Romanul după al doilea război mondial

MOROMEŢIIde Marin Preda

(apartenenţa la specie)

Romanul este o operă epică în proză, de mare întindere, preponderent narativă, cu acţiune complexă şi complicată, ce se desfăşoară pe mai multe planuri narative, cu conflicte puternice şi cu numeroase personaje, oferind o imagine amplă asupra vieţii.

Romanul Moromeţii scris de Marin Preda constituie o operă de referinţă, nu numai în proza autorului menţionat, ci în întreaga noastră literatură de inspiraţie rurală.

Publicat în două volume, elaborate la doisprezece ani distanţă (volumul I,1955 ; volumul al II-lea, 1967), romanul prezintă simbolica destrămare a unei familii de ţărani din Câmpia Dunării, în anii din preajma celui de-al doilea război mondial. Deşi diferă modalitatea artistică şi problematica celor două volume, romanul este unitar, deoarece personajele sunt urmărite până la finalul deceniului al VI-lea şi se reconstituie imaginea satului românesc într-o perioadă de criză.

Perspectiva naratorului obiectiv se completează prin aceea a reflectorilor (Ilie Moromete, în volumul I, şi Niculae, în volumul al II-lea). Din punct de vedere compoziţional, tehnicile narative sunt relaţionate cu tema timpului . În volumul I apare tehnica decupajului şi naraţiunea lentă, de la « timpul era foarte răbdător cu oamenii ; viaţa se scurgea fără conflicte mari », în incipit, la « timpul nu mai avea răbdare », în final. În volumul al doilea scriitorul recurge la tehnica rezumativă, a selecţionării evenimentelor, cu întoarceri în timp şi eliminări de fapte : oamenii se confruntă cu « viclenia timpului ».

Primul volum prezintă familia şi gospodăria ţărănească, viaţa satului Siliştea-Gumeşti în vara anului 1937, fiind structurat în trei părţi. Prima parte se desfăşoară de sâmbătă seara până duminică noaptea şi cuprinde scene care ilustrează monografic viaţa rurală : cina, tăierea salcâmului, întâlnirea duminicală din poiana lui Iocan. Partea a doua se derulează pe parcursul a două săptămâni, începând cu plecarea lui Achim cu oile la Bucureşti. Ultima parte prezintă întâmplările de la seceriş până la sfârşitul verii, încheindu-se cu fuga băieţilor lui Moromete.

Acţiunea primului volum începe într-o seară de vară, când numeroasa familie a lui Ilie Moromete se întoarce de la câmp. Cel dintâi moment care adună familia este cina. Gest ritualic, cina relevă şi relaţiile din sânul familiei : neînţelegerile dintre cei trei băieţi proveniţi din prima căsătorie (Paraschiv, Nilă şi Achim) şi fraţii lor după tată (Tita, Ilinca şi Niculae); lipsa de respect a celor dintâi faţă de mama lor vitregă, Catrina; poziţia autoritară a tatălui (nevoit să fie dur pentru a menţine unitatea familiei); nemulţumirile mezinului Niculae (trimis în fiecare zi să pască oile, deşi lui îi era drag să înveţe). Tot acum se prefigurează şi cele două drame existenţiale pe care la va trăi apoi, la modul acut, Ilie Moromete : drama pământului şi cea a paternităţii. Având datorii la bancă şi impozite de plătit, Moromete acceptă să-i vândă vecinului său, Tudor Bălosu, salcâmul din fundul grădinii, arbore care făcea parte din existenţa afectivă a familiei, ca şi când ar fi avut suflet.

Tăierea salcâmului, săvârşită duminică în zori, în timp ce, în cimitir, femeile îşi plângeau morţii, capătă accente tragice : în liniştea de început de lume care urmează prăbuşirii, Universul rămâne sărăcit, micşorat şi gol.

Cum nici banii luaţi pe salcâm nu pot acoperi datoriile lui Moromete, băieţii din prima căsătorie (sfătuiţi de mătuşa lor Guica) îi propun tatălui un plan : urma ca Achim să plece la Bucureşti, cu oile, şi din vânzarea laptelui şi a brânzei, să câştige banii necesari.

