modernizarea dreptului muncii şi flexisecuritatea muncii în viziunea

Buletin de informare legislativã nr. 2/2008 3

STUDII, OPINII, INFORMĂRI

Modernizarea dreptului muncii şi

flexisecuritatea muncii în viziunea Uniunii Europene.

Impactul asupra legislaţiei române

prof. univ. dr. Andrei POPESCU consilier, şef departament

Consiliul Legislativ

După transformările radicale prin care a trecut în ultimele decenii Uniunea Europeană, începând cu Tratatul de la Maastricht şi până la extinderea acesteia cu zece noi state în 2004, la care s-au adăugat, în 2007, România şi Bulgaria (transformare insuficient explorată ştiinţific, poate cea mai importantă înregistrată în istoria Uniunii Europene), se constată o accentuare a preocupărilor Uniunii Europene pe probleme sociale şi, în acest cadru, pentru legislaţia muncii, respectiv legislaţia securităţii sociale. Strategia de la Lisabona din 2000 este ilustrativă în acest sens. La nivelul ultimilor ani, Uniunea Europeană a lansat o suită de idei novatoare în materie de politică socială, în pofida faptului că înseşi structurile sale şi competenţele acestora au fost puse în discuţie de o manieră radicală pentru ca, în final, cum este cazul Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, să nu se înregistreze vreun progres (ba chiar abandonarea ideii) sau cum este cazul Tratatului de la Lisabona, aflat în plin proces de ratificare, să rămână încă sub spectrul unei relative incertitudini.

I. Contextul comunitar Rolul dreptului muncii - în cadrul politicii sociale a Uniunii Europene - s-a conturat şi

structurat în timp, cu deosebire după anii '70 ai secolului trecut, odată cu accelerarea procesului de încorporare în ansamblul politicilor comunitare a politicii sociale. Dacă iniţial, la fondarea comunităţilor economice europene (actuala Uniune Europeană) s-a pornit de la premisa că performanţele economice odată obţinute vor rezolva de la sine problematica socială, realităţile din anii '70 au impus însă intervenţii legislative, respectiv adoptarea unor directive care, deşi nu acopereau decât în parte dreptul muncii intern (naţional), răspundeau însă unor certe necesităţi impuse de performanţele integrării economice europene.

Fără un impuls comunitar, dreptul muncii naţional nu mai era în măsură să răspundă cerinţelor comunitare. Aşa s-a născut, treptat, prin adoptarea unor instrumente comunitare (în principal, directive, dar şi unele regulamente), dreptul comunitar al muncii.

Evident, dreptul comunitar al muncii este rezultatul unui proces complex, de la Tratatul de la Roma care fonda Comunitatea Economică Europeană din 1957 şi până la Tratatul de la Amsterdam din 1997, timp de trei decenii, a fost conturat, pas cu pas, cadrul instituţional, pentru afirmarea acestuia1. În esenţă, potrivit Actului şi Protocolului anexe la Tratatul de la Maastricht şi apoi

1 A se vedea, Andrei Popescu – Dreptul internaţional al muncii, Bucureşti, Editura C.H.Beck, 2006, p. 252-259

Studii, opinii, informări

4 Buletin de informare legislativã nr. 2/2008

potrivit însuşi Tratatului de la Amsterdam, Uniunea Europeană poate interveni, având competenţa partajată cu statele membre, în reglementarea tuturor aspectelor privind relaţiile de muncă şi respectiv relaţiile de securitate socială, cu excepţia organizării sindicale şi patronale, salarizării, grevei şi lock-out-ului.

Dreptul muncii naţional şi cel comunitar - în corelaţia lor - pot fi considerate, indiscutabil, instrumente ale integrării economice europene. Relaţiile dintre dreptul muncii naţional şi dreptul comunitar al muncii devin relaţii complexe, de influenţare reciprocă. În perioada de după Tratatul de la Maastricht şi cu deosebire după cel de la Amsterdam, s-a afirmat, cu puterea evidenţei, faptul că eficienţa economică a Uniunii Europene şi protecţia socială nu trebuie să se excludă reciproc, rolul esenţial în menţinerea acestui echilibru revenindu-le, deopotrivă, dreptului muncii naţional, respectiv dreptului muncii comunitar.

Consiliul European de la Luxemburg, desfăşurat în decembrie 1997, la puţină vreme după cel ce adoptase Tratatul de la Amsterdam, a trasat o serie de Linii directoare care trebuie integrate în planurile naţionale de angajare (de utilizare a forţei de muncă) elaborate de fiecare stat membru. În esenţa lor, liniile directoare de la Luxemburg vizează ameliorarea capacităţii de inserţie profesională, dezvoltarea spiritului de întreprindere, încurajarea capacităţii de adaptare la realităţile contemporane a întreprinderilor şi a lucrătorilor acestora, precum şi reafirmarea politicilor europene pentru asigurarea egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei.

În evoluţia politicii sociale a Uniunii Europene un rol determinat îl deţine, la ora actuală, Agenda pentru dezvoltare socială, adoptată de Consiliul European de la Lisabona în anul 2000, care a lansat obiective extrem de precise pe plan social, cel mai important fiind atingerea unui indice mediu de ocupare a forţei de muncă de 70% până în anul 2010, ce include un obiectiv de 60% locuri de muncă ocupate de femei, o ofertă abundentă şi competitivă de locuri de muncă şi realizarea unui înalt nivel de coeziune socială. Agenda de politică socială (de la Lisabona) afirmă, încă o dată, legătura indisolubilă ce trebuie dezvoltată între progresul economic al Uniunii Europene şi progresul social, realizând, după părerea noastră, o reechilibrare a celor două componente esenţiale - politica economică şi politica socială - fără de care este de neconceput evoluţia ulterioară a Uniunii Europene.

Dezvoltată cu ocazia Consiliilor Europene succesive, Strategia de la Lisabona urmărea - în esenţă - dezvoltarea economică (tranziţia spre o economie competitivă, dinamică şi fondată pe creştere economică), socială (modernizarea modelului social european) şi protecţia mediului înconjurător (componentă adăugată în 2001 prin Consiliul European de la Göteborg). În considerarea faptului că cele trei componente priveau exclusiv competenţele atribuite statelor membre, a fost extinsă Metoda deschisă de coordonare (M.O.C.)2. În 2005, Strategia de la

2 Metoda deschisă de coordonare (M.O.C.) a fost instituită în cadrul Strategiei europene de utilizare a forţei de muncă, lansată în 1997, prin decizia Consiliului European de la Luxemburg denumită uzual „Procesul de la Luxemburg”. Această strategie este urmarea adoptării Tratatului de la Amsterdam care a inclus – în chiar corpul Tratatului asupra Comunităţii Europene – un nou titlu VIII intitulat „Forţa de muncă”, în baza acestuia coordonarea politicilor respective (privind forţa de muncă) devenind o prioritate comunitară. Raţiunea instituirii M.O.C. constă în necesitatea imaginării unui nou cadru de cooperare între statele membre care să asigure convergenţa politicilor naţionale spre realizarea unor obiective comune comunitare. În esenţa sa, M.O.C., este o metodă interguvernamentală de integrare europeană, fiecare stat membru întocmind propriul program şi fiind evaluat apoi de celelalte state membre, rolul Comisiei Europene fiind de a supraveghea respectarea Strategiei, Parlamentului European şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nerevenindu-le vreun rol în acest cadru. Metoda se bazează în principal pe: - identificarea şi definirea în comun a obiectivelor comunitare; evident, definirea este realizată printr-un act al Consiliului Uniunii Europene; - instrumente de măsurare definite în comun de statele membre (indicatori, statistici, linii directoare); - compararea performanţelor statelor membre şi, pe această bază, identificarea şi promovarea celor mai bune practici; această componentă este realizată, în bună măsură, de către Comisia care are misiunea de supraveghere a aplicării Strategiei. Această metodă, care a dat rezultate bune în privinţa forţei de muncă, a fost extinsă treptat şi în alte domenii confruntate cu probleme similare şi care presupunea coordonarea între statele membre cum sunt protecţia socială, incluziunea socială, educaţia, tineretul şi formarea profesională. În aceste domenii, de la caz la caz, M.O.C. a



Lisabona a fost revizuită pentru ca eforturile Uniunii Europene şi ale statelor membre să fie centrate asupra unei dezvoltări puternice şi durabile şi a creării unor locuri de muncă mai numeroase şi de o mai bună calitate.

Cum între cele două componente - Procesul de la Luxemburg (care introducea Linii directoare care trebuiau integrate în planurile naţionale de angajare) şi Strategia de la Lisabona (Agenda pentru dezvoltare socială) - există o legătură indiscutabilă, relansarea Strategiei de la Lisabona în 2005 a impus şi revizuirea Strategiei europene pentru forţa de muncă (adoptată la Luxemburg). În iulie 2005, Consiliul European a adoptat Linii directoare integrate pentru creştere şi forţă de muncă. Strategia de la Luxemburg astfel revizuită este centrată pe patru direcţii în care se adoptă, succesiv:

- linii directoare integrate privind creşterea economică şi utilizarea forţei de muncă, corelate cu linii directoare pentru politicile macroeconomice şi microeconomice (pentru o perioadă de trei ani);

- programe naţionale de reformă de către fiecare ţară membră; - raportul anual al Comisiei Europene asupra creşterii economice şi utilizării forţei de muncă

care examinează programele naţionale; - recomandări (dacă este cazul) ce se adoptă de Consiliul Uniunii Europene. Procesul de coordonare a fost simplificat, în sensul că Liniile directoare de dezvoltare şi

forţa de muncă sunt de la început corelate cu Liniile directoare pentru politicile macro şi micro economice, pentru o perioadă de 3 ani. În baza acestora, se adoptă Programul comunitar de la Lisabona, ca şi programele naţionale de reforme. Simplificarea urmăririi acestui proces de programare este evident şi se materializează într-un singur raport asupra progreselor realizate (Rapport sur l'état d'avancement).

În toată această perioadă, problematica legislaţiei muncii şi a securităţii sociale nu a fost pusă în discuţie în mod esenţial, nu a existat un proiect care să afecteze în mod fundamental, radical chiar, concepţia şi competenţele Uniunii Europene asupra problemelor sociale. Conştientă de răspunderile ce-i revin, Comisia Europeană a încercat, într-un proces derulat în două etape, să identifice coordonatele pe care se va înscrie sau, mai exact, trebuie să se înscrie dreptul muncii (naţional şi, evident, cel comunitar). Astfel, într-o primă etapă, Comisia a împuternicit un grup de experţi să redacteze, pe baza analizei şi evaluării unor rapoarte (studii de ţară) realizate de specialişti din cele pe atunci 15 state membre ale Uniunii Europene, un Raport general privind evoluţia legislaţiei muncii în Uniunea Europeană în perioada 1992-2003 şi, pe această bază, să stabilească unele orientări pentru intervalul 2006-20103. În esenţa sa, studiul constata că în intervalul respectiv (1992-2003) legislaţia muncii din cele 15 state membre a evoluat spre modernizare, spre schimbare, infirmând unele teze ce constatau rezistenţa la inovare în această materie sau menţinerea a status quo-ului în sistemele naţionale de drept. O problemă pe care o identifica studiul era aceea a unor modelări („recalibrări”) ale principiilor dreptului muncii astfel încât să se identifice un echilibru corespunzător între conceptul de „flexibilitate” cu cel de „adaptabilitate”. Se anticipa astfel conceptul (comunitar) actual de „flexisecuritate”, asupra căruia vom insista, mai târziu, pe parcursul analizei noastre. Studiul constata extinderea muncii dependente economic, o muncă aflată la limita dintre munca independentă, autonomă şi munca subordonată în baza contractului de muncă, ca şi necesitatea identificării unor modalităţi de contrabalansare a dependenţei economice şi care ar trebui să vizeze nu numai formele tradiţionale de protecţie, ci ar trebui să lărgească spectrul de mecanisme de sprijin economic şi social, instituind o reţea de facilităţi pe tot parcursul vieţii lucrătorului, cum sunt accesul la fondurile de pensii, accesul la credite bancare speciale, alocaţiile

condus la măsuri denumite „soft law” care sunt mai mult sau mai puţin constrângătoare, dar care nu pot deveni directive, regulamente sau decizii. 3 European Commision - The Evolution of Labour Law (1992-2003), vol. I (General Raport), Bruxelles, 2005



de mobilitate, facilităţile de formare profesională, prestaţiile de securitate socială, facilităţile de ocrotire a copiilor etc. Vom regăsi, de asemenea, această idee în conceptul de „flexisecuritate” lansat ulterior de Uniunea Europeană. În privinţa perspectivelor (a „orientărilor”) pentru anii 2006-2010, studiul se mărginea doar la a semnala că, în raport cu evoluţiile politice şi guvernamentale din statele membre, conceptul de „modernizare a dreptului muncii” este utilizat diferit, fie pentru o reformare a dreptului muncii, fie pentru a răspunde cerinţelor instituţiilor supranaţionale ale Uniunii Europene (spre exemplu „reforma privind piaţa naţională a muncii - cerută de Uniunea Europeană - pare a genera controverse şi relevă puternice divizări ideologice”). Studiul semnala riscul ca dreptul muncii să se depărteze de tradiţiile legislative naţionale şi să piardă coerenţa regulilor sale. În aceste condiţii, studiul pleda pentru extinderea funcţiilor tradiţionale ale dreptului muncii atât asupra altor categorii de lucrători decât cei clasici, bazaţi pe contractul colectiv şi individual de muncă, cât şi continuarea intervenţiei dreptului muncii în noi domenii caracterizate prin insecuritate (de exemplu, munca dependentă economic). Cea de a doua etapă în care Comisia a acţionat în anii 2006-2007 este cea care va constitui substanţa analizei noastre şi care priveşte atât modernizarea dreptului muncii, caz în care Comisia a lansat o Carte verde intitulată „Modernizarea dreptului muncii pentru a răspunde sfidărilor secolului XXI”4, cât şi conceptul de flexisecuritatea muncii, caz în care Comisia a făcut o Comunicare către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor intitulată „Către principii comune ale flexisecurităţii”5. Ulterior, la câteva luni după adoptarea Comunicării asupra flexisecurităţii, pentru a marca încheierea dezbaterii asupra modernizării dreptului muncii, Comisia a făcut o Comunicare către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor intitulată „Rezultatul consultării publice cu privire la Cartea Verde a Comisiei - Modernizarea dreptului muncii pentru a răspunde provocărilor secolului XXI”6. Cele trei documente ale Comisiei7 - Cartea verde privind modernizarea dreptului muncii, Comunicarea asupra flexisecurităţii, ca şi Comunicarea privind rezultatul consultării publice - se constituie într-un corpus de orientări - idei, reguli şi chiar principii - asupra cărora ne vom opri în cele ce urmează. II. Modernizarea dreptului muncii 1. Clarificări conceptuale În aceste documente ale Uniunii Europene, ca şi în altele cum sunt cele ale O.C.D.E.8 se utilizează o serie de concepte noi, insuficient clarificate, nici de doctrină şi nici de practica reglementărilor legale. → Relaţia de muncă. Frecvent în aceste documente, dar şi într-o serie de directive se utilizează asociat sintagma „contract de muncă sau o relaţie de muncă” potrivit căreia o persoană prestează o activitate, fie în baza unui contract de muncă, fie în baza unei relaţii de muncă. Apare astfel, evident, că nu se face trimitere numai la salariat care are o relaţie (un raport) de muncă în baza contractului de muncă, ci şi la alţi lucrători ce se află într-un raport de muncă, în baza altor temeiuri de drept decât contractul de muncă, cum sunt, spre exemplu, după caz, funcţionarii publici, militarii, cooperatorii, agricultorii etc. Nu se poate însă vorbi de o relaţie de muncă în cazul

4 Comisia Europeană, Livre vert – Moderniser le droit du travail pour relever les défis du XXI-e siècle Document COM (2006), 444 final 5 Comisia Europeană – Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor „Către principii comune ale flexisecurităţii: locuri de muncă mai multe şi mai bune prin flexibilitate şi securitate”, Document COM (2007), 359 final din 27 iunie 2007 6 Documentul Comisiei COM (2007) 627 final 7 Aceste documente sunt publicate, în limba română, în Revista română de drept comunitar nr. 6/2007, p. 138-218 8 A se vedea, spre exemplu, Perspectives de l’emploi, ėdition 2004, Paris



lucrătorului independent şi nici în cazul celor ce exercită o profesiune independentă, cum sunt avocaţii, notarii etc. → Model contractual standard - modelul bazat pe contractul individual de muncă, pe durată nedeterminată, cu timp de lucru integral. Este semnificativ de semnalat că, în cursul dezbaterii privind Cartea verde, reuniunea informală a miniştrilor pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale din ţările membre ale Uniunii Europene, din ianuarie 2007, a subliniat, în mod indiscutabil, că piatra de temelie a relaţiilor de muncă în Uniunea Europeană rămâne contractul pe durată nedeterminată, cu normă întreagă, chiar dacă pot fi utilizate, în acelaşi timp, şi alte variante de contracte mai flexibile care să vină în întâmpinarea unor nevoi ale lucrătorilor sau unor situaţii specifice ale angajatorilor9. În Comunicarea Comisiei privind finalizarea dezbaterilor generate de Cartea verde din octombrie 2007, se consemnează opiniile diferite ale respondenţilor, semnificativ fiind faptul că atât Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social European, cât şi statele membre au evidenţiat că stabilitatea şi securitatea în muncă a lucrătorilor este dată numai de contractul de muncă standard. → Piaţa muncii segmentată, sintagmă lansată în 2003 în raportul prezentat Consiliului European de către grupul de lucru european pentru forţa de muncă (grupul Wim Kok)10, care distinge o piaţă a muncii în două niveluri: cea a lucrătorilor „integraţi” („insideri”) având o muncă permanentă în întreprindere, bazată pe un contract individual de muncă, pe durată nedeterminată, cu timp de lucru integral (contract standard) şi cea a lucrătorilor „excluşi” („outsideri”) alcătuită din şomeri, persoane care au părăsit piaţa muncii şi persoane care se află în situaţii de muncă precară sau în sectorul informal. Această din urmă categorie de persoane ocupă o zonă „gri” în care drepturile fundamentale ale muncii sau protecţia socială pot fi considerabil reduse, antrenând o situaţie de insecuritate în ceea ce priveşte posibilitatea de a ocupa un loc de muncă în perspectivă, cu serioase implicaţii asupra unor opţiuni cruciale în viaţa lor privată (de a dispune de o locuinţă, de a fonda o familie etc.)

În condiţiile unei pieţe a muncii fragmentate, se aprecia că se poate dezvolta în continuare practica recurgerii la alte forme de muncă decât cele uzuale, încurajându-se contractele atipice sau munca deghizată, dacă nu vor fi luate măsuri pentru adaptarea contractelor de muncă clasice (standard) în scopul determinării unei flexibilităţi crescute atât din punctul de vedere al lucrătorilor, cât şi al angajatorilor. În acest sens, se sugera evaluarea gradului de flexibilitate a contractelor standard cel puţin în ce priveşte termenele de preaviz, costurile şi procedura concedierii individuale şi colective şi, respectiv, definirea concedierilor abuzive. Se sugera, totodată, identificarea, împreună cu partenerii sociali, a acelor soluţii pentru ca lucrătorii „integraţi”, cât şi cei „excluşi” să poată traversa cu succes tranziţia între diferitele statute (de la „integrat” la „exclus” şi invers), prin învăţarea pe tot parcursul vieţii pentru a-şi menţine nivelul de pregătire sau a dobândi noi competenţe, prin promovarea unor politici active pe piaţa muncii care să ajute pe şomeri, ca şi persoanele inactive, să se reintegreze în muncă, prin instituirea de reguli suple în domeniul securităţii sociale pentru persoanele care-şi schimbă locul de muncă sau părăsesc temporar piaţa muncii. În acest raport se regăseşte concepţia pe care Uniunea Europeană a structurat-o ulterior, aceea a necesităţii unor principii comune ale flexisecurităţii care, potrivit Comunicării Comisiei din iunie 2007, ar putea conduce la locuri de muncă mai multe şi mai bune prin flexibilitate şi securitate. Până la această Comunicare, Uniunea Europeană adoptase deja în iulie 2005, Liniile directoare integrate pentru dezvoltare şi forţă de muncă pe anii 2005-2008 care solicitau adaptarea

9 Document COM (2007) 627 final, p. 3 10 L’emploi, l’emploi, l’emploi: créer plus d’emplois en Europe: Rapport de la task-force européenne pour l’emploi, novembre 2003, p.9



legislaţiei muncii pentru promovarea, în acelaşi timp, a flexibilităţii şi, respectiv, securităţii în muncă şi reducerii segmentării pieţei muncii11. În Comunicarea Comisiei privind rezultatul consultării publice cu privire la Cartea verde se precizează expres că nu s-a ajuns la nici un acord privind punerea în aplicare a conceptului de lucrători „integraţi” sau „excluşi” cu cadrul pieţelor segmentate ale forţei de muncă12. → Modelul tradiţional al dreptului muncii13 urmărea atenuarea inegalităţilor economice şi sociale inerente relaţiilor de muncă şi asigura o protecţie corespunzătoare a salariaţilor. Acest model se baza pe următoarele ipoteze: - a unui loc de muncă permanent, cu timp de muncă integral; - relaţia de muncă guvernată de dreptul muncii, care situa în centrul său contractul individual de muncă pe durată nedeterminată; - angajatorul singur purta răspunderea îndeplinirii obligaţiilor ce revin oricărui angajator faţă de proprii salariaţi. Modelul tradiţional al dreptului muncii a răspuns, potrivit aprecierilor Comisiei, în grade diferite, în diverse state, cerinţelor pieţei muncii, până la începutul anilor 90 ai secolului trecut. Rapiditatea progreselor tehnologice, intensificarea concurenţei în contextul mondializării, evoluţia cererii consumatorilor şi creşterea constantă a sectorului serviciilor au impus, pe de o parte, creşterea flexibilităţii muncii, iar, pe de altă parte, necesitatea organizării întreprinderilor de o manieră cât mai suplă, ceea ce a imprimat o evoluţie a organizării şi a timpului de muncă, a salariilor şi a numărului de persoane angajate în diferite stadii ale ciclului de producţie, toate acestea conducând, în final, la necesitatea unei mai mari diversităţi contractuale, decât prevedeau explicit legislaţiile europene şi naţionale. Reformele legislative întreprinse pe plan naţional după anii 90 au relaxat reglementările existente, permiţând o mai mare diversitate contractuală, dar şi accentuarea segmentării pieţei muncii prin introducerea unor forme flexibile la angajare, dar şi o protecţie redusă în caz de concediere; în acest mod, s-a permis mai rapid accesul pe piaţa muncii a persoanelor „excluse” iar pentru cei „incluşi” s-au instituit mai multe opţiuni pentru a asigura concilierea vieţii profesionale cu cea familială. → Contracte atipice de muncă (denumite, uneori, şi temporare) sunt acele contracte, altele decât cele bazate pe contractul individual de muncă pe durată nedeterminată cu timp de lucru integral. Se încadrează în această sintagmă contractele pe durată determinată, contractele cu timp parţial, contractele de muncă prin agent de muncă temporară, contractele de muncă intermitente (când se lucrează, din diferite raţiuni, numai o parte din săptămână, spre exemplu, sâmbăta şi duminica), contractele „zero ore” (când lucrătorul rămâne la dispoziţia angajatorului, urmând a fi solicitat la muncă, în caz de necesitate) şi chiar contractele lucrătorilor independenţi14. Lucrătorii care activează sub asemenea contracte atipice sunt consideraţi - din punctul de vedere al dreptului muncii şi, respectiv, al dreptului securităţii sociale - lucrători vulnerabili, în principal ca urmare a faptului că, în timp, se pot afla în locuri de muncă succesive de slabă calitate, pe durate scurte, cu o protecţie socială necorespunzătoare. → Lucrător. Documentele care constituie obiect de analiză nu avansează vreo definiţie a acestui termen. În consecinţă, acolo unde este utilizat, termenul de lucrător are înţelesul din dreptul comunitar. În acest sens, fără a fi definit ca atare, în legislaţia originară sau derivată (secundară)15, lucrătorul este un concept (conturat de altfel şi de jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg) cuprinzător, specific dreptului comunitar, aplicabil, în principal, în ce priveşte libera circulaţie a forţei de muncă în spaţiul comunitar şi care include pe toţi cei ce au fie un raport de muncă, fie o relaţie de muncă, fie se află într-o situaţie specifică cum este cea de şomer sau în căutarea unui loc de muncă în spaţiul comunitar. Sensul noţiunii de lucrător, aşa cum a precizat Curtea de la 11 Lignes directrices pour l’emploi (2005-2008) în J.O. seria L nr. 205 din 6 august 2005 12 Document COM (2007) 627 final, p. 4 13 Livre vert ... op. cit., p. 15 14 Livre vert, p. 7-8 15 Anumite directive includ sau, după caz, exclud anumite categorii de persoane în/din sfera lucrătorilor



Luxemburg, este unul extensiv în ce priveşte drepturile acordate de Tratat şi de legislaţia secundară celor ce desfăşoară o activitate, indiferent de temeiul juridic16.

De la o directivă la alta, conceptul de lucrător diferă şi, în consecinţă, el va fi transpus în legislaţia naţională în raport cu exigenţele directivei respective, urmărindu-se însă ca, în fiecare stat membru al Uniunii Europene, să se asigure o aceeaşi protecţie socială lucrătorului la care se referă directiva respectivă. De altfel, în Comunicarea Comisiei asupra rezultatelor dezbaterii privind Cartea verde se arată că majoritatea statelor, împreună cu numeroase organizaţii ale partenerilor sociali „au fost în favoarea poziţiei conform căreia definirea lucrătorilor în cadrul majorităţii directivelor privitoare la dreptul muncii - trebuie să rămână la latitudinea statelor membre”17.

În esenţă, opţiunea pentru un sens comunitar a urmărit să permită ca diverse categorii de persoane - de „lucrători” - să beneficieze, în toate statele membre, de aceeaşi protecţie a normelor comunitare18. În consecinţă, intră în categoria lucrătorilor cei care prestează o activitate remunerată, pe o anumită durată, în cadrul unui raport de muncă sau relaţie de muncă şi care sunt subordonaţi beneficiarului muncii lor19. În literatura de specialitate20 s-a relevat că sunt lucrători salariaţii indiferent de tipul contractului lor individual de muncă, inclusiv ucenicii la locul de muncă; cei care se află într-un stagiu de pregătire (formare) profesională (la un angajator); cei care, fără a fi lucrători propriu-zişi, sunt asimilaţi acestora, în mod expres prin anumite directive ale Uniunii Europene (cei care se află în căutarea unui loc de muncă, la prima angajare, şomerii apţi de muncă şi care au fost anterior angajaţi, persoanele incapabile de muncă datorită unui accident de muncă sau boli profesionale suferite în timpul angajării în statul gazdă, persoanele care au atins limita de vârstă normală de pensionare în timpul desfăşurării activităţii în statul gazdă). Tot astfel, s-a arătat că nu sunt lucrători persoanele care exercită profesiuni liberale; meseriaşii (micii întreprinzători); funcţionarii publici; de regulă, persoanele care lucrează în baza unor convenţii civile de prestări de servicii; persoanele care – chiar dacă desfăşoară o activitate economică în schimbul unei remuneraţii, în baza unui raport de muncă – sunt excluse expres de la aplicarea unor directive sectoriale. → Munca deghizată - situaţie în care o persoană desfăşoară o activitate (prestează o muncă) asemănătoare celei pe care o desfăşoară un salariat nefiind considerat însă ca atare salariat, urmărindu-se disimularea situaţiei sale juridice reale spre a se evita anumite costuri şi prelevări fiscale obligatorii, precum şi plata contribuţiilor (cotizaţiilor) de securitate socială. În mod frecvent munca deghizată se prestează prin recurgerea la diferite contracte civile sau comerciale. Munca deghizată este combătută prin diverse metode şi practici, în genere, de toate statele Uniunii Europene. Comisia semnalează însă două modalităţi inovatoare în materie: prezumţia legală absolută (irefragrabilă) potrivit căreia se consideră că există un contract de muncă dacă munca se prestează pentru altul în schimbul unei remuneraţii săptămânale sau cel puţin douăzeci de ore timp de trei luni consecutive (Olanda); un control de calitate şi constant al aplicării legislaţiei muncii inclusiv prin încheierea unor acorduri în acest sens cu partenerii sociali (Irlanda şi Spania). Dezbaterile asupra Cărţii verzi au relevat că legislaţia muncii este eficientă, corectă şi puternică doar dacă este pusă în aplicare în toate statele membre, se aplică în mod egal tuturor actorilor (partenerilor sociali) şi este controlată în mod sistematic, constant şi de o manieră eficientă.

