modalitati de realizare a echilibrului bugetar
TRANSCRIPT
Modalitati de realizare a echilibrului bugetar
Facultatea de Stiinte Economice si Administratie Publica
Specializare: Finante Banci
Grupa II
Realizator: Ganescu Simona Mariana
Cuprins
Introducere
1. Echilibre şi dezechilibre bugetare
2. Semnificaţiile echilibrului bugetar
3. Activitatea economică şi soldul bugetar
4. Capacitatea şi nevoia de finanţare a administraţiilor publice
5. Metode şi mijloace de politică bugetară pentru realizarea unui echilibru bugetar
5.1. Acţiuni asupra impozitelor5.2. Acţiuni asupra cheltuielilor bugetare5.3. Acţiuni asupra soldului bugetar sau metoda deficitului bugetar sistematic
6.Structura bugetului de stat al României
Studiu de caz: Caracteristicile politicii bugetare în Uniunea Europeană1. Politica bugetară europeană2.Veniturile bugetului UE3.Cheltuielile bugetului UE
Concluzii
Anexa:Legea 118/2010 privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului
bugetar.
Bibliografie
Introducere
Politica bugetară, prin orientarea cheltuielilor bugetare şi mobilizarea veniturilor
are un rol de maximă importanţă în realizarea programelor guvernamentale şi a
macrostabilităţii în economie. Ea vizează şi concretizează obiectivele generale ale
politicii economicea statului, care depăşesc cadrul restrâns al formări şi cheltuirii
veniturilor sale.
În economia contemporană, majoritatea statelor folosesc politica bugetară în
scopul prevenirii fenomenelor de criză, pentru ieşirea din criză şi relansarea economiei.
Orientările anticriză ale politicii bugetare a statelor datează din anii ’30 şi au la
bază concepţia keynesistă asupra intervenţiei statului în viaţa economică.
În realitate, obiectivele politicii bugetare sunt mai ample. Ele nu se limitează la
economie şi cu atât mai puţin, la asanarea fenomenelor negative din economie (criză
economică, inflaţie, şomaj). Sfera politicii bugetare este mai cuprinzătoare, integrând din
latura financiară şi cultura, administraţia şi ordinea publică, apărarea naţională, protecţia
mediului, etc.
Totuşi domeniul predilect al politicii bugetare rămâne socialul cu toate
componentele sale (învăţământ, cultură, sănătate, securitate socială, etc.).
Prin politica bugetară, un guvern încearcă să influenţeze cererea agregată în
economie prin intermediul cheltuielilor publice şi ratelor de impozitare. Cu alte cuvinte,
impozitele şi taxele, alocatiile şi subvenţiile bugetare, alături de preţuri şi tarife, credite şi
dobânzi, cursul de schimb etc. joacă rolul unor pârghii (instrumente) de mare importanţă
în economia de piaţă.
Impozitele şi taxele, bunăoară, sunt folosite, de regulă, ca instrumente de
redistribuire a veniturilor între membrii societăţii, de protejare a celor cu o capacitate
economică redusă, de stimulare a natalităţii şi/sau nupţialităţii, de limitare a consumului
unor produse nocive pentru sănătatea omului, de încurajare a producţiei şi a consumului
altor produse, de introducere a tehnicii şi tehnologiilor moderne, de stimulare a
amplasării de fabrici şi uzine în zone economice slab dezvoltate din punct de vedere
economic şi chiar de strămutare a unităţilor economice poluante din marile oraşe în afara
acestora, de încurajare a organizării de intreprinderi de anumite dimensiuni - mici sau
mijlocii, după caz, de încurajare a exportului şi de limitare a importului etc.
O politică bugetară bine fundamentată, care ţine seama de condiţiile concrete ale
vieţii economice şi sociale, de exigenţele prezentului şi de imperativele viitorului, se
poate dovedi benefică pentru progres; în schimb, dacă nu le sesizează sau nu ţine seama
de ele, ea poate frâna dezvoltarea, poate duce la involuţie şi la tensiuni sociale.
1. Echilibre şi dezechilibre bugetare
Teza clasică a echilibrului bugetar, care a existat de-a lungul sec. XIX şi până la
începutul sec. XX, implică egalitatea între cheltuielile bugetare şi veniturile bugetare
ordinare. Această teză se inspiră din regulile bunei gestiuni a finanţelor private, conform
cărora un particular nu poate cheltui pe termen lung decât ceea ce încasează.
Această abordare se bazează pe modelul unei economii echilibrate a ocupării
complete, care conduce la principiul neutralităţii bugetare, integrând o viziune specifică
asupra rolului statului: aceea a neintervenţiei decât ca simplu consumator, interzicându-şi
orice activitate productivă, directă sau indirectă1. În acest sens, proiecţiile bugetare vor
trebui să fie prezentate în echilibru, urmărindu-se în execuţia bugetară realizarea
echilibrului. În această optică, chiar dacă un deficit bugetar devine indispensabil, datorită
încasărilor insuficiente, acoperirea cheltuielilor publice prin împrumut sau creaţie
monetară nu este acceptată decât în situaţii excepţionale (de exemplu, războaie).
În general, echilibrul bugetar nu se poate rezuma la o simplă comparare şi
egalitate a veniturilor şi cheltuielilor. El este rezultatul acţiunii unui complex de factori
care stau la baza constituirii şi utilizării resurselor băneşti şi se realizează în anumite
condiţii sociale şi economice.
Multitudinea de relaţii existente între echilibrul financiar-monetar şi echilibrul
economic general, precum şi complexitatea proceselor economice şi financiare pe care se
1Gheorge Manolescu, Buget –Abordare Economică şi Financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p.141.
întemeiază elaborarea şi execuţia sa necesită o analiză minuţioasă a abaterilor şi
semnificaţiilor acestora faţă de valorile previzionate.
Şi în prezent, legea finanţelor publice (L500/2002) defineşte necesitatea unui
echilibru financiar şi economic, prin faptul că insuficienţa resurselor ordinare în raport cu
cheltuielile proiectate presupune aprobarea prealabilă, de către Parlament, a unui deficit
prevăzut.
Existenţa generalizată a deficitelor publice în economiile occidentale, în ultimele
decenii, se explică prin contestarea caracterului neproductiv al activităţii statului,
manifestată atât în domeniul alocării resurselor prin investiţiile realizate sau favorizate,
dar şi în domeniul stabilizării conjuncturale prin politicile bugetare.
Evidenţa unor imprecizii doctrinare referitoare la regula echilibrului bugetar a
contribuit însă la centrarea gestiunii bugetare riguroase asupra unei probleme mai extinse:
restituirea marjelor de manevră ale politicilor bugetare şi monetare, mult reduse după
şocul petrolier, atât prin acumularea accentuată a deficitelor bugetare, cât şi prin creşterea
rapidă a ratelor dobânzii şi cheltuielilor generate de această creştere.
În cadrul ansamblului economic, chiar dacă constituie o realitate în gestiunea
finanţelor publice, deficitele bugetare sunt dificil de măsurat, atât din motive conceptuale,
cât şi politice, însăşi interpretarea economică a acestora ridicând probleme.
2. Semnificaţiile echilibrului bugetar
Echilibrul bugetar general, care presupune egalitatea fluxurilor globale de încasări
şi cheltuieli, nu este, într-o analiză riguroasă, decât întâmplător (fortuit ) realizată. De
regulă, soldul previzionat se concretizează printr-un excedent al cheltuielilor asupra
veniturilor.
Într-o abordare contabilă echilibrele sunt adesea prezentate ca reflectând fie
echilibrul centrat pe venituri definitive, fie pe venituri globale (incluzând şi veniturile
temporare).
Până la Keynes, bugetul de stat trebuia să fie în echilibru, pârghiile fiscale având
un caracter neutru. Deficitul bugetar era considerat ca un fenomen negativ deoarece făcea
necesară emiterea de monedă, cu influenţe asupra funcţionării mecanismului economic.
Analiza keynesiană a condus la integrarea finanţelor publice în activitatea
economică generală. Bugetul de stat a devenit un instrument esenţial al politicii
economice, o pârghie foarte utilă în asigurarea echilibrului economic.
Conform doctrinei intervenţioniste se impune creşterea eficienţei măsurilor
financiare, politica bugetară actionând în direcţia înfăptuirii obiectivelor de politică
economică. Frecvenţa şi amplificarea fenomenelor de criză, şomaj, inflaţie şi necesitatea
relansării economice au condus la intensificarea folosirii instrumentelor bugetare şi
monetare în scopul echilibrării economiei. Astfel, statul intervine crescând sau micşorând
cererea de consum a populaţiei ori a investiţiilor.
Prin măsuri de politică bugetară sunt influenţate volumul producţiei şi cererea
solvabilă, deci consumul şi investiţiile, prin acestea modificând gradul de folosire a forţei
de muncă. Dimpotrivă, degrevările fiscale contribuie la sporirea cererii de consum,
constituind un mijloc de combatere a şomajului.
Obiectivul esenţial al măsurilor de politică bugetară şi monetară îl constituie
creşterea economică şi asigurarea ocupării resurselor de muncă, precum şi evitarea
proceselor inflaţioniste.
Concepţiile privitoare la echilibrul bugetar au evoluat, între cele care promovează
ideea obligativităţii acestuia şi cele care susţin folosirea deficitului ca instrument al
echilibrului economic aflându-se o mare varietate de puncte de vedere.2
Dezacordurile apărute în privinţa necesităţii, modalităţilor şi a oportunităţii
echilibrului bugetar au condus la conturarea mai multor strategii bugetare alternative:
- bugetul echilibrat anual;
- bugetul echilibrat ciclic;
- bugetul folosirii integrale a resurselor.
Conform teoriei bugetului echilibrat anual, orice deficit trebuie compensat în
cursul aceluiaşi an prin crearea unor excedente. Acestei orientări, promovată cu
predilecţie în anii ’20-’30 i se reproşează faptul că politica bugetară contribuie la
accentuarea tendinţelor negative din economie. Astfel, în condiţiile unui deficit iniţial
datorat taxelor reduse determinate de declinul venitului naţional, autoritatea publică, în
scopul echilibrării bugetului, va trebui să reducă cheltuielile publice şi/sau să crească
2 Ion Bucur, Bazele macroeconomiei, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p.210.
taxele, deci o politică de austeritate. Aceasta va avea ca efect accentuarea declinului
venitului naţional şi al activităţii economice. Efectele sunt similare şi pentru situatia de
excedent bugetar, când statul va trebui să promoveze o politică bugetără expansionistă.