După mai multe discuţii, Moromete acceptă, fară să bănuiască adevăratele intenţii ale celor trei. Acestea vor ieşi la iveală abia după seceriş, când Paraschiv şi Nilă fură caii, o parte din zestrea fetelor şi banii din ladă, luând şi ei drumul spre Capitală.

Moromete rămâne cu cei trei copii din a doua căsătorie şi mai sugrumat de datorii decât înainte; nevoit să vândă două loturi de pământ şi o parte din grădină, el devine acum un alt om: drama paternităţii înşelate, combinată cu drama pământului îl scot din starea bovarică pe care o trăise, readucându-l dur la

1

realitate. La sfârşitul volumului I, din omul contemplativ, ironic şi superior vesel, nu mai rămâne decât un chip de lut ars, replică, peste veacuri, a Gânditorului de la Hamangia.

Cel de-al doilea plan al volumului I prezintă viaţa satului Sliştea-Gumeşti în acest interval reprezentativ de timp. Cele câteva întâmplări înfăţişate vin în sprijinul ideii că satul este (încă) o vatră a întregii lumi, în care viaţa curge lin, iar oamenii trăiesc, iubesc şi mor apoi, lăsând locul altor generaţii.

Semnificativă pentru psihologia colectivă este scena citirii ziarului în poiana lui Iocan (topos de excepţie al literaturii noastre rurale).

Ca în fiecare duminică, ţăranii se adună la fierăria lui Iocan pentru « a face politică ». Veselia, glumele acide, ironia la adresa evenimentelor vremii, denotă o existenţă relativ lipsită de griji, în care ţăranul se consideră centrul lumii. Este lipsit de importanţă că acei ţărani se numesc Cocoşilă, Dumitru lui Nae (sau altfel), pentru că ei toţi sunt tipici şi reprezintă natura moromeţiană.

În volumul al II-lea, în centrul acţiunii stă existenţa satului intrat, după al II-lea război mondial, într-o epocă de disoluţie a vechilor forme de viaţă. Semnele acestei modificări se ivesc peste tot : schimbarea autorităţilor săteşti, comisiile care se urcă în podurile ţăranilor pentru a le lua grâul, jandarmul care le interzice siliştenilor să stea de vorbă unii cu alţii, termenii de « sabotor » şi « duşman al poporului » aplicaţi unor ţărani condamnaţi la închisoare de către noile tribunale.

Peste toate, ţăranii inteligenţi, ironici şi subtili din primul volum citesc acum, pe la răspântii, lozinci stupide privind strângerea recoltei : « Te-ai grăbit, ai câştigat, ai întârziat, ai pierdut » (semnată I.V.Stalin).

Înscrişi cu voie sau fără voie în gospodăria colectivă şi rămânând fără vite şi fără loturi (doar cu terenul de lângă casă) ţăranii trăiesc o dramă mare cât istoria.

Al doilea plan al acestui volum se structurează în jurul familiei Moromete. Astfel aflăm că Paraschiv, Achim şi Nilă (stabiliţi în Bucureşti), fuseseră mai întâi măturători de stradă, abia după aceea încercând să-şi croiască alte drumuri : Paraschiv devine sudor şi munceşte mult pentru a-şi ridica o casă, dar se îmbolnăveşte de tuberculoză şi moare ; Nilă este smuls de război din postul lui de portar de bloc şi moare pe front ; Achim îşi deschide o mică prăvălie, dar nici el nu trăieşte bine.

Tatăl face un drum la Bucureşti , înainte de război, încercând să-şi aducă feciorii acasă, dar aceştia refuză ; aflând însă de intenţiile lui, Catrina îl părăseşte, lăsându-l doar cu Ilinca. Uneori, Moromete este vizitat de Niculae (devenit activist), dar discuţiile dintre ei adâncesc înstrăinarea care îi separă.

