REPERE ALE FIGURATIVULUI ÎN PICTURA NEOXPRESIONISTĂ INTERNAȚIONALĂ

Profesor: Conf. univ. dr. Adrian GuțăStudent: Vasile Ileana Maria Secția: Artă Murală, Master- Anul I

1

REPERE ALE FIGURATIVULUI ÎN PICTURA NEOXPRESIONISTĂ INTERNAȚIONALĂ

În anii '80, un grup de tineri artiști europeni și americani se revoltă împotriva stilului auster, impersonal, formalist al artei abstracte. Rezultatul constă într-o renaștere a picturii figurative și narative, numită neoexpresionism.

Mişcare în pictură şi, într-o mai mică măsură, în sculptură, de la sfârşitul anilor ’70 ai secolului XX, este caracterizată printr-o folosire agresivă şi brutală a materialului.

Picturile au de obicei mari dimensiuni şi sunt executate foarte repede, folosindu-se uneori material cum sunt paiele sau bucăţile de lemn amestecate cu pasta picturală; de obicei figurative, ele conţin subiecte violente, ameninţătoare, dar imaginile se pierd deseori în “bălăceală”. Mişcarea s-a afirmat datorită unui mare număr de expoziţii din anii ’80.

Neoexpresionismul a reprezentat întoarcerea la experimental de tipul “anything goes” din anii ’70, spre o formă mai tradiţională, măcar în sensul folosirii unei suprafeţe pe care se aşterne ceva ce poate fi luat drept vopsea. Fenomenul a fost bine primit de comercianţii şi criticii de artă. Exponenţi ca Julian Schnabel au devenit bogaţi, cu rezerva că multora li se părea pictură proastă în mod intenţionat. Titlul de Bad Painting a fost titlul unei expoziţii din 1978 la New Museum of Contemporary Art din New York, formula consacrată pentru punk art şi stupid painting.

Neoexpresionismul se dezvoltă mai ales în Germania, unde exponenţii lui, numiţi Neue Wilden – noii sălbatici, ceea ce crează posibilitatea de a fi confundaţi cu urmaşi ai fovilor, dar şi în Italia şi SUA. Termenul de neoexpresionism a mai apărut în Germania în 1952, fiind preluat de o formaţie numită Quadriga.

Unul dintre cele mai frapante aspecte definitorii ale picturii contemporane şi care o distinge pe aceasta ca fenomen cultural distinct de pictura altor perioade este diversitatea fără precedent de mijloace expresive, de medii tehnice şi instrumente conceptuale care sunt puse în joc pentru a produce şi a prezenta o artă vizuală.

Prima expoziție a neoexpresioniștilor intitulată „Bad Painting”, curtată de Marcia Tucker în The New Museum din New York, a prezentat tendințe deja uitate și considerate „depășite” în pictură.

Cei mai de seamă reprezentanţi ai neoexpresionismului sunt: Georg Baselitz ,  Jorg Immendorf, Anselm Kiefer , Bernard Koberling, Francesco Clemente ,  Julian Schnabel ,  Sandro Chia  și David Salle sau pictori din grupul „Neue Wilden”, exemplul fiind Rainer Fetting.

Eliberând pictura lor de orice dogme estetice, acești artiști au creat fundamentele pentru reafirmarea unei arte germane care reflectă moștenirea lor culturală și poziția lor spirituală.1

David Salle este unul dintre cei mai importanți pictori figurativi din ultimii patruzeci de ani. După ce a studiat sub John Baldessari la CalArts, Salle izbucnește pe scena de artă contemporană din New York la începutul anilor 1980. Picturile sale combină adesea elemente formale compoziționale cu referințe în domeniul istoric distinct și imagini alocate de la cultura populară rezistente la clasificare și înșeală bine privitorul. 

După producerea de spectacole și instalații la sfârșitul anilor 1970, Salle a început să facă tablouri în care a acoperit imagini găsite din diferite surse în stiluri diferite. Picturile sale au inclus aluzii la lucrările baroc ale pictorilor Velázquez și Bernini, post-impresionist Cézanne, Giacometti

1 LAROUSSE BORDAS 1997, Dicționar de curente picturale pentru ediția în limba română:Editura Niculescu SRL,București 2000.

2

și Magritte, și de artă postbelică americană. Bazate pe modele din istoria artei, fotografii comerciale, reclame, design, și cultura de zi cu zi, Salle creează un ansamblu cu referiri culturale multiple. În timp ce lucrează în departamentul de artă a unui editor de reviste pornografice și romantism a adunat fotografii din arhivele companiei, ulterior folosindu-le ca material sursă pentru picturile sale. Prin juxtapunerea imaginilor aparent fără legătură, Salle construiește narațiuni fragmentate originale și complexe și care neagă orice interpretare. 