Datorită limitelor sale, această politică are astăzi foarte puţini adepiţi în lumea
economiştilor. Principiul echilibrului bugetar anual a fost progresiv abandonat sub
impulsul conceptului de finanţe funcţionale în cadrul abordării ,,bugetelor ciclice’’ şi în
continuare a bugetelor reglatoare, abordare impusă de randamentele fiscale insuficiente.
Bugetul echilibrat ciclic presupune compensarea deficitelor bugetare apărute în
timpul unei depresiuni economice cu excedentele caracteristice avântului economic. În
practică, însă, utilizarea unui asemenea procedeu presupune rezolvarea a cel puţin trei
probleme:
1. Deoarece perioadele de creştere economică şi recesiune nu coincid ca durată,
este posibil ca deficitele din timpul recesiunii să nu fie compensate cu excedentele
apărute în timpul avântului. Dacă intervalul de timp caracteristic depresiunii este mai
lung decât cel al dezvoltării, guvernul va trebui să promoveze o politică contracţionistă la
un moment dat în timpul depresiunii (reducând cheltuielile bugetare sau mărind taxele)
sau politică mai puţin expansionistă în timpul dezvoltării, pentru a asigura echilibrarea
generală. Se va acţiona în sens invers atunci când perioada de dezvoltare este mai lungă
decât cea de depresiune. Ca urmare, în anumite perioade politică bugetară va fi
prociclică, iar în altele contraciclică sau neutră;
2. Determinarea nivelului venitului la care poate fi considerat bugetul ca fiind
echilibrat;
3. Asigurarea compatibilităţii dintre echilibrul caracteristic bugetului folosirii
integrale a resurselor cu cel al bugetului real, echilibrate ciclic.
În principiu, echilibrul bugetar este definit de egalitatea dintre economiile şi
taxele personale, pe de o parte, cu investiţiile nete la care se adaugă cheltuieli publice, pe
de altă parte3. Rezultă relaţia de egalitate:
E + T = I + G, în care:
E = economii personale;
T = taxe personale;
3 Se face abstracţie de comerţul exterior; se consideră că toate taxele şi impozitele sunt percepute din veniturile personale, toate investiţiile sunt nete
I = investilii nete;
G = cheltuieli guvernamentale.
În aceste condiţii, deficitul bugetar apare ca surplus al cheltuielilor
guvemamentale faţă de taxele (impozitele) percepute şi excedentul bugetar ca un surplus
al taxelor faţă de cheltuielile guvernamentale. Egalitatea anterioară devine:
(T - G) = (I - E)
De aici rezultă că excedentul (deficitul) bugetar este complementar surplusului de
investiţii (economii) faţă de economiile efective (investiţiile).
Din raportarea cererii globale la oferta globală rezultă condiţia de echilibru a
venitului naţional. Dacă cererea globală este inferioară ofertei este posibilă o reducere a
producţiei.
În situaţia inversă, suma investiţiilor şi a cheltuielilor publice va depăşi suma
economiilor şi a taxelor, iar producţia va creşte. Nivelul de echilibru al venitului va
interveni atunci când se realizează egalitatea dintre cererea şi oferta globală.
Autorităţile pot determina variaţii ale nivelului de activitate economică fie prin
modificarea cheltuielilor publice, fie prin modificarea taxelor şi impozitelor. În caz de
recesiune, politica bugetară poate stimula cererea globală.
Bugetul folosirii integrale a resurselor este definit ca valoarea bugetului în
condiţiile în care în economie se înregistrează folosirea integrală a resurselor, având în
vedere nivelul existent al cheltuielilor guvernamentale şi structura taxelor existente.
3. Activitatea economică şi soldul bugetar
Ca răspuns la teoria echilibrului bugetar anual, intervenţia anticiclică a statului
utilizează rolul reglator atribuit bugetului, care se bazează pe jocul stabilizatorilor
automaţi ce rezultă din reacţia bugetului la variaţiile activităţilor economice. De
asemenea, politica anticiclică poate consta în manipularea deliberată a cheltuielilor şi
încasărilor bugetare pentru a influenţa activitatea economică, şi în acest sens separarea
soldului bugetar într-o componentă conjuncturală şi o componentă neconjuncturală,
putându-se dovedi utilă pentru a ghida alegerile autorităţilor publice în materie de politică
bugetară.
Într-o economie de piaţă, oscilaţiile, pe termen mediu şi scurt, ale ratei creşterii
economice sunt provocate de variaţii ale cererii globale (consumul şi investiţia privată, la
care se adaugă cererea publică şi cererea exterioară). Gestiunea finanţelor publice tinde
astfel să se transforme într-o politică conjuncturală discreţionară: ea vizează reducerea
ecartului între cererea globală şi oferta potenţială, soldul bugetar devenind o variabilă de
comandă în sens anticiclic. Totuşi, nivelul soldului efectiv nu depinde exclusiv de
măsurile de intervenţie bugetară, el evoluând şi în funcţie de nivelul activităţii
economice.
Într-adevăr, un deficit bugetar iniţial prevăzut se diminuează în cursul perioadei
de execuţie dacă, în condiţiile unei sume a cheltuielilor publice dată, încasările bugetare
cresc datorită unei creşteri neaşteptate a activităţii economice. În cazul încetinirii
activităţii economice fenomenul este invers. Randamentul fiscal corespunde aproximativ
produsului dintre o rată globală de impozitare, reprezentativă pentru ratele diverselor
impozite, şi o bază impozabilă reprezentată de PIB sau venitul naţional (indicatori
comozi ai bazelor efective: salarii, profituri, valori adăugate etc).
Această bază impozabilă evoluează în acelaşi sens cu activitatea economică
exprimată în termeni reali şi cu inflaţia, care provoacă deplasări în intrările bugetare,
deplasări cu atât mai impoitante cu cât sistemul bugetar este global progresiv şi în acest
caz veniturile bugetare cresc sau se diminuează în mod spontan mai rapid decât PIB.
Asemenea relaţii complexe există şi între cheltuielile bugetare şi conjunctură. În
cazul unei legislaţii neschimbate, majorarea şomajului în cazul încetinirii activităţii
economice conduce la creşterea numărului beneficiarilor de indemnizaţii de şomaj. La
rândul său, inflaţia acţionează asupra masei de salarii alocate funcţiilor şi serviciilor
publice, precum şi asupra preţurilor cumpărărilor administraţiilor publice.
În consecinţă, se poate considera un deficit efectiv ca find mai expansionist decât
altul numai într-o situaţie economică de referinţă, care ar fi global caracterizată prin
constanţa nivelului general al preţurilor şi a ratei de utilizare a resurselor de capital şi de
muncă.
În oricare altă situaţie, aprecierea efectului unei politici active prin soldul bugetar
necesită distincţia între partea soldului deliberat creat în acest scop (deficit voluntar) şi
partea automatică sau conjuncturală a acestui sold (deficit suportat). A tolera
dezechilibrul bugetar care se formează exclusiv ca răspuns la evoluţia activităţii
economice semnifică astfel acordarea unei încrederi suficiente efectelor stabilizatorilor
automaţi, fără a interveni pe plan legislativ.
Impactul cicluiui economic asupra veniturilor bugetare
După cum am menţionat mai sus, doctrina bugetară consideră tehnica bugetelor
ciclice ca find contradictorie cu principiul echilibrului bugetar anual. Într-adevăr,
bugetele ciclice au ca scop realizarea unui echilibru între încasările şi cheltuielile publice
nu atât în cadrul unui buget anual, ci mai curând în cadrul unui buget plurianual, luând în
considerare variaţiile raportului şi ale nivelurilor cheltuieli-încasări în cursul diferitelor
faze ale ciclurilor economice.
În acest sens s-a încercat să se ţină seama de observaţiile studiilor de conjunctură
economică, care au semnalat expansiunea încasărilor fiscale, a încasărilor publice, în
general, în perioadele de prosperitate, expansiune explicată în mare măsură prin creşterea
PIB.
Elasticitatea pozitivă a încasărilor faţă de PIB în perioada de creştere a preţurilor
poate contribui la formarea excedentelor bugetare:
ΔI/ΔPIB > 0
unde:
ΔI = creşterea absolută a încasărilor
ΔPIB = creşterea absolută a PIB.
Invers, în perioada de depresiune, diminuarea activităţii economice şi a preţurilor
are drept corolar o contracţie importantă a veniturilor publice, făcând iluzorie realizarea
echilibrului bugetar şi, deoarece cheltuielile publice sunt de regulă greu de comprimat,
acest comportament al încasărilor poate genera eşecul politicilor deflaţioniste.
În scopul ,,aplatizării’’ iregularităţilor de mărime şi sens înregistrate de soldurile
bugetare anuale s-a evidenţiat posibilitatea compensării deficitelor bugetare înregistrate
în perioadele de recesiune prin excedentele înregistrate în perioadele de expansiune.
Această tehnică a fost conceptual realizată în două moduri: constituirea unor fonduri de
rezervă sau adaptarea gestiunii datoriei publice.
4. Capacitatea şi nevoia de finanţare a administraţiilor publice
Abordarea echilibrului finanţelor publice prin soldul bugetar consolidat care
cuprinde atât administraţia centrală, comunităţile locale, administraţia protecţiei sociale şi
alte fonduri extrabugetare oferă cel puţin două avantaje: permite comparaţa între ţări şi
este compatibilă cu contabilitatea naţională. În sens larg, se poate lua în considerare şi
soldul întreprinderilor publice.
În măsura în care controlul direct al Parlamentului nu se exercită de regulă decât
asupra bugetului administraţiei centrale, bugetele locale şi cele ale protecţiei sociale
rămân în afara câmpului de control şi, în acest sens, asamblarea informaţiilor din toate
bugetele publice permite construirea conturilor publice integrate şi reflectarea lor în
conturile contabilităţii naţionale.
