monografia comunei sandra

113
CUPRINS pag. Introducere........................................... ...................................................... ............ 1 Capitolul 1 Noţiuni generale privind spaţiul rural............................................. 4 1.1 Spaţiul rural concept, caracteristici ...................................... ............. 4 1.2. Aspecte generale ale economiei rurale româneşti................................. 14 1.3 Definirea ruralului în Europa................................................ ................. 18 Capitolul 2 Prezentare generală a comunei............................................... .......... 30 2.1. Aspecte istorice………………………………………………………. 30 2.2. Prezentarea fizico geografică a localităţii.......................................... 34 2.2.1. Aşezare geografică….. ……………………………………... 34 2.2.2. Relieful……………………………………………………... 36 2.2.3. Hidrografia…………………………………………………. 36 2.2.4. Clima……………………………………………………….. 36 2.2.5. Vegetaţia……………………………………………………. 37 2.2.6. Solurile……………………………………………………... 37 Capitolul 3 Infrastructura localităţii…………………………………………… 39 Capitolul 4 Habitatul localităţii ...................................................... .................... 44

Upload: ungureanu-bogdan

Post on 06-Dec-2014

165 views

Category:

Documents


14 download

DESCRIPTION

...........

TRANSCRIPT

CUPRINS

pag.

Introducere............................................................................................................. 1

Capitolul 1 Noţiuni generale privind spaţiul rural............................................. 4

1.1 Spaţiul rural – concept, caracteristici ................................................... 41.2. Aspecte generale ale economiei rurale româneşti................................. 141.3 Definirea ruralului în Europa................................................................. 18

Capitolul 2 Prezentare generală a comunei......................................................... 30

2.1. Aspecte istorice………………………………………………………. 302.2. Prezentarea fizico – geografică a localităţii.......................................... 34

2.2.1. Aşezare geografică…..……………………………………... 342.2.2. Relieful……………………………………………………... 362.2.3. Hidrografia…………………………………………………. 362.2.4. Clima……………………………………………………….. 362.2.5. Vegetaţia……………………………………………………. 372.2.6. Solurile……………………………………………………... 37

Capitolul 3 Infrastructura localităţii…………………………………………… 39

Capitolul 4 Habitatul localităţii .......................................................................... 44

Capitolul 5 Populaţia comunei Şandra………………………………………... 46

Capitolul 6 Economia comunei ........................................................................... 48

6.1. Structura populaţiei active pe sectoare economice............................... 486.2. Agricultura............................................................................................ 486.3. Comerţul................................................................................................ 56

A. 6.4. Turismul ...............................................................................................

57

B.C. Capitolul 7 Aspecte social-administrative............................................................

59

Capitolul 8 Viaţa culturală.................................................................................... 62

Concluzii................................................................................................................. 64

Bibliografie............................................................................................................. 65

Introducere

Cunoaşterea, cercetarea, ameliorarea şi dezvoltarea spaţiului rural sunt activităţi de

importanţă vitală pentru o ţară, atât prin dimensiunea spaţiului rural, exprimată prin suprafaţa

deţinută, cât şi prin ponderea populaţiei ocupate în activităţi productive, de servicii social-

culturale, de habitat şi de turism.

Cu toată urbanizarea rapidă, ca urmare a industrializării fără precedent în a doua parte

a secolului al XX-lea, în condiţiile reducerii populaţiei ocupate în agricultură, silvicultură şi

piscicultură (fără a se reduce însă şi populaţia rurală) şi a diminuării ponderii relative a

agriculturii în produsul intern brut, importanţa spaţiului rural nu se reduce, ci, dimpotrivă, este

din ce în ce mai atent studiată, cercetată şi supusă unui proces complex de dezvoltare.

 Problema dezvoltării şi amenajării rurale este una dintre cele mai complexe teme ale

contemporaneităţii, datorită faptului că, în esenţa sa, presupune realizarea unui echilibru între

cerinţa de conservare a spaţiului rural economic, ecologic şi social-cultural ale ţării, pe de o

parte, şi tendinţa de modernizare a vieţii rurale, pe de altă parte. În acelaşi timp, dezvoltarea şi

amenajarea rurală se află la confluenţa dintre tendinţa de expansiune a urbanului, a dezvoltării

agresive a industriei pe seama spaţiului rural şi cerinţa de a menţine, pe cât este posibil,

ruralul la dimensiunile sale actuale. În fine, dezvoltarea şi amenajarea rurală, care tinde să se

modernizeze, să se europenizeze ca arie de cuprindere, la nivelul fiecărei ţări, are ca principal

obiectiv menţinerea şi conservarea caracterului naţional al spaţiului şi culturii rurale, iar acolo

unde s-au produs grave distrugeri (fizice sau socio-culturale) locale, regionale sau naţionale

se propunea soluţia reconstrucţiei sau, eventual, restaurării acestor zone, în sensul readucerii

lor la standardele de ruralitate.

Dezvoltarea rurală durabilă este definită în coordonate foarte precise: stabilizarea

populaţiei în spaţiul rural, prin eliminarea sau diminuarea exodului rural, eradicarea

(combaterea) sărăciei prin stimularea şi sporirea ocupării forţei de muncă, promovând

egalitatea de şanse pentru toţi locuitorii rurali, sporirea calităţii vieţii şi a bunăstării generale,

prin conservarea, protejarea şi ameliorarea calităţii mediului şi peisajului rural

Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor şi metodelor de

dezvoltare socio-economică, al căror fundament îl reprezintă în primul rând asigurarea unui

echilibru între aceste sisteme socio-economice şi elementele capitalului natural.

2

Dezvoltarea rurala durabilă urmareşte şi încearcă să găsească un cadru teoretic stabil

pentru luarea deciziilor în orice situaţie în care se regăseşte un raport de tipul om/mediu, fie ca

e vorba de mediu înconjurător, economic sau social.

Deşi iniţial dezvoltarea durabilă s-a vrut a fi o soluţie la criza ecologică determinată de

intensa exploatare industriala a resurselor şi degradarea continuă a mediului şi cauta în primul

rând prezervarea calităţii mediului înconjurător, în prezent conceptul s-a extins asupra calităţii

vieţii în complexitatea sa, şi sub aspect economic şi social. Obiect al dezvoltării durabile este

acum şi preocuparea pentru dreptate şi echitate între state, nu numai între generaţii.

Dezvoltarea rurală e mai usor de realizat în zonele de influenţă a marilor poli de

dezvoltare sau în zonele rurale periurbane sau preorăşeneşti.

Zonele rurale periurbane sau preorăşeneşti sunt zonele limitrofe a marilor oraşe şi

centre industriale, în funcţie de puterea economic a polului industrial localităţile rurale din

această regiune au un progres demografic accentuat sau mai puţin accentuat. Comuna Şandra

se află în apropierea oraşului Timişoara, aceasta conferindu-i un avantaj în dezvoltarea pe

toate planurile a comunei.

În aceste zone se manifestă în paralel atât fenomene de urbanizare cât şi de ruralizare

care le conferă caracter hibrid rural-urban.

În această zonă mişcarea populaţiei este mult mai accentuată ce determină caracterul

eterogen a localităţii.

Ruralul autentic din aceste zone este din ce în ce mai absent instalându-se elemente ale

modului de viaţă şi cultură urbană.

Din punct de vedere economic aceste zone sunt puternic afectate şi divers dezvoltate

având o economie mixtă agricolă, industrială şi servicii. Agricultura are o structură adecvată

cerinţelor urbane, practicându-se de cele mai multe ori o agricultură de tip intensive. Aceste

exploataţii pot fi comerciale sau de subzistenţă sau pot, de asemena să fie cu timp parţial sau

de tip hobby-ferma la sfârşit de săptămână sau în vacanţe. În present în vederea stabilirii

populaţiei săteşti a navetiştilor, se practică în România o politică privind înfiinţarea

intreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) în amonte şi aval de agricultură.

Preocupările ecologice, sociale şi cultural au început să devină prioritate pentru

autorităţile rurale locale din această zonă ceea ce va conduce la protecţia satelor împotriva

urbanizării şi denaturării caracterului rural al acestora.

Persoanele care pot influenţa mersul vieţii economiei rurale şi care pot participa la o

dezvoltare durabilă a spaţiului rural se regasesc la nivelul tuturor structurilor:

- fiecare membru al comunităţii;

3

- Alesul comunităţii locale (primarul);

- Guvernul;

- Parlamentul;

- Societatea civilă.

Toţi au un rol esenţial în crearea şi implementarea unui mecanism de dezvoltare

durabilă, a oricărei comunităţi. Sunt necesare politici de dezvoltare rurală, stabilirea unor

strategii care să ţină seamă de diagnoza locală, evaluarea reală a vieţii economico-sociale a

individului şi a comunităţii, a programelor guvernamentale şi a orientărilor politice.

4

Capitolul 1

DEFINIREA SPAŢIULUI RURAL ŞI STRUCTURA ECONOMIEI RURALE

1.1 Spaţiul rural – concept, caracteristici

Problema definirii ruralului nu este nouă. Găsirea unei persoane care nu a călătorit

niciodată în afara oraşului s-ar putea dovedi un exerciţiu destul de dificil. Turismul,

călătoriile, amintirile din tinereţe, toate acestea formează impresiile noastre individuale despre

ceea ce înseamnă ruralitatea. Din păcate ruralitatea rareori înseamnă chiar acelaşi lucru pentru

diferiţi oameni. Oamenii ştiu când se află în spaţiul rural sau că ei sunt rurali , însă această

percepţie nu satisface demografii, politicienii, statisticienii, sociologii, geografii sau

economiştii. În viaţa de zi cu zi percepţia ruralului este adesea mai importantă decât definiţiile

formulate.

Mulţi oameni asociază zonele rurale cu ideea de mari spaţii libere, strâns legate de

tradiţie şi prudente în faţa schimbării, frumoase şi de asemenea sărace. Când spunem rural ne

gândim la ferme, munca la câmp, zone mai puţin populate, natură, valori tradiţionale. Sunt

foarte rare, sau aproape inexistente cazurile când nu distingem mediul rural, atunci când ne

aflăm în acest mediu. Astfel, toată lumea cunoaşte termenul de rural, dar nimeni nu poate

defini termenul foarte precis. Rămâne totuşi întrebarea : cum se poate realiza acest lucru şi

prin ce metoda se poate cristaliza conceptul de rural.

Spaţiu rural nu constituie un ansamblu omogen, dar nu este nici un spaţiu abstract.

Rural este umano-geografic şi de doua ori heterogen. O primă heterogenitate este dată de

teren (subsol, topografie, sol şi microclimat). A doua heterogenitate provine din densitatea

demografică puternic diferenţiată în puncte polarizatoare de la mici oraşe, la oraşe cu vocaţie

regională şi de capitală. Luat în considerare chiar şi numai din punct de vedere agricol sub

aspectul capitalului funciar, spaţiul rural conţine terenuri de calităţi foarte diferite şi care, în

funcţie de climat, sunt favorabile unor culturi şi nefavorabile altora. Spaţiul rural poate, în

anumite ipoteze, atunci când este un spaţiu închis, de exemplu, să aibă o semnificaţie prin sine

însuşi.

Există anumite trăsături care creează o distincţie între zonele rurale şi urbane. Să luăm

de exemplu folosire terenului. În zonele rurale, proporţia predominantă a terenului continuă să

rămână mai mult sau mai puţin într-o stare naturală şi este folosită în principal pentru

agricultură, silvicultură, turism, minerit, pescării, etc. O proporţie mult mai mică din teren

5

este folosită pentru locuinţe. Densitatea populaţiei în zonele rurale este prin urmare mai mică

decât în mediul urban.

În zonele urbane, regăsim pe de altă parte o mare concentrare de clădiri cu diferite

întrebuinţări, fabrici, magazine, birouri, blocuri, terenuri sportive, zone rezidenţiale în mare

parte suprafeţe de teren într-un fel sau altul artificiale – ca în cazul drumurilor şi a trotuarelor.

Robert Badouin, în cursul sau de ‘’Economie Rurală’’, defineşte spaţiul rural în

opoziţie cu spaţiul urban, desemnând prin acest concept ’’...zone caracterizate printr-o

populare de o densitate relativ slabă şi prin preponderenţa activităţilor agricole. Spaţiul rural,

contrar spaţiului urban, nu comportă puternice concentrări de oameni. Aglomerările sunt

limitate la dimensiunile satului sau ale burgului. El este reprezentat printr-un habitat dispersat

sub formă de cătune sau de ferme diseminate în natură. Spaţiul rural se pretează pentru

activităţi de tip agricol... Pe de altă parte, dacă spaţiul rural privilegiază pământul ca factor de

producţie, el nu se confundă cu existenţa unui sol capabil să suporte culturile şi să hrănească

animalele. Spaţiul rural este în acelaşi timp întindere şi mediu înconjurător.’’

Conceptul de rural poate fi definit în diferite moduri. Nu există o definiţie

generalizată a acestui concept. Ruralul poate fi definit în termeni demografici, socio-

economici, ecologici, şi culturali.

Demografic, ruralul poate fi definit în opoziţie cu spaţiul urban. Trebuie menţionat

însă că definiţiile care au la bază mărimi cantitative au un caracter arbitrar. Totuşi, criteriul cel

mai frecvent utilizat pentru definirea celor două spaţii este numărul populaţiei din cadrul

localităţilor.

Organizaţia Naţiunilor Unite propune o clasificare a localităţilor în funcţie de numărul

populaţiei, în două categorii:

A. Localităţi cu populaţie aglomerată, sau a oraşelor, care cuprinde:

cel puţin 12.500.000 locuitori - superconurbaţiile,;

cel puţin 2.000.000 locuitori - oraşele plurimilionare;

cel puţin 500.000 locuitori - oraşele foarte mari;

cel puţin 20.000 locuitori - populaţia aglomerată,;

B. Localităţi cuprinzând populaţia oraşelor mici şi mijlocii şi populaţia rurală, care

cuprinde:

Oraşele mici : localităţi cu mai puţin de 20.000 locuitori, dar

considerate ’’urbane’’ în definiţiile naţionale ;

Localităţi rurale: aşezările pe care definiţiile naţionale nu le-au

considerat drept urbane.

6

Alain Marcoux- consultant FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi

Agricultură), precizează că  ’’criteriul adaptat pentru a defini accesul la categoria urbană este

adesea numărul de 2000 locuitori. Acest număr variază însă foarte mult, luând valori extreme

de 100 locuitori în Uganda şi 20.000 locuitori în Nigeria.’’

În studiile publicate de Departamentul de Politică Economică şi Socială al FAO, se

specifică existenţa unui ’’prag de 2.000 de locuitori, ce permite accesul unei localităţi în

categoria oraşelor, în ţări ca: Franţa, Angola, Argentina, Cuba etc., prag ce variază însă în

limitele unor valori de 200 locuitori în Danemarca, Islanda, Suedia, de 1.000 locuitori în

Elveţia şi Spania, peste 2500 locuitori în Japonia, peste 5.000 în Austria, 10.000 în Italia şi

Grecia şi 20.000 în Mauritania şi Nigeria’’.

În S.U.A termenul de rural a fost pentru prima dată folosit de către U.S. Bureau of

Census ( Biroul de Recensământ al S.U.A), în anul 1874. Ruralul a fost definit ca fiind,

populaţia din afara oraşelor cu 8.000 sau mai mulţi locuitori. La recensământul din 1990, nu a

mai fost dată o definiţie termenului rural. În schimb, a fost definit urbanul. Biroul de

Recensământ defineşte urbanul, ca fiind alcătuit din teritoriul şi populaţia din zonele

urbanizate, şi localităţile din afara acestora cu 2.500 de persoane sau mai mult. În consecinţă

teritoriile şi populaţia neclasificate ca zonă urbană, constituie ’’ruralul’’.

Naţiunile Unite (1967 ) au adoptat principiile şi recomandările pentru recensăminte în

funcţie de diferenţele naţionale între caracteristicile care deosebesc zonele urbane de cele

rurale, distincţia dintre populaţia urbana şi cea rurală neputând fi influenţată de o singură

definiţie care să fie aplicabilă în toate ţările. Din acest motiv fiecare ţară ar trebui să hotărască

pentru sine care zone sunt rurale şi care urbane.

Totuşi, Programul Naţiunilor Unite pentru recensământul mondial al populaţiei, pentru

Europa, prevede a include în populaţia urbană, numai localităţile cu peste 10.000 locuitori, iar

cele cu populaţie semi-urbană să cuprindă între 2.000 şi 9999 locuitori. În tabelul 1.1 sunt

prezentate criterii naţionale care stau la baza clasificărilor aşezărilor rurale. 