16 A se vedea, Andrei Popescu - Dreptul internaţional al muncii, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006, p. 338-340 17 Document COM (2007) 627 final, p. 7 18 A se vedea, Ion Traian Ştefănescu - Tratat de dreptul muncii, Bucureşti, Editura Wolters Kluwer, 2001, p. 55 19 A se vedea, Andrei Popescu, Tiberiu Gabriel Savu - Noţiunea de lucrător în dreptul comunitar, în Revista română de dreptul muncii, nr. 4/2002, p. 12-21; Nicolae Voiculescu - Aspecte noi privind libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă cuprinse în Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38 CE, în Revista română de dreptul muncii, nr. 1/2005, p. 7; Ovidiu Ţinca - Drept social comunitar: Drept comparat: Legislaţie română, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2005, p. 63-66 20 Ion Traian Ştefănescu - Tratat de dreptul muncii, p. 55



Acţiunea comunitară trebuie să fie complementară celei a statelor membre, mai ales că munca la negru, în spaţiul social comunitar, capătă tot mai multe accente supranaţionale. Nu s-a ajuns însă la nici un acord asupra tipului de acţiune comunitară, propunându-se măsuri ce se întind de la instrumente cu caracter declarativ (rezoluţii ale Consiliului) până la schimburi de bune practici şi forme bi sau multilaterale de cooperare administrativă21. → Muncă economic dependentă - muncă ce nu se poate încadra exact nici în sintagma de „muncă salariată” şi nici în cea de „muncă independentă”. Această categorie de lucrători nu beneficiază de un contract de muncă, ocupând o „zonă gri” între dreptul muncii şi dreptul comercial. Chiar dacă, strict juridic, formal, ei prestează o muncă independentă, sunt totuşi economic dependenţi de un comerciant sau client/angajator pentru obţinerea veniturilor lor22. În Comunicarea Comisiei asupra finalizării dezbaterilor pe marginea Cărţii verzi se notează că majoritatea statelor membre şi a partenerilor sociali s-au opus introducerii unei a treia categorii intermediare - lucrător dependent din punct de vedere economic, pe lângă categoriile de lucrători salariaţi şi independenţi23. În consecinţă, sintagma va fi utilizată, în continuare, în dezbaterile teoretice, cu o acoperire legală în unele ţări comunitare. → Lucrător independent, situat, de regulă, la frontiera dintre dreptul muncii şi dreptul comercial, este o noţiune definită difuz în aceste documente comunitare. În Cartea verde, se apreciază că „distincţia binară tradiţională între salariat şi lucrător independent nu mai este reflectarea fidelă a realităţii economice şi sociale a muncii. Diferende pot surveni în legătură cu natura juridică a unei relaţii de muncă ori de câte ori aceasta este deghizată sau ori de câtre ori se întâmpină veritabile dificultăţi pentru a realiza o concordanţă între noile modalităţi de muncă cu raportul de muncă tradiţional”24. În genere, munca independentă este considerată un mijloc de a răspunde adecvat nevoilor restructurării, de a reduce costurile directe şi indirecte ale forţei de muncă şi de a gestiona resursele de o manieră suplă în circumstanţe economice imprevizibile25. Este cazul întreprinderilor furnizoare de servicii, a comerţului en detail, al sectorului agricol şi de construcţii26. În esenţă, această categorie de lucrători sunt utilizaţi ori de câte ori o întreprindere îşi externalizează o parte din activitate, subcontractează lucrările sau desfăşoară activitatea în cadrul unor proiecte (în baza unor contracte comerciale şi, destul de rar, civile). Munca independentă în această viziune este diferită de munca independentă pe cont propriu, fără utilizarea lucrătorilor salariaţi27. În Comunicarea Comisiei privind finalizarea dezbaterilor asupra Cărţii verzi se ia notă de opinia Parlamentului European şi a statelor membre potrivit cărora definirea lucrătorilor şi a persoanelor care desfăşoară o activitate independentă din perspectiva legislaţiei comunitare este de o complexitate deosebită. S-a solicitat, de altfel, ca definirea lucrătorilor, ori de câte ori o directivă face referire la această menţiune, să fie făcută de fiecare stat membru cu consultarea partenerilor sociali28.

21 Document COM (2007), 627 final, p. 9 22 Livre vert ... , p. 12. „Întrucât deseori sunt vulnerabili pe piaţa muncii”, unele state membre ale Uniunii Europene (Italia, Germania, Spania) au adoptat deja unele măsuri legislative pentru a asigura protecţia juridică a acestei categorii de lucrători, considerându-i „similari lucrătorilor salariaţi”. Alte state, cum este Anglia, în considerarea vulnerabilităţii relaţiei contractuale, au introdus în legislaţie drepturi minimale de care trebuie să beneficieze persoanele care se află într-o astfel de relaţie complexă. Aceste drepturi, cu mult mai reduse ca întindere decât cele ce decurg dintr-un contract de muncă clasic, privesc protecţia contra discriminării, protecţia sănătăţii şi a securităţii în muncă şi garanţii pentru un salariu minim. Unele drepturi legate de negocierea colectivă au fost extinse, chiar dacă numai parţial, şi asupra lucrătorilor economici dependenţi. 23 Document COM (2007) 627 final, p. 8. Această poziţie a avut-o şi Italia, unde un astfel de concept este recunoscut 24 Livre vert .... p. 11 25 Livre vert .... p. 8 26 În Uniunea Europeană-25, se aflau într-o asemenea situaţie 15% din forţa de muncă totală. 27 Livre vert ..., p. 9; în această situaţie, s-ar găsi 10% din lucrătorii Uniunii Europene - 25. 28 Document COM (2007) 627 final, p. 7



→ Relaţii de muncă triunghiulare sunt rezultatul plasării în muncă a lucrătorilor, cu caracter temporar, prin agenţii de muncă temporară. Evident, această relaţie este stabilită între agenţie, salariat şi întreprinderea utilizatoare, relaţia de muncă căpătând astfel o anume complexitate. Între agenţia de muncă temporară şi utilizator se încheie un contract comercial. În legislaţia română este reglementat - în acest sens - contractul prin agent de muncă temporară29. Tot o relaţie triunghiulară este considerată şi relaţia ce se stabileşte între unitatea iniţială şi unitatea subcontractantă, responsabilitatea celor doi contractori fiind comună şi solidară, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către subcontractant, inclusiv în ce priveşte obligaţiile ce decurg din contractele de muncă. În Comunicarea Comisiei privind finalizarea dezbaterilor asupra Cărţii verzi sunt relevate opiniile diferite formulate, dar până la urmă convergente ale Parlamentului European şi a anumitor state membre pentru stabilirea răspunderii (subsidiare sau nu) a contractorului iniţial. Nu este însă avansată nici o poziţie comună a Uniunii Europene30. 2. Conţinutul dezbaterii privind modernizarea dreptului muncii Cu toate că au fost puse în discuţie o multitudine de idei (întrebări) asupra cărora urmau să se pronunţe toţi cei interesaţi, conţinutul dezbaterii poate fi sintetizat - în următoarele direcţii: → Cu privire la sfera persoanelor care sunt ocrotite prin normele dreptului muncii sau ar trebui ocrotite, ideea de bază este aceea a incidenţei acestor prescripţii de protecţie asupra tuturor celor ce au un raport de muncă, dar nu numai a acestora, ci şi a celor ce se află într-o relaţie de muncă şi chiar în afara unor raporturi sau relaţii de muncă. → Relativ la durata asigurării protecţiei sociale legale s-a conturat ideea că aceasta trebuie să cuprindă nu numai perioada în care persoana prestează o muncă în baza contractului de muncă, ci ar trebui să fie extinsă asupra duratei întregii vieţi profesionale, prin instituirea obligaţiei pregătirii profesionale continue. → A fost pusă în discuţie poziţia şi rolul diferitelor categorii de contracte individuale de muncă; în fond, fără a se preciza expres, se punea în discuţie diminuarea rolului contractelor individuale de muncă pe durată nedeterminată şi situarea lor pe acelaşi plan cu alte contracte de muncă, în primul rând cu cele pe durată determinată31. → A fost avansat, ca un panaceu universal, conceptul de flexisecuritate, sub ambele sale componente. Am relevat mai înainte că, ulterior Cărţii verzi, Comisia a făcut o Comunicare asupra principiilor comune ale flexisecurităţii şi că, în decembrie 2007, Consiliul European de la Lisabona a adoptat Principiile comune ale flexisecurităţii32. → Dezbaterea, datorită orientării iniţiale a Comisiei, s-a purtat asupra dreptului individual al muncii şi nu a privit - sub nici un aspect - dreptul colectiv al muncii. În Comunicarea Comisiei asupra finalizării dezbaterilor în baza Cărţii verzi se notează că unele state membre, sindicatele şi majoritatea experţilor universitari au indicat că ar fi fost preferabil ca dezbaterea să fie centrată şi pe contractele colective de muncă şi nu numai pe relaţiile individuale de muncă. Numai abordarea celor două componente ale dreptului muncii - contracte individuale şi contracte colective - ar fi fost în măsură să reliefeze interacţiunea complexă dintre cadrul legislativ global al fiecărui stat şi cadrul comunitar33.

29 A se vedea, Ion Traian Ştefănescu - Tratat de dreptul muncii, p. 415-420; Alexandru Ţiclea - Tratat de dreptul muncii, Bucureşti, Editura Univers Juridic, 2007, p. 618-623 30 Document COM (2007) 627 final, p. 8-9 31 De altfel, în Comunicarea Comisiei asupra finalizării dezbaterii se arată că în viziunea sindicatelor, Cartea verde ar avea o preferinţă pentru forme contractuale mai diverse şi pentru slăbirea legislaţiei muncii, Document COM (2007) 627, final, p. 4 32 Comisia, sub presiunea angajatorilor, încercând să facă un gest de bunăvoinţă, a elaborat un document difuz (s-a vorbit chiar de „o agendă ascunsă”), iar în toiul dezbaterilor – în învălmăşeala produsă (opiniile fiind extrem de diferite, dacă nu chiar contradictorii şi, pe alocuri, ireconciliabile), aceasta (Comisia) s-a aflat „la mijloc”, reuşind să iasă prin Comunicarea asupra flexisecurităţii, dar, în opinia unor analişti, aceasta este doar o „încercare de definire a infernului.” 33 Document COM (2007) 627 final, p. 5



→ Deşi Cartea verde asupra modernizării dreptului muncii, ca şi Comunicarea Comisiei asupra flexisecurităţii muncii se referă şi la unele aspecte ce ţin de dreptul securităţii sociale, dezbaterea a fost centrată prioritar asupra problemelor ce privesc dreptul muncii, respectiv dreptul contractului individual de muncă. 3. Concluzii privind modernizarea dreptului muncii Concluzia esenţială, fundamentală este aceea că se impune, în continuare, aplicarea legislaţiei muncii din statele membre ale Uniunii Europene. Fără a se pune în discuţie sau contesta rolul normelor comunitare în armonizarea legislaţiilor naţionale, legislaţia naţională este cea aplicabilă, confirmându-se astfel, încă o dată, caracterul acestora (a normelor comunitare, respectiv a directivelor) stabilit prin tratate, de a complini şi de a orienta legislaţiile naţionale în domeniile în care Uniunea Europeană are competenţe partajate cu statele membre. De altfel, mai multe răspunsuri din partea angajatorilor au reamintit limitările competenţelor Uniunii Europene şi au cerut, în mod semnificativ, ca reforma dreptului muncii să fie efectuată într-un cadru naţional exclusiv34. Totodată, majoritatea statelor membre, Parlamentul European şi Comitetul Economic şi Social European, parlamentele naţionale şi partenerii sociali au invocat - în aplicarea principiului subsidiarităţii - competenţele partajate între Uniunea Europeană şi statele membre, considerând că elaborarea dreptului muncii naţional este un atribut al statelor împreună cu partenerii sociali, iar acquis-ul comunitar poate avea doar rolul de completare a acţiunii statelor membre. Este, de asemenea, semnificativ faptul că nu s-a pus în discuţie, în nici un fel, problematica legată de competenţa Uniunii Europene în materie socială. În cazul legislaţiei muncii, patru domenii sunt şi rămân însă în competenţa exclusivă a statelor membre: organizarea sindicală şi patronală, salarizarea, greva şi lock-out-ul. S-a relevat şi utilitatea metodei deschisă de coordonare prin care se asigură, succesiv în timp, dialogul direct al Comisiei Europene cu fiecare stat membru pe problematica socială, şi, totodată, dialogul intracomunitar statal, influenţându-se astfel adoptarea unor măsuri şi reglementări interne, armonizate pe plan comunitar. S-a avansat în cursul dezbaterilor, în completarea conceptului privind flexisecuritatea, sub cele două componente: flexibilitate şi securitate. Astfel, flexibilitatea a fost mai bine definită în sensul ca, în caz de concediere, să fie extins termenul de preaviz (evident, în favoarea salariatului) şi s-a determinat mai bine cauza concedierii care trebuie să fie reală, serioasă şi justă, în timp ce securitatea ar trebui să includă alocarea unor fonduri suplimentare pentru pregătirea individuală şi în caz de şomaj, includerea unei perioade de formare profesională, o serie de facilităţi fiscale pentru cei ce lucrează independent, concedii maternale şi paternale, grădiniţe de copii, încorporarea în sistemul de pensii a unor facilităţi pentru cei ce nu se află, temporar, într-un raport juridic de muncă etc. S-a identificat, drept o prioritate la nivel european, elaborarea unei directive relative la munca temporară (munca prin agenţii de muncă temporară) şi reexaminarea directivei asupra timpului de muncă35. În continuare, Comisia va urmări realizarea unei analize comune cu partenerii sociali privind provocările majore cu care se confruntă pieţele forţelor de muncă din Europa în vederea elaborării unui program menit să propună o abordare integrată pentru punerea în aplicare a principiilor bazate pe flexisecuritate şi va încuraja negocierea, de către partenerii sociali, a problematicii formării profesionale. În finalul Comunicării asupra principiilor comune ale flexisecurităţii se arată că Reuniunea socială tripartită la nivel înalt din 2008 (ce precede Consiliul European de primăvară) se va concentra asupra dezbaterii privind flexisecuritatea36. 34 Document COM (2007) 627 final, p. 5 35 Proiectele de directivă sunt într-un stadiu avansat de elaborare, urmând ca, în scurt timp, să fie înaintate de Comisie către Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European. 36 Document COM (2007) 359 final, p. 14



În opinia noastră, dezbaterea asupra modernizării dreptului muncii a fost utilă tuturor celor implicaţi, de la Parlamentul European până la nivelul statelor membre, a partenerilor sociali naţionali. O parte din soluţiile propuse de Comisie, după cum s-a văzut în cele relevate anterior, au fost invalidate de participanţii la dezbatere, altele au rămas, în continuare, ca repere pentru reflecţii viitoare. În orice caz, din perspectiva rezultatelor altor dezbateri în baza unei Cărţi verzi, actuala dezbatere reprezintă un interesant schimb de păreri din care s-au degajat unele concluzii, care pot constitui jaloane suplimentare în activitatea normativă a statelor membre, cât şi a Uniunii Europene, chiar dacă aceasta (dezbaterea) nu s-a finalizat, aşa cum s-a procedat în alte situaţii, prin adoptarea unei Cărţi albe, document moral-politic, dar cu un impact cert asupra evoluţiilor viitoare, inclusiv normative ale Uniunii Europene. Nici soluţia avansată de Comisie ce pare a susţine că modernizarea dreptului muncii se realizează prin noul concept „flexisecuritate” nu ni se pare o soluţie de lungă durată. Desigur, acest concept şi Principiile asupra lui, adoptate de Consiliul European de la Lisabona din decembrie 2007, vor influenţa evoluţia dreptului muncii, dar, în perspectivă, din punctul nostru de vedere, este cert că dezbaterea nu s-a încheiat. Este doar un început37. Sub un alt unghi de abordare a rezultatelor, preocupările în materie ale Uniunii Europene concordă, sub anumite aspecte, cu cele ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii care, după îndelungi dezbateri, a reuşit să adopte Recomandarea nr. 198/2006 cu privire la raporturile de muncă. Chiar dacă nu a putut fi adoptată o convenţie O.I.M., cum era şi normal, chiar dacă Recomandarea nr. 198/2006 conţine încă anumite ambiguităţi, rezultate din dezbaterile aprinse şi contradictorii din structurile O.I.M., aceasta aduce unele clarificări indiscutabile, pe care dezbaterea generată de Cartea verde nu a reuşit să le atingă. De altfel, în Comunicarea Comisiei asupra Cărţii verzi se subliniază: „Parlamentul European a solicitat o iniţiativă către convergenţa definiţiilor naţionale a statutului lucrătorilor în vederea asigurării unei puneri în aplicare mai coerente şi mai eficiente a acquis-ului comunitar. Acesta a cerut cu insistenţă ca statele membre să promoveze punerea în aplicare a Recomandării O.I.M. din 2006 cu privire la raporturile de muncă. Anumite state membre au mai sugerat, de asemenea, ca recomandarea să servească drept bază pentru discuţii între statele membre şi partenerii sociali asupra modalităţilor pentru o abordare mai bună, la nivel european, a fenomenului raporturilor de muncă deghizate”38. Nici recursul la această recomandare OIM nu soluţionează, pe fond, problema, căci, prin forţa evidenţei, recomandarea se pronunţă asupra determinării existenţei unui raport de muncă prin stabilirea unor condiţii şi a unor indici specifici. Recomandarea O.I.M. deschide însă o perspectivă spre o nouă viziune în relaţiile de muncă, menţinând bazele pe care este întemeiat contractul individual de muncă care păreau a fi repuse în cauză39. III. – Către principii comune ale flexisecurităţii 1. Definirea flexisecurităţii

Flexisecuritatea reprezintă o concepţie (metodă, strategie) promovată de Uniunea Europeană de îmbinare dialectică a flexibilităţii muncii cu securitatea muncii, concept diferit de cel clasic din dreptul securităţii sociale.

37 Pentru anecdotica lor, dar şi pentru că sintetizează într-un fel o realitate, în dezbaterile asupra acestor documente s-au utilizat formule de genul: „reformarea pieţei muncii trebuie realizată, dar să nu fie una oarbă, cum propune Comisia”; „modernizarea dreptului muncii să nu însemne a arunca copilul o dată cu cădiţa” (contractul individual de muncă clasic); publicarea Comunicării asupra finalizării dezbaterii a însemnat fie efortul Comisiei de a „sări din propria umbră”, fie a fost calificată prin sintagma „un elefant a născut un şoricel”. 38 Fapt relevat de substanţialul aviz al Parlamentului European (Document PE (2007) 0339) şi al Comitetului Economic şi Social European, de poziţiile partenerilor sociali europeni, îndeosebi de Confederaţia Sindicatelor Europene (CES). 39 A se vedea, pe larg, Andrei Popescu - Dreptul internaţional al muncii, p. 234



În Comunicarea Comisiei asupra flexisecurităţii40 se afirmă că aceasta „se poate defini ca fiind o strategie integrantă de consolidare simultană a flexibilităţii şi securităţii pe piaţa forţei de muncă”. Punerea în aplicare a politicilor de flexisecuritate se poate realiza prin intermediul a patru componente: prevederi contractuale flexibile şi sigure; strategii cuprinzătoare de învăţare pe tot parcursul vieţii; politici din domeniul forţei de muncă active şi eficiente; sisteme moderne de asigurare socială. Dincolo de acest cadru principial, de altfel corect sub toate aspectele, flexibilitatea muncii se poate realiza prin elasticizarea cazurilor şi a procedurilor de concediere, reducerea costurilor concedierii (individuale sau colective), restrângerea ariei concedierilor considerate abuzive (prin definirea restrictivă a abuzului de drept în materia relaţiilor de muncă), promovarea altor tipuri de contracte de muncă decât cele „clasice”, respectiv contractele pe durată determinată, prin agent de muncă temporară, cu timp de muncă parţial etc. Dacă prin flexibilitate se urmăreşte - în esenţă - dobândirea unei mai mari libertăţi de acţiune pentru angajatori, prin securitate se urmăreşte dobândirea unei securităţi individuale, pe tot parcursul vieţii persoanei active, indiferent de ipostaza profesională în care se află (salariat, şomer, lucrător independent, într-o profesiune independentă, în perioada de formare profesională etc.); în esenţă, prin flexisecuritate se urmăreşte asigurarea unor măsuri de protecţie, pe tot parcursul întregului traiect, întregii evoluţii profesionale a persoanei în cauză41. 2. Principiile comune ale flexisecurităţii În baza dezbaterii, în cadrul Consiliului European din decembrie 2007 de la Lisabona, au fost adoptate Principiile comune ale flexisecurităţii42: → Flexisecuritatea este un mijloc de a întări punerea în practică a strategiei de la Lisabona, de a crea mai multe locuri de muncă şi de o mai bună calitate, de a moderniza pieţele de muncă şi de a promova o muncă de calitate graţie noilor forme de flexibilitate şi securitate pentru a îmbunătăţi capacitatea de adaptare, ocuparea şi coeziunea socială. → Flexisecuritatea presupune combinarea, supleţea şi securizarea prevederilor contractuale, a strategiilor globale de ucenicie de-a lungul vieţii, a politicilor active şi eficiente a pieţelor de muncă şi a sistemelor de securitate socială moderne, adaptate şi durabile. → Abordările în materie de flexisecuritate nu reprezintă propunerea unui model unic de piaţă a muncii, de viaţă activă sau de strategie politică; acestea trebuie să fie adaptate situaţiilor specifice fiecărui stat membru. Flexisecuritatea presupune un echilibru între drepturile şi obligaţiile tuturor persoanelor implicate. Bazându-se pe principiile comune, fiecare stat membru trebuie să pună la punct propriile sale dispoziţii privind flexisecuritatea. Progresul în această materie trebuie să facă obiectul unei supravegheri eficiente. → Flexisecuritatea trebuie să promoveze pieţele de muncă mai deschise, mai suple şi accesibile tuturor, punând capăt segmentării pieţei de muncă. Flexisecuritatea vizează atât pe cei care muncesc, cât şi pe cei care nu au un loc de muncă. Cei inactivi, şomerii, persoanele care muncesc la negru, care ocupă locuri de muncă precare sau care se găsesc la marginea pieţei de muncă trebuie să beneficieze de cele mai bune perspective, de măsuri atractive şi măsuri de susţinere pentru a avea acces mai uşor la piaţa de muncă sau de trambuline pentru a progresa către un loc de muncă stabil şi sigur din punct de vedere juridic. Lucrătorii trebuie să dispună de un ajutor care să le permită să rămână apţi de muncă, să progreseze şi să reuşească în trecerea de la o muncă la alta sau de la un loc de muncă la altul. → Flexisecuritatea internă (din cadrul întreprinderii) ca şi flexisecuritatea externă sunt la fel de importante şi trebuie să fie promovate. O supleţe contractuală suficientă trebuie să fie însoţită de tranziţii sigure între locurile de muncă. Mobilitatea pe verticală trebuie să fie facilitată, la fel ca şi mobilitatea între stările de şomaj sau de inactivitate şi cele de muncă. Locurile de muncă de calitate 40 Document COM (2007) 627 final, p. 5 41 A se vedea şi Alexandru Ţiclea – Flexisecuritatea – un concept actual, în Revista română de drept al muncii, nr. 6/2006, p. 4-23 42 Anterior, acestea fuseseră dezbătute în Consiliul ECOFIN ŞI EPSCO.



şi productive, buna organizare a muncii şi ameliorarea constantă a competenţelor sunt în aceeaşi măsură esenţiale. Sistemele de protecţie socială trebuie să furnizeze măsuri de într-ajutorare şi de încurajare pentru a trece de la un loc de muncă la altul sau pentru a accede la un nou loc de muncă. → Flexisecuritatea trebuie să susţină egalitatea între bărbaţi şi femei, promovând egalitatea privind accesul la locurile de muncă pentru bărbaţi şi femei, propunând măsuri care să permită a fi conciliate viaţa profesională cu viaţa de familie şi viaţa privată. → Flexisecuritatea cere un climat de încredere şi un vast dialog între cei interesaţi, în cadrul căruia toţi să fie gata să îşi asume responsabilitatea pentru schimbarea în vederea unor politici sociale echilibrate. Dacă autorităţile publice au o responsabilitate generală în materie, acţiunea partenerilor sociali în conceperea şi punerea în practică a politicilor de flexisecuritate, prin intermediul dialogului social şi negocierilor colective este de o importanţă capitală. → Flexisecuritatea cere o atribuire eficientă a resurselor şi trebuie să rămână perfect compatibilă cu bugetele publice sănătoase şi financiar viabile. Aceasta trebuie să tindă la o repartiţie echitabilă a costurilor şi beneficiilor, în special între întreprinderi, autorităţi publice şi indivizi, o atenţie deosebită fiind acordată situaţiilor specifice a întreprinderilor mici şi mijlocii. IV. Puncte de vedere personale despre unele tendinţe şi direcţii de acţiune în Uniunea Europeană 1. După aproape un secol de legislaţie a muncii în perspectiva dată de Organizaţia Internaţională a Muncii care – chiar dacă a luat iniţiativa reglementării, la scară planetară, a unor aspecte ale muncii, în considerarea intereselor ambelor părţi ale raportului juridic de muncă – în esenţă şi caracteristic a intervenit – prin convenţii şi recomandări – în întâmpinarea intereselor lucrătorilor în direcţia conturării şi garantării drepturilor acestora, în dezbaterile din ultimii ani la nivelul Uniunii Europene (oricare ar fi fost formulările deschise sau mai puţin deschise, clare sau mai puţin clare) s-a pus, pentru prima dată, în discuţie şi o anumită sau relativă diminuare a drepturilor lucrătorilor (salariaţilor). Este o problemă calitativ nouă, cardinală chiar, care trebuie sesizată, căci, după un parcurs istoric în care s-a acţionat constant pentru protecţia socială a lucrătorilor, în spatele unor documente bine meşteşugite ale Uniunii Europene, învăluite în termeni uneori derutanţi, se poate identifica această tendinţă surprinzătoare (şi contrară, de altfel, prescripţiilor de până acum ale normelor de drept internaţional al muncii şi ale dreptului comunitar al muncii) de punere în discuţie a raportului dintre lucrători şi patroni, dintre muncă şi capital. 2. Analiza de fond a implicaţiilor globalizării pune în lumină o concluzie indubitabilă. Într-adevăr, este necesară o revedere a legislaţiei muncii, denumită sau nedenumită flexisecuritate (flexibilizare) pentru că, indiscutabil, dezvoltarea economică, eficienţa unor investiţii, profitul în ultimă instanţă sunt, într-o anumită măsură, frânate de corsetul juridic în care se află, sub anumite aspecte, angajatorul. Aşadar, şi în opinia noastră este necesară o schimbare parţială de viziune asupra legislaţiei muncii în direcţia luării în considerare, într-o măsură mai mult sau mai puţin pronunţată decât până în prezent, a intereselor patronatului43. 3. – Dintotdeauna evoluţia legislaţiei internaţionale a muncii a avut loc numai în cadrul unui dialog social tripartit (la O.I.M.) desfăşurat nu fără confruntări, ci, cel mai adesea cu unele „convulsii”, cu rupturi pe anumite perioade a dialogului în cauza respectivă dintre partenerii sociali, între sindicate şi reprezentanţii patronatului, respectiv ai guvernelor statelor membre O.I.M. Dezbaterile care au avut loc la nivelul Uniunii Europene privind modernizarea dreptului muncii şi introducerea concepţiei privind flexisecuritatea, de o amploare fără precedent chiar dacă redusă la nivelul unui continent – Europa – au pus în evidenţă, şi de această dată, acest adevăr – lumea muncii este în continuă schimbare, urmare a intereselor convergente şi, adesea, divergente ale partenerilor sociali. În fond, o parte (patronatele, susţinute frecvent de guverne) solicită măsuri

43 A se vedea, în acest sens, substanţialul studiu – Ion Traian Ştefănescu – Impactul globalizării asupra dreptului muncii şi dreptului securităţii sociale: Perspectivă europeană, în „Dreptul” nr. 4/2008, p. 68-86



considerate absolut necesare de flexibilizare a raporturilor de muncă şi a raporturilor de securitate socială, cealaltă parte – sindicatele – resping această viziune, fiind convinse că, în fond, susţinerile izvorâte din presiunea obiectivă a globalizării ar constitui doar un pretext pentru diminuarea drepturilor lucrătorilor. 4. Soluţia la care s-a ajuns în final, respectiv conceptul de flexisecuritate în raporturile patronat – lucrători, pune în evidenţă adevărul că teoria drepturilor câştigate, chiar la scară internaţională sau comunitară, este valabilă numai atunci şi în măsura în care condiţiile care au condus la consacrarea acestor drepturi se menţin aceleaşi, neschimbate şi nealterate în nici un fel. În schimb, dacă acele condiţii s-au schimbat chiar şi numai parţial, teoria drepturilor câştigate nu mai subzistă, legislaţia internaţională şi comunitară, ca şi cea naţională, trebuie revăzute. 5. Analiza atentă a evoluţiilor din ultimul deceniu vădeşte că problema flexisecurităţii muncii a constituit o preocupare, e drept, nu de aceeaşi intensitate ca în cazul Uniunii Europene, şi pentru Organizaţia Internaţională a Muncii, chiar dacă situaţia în interiorul acestui for din sistemul O.N.U. este diferită de cea din cadrul Uniunii Europene. Avem în vedere, în primul rând, nivelul deosebit al dezvoltării economice a statelor membre care fac dificilă ajungerea la un consens asupra anumitor reglementări materializate, în principal, în convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii, respectiv recomandările O.I.M. Aşa se explică faptul că, până în prezent, problema flexisecurităţii a fost abordată doar, de principiu, prin luări de poziţie în rapoartele directorului general al O.I.M., formulări mai mult sau mai puţin riguroase în anumite documente, în unele studii, fără a exista, până în momentul de faţă, nici măcar intenţia elaborării vreunui document, fie chiar şi sub forma unei recomandări O.I.M.44. 6. În esenţă, pe fond, programul de perspectivă imediată (apropiată) al Uniunii Europene care s-a degajat pentru reglementările de la nivelul comunitar (ca şi cele de la nivel naţional care se vor conforma, în consecinţă, documentului asupra flexisecurităţii aprobat în decembrie 2007 de Consiliul European de la Lisabona) cuprinde, pe de o parte, elaborarea unei noi directive relative la munca prin agent de muncă temporară (modalitate de muncă în plină dezvoltare în toate statele membre ale Uniunii Europene) şi modificarea, din nou, a directivei privind timpul de lucru şi de odihnă. Este cert că şi fără această dezbatere, materia timpului de muncă şi de odihnă cu toate că a făcut, ca reglementare comunitară, paşi substanţiali, nu este încă pusă la punct, sub toate aspectele, la nivelul cerinţelor concrete ale practicii raporturilor de muncă. 7. Codul muncii – Legea nr. 53/2003 este indubitabil rezultatul voinţei legiuitorului român, integrată şi afirmată în consens cu normele dreptului internaţional al muncii, acceptate de ţara noastră prin ratificarea convenţiilor O.I.M. şi, respectiv, cu normele dreptului comunitar al muncii, materializate în directivele transpuse în legislaţia naţională. O analiză serioasă realizată pe poziţii ştiinţifice nu poate însă omite faptul că acest cod a fost iniţial expresia unei viziuni social-democrate asupra economiei şi a relaţiilor de muncă. El a fost, ulterior, modificat şi completat, de pe platforma unei viziuni, în principal, liberale. Întâmplător sau nu, rezultatul este salutar pentru că, în acest mod, prin modificările şi completările aduse s-a realizat un echilibru care – la momentul adoptării Codului – nu exista cu privire la toate instituţiile şi faptul ca atare fusese evidenţiat în doctrină45, încă de la adoptarea acestuia. Putem constata, cu certitudine, că modificările şi completările aduse Codului Muncii după 2003 nu sunt numai expresia voinţei legiuitorului determinată de cerinţele vieţii social-politice la scară naţională, ci şi rezultatul unui efort notabil de transpunere în legislaţie a directivelor comunitare în materie, în considerarea aderării ţării noastre la Uniunea Europeană începând cu 1 ianuarie 2007.