Soldul consolidat este obţinut prin adăugarea soldurilor celorlalte administraţii la
soldul administraţiei centrale. În acest context se poate evidenţia procedura de trecere de
la soldul legii finanţelor la capacitatea sau nevoia de finanţare a administraţiilor centrale,
mărime prin care se asigură o corespondenţă cu soldul creanţelor şi datoriilor acestuia.
Demersul constă în separarea, pentru fiecare din elementele integrate în contul
financiar al administraţiei centrale, a operaţiunilor bugetare şi celor de trezorerie care
relevă operaţiunile financiare, în sensul contabilităţii naţionale. În acest cadru se poate
evidenţia că o descoperire financiară în execuţia legii finanţelor corespunde, de regulă,
unei nevoi de finanţare a administraţiilor centrale, însă de o valoare mai mică.
În general, evoluţia soldului bugetar consolidat în ţările occidentale este
asemănătoare evoluţiei soldului administraţiei centrale, soldul consolidat amortizând sau
amplificând fluctuaţiile acestuia din urmă şi aceasta deoarece deciziile de politică
bugetară activă, în sens expansionist sau restrictiv, emană, în general, de la administraţia
centrală.
Nevoia de finanţare a administraţiei publice poate fi primară, când se exclude
sarcina bugetară a datoriei publice, sau globală, când se ia în considerare şi această
sarcină.
Nevoia sau capacitatea de finantare a administraţiei publice diferă de la ţară la
ţară şi de la perioadă la perioadă, funcţie de conjunctura economică, obiectivele
economice ale statului, gradul de dezvoltare a sectorului real şi financiar etc.
5. Metode şi mijloace de politică bugetară pentru realizarea unui echilibru
bugetar
În realizarea politicii bugetare, guvernul foloseşte mai multe metode şi mijloace
simultan sau succesiv. Acestea vizează acţiuni asupra cheltuielilor bugetare, asupra
veniturilor sau asupra ambelor ori dezechlibrul (soldul) dintre ele.
Acţiunile asupra cheltuielilor şi veniturilor bugetare au în vedere faptul că fiecare
categorie de cheltuială sau de venit are o funcţie specială şi constituie un mijloc specific
de a influenţa activ şi deciziile agenţilor economici.
5.1. Acţiuni asupra impozitelor
Acestea vizează volumul impozitelor, rata de impozitare şi ritmicitatea încasării
lor. În cazul impozitelor directe asupra veniturilor persoanelor fizice, eventuala majorare
ca efect reducerea consumului privat (şi deci a cererii) în faza inflaţiei; totodată se reduc
şi economiile pentru că persoanele care dispun de venituri şi îşi menţin comportamentul
de consum şi în inflaţie, vor diminua partea din venit economistă.
O altă dificultate legată de folosirea acestei metode rezultă din faptul că presiunea
fiscală directă este vizibilă, are efecte imediate şi e mai greu de suportat de familiile cu
venituri modeste. Ar trebui însoţită de măsuri de protecţie socială.
În cazul impozitelor indirecte, majorarea este recomandabilă în faza inflaţiei, dacă
această categorie de impozit are o pondere însemnată în prelevările fiscale, pentru că
reduce venitul disponibil al agenţilor plătitori, dar poate avea şi efecte inflaţioniste,
întrucât impozitele majorate se regăsc în creşterea preţului bunurilor şi al serviciilor.
În cazul impozitelor pe veniturile întreprinderilor, majorările au efect de
temperare a inflaţiei dar şi de descurajare a investitorilor care îşi văd diminuat
randamentul investiţiei; totodată, pot provoca şi urcarea preţurilor bunurilor şi serviciilor.
5.2. Acţiuni asupra cheltuielilor bugetare
Sunt mai dificil de aplicat într-o politică bugetară antiinflaţionistă, când este
necesară reducerea cheltuielilor, decât în perioadele de relansare.
Dificultăţile în aplicarea acestei metode sunt generate de faptul că4:
- multe cheltuieli publice (cele de funcţionare a unor instituţii publice) nu pot fi
reduse, pentru că aceasta ar echivala cu renunţarea la existenţa lor şi, implicit, la
îndeplinirea funcţiilor publice respective;
- programele sociale nu pot fi amputate deoarece ar acutiza tensiunile sociale;
- cheltuielile publice pentru investiţii nu este recomandabil să fie reduse, pentru
că, în perioada de început a relansării economice, au un efect pozitiv asupra economiei
(dar nu imediat). Este ilustrativ exemplul SUA în anii ’30 şi al Germaniei după primul
război mondial, când guvernul a preluat la bugetul public finanţarea unor ample lucrări de
infrastructură care au resorbit şomajul;
- cheltuielile de transfer şi prestaţiile sociale nu pot fi diminuate în conjuncturi
nefavorabile pentru că ele încurajează consumul şi au un efect stabilizator asupra
economiei.
5.3. Acţiuni asupra soldului bugetar sau metoda deficitului bugetar
sistematic
Deficitul bugetar poate să apară chiar în faza de proiect (întocmire) a bugetului
(când se prevăd cheltuieli mai mari decât veniturile) sau în procesul execuţiei bugetare
(apar abateri de la niveluri proiectate).Deficitul bugetar se consideră a fi un ghid al
politicii bugetare, mărimea lui determinând adoptarea unei politici bugetare restrictive (la
un deficit mai mare de 45 % din PIB) sau relaxată (la un deficit de maxim 20% din PIB).
Opţiuni cu privire la deficitul bugetar :
4 Ionel Micu, Economie şi politici guvernamentale, p. 83
- în concepţia liberalismului economic clasic, regula de aur a gestiunii financiare
era echilibrul bugetar, dezechilibrul era privit ca un semn al incapacităţii managementului
financiar;
- în perioada postbelică, opiniile de inspiraţie Keynesistă, susţin posibilitatea
menţinerii macrostabilităţii economice prin dezechilibre bugetare, deficitul devenind
astfel un instrument al relansării şi prosperităţii economice. Gestiunea guvernelor care
închid bugetul cu deficit nu trebuie să fie condamnată, întrucât deficitele bugetare au şi
efecte benefice: guvernul cheltuind mai mult pentru proiecte de investiţii, creatoare de
locuri de muncă şi/sau prestaţii sociale (ajutoare, alocaţii), stimulează cererea, consumul,
dezvoltarea activităţilor şi a veniturilor viitoare, mărindu-se astfel baza impozabilă în
perspectivă.
Pornindu-se de la nonnecesitatea echilibrului bugetar anual, se susţine ideea
echilibrării bugetului pe cicluri de afaceri, care ar asigura compensarea deficitelor din
perioadele de recesiune cu excedentete din fazele de expansiune.
Fondurile de acţiune conjuncturală
În economiile de piaţă fondurile de acţiune conjuncturală constituie mijlocul
corespunzător unei politici de reglare bugetară. În acest sens, prin aprobarea de către
Parlament a sumei creditelor aferente acestui fond, se salvează regula anualităţii
autorizaţiei legislative, oferindu-se, totodată, un mijloc guvernului pentru a acţiona
asupra cheltuielilor globale, făcând să varieze cererea publică autonomă prin blocarea
unor sume mai mari sau mai mici din volumul creditelor fondului, conform necesităţilor
conjuncturale.
Această acţiune se înscrie în perspectiva ansamblului bugetar, sub următoarele
aspecte:
- politica bugetară valorifică posibilitatea de a face să varieze integralitatea
fluxurilor de cheltuieli şi încasări ale statului, într-un cadru anual;
- cheltuielile pot fi modulate conform importanţei creditelor alocate din fondul de
conjunctură şi aceasta în cadrul unei acţiuni globale şi selective a creditelor bugetare;
- acţiunea asupra încasărilor este destinată valorificării efectelor stabilizatorilor
automaţi sau încorporaţi: impozitul pe venit, pe societăţi, TVA.
6.Consecinţele surplusurilor şi deficitelor guvernamentale
Dacă guvernul înregistrează deficit bugetar, va cheltui mai mult decât încasează şi
va fi nevoit să se împrumute pe pieţele de capital, reducând astfel valoarea sumelor
disponibile sectorului privat. Această dezeconomisire a guvernului reduce economiile
naţionale. Deficitul duce la creşterea nivelului de echilibru al ratei reale a dobânzii şi
reduce nivelul de echilibru al investiţiilor.
Dacă guvernul înregistrează un surplus, cheltuind mai puţin decât încasează, va
mări economiile disponibile sectorului privat. Aceste economii guvernamentale duc la
creşterea economiilor naţionale. Surplusul determină reducerea nivelului de echilibru al
ratei reale a dobânzii şi majorează nivelul de echilibru al investiţiilor.
În mod tradiţional, economiştii au sustinut că împrumuturile contractate de
guvern, la fel ca împrumuturile contractate de un individ, au sau nu au sens, în funcţie de
destinaţia acestor sume de bani. Are sens contractarea unui împrumut pentru achiziţia
unei locuinţe în care veţi locui mai muţi ani sau a unui autovehicul pe care îl veti utiliza o
perioadă îndelungată de timp. Contractarea împrumutului permite repartizarea
cheltuielilor pe o perioadă îndelungată, plătind pentru bunurile achiziţionate, pe măsura
utilizării acestora. De asemenea, merită să vă împrumutaţi pentru finanţarea studiilor care
vă vor permite în viitor angajarea pe un loc de muncă mai bine remunerat. Însă dacă în
acest an veţi plăti costurile vacanţelor din următorii doi ani, împrumutul nu este rentabil.
Ţările se află într-o situaţe asemănătoare. Contractarea de împrumuturi în vederea
finanţării infrastructurii, a construcţiei de şcoli sau pentru demararea unui proiect din
domeniul industrial care va fi utilizat mai multi ani este justificată economic.
Contractarea de împrumuturi care nu vor fi realizate integral (sau nici măcar
demarate) sau realizarea de împrumuturi pentru finanţarea plăţii salariilor angajaţilor
guvernului ridică probleme serioase. Multe guverne au contractat mai multe datorii decât
pot rambursa, ceea ce le-a pus în situaţia să majoreze impozitele şi să reducă în
consecinţă nivelul de trai. Altele nu au reuşit să plătească, ceea ce a periclitat capacitatea
lor de a contracta în perioadele următoare alte împrumuturi.