În timpul anilor 1980 și începutul anilor 1990 el a fost unul dintre cei mai influenți pictori tineri angajați într-o expresie de reprezentare și este recunoscut pentru rolul său în revitalizarea artei reprezentaționale și pentru a fi unul dintre marii artiști de lucru astăzi.

Anselm Kiefer s-a născut în Donaueschingen în 1945. Pictura în care se concentrează cel mai bine diferitele sale preocupări este Margareta (1981), bazată pe poemul "Death Fuge" pe care Paul Celan l-a scris în 1945 într-un lagăr de concentrare. Cele două personaje ale poemului apar în contrast una cu cealaltă, și anume Margareta și Sulamita. În tablourile inspirate de marele poet suprarealist, Paul Celan, Kiefer s-a folosit de tropi vizuali pentru a le descrie pe cele două femei din poemul sfâșietor ”Fuga morții”. Astfel, bălaia și ariana Margareta (imagine cu iz romanțios al femeii ce ne trimite la Faustul lui Goethe) este reprezentată de niște paie galbene încorporate în tablou, pe când Sulamita este prezentată în culori întunecate, posomorâte, o atmosferă de chin degajându-se din imaginea tabloului. Atât în tabloului Margaretei, cât și în cel al Sulamitei există elemente care conceptualizează legătura inextricabilă și în aceeași măsură de nezdruncinat a destinelor celor două femei, una solară, cealaltă selenă, cu iz apolinic și dionisiac. Pentru pictorul Kiefer, Holocaustul a reprezentat o mutilare definitivă a Germaniei, încercând cu aceste tablouri metaforizante o reîntoarcere și o reclădire a plenitudinii inițiale, primordiale. Aceste picturi ale sale sunt printre cele mai puternice, pornind parcă de la afirmația lui Rilke că ” frumusețea nu este altceva decât începutul terorii.” Multe din picturile lui Kiefer, sunt formate adesea din fragmente de plumb, sticlă, plante uscate, conțin nume specifice ce ajută la citirea lucrărilor nu doar ca imagini, ci și ca fragmente lingvistice. 2

Georg Baselitz sa născut în Deutschbaselitz, Germania, în 1938. El a participat la

Hochschule für Bildende Künste din Berlinul de Est în 1956 și Școala Berlinul de Vest din 1958 - 1962. In 1965 Baselitz a primit o bursa de studiu rezidențial de un an de la Villa Romana în Florența. Foarte devreme în cariera sa, Baselitz apărut ca un pionier al expresionismului german neo, răzvrătit împotriva dominației picturii abstracte, propunând în locul ei o artă figurativă foarte personală, expresiv înrădăcinată în mișcarea art brut. În lucrările sale timpurii, el sa concentrat pe mai multe tipuri figurative, inclusiv eroi, rebeli, și păstori. Din 1969, Baselitz a pictat supușii săi cu susul în jos. El a adoptat această metodă pentru a sublinia artificiul de pictură. 

De la începutul anilor 1980, Baselitz a început crearea de pânze mereu mai îndrăznețe, cu seria sa importantă de Orange Eaters si Drinkers efectuate în mistuitoarele culori de portocaliu și galben ce amintesc de Fauvists. Această explorare de culoare a atins punctul culminant dramatic în picturile extraordinare, Der Brückechor și Nachtessen la Dresda, unde culorile roz strălucitoare, galben canar, stacojiu, cerneală albastră și neagră, cântă în pînzele lor monumentale. Artistul a descris, "În Corul Brücke, e ca și cum un cilindru a fost rostogolit pe panza de la stânga la dreapta, astfel încât, apare fiecare figură nouă, schimbările colorației de la galben la albastru si de la lumină la întuneric.  "3 În Der Brückechor, vom găsi Karl Schmidt-Rottluff în centrul picturii, Otto Müller la stânga lui, cifra de Emil Nolde la dreapta și Edvard Munch ca plutitor misterios spre dreapta centrului.  Ca și în alte picturi analoage, contemporane ale artistului, inclusiv: Edvards Geist (spirit Edvard) și Edvards Kopf (șeful Edvard lui), "Munch este inconfundabil fiind evocat mai degrabă decât descris. În această operă, artistul dezvoltă deliberat o metodă mai brută de lucru, toarnă toată energia, într-o muncă fizică intensă, folosind lovituri impulsiv groase de perie pentru a da o atmosferă încărcată emoțional la panza monumentală. Așa cum Baselitz a descris, lucru pe panza

2http://www.bookaholic.ro/ Anselm Kiefer 3 G. Baselitz, într-o conversație cu D. Koepplin, in D. Gretenkort (ed), Georg Baselitz:. Scrieri primite și interviuri, Londra 2010, p 127.