44 Se ştie că recomandările O.I.M. reprezintă o cale de ieşire din imposibilitatea de a realiza un acord sub forma unei convenţii O.I.M. 45 A se vedea luările de poziţie ale prof. univ. dr. Ion Traian Ştefănescu în Tratatul de dreptul muncii.



În prezent, în opinia noastră, Codului muncii îi mai pot fi aduse în continuare două categorii de modificări şi completări. Prima se referă la amendarea acestuia prin includerea unor modificări şi precizări care se impun, în mod evident şi necesar şi care, s-ar putea spune, au o alură tehnică pe care practica le-a pus în evidenţă şi care sunt valabile în orice reglementare legală. Ne referim cu precădere la: - necesitatea uniformizării şi adoptării unei soluţii unitare, fie „zile lucrătoare”, fie „zile calendaristice”; - statuarea naturii juridice a unor termene (de decădere sau de prescripţie); - stabilirea cazurilor când hotărârile judecătoreşti în materie sunt definitive (pentru salariat), respectiv când sunt definitive şi irevocabile (pentru angajator); - necesitatea reintroducerii în legislaţia română a instituţiei reabilitării disciplinare etc. În această categorie de modificări şi completări nu este vorba de vreo coloratură politică, de reacţia partidelor politice sau a partenerilor sociali, ci de tehnica legislativă care se impune în mod obiectiv. O a doua categorie de modificări şi completări se referă la ceea ce trebuie încorporat în legislaţia română pentru a răspunde cerinţelor comunitare relative la flexisecuritate. Ne referim, în principal, la propunerile de lege ferenda, avansate deja în doctrina recentă46:

- introducerea unor noi forme ale contractului individual de muncă; - extinderea – pe calea negocierii colective a situaţiilor în care se pot încheia contracte de

muncă pe durată determinată; - elasticizarea – în continuare – a anumitor reguli sau perioade ale timpului/programului

de lucru; - flexibilizarea limitelor impuse patronului de a decide concedierea salariatului etc.,

toate acestea însoţite însă de accentuarea securităţii sociale a lucrătorilor şi de politici tot mai active pe piaţa muncii. În esenţă, pledăm pentru acele modificări şi completări aduse Codului muncii pentru a răspunde unor cerinţe pe care viaţa economico-socială le impune, în mod obiectiv, amendamente pe care este firesc ca legiuitorul receptând realitatea să le adopte în consecinţă.

46 A se vedea, pe larg, idem, p. 84-86



Supravegherea video din perspectiva protecţiei

drepturilor fundamentale ale omului

Liviu-Marian VÎTCĂ consilier, şef de sector

Consiliul Legislativ 1. Introducere Instalarea camerelor de supraveghere video în zonele publice sau private este un proces care

continuă tot mai accelerat, în toată Europa. În ultimii ani, acest proces a luat avânt considerabil şi în România. De exemplu, s-au instalat camere video în majoritatea intersecţiilor din Bucureşti şi din principalele oraşe, pe unele blocuri, în metrou, în gări, în şcoli, grădiniţe, primării şi în alte clădiri publice, s-au instalat camere video şi în unele autobuze şi troleibuze RATB, în campusul universitar Regie etc. Totodată, revoluţia provocată de utilizarea internetului în toate sectoarele de activitate a avut un impact semnificativ asupra supravegherii video. Internetul a făcut ca supravegherea video să poată fi instituită virtual oriunde şi ca imaginile captate prin sistemele de supraveghere video să poată fi vizionate de oriunde în lume. Sistemul de supraveghere prin intermediul sateliţilor permite vizionarea oricărui loc din lume, direct de pe computerul portabil.

Supravegherea locurilor publice de către autorităţile publice poate constitui o ameninţare de netăgăduit la adresa drepturilor fundamentale ale omului, cum ar fi: dreptul la intimitate, dreptul la respectarea vieţii private, locuinţei, corespondenţei, dreptul la liberă mişcare, dreptul de a beneficia de protecţia datelor personale obţinute în urma unei asemenea supravegheri.

Conform unei opinii a Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept - Comisia de la Veneţia1-, supravegherea video reprezintă un pericol la adresa drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi, anume, se încalcă dreptul la viaţă privată şi este pus în pericol dreptul la liberă circulaţie.

2. Opinia Comisiei privind compatibilitatea protecţiei drepturilor fundamentale ale omului cu supravegherea video a spaţiilor publice şi private de către operatorii privaţi şi a spaţiilor private de către operatorii publici

Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) a dat publicităţii în luna aprilie a anului 2007 „Opinia privind compatibilitatea protecţiei drepturilor fundamentale ale omului cu supravegherea video a spaţiilor publice de către operatorii publici”, opinie adoptată la cea de-a 70-a sesiune plenară din 16-17 martie 20072. Luând în considerare caracterul eliptic al acestei opinii, având în vedere că opinia nu viza şi supravegherea video efectuată de către operatorii privaţi, Comisia de la Veneţia a dat publicităţii, în data de 8 iunie 2007, „Opinia privind compatibilitatea protecţiei drepturilor fundamentale ale omului cu supravegherea video a spaţiilor publice şi private de către operatorii privaţi şi a spaţiilor private de către operatorii publici”, opinie adoptată la cea de-a 71-a sesiune plenară din 1-2 iunie 20073. 1 Organ consultativ al Consiliului Europei, compus din experţi în probleme constituţionale. În prezent, Comisia de la Veneţia cuprinde reprezentanţii a 54 de state membre. Totodată, mai sunt prezenţi un stat membru asociat, 8 state observator, dar şi 3 organisme având un statut special. Consiliul Europei, prin intermediul Comisiei europene pentru democraţie prin drept (Comisia de la Veneţia) participă la dezbaterile constituţionale din Europa. Comisia de la Veneţia este forumul în care au loc schimburi de informaţii, experienţă, idei şi proiecte în domeniul constituţional. 2 Procedura emiterii opiniei a fost iniţiată de Preşedintele Comitetului pentru probleme juridice şi drepturile omului, dl Dick Marty, fiind solicitată printr-o scrisoare datată 10 octombrie 2006. Opinia a fost publicată în CDL-AD(2007)014. 3 Documentul original este redactat în limba engleză, fiind intitulat „Opinion on video surveillance by private operators in the public and private spheres and by public authorities in the private sphere and human rights protection”. Opinia a



În urma analizei efectuate, Comisia de la Veneţia a concluzionat că această practică reprezintă o ameninţare la adresa drepturilor fundamentale privind respectarea vieţii private şi a libertăţii de mişcare şi aduce atingere unor elemente specifice de protecţie a datelor personale culese în acest mod. Admiţând existenţa unor imperative de securitate publică, Comisia invită statele membre să ia măsuri în sensul indicării sistematice a zonelor care sunt filmate şi a înfiinţării unui organism independent la nivel naţional, care să garanteze legalitatea unor astfel de instalaţii, în concordanţă cu prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului şi ale tratatelor internaţionale care reglementează colectarea şi protecţia datelor.

Comisia de la Veneţia avertizează asupra riscurilor de încălcare a drepturilor omului, în caz că un stat decide să supravegheze prezenţa şi activităţile cetăţenilor aflaţi într-un spaţiu public sau privat. Această practică, care începe să se extindă, mai ales după evenimentele din 11 septembrie 2001, inclusiv în democraţii de tradiţie din Europa, nu este întru totul conformă cu prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului.

Comisia atrage atenţia că filmarea indivizilor fără acordul acestora reprezintă o ameninţare la adresa garanţiilor privind respectarea vieţii private şi libera circulaţie a persoanelor şi ridică probleme privind protejarea datelor personale colectate în acest mod, în lipsa unor prevederi legale care să se refere explicit la siguranţa bazelor de imagini care se creează în urma activităţii de supraveghere.

Documentul face o serie de recomandări tuturor statelor membre ale Consiliului Europei, pentru a limita orice încălcări ale drepturilor omului.

Comisia de la Veneţia cere ca supravegherea video să nu încalce articolul 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului privind inviolabilitatea dreptului la viaţă privată. O astfel de încălcare ar fi permisă numai în cazuri de securitate naţională şi siguranţă publică, expres prevăzute de lege.

Altă recomandare constă în a avertiza (prin mesaje vizuale) orice persoană când intră într-o zonă filmată, în ipoteza în care camerele de supraveghere nu pot fi uşor detectate.

Totodată, statele membre trebuie să înfiinţeze câte un organism naţional care să monitorizeze echipamentele de supraveghere, să constate dacă acestea sunt instalate legal şi dacă cei care operează cu asemenea echipamente respectă normele impuse de Convenţia europeană a drepturilor omului şi de alte documente internaţionale privind culegerea şi protecţia datelor cu caracter privat.

Documentul Comisiei de la Veneţia îşi propune să analizeze în ce măsură principalele practici privind supravegherea video în zonele publice se conformează prevederilor şi standardelor europene privind drepturile omului. În acest sens, un prim demers necesar este cel referitor la definirea unor termeni şi concepte, precum: operatori privaţi, autorităţi publice, spaţiu public, spaţiu privat, precum şi supraveghere video.

Operatorii privaţi sunt persoanele fizice sau persoanele juridice care utilizează sisteme de supraveghere video în cadrul activităţilor bancare, cazinouri, societăţi de pază şi protecţie, precum şi altele asemenea.

Autorităţile publice sunt acele autorităţi care folosesc sistemele de supraveghere video pentru a asigura siguranţa şi ordinea publică, precum şi protecţia drepturilor şi libertăţilor oricărei persoane. Comisia de la Veneţia are în vedere autorităţile naţionale şi locale în acţiunile lor de prevenire şi protecţie, precum şi de urmărire a activităţilor infracţionale. Nu se va avea în vedere supravegherea video înfăptuită de autorităţi pentru scopuri referitoare la problemele de apărare sau securitate naţională.

Spaţiul public reprezintă zona care, în principiu, poate fi accesibilă în mod liber tuturor persoanelor, fără discriminare, oricând şi în orice circumstanţe. Este o zonă deschisă publicului. Zonele publice sunt administrate de către autorităţile publice care au puterea să aplice legea şi să

fost redactată pe baza rapoartelor făcute de Pieter van Dijk şi Vojin Dimitrijevic, membri ai Comisiei, reprezentanţi ai Olandei, respectiv Serbiei, şi a lui Giovanni Buttarelli, expert italian, fiind disponibilă la http://www.venice.coe.int şi publicată în CDL-AD(2007)027.



intervină atunci când consideră necesar. Exemple relevante pentru zona publică sunt: parcuri publice, pasaje pietonale, străzi pietonale, artere rutiere, parcări publice în aer liber, staţii de metrou, arene sportive. Există şi zone considerate semi-publice, cum ar fi: universităţi, discoteci, cafenele, care pot fi incluse în categoria zonelor publice.

Spaţiul privat este locul în care accesul poate fi restricţionat prin lege şi prin voinţa celor care deţin respectiva zonă. În principiu, nu este o zonă deschisă publicului şi nu este accesibilă oricărei persoane, oricând şi în orice condiţii. Reglementările care se referă la zonele private ţin în special de dreptul privat, autorităţile publice stabilind doar cadrul general în domeniu. Categoria de „spaţiu privat” nu se limitează doar la noţiunea de „cămin”, spaţiu intim familial, ci include şi spaţiile de birouri, bănci, cazinouri, magazine, domenii rezidenţiale, cafenele, restaurante. Şi universităţile, spitalele, stadioanele, oficiile poştale sau şcolile pot fi incluse în categoria spaţiilor private.

Sfera privată acoperă cele mai personale aspecte ale vieţii individului şi este dreptul fiecărei persoane de a-şi proteja intimitatea împotriva oricărei intruziuni din partea autorităţilor, mass-media, altor instituţii sau indivizi. Zona privată este un concept vast, care nu poate fi definit cu uşurinţă; nu poate fi limitată la un cerc restrâns în interiorul căruia individul îşi poate trăi propria viaţă. Sfera privată include, de asemenea, şi dreptul de a stabili şi dezvolta relaţii cu alte persoane, în special de natură emoţională, pentru dezvoltarea şi împlinirea propriei personalităţi, dar şi integritatea fizică şi morală.

Supravegherea video reprezintă un sistem tehnologic de supraveghere prin camere video care poate fi montat de către autorităţi în zone publice cu scopul prevenirii infracţiunilor. Sistemul constă în mod obişnuit într-un număr de camere video care sunt conectate într-un circuit închis. Imaginile sunt transmise pe monitor sau înregistrate. Noţiunea de supraveghere video acoperă şi sistemele de supraveghere prin camere video montate la intrările în clădirile rezidenţiale şi/sau de birouri, precum şi camerele web montate în diverse alte spaţii.

Opinia Comisiei de la Veneţia nu vizează sistemele video care recunosc automat numărul de înmatriculare al maşinilor aflate în mişcare sau sistemele care monitorizează afluenţa în trafic şi care surprind oamenii ce încalcă regulile de circulaţie.

3. Reglementări privind protecţia dreptului la viaţa privată la nivel internaţional şi naţional

Dreptul la protecţia vieţii private poate fi afectat prin supravegherea video care conduce la stocarea şi utilizarea colecţiei de înregistrări, imagini, date sau informaţii personale.

Principalele instrumente internaţionale prin care este protejat dreptul la viaţa privată sunt: Convenţia internaţională pentru drepturi civile şi politice (art.17)4, Convenţia europeană a drepturilor omului (art.8)5 precum şi Convenţia pentru protejarea persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal6.

4 Art.17. 1. Nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particulară, în familia, domiciliul sau corespondenţa sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei şi reputaţiei sale. 2. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. 5 Art.8. - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţii publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. 6 Convenţia a fost semnată de România la dat de 18 martie 1997, iar Parlamentul a ratificat-o prin Legea nr.682/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.830 din 21 decembrie 2001. O prezentare a acesteia o realizează Sorin Popescu – „Protecţia datelor personale, o noutate în viaţa juridică românească”, p.12 şi următoarele, în Buletinul de informare legislativă nr.1/2008



De asemenea, articolul 397 din Tratatul privind Uniunea Europeană8 reglementează protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal de către statele membre.

În momentul în care se află într-un spaţiu public sau spaţiu privat, persoanele ar trebui să conştientizeze faptul că pot fi văzute, recunoscute, iar comportamentul lor poate fi cercetat de oricine se află în acel spaţiu public. Dar, deşi orice persoană care se deplasează în spaţiul public sau spaţiul privat se aşteaptă la un grad mai mic de intimitate, nu se aşteaptă şi nu ar trebui să se aştepte la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale, inclusiv a celor care se referă la propria sferă privată şi la propria imagine.

Viaţa privată nu este protejată numai în cadrul spaţiilor private. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a stabilit că există o zonă a interacţiunii unei persoane cu alte persoane, chiar şi în context public, care poate cădea sub incidenţa conceptului de “viaţă privată”9.

Problema intimităţii se ridică şi atunci când fotografiile sunt făcute de către poliţie, în timpul unei demonstraţii într-un loc public.

Acest fapt nu va fi considerat a aduce atingere intimităţii, dacă datele strânse nu vor fi procesate cu scopul de a identifica persoana. În general, nu monitorizarea ridică probleme, ci înregistrarea şi procesarea datelor se consideră că ar aduce atingere vieţii private, mai ales dacă aceste date au fost strânse prin metode de supraveghere sub acoperire.

O problemă specială există atunci când datele strânse sunt folosite în alt scop decât cel iniţial. Astfel, CEDO a apreciat că publicarea sau transmiterea pe o reţea de televiziune a unor imagini obţinute prin intermediul unor camere video constituie o intruziune în viaţa privată, chiar dacă acele imagini au fost luate dintr-un spaţiu public10.

Supravegherea video în locurile publice sau private îngrijorează şi în ceea ce priveşte libertatea de mişcare a indivizilor care se află în mod legal pe teritoriul unui stat. Libertatea de mişcare este prevăzută în art.2 al Protocolului adiţional nr.4 al Convenţiei europene a drepturilor omului. Aceasta nu se referă numai la dreptul de a se mişca liber în spaţiul public, ci şi la dreptul de a se mişca fără a fi urmărit în mod constant.

În momentul în care supravegherea video poate implica o operaţiune de procesare cu privire la datele personale colectate, dreptul referitor la protecţia datelor personale este implicat de asemenea. Cadrul de reglementare privind protecţia datelor personale are drept scop procesarea acestor date cu respectarea vieţii private şi a celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale.

La nivel naţional, protecţia vieţii private este reglementată în majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei prin prevederi constituţionale. Totodată, protecţia datelor personale, la nivel naţional, este realizată fie prin legi specifice, fie prin ratificarea convenţiilor internaţionale.

În ceea ce priveşte dreptul la protecţia vieţii private în raport cu supravegherea video, Curtea Constituţională sau echivalentul acesteia la nivelul fiecărui stat, a analizat legalitatea privind supravegherea video în raport cu dreptul la viaţă privată.

În România, semnalăm incidenţa art.2611 din Constituţia României, revizuită.

7 Art.39. În conformitate cu articolul 16 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi prin derogare de la alineatul (2) al acestuia, Consiliul adoptă o decizie de stabilire a normelor privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal de către statele membre, în exercitarea activităţilor care fac parte din domeniul de aplicare a prezentului capitol, precum şi a normelor privind libera circulaţie a acestor date. Respectarea acestor norme face obiectul controlului unor autorităţi independente. 8 Forma consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 115/13 din 9.05.2008. 9 A se vedea şi Vasile Val Popa, Liviu Marian Vîtcă - Drepturile omului, Vol.I, Bucureşti, Editura All Beck, 2005, p.27 şi urm. 10 CEDO - Peck v. United Kingdom, Speţa nr. 44647/98, soluţionată în data de 28 ianuarie 2003. 11 Art.26 - Viaţa intimă, familială şi privată: (1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. (2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.



Totodată, Legea nr.51/1991 privind siguranţa naţională a României12 conţine în ultima teză a art.1913 reglementări privind protecţia dreptului la viaţă privată. Şi practica judecătorească românească a cunoscut aplicarea acestor principii. Astfel, într-o speţă14, s-a decis că „între mai multe ipoteze alternative prevăzute în art.19 din Legea nr.51/1991 privind siguranţa naţională a României, deţinerea ilegală de mijloace specifice de interceptare a comunicaţiilor, ca şi folosirea ilegală a acestora, constituie infracţiune; nefiind caracterizată prin scop şi nicio infracţiune de rezultat, fapta este consumată din momentul deţinerii acelor mijloace sau al folosirii lor, iar lipsa intenţiei calificate, de a pune în pericol siguranţa naţională, este relevantă numai cu privire la individualizarea pedepsei şi a modalităţii de executare a acesteia, iar nu cu privire la existenţa infracţiunii”. În speţă, inculpatul B.F. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de desfăşurare a unor activităţi care pun în pericol siguranţa naţională prevăzută în art. 20 Cod penal raportat la art.19 alin.(1) teza a III-a din Legea nr.51/1991 şi a infracţiunii de sustragere de înscrisuri prevăzută în art.242 alin.(1) Cod penal, cu aplicarea art.31 alin.(2) din acelaşi cod, reţinându-se că, în anul 1996, în calitate de director general al unei uzine cu profil special de producţie şi profitând de această funcţie, şi-a instalat în birou un sistem propriu de supraveghere audio-video la care avea numai el acces. Prin acest sistem a supravegheat peste 600 de cetăţeni români şi străini aflaţi în incinta uzinei, iar în ziua de 12 iulie 1997, după ce fusese suspendat din funcţie, a pătruns în uzină de unde a sustras 22 de documente secret de stat şi de serviciu. Martorii care au instalat sistemul de supraveghere au atras atenţia inculpatului că sunt necesare aprobări speciale, iar inculpatul i-a asigurat că va obţine aceste aprobări.

Recent a fost adoptată Legea nr.4/2008 privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive15. La art.5 alin.(7) se prevede obligaţia monitorilor de securitate de a supraveghea comportamentul spectatorilor, atât pe traseele de afluire/defluire spre/de la baza sportivă, cât şi în interiorul acesteia, inclusiv prin efectuarea de înregistrări video şi fotografii operative, în scopul identificării persoanelor care săvârşesc fapte antisociale; aceste înregistrări constituie mijloace de probă pentru soluţionarea cauzelor de natură penală sau contravenţională. Totodată, la art.10 alin.(1) lit.h) se prevede obligaţia organizatorului de competiţii sau de jocuri sportive să asigure înregistrarea şi supravegherea video a comportamentului participanţilor în arena sportivă şi în zona punctelor de acces, pe timpul afluirii şi defluirii acestora, precum şi pe timpul desfăşurării jocului sportiv, printr-un sistem propriu, conectat în punctul de comandă şi deservit de către un tehnician, sub îndrumarea unui reprezentant al forţelor de ordine şi să pună la dispoziţia forţelor de ordine înregistrarea video efectuată. De asemenea, organizatorul de competiţii sau de jocuri sportive trebuie să afişeze, în locuri vizibile, atenţionări asupra faptului că în arena sportivă participanţii vor fi supravegheaţi video.

În ceea ce priveşte reglementările de nivel naţional care restricţionează aceste drepturi şi libertăţi, jurisprudenţa CEDO a stabilit de-a lungul timpului standarde foarte riguroase, astfel încât şi autorităţile publice care vor dori să utilizeze tehnologia video în scop de supraveghere vor trebui să îndeplinească o serie de cerinţe specifice.

Reglementările care se referă la acest tip de supraveghere trebuie să fie accesibile publicului; aceasta înseamnă că persoana trebuie să aibă indicaţii adecvate privind reglementările legale aplicabile unui caz determinat16. Aceasta conduce la cerinţa ca baza legală să fie prezumată a fi cunoscută de către orice cetăţean, la rigoare, cu ajutorul unui expert juridic.

12 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.163/7.08.1991. 13 Art. 19. - Iniţierea, organizarea sau constituirea pe teritoriul României a unor structuri informative care pot aduce atingere siguranţei naţionale, sprijinirea în orice mod a acestora sau aderarea la ele, deţinerea, confecţionarea sau folosirea ilegală de mijloace specifice de interceptare a comunicaţiilor, precum si culegerea si transmiterea de informaţii cu caracter secret ori confidenţial, prin orice mijloace, în afara cadrului legal, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă. 14 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr.680 din 7 februarie 2002, nepublicată. 15 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.24/11.01.2008. 16 CEDO - Sunday Times v. United Kingdom, speţă soluţionată în data de 26 aprilie 1979



De asemenea, baza legală trebuie să fie suficient de precisă în formulări, pentru ca publicul să poată înţelege cu uşurinţă scopul şi interesul său, astfel încât să-şi poată adapta comportamentul. Cetăţeanul trebuie să poată prevedea într-o manieră rezonabilă consecinţele pe care le poate produce o anumită acţiune17.

În al treilea rând, reglementările care restricţionează anumite drepturi trebuie să conţină prevederi adecvate care să protejeze împotriva abuzurilor, în aşa fel încât să fie clar determinate acţiunile care pot fi întreprinse de autorităţi şi circumstanţele în care acestea pot fi întreprinse, “având în vedere legitimitatea scopului măsurii respective, pentru a se asigura o protecţie adecvată împotriva interferenţelor arbitrare”18. Această exigenţă leagă principiul legalităţii cu cel al supremaţiei legii şi este de o importanţă specială, mai ales atunci când supravegherea are loc în mod conjunctural.

Reglementările naţionale nu pot diminua nivelul protecţiei vieţii private asigurat de către normele internaţionale ratificate de fiecare stat şi statuat de jurisprudenţa CEDO.

În contextul implementării Directivei 95/46/EC privind procesarea datelor personale cu ajutorul supravegherii video, statele membre UE au adoptat legi sau şi-au adaptat legislaţia existentă pentru a fi conformă cu directiva. State ca Belgia, Olanda sau Franţa au adoptat reglementări specifice referitoare la sistemele de supraveghere video în locurile publice.

În legea franceză19 se precizează faptul că pentru instalarea unui sistem de supraveghere video într-o zonă publică este necesar un interes privind siguranţa în zona respectivă. Instalarea unui astfel de sistem se face prin aprobarea dată de către prefect, după aprobarea de către o comisie departamentală, condusă de un magistrat. Având în vedere necesitatea respectării intimităţii, sistemele video trebuie instalate astfel încât să nu permită înregistrarea de imagini din interiorul sau de la intrarea unei locuinţe. Cu excepţia utilizării lor în cadrul unor proceduri penale, înregistrările pot fi păstrate maximum o lună. Totodată, art.226-1 din Codul penal francez interzice editarea filmărilor sau fotografiilor unei persoane, fără consimţământul acesteia.

În Olanda, legea privind înregistrarea persoanelor stabileşte condiţiile în care se pot efectua supravegherile video.

România, în procesul de armonizare a legislaţiei naţionale cu normele comunitare, din perspectiva aderării la Uniunea Europeană, a adoptat Legea nr.677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date20, care preia dispoziţii din Directiva 95/46/EC, dar fără a reglementa aspectele privind protecţia datelor personale prelucrate în urma unor proceduri de supraveghere video.

Pentru a implementa Planul de acţiune adoptat la cel de-al treilea summit al şefilor de stat şi de guvern din cadrul Consiliului Europei21, invitând statele europene să asigure o protecţie eficientă a drepturilor omului în timp ce intensifică lupta împotriva terorismului, Comitetul de Miniştri a însărcinat Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni cu misiunea de a adopta în 2006 o Opinie cu privire la rolul judecătorului şi echilibrul dintre protecţia publicului şi a drepturilor omului în contextul luptei împotriva terorismului.22 Consiliul Europei a întreprins eforturi deosebite în lupta împotriva terorismului, pentru a ajunge la un echilibru între apărarea drepturilor şi libertăţilor individuale şi securitatea publică. Acţiunile Consiliului Europei sunt bazate pe trei obiective:

• consolidarea acţiunilor legale împotriva terorismului; • apărarea valorilor democratice fundamentale; • redresarea cauzelor terorismului.

Între măsurile de ordin administrativ pentru prevenirea terorismului regăsim deportarea străinilor, cerinţele de acordare a vizelor şi de acordare a permiselor de rezidenţă, controalele de 17 CEDO - Landvreugd v. the Netherlands/Pays-Bas, Speţa nr. 37331/97, soluţionată în data de 4 iunie 2002 18 CEDO - Olsson v. Sweden, speţă soluţionată în data de 24 martie 1988 19 Legea nr.95-73 din 21 ianuarie 1995, cu completările şi modificările ulterioare şi Decretul nr.96-926 din 17 octombrie 1996 cu privire la supravegherea video 20 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.790/12.12.2001 21 Varşovia, 16-17 mai 2005 22 A 956-a întâlnire a Miniştrilor adjuncţi (15 februarie 2006)



identitate, interzicerea asociaţiilor, interzicerea adunărilor, înregistrarea, instalarea de camere video şi monitorizarea activităţilor prin intermediul tehnologiei informatice23.

În ceea ce priveşte necesitatea restricţionărilor unor drepturi şi libertăţi fundamentale într-o societate democratică, CEDO a stabilit în mod constant în hotărârile sale că “necesar” nu este sinonim cu “indispensabil”, dar nu este nici atât de flexibil ca “admisibil”, “obişnuit”, “rezonabil” sau “dezirabil”. Restricţionarea trebuie să corespundă unei “nevoi sociale urgente” şi să fie “proporţională cu scopul legitim urmărit”24. Ca urmare, autorităţile responsabile cu imixtiunea în viaţa privată a unei persoane trebuie să dovedească nu numai că aveau această competenţă stabilită printr-o reglementare legală, dar şi că această imixtiune era necesară în circumstanţele date.

Autorităţilor naţionale li s-a lăsat o arie cuprinzătoare de apreciere asupra măsurilor necesare pentru prevenirea perturbării ordinii publice, a infracţiunilor şi pentru protejarea securităţii naţionale, CEDO asumându-şi doar rolul de a verifica respectarea condiţiilor în care aceste măsuri interferează cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Aceste măsuri trebuie să fie proporţionale cu circumstanţele date şi scopul care le determină.

Totodată, orice măsură de supraveghere este considerată nejustificată dacă este folosită în mod discriminatoriu, de exemplu pentru a se înregistra exclusiv comportamentul infracţional al populaţiei selectate după anumite criterii, cum ar fi: sexul, apartenenţa la un anumit grup etnic sau religios etc.

Publicul trebuie informat în permanenţă de prezenţa sistemelor de supraveghere, precum şi în ceea ce priveşte autoritatea sau persoana responsabilă pentru acel sistem.