7

Criterii naţionale folosite în clasificarea aşezărilor rurale

Tabel 1.1  Ţara Criterii naţionale folosite în clasificarea aşezărilor rurale

Austria Comunităţi cu mai puţin de 5000 de locuitori

Danemarca Aglomeraţiile cu mai puţin de 200 de locuitori

Franţa Comune conţinând o aglomeraţie de mai puţin de 2000 de locuitori ,

locuind în case învecinate sau la distanţă de nu mai mult de 200 de metri

unele de altele

Grecia Populaţia municipalităţilor şi comunelor în care cel mai mare centru de

populaţie are mai puţin de 2000 de locuitori

Islanda Localităţi cu mai puţin de 200 locuitori

Irlanda Aşezări cu mai puţin de 500 locuitori

Luxemburg Comune având mai puţin de 2000 de locuitori în centrul administrativ

Olanda Municipalităţi cu o populaţie mai mică de 2000 de locuitori dar cu mai

mult de 20% din populaţia activ economică angajată în agricultură,

excluzând anumite municipii rezidenţiale de navetişti

Norvegia Localităţi cu mai puţin de 200 de locuitori

Portugalia Aglomeraţii şi alte zone administrative cu mai puţin de 10.000 de locuitori

Suedia Localităţi cu mai puţin de 200 locuitori.

Scoţia Aglomeraţii şi alte zone administrative cu mai puţin de 1000 de locuitori

Spania Municipalităţi cu mai puţin de 2000 de locuitori

Elveţia Comune cu mai puţin de 10.000 de locuitori

Sursa : Anuarul Demografic al Naţiunilor Unite (United Nations Demographic Yearbooks)

În România, o localitate poate fi considerată oraş (potrivit normelor statisticii

populaţiei şi a reglementărilor pe linia administraţiei centrale), dacă are un anumit număr de

locuitori, de regulă peste 5.000, dar nu se specifică cu exactitate şi îndeplineşte concomitent

anumite standarde privind dezvoltarea economică, dotările edilitare şi o anumită

infrastructură. Prin legea nr.351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului

naţional, se face o ierarhizare a localităţilor pe ranguri astfel:

a) rangul 0 - Capitala României, municipiu de importanţă europeană;

b) rangul I - municipii de importanţă naţională, cu influenţă potenţială la nivel

european;

8

c) rangul II - municipii de importanţă interjudeţeana, judeţeană sau cu rol de echilibru

în reţeaua de localităţi;

d) rangul III - oraşe;

e) rangul IV - sate reşedinţă de comună;

f) rangul V - sate componente ale comunelor şi sate apartinând municipiilor şi

oraşelor.

Tot în legea prezentată mai sus, se fac o serie de precizari cu privire la o serie de

termenii utilizaţi precum :

Localitate - forma de aşezare stabilă a populaţiei în teritoriu, alcătuind un nucleu de

viaţă umană, cu structuri şi marimi variabile, diferenţiate în funcţie de specificul activităţilor

de producţie dominante ale locuitorilor, caracteristicile organizării administrativ-teritoriale,

numărul de locuitori, caracterul fondului construit, gradul de dotare social-culturală şi de

echipare tehnico-edilitară. În funcţie de specificul şi de ponderea activităţii economice

dominante, de numărul de locuitori, caracterul fondului construit, densitatea populaţiei şi a

locuinţelor, de nivelul de dotare social-culturală şi de echipare tehnică, localităţile se împart în

două mari grupe: localităţi urbane şi localităţi rurale.

Localitate urbană - localitate în care majoritatea resurselor de muncă este ocupată în

activităţi neagricole cu un nivel diversificat de dotare şi echipare, exercitând o influenţă socio-

economică constantă şi semnificativă asupra zonei înconjurătoare.

Localitate rurală - localitate în care:

a) majoritatea forţei de muncă se află concentrată în agricultură, silvicultură, pescuit,

oferind un mod specific şi viabil de viaţă locuitorilor săi, şi care prin politicile de modernizare

îşi va păstra şi în perspectivă specificul rural;

b) majoritatea forţei de muncă se află în alte domenii decât cele agricole, silvice,

piscicole, dar care oferă în prezent o dotare insuficientă necesară în vederea declarării ei ca

oraş şi care, prin politicile de echipare şi de modernizare, va putea evolua spre localităţile de

tip urban.

Unităţi administrativ-teritoriale - potrivit legii, unităţile administrativ-teritoriale sunt

comunele, oraşele şi judeţele. Unităţile administrativ-teritoriale de bază sunt oraşele şi

comunele care cuprind una sau mai multe localităţi.

Oraş - unitate administrativ-teritorială de bază alcătuită fie dintr-o singură localitate

urbană, fie din mai multe localităţi, dintre care cel puţin una este localitate urbană. Ca unitate

administrativ-teritorială de bază şi ca sistem social-economic şi geografic oraşul are două

componente:

9

a) componenta teritorială - intravilanul, care reprezintă suprafaţa de teren ocupată sau

destinată construcţiilor şi amenajărilor (de locuit, social-culturale, industriale, de depozitare,

de producţie, de circulaţie, de recreere, de comerţ etc.) şi extravilanul care reprezintă restul

teritoriului administrativ al oraşului;

b) componenta demografică socio-economică, care constă în grupurile de populaţie şi

activităţile economice, sociale şi politico-administrative ce se desfăşoară pe teritoriul

localităţii. Dimensiunile, caracterul şi funcţiile oraşului prezintă mari variaţii, dezvoltarea sa

fiind strâns corelată cu cea a teritoriului căruia îi aparţine. Oraşele care prezintă o însemnătate

deosebitaă în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării sau care au condiţii

de dezvoltare în aceste direcţii sunt declarate municipii.

Comuna - unitate administrativ-teritoriala de bază care cuprinde populaţia rurală

reunită prin comunitatea de interese şi tradiţii, alcătuită din unul sau mai multe sate, în funcţie

de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice. Satele în care îşi au

sediul autorităţile publice ale comunei sunt sate reşedinţă.

Teritoriu administrativ - suprafaţa delimitată prin lege pentru judeţe, municipii, oraşe

şi comune. Este constituit din suprafaţa agricolă (teren arabil, paşuni şi fâneţe, vii şi livezi),

suprafaţa fondului forestier, suprafaţa ocupată de construcţii şi amenajări de infrastructură (căi

de comunicaţie, altele decât cele aparţinând domeniului public al statului, echipare energetică,

lucrări de gospodărire a apelor), ape şi bălţi şi suprafaţa aferentă intravilanului (construcţii şi

amenajări), delimitată prin planurile urbanistice.

Aplicarea criteriului privind efectivul populaţiei unei localităţi, creează însă probleme

de ordin metodologic în definirea spaţiilor rurale şi urbane. Sunt considerate ca urbane, toate

aglomeraţiile având mai mult de 40.000 de mii de locuitori în Coreea şi 250 de locuitori

numai, în Danemarca. Limita este de 10.000 în Suedia, 5.000 în Belgia şi 2.500 în Statele

Unite. În Franţa, în 1946, erau consideraţi ca urbani, toţi locuitorii care trăiau pe teritoriul

unei comune al cărei centru (chef-lieu) depăşea 2.000 de locuitori.

Dacă noţiunea de spaţiu semnifică o întindere limitată, un interval de la un punct la

altul, atunci se poate pune problema : de unde începe şi unde se termină fiecare ? În mediul

rural aşezările umane nu ocupă decât o mică parte din spaţiu, care este dominat de culturi şi

de ecosisteme naturale. În mediul urban, habitatul uman este preponderent şi nu lasă decât un

loc mic din spaţiu pentru vegetaţie. Un criteriu care propune acceptarea unui sens mai larg al

celor doi termeni (rural şi urban) şi anume, ca spaţiu, nu ca aşezare îl reprezintă densitatea

populaţiei.

10

Densitatea populaţiei este un element cu mare viabilitate în spaţiu, fiind un rezultat al

condiţiilor geografice, istorice, economice şi sociale, specifice fiecărei zone ; densitatea

populaţiei explică multe probleme din teritoriu ( de locuire, de ocupare), dar care

conditionează aspectele privind dotarea cu infrastructură, echipamente colective, servicii

publice dintr-o anumită zonă.

Indicatorul economic folosit pentru exprimarea densităţii este numărul de

locuitori/Kmp şi exprimă distribuţia populaţiei pe teritoriul aferent localităţii la un moment

dat. Acest indicator permite perceperea modului cum este populat teritoriul, indicând zonele

de concentrare a populaţiei şi zonele cu o populaţie rară, dispersată. Densitatea populaţiei este

un indicator adesea folosit în Uniunea Europeana pentru a defini graniţa dintre ariile urbane şi

rurale.

În cadrul regiunilor din Uniunea Europeana, densitatea populaţiei este extrem de

variată, mergând de la mai puţin de 20 locuitori pe kmp., în multe zone din Finlanda şi

Suedia, mai multe regiuni din Spania, Grecia şi centrul Franţei şi până la mai mult de 100

locuitori pe kmp., în unele regiuni cu puternice trăsături rurale (sudul Germaniei, sudul

Italiei).

Trebuie menţionat faptul că aceste valori ale densităţii populaţiei se referă la regiuni

geografice sau administrative care cuprind în ele atât rural cât şi urban iar o asemenea grupare

nu rezolvă problema de delimitare. Ele pot caracteriza mai degraba, gradul în care regiunile

au un caracter mai pronunţat urban sau rural.

Pentru a recunoaşte configuraţia spaţială a oraşelor INSEE ( Institutul Naţional de

Statistică şi Studii Economice din Franţa) a inclus pentru definirea mediului urban pe lângă

criteriul : densitatea populaţiei, o normă care se referă la distanţa dintre case de maximum 50

de metri. Ulterior, INSEE, a stabilit, o altă normă care se referă la distanţa între localităţi şi

anume maximum 200 de metri distanţă pentru ca o locuinţă să nu se lipească la o altă

localitate învecinată. În lucrarea sa ’’Le rural en question’’, Maryvone Bodiguel – sociolog la

Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice din Paris, aduce o serie de elemente noi, care

contribuie la clarificarea conceptelor de spaţiu rural şi spaţiu urban.

” În 1962, metoda de bază aleasă pentru definirea urbanului este precizată de INSEE,

ca fiind : toate localităţile care au o continuitate şi cuprind mai mult de 2000 de locuitori,

putând fi identificate prin urmatoarele criterii :

efectivul total al populaţiei localităţii,

densitatea populaţiei,

sporul populaţiei (1936-1954),

11

procentul populaţiei care traieşte din agricultură.

La acestea se adaugă distanţa maximă de 200 de metri între case’’.

În România, nivelul mediu al densităţii populaţiei este de 94,7 locuitori pe kmp.

Pentru a vedea care este densitatea în spaţiul rural trebuie să ne raportăm la teritoriul rural din

suprafaţa totală a ţării noastre. Conform legii 2/1968 privind organizarea administrativ –

teritorială, spaţiul rural din România este format în prezent din suprafaţa administrativă a

celor 2685 de comune existente pe teritoriul ţării,care reunesc mai multe sate, existând în total

12751 de sate în spaţiul rural.

Trebuie menţionat că pe teritoriul administrativ al unor oraşe şi municipii - care,

conform legii de organizare administrativă a teritoriului ţării, alcătuiesc mediul urban - se află

încă 341 de localităţi care au caracteristici rurale, numite chiar sate, dar ele intră numai din

punct de vedere administrativ, în componenta spaţiului urban. Totodată , există 67 de

localităţi cu populaţie sub 10.000 de locuitori care au rangul de oraş, dar şi 33 de comune, a

căror populaţie depăşeşte numărul de 10.000 de locuitori, şi nu au statut de oraş fiind

considerate teritorii rurale.

Suprafaţa spaţiului rural, astfel delimitat, însumează 212,7 mii km2 , reprezentând

peste 89% din suprafaţa ţării. Populaţia care traieşte pe acest teritoriu numără 10,14 milioane

locuitori (la 1.01.1999) şi reprezintă 45% din populaţia ţării, rezultând o densitate relativ

slabă, de sub 48 locuitori/kmp.

În spaţiul rural densitatea medie este de doua ori mai scazută decât pe ansamblul ţării,

iar comparativ cu densitatea medie din urban, care este de 484.4 locuitori / kmp., populaţia

rurală este de 10 ori mai rară.

Această delimitare a noţiunii de teritoriu rural este justificată de urmatoarele

considerente:

sistemul statistic de informaţii este organizat în cadrul diviziunii administrative, prin

urmare comuna este nivelul cel mai de jos la care se pot obţine date statistice oficiale ;

la nivelul administaţiei teritoriale locale este posibilă formarea unei structuri

instituţionale, care poate deveni un factor activ al dezvoltării rurale.

Utilizarea unei astfel de abordări în delimitarea spaţiului rural , permite identificarea

inegalităţilor în dezvoltarea economico-socială şi realizarea unei zonări mult mai nuanţate

decât se poate realiza la nivelul administrativ-teritorial de judeţ, deoarece limitele teritoriale

de manifestare a unor procese sau fenomene particulare, nu coincid decât rareori cu limitele

judeţelor.

12

Avantajul abordării ce porneşte de la entitatea administrativ- teritorială de bază,

comuna, constă şi în posibilitatea de a înscrie şi menţine dezvoltarea preconizată a spaţiului

rural în coordonatele oferite de regionalismul rural tradiţional, exprimat prin funcţionarea

administrativă, prin istorie, tradiţii şi cultură locală din comună ; acesta este mai bine surprins

la un nivel detaliat de analiză.

Dezavantajul îl reprezintă faptul că localităţile care intră din punct de vedere

administrativ în componenta oraşelor nu sunt cuprinse în spaţiul rural românesc. Diferenţa

între zonele urbane şi rurale din aceeaşi ţară, se sprijină pe supoziţia că zonele urbane au un

mod de viaţă şi un nivel de trai, în general mai ridicat decât zonele rurale. În numeroase ţări

industrializate această deosebire este într-o oarecare măsură estompată. Diferenţele între

modurile de viaţă şi nivelul de trai din urban şi rural rămân semnificative, doar în ţările în curs

de dezvoltare.

Densitatea populaţiei nu constituie un criteriu suficient de delimitare, mai ales atunci

când există localităţi mari, caracterizate încă de un mod de viaţă rural. Din acest motiv, este

necesară utilizarea unor criterii suplimentare de clasificare, mai performante decât cele

amintite în care se face doar o simplă diferenţiere între rural şi urban. Ca şi criterii

suplimentare se pot enumera :

procentajul populaţiei economice active ocupate în agricultură ;

prezenta echipamentului colectiv şi de servicii precum : reţele electrice, reţele de apă

curentă şi canalizare în cartierele locuite, facilitatea accesului la instituţiile sanitare, de

învăţamânt şi cultură etc.

În S.U.A., în funcţie de procentajul populaţiei agricole se disting categoriile de rural

agricol şi neagricol ( rural farm, rural non farm ).

În Uniunea Europeană, la definirea spaţiului rural, pe lângă numărul şi densitatea

populaţiei, se mai iau în considerare şi alte criterii ca: modificarea în timp a spaţiului natural

şi migraţia; ponderea agriculturii în P.I.B., rata şomajului etc.

În acest fel sunt luate în calcul şi se ţine cont de mai multe aspecte ale vieţii

economico-sociale ale localităţii. Criteriile avute în vedere la definirea unei localităţi urbane

pot rezulta din diferite asocieri precum:

numărul populaţiei şi distanţa între imobile. ’’În acest sens avem exemplul Suediei,

unde numărul populaţiei este fixat la cel puţin 200 locuitori, iar distanţa dintre case să nu fie

mai mare de 200 de metri’’ ;

dotările edilitare şi serviciile de tip urban, în: Nepal, Chile;

activităţi economice non-agricole, în: Rusia, Cehia, Israel, Slovacia;

13

dotările edilitare şi activităţile non-agricole: România;

densitatea populaţiei şi procentajul populaţiei agricole: Franţa.

Utilizarea acestor asocieri este necesară, deoarece, o aşezare cu o populaţie relativ

mare şi densitate apreciabilă, dar cu o echipare (străzi asfaltate, iluminat public, reţele de apă

potabilă şi canalizare, servicii de transport, etc.) proastă, nu va avea acces la statutul de urban

numai atunci când acestea vor fi ca cele ale unui oraş. Toate aceste asocieri denumite în

literatura de specialitate caracteristici umane, conturează şi un anumit tip de comportament al

populaţiei. Un oraş lipsit de caracteristici umane specifice nu este altceva decât o localitate

mare.

Un caz interesant este cel al Indoneziei. În anul 1999, populaţia acestei ţări era de

216.108.345. Insula Java din Indonezia are o populaţie de 122,6 milioane de locuitori şi o

densitate medie de 929 locuitori/kmp. Ţinând cont de aceste date întreaga insula ar trebui sa

fie clasificată ca fiind urbană.

În realitate, după definiţia Indoneziei despre urban, două treimi din populaţia insulei

este clasificată ca fiind rurală. În Indonezia, o localitate (desa) este categorisită drept urbană

dacă:

- are o densitate a populaţiei mai mare de 5000 locuitori/kmp;

- proporţia gospodăriilor angajate în producţia agricolă este mai mică de 25% ;

- cel puţin 8 din cele 15 facilităţi desemnate ca fiind urbane, trebuie să fie disponibile

în desa.

Aceste facilităţi se referă la: şcoala primară, gimnazială şi liceu, cinematograf, spital,

maternitate, clinică medicală, şosea accesibilă vehiculelor motorizate cu patru roţi, oficiu

poştal şi telefonic, centru comercial, bancă, fabrica, restaurant, electricitate publică.

În Anexa II a legii 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului

naţional sunt prezentaţi principalii indicatori cantitativi şi calitativi de definire a localităţilor

urbane din România. În tabelul 1.2 sunt prezentaţi acesti indicatori minimali.