3

în Der Brückechor  a fost atât o vastă scară, un exercițiu radical nou, mental și o provocare pentru practica sa, precum și un angajament fizic mare. Artistul a explicat în 1985: "Doua tablouri pe care le-am făcut în același format orizontal de mare ca noaptea, în ultimii doi ani, Cină în Dresda și Corul Brücke, arată mai multe cifre adiacente. Formatul lor mare la orizontală a fost o consecință naturală de a pune mai multe figuri una lângă alta, care ar fi fost de aceeași dimensiune în imagini verticale. Asta e ceva ce nu am mai făcut-o înainte. Nu m-am mai ocupat de captarea de extindere în acest fel. Tot ce am făcut până acum a fost mai mult sau mai puțin în mărime sau doar ușor mărită ".4

Pictat pe o scară monumentală de aproape zece picioare, Der Brückechor (Corul Brücke)(1983) este o capodoperă a pictorului Georg Baselitz. Expusă în 1984 la Muzeul de Artă Modernă, New York, este pictura soră la Nachtessen din Dresda (Cina la Dresda) de la Kunsthaus Zürich. Împreună, aceste două lucrări marchează punctul culminant triumfător, al realizărilor artistului la această dată, și un punct de cotitură în practica sa. Gesturi impulsive acoperă vaste fâșii de teritoriu pentru a construi blocuri de culoare abstract vibrante. În același timp, aceste accidente vasculare cerebrale picturale sunt profund expresive, creând o figuratie profundă și simbolică. Cu privirile lor largi și gura deschisă, cifrele gigant au o calitate remarcabilă, spectrală.  Ca sfinții pe un altar, au aruncat strălucirea lor de sus pe privitorul de sub ei. Pictate cu susul în jos, aceste cifre reprezintă cifrele cheie ale Die Brücke (Podul) Mișcarea expresionistă. Situându-se între cifra plecăciune de Nolde și cifra de Schmidt-Rottluff efectuarea rugăciunile lui este capul plutitor de Edvard Munch.  Artistul a proclamat, "Munch a fost punctul meu de plecare". 5  În această capodoperă, cu iconografia sa explozivă și culoari minunate, Baselitz mărturisește marea sa admirație pentru strămoși lui.   Operele sale au fost expuse în muzee ce includ Vancouver Art Gallery, Institutul Carnegie, Muzeul de Arta Milwaukee, Kunsthaus Zürich și Städtische Kunsthalle Düsseldorf. 

Francesco Clemente  - născut în Napoli la 23 martie 1952, este un artist contemporan italian. Francesco Clemente eliberează imaginea de o referențialitate previzibila. Tonurile desenelor sale sunt delicate, luminoase, diluate, iar contururile fine precum cele orientale conduc inițial la ideea de artă naiva. Legăturile sale cu cultura orientală stabilite de-a lungul mai multor călătorii în India au o pondere semnificativă în biografia artistică a autorului. Comicul, grotescul, bufonada sunt efecte declanșate de recursul la locuri comune, care apar răsturnate, cum se deduce din producția de imagini erotice, natale si prenatale ale anilor ’80.

Ceea ce-l distinge de colegii săi este prezența recurentă în imaginarul său a unui eu multiplu si a relației dintre pictură și subiectivitate. Este vorba de o subiectivitate slaba, lipsita de autoritate, reprezentată prin orificii si deschideri, care pătrunde în corpuri și alunecă în afara lor, situându-se dincolo de distincțiile de gen. In aceasta opera ne întâmpină un eu hibrid, visător, care există mai ales prin sexualitatea sa, la granița dintre natură și cultură. In Doi amanți, 1982, capul (raționalitatea) nu mai reprezintă centrul subiectivității, după cum nici inima. Trei sfere, trei mingi de bowling indică organele sexuale ale unuia dintre amanți. În viziunea pictorului, în centrul ființei se află dorința, plăcerea. Munca sa este influențată de gânditori diverși, precum Gregory Bateson , William Blake , Allen Ginsberg , și J Krishnamurti . Împărțind timpul între New York și Varanasi , India, Clemente a adoptat pentru picturile sale o mare varietate de suporturi și medii, explorarea, îndepărtându-se și întorcându-se în vopsea de ulei, acuarela, pastel, și grafică. Activitatea sa se dezvoltă într-un mod non-linear, extinderea și contractarea într-un mod fragmentar, nu este definit de un stil, ci mai degrabă prin înregistrarea lui de fluctuațiile de sine. Munca lui Clemente se întinde de patru decenii, înrădăcinată în utopie politică și exprimă o atitudine anti-materialistă. În anii 1970 s-a mutat de la fotografie la desen și revene la pictură în anii 1980. În anii 1980 a împarțit timpul între India si New York. În timpul asociat cu neoexpresionismul a lucrat cu interes în lucrări

