui dumnezeiesc revelat al Sfintei
Scripturi şi Tradiţii. Este orientată mereu spre Dumnezeu, iar Sfântul Ioan rămâne un slujitor al
Cuvântului lui Dumnezeu. Şi dacă Origen a împlinit o uriaşă operă critică a textului Sfintei
Scripturi, ceea ce nu reuşise nimeni până la el, apoi Sfântul Ioan reaşează cu siguranţă prin
omiliile sale exegetice textul Sfintei Scripturi în drepturile sale de călăuzitor viu şi de neînlocuit,
prin grai, al credincioşilor din veacul al IV-lea şi dintotdeauna36. Sfântul Ioan Gură de Aur, în
domeniul interpretării Sfintei Scripturi, se înscrie în opinia generală de interpretare a Sfinţilor
Părinţi, a duhului Sfintei Tradiţii din sfera căreia nici aceştia nu ies. Se axează în primul rând pe
interpretarea istorico-literară şi gramaticală a şcolii din Andohia al cărui reprezentant principal
rămâne. Fidel textului scripturistic, stăruie să-i descopere conţinutul folosind metoda gramaticală
în descifrarea adevărului, ţinând cont nu numai de textul urmărit, ci şi de context, evitând
trunchierea lui, eliminând interpretarea izolată şi păstrând spiritul specific al scrierilor sfinte.
Ţine neapărat ca interpretarea Sfintei Scripturi să se facă în Biserica unde lucrează Duhul
Sfânt37. în şcoala din Antiohia unde predomina logica aristotelică şi realismul, Sfântul Ioan
înţelege să facă exegeză biblică şi din considerente de ordin ştiinţific, de dragul aflării adevărului
şi mai ales pentru folosul sufletesc al păstoriţilor săi.
35 Pr. Constantin Provian, Activitatea pastorală ţi omiletică a Sfântului Ioan Hrisostom în Antiobia, Buzău, 1919, pag. 22-23.36 Pr. asist. dr. Alexandru Stan, Frumuseţea și sublimitatea doctrinară a stilului predicatorial al Sfântului Joan Gură de Aur, în două Omilii la sfinţii martiri, în Glasul Bisericii, XLIII, nr. 5-6, pag. 358.37 Pr, lect. Dr. Constantin Cornițescu, Sfinţii Trei Ierarhi interpreţi ai Sfintei Scripturi, în Studii Teologice, nr. 1-2/1976, pag. 85
La Sfântul Ioan, datele, cercetarea faptelor şi orice investigaţii legate de textul sacru, le
pune în slujirea adevărului, reprezentând factorii persuasivi şi determinanţi pentru ascultătorii
omiliilor exegetice. Deşi adept al interpretării literare, atunci când este cazul, dă importanţă şi
alegoriei, foarte mult apreciată de reprezentanţii Şcolii Alexandrine precum şi altor tipuri de
intrepretări. Vorbind, de pildă, despre Corabia lui Noe, îi dă acesteia şi evenimentului potopului
semnificaţii mistice şi morale, corabia servind ca imagine a viitorului şi prefigurând Biserica
Creştină. în Noe vede pe Hristos, în porumbel pe Sfântul Duh, în foile măslinului vede iubirea lui
Dumnezeu. Dar Sfântul Ioan nu iese din cadrul realului. Pentru el evenimentele din istoria sfântă
biblică reprezintă un suport al realului, al adevărului.
Niciodată nu exagerează atunci când tâlcuieşte textele Sfintei Scripturi, pe care le supune
investigaţiilor în spiritul obiectivităţii şi ţinând cont de faptul că nu toate textele se pretează la
interpretarea alegorică. în acest sens, în comentariul de la Isaia V, 3, stabileşte care pericopă
anume din Sfânta Scriptură poate să fie interpretată alegoric. Tâlcuirea hrisostomică urmăreşte
înţelegerea textului, sensului şi ideilor cuprinse în el. Cuvintele, versetele sau fragmentele,
Sfântul Părinte niciodată nu le rttpe de context, de autorul cărţii textului respectiv sau de
împrejurările în care s-au petrecut evenimentele istorisite. încât nu numai cuvintele contează sau
au prioritate, ci ideile pe care le conţin. Astfel se îndepărtează înţelegerea superficială a textului
sacru, ruperea şi izolarea lui de celelalte care duc la înţelegeri inexacte, eronate şi care în final
alimentau gândirea eretică.
Axat pe realitatea factica a marilor Taine ale Dumnezeirii, dintre care cea dintâi care a fost în
obiectivul disputelor, întruparea Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur oprindu-se asupra textului
de la Isaia 7, 14 — “Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu pe Emanuel” —, vede în
spusele proorocului nu numai litera textului, pe care el o atribuie sinagogii evreieşti, ci şi cele
împlinite care privesc Biserica Creştină, zicând: “Acum nu mai e vorba de ce are să se întâmple.
Acum ne minunăm de ceea ce s-a întâmplat... Iată fecioara... litera e a sinagogii, dar averea e a
Bisericii. Sinagoga a găsit scoica, dar Biserica a descoperit mărgăritarul. Sinagoga a vopsit lâna,
dar Biserica a îmbrăcat porfira... Evreica L-a născut, dar L-a primit întreaga lume. Sinagoga L-a
hrănit şi L-a alăptat, dar Biserica L-a avut şi s-a bucurat de El. La aceea buciumul vieţii, iar la
mine Strugurele adevărului... Aceea a semănat bobul de grâu în ludeea, dar neamurile cu secera
credinţei au secerat Spicul...”38.
38 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, trad. pr. D. Fecioru, în Mitropolia Olteniei, 1964, nr. 11-12, pag. 952
Iată dar cum tâlcuirea printr-o minunată reflecţie hrisostomică şi teologică înfăţişează
profeţia lui Isaia devenită realitate. In general, tâlcuirea hrisostomică urmăreşte prinderea
sensului, a gândului sau a ideilor cuprinse în cuvintele sau versetele respective, aşa după cum am
spus. Dar este foarte important faptul că Sfântul Ioan ca interpret al Sfintei Scripturi se face
totodată wfctprefnl voii lui Dumnezeu, a Domnului şi Mântuitorului lumii şi Bisericii Sale. Iii
vrea să arate că Dumnezeu a vorbit prin Sfinţii Prooroci şi Sfinţii Apostoli care ne-au lăsat Sfânta
Scriptură. Iar interpretul, la rândul său, face un lucru dumnezeiesc dacă reuşeşte prin lucrarea sa
să transmită credincioşilor adevărurile de credinţă, astfel încât să le întărească şi mai mult
credinţa şi evlavia lor. De aceea, Sfântul Părinte socoteşte că tâlcuirea trebuie făcută cu teamă şi
frică de Dumnezeu împlinindu-I toate poruncile. Şi zice în acest sens: “Vă voi aduce martor pe
Pavel”. Şi continuă: “Eu în toate împrejurările alerg mereu la acest suflet sfânt, pentru că
cuvintele lui Pavel sunt legi dumnezeieşti pline de folos. Că nu Pavel este cel care vorbeşte, ci
Hristos”39.
După Sfântul Ioan Gură de Aur predicarea Cuvântului Lui Dumnezeu, în sensul de
tâlcuire, căci de fapt ce altceva este predica decât tâlcuirea Cuvântului lui Dumnezeu, este o
îndatorire fundamentală, dar tot el ţine să precizeze, să clarifice un lucru de o importanţă
capitală, că “sunt vinovaţi de osândă şi de pedeapsă tot atât de mare şi cei care nu predică spre
folosul credincioşilor ca şi cei care ucid pe ucenicii lor”, şi continuă, spunând că “ucigaşul ucide
trupul, pe când cel care predică spre a lui plăcere, ucide sufletul, că îi împinge la păcat pe
ascultătorii săi”.
Şi, în sfârşit, unul dintre cele mai importante principii, de care ţine cont Sfântul Ioan Gură
de Aur în interpretarea Sfintei Scripturi, este cel, aşa numit, al „adaptării divine la condiţiile firii
omeneşti", care este legat, propriu-zis, de învăţătura sa despre inspiraţia Sfintei Scripturi. Prin
aceasta el o deosebeşte de concepţia Şcolii Alexandrine care susţinea că înalta demnitate a lui
Dumnezeu este incompatibilă cu coborârea Lui până la noi în actul inspirării Sfintei Scripturi.
Ori, învăţătura hrisostomică în care domină iubirea dumnezeiască, nu putea lipsi nici aici, tocmai
spre a ne veni în ajutor nouă oamenilor în receptarea adevărului revelat dumnezeesc, în
înţelegerea şi exprimarea lui. Şi Dumnezeu însuşi S-a pogorât la om tocmai din această iubire,
pentru a-1 ridica în înţelegerea tainelor Sale dumnezeieşti. S-a pogorât până la noi “ţinând seama
39 Sfântul Ioan Gură de Aur, Primejdios lucru este ca predicatorii să predice pe placul ascultătorilor: Folositor lucru fi semn de foarte mare dreptate este să-ţi osândești propriile păcate, trad. Pr. D. Fecioru din Migne, PG, voi. 50, col. 653, 662, în Mitropolia Ardealului, nr. 1-3/1979, p. 60
de micimea noastră şi S-a adaptat felului nostru de a vorbi, în limba noastră obişnuită, la
cuvintele noastre, la figurile noastre de stil, şi, în anumite limite, la modul nostru de simţire şi de
pricepere”40.
Este un act de concordanţă în lucrarea de inspiraţie divină un act prin care Dumnezeu ne
face accesibil oamenilor şi pe această cale şi transmiterea marilor adevăruri dumnezeieşti, prin
intermediul cuvântului Sf. Scripturi. De acest fapt trebuie să se ţină cont şi de interpret, iar Sf.
loan este cel dintâi care- îl împlineşte. i De asemenea, elementul uman nu trebuie neglijat, cum
se întâmplă mai mult în Şcoala Alexandrină. Iar Şcoala Antiohiană prin Sf. loan, „fără a cădea în
exagerările antropomorfiştilor din Egipt, a ştiut să pună în adevărată lumină raportul dintre divin
şi uman în Sfânta Scriptură”41. De aici şi principiul hrisostomic al adaptării divine la condiţiile
umane. Mai concret, există în Sfânta Scriptură multe texte care ar putea să pună în derută pe cei
neştiutori sau necunoscători ai acestui principiu. De aceea, Sfântul Părinte le pune în faţă acest
principiu ori de câte ori există asemenea texte.
