REFERAT La disciplina ‘’Istoria gîndirii economice’’

Tema:Monetarismul nord-american a lui Milton Friedman

A elaborate:Rotaru Nadejda

Grupa Baa152,anul I

A verificat:Cocoș Iacob

Milton Friedman (1912-2006)

A fost un economist evreu-american, profesor de economie la Universitatea Chicago. În 1976 a primit Premiul Nobel pentru Economie. El este considerat reprezentantul principal al școlii din Chicago, al economiei de dreapta, de piață liberă.

Tot el a adus nenumărate contribuții la dezvoltarea microeconomiei și a macroeconomiei precum și la dezvoltarea teoriile cu privire la economia de piață și la minimalizarea rolului statului în coordonarea economiei.

Întreaga sa actvitate a fost cel mai bine descrisă chiar de Milton Friedman în persoană prin următoarele cuvinte: „Aș vrea ca lumea să își amintească de mine ca de un prieten al libertății. Dacă analizezi istoria, vezi

că, oriunde există creștere economică și unde capitalismul înflorește, oamenii trăiesc mai mult și mai bine”

Anii '70 sunt anii de glorie a monetarismului şi totodată sunt anii de triumf ai liberalismului. Într-adevăr, "reţetele keynesiste" tradiţionale, care susţineau posibilitatea relansării economiei conjugată de politica monetară şi pornind de la corelaţiile pozitive pe termen scurt între abundenţa monetară şi creşterea economică, se dovedeau incapabile de a realiza "reglajul fin" al economiei.Sunt puse în cauză în acest fel practicile economice conjucturale care garantau creşterea economică fără derapajul preţurilor. Aplicarea concretă a monetarismului de guvernele liberale dintr-o serie de ţări a contribuit indubitabil la triumful monetarismului.Monetarismul standard: al Şcolii de la Chicago este profund marcat de contribuţiile lui M.Friedman. Friedman deţine un loc special în monetarism şi pentru că studiile şi analizele sale dedicate monetarismului au influenţat de o manieră decisivă mişcarea monetaristă. Dacă se caută elementele comune sau principiile monetarismului, ele se regăsesc în opera lui Friedman, simbolizând ortodoxia monetaristă.

Contribuţiile lui M. Friedman sunt îndreptate în două direcţii: => critica keynesismului, monetarismul fiind un ansamblu de enunţuri în opoziţie directă cu politica fiscală keynesistă; =>introducerea unor concepte cheie: anticipări adaptive, teoria venitului permanent, rata şomajului natural, necesitatea stabilităţii politicii monetare, respingerea politicilor conjucturale de stabilizare prin control guvernamental, credinţa în reglarea economiei prin piaţă.

Monetarismul American,care s-a dovedit a fi principalul oponent teoretic al keynesismului.

Monetarismul susţine că echilibrul economiei de piaţă s-ar realiza aproape automat, printr-un control oficial al masei banilor în circulaţie, admiţându-se o creştere anuală a ei cu un anumit procent (5-6% în varianta lui Friedman).El a apărut ca o reacţie teoretică la ortodoxia keynesistă, dominantă în anii ’50 în macroeconomie și se înscrie în tradiţia Şcolii de la Chicago, care începând cu 1930 a susţinut cu fermitate principii incomparabile cu orice formă de keynesism, dintre care cele mai semnificative ar fi:

piaţa concurenţială este cea mai bună formă de organizare economică;

componentele economice sunt explicate de teoria neoclasică a preţurilor;

statul trebuie să se abţină de la a modifica resursele unei economii.

Dintre principiile friedmaniene reţinem: Piaţa este considerată drept cel mai bun şi cel mai eficient mijloc de reglare a economiei pentru că pe piaţa preţurile joacă rolul de semnale care permit calculul economic raţional şi alocare optimă a resurselor, evitându-se risipa. Friedman denunţă controlul centralizat al resurselor drept sursă a calculelor eronate ale agenţilor economici şi a distorsiunilor din economie. Inflaţia constituie un fenomen monetar pur. Analiza monetară a inflaţiei este esenţa sistemului de gândire monetaristă a lui Friedman: pe de-o parte, cauza imediată a inflaţiei este mereu şi oriunde aceeaşi – creşterea anormal de rapidă a cantităţii de monedă în raport cu volumul producţiei şi, pe de altă parte, rata de creştere a masei monetare este principalul determinant al ratei inflaţiei. Venitul permanent. Friedman face distincţie între venitul măsurat statistic şi venitul numit permanent, în funcţie de care consumatorii îşi ajustează cheltuielile. Această deosebire permite înţelegerea comportamentului consumatorului pe termen scurt, când reportul dintre venitul monetar şi venitul real evoluează în sens invers şi a celui pe termen lung, când venitul monetar şi venitul real evoluează în acelaşi sens.

Teoria venitului permanent i-a permis lui Friedman: • să pună sub semnul întrebării teoria keynesiană în general, funcţia consumului cu caracteristicile sale principale – stabilitatea înclinaţiei marginale spre consum pe termen scurt şi scăderea înclinaţiei medii spre consum atunci când venitul creşte, în particular. • să pună în cauză intervenţia statului asupra venitului şi investiţiilor, considerată sortită eşecului pentru că în perioada de fluctuaţii tranzitorii ale venitului, consumul depinde de voinţa agenţilor de a-şi menţine intact patrimoniul. Funcţia monedei, o funcţie stabilă. Analiza lui M. Friedman a reformulat în termenii comportamentului economic teoria cantitativă a banilor. Raţionamentul său se face în trei timpi: moneda este un bun de consum; � cererea de monedă este funcţie de randamentele celor cinci active sub care este deţinută bogăţia (moneda, obligaţiunile, acţiunile, bunurile fizice şi capitalul uman) � relaţia stabilă pentru cererea de monedă. În consecinţă, sunt puse în cauză atât preferinţele pentru lichiditate, cât şi politicile monetare de acţiune asupra ratelor dobânzii pentru reglarea activităţii economice. Mai mult, Friedman subliniază relaţia dintre cererea de monedă şi venitul monetar, arătând că pe termen lung, jocul variabilelor monetare este fără efect asupra variabilelor reale sau, cu alte cuvinte, moneda este neutră (deci reluarea teoriei walrasiene a neutralităţii monedei) Politica monetară este structurată şi nu conjuncturală. Drept urmare, politica monetară nu trebuie supusă situaţiilor conjucturale, cu atât mai mult cu cât ea nu depinde de aprecierile decidenţilor.  Singurul instrument de intervenţie a statului în viaţa economică trebuie si fie controlul masei monetare. Statul liberal trebuie să ducă numai o acţiune stabilă şi strictă care să permită agenţilor economici să-şi ajusteze anticipările cu ajutorul semnalelor furnizate de piaţă.

Astăzi, când gloria monetarismului este istorie, întrebările esenţiale asupra politicilor economice găsesc în concepţia lui Friedman destule argumente pentru a învăţa din greşelile trecutului.

 

Bibliografie: Wikipedia

http://teoraeco.blogspot.md/2010/09/ monetarismul.html

http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/ pagina2.asp?id=cap11