În final, bătrânul Moromete ajunge neputincios şi împuţinat de ani, ultimele lui cuvinte constituind o impresionantă sumă a vieţii : « Domnule, eu totdeauna, am dus o viaţă independentă ! »

Lucrare narativă în proză, de întindere mare, având o acţiune desfăşurată pe două planuri (şi pe o perioadă de mai mulţi ani), cu personaje numeroase şi intrigă complexă, Moromeţii, de Marin Preda este un roman obiectiv, cu tematică rurală.

♣Γ

2

Romanul după al doilea război mondial

MOROMEŢIIde Marin Preda

– caracterizarea personajului principal –

Romanul Moromeţii, de Marin Preda, este alcătuit din două volume, apărute la distanţă de 12 ani unul de altul : volumul I a apărut în 1955, iar al doilea în 1967, înscriindu-se, aşadar, în literatura contemporană.

Ilie Moromete este personajul principal al romanului, în realizarea căruia Marin Preda pleacă de la tatăl său, Tudor Călăraşu, modelul său literar. Contingent ‘911, Ilie Moromete, aflat între « tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva » (caracterizare directă, făcută de autor), este un om raţional în ceea ce priveşte atitudinea faţă de pământ. Spre deosebire de Ion al lui Rebreanu, care era dominat de instinctul de posesiune a pământului, Moromete nu este sclavul îmbogăţirii ; pentru el pământul constituie simbolul libertăţii materiale şi spirituale, idee pe care o mărturiseşte în finalul romanului : « Domnule, eu am dus totdeauna o viaţă independentă ! » (autocaracterizare).

Personajul este considerat de unii critici singurul ţăran-filozof din literatura română, frământările sale despre soarta ţăranilor dependenţi de roadele pămâtului, de vreme şi de Dumnezeu, fiind relevante pentru firea sa reflexivă.

Meditând asupra propriei vieţi, când familia sa se afla în pragul destrămării, Ilie Moromete se gândeşte că greşise considerând că « lumea era aşa cum şi-o închipuia el » şi că nenorocirile sunt numai ale altora. Simţindu-se singur, îşi caută liniştea pe câmp, unde poate vorbi cu sine însuşi. Aşezându-se pe o piatră de hotar, cu capul în mâini, îşi pune un şir nesfârşit de întrebări, căutând explicaţii pentru declinul în care se află familia sa. Gândurile sumbre se îndreaptă spre o autoanaliză a atitudinii de părinte, a conflictului dintre generaţii şi se consolează « am făcut tot ce trebuia(…) le-am dat(…)fiecăruia ce-a vrut(…)i-am iertat mereu. » (vol. I) Relevantă pentru această trăsătură este şi scena ploii, când, udat până la piele de o ploaie repede şi caldă, cugetă şi exprimă o adevărată filozofie de viaţă printr-un monolog interior, analizează condiţia ţăranului în lume, precum şi relaţia dintre tată şi copii. (vol. al II-lea).

Cele mai multe trăsături ale personajului sunt evidenţiate în mod indirect, prin acţiuni, gesturi, limbaj şi atitudini.

Disimularea, trăsătură definitorie a firii lui Moromete, este evidentă în majoritatea scenelor din roman. Scena dintre el şi Tudor Bălosu este semnificativă pentru «firea sucită» a eroului. La întrebarea lui Bălosu dacă s-a hotărât să-i vândă salcâmul, Moromete se gândeşte că e posibil să i-l vândă, dar se poate şi să nu-l vândă, însă răspunde cu voce tare : « Să ţii minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu », subînţelegând că s-ar putea să scape şi altfel de datorii, decât tăind salcâmul.

Ironia ascuţită, inteligenţa ieşită din comun şi spiritul jucăuş, felul său de a face haz de necaz, conturează un personaj aparte între ţăranii literaturii române, stând mai aproape de realitate decât de ficţiune.

Citirea ziarelor în poiana lui Iocan este o hrană sufletească pentru Moromete, discuţiile purtate aici au rolul de a clarifica şi disocia ideile din articolele publicate, de a descifra sensurile profunde ale politicii vremii, şi nu de a prezenta fapte de senzaţie. El este categoric, în viaţa colectivităţii, o autoritate care-i domină prin replici bine gândite, pline de umor şi ironie.