Sf. loan “atrage luarea aminte că nu trebuie să înţelegem aceste cuvinte în sens material”,
ci “trebuie să avem în vedere că din grijă pentru slăbiciunea noastră s-a folosit de o astfel de
vorbire umilă”. Şi iată că în acest caz, Sf. Ioan Gură de Aur, tributar interpretării literare,
depăşeşte, atunci când este cazul, cadrul acesteia, tocmai prin acest principiu şi depăşeşte de fapt
şi eroarea alexandrină şi a lui Origen care se limita doar la o înţelegere alegorică sau vedea în ea
un ţel al oricărei interpretări scripturistice. Şi de fapt Sf. Ioan, în acest caz, al exemplelor date
mai sus, nu se sustrage de la interpretarea literară, ci caută sa explice cuvintele, termenii populari
şi expresiile populare folosite de autorul sacru, care nu scad cu nimic din valoarea textului sacru,
din adevărul cuprins în ele, ba din contră, o astfel de înveşmântate a cuvântului sacru este făcută
“pentru noi oamenii şi pentru trebuinţa noastră”.
Avem deci în faţa noastră două mari personalităţi în domeniul interpretării textului sacru
al Sfintei Scripturi, Origen şi Sf. Ioan Gură de Aur, cel dintâi deschizător de drum în exegeză şi
teologie în general, iar cel de-al doilea, continuator care desăvârşeşte, perpetuează şi îndreaptă
exagerările predecesorului. Cel dintâi, observăm cum intră în contradicţie cu propria-i poziţie
alegorică, interpretând texte care se pretează la o astfel de manieră alegorică printr-o interpretare
literară, aşa cum este şi cazul în textul de la Matei v. 29, 30: “Iar dacă ochiul tău cel drept te
40 Pr. prof. Vlad Prelipcean, Adaptarea divină in condiţiile omenești, în lucrările inspiraţiei divine, după învăţătura Sf. loan linsostomul, în Studii Teologice, nr. 7-8, 1959, p. 404-40541 Pr. prof. Vlad Prelipcean, op. cit., p. 404.
sminteşte...”, recurgând el însuşi la o automutilare, devenind, poate şi dintr-un exces de zel,
famen. Sf. Ioan, însă, iese din orice fel de şablonism şi puternic ancorat în realitatea factică a
evenimentelor scripturistice, tâlcuieşte Cuvântul lui Dumnezeu ţinând cont şi de elementul uman,
de forma în care este exprimat, de forma obişnuită, populară adeseori, care dezvăluie pe înţelesul
tuturor adevărurile dumnezeeşti.
Aşadar, interpretarea Sfintei Scripturi rămâne în primul rând o lucrare a Bisericii. Ea
priveşte ierarhia bisericească şi pe orice creştin care citeşte şi ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, pe
care trebuie să-l înţeleagă corect, în duhul adevărului religios care nu poate fi decât unul, iar când
nu este înţeles există şi tâlcuiri competente, demne de crezare, ale Sfinţilor Părinţi care s-au
aplecat asupra întregii Sfintei Scripturi. Şi tot Sfinţii Părinţi au lăsat unele linii diriguitoare în
înţelegerea corectă, cât şi în ferirea de a se cădea în unele extremităţi sau exagerări periculoase.
Cele trei moduri de interpretare — literară, morală şi alegorică care îmbracă desigur şi alte
forme, cu nuanţe diferite, cunoscute de ermineutica biblică, nu pot fi neapărat aplicate la orice
text biblic, pentru că pot fi unele înţelese şi direct, dacă le încadrăm în contextul faptelor sau
evenimentelor respective. Insă înţelegerea textului în spiritul învăţăturii ortodoxe, în concordanţă
cu celelalte texte ale Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii reprezintă un factor care fereşte atât pe
interpret cât şi pe creştinul de rând de a nu ieşi din sfera adevărului42.
Atenţia faţă de Cuvântul lui Dumnezeu aflat în Sfânta Scriptură, ca fiind inspirat de
Duhul Sfânt, deosebindu-se de cuvântul obişnuit emanat de mintea omenească, dă şansa
înţelegerii Revelaţiei Dumnezeieşti supranaturale. Totodată, având în vedere folosul duhovnicesc
şi mântuitor al Cuvântului lui Dumnezeu, el nu se poate socoti doar un bun propriu pentru cei
învăţaţi sau iniţiaţi în interpretarea lui, care de fapt rămâne o lucrare a Bisericii dreptmăritoare
creştine, ci şi un bun pentru creştinii cei simpli, care în modestia inteligenţei şi cunoştinţelor lor
din acest domeniu, compensează prin puritatea gândurilor şi simţămintelor lor, prin dorinţa
sinceră de mântuire, prin integrarea lor în viaţă şi trăirea Bisericii, prin ascultarea lui cu interes şi
frică de Dumnezeu. Sfinţii Părinţi şi îndeosebi Sfântul Ioan Gură de Aur, pe lângă erudiţia lor
teologică şi enciclopedică, au ţinut cont de toate aceste principii care au devenit norme general
valabile în interpretarea Sfintei Scripturi.
42 Pr. Dr. Mihail Bulacu, Școala catehetică patristică, Oradea, 1928, pag. 78.
Capitolul 3: Lucrările Sfântului Ioan de Tâlcuire a Vechiului Testament
3.1. Prezentare generală
Putem spune, fără cea mai mică urmă de îndoială că acest mare sfânt al Biserici, Ioan
Gură de Aur este fără dar și poate cel mai cunoscut scriitor bisericesc. Datorită stilului, mesajului
și puterii de a schimba oameni prin cele ce el învăța, scrierile lui au fost citite și copiate- de
scribii vremii, de nenumărate ori. De aceea, spre bucuria și ajutorul nostru s-au păstrat foarte
multe opere de ale sale.
De altfel, copiștilor de atunci nu le era străin să îi atribuie sfântului texte bune cu autor
necunoscut, datorită faptului că era îndrăgit de credincioși. Ba chiar, uneori tăiau sau prelucrau
texte de ale sale pentru a fi recitite.
Se cunoaște faptul că volumul principal al textelor hrisostomice este sub formă de Omilii,
ele fiind recitate de la amvon, ori consemnate.
Hrisostom și început activitatea cărturărească ca exegetdin treapta de citeţ, în jurul anului
378, când s-a întors în Antiohia, din cauza unei boli prinse în perioada lui de asceză în peşteră.
Se înțelege faptul că textele scrise în această perioadă se remarcă ușor printr-o mai mare
preocupare filologică şi aplică mai fidel legile retoricii, îvățate de la Libanios (314-393)43.
Unele texte, cum ar fii „Despre preoție”, „Despre feciorie” sunt considerate ascetice,
datorită modului ultra- sistematic în care sunt expuse, fapt care se datorează probabil movitului
că nu era încă pus sub greutatea de a păstori suflete.
In perioada începând cu anul 386 şi mai apoi, şi-a continuat slujirea cărturărească, în
special sub formă de Omilie,care cuprindea şi teologie, şi elemente de pedagogie. Aceste Omilii
aveau ca bază şi punct de pornire texte biblice, pe care, cu siguranţă, le prelucrase şi înainte, ca
43 Stylianos Papadopoulos, Viaţa, activitatea și opera Sfântului Ioan Hrisostom, traducere Lect. Dr. Octavian Gordon, Editura Bizantina, București, 2014, pag. 33.
citeţ şi ca diacon. Acum, însă, faima şi poziţia lui îi asigurau mai uşor şi tahigrafi, care îi
consemnau în scris Omiliile. Astfel se explică faptul că marile grupuri de Omilii sunt datate,
sigur sau probabil, în special pe baza mărturiilor interne, în perioada de după 386. Acest lucru
este corect, desigur, dar cercetarea istorico-filologică şi teologică pe care a întreprins-o asupra
textelor biblice la care fac referire Omiliile începuse mult mai devreme, iar unele texte fuseseră
prezentate în faţa auditoriului. Altminteri, n-ar fi putut să aibă timp şi pentru o cercetare atât de
istovitoare, şi pentru obligaţiile multiple şi variate pe care le avea ca preot şi arhiepiscop, pe
lângă tot felul de păţanii şi cumplite prigoane. Trebuie mai degrabă să presupunem că, cel puţin
la Constantinopol, începând cu sfârşitul lui 397, îi va fi fost imposibil să găsească timp pentru o
cercetare istorico-filologică şi teologică vastă şi de lungă durată a textelor pe care le explica în
Omiliile lui. De altminteri, pentru multe Omilii exegetice, nu dispunem de elemente
convingătoare care să ne indice dacă ele au fost sau nu rostite în public în forma pe care o avem
astăzi. Aşadar, cel mai probabil, Omiliile au fost redactate şi au circulat, cu încuviinţarea lui
Hrisostom, într-o perioadă mai veche a vieţii lui.
Hrisostom însuşi, în Omilia lui «La hirotonirea întru treapta de preot...», spune că în acel
moment era «tinerel», nu avea experienţă învăţătorească, era, precum credincioşii laici, doar un
«ascultător» şi se bucura de linişte şi de o viaţă «departe de treburile lumeşti».
In acest loc şi în alte părţi, Hrisostom priveşte viaţa «departe de treburile lumeşti» pe care
o avusese recent o viaţă de «isihie», termen cu care era caracterizată numai sau în special viaţa
monahală. Aşadar, până în perioada acestei Omilii sau aproximativ până atunci, ducea viaţă de
călugăr şi nu avea nici o răspundere în Biserică. Ceea ce îşi asumă acum, în împrejurările
Omiliei, este «stadionul învăţăturii». Iar temerile pe care le exteriorizează privesc răspunderea şi
dificultatea de a fi învăţător44.
In paragraful 4 al Omiliei, este menţionat «cel dintâi tată» pe care «l-am pierdut», adică
episcopul pe care l-am pierdut şi pentru care «jelim». Noul bărbat care a fost adus însă pe tron
ne-a risipit tristeţea (coloana 698). Este vorba, de bună seamă, despre moartea (381) lui Meletie
al Antiohiei şi de urcarea pe tron a lui Flavian, în acelaşi an. Prin această menţiune se presupune
că evenimentul a avut loc recent, de vreme ce vorbeşte clar despre jeliri şi despre mângâierea pe
care a adus-o alegerea noului episcop. Astfel, această Omilie poate fi legată de momentul în care
diaconului Ioan i s-a încredinţat slujirea de predicator, şi nu de ziua în care a fost hirotonit preot
44 Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, traducere Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. Istitutului Bibic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
(386), aşa cum susţin cercetătorii. în preajma anului 381 era mai uşor să se autocaracterizeze
drept «tinerel», deşi, de altminteri, până în urmă cu aproximativ doi ani, ducea, pe drept cuvânt,
ca sihastru, «o viaţă departe de treburile lumeşti».
Pe parcursul Omiliei nu menţionează nici măcar o singură dată că hirotonia lui avea să
urmeze acestui cuvânt. Cu puţin înainte de final îndeamnă simplu să înceapă cu toţii să se roage
pentru Biserică şi pentru «părintele şi dascălul» lor, adică pentru episcop.