Finanţarea din împrumuturi a cheltuielilor guvernamentale, şi nu prin majorarea
impozitelor - finanţarea deficitului - determină creşterea consumului pe termen scurt,
deoarece venitul disponibil este mai mare. Dacă economia este la nivelul ocupării
depline, un consum mai mare implică mai puţine investiţii. Pentru a menţine economia la
nivelul ocupării depline, fără accelerarea inflaţiei, rata reală a dobânzii trebuie să crească.
Finanţarea deficitelor determină reducerea investiţiilor pe termen lung, pentru a
putea reduce productia şi consumul.Reducerea deficitului sau înregistrarea unui surplus
are efecte opuse. Aceasta permite reducerea ratei reale a dobânzii, ceea ce stimulează
investiţiile private şi susţine creşterea economică şi un nivel mai ridicat al nivelului de
trai.
Efectele deficitelor şi surplusurilor sunt diferite în situaţa unei economii deschise
de mici dimensiuni. Un deficit bugetar determină contractarea de împrumuturi din
străinătate - intrări de capitaluri - fără să aibă loc modificarea ratei dobânzii. Investiţiile
private nu se reduc, aşa cum se întâmplă într-o economie închisă. Dimpotrivă, ţara trebuie
să plătească în fiecare an o parte a veniturilor naţionale către nerezidenţi, în contul
dobânzilor la împrumuturile contractate. Un surplus va avea efectele opuse, determinând
ieşirea capitalurilor din ţară.
7.Structura bugetului de stat al României
Bugetul de stat al României este aprobat anual printr-o lege specială numită
„Legea bugetului de stat pe anul ....”. Legea cuprinde mai multe articole, grupate pe
capitole, şi anexe.
Capitolele legii se referă la:
- dispoziţii generale, în care sunt menţionate cuantumul cheltuielilor, al veniturilor şi al
soldului bugetar (deficit/excedent);
- structura şi regimul veniturilor bugetare, în care se fac precizări referitoare la colectarea
veniturilor bugetare sau la unele modificări/ ajustări pe care le introduce legea bugetului;
de asemenea, este prezentată o sinteză a veniturilor pe principalele componente
(tabelul 1);
- regimul şi destinaţia cheltuielilor, în care se fac precizări privind modul de efectuare a
cheltuielilor bugetare, precum şi unele atribuţii/ responsabilităţi ale ordonatorilor de
credite, în general şi pe domenii de activitate; de asemenea, este prezentată structura
economică a cheltuielilor bugetare (tabelul 1);
- deficitul/execedentul bugetar, datoria publică şi împrumuturile guvernamentale;
- dispoziţii referitoare la agenţii economici;
- dispoziţii referitoare la bugetele locale;
- bugetele fondurilor speciale;
- responsabilităţi în aplicarea legii;
- dispoziţii finale.
Anexele legii bugetului de stat includ sinteza bugetului, detalierea pe articole a
cheltuielilor, lista impozitelor, taxelor şi altor venituri ale anului bugetar, sumele
defalcate în beneficiul bugetelor locale sau ca subvenţii pentru populaţie provenite din
impozite şi taxe colectate la bugetul de stat, alte prevederi vizând cheltuielile bugetare,
bugetul asigurărilor sociale de sănătate, bugetele fondurilor speciale.
În sinteza bugetului, veniturile, exprimate în mii lei, sunt prezentate pe cele trei
componente principale menţionate în tabelul 1, fiecare cuprinzând capitole şi subcapitole.
Cheltuielile, exprimate tot în mii lei, sunt prezentate pe total şi pe părţi, cu menţionarea
capitolului, subcapitolului, titlului/articolului şi aliniatului în care se încadrează
respectivele cheltuieli.
Părţile reprezintă sectorul public sau tipul de acţiune pentru care se face
cheltuiala, astfel:
• partea I „Servicii publice generale”, autorităţi publice;
• partea II „Apărare, ordine publică, siguranţa naţională”, pe total şi defalcat pe cele trei
domenii;
• partea III „Cheltuieli social-culturale”, pe total şi pe domenii: învăţământ; sănătate;
cultură, religie şi acţiunii privind activitatea sportivă şi de tineret; asistenţă socială,
alocaţii, pensii, ajutoare şi indemnizaţii;
• partea IV „Servicii, dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape”, pe total şi pe două
componente (servicii şi dezvoltare publică; locuinţe, mediu şi ape);
• partea V „Acţiuni economice”, pe total şi defalcat pe industrie, agricultură şi
silvicultură, transporturi şi comunicaţii, alte acţiuni economice;
• partea VI „Alte acţiuni”, pe total şi defalcat pe cercetare ştiinţifică şi alte acţiuni;
• partea VII „Acţiuni pe bază de hotărâri ale Guvernului”;
• partea VIII „Împrumuturi acordate”;
• partea IX „Transferări”;
• partea X „Plăţi de dobânzi şi alte cheltuieli privind datoria publică”.
Pentru fiecare indicator bugetar de cheltuială, înscris în buget, se menţionează
cuantumul prevăzut din resursele interne, cuantumul finanţării dintr-un eventual credit şi
totalul (suma celor două).
Lista privind veniturile menţionează, pentru fiecare venit în parte, legea/legile pe
baza cărora acesta este introdus (perceput şi colectat). Defalcarea cotei părţi din impozitul
pe salarii pentru autorităţile locale se face pe judeţe, menţionându-se pentru fiecare judeţ
în parte totalul sumei, cuantumul pentru bugetul propriu al judeţului şi cuantumul pentru
subdiviziunile teritoriale (comună, oraş, municipiu). Legea bugetului prevede, de
asemenea, criteriile după care se face defalcarea.
Pentru bugetele locale, legea bugetului menţionează distinct categoriile de
venituri proprii şi cheltuieli ale bugetelor judeţelor, precum şi, separat, ale bugetelor
comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi Consiliului
General al municipiului Bucureşti.
Pentru bugetele locale sunt afectate practic toate cheltuielile de învăţământ
preuniversitar ocazionate de unităţile de învăţământ în subordinea Ministerului Educaţiei
Naţionale, cu excepţia celor privind învăţământul special, transportul elevilor plătit în
regim forfetar şi alte câteva. Tot în sarcina acestor bugete revin şi cheltuielile din
domeniul asistenţei sociale privind căminele, căminele-spital şi căminele-atelier pentru
toate categoriile de defavorizaţi, ajutorul social şi indemnizaţiile de naştere. Sunt
prevăzute, de asemenea, unele cheltuieli în domeniul sănătăţii (drepturile donatorilor de
sânge şi cheltuielile nesanitare ale creşelor) şi al agriculturii (prevenirea şi combaterea
dăunătorilor şi bolilor).
Printre fondurile speciale menţionate în buget s-au inclus în timp:
• fondul special pentru sănătate, pe total şi pe cele două ministere administratoare:
Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Transporturilor;
• fondul de asigurări sociale de sănătate, în administrarea Ministerului Sănătăţii;
• fondul de risc şi accident, în administrarea Secretariatului de Stat pentru persoane cu
handicap;
• fondul special pentru dezvoltarea şi modernizarea punctelor de control pentru trecerea
frontierei, precum şi a celorlalte unităţi vamale, în administrarea Ministerului Finanţelor;
• fondul special pentru dezvoltarea sistemului energetic, în administrarea Ministerului
Industriei şi Comerţului;
• fondul special al drumurilor publice, în administrarea Ministerului Transporturilor;
• fondul special pentru protejarea asiguraţilor, în administrarea Ministerului Finanţelor;
• fondul special pentru promovarea şi dezvoltarea turismului, în administrarea Autorităţii
Naţionale pentru Turism;
• fondul special al aviaţiei civile, în administrarea Ministerului Transporturilor.
Studiu de caz: Caracteristicile politicii bugetare în Uniunea Europeană
1. Politica bugetară europeanăUE are nevoie de un buget din veniturile căruia să finanţeze programele şi
acţiunile sale pentru îndeplinirea politicilor sale comune. Bugetul UE putem spune că
reflectă concepţia şi stadiul integrării europene. De exemplu modul cum UE îşi asigură
veniturile spune foarte multe despre măsura în care statele membre sunt dispuse să
transfere la UE parte din atribuţiile naţionale în materie de impozite şi taxe, după cum
ponderea unei categoriide cheltuieli sau alteia în totalul bugetului UE poate fi considerată
o dimensiune a intervenţiei UE asupra economiilor şi politicilor naţionale1.
Bugetul UE respectă principiile generale bugetare care se aplică şi în statele
membre, având ca scop asigurarea transparenţei veniturilor şi cheltuielilor în procesul
luării veniturilor şi cheltuielilor în procesul luării deciziilor şi a clarităţii în monitorizarea
şi controlul execuţiei bugetului pentru protejarea intereselor financiare ale UE.
O particularitate a principiilor generale bugetare este faptul că, principiul
echilibrului bugetar în cazul UE este strict respectat, în sensul că veniturile sunt egale cu
cheltuielile sau mai mari. UE nu este autorizată să se împrumute pentru finanţarea
cheltuielilor prevăzute în bugetul său. În consecinţă situaţia normală pentru execuţia
bugetului este surplusul de venituri asupra cheltuielilor, care este preluat obligatoriu în
bugetul pe anul următor.
Ca atare, în bugetul UE nu se reflectă operaţiunile de împrumut pe care UE sau
instituţii ale UE sunt autorizate prin Tratate să le facă (de exemplu, împrumuturi acordate
unor state membre şi ţări candidate pentru susţinerea balanţei de plăţi). Această
particularitate în aplicarea principiului echilibrului bugetar în cazul UE reprezintă cea
mai importantă deosebire faţă de bugetele din statele membre, unde existenţa deficitelor
este uzuală.
2. Veniturile bugetului UE
Spre deosebire de alte organizaţii internaţionale ale căror resurse se bazează în
marea lor majoritate, pe contribuţiile (cotizaţiile) statelor membre, UE are un sistem
propriu de venituri. La acest sistem s-a ajuns cu dificultate, întrucât deciziile cu privire la
categoriile de venituri ale UE şi la mărimea acestora sunt în primul rând politice, având
un impact direct asupra părţii din resursele naţionale pe care statele membre acceptă fie
să le transfere din jurisdicţia naţională în cea a UE, fie să le cedeze UE. Astfel de decizii
politice influenţează relaţiile dintre cetăţenii şi firmele contribuabile, pe de o parte, şi
statele membre şi UE, pe de altă parte, şi sunt adoptate de către Consiliul UE, pe baza
votului unanim.