14

 Principalii indicatori cantitativi şi calitativi minimali de definire a

localităţilor urbane

Tabel 1.2

Nr.crt.

Indicatori minimali Municipiu Oras

1 Număr de locuitori 25.000 5.000

2 Populaţia ocupată în activităţi neagricole (% din totalul populaţiei ocupate)

85 75

3 Dotarea locuinţelor cu instalaţii de alimentare cu apă (% din totalul locuinţelor)

80 70

4 Dotarea locuinţelor cu baie şi W.C. în locuinţă (% din totalul locuinţelor)

75 55

5 Număr de paturi în spitale la 1.000 de locuitori

10 7

6 Număr de medici care revin la 1.000 de locuitori

2,3 1,7

7 Unităţi de învăţământ Postliceal Liceal sau altă formă de învăţământ secundar

8 Dotări culturale şi sportive Săli de spectacol, eventual teatre,

institutţi muzicale, biblioteci publice,

stadion, săli de sport

Săli de spectacol, biblioteci publice, spaţii pentru activităţi sportive

Sursa : Anuarul Demografic al Natiunilor Unite (United Nations Demographic Yearbooks)

1.2. Aspecte generale ale economiei rurale româneşti

Spaţiul rural, agricultura şi situaţia ţăranilor sunt probleme în jurul cărora se discută

public de 140 de ani dacă este să luăm ca referinţă anul 1864, când a avut loc prima reformă

agrară modernă. După ce a trecut prin mai multe reforme, sub diferite regimuri politice,

România rurală se află în faţa unui ultim test care ar trebui să transforme sărăcia şi subzistenţa

în profit şi competitivitate. Astfel, la începutul secolului al XXI-lea, în contextul integrării

europene şi al aplicării unei noi politici, de data aceasta a Politicii Agricole Comune (PAC),

România rurală revine în centrul dezbaterilor politice şi economice.

Obiectivele PAC sunt creşterea eficienţei folosirii resurselor şi adaptarea producţiei la

cererea pieţei cu consecinţe în reducerea forţei de muncă în agricultură, crearea de locuri de

muncă alternative şi îmbunătăţirea calităţii produselor. În acest sens, pentru 2007-2009

15

România a obţinut aproape 4,6 miliarde de euro plăţi directe, investiţii în dezvoltarea

infrastructurii şi serviciilor, pentru pensionarea fermierilor şi subvenţii.

Dacă prevederile PAC oferă un tablou teoretic optimist, Estul Europei şi implicit

România se află departe de acest model, iar sumele alocate şi strategia nu vor putea salva

toate gospodăriile agricole.

România a putut beneficia de Fondul european SAPARD până la sfârşitul anului

2006. SAPARD a fost programul care a sprijinit România în pregătirea pentru

participarea la PAC, susţinând mai ales dezvoltarea rurală pe termen lung, îmbunătăţirea

standardelor de calitate a produselor agricole, menţinerea locurilor de muncă în zonele rurale

şi crearea altora noi, protecţia mediului, în general implementarea legislaţiei europene în

domeniu.

România a primit 150 milioane de euro anual între 2000-2006, fiind a doua beneficiară

ca volum al fondurilor, după Polonia.

Spaţiul rural românesc, având cele mai mari probleme economice şi sociale, este cel

mai puţin pregătit pentru integrarea europeană. Problemele sale şi ponderea pe care o are

agricultura ne fac sceptici asupra evoluţiei pozitive pe termen scurt şi mediu, dar în acelaşi

timp este nevoie de o analiză a acestor aspecte şi de identificarea posibilelor soluţii.

S-a vorbit mult de evul mediu agricol românesc, iar comisarul european pentru

Agricultură, Dezvoltare Rurală şi Pescuit, Franz Fischler, a afirmat, ca urmare a vizitei sale în

România din octombrie 2004, că există o distanţă de 50 de ani faţă de agricultura care se

practică în UE.

Agricultura este activitatea de bază în zonele rurale, prin ponderea sa covârşitoare în

structura economiei. Suprafaţa agricolă a României o plasează pe locul 7 într-o Uniune

Europeană cu 27 de membri, pe primul loc ca populaţie rurală ( 45% din totalul populaţiei, iar

31,7% sunt agricultori faţă de 2% în Marea Britanie sau 18% în Grecia), dar pe ultimul în

ceea ce priveşte câştigurile şi productivitatea. La aceasta se adaugă fărâmiţarea proprietăţii

agricole în mici ferme de subzistenţă, fără capacitate comercială, fără utilaje mecanizate.

Acest peisaj este unul prea puţin compatibil PAC.

O primă problemă o reprezintă dimensiunea fermelor. În urma Legii Fondului Funciar

din 1991, a rezultat o împroprietărire a unui număr mare de ţărani cu bucăţi mici de pământ,

de dimensiune medie de 1,75 hectare, în timp ce în UE acestea au 16 hectare. Consecinţa este

ca după 2007 fermele mici, de subzistenţă în care lucrează nemecanizat mai multe persoane,

16

să nu poată beneficia de finanţări şi de subvenţii agricole, produsele să nu facă faţă pieţei şi, în

consecinţă, să dispară.

După 2007, o fermă mare beneficiază până la 300.000 euro pe an, în timp ce una mică

maxim 1500 euro.

Astfel, pentru a-i instrui, dar şi ca o precondiţie în obţinerea de finanţări, ţăranii

trebuie să obţină diploma de fermier acordată de Agenţia Naţională de Consultanţă Agricolă

sau de Direcţiile Agricole Judeţene.

Nu trebuie omise oportunităţile de dezvoltare agricolă: soluri fertile şi condiţii naturale

favorabile agriculturii, tradiţie în domeniu, potenţialul de dezvoltare a fermelor ecologice şi a

produselor de nişă. Fermierilor trebuie să li se spună că ei vor fi doar o parte a unei pieţe mari

şi trebuie să se specializeze pe domeniile unde pot fi cu adevărat competitivi. În ceea ce

priveşte agricultura ecologică, a fost deja stabilită legislaţia. Investiţiile sunt anticipate a fi

mari doar în producţia animalieră datorită retehnologizării, dar în cultura plantelor costurile

rămân aceleaşi. Dar finanţatorii susţin producţia ecologică, iar alimentele bio sunt rare şi

scumpe, cu 20-30% mai mult decât cele obişnuite.

În plus, Ministerul Agriculturii sugerează produsele de nişă care sunt bine plătite în

UE şi nu au cote de producţie: lapte de capră, bivoliţă, oierit, melci, ciuperci sau fructe de

pădure. În prezent este evident că în România sunt doar câteva ferme pregătite pentru piaţa

UE. Reducerea numărului fermelor este o tendinţă a agriculturii moderne care promovează

ferme din ce în ce mai productive în care fermieri puţini cultivă suprafeţe mari.

La toate acestea se adaugă problemele sociale ale celor care vor trebui să renunţe la

activităţile agricole şi pensionarii. Pentru aceştia, Reforma Fischler a prevăzut fonduri care să

susţină recalificarea (turismul rural, încurajarea practicării artizanatului popular sau

calificarea pentru administraţie ar putea fi soluţii), iar pentru pensionari există strategii care

privesc acordarea unei pensii, inclusiv cu aportul fondurilor UE, în cazul în care aceştia decid

să-şi vândă sau să-şi arendeze pământul unor fermieri tineri.

Nu în ultimul rând, dezvoltarea spaţiului rural înseamnă şi altceva pe lângă

agricultură. Reforma Fischler pune accent pe dezvoltarea rurală care presupune

îmbunătăţirea infrastructurii fizice: drumuri care să înlesnească accesul rapid la pieţe şi

mobilitatea forţei de muncă, a celei de comunicaţii care, fiind slab dezvoltată, diminuează

posibilităţile de informare şi comunicare până la infrastructura de bază care este printre cele

mai deficitare din Europa.

Sunt sute de sate în care apa curentă, electricitatea sau canalizarea lipsesc. Acest

progres condiţionează existenţa şi succesul investiţiilor, ca şi condiţiile de viaţă ale populaţiei

17

rurale, dar rămâne unul din punctele slabe ale României rurale. La acestea se adaugă educaţia

precară, abandonul şcolar şi slaba pregătire şi puţina preocupare pe care o au profesorii din

mediul rural, ceea ce creează nu doar un lanţ vicios ci, mai grav, perpetuează ignoranţa şi

mentalitatea depăşită la noile generaţii. Puţinii copii de la ţară care urmează studii superioare

evită sa se întoarcă în mediul rural, aşa că agricultura, la fel ca administraţia sau învăţământul,

e lipsită de forţă de muncă înalt calificată.

Dacă strategia informaţională este deficitară, la aceasta se adaugă faptul că, aşa cum

au arătat studii sociologice recente, există o ruptură între intelectualii din mediul rural şi

oamenii simpli. O mai bună comunicare şi o schimbare de mentalitate ar reduce pe termen

mediu costurile sociale şi ar orienta profesional forţa de muncă. Majoritatea populaţiei rurale

nu este informată, iar oamenii sunt nepregătiţi pentru accesarea de fonduri comunitare.

Anul 2007 nu a fost doar anul aderării României la Uniunea Europeană, ci şi

momentul în care acest proces s-a încheiat şi a început integrarea şi conectarea profundă la

mecanismele Uniunii Europene. Una din politicile de la care se aşteaptă cel mai mult este

Politica Regională şi de Coeziune implementată şi susţinută de fondurile structurale.

Revista “Development & Transition” din iunie 2006 a făcut o evaluare globală a

situaţiei fondurilor structurale în Irlanda, Portugalia, Republica Cehă şi Polonia, şi din

experienţa acestora în primul an de apartenenţă la UE, autorii studiului au identificat două

concluzii importante: pentru o absorbţie bună a banilor comunitari e nevoie de o corectă

programare a investiţiilor publice, în timp ce o integrare incompletă ar duce la apariţia de

programe/proiecte concurente, care le subminează absorbţia şi impactul, în al doilea rând,

pentru o bună rată de absorbţie este necesară consolidarea capacităţii administrative.

După 1 ianuarie 2007, toţi oficialii români de rang înalt au afirmat că prioritatea

numărul zero a României este asimilarea eficientă a fondurilor comunitare de care beneficiază

începând cu anul 2007. Suma globală alocată pentru perioada 2007-2013 este de 20 de

miliarde de euro din fondurile structurale şi de coeziune plus aproximativ 13 miliarde de euro

pentru agricultură şi dezvoltare rurală. Capacitatea de absorbţie depinde de trei factori

principali:

capacitatea instituţională de implementare a fondurilor,

pregătirea unui număr mare de proiecte şi

capacitatea de cofinanţare.

18

1.3 Definirea ruralului în Europa

Începând cu anul 1973, are loc o perioadă de conştientizare a dimensiunii teritoriale a

sărăciei (80% din săracii lumii trăiesc în mediul rural). Actorii internaţionali introduc în

discursul public dimensiunea rural – urban, pliindu-şi diversele problematici globale pe acest

„calapod”.

Tonul noilor abordări a fost dat de unele agenţii ale Naţiunilor Unite care au constatat

acutizarea problematicilor în mediul rural şi au atenţionat asupra necesităţii abordării diferite,

specifice, integrate şi multisectoriale a acestuia. Demersurile ulterioare la nivel global au fost

destul de greoaie şi intermitente. În urma multor cercetări şi studii consecutive şi în cadrul

multor dezbateri regionale sau globale, s-a ajuns la elaborarea unui set conceptual închegat în

ceea ce priveşte abordarea politicilor de dezvoltare a mediului rural.

Concepte prioritare, cum ar fi cel de dezvoltare economică, socială sau umană au fost

treptat suprapuse, intersectate sau nuanţate. După creşteri succesive pe diverse dimensiuni a

fost elaborat un concept mai „acoperitor” decât toate celelalte, şi anume, cel de dezvoltare

durabilă. Dezvoltarea este un fenomen dinamic, extrem de complex şi greu de definit.

De-a lungul anilor, accentul s-a deplasat dinspre dezvoltare economică spre dezvoltare

socială sau umană, fiecare dintre acestea dovedindu-se a fi incomplet raportat la multitudinea

de fenomene pe care le implică dezvoltarea. În anul 1987 a fost lansat, în raportul Naţiunilor

Unite intitulat „Viitorul nostru comun”, conceptul de dezvoltare sustenabilă.

Dezvoltarea sustenabilă poate fi definită, în sens larg, ca fiind îmbunătăţirea vieţii

fiecăruia „acum şi pentru generaţiile care vor veni”. Practic, în acest fel se face legătura între

ceea ce înseamnă dezvoltare economică, justiţie socială, valori democratice şi protecţia

mediului. Elementul de noutate este omul integrat şi în strânsă relaţie cu mediul înconjurător.

Conceptul de dezvoltare sustenabilă promovat de forurile Naţiunilor Unite se referă, în

principal, la:

Dezvoltare economică echitabilă şi echilibrată;

Un nivel ridicat al angajării, al coeziunii sociale şi al includerii;

Asumarea responsabilităţii pentru folosirea resurselor naturale şi aprotecţiei

mediului;

Politici coerente, deschise şi transparente;

Cooperare internaţională pentru promovarea dezvoltării sustenabile la nivel global.

Conceptul actual de dezvoltare rurală este fundamentat pe cel de dezvoltare durabilă şi

are câteva trăsături fundamentale, referindu-se la:

19

Dezvoltarea rurală sustenabilă, care presupune dezvoltare economică echitabilă

şi echilibrată, cu un nivel ridicat al coeziunii sociale şi al includerii şi asumarea

responsabilităţii pentru folosirea resurselor naturale şi a protecţiei mediului.

Dezvoltarea rurală extensivă sau integrată, care se referă la dezvoltarea

mediului rural prin extinderea mijloacelor de comunicare şi informare şi prin extinderea

activităţilor din mediul rural spre sectorul non-agricol şi promovarea agriculturii extensive, a

cărei coordonată esenţială este transferul informaţional (conceptul de agricultură extensivă

aici este diferit de cel tradiţional, care definea opusul agriculturii intensive).

Dezvoltarea rurală multisectorială, care se referă la crearea de reţele şi

parteneriate între organizaţii internaţionale, agenţii naţionale sau organizaţii ale societăţii

civile, în vederea abordării multisectoriale.

Politicile Uniunii Europene, în domeniul dezvoltării rurale

În Europa, ruralul a fost studiat foarte multă vreme din punct de vedere etnografic sau

geografic. De-a lungul timpului, s-au conturat mai multe paradigme de cercetare:

1. Modelul tradiţionalist, care consideră mediul rural, respectiv satul, ca fiind

adevăratul păstrător al spiritualităţii, specificităţii şi originalităţii unei culturi, a unei societăţi,

cercetările de acest fel căutând să releve valorile, comportamentele şi simbolurile rurale

tradiţionale;

2. Modelul meliorist, care consideră mediul rural ca fiind forma genetică a unei

societăţi, dar insuficient evoluată şi care trebuie adusă la nivelul structurilor urbane.

Cercetările din acest domeniu măsoară, în general, decalajele dintre urban şi rural, din

perspectiva veniturilor, educaţiei, confortului şi a productivităţii;

3. Modelul ecologic, care relevă specificitatea, particularităţile şi avantajele modului

de viaţa contemporan rural;

4. Modelul cronoregresiv, utilizat, în general, în monografiile de aşezări rurale

(Durand Drouhin, L. M. Szwergrub, V. Mihăilescu).

Definirea ruralului în Europa

Noua politică a Uniunii Europene pune un accent deosebit pe dezvoltarea rurală. În

Uniunea Europeană peste jumătate din populaţie locuieşte în localităţi rurale, care acoperă

peste 90% din teritoriu. Încă din 2001(iunie), la Göteborg, Consiliul European a concluzionat

faptul că politica de dezvoltare rurală va accentua mai puţin aspectele legate de susţinerea pe

piaţă a agriculturii şi va fi mai mult orientată asupra asigurării bunăstării oamenilor,

animalelor şi plantelor, a conservării mediului, a grijii faţă de natură şi asigurării unei

alimentaţii sănătoase.

20

Foarte mult timp, în Uniunea Europeană politicile rurale s-au suprapus politicilor

agrare şi sectorului agricol. Ruralul european a fost considerat ca fiind un sector, nepunându-

se accent pe dimensiunea spaţială a acestuia.

Noua abordare a ruralului presupune, implicit, şi o definire spaţială a acestuia. În

practica Uniunii Europene a fost adoptat criteriul OECD, bazat pe densitatea populaţiei. În

acest fel, încep să devină posibile comparaţiile la nivel internaţional ale condiţiilor şi

dinamicii mediului rural din Europa. Datele socio-economice disponibile sunt la nivelul

regiunilor NUT3. Acestea includ însă şi aglomerările urbane, astfel că datele nu pot fi

agregate pe coordonate rural–urban, fapt care dezavantajează decidenţii de politici în

domeniul dezvoltării rurale.

Conform OECD, mediul rural cuprinde toate localităţile care au o densitate a

populaţiei mai mică de 150 de locuitori pe metru pătrat. La nivel regional (NUTS 3) sunt

definite ca fiind:

regiuni predominant rurale cele în care peste 50% dintre locuitori trăiesc în

comune (cu mai puţin de 150 locuitori pe km pătrat);

regiuni rurale cele în care 15 până la 50% dintre locuitori trăiesc în comune

(cu mai puţin de 150 locuitori pe km pătrat);

regiuni predominant urbane cele în care sub 15% dintre locuitori trăiesc în

comune (cu mai puţin de 150 locuitori pe km pătrat).