Considerăm că, prin această frază, n-a vrut să spună: „dacă m-ar întreba, n-aş îndrăzni să
mă socot vrednic să fiu pus în rând cu preoţii". într-un atare caz, ar fi trebuit ca verbul a îndrăzni
să fie la optativ. Zice doar că acela îşi încheie predica, iar preoţii, în ceata cărora nu va îndrăzni
să se socotească pe sine, vor continua Sfânta Liturghie. Hrisostom a predicat imediat după
rostirea Citirilor. Câteva rânduri mai jos, ne înştiinţează că, deşi «înainte» ducea «o viaţă departe
de treburile lumeşti», a fost călăuzit «în mijlocul [credincioşilor]», într-o însemnată poziţie
publică, şi şi-a asumat «jugul», a primit povara cea grea.
Observăm că pentru «jugul» pe care şi l-a asumat foloseşte timpul trecut, «am luat pe
grumaji». Aşadar, îşi asumase deja această slujire mai devreme, nu se poate vorbi despre o
asumare a lucrării la puţin timp după sau în viitorul apropiat. In viitorul apropiat sau la puţin
timp după şi-ar fi luat asupră-şi jugul, dacă ar fi fost să urmeze hirotonia, ceea ce ar fi echivalat
cu asumarea răspunderilor preoţiei. Credem că nu este întâmplător faptul că în întreaga Omilie
Hrisostom nu aduce vorba deloc despre preoţie, ceea ce s-ar fi întâmplat cu siguranţă, socotim,
dacă ar fi ştiut că urma să-l hirotonească în scurt timp. Avea atâta respect şi frică de Sfânta Taină
a Dumnezeieştii Euharistii şi de cea a Preoţiei şi teologhisise despre ele atât de adânc, atât de des
şi într-un mod atât de realist, încât păşind -dacă, într-adevăr avea să păşească - către aceste Sfinte
Taine, ar fi vorbit negreşit despre ele. Acum le cere credincioşilor care ascultau să se roage
pentru el, fiindcă, după cum ştim, preţuia în chip deosebit slujirea de învăţător şi de
propovăduitor, care cerea efort şi ajutor («sprijin») dumnezeiesc.
O dificultate mai mare pentru acceptarea evenimentelor aşa cum încercăm să le
prezentăm o constituie ultima frază a fragmentului de mai sus, cea despre «comoara
(încredinţată)» pe care Hrisostom trebuie să o înapoieze Domnului neştirbită în ziua judecăţii
finale. Ştim că în tradiţia liturgică a Răsăritului la oficierea hirotoniei în treapta de preot
episcopul îi încredinţează celui hirotonit Dumnezeiasca Euharistie, rostind cuvintele: «Primeşte
Odorul aceasta». Termenul «comoară (încredinţată)» este folosit însă în limbajul bisericesc şi
teologic mult mai larg şi, între altele, are şi sensul de „Sfânta Tradiţie" şi înseamnă mai ales
darurile Sfântului Duh. Hrîsostom foloseşte termenul «comoară (încredinţată)» şi ca să arate
dragostea şi în general predania pe care Sfântul Meletie al Antiohiei (+381) a lăsat-o ortodocşilor
din Antiohia.
Prin urmare, cuvântul «comoară» din ultimul fragment al Omiliei noastre are sensul mai
general de „credinţă", de „predanie", pe care Domnul i-a încredinţat-o ca pe «un talant»
diaconului Ioan, care s-a şi remarcat ca „Gură de Aur". Nu este întâmplător, de asemenea, faptul
că Hrisostom leagă «comoara» de «talant», care este, de pildă, harisma cuvântului, şi nu harul
dumnezeiesc, care este prin excelenţă Taina Preoţiei.
3.2. Omilii la Facere
Mulţi creştini nu realizează că evenimentele relatate în Cartea Facerii au un caracter
literar şi istoric, acestea făcând parte din temelia credinţei creştine. Toate doctrinele biblice ale
teologiei îşi trag rădăcinile, direct sau indirect, din Cartea Facerii. De aceea, a o acceptă că atare
este o condiţie esenţială pentru a-L înţelege pe Dumnezeu şi planul Sau pentru om. Dacă Facerea
este doar un mit sau o alegorie, atunci doctrinele creştine nu au nicio baza. Cartea Facerii nu
poate fi luată decât literar. Pe deasupra trebuie amintit că nu poţi “interpreta literar”, căci
expresia “interpretare literară” reprezintă o contradicţie de termeni. Cartea Facerii, ori o iei
literar, ori o interpretezi! Este important de reţinut că ea trebuie luată literar, în afară de cazul în
care este evidenţă exprimarea simbolică.
Pentru început trebuie să reţinem că cele Şase Zile ale Facerii nu sunt un proces natural;
ele sunt ceea ce a avut loc înainte de a începe să funcţioneze întregul proces natural al lumii. Ele
sunt lucrarea lui Dumnezeu; prin definiţie ele ţin de miracol, nepotrivindu-se cu legile firii ce
cârmuiesc lumea pe care o vedem în prezent.
Se pare că aici avem principala sursă a neînţelegerii între teoria ştiinţifică şi descoperirea
religioasă. În timpul celor Şase Zile s-a făcut însăşi firea; cunoaşterea noastră actuală a legilor
firii nu are cum să ne spună cum au fost alcătuite aceste legi. Întreagă tema a începuturilor, a
facerii tuturor lucrurilor este deci în afară ştiinţei.
Sfinţii Părinţi care au scris despre Facere au subliniat un lucru în mod deosebit: lucrarea
ziditoare a lui Dumnezeu în Cele Şase Zile este spontană, are loc dintr-o dată.
Despre prima zi a creației Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe credincioși să se se
minuneze de Moise, care spre deosebire de prooroci nu a primit a scrie desprelucruri care
urmează a trece, ci dimpotrivă, despre lucruri care s-au întâmplat de mult, iar când auzim
cuvintele cărții Facerea să nu cred că gura lui Moise le-a grăit ci că Însuși Dumnezeu ni le-a spus
prin autorul Pentateuhului45.
Deși versetul „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul...”46, face clar referire la
cele două lumi, nevăzută- cerul și văzută- pământul, observăm cum Sfântul Ioan ne explică de ce
textul Facerii nu începe prin a da informații despre crearea lumii nevăzute. Poporul evreu, fiind
un popor mult iubitor și legat de materialitatea acestei lumi ar fii avut impedimente în al cunoaște
pe Dumnezeu se începea cu o frază de genul „La început a făcut Dumnezeu pe ângeri și pe
arhangheli”47.
Sfântul Ioan Gură de Aur, în tâlcuirea să la Ziua a Cincea a Facerii, evidențiază precizia
şi acurateţea ordinii în care se descrie zidirea. Astfel, despre Ziua a Cincea scrie următoarele:
După cum pământului i s-a spus numai atât: să dea pământul din sine verdeaţă, şi pământul a dat
fel de fel de flori, de ierburi şi de seminţe, şi numai cu cuvântul au fost aduse toate la fiinţă, tot
aşa şi acum a spus: Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele, şi păsări să zboare pe
pământ, pe întinsul tăriei cerului, şi dintr-o dată au fost create atâtea feluri de târâtoare, atât de
deosebite păsări, că nici nu este cu putinţă a le înşira cu cuvântul.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Dumnezeu a creat toate nu numai pentru trebuinţă
noastră, ci şi pentru dărnicia Lui, că noi văzând bogăţia nespusă a făpturilor sale, să fim uimiţi de
puterea Ziditorului, putând astfel şti că toate acestea au fost aduse la fiinţare cu o mare
înţelepciune şi bunătate şi spre cinstirea omului ce avea să fie creat.
La începutul Omiliei a IV-a,Sfântul Ioan se minunează din nou de faptul că la fel ca în
prima zi Dumnezeu crează totul doar prin cuvânt desparte pământul de ape: „Dumnezeu a zis:
"Sa fie o intindere intre ape si ea sa desparta apele de ape". Dumnezeu a facut intinderea si a
despartit apele care sunt dedesubtul intinderii de apele care sunt deasupra intinderii. Dumnezeu a
numit intinderea cer. Astfel a fost seara si a fost dimineata.”48.
45 21 new folder, 4146 Facere, I, 20.47 21 new folder, 4148 Facer.....
Minunandu-se de măreţia zidirii lui Dumnezeu, Sfântul Vasile scrie: Să slăvim pe Marele
Meşter al celor făcute cu înţelepciune şi măiestrie. Din frumuseţea celor văzute să înţelegem pe
Cel care e mai presus de frumuseţe, iar din măreţia celor ce cad sub simţurile noastre şi din
trupurile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel nemărginit, la Cel mai presus
de măreţie, care întrece toată mintea cu mulţimea puterii Sale. E drept, nu cunoaştem natură
existenţelor; dar este atât de minunat cât ne cade sub simţuri, încât mintea cea mai ascuţită se
vădeşte a fi neputincioasă în faţă celei mai mici făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se
cuvine, fie pentru a da laudă cuvenită Ziditorului, Căruia se cuvine toată slavă, cinstea şi puterea,
în vecii vecilor, Amin.
„Apoi a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau, a facut barbat si femeie”, prin tâlcuirea
cestor cuvinte vedem că omul este, pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, o valoare unică in cer şi pe
pămînt. Atitudinea faţă de om Incepind cu Dumnezeu şi sfirşind cu ultima fiinţă din lume este
aceea a dragostei calde şi neîncetate, a filantropiei. Omul este preţuit întîi pentru că el a fost creat
după chipul luit Dumnezeu. Ca chip al lui Dumnezeu, el exercită putere suverană asupra tuturor
făpturilor de pe pămînt şi asupra pămîntului însuşi, dar nu şi asupra oamenilor propriu zişi,
pentru că ei sint toti egali. Omul a fost creat la urmă, pentru ca el să aibă toată creaţiunea de pînă
la el, drept casă şi masă. Ea îl aştepta pe el ca pe un stăpîn. In al do'ilea rind, omul este preţuit
pentru grifa deosebită pe care Dumnezeu a avut-o faţă de situaţia sa de după cădere ,pină intr-
atît, incit a trimis în lume să se întrupeze ca om pe însuşi Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos.
Dumnezeu se face om spre a face pe om dumnezeu. Nu poate fi o cinstire şi o preţuire mai mare
ca aceasta. De altfel, de la începutul pînă la sfîrşitul lumii, omul stă în centrul ei. dominindu’-i
istoria şi determinîndu-i orientările şi s-ansurile. Chiar cînd e doborît de viforul patimilor şi pare
a se fi făcut una cu praful şi cenuşa, omul se poate ridica, prin ajutorul lui Dumnezeu şi efortul
său personal continuu, mai frumos şi mai strălucitor ca înainte. Fiinţa omului e alcătuită din trup
şi suflet, ambele de mare preţ, dar mai de preţ fiind sufletul: «nimic nu egalează sufletul, nici
chiar lumea toată», zice autorul nostru. Grija pentru sufletul omului e ca un leit-motiv care trece
prin toate operele Sf. Ioan Gură de Aur.