Veniturile proprii ale UE cuprind veniturile proprii tradiţionale, veniturile din
TVA şi o cotă din PNB (produsul naţional brut) al statelor membre.
Pe lângă aceste venituri proprii mai sunt şi alte venituri care cuprind: dobânzi şi
penalităţi pentru întârzierile la plata obligaţiilor faţă de bugrtul UE, penalităţi plătite de
către firme pentru încălcarea unor reglementări comune (de exemplu în domeniul
competiţiei), impozitele pe salariile angajaţilor din instituţiile UE, diferite venituri din
operaţiunile administrative ale instituţiilor UE, surplusurile din anii financiari anteriori.
Pentru anul 2006, aceste venituri sunt prevăzute la suma de 1,3 miliarde de euro adică
aproximativ 1,2% din totalul veniturilor bugetului UE pe acest an estimate la 111,97
miliarde euro.
Veniturile proprii tradiţionale sunt formate din două grupe de taxe:
taxele vamale încasate la graniţele externe ale UE, prin aplicarea tarifului vamal
comun la valoarea vamală a bunurilor importate din ţările nemembre UE (aceste taxe
constituie aproximativ 86% din veniturile proprii tradiţionale);
taxele agricole percepute la importul produselor agricole, a căror mărime este
variabilă în funcţie de diferenţele între preţurile mondiale care sunt mai mici şi preţurile
de pe pieţele eurpene care sunt mai mari, şi taxele pe producţia şi stocarea zahărului
(aceste taxe constituie aproximativ 14% din veniturile proprii tradiţionale).
Ponderea veniturilor proprii tradiţionale în totalul veniturilor proprii a scăzut de la
23,6% în anul 1992 la 12,8% în 2006.
Venitul UE din TVA rerezintă o parte din taxa pe valoarea adăugată încasată de
către statele membre, calculată prin aplicarea unei cote procentuale asupra bazei de
impozitare (pentru TVA).Cota procentuală este în prezent de 0,5%. Baza de impozitare
asupra căreia se aplică cota procentuală a fost limitată la 50% din PNB al fiecărui stat
membru.ponderea acestui venit în totalul veniturilor proprii ale UE este în descreştere, de
la 61,8% în 1992 la 14,4% în 2006.
Cota din PNB al statelor membre este un venit variabil care se stabileşte prin
bugetul UE al fiecărui an. Acest venit se încasează de la statele membre numai dacă
celelalte venituri proprii (veniturile proprii tradiţionale şi venitul din TVA) nu sunt
suficiente pentru acoperirea cheltuielilor. Consiliul European stabileşte plafonul maxim al
veniturilor proprii al UE ca procent din PNB statelor membre. Acest plafon este de 1,27%
pentru perioada 2000-2006.
Ponderea venitului din cota din PNB în veniturile proprii ale UE este în creştere
de la 14,6% în anul 1992 la 72,8% în anul 2006.
Veniturile UE trebuie să fie suficiente pentru finanţarea politicilor şi acţiunilor
comune.
Ponderea redusă a veniturilor proprii tradiţionale în totalul veniturilor UE
înseamnă o autonomie financiară redusă a UE considerată drept sursă a unor minusuri ale
actualului sistem de venituri. Astfel în primul rând, dependenţa mare a veniturilor UE de
transferurile interguvernamentale a generat conflicte care au încurajat statele membre să
maximizeze beneficiul naţional din bugetul UE, adică un stat membru urmăreşte să
primească mai mult de la bugetul UE decât transferă la acest buget.
În al doilea rând, faptul că toate cheltuielile neacoperite de către veniturile proprii
tradiţionale şi parte din TVA sunt, în final, finanţate dintr-o cotă din PNB al statelor
membre leagă în final evoluţia cheltuielilor UE de schimbările în politicile de cheltuieli
publice ale statelor membre. Această legătură poate fi în detrimentul priorităţilor UE. În
al treilea rând, lipsa legăturii directe între cetăţeni şi veniturile transferate la bugetul UE
adânceşte ,, deficitul de democraţie’’atribuit UE, în acest caz în sensul responsabilităţii
faţă de cetăţenii plătitori de impozite şi taxe.
Statele membre consideră că în măsura în care bugetul UE primeşte venituri din
trezoreriile naţionale mărimea veniturilor transferate ar trebui să fie corelată cu
capacitatea de plată a statelor membre. În acest context, echitatea este interpretată ca o
relaţie de proporţionalitate între mărimea transferurilor şi PNB al statelor membre.
3. Cheltuielile bugetului UE
Cheltuielile înscrise în bugetul UE reprezintă expresia în cifre a priorităţilor şi
politicilor UE. Din acest punct de vedere, aproape 80% din cheltuielile bugetului UE pe
anul 2006 sunt pentru realizarea obiectivelor a doua politici: politica agricolă comună şi
politica de convergenţă economică şi socială (operaţiunile structurale).
Structura şi evoluţia Cheltuielilor bugetului UE este prezentată în tabelul nr. 1.
1992 2006
Mld. ECU % Mld.
EURO
%
Plafon de cheltuieli din care: 58,6 111,99
- agricultură 31,2 53,2 55,99 45,6
- operaţiuni structurale 17,7 30,3 35,6 31,8
- politici interne 4,0 6,8 8,9 7.9
- acţiuni externe 1,9 3,2 5,4 4.9
- administraţie 2,9 5,0 6,6 5,9
- ajutor pentru pre-aderare 0,9 1,5 0,45 0,4
- rezerve 2,9 2,6
- compensări 1,07 0,9
Pălafon de plăţi 58,6 mld
ECU
111,99 mld.
EURO
Pondere în PNB al UE 1,00 1,01
Tabelul nr. 1 Structura şi evoluţia cheltuielilor bugetului UE exprimat în
miliarde ECU oentru anul 1992 şi miliarde EURO pentru 2006
Sursa: Date prelucrate după statistica UE.
Cea mai mare, pondere în bugetul UE o deţin cheltuielile pentru agricultură. În
deceniul trecut, deşi cheltuielile în sumă absolută au crescut, ponderea acestora în totalul
cheltuielilor UE a fost în scădere.
Obiectivele politicii agricole comune a UE sunt finanţate prin Fondul european
agricol de orientare şi garanţie. De aici se acoperă cheltuieli, în principal, pentru:
susţinerea veniturilor fermierilor; subvenţiile pentru exportul produselor agricole în ţările
nemembre şi alte măsuri pentru reglementarea pieţelor agricole; măsurile de dezvoltare
rurală.
Pe locul doi ca mărime în bugetul UE se situează categoria cheltuielilor pentru
operaţiuni structurale, (fondurile structurale şi fondul de coeziune), care în ultimul
deceniu, au crescut atât în sumă absolută, cât şi ca pondere în totalul cheltuielilor. Din
aceste fonduri, se finanţează proiecte şi acţiuni vizând modernizarea structurilor
economice, în special pe o bază regională şi îmbunătăţirea situaţiei sociale a, grupurilor
de persoane defavorizate în scopul reducerii decalajelor de bunăstare între diferitele
regiuni ale UE. În esenţă, este vorba de realizarea unei mai mari coeziuni economice şi
sociale. Se apreciază că numai prin reducerea acestor decalaje, cetăţenii UE se pot bucura
de avantajele pieţei unice şi ale uniunii economice şi monetare.
Cheltuielile pentru politici interne se referă la o multitudine de domenii, dar, în
raport cu sumele alocate, principalele sunt:
- cercetare şi dezvoltare tehnologică;
- reţele de transport transeuropene;
- învăţământ, pregătire profesională vocaţională, tineret;
- piaţa muncii şi inovare tehnologică, mediu, cultură şi audiovizual.
Cheltuielile pentru politici externe se referă, în special, la realizarea programelor
şi acţiunilor de cooperare cu ţările din afara UE.
Cheltuielile administrative, pe ansamblul UE au o pondere medie de aproximativ
5% din bugetul UE. Aceste cheltuieli se referă la salariile angajaţilor UE, chirii pentru
clădiri şi terenuri, întreţinere şi funcţionare, informaţii şi comunicare etc. La cheltuielile
administrative pentru Comisia Europeană, se includ şi contribuţiile UE pentru sistemul de
pensii aferente angajaţilor tuturor instituţiilor UE.
Cheltuielile privind ajutorul de pre-aderare sunt destinate fondurilor pentru ţările
candidate la aderare.
Rezervele şi garanţiile înscrise în bugetul UE asigură flexibilitatea necesară
pentru rezolvarea situaţiilor neprevăzute care pot apare în cursul exerciţiului financiar.
La începutul anilor 80, în asigurarea echilibrului dintre cheltuielile şi veniturile
UE, au apărut probleme care au condus la crize bugetare. Pentru întărirea disciplinei
bugetare pe o bază multi-anuală, statele membre au ajuns la o soluţie politică şi
institutională concretizată în acordul inter-instituţional al Parlamentului European,
Consiliului UE şi al Comisiei Europene pentru definirea în avans a priorităţilor bugetare
ale perioadei următoare şi a unui cadru de evoluţie a cheltuielilor, cunoscut sub
denumirea de ,,perspectiva financiară’’.
Perspectiva financiară cuprinde un plafon maxim pe total cheltuieli UE şi
plafoane maxime pe fiecare categorie de cheltuieli pentru o perioadă viitoare de 7 ani (şi
pe fiecare an al perioadei). Primul acord interinstituţional a fost realizat în anul 1988
pentru o perioadă de cinci ani (1988-1992), iar următoarele acorduri au cuprins perioade
de câte 7 ani. Parlamentul European, Consiliul de Ministri şi Comisia Europeană au
semnat, miercuri 17 Mai 2006, la Strasbourg acordul privind bugetul Uniunii Europene în
perioada 2007-2013, care se ridică la 864,4 miliarde de euro. Stabilirea bugetului UE
pentru următorii şapte ani se face în urma unor îndelungi controverse, a unor negocieri
dure privind reducerea fondurilor destinate noilor ţări membre şi candidate şi lipsa unei
soluţii în ceea ce priveşte avantajele financiare de care se bucură Marea Britanie.