4. Concluzii Având în vedere înaltul nivel tehnic la care au ajuns instrumentele de supraveghere video, se

recomandă adoptarea unor reglementări specifice, atât la nivel internaţional, cât şi naţional, care să acopere toate aspectele legate de supravegherea video de către autorităţile publice şi operatorii privaţi, în spaţiile publice sau private, precum şi limitarea dreptului la intimitate.

În cadrul acestor reglementări, următoarele elemente ar trebui să constituie o prioritate: • supravegherea video înfăptuită pe motive de securitate sau siguranţă ori pentru prevenirea şi

controlul infracţionalităţii trebuie să respecte cerinţele articolului 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului;

• în ceea ce priveşte colectarea şi procesarea datelor personale, reglementările vor trebui să urmărească cel puţin, mutatis mutandis, prevederile Directivei 95/46/EC, în special art.6 şi art.7, care au ca temei art.5 din Convenţia europeană pentru protecţia indivizilor cu privire la procesarea automată a datelor personale.

Totodată, având în vedere specificitatea supravegherii video a spaţiilor publice sau private, Comisia de la Veneţia recomandă următoarele măsuri:

• populaţia să fie înştiinţată cu privire la faptul că există sisteme de supraveghere în zonă, cu excepţia cazurilor în care aceste sisteme sunt evidente; aceasta înseamnă că situaţia trebuie să fie de aşa natură încât să se poată prezuma că persoana observată este conştientă de respectiva supraveghere sau şi-a dat consimţământul, fără echivoc;

• înfiinţarea unei autorităţi independente, astfel cum există în câteva state europene (Franţa, Italia, Olanda)25, având ca scop asigurarea conformităţii cu prevederile din legislaţia naţională care pun în aplicare principiile şi cerinţele internaţionale în ceea ce priveşte protecţia indivizilor şi a datelor personale.

23 Pentru dezvoltări, a se vedea şi Opinia nr.8(2006) a Consiliului consultativ al judecătorilor europeni spre atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la “Rolul judecătorilor în protejarea statului de drept şi a drepturilor omului în contextul terorismului”, adoptată de CCJE la cea de-a 7-a întâlnire (Strasbourg, 8-10 noiembrie 2006). 24 CEDO - Landvreugd v. the Netherlands/Pays-Bas, Speţa nr. 37331/97, soluţionată în data de 4 iunie 2002, menţionată supra. 25 De altfel, înfiinţarea unei astfel de autorităţi este obligatorie pentru toate statele europene, în aplicarea art.28 al Directivei 95/46/EC.


PERSONALITĂŢI ALE CONSILIULUI LEGISLATIV de-a lungul timpului

M e d a l i o n

Gheorghe Luţescu – un profesionist de excepţie

al Consiliului Legislativ interbelic Sorin POPESCU Tudor PRELIPCEANU Preşedinte de Secţie consilier Consiliul Legislativ Consiliul Legislativ

Consiliul Legislativ interbelic a avut în rândurile sale jurişti deosebit de valoroşi şi în ultimul său deceniu de existenţă, când a trebuit să facă faţă unor condiţii vitrege impuse de desfăşurarea celui de al doilea război mondial, precum şi de instaurarea în ţară a unui regim politic aservit sovieticilor. Din pleiada de profesionişti ai dreptului din acei ultimi ani în care a funcţionat Consiliului Legislativ interbelic, s-a remarcat, prin pregătirea sa profesională de excepţie şi prin seriozitatea şi conştiinciozitatea în muncă, Gheorghe Luţescu.

De obârşie, Gheorghe Luţescu era din comuna Bălceşti, judeţul Gorj, ţinut care, în cursul timpului, a dat ţării mulţi oameni de seamă, între care, desigur, genialul Constantin Brâncuşi, care a reuşit să plămădească în piatră esenţa sufletului românesc. Gheorghe Luţescu s-a născut, deci, în frumoasa localitate gorjeană, de sub munte, Bălceşti, la 2 martie 1910. De remarcat că pe parcursul vieţii, Gheorghe Luţescu a rămas deosebit de ataşat de zona natală şi de oamenii de pe aceste meleaguri, după cum se poate constata şi din articolul, pe care l-a scris peste ani, intitulat Într-o zi simbolică – un buchet de recunoştinţă, dedicat Arethiei Tătărescu, o doamnă deosebit de respectată şi iubită în Gorj, în perioada interbelică [soţia cunoscutului politician Gheorghe Tătărescu, şi el fiu al Gorjului, fost prim ministru al României în perioadele 5 ianuarie 1934 – 28 decembrie 1937 şi 24 noiembrie 1939 – 4 iulie 1940], în care Gheorghe Luţescu evidenţia: Zi simbolică, fiindcă, odată mai mult, Gorjul nostru – adeseori

încercat de roata celui mai crud destin – sărbătorind pe Doamna Tătărescu, a sărbătorit o aleasă virtute: cultul jertfelor de ieri, cultul obiceiurilor şi al tradiţiilor, cultul a tot ce este naţional. Şi, virtuţile nu sunt opere artificiale; virtutea nu e inocenţă: <virtutea e forţa generoasă a vieţii> (A. Chameix)1.

Educaţia solidă, care şi-a arătat roadele mai târziu, a primit-o acasă de la părinţi. Tatăl său, Nicolae, era de profesie agent fiscal, ajungând, cu timpul, inspector la Ministerul Finanţelor, iar mama sa, Elisabeta, era casnică. Avea doi fraţi: Nicolae, născut la 18 octombrie 1912, cu studii superioare economice, care a fost inspector la Banca de Investiţii şi a încetat din viaţă, la vârsta de

1 Zenovie Cârlugea, Zoia Elena Deju - Arethia Tătărescu. Marea Doamnă a Gorjului interbelic, Târgu-Jiu, Editura Măiastra, 2007,p.265-266.

Personalităţi ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului


80 de ani, în Bucureşti, precum şi Sebastian, născut la 10 decembrie 1920, care a studiat, de asemenea, dreptul şi a ocupat funcţia de director în Ministerul Agriculturii, încetând din viaţă la cutremurul din 4 martie 1977. Avea şi o soră, Eugenia, născută la 1 iunie 1926, care a fost contabilă.

Cu privire la perioada în care a urmat şcoala, Gheorghe Luţescu scria, după mulţi ani, în autobiografia sa: Şcoala primară am urmat-o, în parte, în comuna natală, în parte la Petreşti [judeţul Gorj], unde am fost dus şi întreţinut de un unchi al meu, iar restul la Târgu Jiu, la Şcoala primară de băieţi nr.2, tot pe cheltuiala unchiului meu Vasile Drăgoescu, care a continuat a mă ajuta şi în timpul cât mi-am urmat liceul. În toamna anului 1921, m-am înscris la Liceul de băieţi [„Tudor Vladimirescu”] din Târgu Jiu, pe care l-am terminat în vara anului 1929, când am dat şi examenul de bacalaureat. Şcoala primară a urmat-o între anii 1918-1922, iar la liceu a învăţat în perioada 1922 – 1929.

Studiile universitare le-a făcut la Bucureşti, între anii 1929 – 1933. În toamna anului 1929, relata Gheorghe Luţescu, m-am înscris la Facultatea de Drept şi la Academia de Înalte Studii Comerciale din Bucureşti, pe care le-am absolvit patru ani mai târziu. Obţinând o bursă de stat, între anii 1934-1938, am urmat doctoratul la Facultatea de Drept din Paris. Pe tot timpul studiilor, atât în ţară cât şi în străinătate, am avut de luptat cu nenumărate greutăţi materiale. Până în clasa a III-a de liceu am fost ajutat şi de părinţi, după aceea, însă, mi-am agonisit singur existenţa, prin meditaţiile ce le dădeam elevilor. Astfel, masa îmi era plătită la [pensiunea] Maria Tadici de către familia Inacu Mille ai cărei copii îi meditam. Acelaşi lucru l-am făcut şi la Bucureşti, unde evident greutăţile au fost sporite din cauză că urmam la două facultăţi.

Gheorghe Luţescu a susţinut doctoratul la Facultatea de Drept a Universităţii din Paris în iunie 1938, pe care l-a luat cu menţiunea Très Bien. Teza sa de doctorat avea titlul Essai d’une théorie generale des nullités des actes juridiques. O recunoaştere a succesului de care s-a bucurat teza de doctorat a lui Gheorghe Luţescu a reprezentat-o publicarea ei. În 1938, la editura Librairie du Recueil Sirey, a apărut volumul I, având titlul Nullités des Actes Juridiques à caractère patrimonial, al lucrării Théorie et pratique des nullités, cu o prefaţă scrisă de reputatul jurist francez, profesorul Léon Francis Julliot de la Morandière.

Reîntors în ţară după terminarea studiilor la Paris, relata Gheorghe Luţescu în autobiografia sa, am fost numit, la 1 ianuarie 1939, referent la Consiliul Legislativ, funcţiune pe care am deţinut-o până în aprilie 1948, când această instituţie a fost desfiinţată. Gheorghe Luţescu, cunoscător al limbilor franceză, italiană, germană şi engleză, şi-a început, de fapt, activitatea la Consiliul Legislativ interbelic în calitate de referent stagiar. În 1946, Gheorghe Luţescu era referent titular, iar în 1947 şi 1948 era referent şef. În perioada în care a lucrat la Consiliul Legislativ interbelic a avut şi o bogată şi valoroasă activitate ştiinţifică, evidenţiată de lucrările publicate: Nulităţile căsătoriei în Vechiul şi Noul Cod civil; Leziunea în Vechiul şi Noul Cod civil. Consideraţiuni generale: Evoluţia istorică...; Rolul judecătorului în interpretarea şi aplicarea legii. Cu aplicaţiuni la materia nulităţilor căsătoriei; Bunul de familie în dreptul elveţian. Cu observaţiuni şi propuneri privind reglementarea bunului de familie românesc; Afiliaţiunea; Essai critique sur la théorie des actes juridiques inexistants; Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului, clasificarea bunurilor, drepturile reale principale; La bonne foi et le mariage inexistant; Codul civil român. Coordonat cu textele modificatoare, derogatorii, ori complectatoare şi însoţit de principalele legi uzuale. Această din urmă lucrare a realizat-o în colaborare cu Salvator Brădeanu, un alt mare specialist al Consiliului Legislativ interbelic.

Serviciul militar l-am făcut la Regimentul 7 artilerie grea, din care m-am liberat cu gradul de sergent T.R. [contingentul 1932], scria Gheorghe Luţescu. Fiind tot timpul mobilizat pentru lucru [la Consiliul Legislativ], nu am luat parte la război.

Între timp, la 15 noiembrie 1939, am fost numit asistent pe lângă catedra de drept civil, amintea Gheorghe Luţescu în autobiografia sa, iar în toamna anului 1943, în urma recomandării Consiliului profesoral, mi s-a încredinţat suplinirea unui post de conferenţiar de drept civil, pe care, apoi, în urma concursului dat în vara anului 1946, am fost definitivat. [Acest concurs l-a dat la Iaşi, avându-l drept contracandidat pe Tudor R. Popescu, pe care l-a depăşit.] Cu prilejul



structurării învăţământului, în toamna anului 1948, am fost încadrat conferenţiar definitiv pe lângă catedra de drept internaţional privat. Gheorghe Luţescu evidenţia totodată: Consiliul Legislativ desfiinţându-se în aprilie 1948 [o măsură revoltătoare luată de autorităţile timpului, aservite ocupantului sovietic al ţării], am optat pentru funcţiunea de conferenţiar la Facultatea de ştiinţe juridico-administrative din Bucureşti. Gheorghe Luţescu şi-a dedicat o mare parte din timp activităţii ştiinţifice. De altfel, în perioada 15 mai – 1 iulie 1948, s-a aflat pentru ultima oară la Paris, pentru a desfăşura cercetări de ordin ştiinţific. Munca sa ştiinţifică s-a concretizat şi prin elaborarea unor manuale pentru învăţământul superior juridic, care s-au bucurat de apreciere în acei ani, precum: Curs de drept civil. Contractele speciale, 1942; Curs de drept civil. Despre bunuri, două volume, 1945; Curs de drept internaţional privat, 1950-1951, pe care l-a realizat în colaborare cu Tudor R. Popescu, care şi el a făcut parte din rândul celor mai apreciaţi membri ai Consiliului Legislativ interbelic. În perioada în care a lucrat la catedră, Gheorghe Luţescu a legat o strânsă prietenie cu profesorul universitar Grigore Geamănu.

În declaraţia de avere - obligatorie după instaurarea în ţară a aşa-zisului regim democrat-popular, de fapt copie a modelului sovietic - pe care Gheorghe Luţescu a făcut-o, se arăta că familia sa a posedat 8,75 hectare de teren, casă de locuit şi cazan de ţuică, din care au mai rămas 1 hectar şi 15 arii de teren arabil, 1 hectar de fâneaţă şi islaz, 2 hectare de pădure, în regiune de munte (depresiunea subcarpatică) şi o casă, după ce restul pământului a fost cedat statului în 1953. Existenţa unei asemenea proprietăţi era rău văzută de serviciul de cadre al Universităţii, din acele timpuri. Pregătirea sa juridică făcută la Paris, deci în Occidentul capitalist, conform aprecierilor specifice vremurilor de atunci, nu era nici ea mai bine cotată de autorităţile politice ale Universităţii.

Într-o referinţă despre Gheorghe Luţescu, depusă, în 1950, la serviciul de cadre al Univesităţii „C.I. Parhon” din Bucureşti, conform uzanţei din acei ani, al cărei autor nu l-am putut identifica, deoarece semnătura era indescifrabilă, se arăta: Îl cunosc din anul 1948, când am primit sarcini la Facultatea de Drept. El a ţinut cursuri de drept civil până în anul acesta. Ca origine socială, ştiu din auzite, că-i fiu de ţăran, ce fel de ţăran nu ştiu. Mai ştiu că şi-a susţinut la şcoală vreo doi fraţi. Nu cred că familia a fost bogată. L-am găsit la Facultate ca conferenţiar de drept civil, titlu obţinut prin concurs la Iaşi (contracandidat a fost tovarăşul Tudor Popescu, care a căzut la concurs). Profesional este bine pregătit, dar în ştiinţa juridică civilă burgheză. A studiat şi pe la Paris. Anul trecut a fost încadrat ca să ţină cursul de drept civil anul IV, un curs de tranziţie, deşi figura, în numirea Ministerului, la drept internaţional privat. Tovarăşul Tudor Popescu, plecând în străinătate, nu l-a delegat pe el să-l înlocuiască, ci pe I. R. Bălănescu, ceea ce mi-a scăpat şi mie. De aici se vede că tovarăşul Tudor Popescu n-a vrut [ca Gheorghe Luţescu] să-l înlocuiască în lipsă – aşa încât anul acesta predă prima dată dreptul internaţional privat (notez că prima lecţie i-a fost repartizată cu 3-4 zile înainte). Din punct de vedere ideologic şi politic nu-i ridicat, a dat dovadă de lipsuri serioase le lecţia ţinută anul acesta. Naţiunea a fost definită după concepţia burghezo-moşierească. Nu ştiu să fi făcut vreodată politică. Din informaţiile ce le am şi din spusele altora, n-a făcut politică, totuşi nu-l socotesc că ştie ce-i regimul nostru, aşa încât să-l calific apropiat. Dar nici manifestări ostile n-am observat. A stat mult izolat. De altfel, el mi-a afirmat mereu că e bolnav grav de rinichi (la amândoi), încât nu i se poate face nicio operaţie în astfel de cazuri. Ştiu că a fost mereu la băi, la Herculane, pentru tratament. Nu prea participa la manifestările noastre politice şi sindicale. Tovarăşul Stănescu mi-a relatat totuşi că a participat (la grupa tovarăşului Stănescu) [Vasile Stănescu, profesor de drept financiar]. De aceea îl socotesc mai mult departe de noi decât apropiat, până a avea atitudinea că-i ostil. Despre ultima lecţie, în care s-au făcut greşeli, nu pot la ora aceasta să spun exact ce-a fost. Lipsurile sunt mari, dar poate să fie o greşeală din imprudenţă, poate să fie altceva sub masca imprudenţei. Şi aceasta încă n-am lămurit-o, pentru că e prima dată când ţine un astfel de curs. Din punct de vedere profesional, titularul – Tudor Popescu – nu l-a ajutat, ba l-a împins la greşeală; nu pot să-mi dau seama de natura greşelii şi de cauzele reale. Poate să fie o chestiune mai mare, politică, dar n-am dovezi.

De altfel, iată ce scria, în 1950, Eugen Popescu, şeful serviciului cadre, din acele timpuri, al Universităţii „C.I. Parhon” din Bucureşti: Pregătirea şi educaţia sa burgheză nu l-au decis a face cel mai mic efort pentru a-şi însuşi noţiunile elementare de marxism-leninism. Aşa se explică



gravele greşeli ce le-a făcut în ziua de 12 octombrie 1950, greşeli ce reies clar din referinţele ce constituiau dosarul său [de cadre]. Tovarăşul Luţescu, lipsit de pregătire politică şi ideologică, lipsit complet de învăţăturile operelor clasice ale lui Lenin şi Stalin, care privesc teoria Statului şi Dreptului, nu şi-a însuşit nimic din Raportul Congresului 18 P.C.(B) U.R.S.S. Aşa se explică gravele greşeli ce le-a comis faţă de studenţi, unde chiar cei ce erau departe de a fi alături cauzei noastre se sesizaseră. Toate acestea dovedesc că tovarăşul Luţescu este un element cu educaţie burgheză ale cărei rămăşiţe totuşi le păstrează. Faptul că tovarăşul nu a făcut politică în trecut şi felul lui de a sta izolat, motivând boala [avea,între altele, tensiunea ridicată, fiind însoţit, când mergea la cursuri, de sora sa Eugenia, care veghea să nu i se facă rău pe stradă], nu ne dă dreptul de a-l considera apropiat cauzei noastre, pe care cred că nu o cunoaşte. Tovarăşul [Gheorghe Luţescu], în 1950, este lipsit complet de lămuriri asupra problemelor esenţiale. Faptul însă că în perioada acestor 6 ani [1944 - 1950] nu a cunoscut învăţăturile Leninist-Staliniste, ne face a nu conta pe el. Tovarăşul Luţescu, prin faptul că nu a înţeles a anunţa cel puţin colectivul de catedră, din ajun, [asupra conţinutului cursului] se consideră a fi lipsit complet de învăţăturile partidului, care ne indică munca în colectiv. Toate aceste lipsuri, ce au reieşit, ne face a-l considera un element lipsit de pregătire profesională democrată, ce se cere unui conferenţiar universitar.

În acelaşi context, în articolul O lecţie care trădează ignoranţă, apărut sub semnătura lui Gh Tudor, în revista „Contemporanul”, nr.218 din 8 decembrie 1950, se arăta între altele: După cum se vede, conferenţiarul Luţescu predă studenţilor din învăţământul nostru nou „teoriile” burgheze învechite pe care le profesa în trecut. Cursul d-sale este plin de confuzii şi manifestă superficialitate şi ignoranţă în problemele pe care le prezintă. Cum este permis ca după doi ani de la reforma învăţământului să mai existe în învăţământul nostru superior profesori care să nu-şi pregătească lecţiile, să nu cunoască problemele pe care le expun, să prezinte studenţilor tot felul de confuzii şi inexactităţi? În ce fel se asigură la catedra de drept internaţional privat controlul şi analiza în colectiv a lecţiilor care trebuiesc predate? Cum se face că profesorul Tudor Popescu, de la aceeaşi catedră, n-a controlat dinainte lecţia despre cetăţenie a conferenţiarului Luţescu şi, asistând chiar la expunerea ei, a fost de acord cu această lecţie?

Având în vedere reacţiile amintite mai sus ale apărătorilor vajnici ai noului regim politic din România, deznodământul în privinţa prezenţei lui Gheorghe Luţescu în rândul cadrelor didactice ale Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti era previzibil. Astfel, într-o fişă a serviciului de cadre a Universităţii „C.I. Parhon”, datând din 3 februarie 1951, existentă în arhiva Universităţii din Bucureşti, se specifica: În cursul lunii decembrie 1950, Consiliul Facultăţii [de Drept] a propus îndepărtarea lui [Gheorghe Luţescu] din învăţământ pentru totala lipsă de pregătire ideologică şi politică. Această propunere a fost aprobată de Consiliul Universităţii.

În consecinţă, Gheorghe Luţescu a fost epurat, în 1951, din învăţământul superior juridic, ca şi alţi cunoscuţi profesori de drept, care au activat în perioada interbelică şi nu au dat dovadă că şi-ar fi însuşit în anii „regimului popular” „noua ideologie a partidului”. În acelaşi an, Gheorghe Luţescu s-a angajat, însă, la Ministerul Agriculturii şi Silviculturii, în funcţia de consilier juridic, unde a lucrat până în 1954, când s-a transferat la Institutul de Arhitectură, devenind jurisconsult.

Pe măsură ce regimul de teroare, de origine stalinistă, s-a atenuat în ţară, atitudinea faţă de Gheorghe Luţescu s-a schimbat şi ea. Astfel, într-o caracterizare făcută lui Gheorghe Luţescu, ce poartă şi semnătura profesorului universitar arhitect Ascanio Damian, rector, în acele timpuri, al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”, se arăta: A fost numit ca jurisconsult al Institutului la 15 aprilie 1957, când s-a înfiinţat acest post, dar activitatea sa în cadrul Institutului a început-o din 1954, când Comitetul de Stat pentru Arhitectură şi Construcţii i-a trasat sarcina de a se ocupa de procesele şi toate problemele legate de acest Institut. În munca sa profesională, tovarăşul Luţescu Gheorghe s-a dovedit un jurist priceput, muncitor şi conştiincios, având o pregătire temeinică, fiind dotat cu un ales tact juridic. La venirea sa în Institut erau în curs mai multe procese importante care necesitau un efort deosebit, şi tovarăşul Luţescu s-a achitat corect, obţinând rezolvarea favorabilă a acestora. De asemenea, în toate litigiile avute la Arbitrajul de Stat, cu diferite unităţi, a apărat şi susţinut interesele Institutului, dovedindu-se a fi un jurist foarte util. În relaţiile sale cu şefii de serviciu şi cu funcţionarii a avut o atitudine justă, ajutându-i să rezolve toate problemele şi



sarcinile profesionale ale acestora. Lucrează de mulţi ani în domeniul proiectării şi construcţiilor. În timpul cât a funcţionat la Comitetul de Stat pentru Arhitectură şi Construcţii a lucrat alături de tehnicieni la elaborarea a numeroase acte normative. Pentru a veni în sprijinul celor care îşi desfăşoară activitatea în domeniul proiectării şi construcţiilor, din însărcinarea conducerii C.S.A.C. a întocmit, împreună cu şeful oficiului juridic, un îndrumător legislativ în domeniul arhitecturii şi construcţiilor, aprobat de C.S.A.C. şi apărut în anul 1955. De asemenea, are mai multe lucrări de specialitate publicate în timpul regimului nostru (1944 – 1961), printre care remarcăm: „Pensia de întreţinere în caz de divorţ”, apărută la Editura Ştiinţifică, 1958; „Încredinţarea copiilor în caz de divorţ”, publicată în „Legalitatea Populară”, 1958, nr.5; „Procedura de divorţ”, publicată în „Legalitatea Populară”, 1961, nr.1. Menţionăm în fine atât bogata sa activitate ştiinţifică dinainte de 1944, cât şi aptitudinile sale pedagogice. A funcţionat în învăţământul superior între anii 1939 - 1951, fiind încadrat conferenţiar definitiv, pe bază de concurs. În mai 1951 i s-a desfăcut contractul de muncă în conformitate cu art. 20 lit.b, pentru reducere de activitate Din punct de vedere politic nu a făcut niciun fel de politică în trecut, iar în prezent este membru de sindicat. Răspunde la chemări ori de câte ori este nevoie de serviciile sale. Are nivel politic şi ideologic ridicat. Având în vedere temeinica sa pregătire profesională, bogatele sale cunoştinţe juridice şi îndelungata sa experienţă, ţinând seama şi de activitatea depusă în cadrul Institutului nostru, îl recomandăm pentru reîncadrarea sa în învăţământul superior.

La rândul său, Radu Lupu, şeful serviciului cadre al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”, în acei ani, preciza: Din punct de vedere profesional, tovarăşul Luţescu Gheorghe este cunoscut ca un bun jurist, având o temeinică pregătire profesională, cunoscând bine elaborarea legilor, decretelor şi hotărârilor specificului de muncă în sectorul construcţiilor. În timpul cât a fost conferenţiar a căutat să întrebuinţeze cele mai bune metode de predare. În cadrul C.S.A.C.-ului a fost apreciat pentru pregătirea sa, dând lucrări de bună calitate şi la termenele fixate. [...] Faţă de pregătirea sa şi posibilităţile sale de muncă, ar putea da un randament mult mai bun la o instituţie mai mare decât în Institutul nostru, unde are jumătate de normă.

În ultima perioadă a activităţii sale, Gheorghe Luţescu.a lucrat la Banca Agricolă în calitate de jurisconsult. De la această instituţie s-a pensionat.

Despre viaţa sa personală ne-a relatat sora sa Eugenia, singura rămasă în viaţă din familie. Potrivit afirmaţiilor acesteia, Gheorghe Luţescu s-a căsătorit, după război, cu fiica profesorului Ţeţu [Ion Ţeţu a fost profesor de ORL la Spitalul Colţea]. Soţia sa, care avea un copil dintr-o primă căsătorie, i-a fost studentă şi a profesat avocatura. Gheorghe Luţescu a divorţat de ea la scurt timp. S-a recăsătorit în anii 1970. Cea de a doua soţie, Ecaterina, era medic şi avea un băiat dintr-o primă căsătorie, pe care îl chema Nicolae Vasilescu, care a devenit inginer. Gheorghe Luţescu a locuit iniţial pe strada Spiru Haret la numărul 16. Ultimul său domiciliu a fost strada Dr. Lister nr.8, unde a locuit într-un

apartament de trei camere. În ultima perioadă a vieţii s-a retras de unul singur în mult iubita sa localitate natală Bălceşti, unde împreună cu frate său, Sebastian, se ocupase de ridicarea Monumentului dedicat eroilor din partea locului, căzuţi pentru patrie în primul război mondial. S-a stins din viaţă în aprilie 1985, din cauza unui infarct miocardic, la spitalul din Târgu Cărbuneşti şi a fost înmormântat în cavoul părinţilor din Bălceşti. Cea de a doua soţie a murit după puţin timp, la un an şi jumătate de la decesul lui.

Specialistul şi omul Gheorghe Luţescu a fost preţuit şi respectat, pentru pregătirea sa juridică, demonstrată de numeroasele lucrări ştiinţifice pe care le-a lăsat în urma sa, dar şi pentru comportamentul său faţă de toţi cei care l-au cunoscut, putând fi considerat, pe bună dreptate, un reper moral şi un exemplu profesional demn de urmat de actualele generaţii de jurişti.

În fotografie, de la dreapta la stânga, prima soţie a lui Gheorghe Luţescu, soacra, cumnata şi sora sa Eugenia



BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Théorie et pratique des nullités. Preface de Léon Francis Julliot de la Morandière. Tome I: Nullités des actes juridiques à caractère patrimonial, Paris, Librairie du Recueil Sirey, 1938, 405p 2. Nulităţile căsătoriei în Vechiul şi Noul Cod civil, Partea I-II, extras din „Analele Facultăţii de Drept din Bucureşti”, Anul II, nr.1-2 şi nr.3-4, 1940, 132p. 3. Leziunea în Vechiul şi Noul Cod civil. Consideraţiuni generale. Evoluţie istorică..., extras din „Analele Facultăţii de Drept din Bucureşti”, Anul III, nr.1-2, 1941, 19p. 4. Rolul judecătorului în interpretarea şi aplicarea legii. Cu aplicaţiuni la materia nulităţilor căsătoriei, Craiova, 1941, 53p. 5. La bonne foi et le mariage inexistant, Paris, 68 p.; extrait des „Annales de la Faculté de Droit de Bucarest”, no.3-4, 1941. 6. Bunul de familie în dreptul elveţian. Cu observaţiuni şi propuneri privind reglementarea bunului de familie românesc, extras din „Analele Facultăţii de Drept din Bucureşti”, nr.1-2, 1942, 44p. 7. Curs de drept civil. Contractele speciale, Bucureşti, 1942, 228 p. (multigrafiat). 8. Afiliaţiunea, extras din „Analele Facultăţii de Drept din Bucureşti”, Anul IV, nr.3-4, 1943, 34p. 9. Essai critique sur la théorie des actes juridiques inexistants, Paris, Librairie du Recueil Sirey, 1944, 51p.; extras din „Analele Facultăţii de Drept din Bucureşti”, Anul VI, nr.1-4, 1943. 10. Curs de drept civil. Despre bunuri, Partea I-II, Bucureşti, Editura cursurilor litografiate, 1945, 544p. (I), 512p. (II). 11. Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului, clasificarea bunurilor, drepturile reale principale, Bucureşti, 1947, 826p. 12. Codul civil român. Coordonat cu textele modificatoare, derogatorii, ori complectatoare şi însoţit de principalele legi uzuale, Bucureşti, 1947, 395p. (în colaborare cu Salvator Brădeanu).

13. Curs de drept internaţional privat, Bucureşti, 1950-1951, 396p. (litografiat) (în colaborare cu Tudor R. Popescu). 14. Pensia de întreţinere în caz de divorţ, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1958, 144p. 15. Încredinţarea copiilor în caz de divorţ, în „Legalitatea Populară”, nr.5, 1958. 16. Procedura de divorţ, în „Legalitatea Populară”, nr.1, 1961.