Despre sabbath-ul odihnei lui Dumnezeu după creaţie, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:
Aici dumnezeiască Scriptură spune că s-a odihnit Dumnezeu de lucrurile Sale; în Evanghelii
Hristos zice: Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez (Ioan 5, 17). Nu se pare, la auzul
acestor cuvinte, că este contrazicere între cele spuse? Să nu fie! Nu este nicio contrazicere între
cele scrise în dumnezeiască Scriptură. Când Scriptură ne spune aici că Dumnezeu S-a odihnit de
lucrurile Sale, ne învaţă că Dumnezeu în ziua a şaptea a sfârşit de creat şi de adus totul de la
nefiinţă la fiinţă; când Hristos ne spune că Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez, ne arată
continuă Lui purtare de grijă; numeşte lucrare menţinerea celor care au fost făcute, dăruirea
dăinuirii lor şi ocârmuirea lor în toată vremea. Dacă n-ar fi aşa, cum ar dăinui universul acesta –
toate cele văzute şi neamul omenesc – de nu ar fi mâna cea de sus, care le ocârmuieşte şi le
rânduieşte?
Privind minunea care se petrece zilnic în ceea ce ne-am obişnuit a numi natură – de pildă,
creşterea deplină a unei plante, a unui animal ori chiar a omului, dintr-o sămânţa minusculă – nu
avem cum să nu vedem continuă lucrare ziditoare a lui Dumnezeu. Totuşi nu este acelaşi lucru
cu Facerea din cele Şase Zile, întâia aducere în fiinţare a tuturor celor existente. Primul capitol
din Cartea Facerii descrie această zidire unică şi irepetabilă.
Datorită faptului că aceste omilii au fost rostite în zilele postului mare, omiliile Sfântului
Ioan la Facere nu suntpline doar de tâlcuiri ale scripturi, ele conțin de asemenea și sfaturi,
mustrări și de asemenea laude pentru poporul drepcredincios.
3.3. Omilii la Psalmi
Una din cele mai mari edificii literare hrisostomce este colecția sa de omilii.. Dacă s-ar fi
păstrat integral ar fi cuprins mai multe tomuri. Din nefericire, doar șaizeci de omilii păstrate
alcătuiesc însă un volum de mari dimensiuni. Sfântul Fotie cel Mare (cea 820-897) le
menționează în Bibliotheca sa şi le compară cu Omiliile la Facere.
În mod natural operele marelui învățător sunt reprezentate de un amestec de limpezime,
deosebire înaltă, elevaţie şi dulceaţă, dar în cazul Omiliilor la Psalmi stilul său îmbracă podoabe
mai strălucitoare, bogăția nestăvilită a limbajului, creativitatea inopinantă și nu în ultimul rând,
vehemența discursului.
În privinţa titlului lucrării, Sfântul Fotie face sugestia ca titlul Logoi, prezent în
manuscrise, să fie înlocuit cu cel de Homiliai. De asemenea, tot el le aplică titlul Hermeneiai,
Tâlcuiri.
Marea sa operă este deschisă de Omilia la Psalmul 3, care nu pare să facă parte din
aceiași serie datorită structurii diferite, după cum nici Psalmul 41. Psalmii 1 şi 2 lipsesc în
totalitate şi nu știm dacă ei lipseau și pe vremea Sfântului Fotie, care vorbește de niște lacune,
dar nu și despre aceasta. E posibil ca aceștia să fi existat încă pe vremea lui Fotie. Seria se
continuă cu nouă psalmi până la Psalmul 12, după care urmează o lacună mare până la Psalmul
43. Datorită faptului ca Psalmul 41 are comentate doar primele versete se consideră că și accesta
ar face parte din altă serie.
Urmează încă şapte tâlcuiri până la 49. După acestea iarăşi lipsesc 58 de psalmi până la
Psalmul 108.De la Psalmul 108 până la sfârşit seria este completă, fără Psalmul 118, cel mai
lung. Putem degaja mai multe serii astfel: 3-12; 41; 43-49; 108-117; 119-150. Din acest motiv
considerăm că Sfântul Ioan Gură de Aur a scris comentarii la toți Psalmi, altfel nu am avea
aceste serii și doar niște comentarii la Psalmi dispuse în mod aleatorii. Cel mai probabil că restul
au fost pierduți .
Din textul psalmilor rămași ne putem da cu ușurință seama că aceștia fac parte dintr-o
serie unitară. Ba chiar se fac aluzii la alți psalmi la numărul și la ordinea lor. Această serie
grandioasă de scrieri cu siguranță că nu putea fi scrisă în perioada șederii sale în Constantinopol,
deoarece grijile arhierești l-ar fi lăsat fără timpul necesar redactării lor. Cel mai probabil au fost
scrise în perioada șederii sale la Antiohia.
În mod cert că Sfântul Ioan Hrisostom, pentru tâlcuirea acestui text de origine vetero-
testamentară a folosit o psaltire ce era făcută după textul Septuagintei. El citează adeseori şi alte
variante: ale lui Aquila, Symachos şi Theodotion şi de asemenea, destul de frecvent.
De cele mai multe ori lasă pe seama cititorului aprecierea și alegerea, deoarece scopul său
principal nu este unul de natură filologică, cum ar fi să stabilească care este sensul cel mai
apropiat de textul iudaic, ci scopul lui este în primul rând unul moral şi duhovnicesc. Astfel
pentru Sfântul Ioan textul scripturistic este pogorăminte divină ce îl înalță pe om.
Din perspectiva Sfântului Ioan, Scripturile sunt moștenirea lăsată de Dumnezeu Bisericii,
iar oricine are o moștenire o cercetează. De asemenea spune că aceste scrieri scripturale insuflate
de Duhul Sfânt reprezintă unul din modurile în care Dumnezeu comunică cu noi, ele fiind
asemenea unor scrisori scrise de Dumnezeu și adresate nouă fiilor și fiicelor Lui.
Ne îndeamnă Sfântul Ioan să deschidem aceste scrisori și să cercetăm moștenirea lăsată
nouă ca nu cumva altfel să o pierdem cumva. Mai mult să o cercetăm cu de amănuntul și să ne o
însuși după cum ni se
Scripturile sunt în primul rând morale şi hagiografice. Interpretarea Sfântului Ioan nu se
menţine astfel la nivel literal şi nu atinge decât rareori tâlcuirea alegorică, oprindu-se la
înţelesurile tropologice, morale. Scopul său este în mod evident acela de a cultiva virtutea şi de a
lupta împotriva viciului şi patimilor. Modelul pe care pare a-] fi urmat este Comentariul la
Psalmi aparţinând lui Diodor din Tars, mentorul Sfântului Ioan Gură de Aur în studiile biblice şi
cel ce a condus şi îndrumat as-keterion-u\ din Antiohia până la expulzarea acestuia de către
Valens în 372. Metoda de interpretare a textului rămâne, prin urmare, fidelă şcolii din Antiohia,
unde sensul istoric ocupă un loc destul de important, alături de cel moral, formativ.
De aceea autorul cuprinde o mare varietate tematică, având în centru confruntarea dintre
patimi şi virtuţi. Astfel, prigonirea lui David de către fiul său, Abesalom, devine un bun prilej
pentru a ilustra tema iubirii faţă de vrăjmaşi precum şi o meditaţie asupra diatribei sapienţiale, că
„cei fărădelege vor fi prinşi în însuşi laţul fărădelegii lor". „îi învaţă, aşadar, din faptele înseşi,
arătându-le că încă mai înainte de pedeapsa veşnică, răutatea este ea însăşi propria pedeapsă"
(Omilia la Psalmul 7).
Este o temă recurentă în aceste Omilii la Psalmi, precum şi critica lăcomiei şi a poftei de
înavuţire. Psalmul 48 este o astfel de invectivă la adresa bogaţilor şi în acelaşi timp o usturătoare
ironie faţă de cei ce îşi leagă faima de morminte: „Vezi cum profetul ne depărtează de răutate şi
de lăcomie nu numai pornind de la cele viitoare, ci şi de la cele ce se întâmplă în viaţa de aici,
vezi cum ne conduce spre virtute, nimicind nebunia pentru avuţii şi numind nebuni pe cei care
tânjesc după cele prezente şi arătându-i nebuni prin faptele lor? Căci ce este mai nebunesc, spune
mie, decât un om os-tenindu-se, chinuindu-se să adune atâtea şi alţii să se bucure de ostenelile
lui? Ce este mai rău decât această trudă zadarnică, când el va muri rămânând numai cu ostenelile
şi cu sudorile, lăsând altora bucuria de bogăţiile pe care le-a adunat?". Şi: „Ce este mai rău decât
această nebunie de a considera mormintele casă pentru veşnicie şi de a aspira la acestea? Căci
mulţi adeseori şi-au făcut mormintele mai strălucitoare decât casele. Fie se ostenesc pentru
vrăjmaşii lor, fie pentru viermi şi pulbere, cheltuind averile lor fără nici un folos. Căci aşa este
cugetul celor ce nu au nădejdea bunătăţilor viitoare".
In contrast, sărăcia apare de cele mai multe ori ca o virtute, alături de blândeţe şi
smerenie, ale căror tipuri sunt întruchipate de David şi Moise. O altă temă frecventă este
suferinţa dreptului. Viaţa duhovnicească este adeseori prezentată de Sfântul Ioan ca o bătălie cu
duşmani împresurând din toate părţile, dreptul având mereu pe Dumnezeu ca aliat. De aici
insistenţa Sfântului Ioan asupra ideii că omul trebuie şi el să depună eforturi pentru mântuirea
personală, alături de ajutorul dumnezeiesc şi de harul lui Hris-tos.
Pe lângă har este nevoie de credinţă şi de virtute, de râvnă rrpoGuuia căreia se opune
paGuuta, trândăvia, nepăsarea, neglijenţa. Psalmul 4 este aproape în întregime dedicat rugăciunii.
Pagini întregi descriu metoda sau modul rugăciunii bine primite de Dumnezeu, rugăciunea curată
care se face vrednică de spectacolul şi priveliştea îngerilor: „Dar eu răspund că rugăciunea este
legătură a dragostei care ne uneşte cu Dumnezeu, deprinzându-ne obişnuinţa convorbirii cu El şi
inspirându-ne iubirea de înţelepciune. Căci dacă cineva care este împreună cu un om minunat
rodeşte multe din relaţia cu el, cu cât mai mult nu va rodi cel ce vorbeşte cu Dumnezeu în
rugăciune neîncetată?