O privire asupra soldului dintre fondurile pe care fiecare stat membru le primeşte
de la bugetul UE şi veniturile pe care acesta le varsă la bugetul UE arată că unele state
membre, cum sunt Marea Britanie, Germania, Franţa, Austria, Olanda, au solduri
negative (adică primesc mai puţin decât varsă la bugetul UE), în timp ce altele ca Irlanda,
Grecia, Portugalia, Spania au solduri pozitive (adică primesc mai mult decât varsă la
bugetul UE).
De la bun început, statele membre ale UE au fost conştiente că statele mai
prospere vor face un efort pentru a contribui la reducerea decalajelor în raport cu restul
statelor membre mai puţin prospere. Cu toate acestea, unele state membre au ridicat
problema mărimii excesive a soldurilor negative, apreciată în raport cu gradul de
prosperitate al statelor respective.
Experţii UE descurajează astfel de abordări, pe temeiul că un stat membru nu
trebuie să confunde avantajele şi costurile care derivă din participarea la proiectul comun
cu soldul între contribuţiile la bugetul UE şi fondurile primite de la acest buget.
Avantajele şi costurile în calitate de stat membru sunt, de regulă, greu de cuantificat. De
exemplu, o sumă alocată pentru cercetări este plătită într-un cont aflat într-un anumit stat
membru, în timp ce beneficiarii proiectului de cercetare pot fi mai multe state membre
etc. Cu toate acestea, la nivelul fiecărui stat membru, preocuparea pentru soldul relaţiilor
de venituri şi cheltuieli cu bugetul UE este prezentă şi importantă.
UE a adoptat un sistem de compensaţii bugetare care funcţionează pentru Marea
Britanie şi a primit o propunere pentru introducerea unui sistem generalizat de
compensări bugetare făcută din partea altor patru state membre cu solduri negative:
Germania, Austria, Olanda şi Suedia.
De la intrarea în UE (1973), Marea Britanie a solicitat o corecţie pentru soldul său
negativ în relaţia cu bugetul UE, considerat ca fiind excesiv nu numai în raport cu
prosperitatea sa, dar şi cu soldurile negative înregistrate de către alte state membre. Două
au fost cauzele care au determinat această situaţie:
- Marea Britanie avea un sector agricol relativ mai mic şi structural diferit
comparativ cu sectoarele agricole din alte state membre (în special Franţa şi Germania) şi
primea mai puţine fonduri în cadrul politicii agricole comune a UE. Este de menţionat că
în anii respectivi, agricultura din statele membre primea majoritatea fondurilor din
bugetul UE;
- Marea Britanie avea o pondere mai mare în baza de calcul a TVA (pe total UE)
decât în totalul PNB al UE, ceea ce avea drept rezultat o contribuţie a Marii Britanii mai
mare la bugetul UE, într-o perioadă de timp în care venitul din TVA era important în
bugetul UE.
După două încercări mai puţin reuşite de corectare a acestui dezechilibru (în anii
1975 şi 1979) şi pe baza presiunii continue exercitate de către MB (ajungându-se chiar
până la blocaje în funcţionarea UE), în anul 1984, a fost adoptat un mecanism de
compensare bugetară pentru Marea Britanie.
Mecanismul de compensare bugetară cu Marii Britanii este în vigoare şi în
prezent, devenind însă şi mai complicat şi mai puţin transparent, deoarece, între timp,
venitul din TVA a trecut pe locul doi ca pondere în veniturile UE (şi va fi în descreştere),
iar calculele de compensare se fac, în continuare, în condiţiile existente anterior (ca şi
cum bugetul UE ar fi finanţat preponderent din TVA).
Studiile făcute de către Comisia Europeană recomandă eliminarea acestui
mecanism de compensare, deoarece:
- condiţiile iniţiale s-au schimbat. Fondurile pentru agricultură, care în 1984
reprezentau circa 70% din bugetul UE, au scăzut sub 50% în prezent, în timp ce a crescut
mărimea relativă a fondurilor pentru operaţiuni structurale destinate atingerii
convergenţei, respectiv a coeziunii economice şi sociale. La acest efort de coeziune,
Marea Britanie trebuie să participe la fel ca şi celelalte state membre;
- prosperitatea relativă a Marii Britanii s-a îmbunătăţit şi a ajuns la nivelul mediei
UE;
- alte state membre au acum solduri negative relativ asemănătoare cu Marea
Britanie.
Ca şi în statele membre, procesul bugetar al UE cuprinde mai multe etape:
elaborarea bugetului; adoptarea; execuţia; controlul execuţiei; descărcarea de gestiune.
Până la 1 iulie al fiecărui an, Comisia Europeană elaborează proiectul preliminar
al bugetului UE, pe baza estimării cheltuielilor, făcută de către fecare instituţie a UE.
Consiliul trebuie să ia o decizie cu privire la proiectul preliminar al bugetului până la 5
octombrie. Din acest moment, proiectul preliminar devine proiectul de buget. În acest
scop, Consiliul European are consultări cu Parlamentul European asupra cheltuielilor
obligatorii care derivă direct din Tratat şi actele normative adoptate pe baza Tratatului.
În termen de 45 de zile, Parlamentul examinează proiectul de buget şi sunt
posibile trei situaţii:
- Parlamentul nu iniţază nici o acţiune, iar bugetul se consideră aprobat;
- Parlamentul aprobă bugetul;
- Parlamentul decide să aducă modificări.
În ce priveşte execuţia bugetului, pentru partea de venituri, statele membre sunt
chemate să transfere veniturile care le revin la bugetul UE, începând cu 1 ianuarie.
Execuţia părţii de cheltuieli impune existenţa bazei legale, adică o cheltuială înscrisă în
buget poate fi efectuată numai dacă a fost adoptată o prevedere legală din care decurge
obligaţia de cheltuială pentru UE.
Statele membre implementează politicile, proiectele şi programele privind
agricultura, operaţiunile structurale etc. Ca urmare, cea mai mare parte din cheltuielile
UE sunt executate de către statele membre care au, împreună cu Comisia Eurpeană,
răspunderea pentru modul cum sunt folosite resursele UE.
În cursul anului financiar, Comisia Europeană trimite rapoarte lunare
Parlamentului şi Curţii Auditorilor asupra execuţiei veniturilor şi cheltuielilor bugetului
UE. După încheierea anului financiar, până la 1 mai al anului următor, Comisia
elaborează contul consolidat al execuţiei veniturilor şi cheltuielilor bugetului, bilanţul
activelor şi pasivelor UE, precum şi o analiză a managementului financiar. Pe baza
acestor documente şi a analizelor proprii, Curtea Auditorilor elaborează propriul său
raport asupra respectării legalităţii în execuţia veniturilor şi a cheltuielilor şi a practicării
unui management financiar sănătos.
Raportul auditorilor este transmis Parlamentului care poate sau nu să acorde
descărcarea de gestiune. În istoria UE, există un caz de demisie a Comisiei Europene
pentru lipsuri în managementul financiar, respectiv în anul 1999. Demisia a survenit la
cererea Parlamentului, pe baza raportului din martie 1999, pregătit de un Comitet de
experţi independenţi.
Concluzii:
Teza clasică a echilibrului bugetar, susţinută liberalismul clasic, care a existat de-
a lungul sec. XIX şi până la începutul sec. XX, implică egalitatea între cheltuielile
bugetare şi veniturile bugetare ordinare, echilibrul bugetar fiind regula de aur a gestiunii
financiare. Această teză se inspiră din regulile bunei gestiuni a finanţelor private,
conform cărora un particular nu poate cheltui pe termen lung decât ceea ce încasează, iar
dezechilibrul era privit ca un semn al incapacităţii managementului financiar.
Această abordare se bazează pe modelul unei economii echilibrate a ocupării
complete, care conduce la principiul neutralităţii bugetare, integrând o viziune specifică
asupra rolului statului: aceea a neintervenţiei decât ca simplu consumator, interzicându-şi
orice activitate productivă, directă sau indirectă. În acest sens, proiecţiile bugetare vor
trebui să fie prezentate în echilibru, urmărindu-se în execuţia bugetară realizarea
echilibrului. În această optică, chiar dacă un deficit bugetar devine indispensabil, datorită
încasărilor insuficiente, acoperirea cheltuielilor publice prin împrumut sau creaţie
monetară nu este acceptată decât în situaţii excepţionale (de exemplu, războaie).
Analiza keynesiană a condus la integrarea finanţelor publice în activitatea
economică generală. Bugetul de stat a devenit un instrument esenţial al politicii
economice, o pârghie foarte utilă în asigurarea echilibrului economic.
În perioada postbelică, opiniile de inspiraţie Keynesistă, susţin posibilitatea
menţinerii macrostabilităţii economice prin dezechilibre bugetare, deficitul devenind
astfel un instrument al relansării şi prosperităţii economice. Gestiunea guvernelor care
închid bugetul cu deficit nu trebuie să fie condamnată, întrucât deficitele bugetare au şi
efecte benefice: guvernul cheltuind mai mult pentru proiecte de investiţii, creatoare de
locuri de muncă şi/sau prestaţii sociale (ajutoare, alocaţii), stimulează cererea, consumul,
dezvoltarea activităţilor şi a veniturilor viitoare, mărindu-se astfel baza impozabilă în
perspectivă.
Conform doctrinei intervenţioniste se impune creşterea eficienţei măsurilor
financiare, politica bugetară actionând în direcţia înfăptuirii obiectivelor de politică
economică. Frecvenţa şi amplificarea fenomenelor de criză, şomaj, inflaţie şi necesitatea
relansării economice au condus la intensificarea folosirii instrumentelor bugetare şi
monetare în scopul echilibrării economiei. Astfel, statul intervine crescând sau micşorând
cererea de consum a populaţiei ori a investiţiilor.
În general, echilibrul bugetar nu se poate rezuma la o simplă comparare şi
egalitate a veniturilor şi cheltuielilor. El este rezultatul acţiunii unui complex de factori
care stau la baza constituirii şi utilizării resurselor băneşti şi se realizează în anumite
condiţii sociale şi economice.