17.Regimul legal al lucrărilor de îmbunătăţiri funciare. Cuvânt înainte de ing. Nicolae Mantz, Bucureşti, Redacţia revistelor agricole, 1967, 588p. (în colaborare cu Radu Gherghinescu).



Zeno Oprea – un reputat şi distins civilist Sorin POPESCU Tudor PRELIPCEANU Preşedinte de Secţie consilier Consiliul Legislativ Consiliul Legislativ

Unul dintre specialiştii care au răspuns întru totul exigenţelor profesionale ale Consiliului

Legislativ interbelic a fost Zeno Oprea. El a făcut parte din rândurile juriştilor care şi-au desfăşurat activitatea în condiţiile dificile, determinate de război, din ultima perioadă a existenţei acestui prim Consiliu Legislativ din istoria ţării.

Zeno Oprea provine dintr-o zonă cu o deosebită rezonanţă în istoria ţării, întipărită în conştiinţa celor care îşi au originea pe aceste meleaguri. S-a născut la 17 ianuarie 1906 la Orăştie, judeţul Hunedoara, ţinut în care s-a aflat inima vechii Dacii. Făcea parte dintr-o familie de intelectuali de formaţie juridică, având în vedere că tatăl său, Aurel Oprea, născut în comuna Muşca, în prezent în judeţul Alba, a fost avocat, decesul său survenind în 1909, la doar trei ani de la naşterea unicului său copil. Mama sa, Zoe Oprea, născută Adamovici, a văzut lumina zilei la Abrud, judeţul Alba. A fost casnică şi a decedat în 1943.

La Sibiu a urmat, între 1912 – 1916, şcoala primară. Liceul l-a făcut în oraşele Braşov (un an) şi Sibiu, unde a învăţat la Liceul „Gheorghe Lazăr”, reuşind să se clasifice primul la bacalaureat. Raportându-se la această perioadă, în referinţa pe care a dat-o despre Zeno Oprea, conferenţiarul Nicolae Comşa de la Institutul de ştiinţe juridice şi economice din Cluj, relata: Pe Zeno Oprea îl cunosc din liceu. Am urmat amândoi cursurile liceului din Sibiu, el fiind cu o clasă înaintea mea. A fost un elev foarte bun, cel mai bun din clasa sa şi unul din cei mai buni ai liceului. Aşa l-au considerat nu numai colegii, ci şi profesorii săi. Această recunoaştere, această autoritate, Zeno Oprea nu o datora numai notelor sale bune. Nu a fost dintre acei elevi consideraţi buni în şcoala de atunci, care îşi limitau tot efortul la obţinerea notelor bune, care erau mândri şi făceau paradă cu ele, supuşi profesorilor pentru a le obţine, geloşi de succesul altora şi izolaţi de restul clasei. Zeno Oprea se simţea solidar cu întreaga clasă, avea prieteni în toate categoriile de elevi, fără distincţiuni de clasă sau naţionalitate. Ştia să aprecieze toate calităţile, nu numai cele exprimate prin note frumoase şi nu excludea din cercul său decât pe cei necinstiţi. Prieten bun în şcoală şi afară de şcoală, gata oricând pentru un ajutor, pentru o îndrumare, dar, în acelaşi timp, şi prieten sever. Observa greşelile altora şi nu se sfiia să le remarce totdeauna, însă corect, adresând criticele sale direct celui în cauză şi pentru îndreptarea lui.

La terminarea liceului a decis să urmeze profesia tatălui său, înscriindu-se la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj. După un an de învăţătură, în 1926, a plecat în Franţa, unde a continuat studiile juridice la Facultăţile de Drept ale Universităţilor din Grenoble şi Paris. Licenţa în drept a luat-o în 1929. În timpul studiilor în Franţa a absolvit şi Institutul de drept comparat al Universităţii din Paris. El este posesorul a două diplome dobândite la Paris: diploma în drept privat, obţinută la 18 noiembrie 1930 şi diploma în economie politică, obţinută la 16 noiembrie 1931. În autobiografia sa, Zeno Oprea preciza: După luarea Licenţei în Drept, m-am înscris, în anul 1930, ca avocat stagiar, în baroul Hunedoara, [cu sediul în Deva], dar nu am practicat de loc avocatura, întrucât mi-am continuat studiile în vederea obţinerii doctoratului.

Întors la Paris, studiile pentru doctorat le-a întrerupt între 1933 şi 1934, când şi-a satisfăcut serviciul militar, primind la eliberare gradul de sergent T.R. La perioada studenţiei lui Zeno Oprea



s-a raportat şi Nicolae Comşa în referinţa mai sus amintită, după cum urmează: După liceu [Zeno Oprea] a plecat la studii în Franţa (Grenoble şi Paris). L-am întâlnit şi am fost împreună la Paris între anii 1932 - 1935. Era acelaşi student serios, educat în muncă. În 1935 şi-a susţinut teza de doctorat cu frumos succes. Ne-am întâlnit pe urmă mai rar. Din 1944 însă preocupările noastre identice grefate pe vechea prietenie ne-au adus din nou într-un contact permanent.

Teza de doctorat, având titlul Essai sur la notion de bonnes moeurs dans les obligations en Droit civil allemand, a susţinut-o, în primăvara anului 1935, la Facultatea de Drept a Universităţii din Paris, fiind publicată, în acelaşi an, de editura pariziană Rousseau. Diploma de doctor în drept, purtând semnătura ministrului francez al instrucţiunilor publice de atunci, Mario Roustan, era deja completată la 29 octombrie 1935 şi a fost eliberată, de rectorul Academiei din Paris, la data de 16 noiembrie 1935, cu numărul 124. Doctoratul a fost obţinut cu nota „foarte bine”. Teza de doctorat a fost reţinută pentru concursul de teze şi recompensată la acest concurs, obţinând astfel titlul de laureat al Facultăţii de Drept pariziene. Decanul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti a echivalat această diplomă, în conformitate cu art.7 din Legea învăţământului superior din acea perioadă, la data de 22 decembrie 1937, cu titlul de Doctor în Drept (ştiinţe juridice). Cât timp am fost student, nu am desfăşurat niciun fel de activitate politică; m-am străduit să-mi trec în bune condiţiuni examenele şi să-mi însuşesc o cât mai temeinică pregătire profesională, evidenţia Zeno Oprea în autobiografia sa. Temător să nu fie bănuit că ar fi dispus de resurse materiale ce l-ar fi catalogat drept un reprezentant al unei clase stigmatizate în epocă, Zeno Oprea scria în continuare: Aş vrea să menţionez că, din faptul că mi-am urmat studiile în străinătate, nu trebuie să se deducă opinia că părinţii mei ar fi fost oameni avuţi. [ ... ] Eram singurul copil; mama s-a restrâns şi a făcut sacrificii ca să mă poată întreţine la studii; a luat împrumuturi pe care le-am restituit treptat după terminarea studiilor şi am avut şi bursă de studii.

Despre situaţia materială a lui Zeno Oprea din timpul studiilor, Nicolae Comşa relata: Zeno Oprea este fiu de avocat, dar rămas orfan la vârsta de 3, 4 ani, l-a crescut mama lui. Educaţia şi instrucţiunea sa frumoasă o datorează devotamentului neprecupeţit şi spiritului de sacrificiu al mamei sale, dar şi muncii sale proprii, susţinute şi caracterului său cumpătat Au trăit în condiţii deosebit de modeste şi au trăit foarte demn. Trebuia să ajungi într-adevăr în intimitatea lui Zeno Oprea pentru a-ţi da seama cu ce mijloace reduse, datorate privaţiunilor, putea face faţă vieţii şi obligaţiunilor impuse. Nicio vorbă de-a lui, nici prezentarea sa, întotdeauna corectă, nu te putea face să întrebi acest lucru. În toate împrejurările l-a susţinut convingerea că singurul său sprijin, puternicul său sprijin sunt munca sa şi rezultatele obţinute prin ea.

După întoarcerea mea de la studii, îşi amintea Zeno Oprea, am fost câteva luni în căutarea unui serviciu. Am reuşit să fiu numit [în decembrie 1936] funcţionar [referent] în fosta Bancă Naţională, mai întâi la sucursala din Braşov, de unde, în 1937, am fost transferat în Centrală. În primăvara anului 1938 [31 martie 1938] am demisionat din Banca Naţională, fiind numit la Consiliul Legislativ, unde am funcţionat până în aprilie 1948. Cu privire la începuturile activităţii profesionale a lui Zeno Oprea, Nicolae Comşa preciza: Îmi aduc aminte că, cu tot rezultatul frumos obţinut la susţinerea tezei sale de doctorat, a fost nevoit să aştepte mai bine de un an până ce a putut obţine un serviciu. Acest an nu l-a petrecut nici în disperare, nici în acceptare de compromisuri, nici în trândăvie, ci a continuat să activeze.

La Consiliul Legislativ interbelic, Zeno Oprea, care era şi un bun cunoscător al limbilor franceză şi germană, a fost angajat în calitate de referent stagiar. După izbucnirea celui de al doilea război mondial, mai precis în cursul anilor 1939 şi 1940, Zeno Oprea a fost concentrat la regimentul din Salonta, iar cu începere din aprilie 1941, a fost mobilizat pentru lucru la Consiliul Legislativ. Deci, după propria sa mărturisire, nu a făcut războiul. Între lucrările publicate de Zeno Oprea în timpul activităţii pe care a desfăşurat-o la Consiliul Legislativ s-a remarcat studiul Devalorizarea monetară sub regimul acordurilor internaţionale de plăţi. Consecinţele ei asupra contractelor, tipărit la Bucureşti în 1939. Cu privire la acest studiu, Zeno Oprea scria în memoriul său de activitate ştiinţifică din iulie 1958: În această lucrare am examinat incidenţa devalorizării monetare intervenită în cursul executării unor contracte de comerţ exterior, în cazul când plata urma a fi făcută pe calea clearingului internaţional. În lucrare am analizat diferitele clauze privind



devalorizarea monetară din acordurile internaţionale de plăţi încheiate de ţara noastră, incidenţa lor asupra contractelor care erau în curs de executare la data devalorizării şi măsura în care, în absenţa unor dispoziţii speciale, era cazul să se aplice dispoziţiile dreptului comun. În perioada în care a lucrat la Consiliul Legislativ a fost şi autorul unor cronici de jurisprudenţă şi al unor recenzii în cunoscutele publicaţii juridice din acei ani „Pandectele Române” şi „Curierul Judiciar”. Din 15 mai 1942, în paralel cu munca pe care o desfăşura la Consiliul Legislativ, Zeno Oprea a activat şi ca asistent al reputatului profesor Traian Ionaşcu la catedra de drept civil şi de procedură civilă a Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, ajungând treptat conferenţiar suplinitor şi apoi conferenţiar. În 1941, Zeno Oprea apare ca fiind încadrat referent titular la Consiliul Legislativ, în 1947 a devenit referent şef, funcţie pe care a deţinut-o şi în 1948, an în care această instituţie juridică, care şi-a câştigat o binemeritată reputaţie, a fost în mod abuziv desfiinţată de noile autorităţi impuse de sovietici la conducerea ţării.

S-a căsătorit în anul 1942 cu Florica Oprea, fostă Angelescu, casnică, al cărei tată Ion Angelescu, decedat în 1941, a fost preşedinte la Curtea de Conturi. Cei doi soţi nu au avut copii. Casa pe care Zeno Oprea a moştenit-o la decesul părinţilor a vândut-o în 1947 şi şi-a cumpărat un apartament cu trei camere în Bucureşti.

Anii războiului au fost ani grei, apăsători, care şi-au pus o puternică amprentă asupra lui Zeno Oprea. În acest context, Nicolae Comşa relata: Îmi amintesc prima noastră convorbire, în decembrie 1943, după o despărţire de câţiva ani. Şi îmi aduc aminte de indignarea sa pentru suprimarea de către „conducătorii” noştri de atunci a celor mai sfinte interese ale patriei şi ale masei largi a poporului în favoarea intereselor unei clici.

A fost membru al Partidului Naţional Popular din 1944 până la autodizolvarea acestuia în 1949, când membrii acestui partid au fost repartizaţi la munci pe linia organizaţiilor de masă. De altfel, Zeno Oprea a îndeplinit, pe parcursul timpului, diferite sarcini sindicale.

Din 1948 a fost conferenţiar la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, devenind mai târziu profesor universitar şi şef de catedră la catedra de dreptul muncii şi legislaţie economică. În calitate de conferenţiar, Zeno Oprea a predat, din anul 1948 până în 1953, o parte din cursul de drept civil, pentru studenţii anilor I şi II, tratând despre persoanele fizice, persoanele juridice, diferitele tipuri şi forme ale dreptului de proprietate, precum şi celelalte drepturi reale principale şi accesorii. Partea de curs pe care a predat-o a fost inclusă într-un manual, pe care l-a realizat în colaborare cu profesorul Traian Ionaşcu, care a fost publicat în 1951, sub formă litografiată. De altfel, partea sa din acest manual însuma circa 320 de pagini. În anii 1951-1952 şi 1952-1953, Zeno Oprea a predat şi cursul de drept bancar, pentru studenţii anului III. În anul universitar 1953-1954, a fost însărcinat cu predarea cursului de drept agricol colectivist – materie care se introdusese în programa de învăţământ a facultăţilor de ştiinţe juridice la cererea expresă a conducerii regimului dictatorial instaurat, după 23 august 1944, în ţară. Deşi, în adâncul sufletului, Zeno Oprea considera cursul de drept agricol colectivist, redenumit apoi cooperatist, o materie juridică artificială, impusă învăţământului juridic românesc, a fost nevoit să predea cursul mai sus menţionat până în anul pensionării, reuşind însă să evidenţieze şi în acest domeniu deosebit de arid pregătirea sa juridică temeinică dobândită în perioada interbelică. În cadrul manualului unic de drept cooperatist agricol, pentru facultăţile de ştiinţe juridice din ţară, a redactat şi publicat partea a II-a, consacrată dreptului de proprietate al organizaţiilor cooperatiste de producţie agricolă, volum tipărit în 1959, însumând 315 pagini. În anul universitar 1955-1956, a predat o parte din cursul „Programe speciale de drept civil”, pentru studenţii anului V. În anii universitari 1961-1962 şi 1963-1964 a predat cursul de Bazele statului şi dreptului socialist, în cadrul învăţământului postuniversitar. În toamna anului 1961, i s-a încredinţat conducerea catedrei de dreptul muncii şi legislaţie economică. A fost evidenţiat în muncă şi premiat pe Universitate, în mai 1951 şi în decembrie 1957. Între anii 1951-1954 şi 1958-1962, a condus cercul ştiinţific studenţesc de drept civil II şi cel de dreptul muncii şi legislaţie economică. A publicat adnotări la speţe din practica judiciară în revistele juridice „Justiţia Nouă” şi „Legalitatea Populară”.



În toamna anului 1954, preciza Zeno Oprea în autobiografia sa, am fost numit cu jumătate de normă la Institutul de Cercetări Juridice de pe lângă Academia Română, la sectorul de drept colectivist şi drept funciar, sector în care a lucrat, de altfel, ca cercetător principal.

La Institutul de Cercetări Juridice a contribuit, între altele, la elaborarea atât a avizului ce s-a dat asupra proiectului de statut-model al cooperativelor de producţie agricolă, pe bază de muncă şi rentă (80p.), cât şi a avizului asupra proiectului de decret privind regimul fondului funciar din R.P.R. (70p.).

Având în vedere caracteristicile orânduirii instaurate în ţară după modelul sovietic, Zeno Oprea a fost nevoit să ţină, în cadrul Societăţii pentru Răspândirea Ştiinţei şi Culturii, o serie de conferinţe de popularizare în întreprinderi şi instituţii din Bucureşti şi din regiunea Bucureşti. În cadrul Asociaţiei Juriştilor din R.P.R., a ţinut diferite prelegeri şi a participat la un simpozion unde a vorbit despre apariţia şi dezvoltarea dreptului cooperatist agricol în R.P.R

Titlul de doctor în drept i-a fost echivalat în 1966 cu titlul de doctor docent în ştiinţe. Astfel, în adresa Ministerului Învăţământului – Comisia superioară de diplome, trimisă, la 21 decembrie 1966, Rectoratului Universităţii Bucureşti, se arăta: Vă facem cunoscut că prin procesul verbal nr.1263/ din 15. XII. 1966 Comisia superioară de diplome a echivalat titlul de doctor, obţinut înainte de 1952 de tovarăşul Oprea Zeno, cu titlul ştiinţific de „doctor docent în ştiinţe”. Adresa era semnată de secretarul ştiinţific al Comisiei superioare de diplome, profesor Gheorghe Buzdugan.

În adresa Ministerului Învăţământului cu nr.128198/1968 trimisă Rectoratului Universităţii din Bucureşti se scria: Urmare adresei dumneavoastră nr.795/1968, vă facem cunoscut că, în baza ordinului Ministerului Învăţământului nr.4499/30. II. 1968, doctor docent Zeno Oprea, pensionat de la catedră, se numeşte pe data de 1 septembrie 1968 în funcţia de profesor consultant la catedra de drept civil, Facultatea de Drept de la Universitatea din Bucureşti, având ca sarcină – conducător de doctoranzi, fără indemnizaţie.

Ca urmare a pregătirii sale profesionale deosebite şi a muncii susţinute pe care a depus-o în slujba dreptului, Zeno Oprea a fost decorat cu „Medalia Muncii” şi cu „Meritul ştiinţific”.

De altfel, după cum arăta Nicolae Comşa, ceea ce îl caracterizează pe Zeno Oprea, pe lângă calităţile sale intelectuale, sunt: o onestitate fără şovăire, o conştiinciozitate împinsă până la ultima sa limită. Ea se manifestă atât în activitatea sa profesională, cât şi în activitatea sa socială, implicând nu numai tot timpul său, ci şi tot efortul şi toate posibilităţile sale. [ ... ] Referinţa mea atât de elogioasă este fără îndoială confirmată de cei ce-l cunosc de multă vreme [pe Zeno Oprea]. În ce priveşte părţile negative, nu le găsesc decât în exagerarea calităţilor sale. Extrem de conştiincios, nu scrie un rând din cursul său fără consultarea şi citarea tuturor izvoarelor, de aceea o oarecare încetineală în muncă. Dorinţa sa de a nu susţine nimic fără a fi documentat şi poate şi o reţinere şi timiditate naturală fac ca în discursul său public să fie rezervat şi pare lipsit de spontaneitate şi mai ales să nu răspundă imediat eventualelor critici ce i se aduc.

Cunoscutul profesor universitar, Tudor R. Popescu, în referinţa pe care a dat-o despre Zeno Oprea, la 25 septembrie 1952, la serviciul personal al Universităţii din Bucureşti – o practică de altfel obişnuită pentru acele timpuri – preciza: Îl cunosc pe Zeno Oprea din 1938, când era referent stagiar la Consiliul Legislativ. Profesional, Zeno Oprea este foarte bun, conştiincios, meticulos chiar, organizat; are şi cunoştinţe multe şi ştie să le utilizeze. A fost şi un student foarte bun, iar ca funcţionar era cel mai conştiincios dintre colegii lui de la Consiliul Legislativ. L-am cunoscut din 1943 şi la Facultate, pe când era asistent. Lucra la fel de conştiincios; era apreciat şi de colegi şi de studenţi, atât pentru pregătirea lui în drept comparat, cât şi pentru felul său de a se comporta: calm, liniştit, atent. Din punct de vedere moral, este cinstit, corect. Este însurat şi duce casă bună. Într-o altă referinţă despre Zeno Oprea, dată de Tudor R. Popescu la 19 iunie 1958, acesta din urmă aprecia: Face cursuri care sunt urmărite de studenţi cu mult interes. [ ... ] are pasiune pentru profesie. La 19 iulie 1959, Tudor R. Popescu scria despre Zeno Oprea: Profesional este foarte bun. A depus o bogată activitate ştiinţifică şi didactică, a elaborat cursul – planificat -, a participat la analize de cursuri şi a depus o activitate ştiinţifică susţinută. [ ... ] Răspunde la chemări, este foarte



disciplinat, stimat de studenţi şi de tovarăşii de muncă. Tudor R. Popescu susţinea, cu acel prilej, numirea lui Zeno Oprea ca profesor suplinitor la disciplina pe care o preda.

În referinţa pe care reputatul jurist Romulus-Florin Ionescu a dat-o, la 27 septembrie 1952, despre Zeno Oprea, se arăta: Îl cunosc pe Zeno Oprea din anul 1939, când era referent la Consiliul Legislativ. Apoi a fost numit asistent la Facultatea de Drept şi l-am avut coleg şi în această instituţiune. A fost un funcţionar care a trăit din salariul său. A fost membru în Partidul Naţional Popular, care s-a autodizolvat în ianuarie 1950, şi a avut sarcini de răspundere în gruparea universitară a partidului. Îl cunosc pe Zeno Oprea ca fiind întotdeauna serios, corect şi bine pregătit din punct de vedere profesional, care îşi duce munca şi îndeplineşte orice sarcină cu multă conştiinciozitate. Este apreciat, atât de colegii lui, cât şi de studenţi pentru seriozitatea pregătirii sale. Este însă puţin comunicativ şi mai retras, probabil din cauza sănătăţii sale cam şubrede.

Din mărturiile mai sus menţionate, reiese că profesorul Zeno Oprea a fost deosebit de stimat şi apreciat de studenţi. După dispariţia din viaţă a acestei veritabile personalităţi juridice, care a fost Zeno Oprea, amintirea sa dăinuie în mintea şi inimile foştilor săi studenţi. Pentru Sorin Popescu, care i-a fost student, în prezent preşedinte de secţie la actualul Consiliu Legislativ, un veritabil continuator al Consiliului Legislativ interbelic, imaginea lui Zeno Oprea a rămas, în pofida trecerii anilor, încă vie, după cum se exprimă: La sfârşitul anilor 50, când am intrat la Facultatea de Drept din Bucureşti, se mai menţineau la catedră unii dintre vechii profesori, formaţi în perioada interbelică, care însă vădeau evidente dificultăţi de a se acomoda cu noile programe şi discipline de învăţământ, total aservite regimulului aşa-zis ,,democrat – popular”, pecum şi ideilor propagate de corifeii ştiinţei juridice sovietice, din ţara ,,socialismului victorios”. Astfel, pe lângă noii dascăli, care îndeplineau chiar funcţii importante în aparatul de stat (cum erau Gheorghe Diaconescu, ministru de justiţie, titularul catedrei de Organizarea instanţelor, Grigore Râpeanu, prim-adjunct al procurorului general, care preda drept penal special ori Albert Schreiber, fost avocat comunist, devenit apoi consilier al Anei Pauker şi profesor de Teoria statului şi dreptului), mai funcţionau încă unii profesori de prestigiu, reprezentanţi de marcă ai şcolii de drept româneşti, ca, de pildă, Traian Ionaşcu, care preda civilul de anul I, proaspăt reprimit la catedră, după ce o perioadă fusese dat afară din facultate, Romulus Ionescu, la drept administrativ ori Zeno Oprea, fost asistent al profesorului Ionaşcu, nevoit acum să se refugieze la disciplina nou apărută, de drept cooperatist agricol. Profesorul Zeno Oprea (mi se pare că avea în acea perioadă numai gradul didactic de conferenţiar) era un reputat şi distins civilist, care se vedea că făcea eforturi disperate să predea o materie artificial creată – după modelul sovietic -, căutând, pe cât posibil, să adapteze vechile principii de drept civil la instituţii nou create prin legislaţia recentă care reglementa regimul noilor cooperative agricole de producţie. Mi-l amintesc pe profesorul Zeno Oprea ca pe un om deosebit de delicat, cu o înfăţişare rasată, de intelectual, de statură medie, uscăţiv, purtându-se întotdeauna foarte politicos cu studenţii. Din păcate, la orele de curs, glasul său abia se auzea, vorbea stins şi aproape mereu avea batista la gură, obicei pe care mi l-am explicat ulterior, aflând că suferă de tuberculoză. Materia pe care o preda mi se părea însă aridă şi anostă, astfel că am făcut eforturi să mi-o însuşesc. Întrucât era greu să iei notiţe la curs, a trebuit să citesc cursul său litografiat, el fiind autorul unuia dintre volumele subţiri care tratau materia, iar profesorul Paul Demetrescu, al unui alt volum. Din păcate, nu am fost prea apropiat de profesorul Zeno Oprea, care, deşi amabil, păstra totuşi distanţă faţă de studenţi. Am aflat ulterior, la câţiva ani după absolvirea facultăţii, că murise curând după aceea, încă tânăr (avea puţin peste 60 de ani), răpus de boala care pe vremea aceea făcea ravagii. Şi, ca un făcut, nu peste mult timp, avea să decedeze, neaşteptat, şi asistentul său, Lucilius Dimitriu, care era foarte popular şi iubit de generaţiile de studenţi. Zeno Oprea s-a stins din viaţă discret, refuzând parcă să atragă atenţia chiar şi în asemenea clipe dureroase asupra sa, dar a lăsat un gol imens în sufletele celor care l-au cunoscut şi l-au preţuit.



BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Essai sur la notion de bonnes moeurs dans les obligations en droit civil allemande, Paris, Rousseau, 1935, 341p. (Publications de l’Institut de droit comparé de l’Université de Paris 1re série Collection d’études théoriques et pratiques, XLIV – XV).

2. Devalorizarea monetară sub regimul acordurilor internaţionale de plăţi. Consecinţele ei asupra contractelor, Bucureşti, 1939, 43p.

3. Observaţii asupra contractelor dintre întreprinderi şi organizaţii economice socialiste de stat, în “Justiţia Nouă”, nr.9, 1949.

4. Curs de drept civil (Persoane fizice, personae juridice, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale principale), Bucureşti, Litografia învăţământului, 1951, 321p. (în colaborare cu prof. univ. Traian Ionaşcu).

5. Condiţiile în care o gospodărie agricolă colectivă poate dispune, prin hotărârea adunării generale, de bunuri care fac parte din fondul de bază, în: “Justiţia Nouă” nr.3, 1956.

6. Unele probleme privind natura raporturilor juridice din cadrul sistemului de contractări de produse agricole în R.P.R., în “Analele Universizăţii “C.I. Parhon””, nr.6, 1956 (în colaborare cu I. Filipescu).

7. Natura juridică a condiţiilor comasării de terenuri agricole, în favoarea unei gospodării agricole de stat, în “Justiţia Nouă”, nr.7, 1956.

8. Sistemul contractărilor de produse agricole din R.P.R., cu specială privire la contract, element central al acestui sistem, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957, 386p. (colectiv de autori sub coordonarea profesorului universitar Traian Ionaşcu).

9. Drept cooperatist agricol. Partea I: [de] prof. Paul I. Demetrescu, Bucureşti, Tipografia şi litografia învăţământului, 1958; Partea a II-a: [de] Zeno Oprea, Bucureşti, Tipografia şi litografia învăţământului, 1958, 315p.; Partea a III-a: [de] prof. Paul I. Demetrescu şi Zeno Oprea, Editura didactică şi pedagogică, 1964, 260p.

10. Probleme juridice privind agricultura în R.P.R., Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1959, 291p. (în colaborare cu Iosif Christian şi Salvator Brădeanu; cu o prefaţă de prof. univ. Traian Ionaşcu).

11. Plata lucrărilor mecanizate efectuate de Staţiunile de Maşini şi Tractoare, în caz de transformare a unei întovărăşiri în gospodărie agricolă colectivă, în “Legalitatea Populară”, nr.3, 1959 (în colaborare cu Salvator Brădeanu).

12. Unele probleme privind raporturile contractuale dintre Staţiunile de Maşini şi Tractoare şi organizaţiile cooperatiste de producţie agricolă, studiu apărut în volumul Studii juridice, publicat de Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române, 1960, 25p.

13. Unele aspecte juridice ale încheierii contractului de lucrări agricole dintre Staţiunile de Maşini şi Tractoare şi organizaţiile cooperatiste de producţie agricolă, cu privire specială la rolul adunării generale, în “Studii şi cercetări juridice”, nr.4, 1960, 25p.

14. Răspunderea Staţiunilor de Maşini şi Tractoare faţă de gospodăriile agricole colective pentru neexecutarea lucrărilor mecanizate la care s-au obligat prin contractul de lucrări agricole, în “Analele Universităţii Bucureşti”, seria Ştiinţe sociale (Ştiinţe juridice), nr.19, 1961 (în colaborare cu L. Dimitriu).

15. Cu privire la drepturile membrilor unei gospodării personale de colectivişti asupra casei pe care o locuiesc împreună, în “Legalitatea Populară”, nr.5, 1961.

16. Reorganizarea conducerii agriculturii …, în “Justiţia Nouă” nr.5, 1963 (în colaborare cu C. Topliceanu).

17. Unele aspecte juridice privind stabilitatea brigăzilor de tractoare în aceiaşi gospodărie agricolă colectivă şi regimul mecanizatorilor-colectivişti, în “Analele Universităţii Bucureşti, seria Ştiinţe juridice”, 1964 (în colaborare cu L. Dimitriu).


NOI APARIŢII EDITORIALE

Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu

Protecţia europeană a drepturilor omului

şi procesul penal român – Tratat

Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2008, 1043p.

În România ultimilor ani, după ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat o serie de hotărâri împotriva României, şi cu precădere după pronunţarea mult mediatizatei hotărâri în cazul Brumărescu, preocuparea în materia drepturilor omului a instituţiilor statului - plecând de la nivel guvernamental şi trecând prin cadrul jurisdicţional dar şi academic – s-a accentuat puternic.

În acest context, al unei realităţi sociale româneşti nevoite a se adapta la un dublu nivel al realităţilor europene – nivelul comunitar şi nivelul organizaţiilor europene – un tratat substanţial, care abordează sistematic, aprofundat şi comparat una dintre cele mai actuale (pe plan intern) proceduri jurisdicţionale – cea în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în procesul penal român – este o noutate salutară, atât pentru specialiştii dreptului - teoreticieni şi practicieni, dar şi pentru publicul larg care ar putea fi direct interesat de problematică.