Dar nu cunoaştem câştigul rugăciunii pe cât ar trebui, fiindcă nu luăm aminte la ea cu
acrivie, nici nu ne folosim de ea după legile lui Dumnezeu. Când avem de vorbit cu anumiţi
oameni atunci ne compunem atitudinea, mersul şi îmbrăcămintea şi toate le armonizăm cu buna-
cuviinţă şi astfel vorbim cu ei. Dar când venim înaintea lui Dumnezeu căscăm, dormităm, ne
întoarcem în toate părţile cu nepăsare. Şi dacă ne plecăm genunchii la pământ, mintea rătăceşte
în piaţă. Dar dacă ne rugăm cu toată evlavia cuvenită, ca nişte oameni care urmează să vorbească
cu Dumnezeu, ce mare câştig8 vom rodi, chiar mai înainte de a primi ceea ce cerem! Căci omul
învăţat
h Este vorba de câştigul duhovnicesc. înainte de a primi cele pe care le cerem de obicei
de la Dumnezeu, rugăciunea în bună cuviinţă ne aduce roade duhovniceşti, care sunt mai mari
decât orice alte cereri sau dorinţe ale noastre.
să vorbească astfel cu Dumnezeu va fi un înger pe pământ. Astfel sufletul se desface de
legăturile trupului, astfel cugetul îi devine înălţat de la pământ la cer, astfel se strămută la cer,
astfel priveşte cu dispreţ lucrurile trecătoare ale vieţii, astfel stă lângă tronul împărătesc, şi sărac
de ar fi, slugă sau om simplu, sau neînvăţat. Căci Dumnezeu nu caută la frumuseţea limbii, nici
la potrivirea cuvintelor, ci la frumuseţea sufletului. Dacă sufletul vorbeşte cele plăcute Lui, toate
dorinţele i se împlinesc. Vezi ce uşor lucru este rugăciunea? Căci cel ce se prezintă înaintea
oamenilor trebuie să aibă şi elocinţă şi să îi linguşească şi pe toţi cei din jurul stăpânului şi să se
gândească încă la multe altele ca să fie bine primit. Dar aici nu e nevoie de nimic decât de un
suflet veghetor şi care să înlăture tot ceea ce îl împiedică să fie aproape de Dumnezeu. „Eu sunt
Dumnezeu de aproape, iar nu Dumnezeu de departe"9.
Faptul de a fi departe depinde de noi, căci El este întotdeauna aproape. Dar ce spun că nu
avem nevoie de elocintă? De multe ori nici de cu-vinte nu avem nevoie. Căci dacă îi vei vorbi
din inimă şi II vei chema pe El cum trebuie şi atunci cu uşurinţă te va primi. Aşa 1-a ascultat şi
pe Moise; la fel şi pe Ana. Nu este de faţă nici un soldat, care să te respingă, nici scutier care să-
ţi taie prilejul. Nimeni care să-ţi spună: acum nu este cu putinţă să te apropii, vino mai târziu. Ci
atunci când vii, El stă să te asculte fie că eşti la vremea prânzului, fie la cină, fie prea târziu, fie
în piaţă, fie pe drum, fie în pat, fie când te-ai înfăţişat la tribunal lângă magistrat şi II vei chema
pe El, nu va fi nimic care să împiedice cererea, dacă II vei chema cum trebuie".
Cu toate că Sfântul Ioan caută să ofere fiecărui psalm un fundament istoric şi adeseori
completează literalitatea biblică, dezvoltând subiectul cu detalii istorice, totuşi tâl-cuirea
alegorică nu lipseşte cu desăvârşire. O introduce adeseori prin expresia Kcrr' dvaytjyr|v, potrivit
anagogiei, sensului alegoric. In aceste cazuri, îndeosebi, Sfântul Ioan oferă o interpretare
hristologică a psalmilor, acolo unde este posibil model a interpretării anagogice hrisostomice,
fiindcă aici alături de interpretarea istorică, avem tâlcuirea anagogică a întregului psalm şi nu
doar a unuia sau două versete ca în celelalte cazuri.
In această viziune Ierusalimul este Ierusalimul ceresc, iar Sionul cel adevărat este
Biserica întărită de Hristos nu prin zăvoare sau porţi trainice, ci prin Crucea Sa. Biserica,
mărindu-se în ciuda atâtor potrivnicii şi duşmănii, a fost înălţată mai presus de ceruri.
Un alt aspect care reţine atenţia cititorului este modul de citare a Scripturilor, care este el
însuşi prin sine o metodă interpretativă. Bogăţia citatelor scripturistice şi felul în care textele sunt
apropiate unele de altele, luminându-se reciproc, constituie o hermeneutică aparte. Textul
psalmilor, text esenţial mente profetic, este ilustrat prin bogăţia citatelor corespondente din alţi
profeţi, culminând, bineînţeles, cu citatele din Noul Testament. Unele din aceste citate urmează
fidel textul Septuagintei, altele îl adaptează uşor tâlcuirii, prin mici adaosuri sau mici schimbări
de cuvinte, iar cele din Noul Testament prezintă mici diferenţe faţă de textul consacrat, încât
putem presupune că Sfântul Ioan a urmărit versiuni paralele. In traducerea citatelor am păstrat
forma în care ele apar la Sfântul Ioan, astfel că unele diferenţe faţă de Biblia aprobată de Sfântul
Sinod sunt inerente.
După cum am arătat, aceste diferenţe, fie reflectă textul Septuagintei (adeseori s-a impus
retraducerea lui), fie provin din folosirea altor versiuni ale Noului Testament, fie, în sfârşit,
aparţin Sfântului Ioan, care citează din memorie. Nici textele citate după Septuaginta nu sunt
unitare. Adeseori diferă, ceea ce pare a indica faptul că Sfântul Ioan a folosit chiar pentru
Septuaginta, versiuni diferite.
3.4. Comentarii la Iov
Iov este prezentat ca atletul desăvârșit al lui Dumnezeu, în confruntarea cu puterile răului
dezlănţuite prin îngăduinţa lui Dumnezeu. În faţa nenorocirilor, Iov rămâne neclintit în credinţă,
dar în sufletul său se nasc întrebări metafizice cu privire la soarta omului în faţa unui Dumnezeu
neînţeles, ceea ce face ca drama lui Iov să capete o valoare universală, înfăţişând spectacolul
unei suferinţe general umane.
Comentariul Sfântului Ioan urmează textul Scripturii verset cu verset, lărgind ceea ce este
exprimat numai laconic în Scriptură cu detalii istorice şi contextualizări, conferind astfel
exegezei sale un caracter ştiinţific riguros, cum sunt toate exegezele Sfântului Ioan Gură de Aur.
Printre personajele Vechiului Testament, Iov este, fără îndoială, cel pe care Sfântul Ioan
îl citează cel mai des în toate operele sale, încât nu este surprinzător faptul că i-a consacrat o
carte întreagă. Comentariul la Iov se structurează în jurul personajului central, dezvoltând
subtemele specifice Sfântului Ioan Gură de Aur: pronia lui Dumnezeu, suferinţa dreptului,
ispitele şi moartea, rolul îngerilor în mântuirea oamenilor, educaţia copiilor.
Portretul lui Iov se distinge clar de celelalte teme. În Iov avem imaginea eroului perfect, a
atletului desăvârşit al lui Dumnezeu, model de supunere şi de răbdare, care, în cele mai grele
încercări, nu încetează să spună: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului
binecuvântat“, laitmotiv în care autorul descoperă profeţia lui „facă-se voia Ta“ din Evanghelie.
Iov este înţelept, fiindcă Îl cinsteşte pe Dumnezeu mai presus de orice, chiar decât ceea
ce are mai scump, copiii. În faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, Iov descoperă înţelepciunea,
cunoaşte distanţa care îl separă de Dumnezeu, îşi cunoaşte slăbiciunea firii, efemeritatea
lucrurilor umane. Esenţa omului, ne spune Iov, este a se teme de Dumnezeu şi a asculta
poruncile Lui. Este minima moralia a omului de care vorbea şi Andrei Pleşu, cu privire la Iov.
Tâlcuind expresia „om adevărat“, Sfântul Ioan arată care este această minima moralia:
„Adevărat nu numai cu vorbele, ci şi cu faptele. Căci aceasta înseamnă om adevărat. «Aceasta
este tot omul: teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui“. Căci aşa cum statuile sunt oameni
falşi, la fel şi cei ce nu păzesc poruncile sunt oameni falşi. Căci dacă a fi om înseamnă a te teme
de Dumnezeu, cel care nu se teme de Dumnezeu nu este om, ci este un om fals. Iov avea dorinţă
numai de lucrurile adevărate. De aceea, zice, era adevărat (sincer) şi temător de Dumnezeu. Apoi
spune pricina tuturor bunătăţilor, anume că Îl cinstea pe Dumnezeu. Căci pornind de la acelea L-
a cunoscut pe Dumnezeu. O viaţă curată te face să Îl cunoşti pe Dumnezeu, iar o viaţă rea,
dimpotrivă. Căci cunoaşterea lui Dumnezeu se află prin modul de viaţă şi ea devine păzitoarea
vieţii. Astfel încât, de nicăieri altundeva nu vine păgânismul, decât dintr-o viaţă necurată. Căci
«oricine face rele urăşte lumina şi nu vine la lumin㻓.
„A fi om nu înseamnă numai a avea mâini şi picioare de om“. iov apare într-un prim
contrast cu diavolul. Este numit de Dumnezeu rob al Lui, în ciuda diavolului care, odinioară, era
şi el rob, dar a căzut din cinstea dintâi. Iov era doar un om materialnic şi purtător de trup, spre
deosebire de diavol, care era înger netrupesc, şi, totuşi, Iov a putut până la capăt să îşi păstreze
virtutea; într-un trup de lut a făcut dovada unei atât de mari virtuţi. Scriptura despre Iov.
După ce spune că era un om în Ausitis, adaugă şi semnele acestei evlavii: drept, adevărat,
temător de Dumnezeu, depărtându-se de orice lucru rău, arătând că asta înseamnă să fii om. Cum
spune şi în altă parte: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui, că aceasta înseamnă a fi
om“.
Aceeaşi idee apare şi în Omilia 23 la Facere, unde, după ce a vorbit despre Noe, Sfântul
Ioan scrie: „Putem afla şi un alt drept pentru care numele de om este dat drept cea mai mare
laudă… Cine este el? Fericitul Iov, atletul evlaviei. Ai văzut pe robul Meu Iov, că nu este om
asemenea lui pe pământ? Vezi că mai întâi îl numeşte cu numele firii noastre comune. Fără
îndoială, suntem toţi la fel prin formă şi înfăţişare. Dar nu aceasta înseamnă să fii om, ci să te
fereşti de rău şi să cauţi virtutea.“
Taina sfinţeniei lui Iov este că Dumnezeu e Cel ce l-a învăţat pe el. Iov nu avea de unde
să înveţe. Trăia înainte de Moise şi de Lege. „De unde atunci vine faptul că a slujit atât de bine?