Aplicând această definiţie la populaţia UE-25, aproximativ 57% din populaţie trăieşte

în regiuni rurale, care acoperă peste 90% din teritoriu.

Evoluţia istorică a dezvoltării rurale în Europa

Dezvoltarea rurală în Europa a fost implicit cuprinsă în Politicile Agricole Comune

(PAC) (Common Agricultural Policy). Sintetizând principalele etape ale istoriei dezvoltării

PAC, acestea ar putea fi:

1958 Conferinţa de la Stresa.

1962–1972 Implementarea PAC, având ca pilon unic agricultura.

1973–1982 Perioada „politicii prudente a preţurilor”.

1983–1991 Anii de criză ai PAC.

1992–1999 Reforma PAC (Mac Sharry) – Noua abordare.

1999– 2001 PAC pe termen lung pentru o agricultură durabilă, Agenda 2000.

La sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, politicile agricole comune au avut

drept scop încurajarea producţiei agricole, prin suportul direct al producţiei şi prin

21

modernizarea agriculturii. Structura agricolă a Europei se caracteriza printr-un număr mare de

ferme mici şi o pondere mare a populaţiei ocupate în agricultură.

Existau, de asemenea, şi multe probleme sociale, cum ar fi: sărăcie în mediul rural şi

şomaj în mediul urban. În trasarea arhitecturii PAC a fost prevăzută, aşadar, restructurarea

fermelor şi eficientizarea producţiei agricole, prin utilizarea progresului tehnic în agricultură.

În 1962 a fost creat un fond special de garantare a preţurilor produselor agricole pe piaţă

(Fondul European de Orientare şi Garantare a Agriculturii – EAGGF)4 care este, practic, cel

mai mare consumator al bugetului UE.

Aşadar, la mijlocul anilor ’60, obiectivele principale ale dezvoltării rurale au fost

îmbunătăţirea structurilor de producţie ale agriculturii şi îmbunătăţirea condiţiilor de

procesare şi vânzare a produselor agricole. Accentul s-a pus pe investiţii în mijloace de

producţie, atât la nivelul fermelor individuale cât şi la nivelul întreprinderilor de procesare şi

desfacere. Principalele deziderate au fost: creşterea productivităţii în agricultură, stabilizarea

pieţei, asigurarea de venituri echitabile pentru agricultori, securitate alimentară, preţuri

rezonabile pentru consumatori. Aceasta a fost perioada boom-ului economic. Producţia

agricolă a crescut cu peste 30% în 10 ani şi s-a caracterizat prin: autoaprovizionarea cu

principalele produse agricole şi sporirea veniturilor fermierilor. Astfel, în perioada 1962–

1972, perioada de implementare a PAC, care are drept pilon central şi unic dezvoltarea

agriculturii, CEE (care fusese net importatoare de produse agricole) devine un mare

exportator de produse agricole.

Perioada 1973–1982 este denumită „perioada politicii prudente a preţurilor”.

Principalele obiective ale acestei perioade au fost transformarea micilor ferme în ferme bine

echipate, competitive şi conectarea lor la nevoile pieţei. Fermierii mai în vârstă, cu posibilităţi

reduse de adaptare la piaţă, au avut posibilitatea de a se pensiona, abandonând agricultura, iar

fermele care se aflau în zonele dezavantajate au fost susţinute cu pensii compensatorii. În

această perioadă a crescut importanţa CEE-9 pe piaţa internaţională a produselor agricole,

aceasta deţinând o treime din comerţul internaţional. În acelaşi timp creşte şi gradul de

autoaprovizionare la o gamă mai largă de produse agricole. Are loc înlocuirea taxelor pe

producţie cu sistemul cotelor de producţie (1979). Fermele de subzistenţă au fost modernizate

şi reorganizate pe criterii de productivitate, iar numărul acestora a scăzut substanţial.

În anii ’70, conform planului Mansholt, accentul se va muta pe managementul

capitalului uman, sub aspectul apariţiei pensionarilor la vârste mai mici sau al recalificării

prin cursuri profesionale. În anul 1975 sunt definite zonele defavorizate ale Uniunii care

necesită măsuri specifice. Scopul era de a stopa exodul din agricultură şi din mediul rural care

22

ar fi putut afecta chiar existenţa unor comunităţi, precum şi prezervarea mediului natural şi a

naturii.

Pentru prima dată, din motive de ordin economic, social şi de mediu, este aplicată

perspectiva teritorială, în ceea ce priveşte elaborarea politicilor agricole. În toată această

perioadă are loc o dublare a cheltuielilor bugetare pentru agricultură.

Aşadar, politicile de dezvoltare rurală în toţi aceşti ani au pus accent, în

exclusivitate, pe sectorul agricol.

Perioada 1983–1991 este o perioadă de criză a PAC. PAC este intens criticată şi se

solicită reforma acesteia, atât din interior cât şi la negocierile multilaterale din cadrul Rundei

Uruguay. Excedentele de producţie au atins niveluri extrem de ridicate (în special la cereale şi

lactate). Are loc o creştere rapidă a costurilor bugetare. Cheltuielile PAC au sporit cu 30%, în

1989–1991, la nivelul de 36 miliarde ECU (peste 60% din bugetul CEE), în contrast cu

scăderea veniturilor reale ale fermierilor şi reducerea semnificativă a numărului acestora. Pe

lângă introducerea de cote pentru noi produse, are loc şi lansarea programului de scoatere din

cultură a terenurilor (20% timp de 5 ani), în schimbul unor prime substanţiale. Sunt garantate

preţurile limită şi sunt stabilite nivelurile maximale de producţie. Stimularea consumului

intern se face prin subvenţii la consumator.

În ciuda diversificării mecanismelor de control la nivelul pieţelor şi a producţiilor,

problemele fundamentale ale PAC nu au fost rezolvate.

Începând cu anii ’80, dimensiunea teritorială a politicilor rurale câştigă tot mai mult

teren. Astfel, în 1988, Comisia Europeană elaborează un nou concept de dezvoltare rurală

care se referă la dezvoltarea rurală integrată, care are repercusiuni dincolo de simpla

producţie agricolă. În acelaşi an are loc reforma Fondului Structural agricol. În regiuni ca

Scoţia (Western Isles), Franţa (Lozère) sau în Belgia (zone considerate ca fiind defavorizate)

sunt aplicate primele principii ale dezvoltării rurale integrate, prin încurajarea adaptării

producţiei agricole la cerinţele mediului şi diversificarea acesteia.

Iniţiativa LEADER experimentează acest nou concept de dezvoltare rurală bazat pe

strategii de dezvoltare integrată la nivel local, crearea parteneriatului local. În 1979 erau 4,8

mil ferme (10,4 mil. în 1960). Scădere anuală cu 3% a numărului de ferme.

La începutul anilor ’90, componenta de suport pe piaţă a PAC, care şi-a atins

propriile limite în stimularea producţiei a intrat într-un proces de reformă majoră. Aceasta a

fost acompaniată de trei măsuri structurale finanţate prin Fondurile de Garantare, şi anume:

pensionarea înainte de termen, dezvoltarea agriculturii ecologice, împădurirea pământurilor

agricole marginale. Comunitatea adoptă o serie de instrumente şi metode care reflectă

23

orientarea spre trei mari obiective: restructurarea agriculturii, dezvoltarea locală-teritorială şi

integrarea problemelor de mediu.

1992–1999 este perioada reformei Mac Sharry. În această perioadă, mecanismele

de control al disponibilităţilor (reducerea preţurilor garantate şi acordarea de plăţi directe

compensatorii) nu au putut preveni creşterea excedentelor, care au necesitat costuri din ce în

ce mai mari de stocare. De asemenea, tendinţa de scădere a veniturilor reale ale fermierilor nu

a fost stopată, iar metodele intensive de producţie au afectat profund mediul. Efectul imediat

al acestei crize a fost competitivitate scăzută a CEE pe piaţa agricolă internaţională. A devenit

necesară reformarea politicii comune.

Reforma a constat, practic, în orientarea în mai mare măsură a politicii agricole spre

piaţa liberă, prin introducerea plăţilor compensatorii directe determinate de tipul de cultură, de

randamentul mediu regional (nu individual) dintr-o perioadă trecută şi de suprafaţa actuală

efectivă. Au fost reduse presiunile asupra bugetului UE. Efectele reformei au fost vizibile şi

notabile. S-a reuşit, astfel, stabilizarea veniturilor fermierilor şi echilibrarea cererii şi ofertei

pe piaţa comună agricolă.

Presiunea pentru reformă a venit din trei surse:

Prima: de la nivelul comunităţilor rurale şi a decidenţilor locali. În 1996, în

noiembrie, Irlanda găzduieşte Conferinţa Europeană de dezvoltare rurală în cadrul căreia se

face înţeleasă necesitatea unor politici de dezvoltare rurală mult mai simple şi abordabile;

A doua: din necesitatea de restructurare a PAC şi a Fondului Structural

(Agenda 2000), de a creşte competitivitatea agriculturii, de a îngriji problemele de mediu şi a

se pregăti pentru extinderea UE;

A treia este legată de contextul internaţional şi de rolul agriculturii în Europa,

sub aspectul bunurilor publice şi de mediu. Aşadar, la sfârşitul anilor ’90 se face simţită

nevoia unei politici de dezvoltare rurală, care să cuprindă restructurarea agriculturii, să se

adreseze problemelor de mediu şi înţelegerii nevoilor extinse ale ruralului.

În perioada 1999–2001 are loc prioritizarea pilonului al doilea al PAC – dezvoltare

rurală. În Agenda 2000, politicile de dezvoltare rurală constituie cel de-al doilea obiectiv

principal al PAC, alături de reforma politicilor comerciale.

Este elaborat modelul agricol european, în care dezvoltarea rurală integrată devine

prioritară. Sunt aduse în discuţie problematici noi, cum ar fi: siguranţa şi calitatea alimentelor,

integrarea problemelor de mediu în politica agricolă, dezvoltarea economiei şi a vitalităţii

zonelor rurale, încurajarea practicilor agricole prietenoase faţă de mediu, conştientizarea

privind amenajarea teritoriului, încurajarea agricultorilor pentru utilizarea metodelor de

24

producţie mai puţin intensive, pentru a reduce impactul asupra mediului, multifuncţionalitatea

agriculturii. Politica de dezvoltare integrată şi durabilă a zonelor rurale este focalizată pe

indivizi şi grupuri, alţii decât fermieri.

Are loc transparentizarea elaborării şi gestionării programelor. Sunt identificate şi

încurajate o serie de servicii pentru agricultori. Are loc diversificarea producţiei de alimente,

în paralel cu o reducere a preţurilor garantate, compensate prin preţuri directe la fermieri. Este

îmbunătăţit echilibrul cerere/ofertă pe piaţa comună a produselor agricole, iar veniturile

obţinute în agricultură se dezvoltă favorabil.

Ajutoarele pentru dezvoltare rurală devin mai flexibile şi se bazează pe subsidiaritate,

descentralizare şi simplificare. Legislaţia devine mai accesibilă. S-a stabilit, de asemenea, şi o

bază solidă pentru extinderea UE şi a negocierilor în cadrul Organizaţiei Mondiale a

Comerţului.

În anul 2003, noua Politică Agrară Comună îşi continuă schimbarea profilului interior

începută încă din 2001. Are loc transferarea fondurilor din Pilonul 1 în Pilonul 2 al PAC.

În iunie 2003 a fost adoptată reforma fundamentală a PAC. Prin această reformă

se dă producătorilor agricoli libertatea de a produce în funcţie de cerinţele pieţei. Principalele

subvenţii vor fi plătite independent de producţie, în condiţii clar definite.

Elementele cheie ale reformei PAC sunt:

1. SFP şi plăţi independente de producţie (se are în vedere şi evitarea abandonului de

producţie);

2. SFP este strict condiţionat de respectarea condiţiilor de mediu, securitate

alimentară, bunăstarea plantelor şi animalelor, păstrarea în bune condiţii a terenurilor agricole;

3. Extinderea politicilor de dezvoltare rurală (cu bani UE);

4. Reducerea plăţilor directe („modulation”) către marile ferme şi reorientarea

fondurilor spre politici de dezvoltare rurală;

5. Definitivarea, până în 2013, a unei discipline financiare.

Are loc trecerea la centrarea, într-o mai mare măsură, pe calitate în loc de cantitate şi

schimbarea completă a modului de subvenţionare a agriculturii, prin orientarea, în mai mare

măsură, spre piaţă, prin: subvenţii decuplate, prin introducerea sistemului de modulare, a

sistemului degresiv (de reducere treptată) a plăţilor garantate fermierilor (2006–2012) şi prin

respectarea regulilor încrucişate (cross-compliance) .

Este reafirmată necesitatea susţinerii şi întăririi mediului rural şi reorientarea

sprijinului spre practici agricole extensive. Este adoptat „pachetul adaptat cerinţelor noilor

state membre”, în ceea ce priveşte dezvoltarea rurală. Este important de amintit că în 2003

25

(conform Agendei 2000) a avut loc decuplarea suportului pentru producţie. Noile probleme cu

care se confruntă sunt: problemele legate de siguranţa alimentelor, problemele mediului,

negocierile comerciale multilaterale OMC, acordul asupra formulei de extindere a UE (2002).

Legea dezvoltării rurale 1257/99 (RDR) are un meniu de 22 de măsuri (care pot fi

extinse la 26, dacă luăm în considerare şi reforma PAC, după care ar trebui elaborate

programele de dezvoltare rurală, în funcţie de necesităţile specifice ale fiecărei regiuni, având

drept obiective: restructurarea agriculturii, îngrijirea mediului şi diversificarea activităţilor ne-

agricole.

În completarea acestor obiective majore, programele de dezvoltare rurală, iniţiativa

LEADER, la a treia generaţie acum (LEADER+), testează şi inovează ideea de dezvoltare

rurală locală integrată. Au fost adăugate apoi două capitole noi la legea dezvoltării rurale,

care, practic, explică producătorilor noile standarde în domeniul calităţii şi siguranţa bunurilor

alimentare, dar şi în domeniul bunăstării animalelor.

Prin reformarea PAC, care introdusă începând cu 2005, se asigură un venit

minim de suport pentru producători, aceştia fiind liberi să producă în concordanţă cu

cererea pieţei. Pentru a primi acest suport, producătorii trebuie să respecte un standard

obligatoriu de calitate, respectiv 18 măsuri în domeniul mediului, bunurilor publice şi al

bunăstării animalelor şi sănătăţii plantelor şi, de asemenea, să păstreze pământul în bune

condiţii, indiferent dacă îl folosesc sau nu.

Dincolo de aceste cerinţe de bază, cel de-al doilea obiectiv major al PAC face referire

directă la politicile de suport pentru agricultură şi zona rurală. Cea mai mare parte a

subvenţiilor este plătită independent de volumul producţiei. Mecanism prin care se reduc

plăţile directe („modulare”) pentru fermele mai mari, iar sumele se transferă pentru finanţarea

măsurilor din noua politică de dezvoltare rurală. Mecanism în baza căruia plata agricolă unică

este condiţionată de protecţia mediului, siguranţa alimentelor, sănătatea animalelor şi

plantelor şi standardele de bunăstare a animalelor, ca şi de cerinţa de a menţine toate

terenurile agricole în bune condiţii agricole şi de mediu.

Putem identifica trei domenii importante:

Restructurarea agriculturii;

Managementul mediului şi al pământurilor;

Extinderea dezvoltării rurale prin diversificare.

În 2004 şi 2005 au fost introduse noi elemente de reformă până în 2013, când va fi

definitivat un mecanism de disciplină financiară.

26

Principalele instrumente de promovare a dezvoltării rurale în Uniunea

Europeană

La nivelul Uniunii Europene sunt promovate trei instrumente pentru dezvoltarea

durabilă a mediului rural: LEADER, TRDI şi SAPARD. LEADER + (pentru EU-15).

Scopul programului este de a susţine şi încuraja actorii economici din mediul rural, în vederea

dezvoltării pe termen lung.

Factorii locali de decizie sunt invitaţi să elaboreze şi să implementeze strategii

originale de dezvoltare, punând accent pe:

Specificitatea şi unicitatea spaţiului natural, dar şi a tradiţiei;

Îmbunătăţirea mediului economic, în vederea creării a noi locuri de muncă;

Îmbunătăţirea abilităţilor de autoorganizare a comunităţilor rurale, în vederea

promovării coeziunii sociale.

În acest sens, se creează grupuri locale de acţiune (GAL), care vor elabora planurile

locale de dezvoltare şi care vor fi responsabile pentru implementarea acestora. TRDI

(Temporary Rural Development Instrument) (pentru cele 10 ţări care au aderat în 2004) este

un instrument susţinut de EAGGF şi cuprinde principalele măsuri de uniformizare a politicilor

din cele 10 ţări noi membre ale UE şi restul spaţiului European, cuprinzând: o serie de măsuri

pentru protecţia mediului, pensionarea timpurie, împădurire şi acordarea de plăţi

compensatorii pentru zonele defavorizate. SAPARD (pentru România şi Bulgaria) sau

Programul Special de Preaderare şi-a propus să acorde asistenţă în dezvoltarea rurală şi a

agriculturii, având un buget anual de 520 milioane Euro pentru perioada 2000–2006.