Astfel, domnul Mihail Udroiu, tânăr judecător cu mari perspective în domeniu şi domnul Ovidiu Predescu, profesor universitar şi cercetător reputat, având în urmă o carieră exemplară de procuror, în urma unei susţinute şi ample activităţi de culegere şi centralizare a documentaţiei în domeniul vizat, introduc cititorul în gândirea juridică europeană, prin elaborarea, în premieră în literatura de specialitate românească, a unui Tratat, structurat în trei părţi, debutând cu informaţii generale despre geneza protecţiei europene a drepturilor omului, la nivel european şi universal şi cu noţiuni despre procesul penal român, analizând protecţia europeană a drepturilor omului şi dreptul penal român şi terminând cu protecţia europeană a drepturilor omului şi dreptul procesual român.

Tratatul prezintă, pe de o parte, standardele europene de protecţie a drepturilor omului şi modul în care acestea sunt aplicate de cele două instanţe europene – Curtea de la Strasbourg şi Curtea de la Luxemburg, iar pe de altă parte analizează modul în care aceste standarde sunt transpuse în dreptul penal autohton cu a sa procedură.

Partea I subliniază importanţa Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în contextul unei societăţi care încearcă a-şi găsi o nouă identitate europeană. Convenţia europeană are nu numai rolul de a compatibiliza normele europene cu cele naţionale, ci şi pe acela de a îndeplini o funcţie proprie de legitimare ce se raportează la ordinea politică, întrucât acestea reprezintă judecăţi comune în materie de ordine şi de valori ale unei noi societăţi europene.

În continuare este prezentată Declaraţia universală a drepturilor omului şi protecţia drepturilor omului în contextul european, după care, în Capitolul III este detaliat pe larg procesul penal român, relevându-se fiabilitatea procesului penal şi raporturile de drept penal şi drept procesual penal.

În Partea a II-a, care este consacrată protecţiei europene a drepturilor omului şi dreptului penal român, în cadrul a zece capitole, sunt analizate şi comentate detaliat dreptul la viaţă, interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, interzicerea sclaviei şi a

Noi apariţii editoriale


muncii forţate, principiul legalităţii incriminării şi pedepsei şi principiul neretroactivităţii legii penale, dreptul persoanei la respectarea vieţii private şi de familie, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie a persoanei, libertatea de exprimare, libertatea de întrunire paşnică şi de asociere, această parte a lucrării încheindu-se cu analiza interzicerii oricărei discriminări.

Pornind de la faptul că respectarea drepturilor omului trebuie să constituie obiectivul principal al fiecărei reforme penale, statelor membre ale Uniunii Europene le revine ca sarcină adaptarea legislaţiei lor penale la exigenţele şi nivelul Convenţiei europene, dispoziţiile acesteia devenind, la rândul lor, standarde europene pentru legislaţiile naţionale.

Autorii lucrării analizează detaliat şi cu deosebit profesionalism prevederile Convenţiei europene, ale dreptului comunitar şi ale altor documente europene referitoare la drepturile omului şi modul în care dezideratele acestora sunt traduse în viaţă de dreptul penal material român. De remarcat, de altfel, că ambii autorii au făcut sau fac parte din comisia de redactare a proiectelor de cod penal şi cod de procedură penală.

Între valorile sociale apărate de legea penală un loc important îl ocupă protecţia persoanei şi a drepturilor sale. Aceasta se realizează prin stabilirea unei cadru larg şi variat de incriminări, pe baza cărora se instituie răspunderea penală pentru faptele ilicite prin care se aduce atingere sau se pun în pericol direct sau indirect multiplele drepturi şi interese ale persoanei.

În acest fel sunt incriminate atât faptele care sunt îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, libertăţii, inviolabilităţii sexuale şi demnităţii persoanei, cât şi alte categorii de fapte care pot afecta interesele omului – contra avutului privat, contra familiei, contra sănătăţii publice, faptele privitoare la asistenţa celor aflaţi în primejdie etc.

Partea a III-a a Tratatului analizează protecţia europeană a drepturilor omului în cadrul procedurii penale şi stadiul actual al legislaţiei române.

Capitolele acestei Părţi tratează relele tratamente în faza administrării probatoriului sau aflate în executarea pedepselor privative de libertate, protecţia sănătăţii sau a persoanei în vârstă, munca prestată în timpul detenţiei de către persoanele private de libertate, activitatea desfăşurată de avocatul din oficiu, dreptul la libertate şi siguranţa persoanei, dreptul la un proces echitabil, dreptul persoanei la respectarea vieţii private, a corespondenţei şi a domiciliului, limitări ale libertăţii de circulaţie, dreptul la despăgubiri în caz de privare nelegală de libertate sau în caz de eroare judiciară, aplicarea principiului „ne bis in idem” în cadrul cooperării judiciare şi redeschiderea procedurilor interne ca urmare a condamnării statului român de către Curtea europeană.

În acest context, după analiza făcută la nivelul standardelor europene, autorii prezintă ample expuneri asupra legislaţiei româneşti procesual penale, evidenţiind numeroase inadvertenţe în raport cu prevederile Convenţiei europene şi cu hotărârile Curţii de la Strasbourg, precum şi lipsa unui caracter unitar al jurisprudenţei instanţelor române, de unde şi deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care au fost admise recursuri în interesul legii.

Astfel, ceea ce este deosebit de apreciat şi meritoriu pentru contextul actual şi viitor în materie sunt recomandările pe care autorii le fac cu privire la legislaţia românească în domeniu, prilej cu care pornesc de la deficienţele legislaţiei penale şi procesual penale până la numeroasele propuneri de lege ferenda, susţinute cu motivaţii şi argumente pertinente.

Tratat care va deveni cu siguranţă de referinţă în materia abordată, volumul este precedat de prefeţe, în număr de trei, ale unor prestigioşi profesori şi oameni de ştiinţă, domnul profesor universitar dr. Corneliu Bîrsan – judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, domnul profesor universitar dr. George Antoniu – Director ştiinţific al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române şi domnul profesor univ. dr. Nicolae Volonciu, fiind reliefate originalitatea şi actualitatea lucrării de faţă, care se înscrie printre tratatele de drept de o deosebită valoare apărute în ultimul timp în peisajul editorial românesc.

Preşedinte de secţie Sorin POPESCU

consilier Maria Luiza TEAU



Andrei Popescu

Dreptul internaţional şi european

al muncii: Ediţia 2

Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2008, 888 p.

„Pentru a-şi atinge scopurile şi în primul rând pentru a-şi îndeplini nevoile existenţei sale,

orice fiinţă vie este silită să îndeplinească o anumită muncă” susţinea Charles Gide, profesor la College de France, profesor onorific la Facultatea de Drept din Paris. Munca este, în fond, „o formă a activităţii umane”, o sursă a bunăstării şi prosperităţii. S-au elaborat reglementări naţionale, dar şi internaţionale prin care s-a consacrat dreptul la muncă, precum şi îndatorirea de a desfăşura o activitate socială utilă. Există aşadar un drept al muncii la nivel naţional, un drept internaţional al muncii, dar este de remarcat faptul că se conturează tot mai pregnant şi un drept comunitar al muncii.

Dreptul internaţional al muncii şi-a câştigat un loc bine meritat în rândul disciplinelor juridice datorită importanţei sale, implicaţiilor tot mai puternice asupra vieţii sociale şi ascendenţei principiilor respectului drepturilor omului pe plan mondial.

Acest drept internaţional al muncii, dar şi dreptul european al muncii au fost supuse unei analize aprofundate de către un reputat specialist în domeniu, binecunoscut printr-o prodigioasă activitate didactică şi ştiinţifică, prof.univ.dr. Andrei Popescu, într-o lucrare impresionantă, de certă valoare, care se impune prin calitatea tratării şi prin valoarea informaţiei pe care o aduce. Este vorba despre tratatul intitulat „Dreptul internaţional şi european al muncii”, ediţia 2, publicat în colecţia Master, la Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.

Ediţia a doua a tratatului numără 888 de pagini şi este structurată în cinci titluri, în cuprinsul cărora sunt analizate convenţiile şi recomandările Organizaţiei Internaţionale a Muncii, convenţiile şi acordurile Consiliului Europei, regulamentele şi directivele Uniunii Europene, punându-se accent şi pe problematica socială în Uniunea Europeană, politica de ocupare a forţei de muncă, Agenda de la Lisabona, Tratatul de la Lisabona, flexisecuritatea muncii, dialogul social la nivelul Uniunii Europene, normele comunitare privind relaţiile individuale şi colective de muncă, libera circulaţie a forţei de muncă, coordonarea sistemelor de securitate socială, precum şi impactul pe care îl au în structura şi dezvoltarea legislaţiei române. Fiecare titlu al lucrării abordează o problematică distinctă, cu referiri substanţiale la doctrina şi practica judiciară internaţională sau, după caz, comunitară. Este de reţinut, în mod deosebit, faptul că volumul nu este doar o lucrare de analiză şi de prezentare a unor instituţii juridice, ci el prezintă şi numeroase puncte de vedere personale, oferă noi conotaţii unor teze susţinute în literatura de specialitate, în consens cu noile realităţi. Astfel, Titlul I, care cuprinde trei capitole, este dedicat Organizaţiei Internaţionale a Muncii, prezentând activitatea acesteia de la constituirea sa şi până în prezent, cu accente deosebite asupra activităţii de elaborare, adoptare şi control al aplicării instrumentelor şi documentelor organizaţiei, a activităţii de cooperare şi asistenţă tehnică şi cea de informare şi cercetare ştiinţifică. Este de reţinut, în mod deosebit, modul în care autorul explică structura tripartită a organizaţiei şi tripartitismul ca principiu fundamental al acestei organizaţii.



Titlul II este structurat tot pe trei capitole şi este dedicat problemelor definirii dreptului internaţional al muncii, fiind relevate caracteristicile esenţiale ale acestuia, analizându-se apoi pe larg problematica elaborării şi aplicării convenţiilor şi recomandărilor organizaţiei şi influenţa instrumentelor internaţionale ale muncii asupra legislaţiilor statelor membre ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Autorul aduce elemente noi în problematica trăsăturilor specifice pe care le prezintă convenţiile organizaţiei, natura juridică a acestora, subliniindu-se caracterul contractual al lor şi faptul că în cazul convenţiilor O.I.M. nu este posibilă o ratificare condiţionată şi nici o ratificare cu rezerve, fiind posibilă doar, în unele cazuri, o ratificare însoţită de o declaraţie. Titlul III este consacrat problemelor ce privesc România şi Organizaţia Internaţională a Muncii şi relevă, în cele două capitole pe care le cuprinde, etapele participării României la activitatea O.I.M., dar şi conţinutul dreptului internaţional al muncii cu referiri importante la problemele vizând ocuparea forţei de muncă, condiţiile de muncă, normele specifice anumitor contracte sau raporturi de muncă, administraţia şi inspecţia muncii, securitatea socială. Spre deosebire de prima ediţie, în care titlul IV era consacrat Normelor de drept internaţional al muncii adoptate în cadrul organizaţiilor europene, în această a doua ediţie, el este denumit „Drept social european”, relevând elementele de drept social european raportate la dreptul naţional, precum şi activitatea în materie socială a principalelor organizaţii europene, respectiv Consiliul Europei şi Uniunea Europeană. În capitolul II sunt prezentate aspecte legate de normele de drept social în activitatea Consiliului Europei, în special Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, Carta socială europeană, ambele ratificate de România, dar şi de celelalte norme în materie: Codul european de securitate, Convenţia europeană de securitate socială, Convenţia europeană privind statutul juridic al lucrătorului migrant. Capitolul III este rezervat problematicii sociale în Uniunea Europeană, autorul prezentând un scurt istoric al acestei organizaţii, cu referiri la extinderea organizaţiei, aderarea României la Uniunea Europeană, a cadrului instituţional al Uniunii Europene, la izvoarele dreptului comunitar, Spaţiul Social European, incluzând o secţiune distinctă referitoare la preocupările sociale actuale ale Uniunii Europene: politica de ocupare a forţei de muncă, Agenda de la Lisabona, flexisecuritatea muncii, Tratatul de la Lisabona. Capitolul IV examinează dreptul comunitar al muncii, dezvoltând, printre alte teme, problemele actuale legate de dialogul social la nivelul Uniunii Europene, normele comunitare privind relaţiile individuale de muncă, normele comunitare privind relaţiile colective de muncă, libera circulaţie a forţei de muncă, coordonarea sistemelor de securitate socială. În Titlul V sunt prezentate alte izvoare ale dreptului internaţional al muncii, insistându-se asupra normelor adoptate în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, Organizaţiei Mondiale a Comerţului, asupra normelor adoptate prin tratate bilaterale, dar şi asupra unor aspecte legate de conflictul între izvoarele de drept internaţional şi cele de drept intern.

Partea finală a tratatului cuprinde, în traducere în limba română, documente ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii, adoptate în perioada 1990-2007, o deosebită relevanţă au Convenţia nr.186/2006 asupra muncii maritime, Convenţia nr.187/2006 privind cadrul de promovare a securităţii şi sănătăţii în muncă şi Convenţia nr.188/2007 privind munca în sectorul piscicol. Lucrarea „Dreptul internaţional şi european al muncii”, Ediţia 2, semnată de profesorul Andrei Popescu, reprezintă o apariţie editorială de o incontestabilă valoare, ce îmbogăţeşte literatura juridică română într-un domeniu mai puţin abordat până în prezent. Este de subliniat faptul că autorul a reuşit să înfăţişeze nu numai problematica dreptului internaţional al muncii, ci şi pe cea a dreptului european al muncii, în toată dinamica şi complexitatea sa, lucrarea constituindu-se într-o veritabilă pledoarie pentru respectarea normelor de drept şi de justiţie internaţională, pentru legalitate şi pentru o concordanţă deplină între normele internaţionale, respectiv europene şi legislaţia internă a României.

consilier Marieta CĂLINA



Liber Amicorum: Ion M.Anghel

DREPTUL

mai presus de toate

(ubi societas, ibi ius)

Iaşi, Junimea, 2008, 474 p.

Sub auspiciile Fundaţiei Europene Titulescu, Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale şi Asociaţiei Ambasadorilor şi Diplomaţilor de Carieră din România, a apărut recent, la Editura Junimea din Iaşi, volumul Dreptul mai presus de toate (ubi societas, ibi ius), coordonat de reputaţii jurişti prof. univ. dr. Andrei Popescu, şef departament la Consiliul Legislativ, prof. univ. dr. ambasador Aurel Preda şi Dumitru Ţâncu. Prin acest volum s-a dorit să se aducă un binemeritat omagiu unuia dintre cei mai reputaţi jurişti români din ultimele decenii, prof. univ. dr. ambasador ION M. ANGHEL, fost şef al sectorului de drept internaţional public din cadrul Consiliul Legislativ, cu ocazia aniversării a 80 de ani de viaţă. Volumul cuprinde două părţi. În prima parte este prezentată personalitatea şi contribuţia prof. univ. dr. ambasador Ion M. Anghel la dezvoltarea şi afirmarea dreptului, aspecte susţinute de documente şi imagini privind formarea sa ca jurist, de remarcabilele sale lucrări elaborate în domeniul dreptului internaţional, publicate în ţară şi în străinătate, succesele obţinute ca diplomat şi şef de sector în cadrul Consiliului Legislativ. Partea a doua, intitulată „Studii ad honorem” cuprinde 27 de studii şi articole elaborate de unii dintre cei mai prestigioşi jurişti români ai momentului, vizând domenii dintre cele mai importante şi actuale ale dreptului. Mesajul adresat destinatarilor de această parte a volumului izvorăşte chiar din adagiul latin din prefaţă: Suprema ratio (virtus) iuris atque justitiae, societatis invalidus ordo est şi din citatul shakesperian: Acolo unde încetează vigoarea legilor şi autoritatea apărătorilor ei nu poate exista nici libertate şi nici siguranţă pentru nimeni. În domeniul teoriei generale a dreptului şi al dreptului constituţional se distinge studiul prof. univ. dr. Sofia Popescu: Două aspecte privind elaborarea dreptului: fundamentarea ştiinţifică şi codificarea, în care autoarea prezintă în prima parte, într-o succesiune istorică, fundamentarea ştiinţifică a elaborării legislaţiei române şi contribuţia adusă în acest domeniu de renumiţi jurişti şi oameni de cultură români. În partea a doua, autoarea se opreşte asupra codificării legislaţiei ca un important mijloc al siguranţei juridice, evidenţiind trăsăturile definitorii ale codificării, liniile directoare în definirea codificării, formula codificării şi în final exemple de încercări ale codificării la nivel european şi la nivel naţional. În domeniul dreptului internaţional public şi privat, datorită importanţei şi actualităţii problemelor tratate, se remarcă studiul prof. univ. dr. Victor Duculescu privind Câteva consideraţii în legătură cu „internaţionalizarea” Dreptului Constituţional şi „constituţionalizarea” Dreptului Internaţional. Studiul prezintă într-o manieră critică cele două teorii larg analizate în cadrul câtorva dezbateri ştiinţifice internaţionale.



Autorul apreciază că cele două teorii pleacă de la constatarea că realităţile sociale şi politice din ultimii ani, dominate de fenomenul globalizării şi privatizării obligă, în prezent, la reconsiderarea poziţiei şi rolului celor două discipline, respectiv dreptul constituţional şi dreptul internaţional. Un alt studiu deosebit de interesant şi actual este cel al prof. univ. dr. Adrian Năstase privind Drepturile omului: o abordare bazată pe valori. Autorul dezvoltă în mod succesiv problemele privind: Dreptul internaţional: binomul valori-norme, Drepturile omului într-o concepţie axiologică şi Dreptul internaţional al drepturilor omului – configurare şi subiecte şi lansează idei şi argumente, propunând chiar definiţii ale unor anumite concepte şi concentrându-se asupra unei analize a diferitelor aspecte esenţiale pentru explicarea conceptului de „drepturi ale omului”, accentul fiind pus pe fundamentul acestora. Remarcabil este şi studiul ambasadorului conf. univ. dr. ambasador Ion Diaconu, referitor la Convenţia–cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale şi minorităţile din Europa, subiect care s-a născut în Europa şi care este mai actual ca niciodată. Convenţia respectivă este analizată pe scurt şi chiar dacă este o convenţie-cadru, ea enunţă în afara principiilor de ordin general obligaţiile clare ale statelor părţi care sunt puse în evidenţă în domeniile cele mai importante pentru umanitate, cum ar fi: limba, cultura şi educaţia. Se relevă faptul că în Europa, pe baza unei experienţe îndelungate şi o extinsă practică, s-a stabilit că există pe de o parte vechi minorităţi, în cea mai mare parte recunoscute şi care beneficiază de un regim bine precizat, bazat pe standarde internaţionale şi europene, iar pe de altă parte, există noi minorităţi împărţite în două categorii: cele formate recent ca urmare a dizolvării unor state federale şi cele formate în ultimele decenii în anumite ţări din Europa, urmare a procesului imigrării, proces care a condus la formarea unor comunităţi umane numeroase şi care sunt la a treia generaţie, din care majoritatea au devenit cetăţeni ai ţării în care trăiesc. Nu mai puţin important, interesant şi deosebit de actual este studiul Qui bono, cui prodest – Tratatul politic de bază cu Republica Moldova al prof. univ. dr. ambasador Aurel Preda. Fiind participant activ, ca reprezentant al Guvernului român la evenimentele de la Chişinău din anul 1991, autorul este de părere că există o complementaritate perfectă între Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, adoptată de Parlamentul de la Chişinău la 27 august 1991 şi Declaraţia Guvernului român privind recunoaşterea noului stat (numit în textul Declaraţiei) ca al doilea stat românesc, ceea ce face inutilă şi chiar periculoasă încheierea tratatului politic de bază între România de Vest şi România de Est. Raţiunea fundamentală a acestei opinii poate fi găsită în condamnarea unanimă a Pactului ilegal Ribbentrop – Molotov, semnat la Kremlin la 23 august 1939, care a avut ca efect, printre altele, încorporarea ilegală a României de est (cunoscută ca Basarabia) în 1941 la fosta Uniune Sovietică. În opinia autorului, dacă eventual s-ar încheia un tratat politic de bază între cele două state româneşti, acesta ar putea fi considerat ca o recunoaştere a consecinţelor Pactului Ribbentrop – Molotov, document care nu are nicio forţă juridică, fiind în contradicţie fundamentală cu dreptul internaţional public. Redând în anexă declaraţia adoptată de Conferinţa internaţională „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia (Chişinău 26-28 iunie 1991)”, Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 27 august 1991 şi Declaraţia Guvernului român din 27 august 1991 privind recunoaşterea Republicii Moldova ca stat independent şi suveran, autorul sporeşte importanţa studiului, oferind fundamente ştiinţifice pentru evoluţia relaţiilor dintre cele două state româneşti. În studiul său Probleme juridice în atenţia conferinţei Organizaţiei Internaţionale a Muncii din 2007, prof. univ. dr. Andrei Popescu analizează numai acele probleme dezbătute în cadrul conferinţei, care au comportat puternice implicaţii juridice şi au fost convenite prin Convenţia nr. 188/2007. Pe fond, autorul apreciază că dispoziţiile complexe ale convenţiei sunt de natură să garanteze condiţiile decente de muncă pentru muncitorii din sectorul pescuitului. Un studiu instructiv şi cu foarte multe aplicaţii îl constituie cel al lui Nicolae Turcu, şeful Secţiei de drept privat al Consiliului Legislativ privind Conceptul de incidenţă a Convenţiei de la Haga din 1986 asupra legii aplicabile contractelor de vânzare internaţională de mărfuri. În opinia autorului, Convenţia de la Haga din 1986 constituie un pas important spre unificarea convenţională a regulilor de



drept internaţional privat. Sunt relevate eforturile în detalierea numeroaselor aspecte privind câmpul de incidenţă, numeroase clarificări şi precizări, fără însă a departaja riguros aspectele respective de cele care ţin de domeniul legii aplicabile contractelor (lex venditionis). Din domeniul dreptului comunitar se evidenţiază studiul prof. univ. dr. Ion M. Anghel, prof. univ. dr. Andrei Popescu şi Dumitru Ţâncu privind Tratatul de aderare al României la Uniunea Europeană. Autorii studiului prezintă sumar prevederile Tratatului, menţionând părţile componente ale acestuia: Protocolul/Actul privind condiţiile de aderare, plus cele nouă anexe şi declaraţii, explicând conţinutul lor şi subliniind trăsăturile caracteristice ale documentelor. Oprindu-se asupra aspectului intrării în vigoare a Tratatului, autorii pun accentul pe circumstanţele originale în care Tratatul, în curs de ratificare de către România, a produs deja anumite efecte înaintea intrării sale în vigoare şi chiar simultan cu negocierea lui. Efectele şi chiar implicaţiile intrării în vigoare a Tratatului sunt examinate de o manieră logică şi aprofundată, în ceea ce priveşte drepturile dobândite şi obligaţiile asumate de România, inclusiv transferul de atribuţii suverane către Comunităţile Europene ca o consecinţă a acestei aderări la Uniunea Europeană. Un studiu interesant care priveşte probleme actuale este cel al prof. univ. dr. Traian Chebeleu privind Parlamentele naţionale în procesul decizional al Uniunii Europene. Autorul examinează preocupările din cadrul Uniunii Europene referitoare la implicarea parlamentelor naţionale în procesul luării deciziilor, ca una din căile de corectare a „deficitului democratic” al instituţiilor Uniunii Europene. Studiul relevă principalele prevederi ale Tratatului de reformare, ale Tratatului constituţional european, semnat la Lisabona în decembrie 2007, subliniind că a fost pentru prima dată în istoria construcţiei europene când Parlamentele naţionale au fost implicate în procesul luării deciziilor privind problemele legislative prin monitorizarea respectării principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. În opinia autorului, este foarte probabil ca efectele pozitive ale creşterii rolului parlamentelor naţionale prevăzute prin Tratatul Constituţiei Europene, semnat la Roma în 2005, vor genera noi modalităţi şi căi de întărire a rolului parlamentelor naţionale în luarea deciziilor de către instituţiile Uniunii Europene. Deosebit de interesant din punct de vedere doctrinar este studiul prof. dr. Andrei Popescu, şeful Departamentului de armonizare al legislaţiei cu reglementările Uniunii Europene din cadrul Consiliului Legislativ privind Modernizarea dreptului muncii în atenţia Uniunii Europene. Luând ca bază Cartea verde lansată de Comisia Europeană în 2006 intitulată Modernizarea dreptului muncii pentru a răspunde provocărilor secolului XXI, Comunicarea Comisiei către Consiliul şi Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, intitulată Către principii comune ale flexisecurităţii, autorul aduce numeroase clarificări conceptuale absolut necesare în înţelegerea dreptului social-comunitar, pentru a face apoi o sinteză a conţinutului dezbaterilor şi a trage concluzii pertinente.

În domeniul dreptului intern, de o stringentă actualitate, este studiul prof. univ. dr. Mircea Preda, fostul şef a.i. al Secţiei de drept public a Consiliului Legislativ, intitulat Actuala organizare administrativ teritorială a României este oare perimată? Prin acest demers ştiinţific şi actual, autorul îşi asumă sarcina de a pune în evidenţă dimensiunile teoretice şi raţional-practice care se află la baza unei probleme de un larg interes social cu profunde consecinţe politice ca cea a organizării administrative a teritoriului de stat în general şi al României de astăzi, în special.

Volumul mai cuprinde şi alte studii şi articole deosebit de interesante din diverse domenii ale dreptului, prin care se aduce o contribuţie importantă la cunoaşterea, interpretarea şi aplicarea normelor de drept, fie ele de drept intern sau drept internaţional.

Calitatea ştiinţifică deosebită a studiilor, actualitatea problemelor dezbătute determină ca volumul de faţă să se înscrie printre lucrările de referinţă ale doctrinei juridice româneşti, care nu ar trebui să lipsească de pe masa de lucru a tineretului universitar şi a specialiştilor în elaborarea şi aplicarea dreptului.

consilier Victor DIACONU



Sorin Popescu, Dan Lupaşcu

Sistemul judiciar din România:

Culegere de acte normative,

Volumul I - II,

Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2008

Făcând parte dintr-o instituţie care se ocupă de evidenţa oficială a legislaţiei, ne face plăcere

să semnalăm apariţia unei istorii legislative a instituţiilor sistemului judiciar românesc, de la Unirea Principatelor până la înlăturarea regimului totalitar în 1989, adunate într-o lucrare de amplă întindere, formată din două volume, însumând peste 1400 de pagini.

Intitulată „Sistemul judiciar din România: Culegere de acte normative”, rod al colaborării a doi autori din instituţii diferite: SORIN POPESCU, preşedintele Secţiei de evidenţă oficială a legislaţiei şi documentare de la Consiliul Legislativ şi DAN LUPAŞCU, preşedinte al Curţii de Apel Bucureşti şi membru cu activitate permanentă la Consiliul Superior al Magistraturii, lucrarea cuprinde peste 400 de acte normative, unele foarte vechi, sistematizate riguros, care oferă o privire de ansamblu exhaustivă asupra evoluţiei moderne a organizării justiţiei în România. Volumul I cuprinde actele normative referitoare la înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel de la Unirea Principatelor până la instaurarea regimului comunist, etapele istorice fiind marcate de constituirea statului român modern la 1859 şi domnia lui Alexandru Ioan Cuza (care s-a remarcat prin unificarea legislativă a sistemului judiciar românesc odată cu Legea pentru organizarea judecătorească din 1865 şi Legea fundamentală din 1866); proclamarea independenţei în 1877 şi venirea lui Carol I, ca rege, în 1881; sfârşitul primului război mondial şi Marea Unire (care au adus unirea legislativă şi instituţională prin Constituţia din 1923 şi Legea privitoare la organizarea judecătorească din 1924); domnia lui Carol al II-lea şi sfârşitul monarhiei constituţionale (prin adoptarea Constituţiei din 1938, care a facilitat dictatura regală); militarizarea statului după abdicarea lui Carol al II-lea, în 1940. Volumul al II-lea reuneşte actele care au stat la baza funcţionării judecătoriilor, tribunalelor, precum şi instanţei supreme în perioada regimului comunist, începând cu Legea privind organizarea judecătorească din 1947 şi Constituţia din 1948 şi până la Revoluţia din decembrie 1989. Celelalte instituţii importante ale sistemului judiciar, respectiv instanţele militare, parchetele, instanţa supremă de justiţie (cu ale sale foste denumiri Curte de Casaţiune, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Casaţie şi Justiţie, Curtea Supremă, Tribunalul Suprem), dar şi Consiliul Superior al Magistraturii (din perioada 1909-1949) îşi regăsesc istoria legislativă tot în acest volum, în capitole separate, dar nu sunt uitate nici instituţiile cu o importanţă efemeră în sistemul judiciar românesc, precum curţile cu juraţi, curţile marţiale şi cadiatele.

Pe lângă cuvântul înainte al autorilor, lucrarea se bucură şi de o frumoasă prefaţă semnată de judecător dr. Dieter Schlafen de la Curtea de Apel din Köln, consilier rezident de twinning la Consiliul Superior al Magistraturii. Acesta pune accentul pe rolul covârşitor pe care-l are justiţia în această fază de schimbare a societăţii din ţara noastră. Ea este chemată „să soluţioneze conflictele dintre părţi şi să creeze o bază care să servească părţilor ca reper de încredere pentru comportamentul şi acţiunile viitoare. Pe de altă parte, este garantul statului de drept, prin aplicarea legii tuturor persoanelor, nu numai în ceea ce priveşte normele penale, ci şi a normelor



care reglementează convieţuirea cetăţenilor, activitatea economică, precum şi activitatea instituţiilor statului”. Magistratul german apreciază apariţia acestei lucrări ca pe „o comoară nu doar pentru aprecieri istorice privind măsura în care trecerea timpului, dar şi faliile istorice şi-au lăsat amprenta asupra organizării judiciare, ci reprezintă o comoară şi pentru aprecieri privind ceea ce s-a dovedit corespunzător pe termen lung în esenţa organizării judiciare şi ceea ce poate fi considerat eşec”.