4 G. Baselitz, într-o conversație cu D. Koepplin, in D. Gretenkort (ed), Georg Baselitz: Scrieri și interviuri primite, Londra,. 2010, p. 125. 5 G. Baselitz citat în, Georg Baselitz, Exhibition. Cat., Londra, Royal Academy of Arts, 2007, p. 31. 

4

colaborând atât cu meșterii indieni și cu pictori precum Basquiat și Warhol, și poeți precum Robert Creeley și Ginsberg in New York. 

Începând cu anii 1980 până astăzi, Clemente povestește viața sa intelectuală și socială printr-un număr mare de portrete, contribuind la renașterea unui gen până atunci discreditat cumva.

Retrospective majore au avut loc în anii 1990, la Muzeul de Artă din Philadelphia , la Academia Regală din Londra, la Centrul Pompidou, Paris și la Muzeul de Artă Sezon, Tokyo. Arta lui Clemente a fost, de asemenea, prezentată în 1999-2000 la Muzeul Guggenheim Solomon R, New York, și la Muzeul Guggenheim, Bilbao. În 2000 au avut loc retrospective la Muzeul Irlandez de Arta Moderna din Dublin, la Muzeul Madre, Napoli și la Schirn Kunsthalle, Frankfurt. 

Julian Schnabel s-a născut în anul 1951 la Brooklyn , New York . Prima sa expoziție personală, a fost la Mary Boone Galeria în anul 1979. Prima expoziţie personală are loc la muzeul de Artă contemporană din Houston în 1976. Organizează două expoziţii la Boston, în 1979, care îi aduc succes. În anii ’80 era recunoscut ca artistul care se promova prin publicitatea cea mai „zgomotoasă”. Are prima retrospectivă la doar 30 de ani la Amsterdam. În epocă, era cunoscut mai degrabă ca vedetă pop decât ca artist.

Lucrările lui sunt picturi de mari dimensiuni de factură neoexpresionistă. De multe ori, sunt pictate pe materiale neobişnuite (catifea, stofă, covoare), unele sunt încrustate cu cioburi de faianţă, ca Humanity Asleep (1982). Încorporează obiecte tridimensionale, uneori suportul însuşi fiind un obiect oarecare, de pildă un coronament de horn.

Julian Schnabel afirmă că ”Picturile mele vorbesc mai degrabă despre cum cred că sunt eu. Aspir la o stare emotivă, o stare în care oamenii să poată pătrunde, în sensul cel mai exact al cuvântului să se lase pătrunşi de ea”. De asemenea, el declară că îi priveşte ca egali pe Duccio, Giotto, Van Gogh.

Celebre sunt lucrările sale dedicate oamenilor Antonio Molina au Paolo Malfi .Schnabel insistă că este un pictor în primul rând, cu toate că el este mai bine cunoscut pentru

filmele sale. ”Pictura este ca respirația pentru mine. Este ceea ce fac tot timpul. În fiecare zi fac artă, fie că este vorba de pictură, scris sau de a face un film.”

Schnabel este în prezent reprezentat de Galeria Pace din New York. Lucrarile sale sunt în colecțiile diferitelor muzee din întreaga lume, printre care Muzeul Metropolitan de Arta , Muzeul de Arta Moderna din New York; Muzeul Whitney de Artă Americană ; Muzeul de Artă Contemporană (MOCA), Los Angeles ,Muzeul din Los Angeles County de Artă , Reina Sofia din Madrid, Tate Modern din Londra și Centrul Georges Pompidou din Paris.