Principalele obiective ale programului de pre-aderare au fost:

1. Suportul agriculturii şi al dezvoltării rurale, în perioada de pre-aderare;

2. rezolvarea problemelor pe termen lung, în vederea ajustării sectorului agricol şi a

ruralului în întregime.

3. Implementarea acquis communautaire în domeniul politicilor agricole.

Principiile de bază ale politicilor dezvoltării rurale promovate în Europa sunt

următoarele:

Viaţa la ţară prezintă un interes deosebit, nu doar pentru mediul rural, ci pentru

societate în ansamblu;

Este necesară prezervarea diversităţii rurale europene, în vederea păstrării

patrimoniului cultural şi natural;

Încurajarea agriculturii multifuncţionale;

27

Diversificarea agriculturii, inovarea şi acordarea de noi valenţe produselor, în funcţie

de cererea consumatorilor;

Politicile de dezvoltare rurală vor trebui aplicate în toate statele UE extinse;

Vor avea în vedere nevoile diferite ale ruralului şi vor fi un factor de coeziune;

Vor funcţiona pe principiul subsidiarităţii;

Vor fi implementate în parteneriat între organizaţii private şi societatea civilă;

Aplicarea experienţelor acumulate prin programul LEADER în ceea ce priveşte

instituirea parteneriatelor. Scopul trebuie să fie întotdeauna explorarea şi exploatarea noului;

Definirea clară a responsabilităţii, în cadrul parteneriatelor (fapt care va face posibilă

transparenţa, monitorizarea şi evaluarea acestora);

Crearea de reţele pentru schimbul şi promovarea practicilor pozitive;

Simplificarea politicilor de dezvoltare rurală. Acestea trebuie să se bazeze pe un singur

program, o singură sursă de finanţare şi un singur organ de control.

Politica de dezvoltare rurală perioada 2007-2013

Pentru alinierea politicii de dezvoltare rurală la priorităţile comunităţii, proiectul

legislativ al Consiliului în ceea ce priveşte ajutorul acordat dezvoltării rurale de către Fondul

Agricol European pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) prevede în articolul numărul 9

adoptarea la nivel comunitar a direcţiilor strategice pentru dezvoltare rurală pentru perioada

de 1 ianuarie – 31 decembrie 2013. Pe data de 5 iulie 2005 Comisia Europeană a adoptat

direcţiile strategice pentru dezvoltare rurală. Termenul pentru adoptarea direcţiilor strategice

comunitare a fost toamna anului 2005.

Statele membre au pregătit strategiile naţionale de dezvoltare rurală pe baza a şase

direcţii comunitare strategice, care vor folosi la:

- identificarea zonelor în care folosirea ajutorului Uniunii Europene pentru

dezvoltare rurală aduce cea mai mare valoare adăugată la nivelul Uniunii Europene;

- stabilirea legăturii cu principalele priorităţi ale Uniunii Europene (Lisabona,

Göteborg);

- asigurarea concordanţei cu alte politici europene, în special coeziunea şi mediul;

- conducerea implementării noii Politici Agricole Comune orientate către piaţă şi

restructurarea pe care o va produce atât în vechile cât şi în noile state membre.

Cele şase direcţii strategice sunt: îmbunătăţirea competitivităţii sectoarelor agricol şi

silvic; îmbunătăţirea situaţiei mediului înconjurător şi mediul rural; îmbunătăţirea calităţii

vieţii în zonele rurale şi încurajarea diversificării; construirea capacităţii locale a forţei de

muncă şi diversificare; traducerea priorităţilor în programe; complementaritatea

28

instrumentelor comunitare.

Strategia Uniunii Europene a devenit baza strategiilor şi programelor naţionale ale

statelor membre care vor trebui să propună obiective şi indicatori cuantificabili pentru fiecare

dintre cele trei axe politice tematice şi pentru axa Leader. Pentru a asigura o strategie

echilibrată, o finanţare minimă pentru fiecare axă tematică în parte va fi necesară. Fondurile

minime propuse de 10%, 25% şi 10% pentru Axele 1, 2 şi 3 reprezintă o măsură de siguranţă

pentru ca fiecare program să reflecte cel puţin trei obiective publice majore, dar procentajele

sunt stabilite la o cotă suficient de mică astfel încât să lase statelor membre sau regiunilor o

marjă considerabilă de flexibilitate (55% din fondurile Uniunii Europene) pentru a accentua

axa politică pe care o doresc în funcţie de situaţie şi necesităţi. Pentru axa Leader este rezervat

un minimum de 5% din fondurile Uniunii Europene. Cheltuielile pentru axa Leader acoperă

cele trei obiective politice.

Strategia de dezvoltare rurală a României este cuprinsă în Planul Naţional Strategic

(PNS) document emis de Guvernul României.

Obiectivele generale ale strategiei nationale de dezvoltare rurală cuprinse în PNS

sunt:

- creşterea dinamismului economic al zonelor rurale din România, inclusiv

dezvoltarea durabilă a sectorului agricol şi forestier;

- conservarea şi îmbunătăţirea mediului natural;

- creşterea dinamismului social şi a calităţii vieţii în zonele rurale.

Obiectivele strategiei sunt în concordanţă cu Regulamentul CE nr. 1698/2005,

precum şi cu Liniile directoare strategice ale Comunităţii.

Obiectivele generale sunt împărţite în obiective strategice, care reflectă, atât situaţia

economică locală şi regională a zonelor rurale, cât şi viitoarele provocări.

Alocarile financiare aferente obiectivelor strategice sunt distribuite dupa cum

urmeaza:

pâna la 45% din sprijinul financiar al FEADR va fi distribuit pentru dezvoltarea

competitivităţii sectoarelor agricol şi forestier (Axa 1).

Obiectivele sunt:

- Îmbunătăţirea competenţelor agricultorilor şi a persoanelor care îşi desfaşoară

activitatea în sectorul agroalimentar şi forestier, ceea ce va permite un management mai

eficient al exploataţiilor agricole şi forestiere,

- Îmbunătăţirea competitivităţii exploataţiilor comerciale şi de semisubzistenţă,

- Restructurarea şi modernizarea sectoarelor de procesare şi comercializare pentru

29

produsele agricole şi forestiere.

Realizarea acestor obiective strategice va permite o evoluţie treptată spre

competitivitate a sectorelor agricol, forestier, de procesare agroalimentara şi a lemnului, luând

în considerare oportunităţile pieţei comune şi deschiderea către piaţa mondială.

Ca urmare, se vor produce schimbări importante în sectorul agricol, pe de o parte prin

dezvoltarea fermelor de semi-subzistentă, care produc pentru autoconsum şi pentru

piaţă, în ferme familiale comerciale iar pe de altă parte, prin modernizarea agriculturii

comerciale, care este reprezentată de fermele familiale si de întreprinderile mari.

În cadrul Axei 1, privind sectorul agricol, măsurile orientate către sprijinirea

transformării fermelor de semi-subzistenţă în exploatatţii familiale, care furnizează produse

către piaţă vor fi elaborate într-o manieră care să permita încurajarea, în special a

agricultorilor şi proprietarilor de pădure, utilizării unor metode de exploatare a terenului care

să contribuie la conservarea mediului natural şi a peisajului, precum şi la protejarea şi

îmbunătăţirea resurselor naturale.

Procesul de modernizare a sectoarelor agro-alimentar şi forestier va fi continuat prin

adaptarea la standardele UE, inclusiv la cerintele sanitar-veterinare şi de mediu, precum şi de

modernizarea capacităţilor de procesare. O atenţie deosebită, va fi acordată pregătirii

profesionale şi organizării, modernizării şi adaptării producţiei la cerintele pieţei, cu accent pe

calitate, îmbunătăţirea protecţiei mediului, producţiei de energie regenerabilă, siguranţei

locului de muncă. Mai mult decât atât, obiectivul va fi o mai bună poziţionare a

întreprinderilor mici şi mijlocii, în vederea creşterii valorii adăugate a produselor locale. În

final, sectorul agro-alimentar va fi dezvoltat prin introducerea progresului tehnic, prin

utilizarea energiei regenerabile şi a inovaţiilor prin investiţii în capitalul fizic al

întreprinderilor. Astfel, calitatea produselor va creşte, vor fi introduse tehnologii nepoluante,

care să asigure calitatea alimentelor şi în special a produselor tradiţionale şi ecologice.

Din anul 2007, România este membru al Uniunii Europene si a facut primii paşi

pe piata UE. Restructurarea, modernizarea şi dezvoltarea sectorului agricol şi alimentar,

precum şi a sectorului silvic şi de procesare a lemnului presupun o mare provocare în vederea

creşterii competitivităţii acestora. Astfel, trebuie făcute eforturi în vederea integrarii

instrumentelor PAC ale UE cu politicile naţionale şi cu alte fonduri structurale pentru a putea

utiliza toate resursele disponibile şi a coordona aceste instrumente în beneficiul dezvoltării

rurale din România.

Capitolul 2

30

PREZENTARE GENERALĂ A COMUNEI ŞANDRA

2.1. Aspecte istorice

Satul Şandra a luat fiinţă în anul 1833 sub denumirea de Alexandria sau Sàndorhàsza,

după numele episcopului de Zagreb care era proprietarul terenurilor din această zonă.

Episcopul a semnat la 1 ianuarie un contract prin care permitea celor 140 de familii de

colonişti germani provenite din localităţile învecinate să se aşeze pe teritoriul lui şi să

înfiinţeze localitatea care avea să-i poarte numele. Imediat după, au început lucrările la

construcţia aşezământului, după canoanele aşezărilor germane cu străzi drepte şi

perpendiculare. Din totalul de 146 de loturi de casă delimitate, erau 101 case de agricultori, 38

de case mici fără teren, parohia şi 2 case ale parohiei, 1 birt şi 2 mori. Cele 140 de familii

reprezentau în total circa 700 de colonişti şi veneau din Biled, Bulgăruş, Carani, Cenad,

Comloşu Mic, Gottlob, Grabaţ, Iecea Mare, Iecea Mică, Lenauheim, Lovrin, Nakovo (Serbia),

Nerău, Niţchidorf, Sânandrei, Sânnicolau Mare, Tomnatic, Variaş şi Vizejdia.Trei ani mai

târziu, în 1836 a fost construită biserica. În 1842 existau deja 1.231 de germani, 16 sârbi şi

români.

Comuna Şandra a fost înfiinţată prin Legea nr. 54/2004, desprinzându-se de

comuna Biled, şi având în administrare şi satul Uihei.

Satului Uihei când a fost înfiinţat, i-a fost dat numele german de Neusiedel (în

traducere noua aşezare). Procesul de maghiarizare forţată care a urmat anexării Banatului la

coroana maghiară a determinat schimbarea numelui în maghiarul Ujhely, de unde se trage şi

denumirea românească. După anexarea Banatului la România, în 1918, a urmat şi un proces

de românizare. Numele satului a fost românizat din maghiarul Ujhely în românescul Uiheiu.

Uiheiul este unul dintre satele de colonişti cele mai noi din Banat. El a fost înfiinţat la

1844, la mai bine de o sută de ani de la începutul colonizărilor, de locuitori ai altor sate din

împrejurimi şi din Banat. Încă de la început, planurile de construcţie ale satului au fost foarte

specifice, loturile de case erau divizate în mod egal, casele trebuiau să fie ordonat aranjate şi

să se supună unor reguli stricte, cu tipicele faţade ale caselor şvăbeşti spre stradă. Suprafeţele

de pământ erau destul de limitate şi erau date în arendă în condiţii destul de stricte. Aceste

condiţii au fost eliminate o dată cu revoluţia de la 1848, fapt care a permis dezvoltarea

aşezământului. A urmat o perioadă de prosperitate care s-a menţinut relativ constantă,

independent de schimbările politice din Banat. Aceasta a fost abrut întreruptă de al doilea

31

război mondial. Au urmat deportări în Rusia, apoi deportările în Bărăgan şi în final

colectivizarea.

Aceasta a dat o lovitură gravă localnicilor, majoritari germani, care se ocupau cu

succes de agricultură. Atât casele cât şi pământurile lor au trecut în proprietatea statului însă

la scurt timp proprietatea caselor a fost din nou recunoscută proprietarilor de drept.

A urmat o perioadă de relativă creştere, satul a fost conectat la reţeaua electrică,

drumurile au fost reparate, infrastructura în general îmbunătăţită. În deceniul al 8-lea, situaţia

a început din nou să se deterioreze, culminând cu Revoluţia din 1989. Imediat după revoluţie,

s-a înregistrat o masivă emigrare a etnicilor germani în Germania. Patru ani mai târziu, în

1994, la împlinirea a 150 de ani de la fondare, în Uihei mai locuia un singur etnic german

originar din Uihei. Populaţia germană a fost treptat înlocuită de cea română, însă evoluţia

populaţiei s-a menţinut constant în scădere.

Şvabii bănăţeni (germană Banater Schwaben, în română simplu şvabi) sunt o etnie

germană din grupul Şvabilor dunăreni care au emigrat în Banat cu peste 200 de ani în urmă,

venind din diferite regiuni din sudul Germaniei. Deşi a format pentru lungă vreme o

minoritate puternică şi importantă, datorită transformărilor politice din ultimul secol cea mai

mare parte a şvabilor bănăţeni s-a întors în Germania.

Coloniştii proveneau mai ales din regiunile de pe malul stâng al Rinului, Lorena,

Hessa renană şi Palatinat, câţiva, puţini, şi din Bavaria şi Şvabia. Este însă neclar cum aceştia

au luat numele de şvabi bănăţeni din moment ce un număr mic dintre ei veneau din regiunile

şvabe: Swabia din Bavaria, parte din prezenta regiune Baden-Württemberg şi Alsacia, în

prezent în Franţa. Explicaţia cea mai plauzibilă pentru originea numelui de şvabi este probabil

faptul că majoritatea coloniştilor erau înregistraţi şi îmbarcaţi în oraşul şvab Ulm, de unde

erau transportaţi cu aşa-zisele Ulmer Schachteln pe Dunăre, până la Belgrad, de unde plecau

pe jos să-şi găsească noua lor patrie.

Majoritatea coloniştilor proveneau din mediul rural, erau fii de familii sărace de ţărani,

care nu avedeau mari şanse de succes în ţara lor de baştină. În timpul Mariei Terezia au primit

şi suport financiar şi scutiri de taxe pe termen lung. Mai târziu mulţi dintre ei nu reuşeau să se

căsătorească din cauza că diferenţa dintre vârste era disproporţionată şi nu erau destule femei

tinere. Mulţi meşteşugari precum învăţătorii, doctorii şi alte profesiuni, erau ajutaţi financiar

să se dezvolte în noile teritorii.

În urma războiului austro-turc din 1716, Banatul este cucerit de către Imperiul

Habsburgic. În 21 octombrie 1716, prinţul Eugeniu de Savoia adresează împăratului Carol al

VI-lea, propunerea ca Banatul să fie organizat şi guvernat astfel încât să aducă folos Casei

32

Imperiale. Astfel se deschide calea pentru colonizări, necesare atât din raţiuni strategico-

politice de extindere a Imperiului, dar importante şi pentru repopularea şi revigorarea

Banatului, efectiv vlăguit economic şi demografic de războaiele austro-turce.

Primul val

Între 1718 - 1740 are loc primul val de colonizări numit şi "Colonizarea Caroliniană"

(Karolinische Ansiedlung), după numele împăratului Carol VI. În toamna anului 1718 începe

prima colonizare organizată a Banatului şi până în 1740, între 15.000-40.000 de colonişti

germani sosesc în Banat. Pe lângă aceştia se adaugă şi români, sârbi, bulgari, italieni şi

spanioli. Clima neprimitoare a dus la o rată crescută a mortalităţii, mulţi dintre imigranţi

murind de malarie la 2-3 luni de la sosire. Numeroasele conflicte austro-turce dar şi marea

epidemie de ciuma din 1738-1739 au contribuit la reducerea numărului de germani. De aceea,

pentru o vreme, creşterea populaţiei din Banat a fost asigurată doar din procesul de imigrare.

Ca rezultat ponderea germanilor catolici a ajuns la un moment dat la 50% din totalul

populaţiei. Fiind buni meşteşugari, germanii au dezvoltat industria şi comerţul. Datorită

nevoii de a asigura condiţii bune de viaţă populaţiei colonizatoare autorităţile austro-ungare

au început o reorganizare a tuturor satelor din Banat, clădind în acelaşi timp altele noi.

Tipicile aşezări ale coloniştilor erau satele construite sub formă de tablă de şah, cu biserica

catolică şi terenul înconjurător în centru. Regiunea a devenit o reţea organizată, ordonată şi cu

o structură compactă.

Al doilea val

Cunoscut şi sub numele de "Colonizarea Tereziană" (Theresianische Ansiedlung), al

doilea val de colonişti a venit în Banat între 1744 - 1772. Aproximativ 75.000 de colonişti au

sosit în această perioadă.