Într-adevăr, cei care se gândesc la viitoarea organizare judiciară în România ar avea un sfetnic bun parcurgând această culegere de acte normative, clarificându-şi astfel factorii esenţiali pe care trebuie să se întemeieze reforma justiţiei.

Volumul „Sistemul judiciar din România: Culegere de acte normative” este însoţit şi de o deosebit de utilă listă a miniştrilor justiţiei din perioada 1859-2008, cu data numirii lor în funcţie, precum şi de câteva medalii reprezentând inaugurarea Palatului de justiţie din Bucureşti şi efigii ale unor miniştri de justiţie, medalii aflate în colecţia personală a domnului Sorin Popescu.

Utilă deopotrivă teoreticienilor dreptului, slujitorilor justiţiei şi istoricilor, lucrarea apărută în condiţii deosebite de calitate în cadrul Editurii „Universul Juridic”, ar trebui, aşa cum o recomandă Dieter Schlafen, să intre în posesia fiecărei instanţe şi fiecărui parchet „fie doar şi pentru simplul motiv că publică «actul de naştere» al respectivei instituţii”.

expert Victoria ŢĂNDĂREANU


REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Articole din revistele de drept străine

intrate în Biblioteca Consiliului Legislativ

- Bibliografie adnotată∗ -

JOURNAL OF LAW AND SOCIETY

1. - Children, familiy responsibilities, and the state = Copiii, responsabilităţile familiei şi statul. În: Journal of law and society. - Boston : Blackwell Publishing, nr.1, 2008, p.1-187,.

Studiul, coordonat de Craig Lind şi Heather Keating, analizează responsabilităţile care revin familiei în privinţa copiilor în Marea Britanie, evidenţiind rolul pe care trebuie să şi-l asume părinţii şi statul în educarea copiilor. Obiectivele urmărite de studiu au fost prezentate în introducerea elaborată de cei doi coordonatori, intitulată "Părinţi responsabili şi un stat responsabil". La realizarea studiului şi-au adus contribuţia specialiştii: Barry Luckok, Sonia Harris-Short, Judith Masson, Julia Brophy, Val Gillies, Laurence Koffman, Alex Newbury, Clem Henricson şi Nigel Parton, care au dezvoltat, din diferite unghiuri, temele privind adopţia, maltratarea copiilor în familie şi criminalitatea juvenilă. Este, de asemenea, prezentat programul "O schimbare pentru copii" aplicat în Anglia, care precizează responsabilitatea ce revine statului pentru viaţa de familie.

MODERN LAW REVIEW

2. BALDWIN, ROBERT ; BLACK, JULIA. - Really responsive regulation = Reglementare într-adevăr corespunzătoare. În: The Modern law review, nr.1, 2008, p.59-94,.

Autorii analizează teoria reglementării activităţii în domeniul firmelor, punând accentul pe mijloacele şi strategiile societăţii. Autorii fac această cercetare în contextul combaterii corupţiei în Marea Britanie.

3. CHALMERS, JAMES ; LEVERICK, FIONA . - Fair labelling in criminal law = Încadrarea corectă în dreptul penal. În: The Modern law review, nr.2, 2008, p.217-246,.

Autorii constată că, în ultimele decenii, încadrarea corectă a faptelor penale reprezintă o uzanţă obişnuită în Marea Britanie, dar ea nu a fost niciodată analizată în detaliu. Autorii cercetează problema calificării infracţiunilor, sub aspectul descrierii şi al diferenţierii faptelor penale, atât în cazul agresiunii, cât şi în cel al apărării.

4. DE LONDRAS, FIONA. - Guantánamo Bay: Towards legality? = Golful Guantanamo: Spre legalitate? În: The Modern law review, nr.1, 2008, p.36-58,.

Autorul abordează problema aducerii în faţa instanţei americane a suspecţilor de terorism aflaţi în detenţie în închisoarea din zona Golfului Guantanamo şi pledează în favoarea legalizării situaţiei lor juridice. Pe de altă parte, autorul, după ce analizează statutul juridic al zonei Golfului Guantanamo situată în Cuba, dar unde se află o bază americană, propune să se ţină cont de prevederile tratatelor internaţionale privind apărarea drepturilor omului şi în cazul acestor deţinuţi.

5. DUNN, ALISON. - Demanding service or servicing demand? Charities, regulation and the policy process = Serviciu pretins sau pretenţie deservită? Instituţii de binefacere, reglementare şi proces politic. În: The Modern law review, nr.2, 2008, p.247-270,.

Articolul se referă la instituţiile de binefacere, menţionând tradiţia lor îndelungată în Marea Britanie şi dezvoltarea deosebită pe care acestea au cunoscut-o în epoca victoriană. Autorul analizează evoluţia actuală a acestor instituţii, punând accentul pe necesitatea unei bune organizări a activităţilor din domeniul binefacerii şi se preocupă de problemele ridicate de prevederile secţiunii 6(3)(b) a Legii privind drepturile omului din 1998, din Marea Britanie.

∗ Lucrare realizată de Svetlana BACIU şi Tudor PRELIPCEANU

Referinţe bibliografice


6. GUINIER, LANI. - Beyond electocracy: Rethinking the political representative as powerful stranger = Dincolo de "electocraţie": Reconsiderarea reprezentantului politic ca un necunoscut puternic. În: The Modern law review, nr.1, 2008, p.1-35,.

Autorul abordează unele probleme teoretice şi practice privind reprezentarea politică în democraţiile constituţionale. În opinia sa, "electocraţia", termen care semnifică conducere bazată pe alegeri, reduce rolul pe care îl joacă cetăţeanul, întărind, în schimb, poziţia politicianului. De asemenea, analizează sistemul electoral care permite partidului care învinge în alegeri să ia toate locurile şi consideră că reprezentanţii aleşi de electorat pot să adâncească democraţia, funcţionând ca un catalizator pentru implicarea cetăţenilor în viaţa politică.

7. HARDING, MATTHEW. - Trusts for religious purposes and the question of public benefit = Organisme create în scop religios şi problema beneficiului public. În: The Modern law review, nr.2, 2008, p.159-182,.

În Anglia, niciun organism nu poate fi considerat caritabil, conform legii, dacă obiectivele sale nu sunt în beneficiul publicului, iar această situaţie este cu atât mai adevărată în cazul organismelor create în scop religios, după cum susţine autorul. În anul 2008, când intră în vigoare, în Anglia, Legea privind caritatea adoptată în 2006, situaţia se complică, deoarece prezumţia beneficiului public nu este specificată în noua lege, demonstrarea existenţei aceastei prezumţii urmând să revină însă tribunalelor, iar articolul analizează această nouă situaţie.

8. KRISCH, NICO. - The Open architecture of European human rights law = Arhitectura deschisă a legii europene privind drepturile omului. În: The Modern law review, nr.2, 2008, p.183-216,.

Autorul precizează că regimul drepturilor omului în Uniunea Europeană face parte integrantă din Convenţia europeană a drepturilor omului. El analizează interacţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu tribunalele statelor membre ale Uniunii Europene, având drept obiectiv armonizarea soluţiilor date în cazurile de încălcare a drepturilor omului. De asemenea, articolul se ocupă de problema modelelor alternative la constituţionalism, în condiţiile construcţiei autorităţii postnaţionale în UE.

9. MERKIN, ROB ; LOWRY, JOHN. - Reconstructing insurance law: The Law commissions' consultation paper = Reconstrucţia legii asigurărilor: Lucrarea de consultanţă a comisiilor legislative. În: The Modern law review, nr.1, 2008, p.95-113,.

Comisia legislativă engleză şi cea scoţiană au publicat, în iulie 2007, lucrarea de consultanţă intitulată "Legea asigurărilor: Nedezvăluirea şi încălcarea garanţiei", în care se prezintă în detaliu propunerile provizorii ale comisiilor menţionate pentru reforma contractului de asigurare, cu referire specială la zonele cheie, cum ar fi buna-credinţă, garanţiile şi împuternicirea. Autorii analizează, în mod critic, concluziile principale şi recomandările acestei lucrări.

REVUE CRITIQUE DE DROIT INTERNATIONAL PRIVÉ

10. DE TEJADA, MARIA LOPEZ ; D'AVOUT, LOUIS. - Les non-dits de la procédure européenne d'injonction de payer = Procedura europeană a injoncţiunii de a plăti. Aspecte neclarificate. În: Revue critique de droit international privé. - Paris : Dalloz, nr.4, 2007, p.717-748,.

Este examinată din punct de vedere tehnic noua procedură europeană a injoncţiunii de a plăti. Autorul încearcă să dea un răspuns în ceea ce priveşte necesitatea unei proceduri uniforme, precum şi a unor surse şi metode de uniformizare a procedurii. Este scos în evidenţă conţinutul insuficient al procedurii instituite pe baza unor reguli lacunare, nepreocupate de protecţia destinatarului, atât în planul notificării, cât şi cel al competenţei şi sunt semnalate o serie de deficienţe care afectează folosirea acestui instrument. După părerea autorului, textul conceput pentru a fi experimental este redactat în prezent imperfect, fiind detectate unele lacune ale textului şi ale regulamentului care instituie o procedură al cărei conţinut nu este clar.

11. MARCHADIER, FABIEN. - La contribution de la Cour européenne des droits de l'homme à l'efficacité des conventions de La Haye de coopération judiciaire et administrative = Contribuţia Curţii Europene a Drepturilor Omului la eficienţa convenţiilor de la Haga de cooperare judiciară şi administrativă. În: Revue critique de droit international privé. - Paris : Dalloz, nr.4, 2007, p.677-716,.

Convenţiile de la Haga care instituie o cooperare administrativă şi judiciară reprezintă un progres al dreptului privat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului are posibilitatea de a asigura o deplină dezvoltare a mecanismelor de întrajutorare veghind la respectarea de către autorităţile statului atât a obligaţiilor lor de cooperare, cât şi a drepturilor fundamentale ale persoanelor.

REVUE DE SCIENCE CRIMINELLE ET DE DROIT PÉNAL COMPARÉ

12. DETRAZ, STÉPHANE. - La notion de condamnation pénale: l'arlésienne de la science criminelle = Noţiunea de condamnare penală. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. - Paris : Dalloz, nr.1, 2008, p.41-58,.

Noţiunea de condamnare penală se prezintă juristului ca o evidenţă care pare să fie recunoscută în mod instinctiv şi care nu necesită, în consecinţă, nicio definiţie. În realitate, reacţia juridică la infracţiunea penală poate lua diverse forme care nu duc toate la condamnarea autorului faptei. Dificultatea constă în faptul că legiuitorul nu defineşte condamnarea penală, limitându-se cel mai frecvent să indice că atunci când ea intervine, se produce o anumită consecinţă. Se poate estima că există o condamnare penală atunci când o persoană este recunoscută vinovată şi supusă unei sancţiuni penale prin decizia



unei jurisdicţii penale. Aspectele dezbătute sunt dedicate condamnării penale, declaraţiei de culpabilitate, precum şi aplicării sancţiunii.

13. PALAZZO, FRANCESCO. - Charte européenne des droits fondamentaux et droit pénal = Carta europeană a drepturilor fundamentale şi dreptul penal. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. - Paris : Dalloz, nr.1, 2008, p.1-20,.

Eşecul proiectului de Tratat constituţional european nu a dus la o modificare a raporturilor dintre Carta drepturilor fundamentale şi dreptul penal. Acest tip de raport rămâne neschimbat în Tratatul de la Lisabona aprobat în 2007, ce modifică tratatele asupra Uniunii Europene şi asupra Comunităţii Europene. După părerea autorului, adoptarea şi intrarea în vigoare a Tratatului de modificare, dar şi receptarea Cartei drepturilor fundamentale vor determina coexistenţa în Uniunea Europeană a două sisteme de protecţie a drepturilor fundamentale: cel al UE încredinţat Curţii de la Luxemburg se va adăuga sistemului mai important bazat pe Convenţia din 1950 şi încredinţat Curţii de la Strasbourg.

14. RUBI-CAVAGNA, ELIETTE. - L'extension des procédures dérogatoires = Extinderea procedurilor derogatorii. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. - Paris : Dalloz, nr.1, 2008, p.23-40,.

Procedurile derogatorii au fost construite iniţial pe domenii, apoi extinderea lor a continuat prin elaborarea unei proceduri pentru criminalitatea organizată, iar din anii 2000 au pătruns în dreptul comun al procedurii. În prezent, regulile derogatorii sunt integrate explicit sau implicit în dreptul comun al procedurii penale şi această transformare se bazează pe problema concilierii dintre securitate şi libertate.

15. THIERRY, JEAN-BAPTISTE. - L'individualisation du droit criminel = Individualizarea dreptului penal. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. - Paris : Dalloz, nr.1, 2008, p.59-68,.

După părerea autorului, modificările legislative succesive punctuale şi imperfecte din punct de vedere tehnic ar putea face obiectul unei sistematizări. În spatele acestei dezordini poate fi trasată o linie directoare, cea a individualizării dreptului penal. Dacă principiul individualizării pedepsei este acceptat deja, cel al individualizării dreptului penal este mai recent şi mai difuz. El poate fi definit ca adaptarea nu numai a pedepsei, dar şi a regulilor de drept penal în ansamblul lor, la fenomenul delictual şi la protagoniştii acestuia.

REVUE DU DROIT PUBLIC

16. Rapport de la commission Balladur: libres propos croisées de Pierre Mazeaud et Olivier Schrameck = Raportul comisiei Balladur: consideraţiile libere ale lui Pierre Mazeaud şi Olivier Schrameck În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr. 1, 2008, p.3-51,.

Amploarea muncii depuse de Comitetul Balladur se concretizează în cele 77 de propuneri clasate în trei mari rubrici care acoperă în totalitate materia constituţională. Raportul reprezintă o reflecţie de ansamblu care pleacă de la dubla constatare că deşi Constituţia din 1958 a avut succes, "instituţiile celei de-a V-a Republici nu funcţionează într-o manieră pe deplin satisfăcătoare". Revista redă în integralitate un interviu în care Pierre Mazeaud şi Olivier Schrameck pun la dispoziţia cititorilor analize şi comentarii, păreri ce pun în lumină un moment important al dreptului constituţional francez.

17. AMIEL, OLIVIER. - Diversité culturelle et droit communautaire = Diversitate culturală şi drept comunitar. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.1, 2008, p. 247-258,.

Confirmarea prin Tratatul de modificare a sfârşitului unanimităţii în domeniul culturii este deosebit de importantă deoarece ea ar trebui să marcheze trecerea de la o politică defensivă ce a permis dezvoltarea conceptului de diversitate culturală, la o politică ofensivă care ar trebui să favorizeze perenitatea diversităţii culturale. Astfel aspectele care sunt pe larg analizate de autorul articolului se referă la o unanimitate indispensabilă pentru apariţia diversităţii culturale şi la o unanimitate contestată pentru viitorul diversităţii culturale.

18. CAZALS, MARIA DE. - La dématérialisation du vote: un nouvel horizon pour la démocratie représentative? = Dematerializarea votului: un nou orizont pentru democraţia reprezentativă? În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.1, 2008, p.185-210,.

Dematerializarea votului are potenţialitatea de a constitui o alternativă la dificultăţile ce apar în cursul momentelor forte ale democraţiei reprezentative moderne. Abordarea propusă de autor constă în înţelegerea mizelor reprezentate de votul automatizat şi stabilirea punctelor în care folosirea maşinilor de vot trebuie ameliorată neapărat.

19. CÉLESTINE, EMMANUELLE. - L'accession à la propriété des usagers du service public du logement social = Accesiunea la proprietate a beneficiarilor serviciului public al locuinţei sociale. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.1, 2008, p.81-102,.

Până la legea ENL din 13 iulie 2006, achiziţionarea unei locuinţe sociale nu avea nicio consecinţă asupra conţinutului dreptului de proprietate care rezulta. Constatările alarmante legate de soarta coproprietăţilor rezultate din aceste vânzări, cât şi diferitele abuzuri din partea beneficiarilor acestui mod de accesiune la proprietate l-au constrâns pe legiuitor să reacţioneze prin limitarea dreptului noilor proprietari, pentru ca dreptul de proprietate de care ei au putut beneficia să poată continua a fi exercitat de către alţi locatari sociali.

20. COLLOT, PIERRE-ALAIN. - La décentralisation culturelle = Descentralizarea culturală. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.2, 2008, p.335-362,.

Referindu-se la dificultăţile pe care le suscită descentralizarea culturală, autorul arată că legiuitorul a fost constrâns să acţioneze în scopul de a modifica ordinea stabilită de noile transferuri de competenţă. Legea constituţională nr.2003-276 din 2003 privind organizarea descentralizată a Republicii a reuşit să instituie principiile directoare ale reînnoirii descentralizării



culturale. Legea nr.2004-809 din 2004 privind libertăţile şi responsabilităţile locale amorsează o nouă fază de transferuri de competenţe culturale de care au beneficiat în principal regiunile şi colectivităţile Corsicii. Aspectele analizate se axează pe dimensiunea culturală a principiilor de experimentare, subsidiaritate şi de colectivitate "cap de rând".

21. DETAIS, JULIEN. - La constitution de la Serbie-et-Monténégro. De l'unité au démemebrement de la fédération = Constituţia Serbiei şi Muntenegrului. De la unitate la dezmembrarea federaţiei. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.1, 2008, p.211-233,.

Ultimul secol a fost atât teatrul instalării federalismului cât şi martorul dezintegrării, câteodată dramatice şi sângeroase, a unor state federale precum Iugoslavia la începutul anilor '90. Autorul îşi prezintă comentariile pe baza analizei constituţiilor Serbiei şi Muntenegrului din 2003 şi ale constituţiei sârbe din 2006.

22. EVEILLARD, GWELTAZ. - Le statut des Terres Australes et Antarctiques Francaises après la loi du 21 février 2007 = Statutul teritoriilor australe şi antarctice franceze după legea din 21 februarie 2007. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.1, 2008, p.103-138,.

Legea ordinară nr.2007-224 ce cuprind dispoziţii privind teritoriile de peste mări procedează la o reformă destul de amplă a statutului teritoriului de peste mări francez, în aplicarea titlului XII al Constituţiei ce rezultă din revizuirea constituţională din 28 martie 2003. Legea ordinară nu afectează administrarea unei populaţii, teritoriile australe şi antarctice franceze fiind nelocuite. După părerea autorului, statutul nu este decât foarte puţin modificat, lăsând organizarea şi funcţionarea teritoriilor australe şi antarctice destul de inadaptate la noile realităţi.

23. FAURE, BERTRAND. - Les droits fondamentaux des personnes morales = Drepturile fundamentale ale persoanelor juridice. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.1, 2008, p.233-247,.

Tema drepturilor fundamentale ale persoanelor juridice a necesitat o mai lungă perioadă de timp pentru a fi admisă de doctrină. Apariţia temei coincide cu un anumit număr de transformări ale peisajului juridic francez şi anume, dezvoltarea comparativismului în doctrina publicistă franceză, dezvoltarea surselor internaţionale ale dreptului francez. Articolul îşi propune să capteze interesul cititorilor pentru acest subiect.

24. FÉVROT, OLIVIER. - Contribution à une théorie des avant-contrats administratifs: l'exemple de l'accord-cadre = Contribuţie la o teorie a antecontractelor administrative: exemplul acordului-cadru. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.2, 2008, p.363-394,.

Inspirat din dreptul comunitar, acordul-cadru reprezintă un nou instrument contractual a cărui definiţie este stabilită de art.1-I al Codului contractelor publice, în redactarea sa izvorâtă din Decretul nr.2006-975 din 1 august 2006. Autorul analizează normele create de acordul-cadru, cu referire la unitatea sa internă, precum şi la unitatea externă a acestuia.

25. GAUDEMET, YVES. - Les facultés de droit dans la réforme universitaire. Propos introductif = Facultăţile de drept şi reforma universitară. Cuvânt introductiv. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.1, 2008, p.51-53,.

La iniţiativa autorului, o serie de articole publicate în revistă având ca temă facultăţile de drept în cadrul reformei universitare sunt consacrate bazelor constituţionale ale dreptului universitar, statutului personalului, autonomiei statutare a instituţiilor, precum şi altor subiecte. Autorul consideră că a venit momentul să fie amintite principiile juridice pe care se bazează universitatea franceză şi în cadrul acesteia, facultăţile de drept.

26. HAQUET, ARNAUD. - Le pouvoir réglementaire des autorités administratives indépendantes. Réflexions sur son objet et sa légitimité = Puterea de reglementare a autorităţilor administrative independente. Reflecţii asupra scopului şi legitimităţii acesteia. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.2, 2008,p.393-419,.

Problema legitimităţii puterii normative a autorităţilor administrative independente se pune în mod sistematic în studiile care-i sunt consacrate. Se nasc o serie de întrebări în legătură cu legitimitatea acesteia, întrebări la care nu există un răspuns pertinent. După părerea autorului, este dificil să se postuleze o ilegitimitate a principiului atunci când se consideră că autorităţile independente beneficiază de o anumită autonomie în exercitarea puterii lor de reglementare. Acest lucru fiind puţin contestat de destinatari este necesar să fie schimbată perspectiva şi să se presupună legitimitatea sa.

27. MAKOWIAK, JESSIKA. - L'amnistie en question = Amnistia în discuţie. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.2, 2008, p.511-538,.

Practica amnistiei, începând cu anii '80, s-a banalizat şi în prezent se poate pune întrebarea dacă recurgerea la amnistie nu este pe cale de a fi contestată. Autorul analizează aspecte care se referă la caracterizarea deciziei de amnistie, pentru a înţelege mai bine motivele pentru care aceasta pare astăzi să fie respinsă.

28. MORANGE, JEAN. - La liberté du professeur des facultés de droit = Libertatea profesorilor din facultăţile de drept. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.1, 2008, p.54-80,.

Libertatea profesorilor din facultăţile de drept este direct legată de statutul lor ca funcţionari ce aparţin unui corp universitar, dar ea depinde şi de cea a instituţiilor în cadrul cărora ei îşi exercită funcţiile. Datorită modificărilor profunde ale statului facultăţilor de drept, pe de o parte, ale celui al profesorilor, pe de altă parte, aceştia din urmă au pierdut o parte importantă din libertatea lor de participare la viaţa instituţiilor. După părerea autorului, viitorul libertăţii este legat atât de comportamentul fiecăruia, cât şi de tradiţii.



29. NÉGRIN, OLIVIER. - Une légende fiscale: définition de l'impôt de Gaston Jèze = O legendă fiscală: definiţia impozitului lui Gaston Jèze. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.1, 2008, p.139-152,.

În lipsa unei definiţii legal stabilite, căutarea unei definiţii a impozitului a fost şi va rămâne o preocupare constantă a doctrinei. În căutarea definiţiei ideale, unii autori formulează o definiţie proprie a impozitului, iar alţi autori reţin ca punct de plecare a reflecţiilor lor o definiţie pretins împrumutată de la Gaston Jèze, prezentată ca o definiţie "clasică" a impozitului. Menţionând că această definiţie faimoasă a cunoscut un succes doctrinar ieşit din comun, intrând în legendă, autorul este de părere că aceasta este dintr-un punct de vedere imaginară şi, anume, ea nu figurează în producţia ştiinţifică a lui Gaston Jèze. Autorul propune examinarea resorturilor acestei legende fiscale, încercând să-i demonteze mecanismele.

30. ORAISON, ANDRÉ. - Le statut nouveau de collectivité d'outre-mer des îles de Saint-Barthélemy et de Saint-Martin = Noul statut de colectivitate de peste mări al insulelor Saint-Barhélemy şi Saint-Martin. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.1, 2008, p.153-184,.

Referindu-se la Franţa periferică, autorul consideră că aceasta reprezintă în continuare un şantier juridic în efervescenţă după cum demonstrează statutele colectivităţilor de peste mări - insulele Mayotte, Saint-Pierre-et-Miquelon, Saint-Barthélemy şi Saint-Martin, prin legea organică din 21 februarie 2007. În virtutea acestei legi fiecare din aceste teritorii reprezintă o colectivitate de peste mări dotată cu autonomie, fiind guvernată de noul articol 74 al Constituţiei. Autorul consideră că este necesar să fie menţionate noile competenţe recunoscute colectivităţilor teritoriale Saint-Barthélemy şi Saint-Martin, cât şi noile lor instituţii, fiind prezentată schimbarea de natură juridică.

31. PROTIÈRE, GUILLAUME. - Les principes généraux dans la jurisprudence internationale: éléments d'une différenciation fonctionnelle = Principiile generale în jurisprudenţa internaţională: elemente ale unei diferenţieri funcţionale. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.1, 2008, p.259-292,.

Dreptul internaţional a fost dintotdeauna dirijat de o serie de principii cu diverse denumiri. După părerea autorului, dacă principiile generale de drept deduse din art.38 par.1c al Statutului Curţii Permanente de Justiţie Internaţională sunt înţelese ca un ansamblu de reguli structurând competenţa judecătorului internaţional, principiile generale ale dreptului internaţional sunt utilizate ca elemente de fond graţie cărora judecătorul participă la structurarea ordinii juridice internaţionale.

32. ROCA, DAVID. - La Catalogne: l'accès d'une entité infra-étatique aux juridictions communautaires = Catalonia: accesul unei entităţi infrastatale la jurisdicţii comunitare. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.2, 2008, p.583-606,.

Comunitatea autonomă a Cataloniei, din anul 2006, are un nou statut de autonomie. Dispoziţiile titlului V ale acestui statut descriu precis competenţele pe care le deţine Catalonia pe scena europeană. Aspectele puse în evidenţă se referă atât la recunoaşterea teoretică a unui drept de acces general la jurisdicţiile comunitare, cât şi la recunoaşterea pragmatică a unui drept de acces indirect la jurisdicţiile comunitare.

33. TOUZET, ALEXANDRE. - Droit et développement durable = Drept şi dezvoltare durabilă. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.2, 208, p.453-488,.

Noţiunea de dezvoltare durabilă este din ce în ce mai utilizată pentru a justifica politicile publice, pentru a ilustra comportamentul "civic" al unei întreprinderi sau a mobiliza cetăţeanul pentru salvarea planetei. Doctrina însă se referă puţin la concept, cel mai frecvent denunţându-i imprecizia. Scopul articolului este de a pune în lumină relaţiile stabilite între noţiunea de dezvoltare durabilă şi drept. Este necesar pentru aceasta să se lămurească problema specificităţii noţiunii de dezvoltare durabilă în câmp juridic, fiind avută în vedere şi recunoaşterea sa în dreptul internaţional comparat şi intern.

34. TUSSEAU, GUILLAUME. - Problèmes et contradictions du droit anti-discriminatoire appliqué au domaine de la représentation politique des femmes = Probleme şi contradicţii ale dreptului antidiscriminatoriu aplicat la domeniul reprezentării politice a femeilor. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.2, 2008, p.539-582,.

Studiul reprezintă o expunere prezentată în cadrul Seminarului internaţional "Hacia una democracia paritaria: Acciones positivas a favor de la representacion femenina en politica" la Universitatea Complutense din Madrid în 2007. În numeroase sectoare ale societăţii, familie, întreprinderi, religie, media etc., din diferite ţări, mărcile dominaţiei masculine au dispărut. După părerea autorului, evoluţia în favoarea femeilor în domeniul politic trebuie pusă pe seama măsurilor voluntariste adoptate în mod deliberat. Aspecte pe această temă sunt comentate şi propuse dezbaterii de către autor.

35. YANNAKOPOLUS, CONSTANTIN. - L'apport de la protection de la libre concurrence à la théorie du contract administratif = Aportul protecţiei liberei concurenţe la teoria contractului administrativ. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.2, 2008, p.421-452,.

Scopul studiului de faţă este de a demonstra că analiza sistematică a protecţiei liberei concurenţe în domeniul contractelor administrative poate duce la o nouă abordare juridică a acestora. Astfel, protecţia liberei concurenţe va trebui avută în vedere ca fundament atât al unei noi concepţii, cât şi al unui regim a contractului administrativ.

36. YOLKA, PHILIPPE. - Personnes publiques et contrat d'échange = Persoanele publice (instituţiile publice) şi contractul de schimb. În: Revue du droit public. - Paris : Editions juridiques associées, nr.2, 2008, p.489-510,.

Autorul propune o analiză a contractului de schimb şi anume folosirea acestuia de către persoane publice (instituţii publice etc.). Astfel, vor fi prezentate mai multe etape ca: rădăcinile istorice ale schimbului, încadrarea procedurii de schimb.



REVUE INTERNATIONALE DE DROIT COMPARÉ

37. BECHERAOUI, DOREID. - La place de la victime dans le procès pénal en droit libanais = Locul victimei în cadrul procesului penal, în dreptul libanez. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.4, 2007, p.891-926,.

Statutul acordat de noul Cod de procedură penală libanez victimelor infracţiunilor penale permite persoanelor lezate să beneficieze de unele drepturi vitale (dreptul de a se constitui parte civilă şi de a pune în mişcare acţiunea publică, dreptul de recurs contra unor anumite decizii). Însă, aceste drepturi nu garantează victimelor decât repararea eventuală a prejudiciului lor material născut din infracţiune. Dreptul libanez nu prevede nici o procedură având ca scop asistarea victimelor, nici înaintea declanşării urmăririi penale, nici în cursul procesului penal. Aspectele prezentate scot în evidenţă faptul că în dreptul libanez există un deficit în materie de ajutor acordat victimelor infracţiunilor penale şi că victima nu şi-a găsit locul just în procesul penal. În ciuda progresului realizat în raport cu Codul din 1948, noul Cod de procedură penală libanez nu satisface aşteptările emoţionale şi materiale ale victimelor infracţiunilor şi ale rudelor acestora.