Mucalit şi ironic, când se hotărăşte să taie salcâmul nu spune nimănui, îl scoală pe Nilă în zorii zilei, acesta fiind năucit de decizia tatălui său : « de ce să-l tăiem ? cum o să-l tăiem ? » Răspunsul pe care-l primeşte îl uluieşte cu totul : « Aşa, ca să se mire proştii ! ». Exemplele de acest gen sunt numeroase, a face haz de necaz fiind o adevărată filozofie de viaţă a lui Moromete.

3

Tehnica amânării este un alt concept al acestei filozofii de viaţă, personajul încercând să tărăgăneze orice decizie sau atitudine care nu-i convenea. Scena cu Jupuitu este magistral construită de prozator, tensiunea, iritarea celorlalţi fiind înadins provocate de Moromete pentru a se răzbuna pe cei care nu înţelegeau greutăţile ţăranilor. Mai întâi, eroul intră în curte, trece pe lângă prispă fără să se uite la cei doi agenţi, se răsteşte la Paraschiv, care nu se vedea nicăieri, apoi se răsuceşte brusc pe călcâie şi strigă : « N-am ! », totul desfăşurându-se sub privirile uluite ale celor doi reprezentanţi ai statului.

Fire autoritară, Ilie Moromete este capul familiei numeroase, greu de ţinut în frâu, având în vedere şi conflictele ce mocneau între membrii ei. Autorul îl prezintă, încă de la începutul romanului, « stând deasupra tuturor » şi stăpânind cu privirea pe fiecare. Ironia ascuţită adresată copiilor sau Catrinei, cuvintele, deseori jignitoare, educaţia dură în spiritul muncii şi hărniciei, se dovedesc ineficiente, deoarece, în ciuda strădaniei de a păstra pământul întreg ca să le asigure traiul, nu poate salva familia de la destrămare.

Plăcerea vorbei este o pasiune pentru ţăranul mucalit, care profită de orice întâlnire cu cineva pentru a sta la taclale, deşi singurul cu care putea vorbi cu adevărat era prietenul său Cocoşilă, în tovărăşia căruia pierdea ceasuri întregi, spre supărarea Catrinei. Totuşi, necazurile, dezamăgirile, trădarea copiilor, neputinţa de a plăti dările îl copleşesc pe Moromete, dovedind că într-adevăr, numai «nenorocirile mari» îi puteau schimba firea puternică. În finalul volumului I acesta, aparent nepăsător, îşi pierde atributele personalităţii care-i fascinau pe cei din jur. Din Ilie Moromete rămăsese numai «capul de humă arsă» pe care i-l modelase cândva Din Vasilescu.

Ultimele capitole ale romanului constituie cele mai frumoase pagini care ilustrează moartea unui ţăran din literatura noastră. Părăsit de Catrina şi de fiii lui, rămâne la bătrâneţe cu fata cea mică, Ilinca. Apropiindu-se de vârsta de optzeci de ani, slăbit şi împuţinat la trup, cu ciomagul în mână, rătăceşte în neştire pe lângă garduri, pe câmp, până când, într-o zi este adus cu roaba acasă. Pe patul de moarte Moromete îşi concentrează întreaga filozofie de viaţă în câteva cuvinte pe care le adresează, cu mândrie şi satisfacţie, doctorului : « Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă  ».

Personajul principal al romanului Moromeţii, Ilie Moromete, este « un contemplativ inteligent, temperat, un filozof iubind liniştea (fără de care nu se poate trăi şi nu se poate face nimic durabil) şi mai ales iubind libertatea, independenţa de gândire şi exprimare a opiniilor » (Ion Rotaru).

4

Moromeţiide Marin Preda

(relaţiile dintre două personaje dintr-un roman de după al doilea război mondial)

Continuând tradiţia romanului de inspiraţie rurală, Marin Preda a creat prin Moromeţii un roman original, cu o viziune modernă asupra lumii ţărăneşti. Scrierea este alcătuită din două volume publicate la doisprezece ani distanţă, primul în 1955, iar următorul în 1967. Cele două părti se susţin reciproc, reconstituind imaginea satului românesc de-a lungul unui sfert de secol, prin povestea unei familii din satul Siliştea-Gumeşti.