Al treilea val

Al treilea şi ultimul val organizat de colonişti germani a avut loc între 1782 - 1787 şi a

fost numit "Colonizarea lui Iosif" (Josephinische Ansiedlung). Aproximativ 60.000 de

colonişti au sosit o dată cu acest val.

Succesul colonizării

Colonizarea Banatului a fost o acţiune pe scară largă, sistematică şi plănuită în minime

detalii de către administraţia austriacă. Sate, oraşe şi străzi au fost desenate pe planşetă, într-o

simetrie care reflecta cultura absolutismului în construcţii din acea perioadă. Coloniştii veniţi

în Banat au găsit aici un ţinut mlăştinos şi aproape pustiu. În primii ani s-au confruntat cu

epidemii, febră şi foamete. Însă, printr-un efort enorm, cu numeroase victime şi multe

obstacole, în două-trei generaţii, recultivarea regiunii s-a încheiat cu succes. Şvabii bănăţeni

33

au găsit cel mai bine caracterizarea efortului lor în zicala "Primilor moartea, următorilor

sărăcia, ultimilor pâinea" (Den Ersten der Tod, den Zweiten die Not, den Dritten das Brot).

Crucial pentru succesul secării mlaştinilor a fost drenarea şi canalizarea râului Bega,

care avea pe atunci numeroase braţe. Terenul astfel câştigat s-a dovedit extrem de bogat,

justificând bunăstarea şvabilor din secolul XIX. Banatul a fost practic transformat în grânarul

Imperiului austro-ungar. În acelaşi timp, capitala Banatului, Timişoara, a devenit centrul

cultural al şvabilor bănăţeni. La sfârşitul secolului a urmat dezvoltarea căilor ferate şi

industrializarea Banatului.

Emigrările

Şvabii între 1920-1940

Tratatul de la Trianon din 1920 a reprezentat un punct de cotitură pentru istoria

şvabilor bănăţeni. Sfârşitul imperiului habsburgic şi unirea Banatului cu România a însemnat

pentru aceştia o nouă etapă de revigorare a culturii germane, după ce procesul de maghiarizare

de la sfârşitul secolului XVIII limitase cu mult expresia culturii etniilor din Banat. Pentru

prima dată după 1867 s-au redeschis şcolile în limba germană. Timişoara s-a reafirmat ca

centru cultural al şvabilor, cultura germană înflorind din nou aici. S-a redeschis teatrul în

limba germană şi s-au înfiinţat numeroase ziare în limba germană. În 1930 şvabii reprezentau

o treime din populaţia Timişoarei.

Criza economică din anii 1930 a lovit puternic industria Banatului. În consecinţă

numeroşi şvabi au fost nevoiţi să emigreze în Statele Unite, Argentina sau Brazilia. Mulţi au

găsit aici condiţii favorabile de muncă şi nu s-au mai întors niciodată.

După 1933, majoritatea şvabilor, ca de altfel majoritatea etnicilor germani din Europa

de Est, au devenit susţinători ai Germaniei naziste. În al doilea război mondial, mulţi au fost

înrolaţi în Armata Română. După 1943, tratatul dintre Germania şi România le-a permis

acestora să lupte împreună cu trupele SS. Spre sfârşitul războiului, o parte dintre şvabi s-au

opus naziştilor, care au trecut în unele cazuri şi la execuţii, precum cele de la Jimbolia.

34

2.2. Prezentarea fizico – geografică a comunei Şandra

2. 2.1. Aşezare geografică

Comuna Şandra se situează în vestul judeţului Timiş, la circa 36 km nord-vest de

municipiul Timişoara şi 29 km de oraşul Sânnicolau Mare, pe drumul naţional DN6

Timişoara - Cenad. Are acces la calea ferată Timişoara - Cenad, cu staţie proprie. Se

învecinează:

- la sud-est cu Biled (6 km),

- la vest cu Uihei (3 km) şi Bulgăruş (7 km),

- la nord-vest cu Lovrin (12 km) şi Pesac (circa 10 km).

29 km

Şandra

36 km

Fig. 2.1. Localizare pe harta judeţului Timiş

35

Fig. 2.2. Intrarea în comună

Suprafaţa comunei este de 1,89 km² intravilan şi 41,85 km² extravilan, total 43,69 km²,

în zonă de câmpie, cu sol aparţinând clasei de fertilitate I.

Comuna Şandra are două sate aparţinătoare: Şandra, Uihei.

Satul Uihei este un mic sat care face parte din comuna Şandra. Uihei se situează pe

drumul comunal 22 care face legătura dintre centrul comunei, localitatea Şandra, aflată la 3

km nord-est şi satul Bulgăruş la 3,5 km la vest. Comuna Şandra are acces şi la drumul

naţional DN6 care duce la Timişoara dar şi la calea ferată prin intermediul staţiei de cale

ferată de la Şandra, situată favorabil la intrarea în sat dinspre Uihei.

Judeţ TimişAtestare 1833, ("Alexanderhausen")Primar Paul Nicu, PD, din 2004Suprafaţă 43,69 km²Populaţie 2.864Densitate 64,02 loc./km²Amplasare 45°55′31″N, 20°53′29″ESate Şandra, UiheiCod poştal 307065Sit web ro www.primariasandra.ro/

Amplasare 45°54′24″N, 20°51′35″EJudeţ TimişComunăSat

ŞandraUihei

Atestare 1844Populaţie 511Cod poştal 307061

36

2.2.2. Relieful

Încadrându-se din punct de vedere geomorfologic în Câmpia Banato-Crişană,

perimetrul comunei se suprapune câte unei părţi din două unităţi de relief:

Câmpia înaltă a Vingăi, cu un aspect general de câmpie slab piemontană, relativ plană,

cu o înclinare orientată pe axa NE-SV;

Câmpia Timiş-Bega, situată în extremitatea vestică a Câmpiei Vingăi, prezintă o

suprafaţă cvasiorizontală, cu o înclinare predominantă sub 1%, cu un microrelief alcătuit din

crovuri circulare, uşor alungite.

La contactul dintre aceste două formaţiuni geomorfologice se află un curs sinuos şi

leneş al unei văi largi, denumită Apa Mare, cu o lăţime de 50-250 de metri şi un microrelief

tipic de luncă: alternanţă de zone grindate cu văi părăsite, belciuge, microdepresiuni parţial

înmlăştinate.

2. 2.3. Hidrografia

Situat în bazinul hidrografic al Begăi, teritoriul comunei este drenat de singurul curs

de apă permanent, Apa Mare, cu o orientare generală nord-sud, cu unele devieri implicate de

meandrări.

2.2.4. Clima

Climatul temperat-continental moderat determină o temperatură medie anuală de

10,90C (staţia Lovrin) şi o valoare medie multianuală a precipitaţiilor de 566,7 mm pentru

intervalul 1896-1979 şi de 523,9 mm pentru intervalul 1981-1995, fapt ce indică evoluţia

fenomenului de aridizare.

37

2.2.5. Vegetaţia

În ceea ce priveşte vegetaţia arealul comunei se încadrează în zona de silvostepă, cu

tendinţă de trecere spre stepa semiumedă.

Ca urmare a defrişărilor masive impuse de nevoia de teren agricol, din fostele păduri

au mai rămas doar pâlcuri sau exemplare izolate din specii precum: Quercus robur (gorun),

Ulmus spp. (ulm), Fraxinus excelsior (frasin), Acer campestre (jugastru), Salix alba şi S.

fragilis (salcete), Populus alba (plop alb), precum şi arbuşti ca: Crataegus monogyna

(păducel), Ligustrum vulgare (lemn câinesc), Prunus spinosa (porumbar), Rosa spinosa

(măceş). În păşuni se dezvoltă asociaţii de specii ca Lolium perenne (raigras), Cynodon

dactylon (pir gros), Festuca pseudovina (păiuş), Artemisia austriaca (pelin), Lotus

corniculatus (ghizdei), Euphorbia cyparissias (alior), Dactylis glomerata (golomăţ),

Alopecurus pratensis (coada vulpii).

Pe valea Apa Mare şi, în general, pe formele de microrelief negativ, unde se

semnalează exces de umiditate, predominante sunt speciile hidrofile precum Typha latifolia

(papură), Phragmites communis (trestie), Juncus spp. (rugină), Potentilla spp. (cinci degete),

Mentha spp. (ismă).

Pe ternurile cu soluri alcalice şi alcaline sunt frecvente specii ca Artemisia var. salina

(pelin), Statice gmelini (limba peştelui), Plantago spp. (pătlagină), Champhorosma ovata.

2.2.6. Solurile

Prin gruparea unităţilor de teren (U.T.) din cartograma alăturată rezultă următoarele

tipuri dominante de soluri :

1. Cernoziomuri, 1-53 (tipice, gleizate, alcalizate, salinizate): 88,8%;

2. Cernoziomuri cambice, 54-58 (tipice, gleizate, alcalizate): 5,7%;

3. Lăcovişti şi soluri gleice, 59-64 (tipice, sărăturate, mlăştinoase): 3,6%;

4. Soloneţuri, 65 (luvice): 0,01%;

5. Vertisoluri şi protosoluri, 66-68 (sărăturate): 0,5%;

6. Asociaţii de lăcovişti, vertisoluri, soloneţuri, soluri gleice, 701-703: 1,4%.

38

În ceea ce priveşte principalii factori limitativi care afectează potenţialul de producţie

al învelişului de sol, aceştia sunt reprezentaţi într-o măsură nesemnificativă de alcalizare (care

se manifestă moderat pe 1,65% din suprafaţă), reacţia solului (moderată 0,24%) şi nivelul

rezervei de humus (moderat 0,57%) şi într-o măsură mai semnificativă de compactitate

(moderată 8,77%) şi de excesul de umiditate freatică (foarte severă 0,24%, severă 3,76% şi

moderată 8,74%).

Măsurile de conservare şi ameliorare a calităţii solului vor urmări, cu precădere,

respectarea exigenţelor pedoameliorative şi agrotehnice curente, în vederea realizării şi

menţinerii în sol a unui regim aerohidric la parametri optimi de funcţionalitate.

De asemenea, sunt necesare măsuri de ameliorare a stării fizice a solurilor afectate de

procese fizice de degradare la suprafaţă (prăfuire, crustificare, colmatarea spaţiului poros etc.)

care se referă la reducerea numărului de lucrări culturale curente prin introducerea

asolamentelor de lungă durată.

39

Capitolul 3

INFRASTRUCTURA LOCALITĂŢII ŞANDRA

Reţeaua de străzi

Reţeaua de drumuri judeţene şi comunale:

a) Natura drumurilor şi lungimea acestora:

- Drum comunal - DC 22 = 4,0 km; DC 23 = 6,1 km

b) Natura drumurilor şi distanţa în km între centrul unităţii administrativ-teritoriale şi

localităţile aparţinătoare:

- Drum comunal - DC 22 Şandra-Uihei = 3 km

Starea carosabilului şi a trotuarelor este foarte bună, efectuându-se ultima dată lucrări

de întreţinere în anul 2006. În ceea ce priveşte străzile comunale, există în jur de 12 km de

stradă din care 80 % este pietruită. Drumul comunal care leagă localitatea Şandra de satul

Uihei, cu o lungime de 4 km este modernizat pe o porţiune de 550 m, asfaltat fiind pe o

porţiune care era foarte avariată.

Figura 3.1.Strada principală din Şandra

40

Figura 3.2. Stradă secundară din comuna Şandra

Tabelul 3.1.

Reţeaua de străzi din localitate

Nr.

Crt.Îmbrăcăminte

Străzi/carosabil Trotuare

km km

1. Total, din care 12,6 17,5

2. asfalt 2,5 17,5

3. pietruit, macadam 10,1 -

4. pământ - -

5. Străzi, fără trotuare - -

Sursa: Primăria comunei Şandra

Secţiune transversală a unei străzi :

- lăţimea drumului carosabil 5,5m – 7m;

- lăţimea spaţiului verde 1 – 3 m;

- lăţimea trotuarului, aleelor pietonale 1,20 m

Lăţimea prospectelor între fronturile clădirilor din cadrul comunei Sandra este

cuprinsă între 20 - 35 m, ceea ce reprezintă:

- parte carosabilă (cu lăţimi cuprinse între 7 m şi 5,5 m)

- zone verzi, trotuare, şanţuri de – a lungul străzilor de scurgere a apelor meteorice

41

1,20 m Trotuar

3 m Spaţiu verde

7 m - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -Şosea

3 m

Spaţiu verde

1,20 m Trotuar

Fig. 3.3. Secţiune transversal a unei străzi

Aprovizionarea cu apă a comunei

Aprovizionarea cu apă a comunei se face din apa freatică, care este bună din punct de

vedre calitativ şi cantitativ. 74 % din cetăţenii localităţii Şandra sunt conectaţi la reţeaua de

apă potabilă. Apa disponibilă este corespunzătoare atât din punct de vedere calitativ cât şi din

punct de vedere cantitativ şi pentru populaţie şi pentru animale.

Evacuarea apelor menajere şi pluviale din gospodării

Primarul comunei intenţionează să facă un studiu de fezabilitate pentru introducerea

canalizării în comună. În luna noiembrie 2006, acesta a fost in Ungaria şi a purtat discuţii cu

un primar dintr-o localitate, în urma discuţiilor primarul comunei Şandra doreşte să

implementeze sistemul de canalizare pe care îl au aceştia. La acest sistem, fiecare gospodărie

are o fosă şi o pompă; pentru aceasta se urmăreşte accesarea fondurilor structurale.

Tabelul 3.2. Evacuarea apelor menajere şi pluviale din gospodării

SpecificareTotal

gospodăriinr

Evacuarea prin fosă

septică, nr

Evacuare prin:

Canalizarekm

Şanţurikm

Comună, total 900 700 - 10

Centrul de comună 700 650 - 8

Sat Uihei 200 50 - 2

Sursa: Primăria comunei Şandra

42

Tabelul 3.3. Dotarea gospodăriilor cu grupuri sanitare

Specificare Total gospodării,

din care

În casă În curte/grădină

CanalizareFără

canalizareCanalizare

Fără canalizare

Comună, total 900 - 450 - 400Centrul de comună

700 - 400 - 250

Sat Uihei 200 - 50 - 150Sursa: Primăria comunei Şandra

Energia electrică este asigurată de reţeaua electrică a societăţii ENEL, existentă în

localitate.

Comuna Sandra este o localitate care dispune de Reţea electrica în proportie de -

100%.

Distribuţia energiei electrice de joasă tensiune se face prin linii aeriene cu stâlpi de

beton armat. Liniile sunt comune distribuţiei de enengie şi iluminatului public. Atât reţeaua de

alimentare cu energie electrică, cât şi cea de distribuţie, satisfac în general, cerinţele de

consum ale localităţii.

Tabelul 3.4. Electrificare

SpecificareNumăr gospodării, din care Nivelul de iluminare publică

(străzi, pieţe, drumuri publice)

Total Electrificate

Comună , total 900 900 80 %Centrul de comună 700 700 85%

Sat Uihei 200 200 75%Sursa: Primăria comunei Şandra

Tabelul 3.5. Fântâni publice

SpecificareSimple Arteziene Pe reţea

nr.nr. gospodării la o fântână

nr.nr. gospodării la

o fântânănr.

nr. gospodării la o fântână

Comune, total 8 5 - - 3 5Centrul de

comună3 - - - 3 5

Sat Uihei 5 5 - - - -Sursa: Primăria comunei Şandra

Vechimea reţelei comune de apă curentă este de 33 de ani (1974), cu o lungime de 12

km. În viitorul apropiat se doreşte să se investească în reţeaua de apă din satul Uihei, deoarece

43

satul nu este conectat la reţea comună de apă, deasemenea se mai urmăreşte şi renovarea

reţelei localităţii Şandra.

Tabelul 3.6.

Sursa de apă în gospodărie

SpecificareTotal

gospodării

Sursa de apă Sursa de apăFântână simplă

Fântână pompă

Fântână arteziană

ReţeauaÎn

curteÎn

casăComune,

total900 150 50 - 585 735 590

Centrul de comună

700 - - - 685 535 550

Sat Uihei 200 150 50 - - 200 40

Sursa: Primăria comunei Şandra

În comuna Sandra din 700 de locuinte doar 276 sunt racordate reţele de distribuţie a

gazelor naturale, ceilalti locuitori folosesc gazele naturale ambalate în butelii speciale pentru

gaze naturale.

Dezvoltarea reţelelor de distribuţie a gazelor naturale, întreţinerea şi exploatarea

reţelelor existente în condiţii de maximă siguranţă, precum şi implicarea în satisfacerea

cerinţelor clienţilor şi a comunităţilor locale, sunt preocupări permanente ale companiei E.ON

Gaz România. Investiţiile care vor fi derulate de E.ON Gaz România în judeţul Timiş în

perioada următoare vizează două aspecte majore: extinderi de reţele şi înlocuiri de conducte

şi branşamente uzate.

Tabelul 3.7.

Reţeaua de gaze naturale

Specificare Anul racordării Gospodăriitotal racordate

Comune, total 2003 700 276

Centrul de comună 2003 şi după 700 276

Sursa: Primăria comunei Şandra

Telefon, cablu tv

În acest sens, atât centrul de comună, cât şi satul subordonat, dispun de cablu tv ,

telefonie fixă, serviciul asigurând şi Internetul. 53 % din populaţia comunei dispune de

calculator cu conectare la Internet; de asemenea şcolile din comună şi primăria dispun de

calculatoare conectate la Internet.