De unde a învăţat o atât de mare supunere? N-a avut învăţător de lege, n-a avut îndrumător, nici
preot.“ Este ideea care l-a uimit pe Sfântul Ioan cel mai mult în privinţa lui Iov: „Ce să spunem
despre Iov? Ce profeţii a auzit? De care învăţătură s-a bucurat? Şi, totuşi, fără să fi primit nimic,
a arătat întru sine orice chip al virtuţii“.
Iov a practicat dincolo de lege învăţătura Evangheliei. Iov, asemenea lui Abel, a fost
preot nehirotonit. El aducea jertfă lui Dumnezeu mai înainte ca acestea să fie instituite prin Lege
şi prin aceasta împlinea slujire de preot înaintea lui Dumnezeu, întocmai ca şi Abel sau
Melchisedec. Dar ceea ce a vrut Sfântul Ioan să evoce în acest comentariu este drama omului
confruntat cu suferinţa în faţa unui Dumnezeu, Care rămâne învăluit în taine de nepătruns şi a
Cărui dragoste trebuie să aibă - pentru a îngădui o asemenea suferinţă - raţiuni pe care mintea
omenească nu le poate cunoaşte sau înţelege. Prin comentariul său, Sf. Ioan îl înscrie pe Iov în
universalitate, arătând că lecţia pe care Iov o dă umanităţii este, în acelaşi timp, mai mult decât o
ilustrare a unor valori morale, mai mult chiar decât o confruntare cu limita, este un model al
măreţiei umane care imită măreţia lui Dumnezeu.
3.5. Comentarii la Isaia
Sfantul Prooroc Isaia, al carui nume se talcuieste “Mantuirea lui Dumnezeu”, este unul
din cei patru mari prooroci ai Vechiului Testament alaturi de Ieremia, Iezechiel si Daniel.
Originar din cetatea Ierusalimului, Sf. Prooroc Isaia a trait in secolul 8 i.Hr. si se tragea din
semintia regilor iudei.
Sfantul Prooroc Isaia a fost crescut de tatal sau, Amos, in frica si in legea lui Dumnezeu,
s-a casatorit si a avut, cel mai probabil, doi copii. Si-a desfasurat activitatea in Ierusalim in
timpul domniei regilor Azaria, Ioatam, Ahaz, Iezechia si Manase pe care a incercat sa-i indrepte
prin profetii, cu cuvinte mai blande sau mai dure. In ciuda originii sale sociale inalte, Isaia a dus
o viata aspra, de nevointa si infranare. Pe trupul gol purta o haina de par, intocmai ca un sac.
Pentru viata sa imbunatatita, Sfantul Prooroc Isaia s-a invrednicit sa Il vada pe Dumnezeu
sezand pe scaun inalt si inconjurat de serafimii cei cu cate sase aripi care strigau: „Sfant, Sfant,
Sfant Domnul Savaot; plin este cerul si pamantul de slava Lui“.
In acele clipe s-a umplut de spaima si se smerea zicandu-si: „O, ticalosul de mine, m-am
invrednicit a vedea pe Domnul Savaot cu ochii mei, fiind om, avand buze necurate si petrecand
in mijlocul poporului care are buze necurate“. Si in clipa aceea unul dintre serafimi a luat cu un
cleste un carbune aprins din jaraticul altarului si l-a atins de buzele lui zicandu-i:„Iata, s-a atins
acesta de buzele tale si va sterge Domnul faradelegile tale si pacatele tale le Isaiah03va curati”.
Cartea Profetului Isaia este scrierea vechitestamentară cea mai iubită, apreciată şi cel mai
frecvent citată, atât în Noul Testament, cât şi în operele Sfinţilor Părinţi. Fericitul Ieronim spunea
în prologul comentariului său că Isaia este mai degrabă evanghelist şi apostol decât profet,
întrucât nici o altă scriere profetică nu propovăduieşte limpede atât de multe taine despre Hristos
şi despre Biserică precum această carte: activitatea Sf. Ioan Botezătorul, naşterea Domnului din
Fecioară, minunile Sale, patimile, moartea şi Învierea Sa, precum şi chemarea neamurilor la
credinţa în Mântuitorul.
Comentariul la Isaia se deosebeşte de majoritatea scrierilor exegetice ale Sfântului Ioan
Gură de Aur prin faptul că nu este scris în formă omiletică, ci ca o analiză sistematică, verset cu
verset a textului. Între puţinele scrieri exegetice în această formă s-ar mai putea menţiona:
Comentariu la Iov, recent tradus în limba română, şi Comentariu la Epistola către Galateni. Stilul
comentariului este simplu, clar, precis, metodic, fără digresiuni morale, fără introduceri sau
formule trinitare finale, fără atenţionări directe adresate publicului, fără nimic ce ţine de stilul
oral, omiletic.
Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Isaia este una dintre cele mai remarcabile
capodopere exegetice vechi-testamentare, deosebindu-se de toate celelalte comentarii patristice
prin trasăturile specifice scrierilor sale: subtilitatea, profunzimea şi logica ideilor susţinute,
cursivitatea, eleganţa şi frumuseţea stilului, discernământul, prudenţa şi dragostea cu care alege
bucatele potrivite pentru ospăţul duhovnicesc al cititorilor săi, maturitatea şi înălţimea
duhovnicească a învăţăturilor, care sunt la fel de vii şi de mişcătoare pentru orice fiu al Bisericii
din toate timpurile.
Traducerea textului de faţă a fost efectuată după ediţia critică Sources Chrétiennes, no.
304, Jean Chrysostome, Commentaire sur Isaïe, texte critique et notes par J. Dumontier, Les
Éditions du CERF, Paris, 1983.
Omiliile despre Ozia au ca punct de pornire exegeza viziunii de la începutul capitolului al
6-lea din profeţia lui Isaia, în special Is. 6, 1-3, pe care o regăsim tâlcuită şi în comentariul
Sfântului Ioan Gură de Aur la primele opt capitole din Isaia. Comparând cele două texte, se pot
sesiza numeroase asemănări între ele în ce priveşte conţinutul şi învăţăturile pe care le
mărturiseşte Sfântul, precum şi deosebiri, mai ales stilistice, legate de accentul care se pune pe
anumite aspecte.
Comentariul la Isaia este scris într-o manieră ştiinţifică, menit a fi o lucrare exegetică
destinată lecturii, pe când omiliile la Ozia au un caracter oral, aparţinând genului omiletic.
Omiliile la Ozia prezintă îndemnuri către public, apostrofări, referiri la viaţa de zi cu zi şi ample
divagaţii polemice şi morale. Comentariul la Isaia, dimpotrivă, are un stil direct, scurt, concis şi
mult mai elevat.
Problemele dogmatice, dezbătute pe larg în comentariu, sunt sugerate doar în treacăt în
omilii. Astfel, dacă în comentariu Sfântul demonstrează limpede, cu numeroase argumente
scripturistice, că în capitolul al şaselea Profetul Isaia a văzut doar ceea ce se putea vedea prin
pogorământ, nicidecum însăşi firea lui Dumnezeu – care nu poate fi cunoscută deplin nici de
oameni nici de îngeri –, în omilie se limitează doar la a îndeamna pe credincioşi să nu fie curioşi
cu privire la modul în care Profetul Isaia spune că L-a văzut pe Domnul.
În comentariu, Sfântul identifică lămurit „tronul”, „şederea” lui Dumnezeu, poziţia
serafimilor ca antropomorfisme cu semnificaţie simbolică, pe când în omilii abia menţionează că
nu trebuie să socotim că acele puteri netrupeşti ar arăta în realitate cu picioare şi aripi cum le
descrie profetul. În comentariu, tripla invocare a sfinţeniei lui Dumnezeu de către serafimi este
explicată în sens trinitar, pe când în omilii accentul cade pe faptul că de la venirea Mântuitorului
au fost învredniciţi şi oamenii să cânte acest imn al sfinţilor îngeri care stau mereu în preajma
tronului lui Dumnezeu, şi că este necesar ca înaintea jertfelnicului să ne asemănăm în trăire şi
evlavie cu serafimii.
Comentariul analizează textul scripturistic inclusiv din punct de vedere filologic: de ce
sunt utilizate anumite timpuri verbale, ce semnifică în limba ebraică anumiţi termeni sau nume
mai relevante, pe când în omilii Sfântul se străduieşte să nu aglomereze memoria ascultătorilor
cu prea multe date istorice sau ştiinţifice, căutând să facă discursul cât mai captivant prin jocul
de imagini surprinse, îndemnuri morale şi un limbaj cât mai pe înţeles omului simplu. În
comentariu, Sfântul Ioan evită tâlcuirea alegorică a cărbunelui de pe jertfelnic precum şi a altor
numeroase alegorii, cel mult menţionându-le ca pe lucruri binecunoscute ascultătorilor de la alţi
tâlcuitori, cu care este sau nu de acord, insistând mai ales pe înţelegerea literar-istorică a textului,
pe când în omilii pune accent chiar pe semnificaţia tipologică şi liturgică a tronului, a
jertfelnicului, a cărbunelui de pe jertfelnic, îndemnând credincioşii să se pregătească pentru
apropierea de Sfintele Taine cu tot atâta teamă şi bucurie pe cât au văzut, cu ajutorul Profetului
Isaia, că au şi serafimii.
Capitolul 4: Principii exegetice în tâlcuirea Vechiului Testament la
Sfântul Ioan Ioan Gura de Aur
Deşi a studiat în cele mai renumite şcoli de retorică păgână ale vremii, totuşi Sfântul Ioan
Hrisostom nu s-a lăsat influenţat de principiile acelor oratori, ci şi-a făurit o gândire creştină
aleasă, al cărei izvor principal se află în predica Mântuitorului Iisus Hristos şi a Sfinţilor
Apostoli, în special a Sfântului Apostol Pavel. Principiile didactice care se desprind din predicile
şi omiliile Sfântului Ioan nu sunt diferite de principiile recomandate de marii pedagogi de astăzi,
însă Sfântul Ioan aduce ca noutate în formarea copiilor importanţa educaţiei religioase creştine
pentru atingerea scopului ultim al existenţei umane: trăirea comuniunii cu Dumnezeu.