Una din temele centrale care străbate romanul – anunţata încă din titlu - este cea a familiei, care, din cauza lipsei comunicării dintre membrii săi, se va destrăma. Eşecul acestei gospodării tradiţionale are drept corespondent în planul simbolic transformările din satul românesc al vremii, care se va deruraliza, va fi schimbat din înseşi temeliile sale de către regimul comunist.

Ilie Moromete, personajul principal al romanului, reprezintă un tip aparte de ţăran în literatura noastră. Nu este o fiinţă rudimentară, ci are o complexitate psihologică ce trădează inteligenţă, ironie sau chiar spirit contemplativ. Este un personaj exponenţial, reprezentând concepţia tradiţională faţă de pamânt şi de familie, al cărui destin exprimă moartea unei lumi, cea a satului tradiţional. Moromete este un pater familias, autoritatea principală în familia sa, pe care încearcă să o întreţină cu ajutorul cultivării pământului.

Niculae este fiul din cea de-a doua căsătorie a lui Moromete, cea cu Catrina, fiind mezinul familiei. Sarcina principală a lui Niculae este să aibă grija de oaia neastâmpărată Bisisica, principala lui sursă de suferinţă, prin care Preda distruge mitul mioritic, aşa cum, prin Niculae, distruge şi mitul copilăriei vesele şi lipsite de griji. Scena cinei din prima parte a volumului I este revelatoare pentru statutul mezinului în cadrul familiei, implicit în ochii tatălui – acesta era aşezat în dreptul mamei sale, stând pe jos, pentru că nu avea scaun. Mezinul nu era, aşadar, un membru important al familiei, fapt dovedit şi de conflictul pe care îl va avea cu tatăl sau în ceea ce priveşte dorinţa lui de a se duce la şcoală. Copilul îşi doreşte cu ardoare să meargă la scoală şi, în ciuda acordului mamei sale, nu primeşte sprijin din partea lui Ilie, care trebuie să îi plăteasca taxele. Acesta susţine ca învăţătura nu îi aduce niciun beneficiu şi îl ironizează: „altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem”.

Relaţia afectivă dintre cei doi este şubrezită de lipsa acută de comunicare. Moromete are impresia că cei din jur îl înţeleg şi că gesturile sale nu necesită nicio justificare, nicio explicaţie faţă de aceştia. Este un tată autoritar, care nu acceptă să fie contrazis în vreun fel. Moromete îşi iubeşte însă copiii. Ironia faţă de fiii săi se prezintă sub forma unor observaţii cu scop corectiv şi nu izvorăşte din dispreţ sau răutate. De exemplu, lui Niculae, care întârzia să vină la masă, îi spune la un moment dat: „Te duseşi în grădină să te odihneşti, că până acum stătuşi!” Totuşi, când vine vorba de manifestarea afecţiunii, acesta îşi cenzurează orice gest. La serbarea de sfârşit de an şcolar, la care Niculae ia premiul I, Moromete vine pregătit sa audă că fiul său rămăsese repetent. Scena denotă atât lipsa de interes a tatălui pentru preocupările fiului său, pentru viaţa acestuia din afara gospodăriei, cât şi lipsa de încredere în capacităţile intelectuale ale băiatului. Stinghereala copilului, criza de friguri care îl cuprinde în timp ce încerca să recite o poezie îl impresionează pe Moromete, dar gesturile sale de mângâiere sunt schiţate cu multă stângăcie. Dorinţa sa de a-şi menţine poziţia de autoritate în familie printr-un comportament dur, uneori chiar aspru, a dus tocmai la slăbirea relaţiilor dintre membrii acesteia, dovadă fiind şi fuga de acasă a fiilor celor mari cu oile şi caii la Bucureşti.