38. BOUSTA, RHITA. - La "spécificité" du contrôle constitutionnel français de proportionnalité = "Specificitatea" controlului constituţional francez de proporţionalitate. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.4, 2007, p.859-878,.

Majoritatea Curţilor Constituţionale europene au preluat definiţia tripartită a principiului de proporţionalitate elaborat de Curtea Constituţională federală germană, însă Consiliul Constituţional francez nu a suferit aceeaşi influenţă şi nici nu a degajat o definiţie clară a acestui principiu. Proporţionalitatea pare să fi determinat mai mult un control pur formal, decât un examen substanţial al raportului dintre lege şi obiectivul său. Abordarea comparativă propusă permite relativizarea motivelor acestei rezerve, precum şi o interpretare constructivă a dispoziţiilor Constituţiei franceze din 1958.

39. CARPENTIER, ELISE. - La résolution juridictionnelle des conflits entre organes constitutionnels = Rezolvarea jurisdicţională a conflictelor dintre organele constituţionale. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.4, 2007, p.805-832,.

Autorul îşi prezintă consideraţiile pe marginea unei teze de doctorat care se referă la "rezolvarea jurisdicţională a conflictelor dintre organele constituţionale". Studiul oferă o prezentare analitică comparată a procedurii de rezolvare a litigiilor dintre organele constituţionale din Germania, Italia şi Spania.

40. LAFFAILLE, FRANCK. - Droit de grâce et pouvoirs propres du chef de l'Etat en Italie = Dreptul de graţiere şi puterile şefului statului în Italia. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.4, 2007, p.761-804,.

În anul 2006, considerând că dreptul de graţiere reprezintă o putere proprie şefului statului, Curtea Constituţională italiană a tranşat o controversă juridică veche de mai mulţi ani. După părerea autorului, dacă dreptul de graţiere reprezintă din acest moment, un act substanţial prezidenţial în lumina acestei jurisprudenţe, o asemenea autonomie normativă pare fără temei în drept, în lumina principiilor parlamentarismului clasic.

41. Païva de Almeida, Domingos. - Regards sur le droit brésilien = Consideraţii privind dreptul brazilian. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.4, 2007, p.879-890,.

În anul 2006, a fost organizat un colocviu la Universitatea Paris I Panteon-Sorbona, cu ocazia lansării volumului "Introducere în dreptul brazilian". Articolul realizează o sinteză a expunerilor prezentate de către profesori consacraţi, a dezbaterilor care se referă în principal la aportul dreptului comparat, precum şi la originalitatea sistemelor juridice latino-americane şi a dreptului brazilian.

42. SACCO, RODOLFO. - Liberté contractuelle, volonté contractuelle = Libertate contractuală, voinţă contractuală. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.4, 2007, p.743-760,.

În opinia autorului, ideea de libertate sau autonomie contractuală pare să evoce puterea voinţei, dar, în acelaşi timp, contractul poate obliga, câteodată chiar în lipsa voinţei. Dreptul, dacă vrea să satisfacă nevoia de autonomie trebuie să prevadă un mecanism, un procedeu, iar acest procedeu este manifestarea voinţei: utilizarea acestui mecanism, chiar dacă subiectul nu a prevăzut toate consecinţele produce rezultatele tipice ale actului. Autorul dezbate aspecte care se referă la autonomie şi voinţă, limitele acestora, la voinţă şi contract în ontologia juristului, precum şi la voinţă şi sistemul dreptului civil francez. Respectarea autonomiei are un sens susţine autorul, întrucât acest lucru înseamnă respectarea voinţei individuale.

43. SAMUEL, GEOFFREY ; VIGNERON, SOPHIE. - Vers un modèle européen de responsabilité du fait des autorités publiques = Spre un model european de responsabilitate al autorităţilor publice. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.4, 2007, p.833-858,.

Articolul prezintă aspecte menite să clarifice dacă în dreptul englez există un regim specific de responsabilitate delictuală a autorităţilor publice. El consideră că, în principiu, nu există un regim special comparabil cu dreptul administrativ francez, iar judecătorii englezi cu toate că au acelaşi punct de plecare cu judecătorii administrativi francezi, datorită unei filozofii individualiste ajung la soluţii diferite. După părerea sa, pentru înţelegerea responsabilităţii autorităţilor publice, nu este suficientă studierea dreptului, fiind necesară şi studierea rolului filozofiei politice.



REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT COMMERCIAL ET DE DROIT ÉCONOMIQUE

44. DEHARO, GAELLE. - Expertise et estimation du prix de cession par un "expert": analyse de l'article 1843-4 du Code civil = Expertiza şi estimarea preţului de cesiune de către un "expert": analiza articolului 1843-4 a Codului Civil. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique. - Paris : Dalloz, nr.4, 2007, p.643-655,.

Expertul, în principiu, nu este decât un auxiliar al procedurii care permite să se acceadă la cunoştinţe tehnice sau ştiinţifice, ce sunt mai apoi exploatate de către judecător în cadrul procesului său decizional. Articolul 1843-4 al Codului Civil francez se află la confluenţa intereselor şi logicilor distincte, el descrie un mod de rezolvare a unei contestaţii privind preţul de cesiune al drepturilor sociale. Analiza realizată nu este simplă, întrucât mecanismul descris de art.1843-4 al Codului civil adună diverse elemente de care trebuie să se ţină cont.

45. LE COUVIOUR, KARINE. - Regards critiques sur la rupture brutale des relations commerciales établies = O privire critică asupra ruperii subite a relaţiilor comerciale stabilite. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique. - Paris : Dalloz, nr.1, 2008, p.1-25,.

Problema ruperii relaţiilor comerciale stabilite este plasată în centrul preocupărilor legiuitorului. Sancţionând prin responsabilitatea civilă faptul de a rupe o relaţie comercială stabilită fără respectarea unui termen de preaviz suficient, articolul L.442-6,I,5 din Codul Comercial stigmatizează o formă specială de rupere: ruperea subită. Autorul îşi prezintă consideraţiile în legătură cu acest subiect, el considerând de altfel, că departe de a se limita numai la luarea în considerare a obligaţiei speciale de preaviz, prevenirea ar putea consta în despăgubiri de încetare a relaţiei.

46. TEXIER, MURIEL. - Les effets sur le cautionnement de la remise de dette consentie au débiteur dans le cadre de procédures organisées = Efectele asupra contractului de cauţiune a remiterii de datorie consimţită debitorului în cadrul procedurilor organizate. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique. - Paris : Dalloz, nr.1, 2008, p.25-45,.

Situaţiile de îndatorare excesivă cunosc o mişcare de expansiune îngrijorătoare de la pătrunderea creditului în viaţa economică şi socială, iar incapacitea debitorilor reprezintă o problemă fundamentală care nu poate fi ignorată de creditor. O stare de încetare a plăţii sau supraîndatorarea celui care împrumută reprezintă un risc major pentru persoana care împrumută. Din acest motiv, acesta nu ezită să recurgă la o atenuare a consecinţelor incapacităţii debitorului. Studiul întreprins face să interacţioneze două instrumente juridice clasice, contractul de cauţiune şi remiterea de datorie. Incidenţa asupra contractului de cauţiune a remiterilor de datorie consimţite debitorului poate fi relevată atât în dreptul comun, cât şi în dreptul special al dreptului întreprinderilor în dificultate.

47. THOMASSIN, NICOLAS. - La date de naissance des créances contractuelles = Data de naştere a creanţelor contractuale. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique. - Paris : Dalloz, nr.4, 2007, p.655-673,.

Aspectele prezentate se referă la creanţa contractuală ca efect juridic, precum şi la creanţa contractuală ca obiect juridic. După părerea autorului, creanţa contractuală va trebui să iasă din ambiguitatea în care se află, transferul său poate avea loc din momentul în care legătura de drept s-a născut juridic, la data la care contractul este obligatoriu. Sursă juridică a creanţelor contractuale, acordul de voinţe rămâne principiul activ al unui sistem pe care, după părerea autorului, dreptul francez nu l-a renegat şi nici nu l-a uitat.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT EUROPÉEN

48. CLAUDE, BERR J. ; ELISABETH, NATAREL. - Union douanière = Uniunea Vamală. În: Revue trimestrielle de droit européen. - Paris : Dalloz, nr.4, 2007, p.665-679,.

Activitatea Uniunii Vamale necesită o constantă adaptare a obiectivelor şi a metodelor sale la noi exigenţe de tot felul, exprimate atât de operatorii economici, cât şi de administratorii vamali. Aspectele reflectate se referă la contextul internaţional în care evoluează Uniunea Vamală Europeană.

49. MASSON, ANTOINE ; DUPARC-PORTIER, PASCALE. - Usages et réflectivité du latin à la Cour de justice des Communautés européennes = Utilizarea limbii latine la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. În: Revue trimestrielle de droit européen. - Paris : Dalloz, nr.4, 2007, p.609-635,.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene utilizează un număr important de expresii latine dintre care unele sunt departe de a fi cunoscute de toate sistemele juridice. Se pare într-adevăr că folosirea limbii latine la CJCE reprezintă reflectarea jocului de influenţă a sistemelor juridice. Totuşi, ea aduce, de asemenea, Curţii, flexibilitatea necesară pentru a defini standarde juridice comune.

50. POTTEAU, AYMERIC. - Les finances publiques de l'Union européenne en 2006 = Finanţele publice ale Uniunii Europene în anul 2006. În: Revue trimestrielle de droit européen. - Paris : Dalloz, nr.4, 2007, p.635-664,.

Anul 2006 a fost marcat nu numai de adoptarea unui număr mare de acte legislative de bază, dar şi de prima reformă a regulamentului financiar. Aspectele analizate au în vedere finanţarea Uniunii Europene, precum şi cadrul financiar plurianual 2007-2013.



51. RUBIO, NATHALIE. - Les instruments de "soft law" dans les politiques communautaires: vecteur d'une meilleure articulation entre la politique de la concurrence et la politique de cohésion économique et sociale = Instrumentele de "soft law" în cadrul politicilor comunitare: vector al unei articulări mai bune între politica concurenţei şi politica de coeziune economică şi socială. În: Revue trimestrielle de droit européen. - Paris : Dalloz, nr.4, 2007, p.597-608,.

Politica de coeziune economică şi socială a fost mai întâi aplicată pragmatic înainte de a fi consacrată în Tratatul CE în anul 1986. Ea se află într-o constantă evoluţie şi toţi aceşti ani ea a necesitat adoptarea unor instrumente de "soft law" cu funcţii variabile. Ultima reformă a reprezentat ocazia de a crea noi tipuri de acte, cu ambiţii strategice limpede identificate şi duce la apariţia unor întrebări în ceea ce priveşte articularea lor cu alte acte de "soft law", în special cele adoptate pentru aplicarea politicilor ajutoarelor de stat. Studiul demonstrează modul în care aceste instrumente de "soft law" pot alimenta un real impuls politic vizând să consacre o abordare globală a dezvoltării teritoriale a Uniunii Europene.

52. VON DANWITZ, THOMAS. - Effets juridiques des directives selon la jurisprudence récente de la Cour de justice = Efecte juridice ale directivelor conform jurisprudenţei recente a Curţii de Justiţie. În: Revue trimestrielle de droit européen. - Paris : Dalloz, nr.4, 2007, p.575-596,.

Sunt examinate efectele juridice ale directivelor conform jurisprudenţei recente a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. În acest context sunt examinate evoluţiile juridice ale jurisprudenţei recente şi sunt analizate perspectivele în materie.



Cărţi recent achiziţionate de

Biblioteca Consiliului Legislativ

- Bibliografie indexată∗ -

1 - ALEXE, CRISTINA EMILIA. Judecătorul în procesul civil, între rol activ şi arbitrar / Cristina Emilia Alexe. - Bucureşti : Editura C.H. Beck, 2008. (Praxis). - ISBN 978-973-115-310-0

Volumul I / Cristina Emilia Alexe. - Bucureşti : Editura C.H. Beck. - 2008. - 820 p. - ISBN 978-973-115-311-7 : 33,94 lei Volumul II / Cristina Emilia Alexe. - Bucureşti : Editura C.H. Beck. - 2008. - 386 p. - ISBN 978-973-115-312-4: 20 lei

SUBIECT: judecător; proces civil 347.96/A36

2 - ANUAR 2006 / Bucureşti : Editura Academiei Române, 2006. 282 p. - ISBN 978-973-27-1495-9: 5 lei

050.8/A64

3 – BĂCESCU-CĂRBUNARU, ANGELICA; BĂCESCU, MARIUS. Dicţionar de macroeconomie / Angelica Băcescu-Cărbunaru; Marius Băcescu. - Bucureşti : Editura C.H. Beck, 2008. - 478 p. - ISBN 978-973-115-329-2 : 29,94 lei

SUBIECT: dicţionar; macroeconomie (038)330/B12

4 - BERRY, ELSPETH ; HARGREAVES, SYLVIA. European Union Law / Elspeth Berry ; Sylvia Hargreaves. - Oxford University Press, 2007. 328 p. - ISBN 978-0-19-928244-9: 145 lei

SUBIECT: Uniunea Europeană; legislaţie comunitară 341.217(4)UE/B49

5 - CĂLINOIU, CONSTANŢA ; DUCULESCU, VICTOR. Drept constituţional european / prof. univ. dr. Constanţa Călinoiu; Prof. univ. dr. Victor Duculescu. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2007. 328 p. - ISBN 978-973-758-125-9 : 30 lei

SUBIECT: drept constituţional european 341.217(4)UE/C13

6 - Contractele mileniului III : 142 modele de acte civile şi comerciale / Iosif R. Urs; Manuela Tăbăraş; Gabriela Diţă; Chiriac Manuşaride; Mariana Păcurar. - Bucureşti : Rentrop and Straton, 2008. 904 p. - ISBN 978-973-722-310-4 : 122,08 lei

SUBIECT: contracte civile; contracte comerciale; drept civil; drept comercial; dreptul muncii 347.4/C64

7 - COSTIN, MIRCEA N. ; COSTIN, MIRCEA C. Dicţionar de drept civil / Dr. Mircea N. Costin, Mircea C. Costin. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, [1999].

Vol. 1 : A-C / Dr. Mircea N. Costin, Mircea C. Costin. - Bucureşti : Editura Lumina Lex. - [1999]. - 384 p. - ISBN 973-588-015-6 : 80000 lei

Vol. 2 : D-K / Dr. Mircea N. Costin, Mircea C. Costin. - Bucureşti : Editura Lumina Lex. - [1999]. - 528 p., Index. - ISBN 973-588-203-5 : 80000 lei

Vol. 3 : L-Z / Dr. Mircea N. Costin, Mircea C. Costin. - Bucureşti : Editura Lumina Lex. - 2004. - 496 p. - ISBN 973-588-795-9 : 33 lei

SUBIECT: drept civil; dicţionar (038) 347/C77

∗ Lucrare realizată de Mihaela BORA, expert la Consiliul Legislativ



8 - DĂNĂILĂ, GIORGIANA. Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne / Dr. Georgiana Dănăilă. - Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2006. 346 p. - ISBN 973-7643-82-8 : 35 lei

SUBIECT: procedură arbitrală; litigiu comercial 341.6/D14

9 - DĂNIŞOR, DIANA. Dicţionar juridic român-francez - francez-român / Diana Dănişor. - Bucureşti : Editura C.H. Beck, 2008. 834 p - (Lexicon juridic). - ISBN 978-973-115-290-5 : 65,40 lei

SUBIECT: dicţionar (038)34/D17

10 - DI NOLFO, ENNIO. Introducere în istoria relaţiilor internaţionale / Ennio Di Nolfo. - Bucureşti : Editura ALL, 2007. 147 p. - ISBN 978-973-571-757-5 : 16,92 lei

SUBIECT: relaţii internaţionale; istorie politică; istorie diplomatică 327/D36

11 - Dreptul mai presus de toate: (ubi societas, ibi ius) / coord.: Andrei Popescu, Aurel Preda, Dumitru Ţâncu. - Iaşi: Editura Junimea, 2008. 474 p. - (Liber Amicorum). - ISBN 978-973-37-1277-0: 47,40 lei

SUBIECT: drept; Anghel, Ion. M; drept internaţional public; drept internaţional privat; drept comunitar; relaţii internaţionale; Consiliul Legislativ (despre)

34/D82

12 - DUCULESCU, VICTOR. Protecţia juridică a drepturilor omului : mijloace interne şi internaţionale / Prof.univ.dr. Victor Duculescu. - ed. a III-a, revăzută şi completată. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2008. 478 p., Rezumat în lb.fr. şi eng. - ISBN 978-973-758-143-3 : 40 lei

SUBIECT: drept public; drepturile omului; drept internaţional public 342.7/D86

13 - FÁBIÁN GYULA ; MIHU, NICOLAE ; EMÖD VERESS. Parlamentul European / Fábián Gyula, Nicolae Mihu şi Emöd Veress. - Bucureşti : Editura Wolters Kluwer, 2007. 456 p., index p. 439, bibliogr. p. 453. - ISBN 978-973-88517-4-0 : 68 lei

SUBIECT: Parlament European; alegeri europene; grup parlamentar 341.217(4)UE/G99

14 - FRENŢIU, DELIA IOANA. Dicţionar juridic român-italian - italian-român / Delia Ioana Frenţiu. - Bucureşti : Editura Hamangiu, 2008. 416 p - (Dicţionare Hamangiu). - ISBN 978-973-1836-54-6 : 36 lei

SUBIECT: dicţionar (038)34/F89

15 - GRECU, ONORINA. Dicţionar juridic român-englez - englez-român / Onorina Grecu. - Bucureşti : Editura C.H. Beck, 2008. 404 p - (Lexicon juridic). - ISBN 978-973-115-229-5 : 38,94 lei

SUBIECT: dicţionar (038)34/G78

16 - HANGA, VLADIMIR ; CALCIU, DIANA. Dicţionar juridic A-Z / Prof. univ. dr. doc. Vladimir Hanga; Diana Calciu. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2007. 208 p. - ISBN 978-973-758-070-2 : 30 lei

SUBIECT: drept; dicţionar (038)34/H21

17 - IANCU, GHEORGHE. Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europeene / Conf. univ. dr. Gheorghe Iancu. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2007. 380 p. - ISBN 978-973-758-090-0: 35 lei

SUBIECT: instituţii europene; drept constituţional; UE 342.217(4)UE/I-23

18 - Instituţii de drept civil şi drept procesual civil : curs selectiv pentru licenţă. - ediţia a 2-a revăzută şi adăugită. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2008. 414 p. - ISBN 978-973-758-127-3: 40 lei

SUBIECT: drept civil; drept procesual civil; instituţii juridice 347.9/I-56

19 - IONESCU, CRISTIAN. Instituţii politice şi drept constituţional / Prof. univ. dr. Cristian Ionescu. - Bucureşti : Editura Universitară, 2007. 445 p. - ISBN 978-973-749-285-2 : 16 lei

SUBIECT: instituţii politice; stat; forme de guvernământ; drept constituţional 342.4/I-68



20 - Justiţia pentru minori : studii teoretice şi jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în domeniu . - Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2003. 454 p. - ISBN 973-85847-2-8 : 10,90 lei

SUBIECT: minor, instanţă; jurisprudenţă 347.98/J94

21 - KÖBLER, GERHARD. Dicţionar juridic român-german - german-român / Gerhard Köbler. - Bucureşti : Editura C.H. Beck, 2008. 602 p - (Lexicon juridic). - ISBN 978-973-115-092-5 : 50,94 lei

SUBIECT: dicţionar (038)34/K64

22 - LUPAŞCU, DAN ; MIHUŢ-GYONGY, GABRIELA. Regimul străinilor în România / Dan Lupaşcu; Gabriela Mihuţ-Gyongy. - Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2006. 275 p. - ISBN 978-973-7643-97-1 : 25 lei

SUBIECT: regimul străinilor; regimul vizelor 342.7/L94

23 – DOLTU, IOAN ; DRĂGHICI, VASILE ; NEGIP, MARIANA. Martorul în procesul penal / Ioan Doltu, Vasile Drăghici şi Mariana Negip. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2004. 142 p. - ISBN 973-588-807-6 : 21 lei

SUBIECT: proces penal; martor 343.1/D64

24 - MASTACAN, OLIVIAN. Răspunderea penală a funcţionarului public / Olivian Mastacan. - ediţia a 2-a. - Bucureşti : Editura Hamangiu, 2008. 158 p. - ISBN 978-973-1836-68-3 : 13,50 lei

SUBIECT: răspundere penală; funcţionar public; funcţie publică 342.98/M45

25 - MATEI, DOREL GEORGE. Măsurile preventive : practică judiciară / Dorel George Matei. - Bucureşti : Editura Hamangiu, 2006. 290 p - (Jurisprudenţă). - ISBN 978-973-8957-51-0 : 22,50 lei

SUBIECT: măsuri preventive; practică judiciară 343.1/M46

26 - MATEUŢ, GHEORGHIŢĂ. Protecţia martorilor. Utilizarea martorilor anonimi în faţa organelor procesului penal : Comentariu asupra Legilor nr. 682/2002 şi nr. 281/2003 prin prisma jurisprudenţei europeene şi a dreptului comparat / Prof. univ. dr. Gheorghiţă Mateuţ. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2003. 288 p. - ISBN 973-588-722-3 : 33 lei

SUBIECT: protecţia martorilor; proces penal; jurisprudenţă europeană; drept comparat; Legea nr.682/2002; Legea nr.281/2003

343.1/M46

27 - MĂGUREANU, ILIE. Ascultarea persoanelor în dreptul procesual penal / Dr. Ilie Măgureanu. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2004. 248 p. - ISBN 973-588-822-X : 26 lei

SUBIECT: proces penal; ascultare în instanţă 343.1/M15

28 - MINEA, MIRCEA ŞTEFAN ; COSTAŞ, COSMIN FLAVIUS. Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III / Prof. univ. Mircea Ştefan Minea; prep. univ. Cosmin Flavius Costaş. - Bucureşti : Rosetti, 2006. 552 p. - ISBN 973-7614-23-2 : 60 lei

SUBIECT: fiscalitate; Europa; politică fiscală; taxă; impozit; impozitare 347.73/M74

29 - MOCANU, MIHAELA. Contractul de franciză / Mihaela Mocanu. - Bucureşti : Editura C.H. BECK, 2008. 230 p - (Praxis). - ISBN 978-973-115-264-6 : 13,14 lei

SUBIECT: franciză; contract; contract de franciză 347.4/M84

30 - MUSCALU, CRISTINA-DANIELA ; VARTIC, EMILIA. Dicţionar de termeni juridici / Cristina-Daniela Muscalu; Emilia Vartic. - Bucureşti : Editura Universitară, 2008. 978-973-749-328-6 : 24 lei

SUBIECT: dicţionar (038)34/M98

31 - The Oxford dictionary of synonyms and antonyms. - second edition. - Oxford University Press, 2007. 514 p. - ISBN 978-0-1-92-921065-7 : 45 lei

SUBIECT: dicţionar; sinonime (038)/D39



32 - PALMOWSKI, JAN. Dicţionar Oxford de istorie universală contemporană : de la 1900 până azi / Jan Palmowski. - Bucureşti : Editura ALL, 2007. - ISBN 978-973-571-551-1

Vol. 1: A-J . - 490 p. - ISBN 978-973-571-570 -8 : 30 lei Vol. 2: K-Z . - 538 p., anexe. - ISBN 978-973-571-571-6 : 29,41 lei SUBIECT: dicţionar; istorie (038)93/D39

33 - PASCU, ILIE ; GORUNESCU, MIRELA. Drept penal : Partea specială : Examinarea normelor de incriminare prevăzute de Codul penal în vigoare, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cele din Legea nr. 278/2006 şi Legea nr. 337/2007. La elaborarea prezentei lucrări s-au avut în vedere legislaţia, doctrina şi jurisprudenţa publicate până la data de 1 ianuarie 2008/ Prof. univ. dr. Ilie Pascu; Lector univ. dr. Mirela Gorunescu. - Bucureşti : Editura Hamangiu, 2008. 759 p.. - ISBN 978-973-1836-64-5 : 63 lei

SUBIECT: Legea nr.278/2006; Legea nr.337/2007; drept penal 343/P40

34 - POPA, ION. Tratat privind profesia de magistrat / Ion Popa. - Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2007. 702 p. - ISBN 978-973-8929-77-7 : 80 lei

SUBIECT: magistrat; profesie 347.96/P79

35 - POPESCU, SORIN ; CIORA, CĂTĂLIN ; ŢĂNDĂREANU, VICTORIA. Aspecte practice de tehnică şi evidenţă legislativă / Sorin Popescu; Cătălin Ciora; Victoria Ţăndăreanu. - Bucureşti : Monitorul Oficial, 2008. 208 p. - ISBN 978-973-567-624-7 : 42 lei

SUBIECT: tehnică legislativă; evidenţa legislaţiei 340.11/P81

36 - SELEJAN-GUŢAN, BIANCA ; CRĂCIUNEAN, LAURA-MARIA. Drept internaţional public / Conf. univ. dr. Bianca Selejan-Guţan; Asist. univ. drd. Laura-Maria Crăciunean. - Bucureşti : Editura Hamangiu, 2008. 284 p. - ISBN 978-973-1836-55-3 : 31,51 lei

SUBIECT: drept internaţional public; diferend internaţional; răspundere internaţională; drept internaţional umanitar; tratat internaţional; teritoriu; protecţia internaţională a drepturilor omului; cetăţenie; regimul juridic al străinilor

341/S43

37 - ŞTEFĂNESCU, ION TRAIAN. Tratat de dreptul muncii / Ion Traian Ştefănescu. - Bucureşti : Wolters Kluwer, 2007. 768 p. - ISBN 978-973-88141-3-4 : 104 lei

SUBIECT: dreptul muncii; contract colectiv de muncă; contract individual de muncă; raport juridic de muncă; salarizare; conflict de muncă; dialog social; formare profesională; securitatea muncii; jurisdicţia muncii

349.2/S82

38 - ŞTRENC, ALEXANDRU CRISTIAN; IONESCU, BUCURA; GHEORGHIU, GHEORGHE. Dreptul brevetului : Tratat / Dr. Alexandru Cristian Ştrenc, Bucura Ionescu, dr. Gheorghe Gheorghiu. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2005. Vol. - ISBN 973-588-934-X Vol. 1. - Bucureşti : Editura Lumina Lex. - 2005. - 512 p. - ISBN 973-588-935-8 : 50 lei Vol. 2. - Bucureşti: Editura Lumina Lex. - 2007. - 359 p. - ISBN 978-973-758-088-7: 50 lei

SUBIECT: drept civil; dreptul proprietăţii intelectuale; brevet de invenţie 347.77/S90

39 - TERZEA, VIOREL. Codul civil adnotat. - Bucureşti : Editura C.H. Beck, 2008. - (Coduri adnotate). - ISBN 978-973-115-288-2 Vol. I (art. 1-643). - Bucureşti : Editura C.H. Beck. - 2008. - 718 p. - ISBN 978-973-115-289-9: 71,40 lei

SUBIECT: cod civil 347/T45

40 - ŢOP, DAN. Dicţionar de dreptul securităţii sociale / Dan Ţop. - Bucureşti: Editura Rosetti, 2006. 128 p. 8 lei

SUBIECT: dicţionar; securitate socială (038)349.3/T76

41 - UDROIU, MIHAIL ; PREDESCU, OVIDIU. Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român: Tratat / Mihai Udroiu; Ovidiu Predescu. - Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2008. 1043p., bibliogr., Index. -ISBN 978-973-115-359-9 : 83,40l ei

SUBIECT: drepturile omului; proces penal; Convenţia europeană a drepturilor omului; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; Curtea Europeană a Drepturilor Omului

341.176(4)/U19



42 - VASIU, IOANA ; VASIU, LUCIAN. Prevenirea criminalităţii informatice / prof. univ. dr. Ioana Vasiu; dr. Lucian Vasiu. - Bucureşti : Editura Hamangiu, 2006. 202 p - (Monografie). - ISBN 978-973-8957-53-4 : 15,30 lei

SUBIECT: criminalitate informatică; sistem informatic 004/V35

43 - VĂLEANU, CRISTINA. Cazurile de casare în recursul penal / Cristina Văleanu. - Bucureşti : Editura Hamangiu, 2007. 331 p - (Monografie). Teză de doctorat susţinută sub coordonarea domnului prof. univ. dr. Grigore Gr. Theodoru. - ISBN 978-973-1720-53-1 : 24,30 lei

SUBIECT: recurs penal; casare; norme de procedură 343.1/V14

44 - VEDINAŞ, VERGINIA ; CĂLINOIU, CONSTANŢA. Statutul funcţionarului public european / Verginia Vedinaş; Constanţa Călinoiu. - ed. a II-a revizuită şi actualizată. - Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2007. 417 p. - ISBN 978-973-127-005-0 : 32 lei

SUBIECT: statut; funcţionar public; funcţionar public internaţional; funcţionar comunitar 341.217(4)UE/V40

45 - VEDINAŞ, VERGINIA. Deontologia vieţii publice / Prof. univ. dr. Verginia Vedinaş. - Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2007. 391 p. - ISBN 978-973-8929-78-4 : 30 lei

SUBIECT: deontologie; viaţă publică 17/V40

46 - VEDINAŞ, VERGINIA. Statutul juridic al funcţionarului public parlamentar / Prof. univ. dr. Verginia Vedinaş. - Bucureşti : Editura Universul Juridic, 2006. 251 p. - ISBN 978-973-8929-62-3 : 25lei

SUBIECT: statut juridic; funcţionar public parlamentar; funcţionar public, statut 342.98/V40

modernizarea dreptului muncii şi flexisecuritatea muncii în viziunea

Documents