Şi în prezent, legea finanţelor publice (L500/2002) defineşte necesitatea unui
echilibru financiar şi economic, prin faptul că insuficienţa resurselor ordinare în raport cu
cheltuielile proiectate presupune aprobarea prealabilă, de către Parlament, a unui deficit
prevăzut.
Evidenţa unor imprecizii doctrinare referitoare la regula echilibrului bugetar a
contribuit însă la centrarea gestiunii bugetare riguroase asupra unei probleme mai extinse:
restituirea marjelor de manevră ale politicilor bugetare şi monetare, mult reduse după
şocul petrolier, atât prin acumularea accentuată a deficitelor bugetare, cât şi prin creşterea
rapidă a ratelor dobânzii şi cheltuielilor generate de această creştere.
Uniunea Europeană are la dispoziţie un buget format din contribuţiile statelor
membre din care finanţează programele şi acţiunile sale pentru îndeplinirea politicilor
sale comune. Modul cum UE îşi asigură veniturile spune foarte multe despre măsura în
care statele membre sunt dispuse să transfere la UE parte din atribuţiile naţionale în
materie de impozite şi taxe, după cum ponderea unei categoriide cheltuieli sau alteia în
totalul bugetului UE poate fi considerată o dimensiune a intervenţiei UE asupra
economiilor şi politicilor naţionale.
UE respectă principiile bugetare cunoscute în practica statelor membre, cea mai
importantă diferenţă în aplicarea acestor principii bugetare la bugetul UE este
obligativitea ca veniturile să fie mai mari sau egale cu plăţile.
Veniturile proprii ale UE cuprind veniturile proprii tradiţionale, veniturile din
TVA şi o cotă din PNB al statelor membre. Consiliul European stabileşte plafonul maxim
al veniturilor proprii al UE ca procent din PNB statelor membre. Acest plafon este de
1,27 pentru perioada 2000-2006.
Statele membre ale UE nu au reuşit încă să ajungă la un consens în privinţa
propunerilor pentru perfecţionarea sistemului de venituri al UE care să mărească
autonomia financiară a UE.
Cheltuielile din bugetul UE exprimă, în cifre, priorităţile şi politicile UE. Aproape
80% din cheltuielile UE sunt pentru realizarea a două politici: politica agricolă comună şi
politica de convergenţă economică şi socială.
Pentru respectarea disciplinei bugetare pe o bază multianuală şi prevenirea
crizelor bugetare, Parlamentul European, Consiliul UE şi Comisia Europeană redactează
un acord instituţional pe o perioadă de şapte ani, denumit perspectiva financiară, prin care
sunt precizate plafoanele maxime pentru fiecare cheltuială în parte şi plafonul maxim al
totalului cheltuielilor, ca procent din PNB al statelor membre.
UE descurajează aprecierea relaţiilor dintre un stat membru şi UE prin prisma
soldului dintre sumele primite şi sumele vărsate la bugetul UE, pe considerentul că aceste
relaţii nu pot reprezenta fidel avantajele care decurg din apartenenţe unui stat la UE. Cu
toate acestea, statele membre care au solduri negative solicită compensări bugetare. Până
în prezent doar Marea Britanie primeşte compensări.
Statele membre UE au un grad de fiscalitate ridicat – 40,6 % din PIB în anul 2002
– comparativ cu SUA care este principalul competitor economic şi care înregistra la
nivelul aceluiaşi an un grad de fiscalitate de 26,4 % din PIB, sau cu Japonia cu un grad de
fiscalitate de doar 25,8 % din PIB.
Trecerea la Uniunea economică şi monetară şi adoptarea monedei unice de către
12 state membre au pus pe prim plan necesitatea asigurării stabilităţii economice a UE, în
primul rând a monedei unice euro, în condiţiile în care politica monetară a devenit
comună, în timp ce politicile bugetare au rămas naţionale, la nivelul statelor membre.
În prezent în UE există 25 de sisteme de impozite diferite, iar numărul acestora va
creşte, pe măsura acceptării ţărilor candidate. Diferenţele în sistemele de impozite
constituie o sursă de ineficienţă în funcţionarea pieţei unice şi premisa competiţiei fiscale
care poate deveni dăunătoare pentru finanţele statelor membre şi poate genera conflicte în
disputa provocată de atragerea de către unele state, cu o mobilitate mai mare, a bazelor de
impozitare din alte state membre.
Coordonarea politicilor bugetare se bazează pe respectarea a două principii:
acceptarea reciprocă a politicilor bugetare naţionale, atât timp cât acestea nu produc
distorsiuni şi discriminări în cadrul pieţei unice; subsidiaritatea care impune ca decizia în
politicile bugetare să fie lăsată la nivel naţional, cu excepţia cazurilor în care deplasarea
acesteia la nivelul UE aduce beneficii certe. Această coordonare se realizează pe două
căi: prin armonizare fiscală, respectiv prin adoptarea de reguli comune pentru toate
statele membre şi prin identificarea obstacolelor fiscale existente într-un stat membru sau
altul şi înlăturarea acestora.
Armonizarea fiscală este mai pronunţată în domeniul impozitelor indirecte, care
au impact nemijlocit asupra circulaţiei libere a produselor şi serviciilor în cadrul pieţei
unice. Impozitele directe necesită o anumită coordonare fiscală, în special pentru
impozitele cu o bază de impozitare mobilă. Pentru cheltuieli, armonizarea acţionează în
cazul ajutoarelor de stat, iar coordonarea fiscală poate fi întâlnită în anumite zone cum
sunt fondurile structurale, anumite domenii de interes european, ca de exemplu reţelele
transeuropene etc.
Anexa:
Legea 118/2010 privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar. Lege nr. 118/2010
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 441 din 30 iunie 2010
Parlamentul Romaniei adopta prezenta lege.
Art. 1(1) Cuantumul brut al salariilor/soldelor/ indemnizatiilor lunare de incadrare, inclusiv sporuri, indemnizatii si alte drepturi salariale, precum si alte drepturi in lei sau in valuta, stabilite in conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice si ale Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 1/2010 privind unele masuri de reincadrare in functii a unor categorii de personal din sectorul bugetar si stabilirea salariilor acestora, precum si alte masuri in domeniul bugetar, se diminueaza cu 25%. (2) In situatia in care din aplicarea prevederilor alin. (1) rezulta o valoare mai mica decat valoarea salariului de baza minim brut pe tara garantat in plata, suma care se acorda este de 600 lei.
Art. 2(1) Se reduc cu 25% urmatoarele drepturi de natura salariala de care beneficiaza personalul din cadrul autoritatilor si institutiilor publice, indiferent de modul de finantare al acestora: a) cuantumul drepturilor reprezentand salarizarea in valuta si alte drepturi in valuta si in lei ale personalului trimis in misiune permanenta in strainatate si, respectiv, ale personalului roman trimis in strainatate pentru indeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, prevazute in Anexa nr. V/3 la Legea-cadru nr. 330/2009 si in Hotararea Guvernului nr. 837/1995 cu privire la criteriile de salarizare in valuta si celelalte drepturi in valuta si in Lei ale personalului trimis in misiune permanenta in strainatate, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, respectiv in Hotararea Guvernului nr. 518/1995 privind unele drepturi si obligatii ale personalului roman trimis in strainatate pentru indeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, cu modificarile si completarile ulterioare; b) drepturile prevazute la art. 104 alin. (3) si art. 107 alin. (4) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificarile si completarile ulterioare; c) cuantumul drepturilor specifice pentru activitatile desfasurate in Institutiile de aparare, ordine publica si siguranta nationala, prevazute la pct. 3 alin. (1) si (2), pct. 4 alin. (1), pct. 6, 8, 10, 11 si 12 din anexa nr. IV/2 la Legea-cadru nr. 330/2009; d) cuantumul compensatiei banesti, respectiv al alocatiei valorice pentru drepturile de hrana si, respectiv, valoarea financiara anuala a normelor de echipare, precum si
valoarea financiara a drepturilor de echipament; e) compensatia lunara pentru chirie. (2) Valoarea drepturilor/cheltuielilor cu asistenta medicala, medicamente si proteze aferente personalului propriu, pentru care legislatia in vigoare la data publicarii prezentei legi prevede decontarea integral de la bugetul de stat, bugetele de asigurari sociale, bugetele locale sau, dupa caz, bugetele fondurilor speciale, se reduce cu 25%. (3) Prevederile alin. (1) nu se aplica in cazul alocatiilor de hrana acordate personalului incadrat in institutiile publice de aparare, ordine publica si siguranta nationala pe perioada participarii la misiunile prevazute la art. 2 lit. a)—d) din Legea nr. 42/2004 privind participarea fortelor armate la misiuni in afara teritoriului statului roman, cu modificarile ulterioare. (4) Suma forfetara prevazuta la art. 38 alin. (1) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputatilor si al senatorilor, republicata, destinata platii drepturilor banesti ale persoanelor angajate la birourile parlamentare ale deputatilor si senatorilor, se diminueaza cu 25%.
Art. 3(1) Prevederile art. 1 si 2 se aplica si personalului din cadrul Bancii Nationale a Romaniei, Comisiei Nationale a Valorilor Mobiliare, Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private si Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor. (2) Sumele rezultate prin reducerea drepturilor salariale pentru personalul prevazut la alin. (1), precum si pentru personalul din autoritatile si institutiile publice finantate integral din venituri proprii se vireaza integral la bugetul de stat, potrivit mecanismului stabilit prin norme metodologice aprobate prin ordin al ministrului finantelor publice, in termen de 15 zile de la data intrarii in vigoare a prezentei legi.
Art. 4Prevederile art. 1—3 se aplica incepand cu data intrarii in vigoare a prezentei legi.
Art. 5De la data intrarii in vigoare a prezentei legi, cuantumul indemnizatiei de somaj stabilit in conditiile prevazute de Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurarilor pentru somaj si stimularea ocuparii fortei de munca, cu modificarile si completarile ulterioare, si aflat in plata la data intrarii in vigoare a prezentei legi sau care se stabileste ori se repune in plata dupa suspendare, potrivit prevederilor legale, ulterior datei intrarii in vigoare a prezentei legi, precum si drepturile banesti care se acorda lunar din bugetul asigurarilor pentru somaj in functie de cuantumul indemnizatiei de somaj stabilite potrivit legii se diminueaza cu 15%.