Acest accent pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îl pune pe creşterea copiilor cu integritate
fizică, mentală, dar şi spirituală printr-o bună educare religioasă, ne aduce în atenţie câteva
principii didactice specifice educaţiei religioase, pe care Sfântul Ioan le foloseşte în operele sale:
principiul hristocentric, principiul pnevmatologic şi principiul eclesiocentric. Aceste trei principii
scot în evidenţă specificul religiei creştine: credinţa într-un singur Dumnezeu întreit în Persoane:
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi credinţa în existenţa Bisericii – trup al lui Hristos Dumnezeu, care
reprezintă comunitatea tuturor creştinilor din lume şi care este loc al comuniunii cu Dumnezeu.
Dacă o serie de aspecte din opera Sfântului Ioan Gură de Aur – sclavia, atitudinea faţă de
femei, spectacolele etc. ţine doar de societatea în care Sfântul Ioan şi-a desfăşurat activitatea,
societate dispărută în timp datorită transformărilor geografice, sociale şi culturale şi pe ale cărei
excese şi practici Sfântul Ioan le critică cu vehemenţă, principiile sale etice şi pedagogice îşi
păstrează însă intactă valabilitatea în ce priveşte atitudinea permanentă a creştinilor faţă de o
lume cu moravuri mult mai relaxate cum este cea a societăţilor postmoderne actuale, societăţi ale
spectacolului total şi consumului generalizat[42].
Educaţia se răsfrânge asupra sufletului şi trupului, iar acum aceste două realităţi au rămas
neschimbate de la începutul existenţei lor şi până în zilele noastre, tot ceea ce s-a scris pentru o
îmbunătăţire şi o perfecţionare ale acestor două elemente existenţiale ale omului poate fi valabil
şi în zilele noastre, la fel cum a fost valabil în perioada în care s-a scris. Astfel şi principiile
didactice pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le recomandă spre o mai bună educare a omului pot fi
folosite şi azi în pedagogia modernă la fel cum au fost folosite în pedagogia patristică.
Sfântul Ioan Gură de Aur îşi întemeiază concepţia despre educaţie, despre posibilitatea şi
necesitatea educaţiei multiple şi esenţiale, subliniind în primul rând putinţa omului de a se
îndrepta sau a fi îndreptat spre bine, spre continuă perfecţionare. Acest mare pedagog al tuturor
timpurilor este prin excelenţă un artist al pedagogiei creştine, întemeindu-şi discursul său
pedagogic pe relaţia strânsă dintre om şi Dumnezeu, pe obligaţia omului de a intra şi a rămâne în
permanentă comuniune cu Hristos în Biserică prin Sfintele Taine.
Pedagogia contemporană nu ia însă în considerare această religiozitate a educaţiei, idealul
ei nefiind nici pe departe mântuirea omului, ca în pedagogia creştină, ci mai mult o perfecţionare
intelectuală, o desăvârşire a instruirii. Acest ideal este foarte subiectiv, ţinând mai mult de
aspiraţiile fiecărei persoane în parte, un ideal nedefinit şi ambiguu. De aceea, nu toate principiile
didactice pe care le regăsim în lucrările Sfântului Ioan Gură de Aur sunt folosite în Pedagogia
contemporană, ci doar într-o anumită parte a acestei pedagogii, şi anume în Educaţia religioasă.
Principiul hristocentric, principiul eclesiocentric şi principiul pnevmatologic, deşi ar trebui să fie
o parte de bază a instruirii în totalitatea ei, ele rămân doar principii ale educaţiei religioase.
Sfântul Ioan vorbeşte în lucrările sale de perioada în care educaţia trebuie începută şi de
către cine. Dacă acţiunea educaţiei trebuie să înceapă cât mai de timpuriu, încă din fragedă
pruncie, înseamnă că ea este legată, în primul rând de familie. De aceea, Sfântul Ioan
accentuează în chip deosebit însemnătatea familiei ca factor educativ[43].
Ca factor esenţial şi în educaţia modernă, familia este „primul factor care formează
persoana într-o perspectivă multidirecţională”. Ea „constituie mediul cel mai natural cu putinţă şi
care exercită o influenţă imensă, de multe ori în mod implicit, ascuns, indirect”[44]. Familia este
celula societăţii, deci baza unei societăţi educate şi instruite.
Poate că unul din cele mai actuale principii ce apar la Sfântul Ioan Gură de Aur este
principiul integrării teoriei cu practica : „Un suflet se lasă instruit mai mult prin fapte decât prin
cuvinte. Dacă tu nu anticipezi prin exemplul cel bun, cuvintele tale vor aduce mai multă pagubă
decât folos”[45]. Această remarcă nu a fost valabilă doar pentru păgânii din secolul al IV-lea, ci
ea este valabilă pentru toţi creştinii şi oamenii dintotdeauna.
Pentru atingerea idealului didactic, atât din punct de vedere creştin, cât şi laic, este
necesară a strânsă colaborare între pedagog şi cel ce este educat, ţinând cont de libertatea sa de
voinţă : „Elevul luptă el însuşi cu ceea ce e mai bun în fiinţa lui contra propriilor sale rele. Noi
(profesorii) nu suntem decât aliaţii lui sinceri în această luptă”[46].
Un alt element ce îl aduce pe Sfântul Ioan Hrisostom în actualitate este imensa sa
dragoste pentru oameni, luată după modelul desăvârşit al lui Hristos Care din iubire S-a
întrupat,a suferit, S-a răstignit şi a înviat, scoţând pe om din întunericul păcatului. Dragostea
Sfântului Ioan Hrisostom nu este personalizată. El iubeşte omul în sine şi nu datorită anumitor
calităţi sau priceperi personale: „Fără dragoste, toate celelalte calităţi şi creaţii ale omului n-au
valoare, pentru că nu promovează viaţa şi fericirea. Dragostea este viaţă, este mers înainte, este
lumină, este zbor spre înălţimi, este biruinţă asupra întunericului şi asupra morţii. Dragostea
trebuie să înflorească în orice om şi în orice situaţie, mai ales în împrejurările grele. Trebuie să
iubim pe orice om, indiferent dacă ne este prieten sau duşman, cunoscut sau necunoscut, drept
sau păcătos. Omul este cel mai preţios lucru care există în lume, mai valoros decât întreaga lume.
Să imităm pe Dumnezeu care nu are duşmănie, ci numai dragoste faţă de om”[47]. Sfântul Ioan
susţine dragostea ca pe un principiu fundamental al existenţei şi ca pe cea mai înaltă poruncă a
lui Dumnezeu. Pentru el, dragostea de Dumnezeu şi de oameni nu e un cuvânt gol sau protocolar,
ci cea mai vie şi mai minunată realitate, singura pentru care viaţa merită să fie trăită. Nimic în
lume nu merită atâta dragoste ca omul[48]. Dragostea, la rândul ei, este un alt mijloc pedagogic
important în crearea de legături afective între profesor şi elev, ca fiind metoda cea mai la
îndemână care acordă elevului încredere în profesor şi în sine.
Munca, un alt mijloc pedagogic, este considerată de Sfântul Ioan un act generos, cu rol
pedagogic, social şi soteriologic. El se află printre acei gânditori care socotesc că în procesul de
producţie nu aurul, ci munca este cel mai serios factor.
Sfântul Ioan Gură de Aur, prin viaţa şi prin operele sale, a fost şi rămâne în permanenţă
un model : „Viaţa sa de muncă, de sfinţenie, de renunţări şi jertfe a fost încununată ca martiriul,
ca aceea a Apostolilor şi a marilor misionari ai creştinismului. Energia lui neînfrântă, curajul lui
nezdruncinat, dragostea mistuitoare de oameni, viziunea lui clară în viitor, lupta lui neobosită
pentru acest viitor, fac din el exemplul nepieritor pentru noi. Gândirea sa realistă, stilul său
armonios ca al unei chitare ionice, talentul său captivant şi viu, îl impun pentru totdeauna
literaturii creştine şi universale”[49].
4.1. Principiul hristocentric
Un principiu specific oratoriei sacre este principiul hristocentric.Opera predicaţională a
Sfântului Ioan Gură de Aur este străbătută ca un fir roşu de principiul hristocentric dar şi de cel
eclesiocentric.
Principiul hristocentric cere ca întreaga învăţătură să se orienteze în jurul Persoanei
Mântuitorului Iisus Hristos. Astfel, Naşterea, Viaţa, Învierea, Înălţarea şi întreaga Sa învăţătură
devin un lait motiv în opera Sfântului Ioan.
De fapt, Sfântul Ioan consideră că educaţia creştină îşi extrage seva, forţa, din adâncimea
divină a lui Hristos şi că El este adevărata temelie şi începutul vieţii duhovniceşti: „Noi, voim să
clădim pe Hristos, pe El ca temelie trainică a întregii clădiri. Noi voim să ne ţinem neclintiţi cu
El, precum viţa de butuc. Nimic să nu fie între noi şi El. De se va afla ceva la mijloc suntem
pierduţi, căci viţa îşi extrage seva din butuc, iar clădirea stă numai pe legătura strânsă cu temelia.
Nu numai că ne ţinem strâns de El căci El este temelia, noi clădirea, El este butucul noi viţa, El
este păstorul, El este drumul, noi peregrinii, El este Templul, noi locuitorii acestuia, El este viaţa,
noi cei care vieţuim, El este lumina, noi cei luminaţi”[32].
Deşi ne este aproape imposibil să acoperim aria de exemple prin care să putem arăta
hristocentrismul Sfântului Ioan, vom încerca măcar cu câteva exemple să arătăm valoarea dată de
Sfântul Ioan Hrisostom legăturii cu Hristos în tot ceea ce facem.
Încă de la începutul vieţii sale creştine, Sfântul Ioan a dat dovadă de o nemărginită
dragoste pentru Hristos şi de dorinţa neîncetată de a trăi în comuniune cu Hristos. Mai târziu
toate eforturile sale au fost concepute în jurul scopului pentru care trăia: transformarea fiecărui
om într-un Hristos. De aceea toată opera sa în general şi fiecare lucrare a sa în parte are ca centru
educarea omului în spiritul creştin, în spiritul iubirii lui Hristos şi a aproapelui. De la copii şi
până la preoţi şi episcopi, Sfântul Ioan îi sfătuieşte pe toţi să caute să devină „atleţi pentru
Hristos” iar începutul educaţiei copiilor el îl consideră a fi educarea dragostei de Hristos: „Nu
încetez de a vă ruga, de a vă ruga cu lacrimi şi a vă cere ca, înainte de toate celelalte, să daţi
copiilor voştri o bună educaţie. (…) Creşte un atlet pentru Hristos! Învaţă-ţi copilul din prima
vârstă să trăiască cu evlavie în lume!”[33].
Hristos este Modelul prin excelenţă, pe care suntem sfătuiţi să-L imităm, să-I urmăm
exemplul, nu să fim egalii Lui. Această urmare a lui Hristos se face în mod liber „până vom
ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului
desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Ef 4, 13).