Sandro Chia – născut în anul 1946 recurge la o gama variata de stiluri, pornind de la diverse „maniere“ (Picasso, Cézanne, de Chirico, Carra, Piccabia), care sunt absorbite in opera sa fara ca pictorul să se identifice cu vreuna dintre ele. Imaginea propriu-zisa e intotdeauna insotita de o mica poezie transcrisa direct pe pânza, care-i dezvaluie mecanismul intern. Opera devine un circuit mobil de referinte interne si externe. „Manierismul“ lui Chia se sprijină pe volubilitatea stilului sau a stilurilor, care trec cu usurinta unul intr-altul, coabiteaza aceleași suprafețe de pânză, dupa modelul palimpsestului, nelăsând sa se instaureze impresia de staticitate.

Artistul reușește să reducă limbajele avangardelor istorice la tonuri domestice, considerind epuizata de acum orice filiație genealogică. Imaginile sale sint de obicei transgresive. Atunci când „acțiunea“ este absentă, violența, exuberanța gestului corectează fixitatea inițială. Personajele alese sunt antieroi, domni în frac, cărora le iese din cap un jet de fum (Fumator cu manusa galbena, 1980) sau care au câte trei perechi de ochi (Tinar curajos cu steag, 1982), figuri primitive, ce dau pumni, visează sau luptă. Tentele de culoare sunt extrem de dense, făcând explicită aluzia la primul expresionism.

Rainer Fetting este un pictor german și sculptor, născut în anul 1949, strâns asociat cu stilul Junge-Wilde, care a apărut la sfârșitul anilor 1970 ca o alternativă la minimalism și arta conceptuală. Interesat de trecerea de la aceste metode atunci dominante, răsfăț a început sa creeze opere figurative colorate; de natură politică, picturile sale au descris frecvent urbanismul din jurul Berlinului de Vest, inclusiv Zidul. Motivul urban ulterior a continuat să joace un rol important de-a lungul carierei sale lungi și de succes, iar astăzi, răsfăț este considerat unul dintre pictori

5

contemporani majori ai Germaniei, în special în mișcarea neo-expresioniste.  Până în acest moment, arta sa a fost adesea caracterizat ca fiind plat, dar el a început să folosească culori luminoase si linii puternice, dinamice care au dat piesele sale o energie dobândită. 

În lucrarea sa din 1982, reflectă reprezentarea condiției umane moderne. Punctul său de vedere, al vulnerabilității individului în fața unei lumi de neînțeles și adesea ostil pune arta sa într-o tradiție care se întinde înapoi prin Kirchner și Nolde, la Van Gogh și Munch. 

În plus față de pictură, Rainer Fetting creează sculpturi din bronz și lucrări de asamblare, care au de multe ori caracteristici Driftwood montate pe panza.

Un alt artist care trebuie menționat ca fiind unul dintre cei mai cunoscuți pictori germani neoexpresioniști este Jörg Immendorf. Acesta s-a plasat în dezacord cu cultura sa, cu timpul său și chiar cu el însuși, apelând la orice formă de expresie care i s-a părut adecvată pentru a sublinia inconsistențele filosofice și temperamentale, care au generat dialogul intern sau conflictele cu contemporanii săi sau cu istoria. La sfârșitul anilor ’90, după o perioadă în care era interesat de caricaturile lui William Hogarth și reinterpretări ale acestora, artistul își îndreaptă atenția înspre alți maeștri cum ar fi Giovanni Battista Tiepolo, Giandomenico Tiepolo sau spre comicul grotesc al lui Jacques Callot.

Neoexpresioniștii au forțat reîntoarcerea picturii și au făcut un titlu de glorie din a reînvia temele picturii cum ar fi: figurativul, subiectivitatea, nostalgia, psihologia, subconștientul, sexualitatea, narațiunea sau istoria. ,,Trecutul a devenit tabu, iar a-l aduce din nou la suprafață stârnește rezistență și dezgust” afirmase Anselm Kiefer în 1969.6

Lucrări artiști menționați6 Julius, Anthony, Transgresiuni: Ofensele artei, Editura Vellant, București, pg.177

6

Muscular Paper - David Salle, 1985.

Drink – David Salle, 1996

7

Margarethe - Anselm Kiefer, 1981

Sulamita- Anselm Kiefer, 1981

8

Autoportret- Francesco Clemente, 2005

Conspiracy by the Sea (detaliu)- Rainer Fetting, 2011

BIBLIOGRAFIE

9

Dan Grigorescu, Dicţionarul avangardei, 2005, ediţia a 2-a

Adrian Guță, Teste despre generația 80 în artele vizuale, Editura Paralela 45,2001.

Dan Grigorescu, Expresionismul, Editura Meridinae, 1969

LAROUSSE BORDAS 1997, Dicționar de curente picturale pentru ediția în limba română:Editura Niculescu SRL,București 2000.

10