În volumul al doilea, ce prezintă o perioadă de un sfert de veac, conflictul dintre Moromete şi Niculae trece în prim-plan, pentru că tatăl şi fiul reprezintă mentalităţi diferite: În Moromeţii, interesantă e problema lui Niculae, căci conflictul dintre el şi Moromete simbolizează conflictul dintre două concepţii despre ţăran. Tocmai din această cauză, ei devin

5

reflectori: motivaţiile lor lăuntrice interesează nu numai ca expresie a adaptării sau dezadaptării spontane de o lume, ci şi ca filosofie de existenţă. ( Nicolae Manolescu )

Moromete îşi va concentra toată energia pentru a-i aduce acasă pe fiii săi cei mari şi îl va retrage pe Niculae de la şcoală pe motiv că nu îi aduce „niciun beneficiu”. Atunci se va produce o ruptură între tată şi fiu. Îşi va pierde nu doar autoritatea parentală, ci şi pe cea în sat, fapt care îl face să scadă şi mai mult în ochii lui Niculae, care remarcă: „îl vezi cum îi ia altul vorba din gură, fără niciun respect şi el lasă fruntea în jos şi nu zice nimic”. Acum un antimoromeţian ca filosofie a existenţei, Niculae Moromete va ajunge activist de partid, adeptul unei „noi religii a binelui şi a răului”. Disensiunile între tată şi fiu capătă acum sensul unor maniere diferite de a concepe existenţa; Ilie Moromete reprezintă concepţia tradiţională faţă de pamânt şi de familie, în timp ce Niculae, „apostol al marilor transformări”, este exponentul unei noi viziuni asupra satului, cea a socalismului. Apărându-şi principiile modului său de viaţă, Moromete polemizează cu „noua religie” a lui Niculae, nezdruncinat în convingerile sale: „Că vii tu şi-mi spui că noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem... Şi de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu? ...” Protestul tatălui său, care apără rosturile ţărăneşti tradiţionale, nu are niciun ecou în sufletul tânărului. Moromete îşi pierde astfel orice urmă de autoritate parentală şi ajunge sa fie el însuşi ironizat de catre copiii săi. Niculae îi condamnă fără milă trufia: „crede că el (Moromete) e centrul universului şi cum le aranja el, aşa e bine, toată lumea trebuie să-l asculte”.

Zece ani mai târziu, destituit din funcţia pe care i-o oferise comunismul, Niculae îşi continuă studiile, devine inginer horticultor şi se căsătoreşte cu o fată din sat. Moromete îşi va trăi ultimii ani din viaţă tot mai departe de tot ce se întamplă, tot mai rupt de lume. Marea înfrângere a lui Ilie Moromete este însingurarea, dar mai ales înstrăinarea de sine însuşi, criza sa atingând dimensiuni tragice. La înmormântarea tatălui său, Niculae află de la sora sa, Ilinca, de faptul că Moromete se stinsese încet, fără de a suferi de vreo boala. Tânarul are remuşcări pentru că îşi părăsise tatăl în ultimii ani şi nu are linişte până când imaginea acestuia nu îi apare în vis, „în lumina veşnicei zile de vară care scălda bătătura şi salcâmii de acasă”. Conflictul dintre cei doi va fi soluţionat, se vor împăca în visul lui Niculae. În acest deznodământ tragic, se stabileşte un echilibru care lipsise de la bun început relaţiei dintre cele două personaje; mezinul reuşeşte în final să îşi înţeleagă tatăl şi îşi dă seama de afecţiunea pe care i-o poartă.

Relaţia dintre Moromete şi fiul său, Niculae, este una marcată de tragism, căci comunicarea deficitară a dus la o ruptură nefirească între cei doi. Însa ceea ce dă şi mai mult dramatism situaţiei este tocmai regretul fiului din finalul romanului, remuşcările pe care le are Niculae pentru faptul că îşi părăsise părintele. Fiul îşi dă seama prea târziu de greşelile sale. Un consens la care ar fi trebuit să se ajungă mai devreme a fost stabilit numai după moartea lui Moromete. Trufia lui Moromete, incapacitatea celor doi de a comunica unul cu celălalt, diferenţa dintre concepţiile lor asupra vieţii, precum şi refuzul fiecăuia de a ajunge la un compromis au dus la un deznodământ tragic, care ar fi putut fi evitat.

6