4.2. Principiul eclesiocentric
În baza acestui principiu, toate învăţăturile trebuie să fie conforme cu învăţătura Bisericii
noastre strămoşeşti şi în legătură cu viaţa Bisericii din trecut şi de azi; astfel încât să trezească în
sufletul credincioşilor sentimente de dragoste, respect şi admiraţie faţă de ea, să adâncească în
conştiinţa lor convingerea în adevărul creştin, că Biserica îi poate ajuta la dobândirea mântuirii.
Doar Biserica este infailibilă deoarece are drept conducător nevăzut pe Mântuitorul Iisus
Hristos, căci Dumnezeu-Tatăl „L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce
plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 22-23). Arătând că Biserica este de fapt o împletire a lumii
nevăzute cu cea văzută, Sfântul Ioan spune că: „Biserica este loc al îngerilor, al arhanghelilor,
este Împărăţia lui Dumnezeu, este cerul însuşi”.
De aceea, Sfântul Ioan arată că locul cel mai potrivit pentru edificare creştinească este
Biserica: „Eşti păcătos, intră în Biserică pentru a-ţi mărturisi păcatele, eşti drept, intră în ea
pentru a nu-ţi pierde dreptatea… Ai păcătuit!… Intră în Biserică şi mărturiseşte lui Dumnezeu:
am păcătuit… mărturiseşte păcatul pentru a-l nimici”[39].
În concepţia Sfântului Ioan, copii trebuiesc duşi de timpuriu la biserică, să fie învăţaţi să
se roage şi să postească: „Să-l deprindem să postească; dacă nu totdeauna, cel puţin de două ori
pe săptămână, miercurea şi vinerea. Să se ducă la biserică”[40]. „Să învăţăm pe copii să aibă
necontenit pe buze cuvintele lui Dumnezeu, chiar şi când merg, să nu le aibă în chip silit, nici
superficial şi nici rar, ci continuu”[41].49
Capitolul 5: Învățătura despre biserică desprinsă din studiul
cuvântărilor Sfântului Ioan Gură de Aur la Vechiul Testament
Sfantul Ioan Gura de Aur defineste Biserica drept "trupul lui Hristos", al carei Cap este
Iisus Hristos insusi. Ea este un trup organic ale carei membre, care sunt credinciosii, trebuie sa
stea intr-o armonie perfecta. Biserica isi are temelia chiar in intruparea lui Iisus Hristos. Ea este
prelungirea intruparii lui Iisus Hristos de-a lungul veacurilor. Ca aspect invizibil, Biserica este
formata din elementul divino-uman.
Biserica cuprinde multi membri. Dar daca ea pierde un singur membru, aceasta se
resimte in saracirea spirituala a celorlalti. De aceea in Biserica nu se permite nici un fel de
dispretuire a unora fata de ceilalti. Deci, Biserica desi este compusa dintr-un mare numar
de oameni, unii mai vrednici si altii mai putin vrednici, totusi cand unul dintre ei este bolnav si
sufera, toate celelalte membre sufera impreuna cu el. Aceasta, deoarece membrele sunt unite
prin credinta in Iisus Hristos. Apostolii si dupa ei urmasii lor : episcopii, preotii si diaconii
impreuna formeaza cu credinciosii adevarati Biserica lui Hristos.
Crestinii trebuie sa-si duca viata in asa fel incat, desi traiesc pe pamant, sa se comporte
ca si cand ar trai in cer, avand ca temelie si model viata pe care a dus-o Iisus Hristos ca om.
49 http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=38&a=3593
Sfantul Ioan Gura de Aur, facand o paralela intre Vechiul si Noul Testament sub raportul
perfectiunii morale, spune ca Adam este izvorul vietii naturale-trupesti, Iisus Hristos este izvorul
vietii spirituale, iar Sfantul Duh este cel care ne ajuta sa desavarsim aceasta viata.
Sfantul Ioan Gura de Aur se straduieste sa intareasca in mod practic legatura intre
credinciosii timpului sau pe cale liturgica. El spune in acest scop ca daca Biserica slabeste sub
acest aspect (liturgic - euharistic), unitatea crestinilor slabeste si ea. In aceasta straduinta el aduce
ca exemplu modul de viata dus de comunitatile epocii primare, unde Sfanta Euharistie intarea
unitatea intre crestini ca membre ale Bisericii. El spune ca Biserica lui Hiristos este vie si
puternica in masura in care ea se hraneste cu trupul si cu sangele dumnezeiescului ei intemeietor,
caci fara comuniunea dintre Hristos si crestini nu poate fi vorba de o Biserica.
Biserica in calitatea ei de mijloc de mantuire a omenirii din pacat este asemanata cu
corabia lui Noe, care a scapat pe cei din ea. Dar spre deosebire de corabia lui Noe, Biserica ii si
transforma pe cei care intra in ea si nu-i lasa asa cum sunt, cum facea corabia lui Noe. Biserica ii
transforma pe crestini in fii ai lui Dumnezeu dupa har, caci ea este locul cel mai potrivit pentru a
ne reface spiritual.
Frecventarea bisericii de catre credinciosi si dorul lor spiritual dupa invatatura cea
dumnezeiasca sunt motive care-l bucura pe Sfantul Ioan Gura de Aur, care spune printre altele:
"Nu stiti cat este de insemnata aceasta intarire a voastra in cele duhovnicesti, si anume faptul ca
zilnic mergeti la biserica cu atata ravna si ca nu va puteti indestula de invatatura cea
duhovniceasca de aici. Caci dupa cum pofta de mancare este semnul unei bune sanatati a
trupului, tot asa ravna dupa invatatura cea dumnezeiasca este semnul unei bune sanatati
sufletesti, si argumentul cel mai puternic al unui suflet in intregime sanatos".
Dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, fiecare crestin trebuie sa progreseze in invatatura divina
si in virtute in asa fel incat sa ajunga un propovaduitor al cuvantului lui Dumnezeu catre semenii
sai. "Caci dupa cum lampa nu lumineaza pentru sine, ci pentru cei ce sunt in intuneric, tot asa se
cade si crestinului sa aduca pe altii pe calea virtutii prin exemplul sau bun. Caci la ce foloseste
un crestin daca nu aduce pe nimeni la calea virtutii ? La nimic.
Asemenea nici aluatul nu dospeste pentru sine, caci el, desi este putin, totusi dospeste
multa paine. La fel si voi, spune Sfantul parinte, chiar daca sunteti putini la numar, va pu teti face
multi prin credinta si prin ravna voastra catre Dumnezeu. Caci dupa cum aluatul nu-si slabeste
puterea din cauza imputinarii sale, tot asa si voi de voiti, puteti aduce pe multi spre aceeasi ravna
a credintei voastre. Asadar, fiecare sa vina la biserica indemnandu-se unul pe altul: tatal pe fiu,
fiul pe tata ; barbatul pe sotie, sotia pe barbat; stapanul pe slujitor; fratele pe sora ; prietenul pe
prieten si chiar pe cei vrajmasi, ca sa vina la biserica imtr-un numar tot mai mare. Aceasta
produce o mare inaltare sufleteasca".
Privitor la conditiile mantuirii Sfantul Ioan Gura de Aur spune : Nu este de ajuns numai
harul lui Dumnezeu, pentru ca noi sa ne mantuim, ci trebuie ca si noi sa conlucram cu harul in
mod liber. Aceasta arata ca nimeni nu este silit, ci toti suntem chemati la mantuire, dar nu toti
sunt vrednici de a primi mantuirea. Sfantul Ioan Gura de Aur accentueaza asa de mult rolul
vointei omenesti in indreptarea si obtinerea mantuirii, incat unii au socotit ca ar fi semipelagian.
Dar acest lucru nu este adevarat, deoarece el spune clar «ca harul face inceputul mantuirii, dar
noua ni se cere o conlucrare libera cu harul cel dumnezeiesc, si deci nimeni nu este silit sa ajunga
la mantuire. Sfantul Ioan Gura de Aur combate aspru pe cei ce considerau Biserica o simpla
institutie omeneasca.
Marturiseste ca Sfanta Treime este temelia Bisericii si a vietii crestine. Ea este realitatea
suprema, care sta la temelia intregii crestinatati. Biserica este prezenta Sfintei Treimi in
credinciosi prin harul cel dumnezeiesc.
Traditia patristica vorbeste despre o asemanare continua a vietii crestinilor cu viata
treimica. Unitatea Sfintei Treimi nu este o unitate in care persoanele Sfintei Treimi se contopesc
intr-una singura, ci este o unitate care este rodul iubirii si al comuniunii dintre persoanele care-si
mentin insusirile lor specifice. Unitatea de comuniune a persoanelor divine este temelia vietii
Bisericii, in care unitatea nu este o simpla unire intre credinciosi, ci o unire divino-umana, o
unitate a oamenilor cu Dumnezeu.
Sobornicitatea Bisericii isi are temelia in viata de perihoreza a Sfintei Treimi. Ea
cuprinde atat unitatea cat si pluralitatea persoanelor componente ale Bisericii, dupa modelul
vietii treimice.
In sobornicitatea Bisericii totul se explica prin Sfanta Treime, fiindca madularele trupului
tainic al lui Iisus Hristos se daruiesc unul celuilalt si toti lui Dumnezeu in Sfanta Treime.
Sobornicitatea Bisericii se realizeaza in constiinta credinciosilor ca un acord al unitatii si
diversitatii dupa chipul treimic. Sifinta Treime se manifesta in viata Bisericii oa un adevar sigur
de temelie.
Realizarea Bisericii in duhul ei sobornicesc este opera Sfantului Duh, care se
impartaseste Bisericii de Sfanta Treime. Sfantul Duh este cel care sustine Biserica ca o unitate in
pluralitatea ei si uneste in Hristos membrele trupului Sau intr-o unitate perfecta fara sa le
confunde. El este purtatorul iubirii dintre Tatal si Fiul si tot El realizeaza relatia vie intre crestini
si Sfanta Treime.
Nu poate exista Biserica soborniceasca in afara Sfintei Treimi. Aceasta, deoarece Sfanta
Treime este aceea care-i comunica viata cea dumnezeiasca prin Sfantul Duh, ii mentine pe
crestini in iubire si comuniune reciproca si le imprima o traire soborniceasca dupa modelul
Sfintei Treimi.
Sfantul Ioan Gura de Aur accentueaza ca viata in Hristos straluceste cu o deosebita
putere, pentru ca ea se caracterizeaza printr-o iubire fara de margini. Altfel definita, desavarsirea
crestina este iubirea care s-a intrupat in viata lui Iisus Hristos, iubire care trebuie sa se intrupeze
si in viata noastra. Iubirea fata de Dumnezeu genereaza iubirea fata de semeni, caci cel care
iubeste pe Dumnezeu trebuie sa iubeasca si pe fratii sai, cu care insusi Iisus Hristos s-a
identificat, (Matei XXV, 35-46).