Art. 6(1) Drepturile banesti prevazute la art. 72, 73^1, 74 si 75 din Legea nr. 76/2002, cu modificarile si completarile ulterioare, care se stabilesc ulterior datei intrarii in vigoare a prezentei legi, se diminueaza cu 15%. (2) Conventiile incheiate in vederea acordarii subventiei prevazute la art. 78 din Legea nr. 76/2002, cu modificarile si completarile ulterioare, si aflate in derulare la data intrarii in vigoare a prezentei legi isi produc efectele juridice pana la expirarea termenului pentru care au fost incheiate.
Art. 7(1) De la data intrarii in vigoare a prezentei legi, in cuprinsul actelor normative in vigoare, sintagma „pensie sociala minima garantata” se inlocuieste cu sintagma „indemnizatie sociala pentru pensionari”. (2) De la data intrarii in vigoare a prezentei legi, nivelul indemnizatiei sociale pentru pensionari, acordata potrivit Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 6/2009 privind
instituirea pensiei sociale minime garantate, aprobata prin Legea nr. 196/2009, nu va fi mai mica de 350 lei. (3) De la data intrarii in vigoare a prezentei legi, nivelul indemnizatiei sociale pentru pensionari prevazute la alin. (2) se stabileste anual, prin legile bugetare, si poate fi modificat, in raport cu evolutia indicatorilor macroeconomici si cu resursele financiare.
Art. 8Incepand cu data intrarii in vigoare a prezentei legi, Casa Nationala de Pensii si Alte Drepturi de Asigurari Sociale nu mai contracteaza bilete de Odihna in anul 2010.
Art. 9Incepand cu data intrarii in vigoare a prezentei legi nu se mai acorda ajutoare sau, dupa caz, indemnizatii la iesirea la pensie, retragere ori la trecerea in rezerva.
Art. 10(1) Incepand cu data intrarii in vigoare a prezentei legi, in sistemul public de pensii, precum si in sistemele de pensii neintegrate acestuia, dispozitiile legale privind inscrierea la pensie anticipata si pensie anticipata partiala nu se mai aplica. (2) Cererile de inscriere la pensie anticipata si pensie anticipata partiala, depuse in conditiile legii, pana la data intrarii in vigoare a prezentei legi, se vor solutiona cu respectarea dispozitiilor legale in vigoare la data depunerii.
Art. 11De la data intrarii in vigoare a prezentei legi, cuantumul drepturilor banesti, acordate sau suportate din bugetul asigurarilor pentru somaj ori din bugetul de stat, dupa caz, pentru persoanele disponibilizate prin concedieri colective, efectuate in conditiile prevazute de actele normative enumerate la art. 15 alin. (1) lit. b)—f), cu exceptia indemnizatiei de somaj diminuate potrivit art. 5, aflate in plata la data intrarii in vigoare a prezentei legi sau care se repun in plata dupa suspendare, potrivit prevederilor legale, ulterior aceleiasi date, se diminueaza cu 15%.
Art. 12Cuantumul indemnizatiilor acordate in temeiul art. 1 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 148/2005 privind sustinerea familiei in vederea cresterii copilului, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 7/2007, cu modificarile si completarile ulterioare, precum si cele care se afla in plata la data intrarii in vigoare a prezentei legi se diminueaza cu 15%. Daca din calcul rezulta un cuantum mai mic de 600 lei, se acorda 600 lei.
Art. 13De la data intrarii in vigoare a prezentei legi se reduc cu 25% urmatoarele categorii de drepturi: a) cuantumul sprijinului statului pentru salarizarea personalului clerical si neclerical; b) indemnizatia lunara, prevazuta la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 45/2009 privind organizarea si functionarea Academiei de Stiinte Agricole si Silvice „Gheorghe Ionescu-Sisesti” si a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii si industriei alimentare, cu modificarile ulterioare; c) cuantumul indemnizatiilor acordate membrilor Academiei Romane, membrilor Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania, membrilor Academiei de Stiinte Medicale din Romania si membrilor Academiei de Stiinte Tehnice din Romania.
Art. 14De la data intrarii in vigoare a prezentei legi se reduc cu 15% urmatoarele drepturi: a) cuantumul sprijinului material acordat urmasilor membrilor Academiei Romane si
urmasilor membrilor Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania; b) ajutorul lunar pentru sotul supravietuitor, acordat in temeiul Legii nr. 578/2004 privind acordarea unui ajutor lunar pentru sotul supravietuitor, cu modificarile ulterioare; c) indemnizatia prevazuta de Legea nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizatiei de merit, cu modificarile si completarile ulterioare; d) indemnizatiile prevazute de Legea recunostintei fata de eroii-martiri si luptatorii care au contribuit la victoria Revolutiei romane din decembrie 1989, precum si fata de persoanele care si-au jertfit viata sau au avut de suferit in urma revoltei muncitoresti anticomuniste de la Brasov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu modificarile si completarile ulterioare.
Art. 15(1) De la data intrarii in vigoare a prezentei legi, se abroga: a) art. 78 si 79 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurarilor pentru somaj si stimularea ocuparii fortei de munca, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 103 din 6 februarie 2002, cu modificarile si completarile ulterioare; b) art. 12 si 13 din Ordonanta Guvernului nr. 7/1998 privind unele masuri de protectie sociala a personalului militar si civil, care se vor aplica in perioada restructurarii marilor unitati, unitatilor si formatiunilor din compunerea Ministerului Apararii Nationale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 34 din 29 ianuarie 1998, aprobata cu modificari prin Legea nr. 37/2001, cu modificarile ulterioare; c) art. 12 lit. a), b) si d), art. 12^1 si 12^2 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 95/2002 privind industria de aparare, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 463 din 28 iunie 2002, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 44/2003, cu modificarile si completarile ulterioare; d) art. 2 alin. (1) si (2) din Legea nr. 174/2006 privind unele masuri de protectie sociala a personalului disponibilizat din cadrul Regiei Nationale a Padurilor — Romsilva, prin concedieri colective, ca urmare a restituirii padurilor catre fostii proprietari, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 438 din 2 mai 2006, cu modificarile ulterioare; e) art. 7 lit. a) si c) si art. 8 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 116/2006 privind protectia sociala acordata persoanelor disponibilizate prin concedieri colective efectuate ca urmare a restructurarii si reorganizarii unor societati nationale, regii autonome, companii nationale si societati comerciale cu capital majoritar de stat, precum si a societatilor comerciale si regiilor autonome subordonate autoritatilor administratiei publice locale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 1.042 din 28 decembrie 2006, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 171/2007, cu modificarile si completarile ulterioare; f) art. 7 lit. a) si c) si art. 8 din Ordonanta Guvernului nr. 9/2010 privind masuri pentru diminuarea consecintelor restructurarii si reorganizarii unor societati nationale, companii nationale si societati comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 70 din 30 ianuarie 2010; g) Legea nr. 482/2006 privind acordarea de trusouri pentru nou-nascuti, cu modificarile ulterioare, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 1.028 din 27 decembrie 2006; h) Ordonanta Guvernului nr. 5/2010 pentru modificarea art. III alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 3/2007 privind unele masuri financiar-fiscale din domeniul protectiei sociale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 69 din 29 ianuarie 2010; i) Legea nr. 396/2006 privind acordarea unui sprijin financiar la constituirea familiei, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 892 din 2 noiembrie 2006; j) art. 25 si 26 din Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificarile
si completarile ulterioare; k) Legea nr. 315/2006 privind stimularea achizitionarii de carti sau de programe educationale pe suport electronic, necesare imbunatatirii calitatii activitatii didactice, in invatamantul preuniversitar. (2) Persoanele disponibilizate prin concedieri colective, efectuate in conditiile prevazute de actele normative enumerate la alin. (1) lit. b)—f), ale caror drepturi de protectie sociala acordate sau, dupa caz, suportate din bugetul asigurarilor pentru somaj au fost stabilite pana la data intrarii in vigoare a prezentei legi si se afla in plata sau se repun in plata dupa suspendare ulterior acestei date, beneficiaza de aceste drepturi in conditiile prevazute de respectivele acte normative, astfel cum se aflau in vigoare pana la data intrarii in vigoare a prezentei legi, diminuate cu 15%. (3) Pentru nasterile survenite pana la data intrarii in vigoare a prezentei legi, precum si pentru casatoriile incheiate pana la aceasta data, drepturile se stabilesc in conditiile actelor normative prevazute la alin. (1) lit. g)—j) si se solicita la plata pana cel Tarziu la data de 31 august 2010.
Art. 16(1) Prevederile art. 1—3, art. 5, art. 6 alin. (1), precum si cele ale art. 9—14 se aplica pana la 31 decembrie 2010. (2) Incepand cu data de 1 ianuarie 2011 se vor aplica politici sociale si de personal care sa asigure incadrarea in nivelul cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicarii masurilor de reducere a acestora adoptate in cursul anului 2010, in conditiile Legii-cadru nr. 330/2009, precum si cu respectarea prevederilor legii bugetului de stat si ale legii bugetului asigurarilor sociale de stat pentru anul 2011.
Aceasta lege a fost adoptata in temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constitutia Romaniei, republicata, in urma angajarii raspunderii Guvernului in fata Camerei Deputatilor si a Senatului si in conditiile art. 147 alin. (2), cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (1), din Constitutia Romaniei, republicata, in sedinta comuna din data de 29 iunie 2010.
Materialul de fata reprezinta o prelucrare si formatare neoficiala a prevederilor oficiale, avand la baza texte publice preluate de la: Monitorul Oficial
Bibliografie
DĂIANU, Daniel, VRÂNCEANU, Radu, România şi UE, Ed. Polirom, 2002, Iaşi
MICU, Ionel, Economie şi politici guvernamentale, Ed. Era, 1999, Bucureşti
MOŞTEANU, Tatiana, Buget şi Trezorerie Publică, Ed. Du Style, 2000,
Bucureşti.
STOLOJAN, Theodor, TĂTĂRCAN, Raluca, Integrarea şi politica fiscală
europeană, Ed. Infomarket, 2002, Braşov.
Site-uri:
http://www.cdep.ro
http://ec.europa.eu
http://europa.eu
http://www.oecd.org
http://ro.wikipedia.org
http://www.worldbank.com
http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_118_2010