44

Capitolul 4

HABITATUL LOCALITĂŢII ŞANDRA

Numărul locuinţelor în comuna Şandra la 31 decembrie 2007 era de 900.

Clădirile reprezintă materia constitutivă a întregului teritoriu şi manifestă o mare

varietate de forme şi funcţii. După materialul de construcţie, clădirile se diferenţiază astfel:

- Casele construite din lemn erau îngropate în bordeie sub pământ şi care începând cu

secolul XI nu s-au mai construit.

- Casele cu schelet de lemn şi completat cu zidărie reprezintă o tranziţie între case de

lemn şi cea de cărămidă. În prezent nu se mai construiesc, fiind doar câteva care se află în

zona periferică.

- Casele din cărămidă nearsă (chirpici) sunt ca şi casele de lemn, un tip foarte vechi

de 80-100 de ani. În prezent reprezintă 54% dintre toate casele.

- Casele din chirpici şi cărămidă reprezintă 15% şi au o vechime de 90-100 de ani.

- Casele din cărămidă şi piatră au o vechime de peste 70 de ani

- Construcţii moderne din beton şi zidărie din cărămidă sau prefabricate s-au realizat

după 1948.

Tabelul 4.1.

Clădiri de locuit – materialul pereţilor exteriori (2007)

Specificare Şandra UiheiClădiri de locuit, total, din care construite din:

700 200

Beton armat sau prefabricate din beton

6 -

Cărămidă, piatră, planşee din beton armat

24 -

Cărămidă, piatră, planşee din lemn

175 43

lemn 5 - piatră,chirpici,paiantă 490 157Sursa: Primăria comunei Şandra

45

Tabelul 4.2

Înzestrarea gospodăriilor

Înzestrarea gospodăriilor nr Înzestrarea gospodăriilor nr

Încălzire centrală - fără fântână proprie 700

Sobă 900 Baie în apartament 100

Combustibil – termoficare, din care:

W.C. în apartament 200

gaze - Electricitate 900

Motorină x Maşină de spălat rufe 500

Cărbune x Frigider 640

Lemne x Radio 600

Alte tipuri de energii neconvenţionale

- T.V. 900

Alimentare cu apă – din reţeaua comunală

685 Telefon fix 530

Sursă proprie, pompă 50 Telefon mobil - Fântână 150 Internet -

Sursa: Primăria comunei Şandra

Fig. 4.1. Casă tipic şvăbească în Şandra

46

Capitolul 5

POPULAŢIA COMUNEI ŞANDRA

Populaţia stabilă a comunei Şandra la 1 ianuarie 2010 a fost de 2882 persoane, din care:

- masculin = 1414 persoane

- feminin = 1468 persoane

Populaţia stabilă la 1 iulie 2008 a fost de 2864 persoane, repartiţia pe sexe se prezenta

astfel: - masculin = 1411 persoane şi - feminin = 1453 persoane

Tabelul 5.1.

Structura etnică a populaţiei – Şandra

Recensământul Structura etnică

Anul Populaţia Români Germani Maghiari RromiAlte etnii

1880 2.015 14 1.918 60 - 231910 1.791 30 1.580 176 - 51941 1.772 72 1.626 58 - 161977 2.190 1.394 710 51 - 351992 2.139 2.014 84 27 12 142002 2217 2129 45 18 10 15

Sursa: Fişa localităţii Şandra

Tabelul 5.2. redă structura populaţiei în anul 2008 pe grupe de vârstă şi pe sex. Se

observă faptul că ponderea cea mai mare în totalul populaţiei o deţine grupa de vârstă între

10-19 ani şi cea mai mică ceea între 60-69, putând astfel să afirmăm că popilaţia comunei nu

este una îmbătrânită, ci dimpotrivă.

Tabelul 5.2

Structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sexAnul Specificare Total Grupa de vârstă –ani-

0-9 10-19 20-29 30-39 40-49 50-59 60-69 70-peste

Total Nr 2864 235 497 473 473 359 362 222 2432008 populatie % 100 8,2 17,4 16,52 16,52 12,53 12,64 7,75 8,48

Masculin Nr. 1411 124 244 240 243 182 184 100 94% 100 8,79 17,29 2,89

Feminin Nr. 1453 111 253 233 200 177 178 122 149% 100

Sursa: Fişa localităţii Şandra

47

Sporul natural al populaţiei în comună este negativ, în anul 2009 s-au înregistrat 8

născuţi vii şi 27 decese. Deasemenea, s-au înregistrat la primăria comunei Şandra 29 de

căsătorii.

48

Capitolul 6

ECONOMIA COMUNEI ŞANDRA

Activităţile specifice zonei sunt agricultura şi extracţia ţiţeiului.

Activitati economice principale: extracţie ţiţei, prestări servicii (transport marfă,

costrucţii montaj, instalaţii în construcţii), comerţ, agricultură, zootehnie (Creşterea

animalelor).

6.1. Structura populaţiei active pe sectoare economice

Comunei Sandra se încadrează în tipologia localităţilor rurale cu activităţi mixte.

Situarea localităţilor pe o cale de acces bună, face ca potenţialul de dezvoltare să fie ridicat

astfel ca in Sandra tot mai multe firme de comert si industrie au facut investitii majore oferind

populatiei din comuna locuri de munca.

În comuna Sandra se desfăşoară activităţi grupate pe sectoare de activităţi după cum

urmează:

• Sectorul primar: agricultură (cultura plantelor, creşterea animalelor), silvicultură,

vanatoare, pescuit;

• Sectorul secundar: industrie prelucrătoare (alimentară), construcţii, depozitare;

• Sectorul terţiar (servicii): administraţie publică, învăţământ, sănătate, cultură, culte,

comerţ, activităţi financiar-bancare, poştă şi telecomunicaţii.

6.2. Agricultura

Conform datelor privitoare la fondul funciar oferite de Oficiul de Cadastru Agricol şi

Organizarea Teritoriului Agricol - O.C.A.O.T.A. (suprafaţa agricolă de pe teritoriul

administrativ al comunei Şandra este de 5206,16 Ha extravilan, reprezentând cca. 96 % din

suprafaţa totală.

În privinţa calităţii terenurilor agricole se remarcă solurile sărăturate acestea ocupă o

suprafaţă destul de însemnată. Sunt considerate soluri cu fertilitate foarte scăzută datorită

proprietăţilor fizico-chimice specifice.

        Valoarea pastorală a pajiştilor din comuna Sandra este foarte slabă, acumulând un număr

foarte mic de puncte: 22, care se încadrează într-o clasă inferioară (clasa VIII), având o

vegetaţie slabă din punct de vedere furajer. Capacitatea de păşunat este deasemenea direct

proporţională cu numărul de puncte acumulate şi anume, capacitatea de păşunat pe pajiştea de

49

la Şandra este de 0,41-0,60 UVM/ha.  Amendarea cu fosfogips are un efect pozitiv asupra

producţiei de substanţă uscată pe acest tip de pajişte. Sporurile  foarte mari de producţie se

obţin acolo unde se dau doze mari de îngrăşăminte cu NPK şi amendamente.

Agricultura este principala ramură de activitate ce se desfăşoară în comuna Şandra,

deţinând cca. 30% din locurile de muncă ale comunei (salariaţi). Activitatea agricolă de bază

o constituie producţia vegetală. Terenurile arabile sunt cultivate în special cu cereale (porumb,

grâu, orz, orzoaică, ovăz), legume, floarea soarelui, sfeclă de zahăr.

Domeniu de activitate principal în agricultura din comuna Şandra este cultivarea

cerealelor, porumbului şi a altor plante:

Această clasă include:

     - cultivarea cerealelor: grâu, secară, orz, orzoaică, ovaz, orez, porumb, sorg etc.;

     - cultivarea cartofilor;

     - cultivarea sfeclei de zahăr;

     - cultivarea tutunului, inclusiv prelucrarea lui preliminară (recoltarea şi uscarea frunzelor

de tutun);

     - cultivarea plantelor producătoare de seminţe sau fructe oleaginoase (floarea soarelui,

soia, arahide etc.), precum şi a plantelor tehnice oleaginoase (in pentru ulei, rapiţa, ricin etc.)

     - producerea seminţelor de sfeclă de zahăr şi a seminţelor de plante furajere (inclusiv a

masei verzi de nutreţuri: lucernă, trifoi etc.);

     - cultivarea conurilor de hamei, a radacinilor si tuberculilor cu conţinut ridicat de amidon

sau inulină;

     - cultivarea bumbacului; cultivarea a diverse plante textile (in pentru fibră, cânepă); topitul

plantelor care au fibre textile;

     - cultivarea plantelor leguminoase uscate, ca: fasolea şi mazărea de câmp;

     - cultivarea plantelor medicinale utilizate în principal în farmacie sau la prepararea de

insecticide, fungicide ori în alte scopuri similare.

     Această clasă exclude:

     - cultivarea pepenilor;

     - cultivarea porumbului dulce;

     - cultivarea altor legume;

     - producerea de specialităţi horticole;

     - cultivarea plantelor pentru băuturi răcoritoare;

     - cultivarea plantelor pentru mirodenii;

     - cultivarea măslinilor;

50

     - cultivarea de plante cu fibre, folosite pentru împletituri;

     - culegerea fructelor de pădure şi a altor produse naturale;

     - colectarea produselor forestiere şi a altor produse de masă lemnoasă, provenite din flora

spontană.

AgriculturaTabelul 6.1.

Modul de folosinţă a terenului

SpecificareTotal

agricol, din care

Arabil Fâneţe Vii LiveziTeren

negricol, din care

Păduri

Total comună,ha 5189 4732 8 0,2 2,5 297 2,3Sectorul privat, ha

4588 4577,3 8 0,2 2,5 - -

Centrul de comună,ha

3539 3528,8 8 0,2 2 - -

Sectorul privat, ha

1049 1048,5 - - 0,5 - -

Sat Uihei,ha 1049 1048,5 - - 0,5 - -Sursa: Primăria comunei Şandra

Tabelul 6.2. Suprafaţa după forma de proprietate

Specificare Total agricol, din care

Arabil Păşuni Fâneţe Vii Livezi Total neagricol, din care

Păduri

Total comună

ha 5189,41 4731,64 447,30 7,74 0,21 2,52 296,91 2,3% 100 91,18 8,61 0,15 0,01 0,05 100 100

Sectorul privat

ha 5189,41 4731,64 447,30 7,74 0,21 2,52 215,63 -

% 100 91,18 8,61 0,15 0,01 0,05 72,62 -Sursa: Primăria comunei Şandra

Suprafaţa comunei Şandra, conform datelor din tabelul 6.2. se află în proporţie de

100% în proprietate privată.

În ceea ce priveşte structura categoriilor de folosinţă ponderea cea mai mare o deţine

terenul arabil, urmat de păşuni şi fâneţe, iar viile şi livezile sunt foarte puţin reprezentate pe

teritoriul comunei.

51

Situaţia gospodăriilor agricole pe clase de mărime se prezintă astfel: din totalul de

900 de gospodării ponderea cea mai mare o deţin exploataţiile agricole de dimensiuni foarte

mici, sub 1 ha, 47,25%, urmate de cele cu suprafeţe între 5-7 ha 25%, iar ponderea cea mai

mică este deţinută de cele cuprinse între 20-50 ha respectiv 0,25%.

Tabelul 6.3. Gospodării private pe clase de mărime

Specificare Număr %Total suprafaţă -

ha d.c.

Suprafaţa medie/gospodărie

- ha d.ccAgricolă Arabilă Agricolă Arabilă

Total gospodării 900 100 2482,6 2482,6 - -Sub 1 ha 478 47,25 75,60 7,50 0,20 0,201-3 ha 100 12,5 200 200 2 23-5 ha 100 12,5 350 350 3,5 3,55-7 ha 200 25 1080 1080 5,4 5,47-10 ha 10 1,25 85 85 8,5 8,510-20 ha 5 0,625 60 60 12 1220-50 ha 2 0,25 62 62 31 31Peste 50 ha 5 0,625 750 750 150 150

Sursa: Primăria comunei Şandra

Tabelul 6.4.

Structuri agricole pe forme de exploatare (ha)Specificare Agricol Arabil

Gospodării individuale

Comună,total 2483 2483

Şandra 1833 1833

Uihei 650 650

Asociaţii fără personalitate juridică (familială)

Comună,total 400 400

Şandra 300 300

Uihei 100 100

Societăţi agricole (legea 36/1991)

Comună,total - -

Şandra - -

Uihei - -

Societăţi comerciale (legea 31/1991)

Comună,total 1450 1450

Şandra 1150 1150

Uihei 300 300

Sursa: Primăria comunei Şandra

Tabelul 6.4. prezintă suprafeţele deţinute de exploataţiile agricole pe forme de

exploatare atât în comuna Şandra, cât şi în satul Uihei.

52

Tabelul 6.5. Sectorul vegetal-1990

Specificare

Suprafaţa cultivată -

ha

Producţia medie (kg/ha)

Producţia totală (t)

Neirigat

Culturi de câmpTotal 4800Privat 3800

GrâuTotal 2100 4000 8400Privat 1800 4000 7200

Orz şi orzoaică

Total 500 4500 2250Privat 300 4500 1350

Porumb boabeTotal 2200 6000 13200Privat 1700 6000 10200

Leguminoase boabe

Total - - -Privat - - -

Floarea soarelui

Total 200 2000 400Privat 100 2000 200

soiaTotal 200 2100 420Privat 50 2100 105

Sfeclă de zahăr

Total 100 20000 2000Privat 100 20000 2000

tutunTotal - - -Privat - - -

cartofiTotal 10 25000 250Privat 10 25000 250

LegumeTotal 8 - -Privat 8 - -

TomateTotal 5 10000 50Privat 5 10000 50

VarzăTotal 1 20000 20Privat 1 20000 20

Ceapă uscatăTotal 2 10000 20Privat 2 10000 20

Plante furajereTotal 155 - -Privat 155 - -

RădăcinoaseTotal 5 40000 200Privat 5 40000 200

Plante furajereTotal 150 30000 4500Privat 150 30000 4500

Sursa: Primăria comunei Şandra

53

Tabelul 6.6.

Sectorul vegetal-2002

Specificare

Suprafaţa cultivată -

ha

Producţia medie (kg/ha)

Producţia totală (t)

Neirigat

Culturi de câmpTotal 4800Privat 3800

GrâuTotal 2100 4000 8400Privat 1800 4000 7200

Orz şi orzoaică

Total 500 4500 2250Privat 300 4500 1350

Porumb boabeTotal 2200 6000 13200Privat 1700 6000 10200

Leguminoase boabe

Total - - -Privat - - -

Floarea soarelui

Total 200 2000 400Privat 100 2000 200

soiaTotal 200 2100 420Privat 50 2100 105

Sfeclă de zahăr

Total 100 20000 2000Privat 100 20000 2000

tutunTotal - - -Privat - - -

cartofiTotal 10 25000 250Privat 10 25000 250

LegumeTotal 8 - -Privat 8 - -

TomateTotal 5 10000 50Privat 5 10000 50

VarzăTotal 1 20000 20Privat 1 20000 20

Ceapă uscatăTotal 2 10000 20Privat 2 10000 20

Plante furajereTotal 155 - -Privat 155 - -

RădăcinoaseTotal 5 40000 200Privat 5 40000 200

Plante furajereTotal 150 30000 4500Privat 150 30000 4500

Sursa: Primăria comunei Şandra

54

Tabelul 6.7.

Sectorul vegetal – 2008

Specificare

Suprafaţa cultivată -

ha

Producţia medie (kg/ha)

Producţia totală (t)

Neirigat

Culturi de câmpTotal - - -Privat - - -

GrâuTotal 1066 3000 3158Privat - - -

Orz şi orzoaică

Total 390 3500 1365Privat - - -

Porumb boabeTotal 2800 5000 14000Privat 2800 5000 14000

Leguminoase boabe

Total - - -Privat - - -

Floarea soarelui

Total 150 2000 300Privat - - -

soiaTotal 40 2500 100Privat - - -

Sfeclă de zahăr

Total 52 18000 396Privat - - -

LegumeTotal 29 20000 580Privat - - -

TomateTotal 6 20000 120Privat - - -

Ceapă uscatăTotal 4 20000 80Privat - - -

Plante furajereTotal 155 10000 1550Privat 155 10000 1550

RădăcinoaseTotal 5 25000 125Privat 5 25000 125

Sursa: Primăria comunei Şandra

Zootehnia este o ramură slab reprezentată în ultima perioadă în comuna Şandra.

Activităţile agricole se desfăşoară în următoarele forme de organizare:

- Societăţi comerciale agricole cu capital de stat

- Societăţi comerciale private:

• Societăţi agricole private (conform Legii 36/1991)

• Asociaţii familiale

• Exploataţii individuale.

Exploataţiile agricole din sectorul privat sunt următoarele:

-Societăţile comerciale agricole cu capital privat (conform legii nr. 31/1990)

-Societăţi agricole

55

Tabelul 6.8. Sectorul zootehnic

SpecificareNmăr de capete la 1 ianuarie

1990 2002 2008

Bovine, din careTotal 580 420 380Privat 580 420 380

Vaci de lapte

Total 320 270 220Privat 320 270 220

Tăuraşi la îngrăşat

Total 70 50 40Privat 70 50 40

PorcineTotal 3200 3400 3500Privat 3200 3400 3500

OvineTotal 1800 2200 2100Privat 1800 2200 2100

CaprineTotal 15 20 40Privat 15 20 40

CabalineTotal 160 140 117Privat 160 140 117

Păsări de ouăTotal 10000 10000 10000Privat 10000 10000 10000

AlbineTotal 30 40 80Privat 30 40 80

Crescătorii de melci

Total - - -Privat - - -

Alte speciiTotal 200 150 100Privat 200 150 100

Sursa: Primăria comunei Şandra

56

Tabelul 6.9. Dotarea tehnică - 2008

Specificare Număr

Tractoare fiziceTotal 51Privat 51

Pluguri pentru tractorTotal 45Privat 45

Pluguri cu tracţiune animalăTotal 15Privat 15

Cultivatoare cu tracţiune mecanicăTotal 14Privat 14

Cultivatoare cu tracţiune animalăTotal 15Privat 15

Semănători cu tracţiune mecanicăTotal 28

Privat 28Combine autopropulsoare pentru cereale păioase

Total 13Privat 13

Combine autopropulsoare pentru porumb

Total 9Privat 9

Prese pentru balotat paie, fânTotal 6Privat 6

CăruţeTotal 10Privat 10

Echipamente mobile pentru irigaţiiTotal -Privat -

Maşini pentru împrăştiat îngrăşăminte - chimice

Total 5Privat 5

Sursa: Primăria comunei Şandra

6.3. Comerţul în localitate

Iniţiativa privată s-a manifestat începând cu anul 1990, atât prin utilizarea spaţiilor

comerciale existente, cât şi pentru transformarea unor spaţii din fondul de locuit în spaţii

comerciale sau ateliere particulare.

Tabelul 6.10.

Comerţul

Specificare 1990 2002 2008

Număr de

unităţi

Şandra 5 32 48

Uihei 2 8 12

Sursa: Primăria comunei Şandra

57

Domeniu de activitate principal de alimentaţie publică din comuna Sandra este

Comerţul cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominantă de produse

alimentare, băuturi si tutun. Aceasta clasa include:

- vânzarile în magazine nespecializate de mărfuri diverse, în care preponderente sunt cele

alimentare, băuturile şi produsele din tutun. Acest tip de activităţi se desfăşoară în general în

magazine denumite "Magazine generale alimentare", care au ca principal obiect de activitate,

vânzarea bunurilor de băcănie, precum şi a altor tipuri de marfuri cum sunt: cosmetice,

articole electrocasnice, articole de fierărie, îmbrăcăminte etc.

6.4. Turismul

Turismul nu este foarte dezvoltat în zonă, datorită poziţiei geografice a comunei în zona

de şes, însă sunt posibilităţi de dezvoltare în viitor, deoarece şoseaua ce traversează comuna

este de tranzit intens şi se poate dezvolta turismul de tranzit sau cel de afaceri.

În urmă cu câţiva ani, familia notarului timişorean Eugen Marin Ciorîcă întocmeşte un

proiect în vederea obţinerii de fonduri Sapard pentru construirea în Şandra a unei pensiuni

agroturistice de 4 margarete. Suma de aproape 200.000 de euro a permis proprietarilor

transformarea unei vechi case şvăbeşti ridicate în anul 1833 într-o bijuterie turistică: vechiul

grajd a devenit o recepţie galantă, fosta şură a fost transformată în restaurant, iar podul casei a

devenit sala de conferinţe. “ Schwabenhaus” din Şandra are 14 camere dotate cu toate

utilităţile unei pensiuni moderne, deşi a fost păstrată cu stricteţe arhitectura vechilor locuinţe

nemţeşti, inclusiv decoraţiunile exterioare.

“Schwabenhaus” Pensiune agroturistică de 4 margarete, model in peisajul turistic

romanesc, cu 14 şi 28 de locuri de cazare, cantină, restaurant, cramă, sală de conferinţe cu

toate dotările amplasată în parc cu terenuri de sport şi parc de joacă pentru copii.

Fig.6.1. Pensiunea “ Schwabenhaus” Şandra

58

Condiţiile de cazare sunt cele ale unei pensiuni de patru margarete care ţin neapărat să

nu se ofilească odată cu trecerea timpului.

Fig.6.2. Imagini cu Pensiunea “ Schwabenhaus” Şandra

Restaurantul oferă mâncăruri tradiţionale şvăbeşti şi româneşti, după reţete demult

uitate (Carte de bucate din 1909), stropite cu vinuri de marcă.

Crama Schwabenhaus vă invită să savuraţi unele dintre cele mai fine şi aromate licori,

peste care trecerea timpului îşi face simţită amprenta.

Pensiunea "Schwabenhaus", prin funcţionalitate, este locul ideal pentru organizarea

unor întâlniri sau evenimente deosebite. Sala multifuncţională poate găzdui până la 150 de

persoane.

Locuind la "Schwabenhaus" oaspeţii se pot bucura de liniştea unei grădini generoase şi

pot vizita întreg arealul şvăbesc.

59

Capitolul 7

ASPECTE SOCIAL-ADMINISTRATIVE

Din punct de vedere al dotării edilitare cu instituţii şcolare şi culturale, Şandra are o

şcoală generală cu clasele I-VIII, o grădiniţă, o bibliotecă şi un cămin cultural.

Instituţii şcolare:

- Şcoala generală cu clasele I-VIII: Şandra;

- Şcoala primară cu clasele I-IV: Uihei;

- Grădiniţe cu program normal: Şandra şi Uihei.

Activitatea de transport şcolar:

- Are în administrare microbuzul TM 67 CJT din anul 2004;

- Traseul de deplasare: Uihei-Şandra;

- Numărul elevilor navetişti = 47

Fig. 7.1. Şcoala cu clasele I-VIII, Şandra

Există în comună şi 4 cabinete medicale şi 3 farmacii (din care una veterinară). Dar si

un cabinet stomtologic. Dintre medicii care prefeseaza aici , doi sunt navetisti.

Instituţii sanitare:

- Cabinete medicale: Şandra (patru);

- Cabinet stomatologic: Şandra

- Farmacii umane: Şandra (două);

- Farmacie sanitar-veterinară: Şandra.

La Şandra există 3 biserici pentru culturile catolic, ortodox şi penticostal.

Biserici, mănăstiri şi alte locaşe de cult:

60

- Biserici ortodoxe: Şandra şi Uihei;

- Biserica romano-catolică: Şandra şi Uihei;

- Biserici penticostale: Şandra şi Uihei.

Fig. 7.2. Biserica catolică Şandra

61

Biserica romano – catolică din comuna Şandra are câteva caracteristici aparte, care o

fac să fie unică în România. Astfel, lăcaşul de cult cu două turnuri impunătoare dă senzaţia că

se află în mijlocul şoselei Timişoara-Sannicolau Mare, drumul ocolind brusc biserica, prin

partea dreaptă a acesteia. Şvabii, primii locuitori ai Şandrei, au numit-o “Biserica cu pălărie”,

pentru că între cele două turnuri există un însemn confecţionat din metal, cu o pălărie, cu

soarele, luna şi un corb cu un inel în cioc, despre care unii spun că ar fi o amintire a legendei

Corvineştilor, alţii că e un simbol al şvabilor care au construit biserica la doi ani după

aşezarea lor în Alexanderhausen (1833), din fonduri adunate cu trudă.

Instituţii administrative şi culturale:

- Primăria

- Poşta

- Cămine culturale: Şandra şi Uihei;

- Biblioteca: Şandra

Fig. 7.3. Primăria comunei Şandra

Fig. 7.4. Oficiul poştal al comunei Şandra

.

62

Capitolul 8

VIAŢA CULTURALĂ

Ruga şi alte manifestări cultural-religioase:

- Ruga în localităţile: Şandra (15 august - Sf. Maria Mare) şi Uihei (8 septembrie - Sf.

Maria Mică);

- Alte manifestări cultural-sportive cuprinse în Agenda culturală pe anul 2009.

Şvabi faimoşi

Nikolaus Lenau (1802-1850), poet

Stephan Bohn (1833-1903), industriaş

Ştefan Jäger (1877-1962), pictor

Peter Jung (1887-1966), poet

Johnny Weissmüller (1904-1984), actor

Nikolaus Lenau este pseudonimul lui Nikolaus Franz Niembsch von Strehlenau(n. 25

august 1802 în Csatád, azi Lenauheim, judeţul Timiş România - d. 22 august 1850 la

Oberdöbling bei Wien Austria), poet austriac. După ce şi-a petrecut tinereţea în Ungaria

(Pesta, Tokaj) şi la Bratislava, a plecat la Viena, unde a studiat, între 1822 şi 1832

jurisprudenţa, filozofia, agronomia şi medicina, dar nu şi-a dat doctoratul. A trăit dintr-o

moştenire consistentă, ca scriitor liber profesionist. Din 1832 până la moarte (1844) a dus o

viaţă tihnită, împărţită între Viena şi Schwaben. A rupt mai multe logodne. Ultimii şase ani de

viaţă i-a petrecut într-un ospiciu.

Ştefan Jäger , pictorul svabilor banateni

Ştefan Jäger (germană Stefan Jäger) (* 31 mai 1877, Cenei - †16 martie 1962,

Jimbolia) a fost un pictor român de etnie germană, din Banat, supranumit şi "pictorul şvab",

cunoscut pentru picturile sale care descriu istoria, viaţa, tradiţiile şi obiceiurile şvabilor

bănăţeni. Ştefan Jäger a fost fiul bărbierului Franz Jäger şi al Magdalenei Schuller din Cenei.

La vârsta de 12 ani, în 1889, a fost dat la şcoala privată pentru băieţi "Franz Wieszners" din

Timişoara. 4 ani mai târziu a mers la liceu in Seghedin (1893-1895) unde şi-a descoperit

pasiunea pentru pictură.

La varsta de 18 ani merge la o şcoală de artă din Budapesta, unde studiază şi este

influenţat de pictori faimoşi precum profesorul Ede Balló, Greguss sau Bertalan Székely. În

aceeaşi perioadă tatăl lui Ştefan se îmbolnăveşte foarte tare şi nu mai poate să-l susţină

financiar pe acesta. Moare în 1910. Pentru a-şi putea continua studiile, Ştefan găseşte o slujbă

de tutor la o familie bogată din Budapesta.

63

Primele picturi i-au fost cerute de galeri privată "Almasy" din Budapesta, unde

motivele religioase, natura statică şi peisajele lui Jäger se dovedesc foarte căutate. Mai departe

primeşte diferite comenzi pentru icoane şi altare din oraşele Arad, Jazowa etc.

La începutul secolului 20, Jäger era deja bine cunoscut. În 1906 pictează prima sa

mare lucrare, "Colonizarea şvabilor" (Die Einwanderung der Schwaben). Lucrarea a fost

comandată de satul bănăţean Cărpiniş (atunci Gertjanosch). Şvabii de aici au strâns bani într-o

chetă pentru plata lui. Succesul acestei lucrări îi aduce lui Jäger o a doua comandă de la

Cărpiniş. Pentru această lucrare însă, intreprinde o călătorie în Germania unde vizitează

numeroase localităţi, mai ales Ulm, Stuttgart si Nürnberg, pentru a observa obiceiurile şi

costumele populare ale strămoşilor şvabilor bănăţeni.

Odată cu terminarea studiilor în arte, Jäger întreprinde şi alte călătorii, în Germania,

Austria şi Italia. Totuşi, în 1910 decide să se stabilească definitiv în Banat, la Jimbolia,

localitate mare şi importantă a şvabilor bănăţeni (atunci numită Hatzfeld). Va petrece restul

vieţii aici. Între 1914-1918 merge la război şi luptă pe frontul din Dalmaţia. După război se

întoarce la Jimbolia.

Cu timpul devine faimos în Banat, unde i se duce numele de de "pictorul şvab". Ştefan

Jäger se stinge din viaţă pe data de 16 martie 1962 şi este înmormântat la Jimbolia, lângă

mama sa Magdalena, decedată în 1927. Jäger nu a fost niciodată căsătorit şi nu a avut urmaşi.

Prima expozitie are loc in 1930, iar pictorul se stinge din viata 32 de ani mai tarziu, in 1962,

la Jimbolia, unde se deschide un muzeu dedicat pictorului banatean.

Opera - Picturile sale reflectă infinita bogăţie a vieţii bănăţenilor: sărbători, tradiţii,

case şi grădini, scene de muncă. Picteaza şi Kirchweih-ul în toate detaliile lui. Peisajele sale

descoperă o cunoaştere profundă a naturii în ritmul anotimpurilor.

Câteva lucrări importante:

Die Ansiedlung der deutschen im Banat, circa. 1905, 300 cm

Die Einwanderung der Deutschen in Ungarn, 1906-1910, 145 x 510 cm

Des Schwaben Kulturarbeit, 1922.

64

Concluzii

Am putea concluziona că există, practic, două direcţii esenţiale care determină şi

influenţează procesul de dezvoltare rurală din Uniunea Europeană: raportul sector agricol

versus sector ne-agricol şi grija pentru mediu. Se observă o mutare de accent dinspre politicile

care pornesc din centru spre politicile care apar la nivel local. În noile abordări, dezvoltarea

rurală presupune, înainte de toate, informaţie.

Ruralul trebuie gândit din perspectiva viitorului, nu ca pe o rezolvare a problemelor

din trecut: „zona rurală nu trebuie sa fie privită doar ca o problemă, ci şi ca o oportunitate.

Politica de dezvoltare rurală trebuie să includă agricultura întrun context socioeconomic şi

ecologic mai larg”.

Obiective şi investiţii propuse a se realiza:

- Amenajare sediul Primăriei;

- Amenajare sediul poştei;

- Renovare Cămin Cultural Uihei;

- Asfaltare 12 km de străzi.

Proiecte cu finanţare (cofinanţare) externă:

- „Colectarea selectivă a deşeurilor în comunele: Satchinez, Variaş, Şandra,

Becicherecu Mic, Biled, Dudeştii Noi, Orţişoara“ – Phare 2004 - Programul de coeziune

economică şi socială. Schema de investiţii pentru proiecte mici de gestionare a deşeurilor.

Asocieri la nivelul judeţului şi al ţării:

- Microregiunea Timiş-Nord, alături de primăriile: Biled, Becicherecu Mic, Dudeştii

Noi, Giarmata, Orţişoara, Periam, Pişchia, Satchinez, Şandra şi Variaş;

- Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară Deşeuri Timiş – ADID;

- Asociere cu comuna Biled, în vederea promovării proiectului apă-canal.

Pornind de la prezentarea aspectelor fizico-geografice specifice localităţii, am

demonstrat că aceasta oferă condiţii prielnice dezvoltării vieţii socio-economice.

65

BIBLIOGRAFIE

1. BUCIUMAN, E. - Economie rurală, Editura Protransilvania, Alba-Iulia, 1999.2. GAVRILESCU, D. - Economia agroalimentară, Editura Expert, Bucureşti, 1996.

3. GAVRILESCU, D. – Economii rurale locale, Editura Agris – Redacţia revistelor agricole, Bucureşti, 1999.

4. MAN, T.E. – Aspecte actuale ale dezvoltării rurale în România, UPT, 1996.5. MAN, T.E., BICA, S., RADOSLAV, R. – Dezvoltare rurală şi urbană, pagina

web Ariatotel Panepistimus University, Thesaloniki, Gereece.6. MATEOC-SÎRB NICOLETA – Economie agrară, Editura Agroprint, Timişoara,

2003.7. MATEOC-SÎRB NICOLETA – Dezvoltare rurală şi regională în România,

Editura Agroprint, 20048. MAN T. E., MATEOC-SÎRB NICOLETA – Dezvoltare rurală şi regională

durabilă a satului românesc, Editura Politehnica, Timişoara 20079. MATEOC-SÎRB NICOLETA, UNGUREANU G. – Dezvoltare regională şi

rurală. Evoluţii şi tendinţe, Editura Mirton, Timişoara 201010. MĂRĂCINEANU, Fl. – Dezvoltare rurală – Politici şi strategii, Editura Ceres,

Bucureşti, 2003.11. MITRACHE, ŞT. – Dezvoltarea durabilă, Editura Planeta, Bucureşti, 2000.12. OTIMAN, P.I., MATEOC-SÎRB NICOLETA şi colab.– Dezvoltarea rurală

durabilă în România, Editura Academiei Românr, Bucureşti,2006.13. OTIMAN, P.I. – Economie rurală, Editura Agroprint, Timişoara, 2000.14. VINCZE MARIA – Dezvoltarea regională şi rurală, Presa Universitară Cjujeană,

2000.15. xxx - Plan Urbanistic General al Primăriei Şandra

16. xxx- Plan de Amenajare al Teritoriului al Primăriei Şandra

17. xxx - Anuarul statistic al României 1990...2008.18. xxx - Documentul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei “SAPARD -

Planul de Dezvoltare Rurală a României”, Bucureşti, 2000.19. xxx - Planul naţional pentru agricultură şi dezvoltare rurală (SAPARD),

Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Bucureşti, 1999.20. xxx – Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013.

66