MODALITATI DE ACTIUNE SI DEMERS DIPLOMATIC

1. ELEMENTELE ACTIUNII DIPLOMATICE

În practica diplomatică există modalităţi foarte diverse de acţiune pe care misiunile

diplomatice şi ministerele de externe, atunci când este vorba de state, sau secretariatele

organizaţiilor internaţionale ori delegaţiile permanente ale acestor organizaţii internaţionale, le

folosesc în vederea realizării funcţiilor care le revin. In speţă, realizarea acelor funcţii

fundamentale principale: funcţia de reprezentare, de negociere, de informare, de apărare în general

şi promovare a intereselor statului sau organizaţiilor internaţionale pe care oficiile diplomatice

respective le reprezintă.

Participarea unui stat la viaţa internaţională depinde în primul rând de capacitatea şi de

voinţa sa de a înţelege sensul mesajelor pe care le primeşte şi de a elabora asemenea mesaje din

partea sa pentru alte state. Fie că este vorba de semnale scrise, verbale sau de gestică, aceste

elemente joacă un rol esenţial în comunicarea diplomatică. O parte din aceste semnale pot fi de

multe ori tacite. Ramura de măslin sau drapelul alb au semnificaţiile lor, ca simbol de pace sau de

predare, în funcţie şi de sistemele de referinţă culturale sau religioase. Uneori ele pot fi interpretate

în sensuri diferite. Astfel, tăcerea poate însemna aprobare, dar şi refuz; surâsul poate fi defensiv

sau poate reprezenta o încercare de a disimula adevăratele sentimente. Chiar exprimarea prin

cuvinte poate fi ambiguă şi interpretabilă în sensuri diferite.

În consecinţă, comunicarea în diplomaţie implică în primul rând interpretarea gesturilor,

mesajelor, propunerilor, pornind de la uzanţele diplomatice, de la de la şcoala şi tradiţia

diplomatică şi ţinând seama de condiţiile concrete în care acestea au fost făcute.

a) Acţiunile diplomatice se realizează practic prin două categorii mari de mijloace:

-mijloace scrise, în care intră corespondenţa diplomatică şi

-mijloace orale, dintre care cel mai obişnuit şi mai cunoscut este demersul diplomatic.

Pentru a putea fi folosite cu eficienţă aceste modalităţi de acţiune diplomatică, astăzi se

cere mult mai mult decât pe vremea lui Harold Nicholson, unul dintre autorii de referinţă în

materie de drept diplomatic, care considera că: “solul are nevoie de două calităţi fundamentale,

are nevoie de o memorie fidelă şi de o voce puternică”. El spunea într-una dintre lucrările traduse

în limba română, că: “cel mai bun instrument aflat la dispoziţia unui guvern pentru a convinge alt

guvern va rămâne întotdeauna vorba unui om onest. Pe lângă cele două calităţi principale, el se

referea de fapt şi la onestitatea pe care trebuie să o aibă agentul diplomatic. Sigur însă că agentul

diplomatic, pe lângă faptul că este un om onest, pe lângă faptul că are o memorie fidelă, bună şi

o voce puternică, are nevoie şi de alte calităţi pentru a-şi putea îndeplini sarcinile care îi revin. El

trebuie în primul rând să posede cunoştinţele lingvistice necesare, pentru că de cele mai multe ori

contactul internaţional pune faţă în faţă sau alături oameni, persoane sau instituţii care folosesc

limbi diferite.

Cunoaşterea unor limbi de circulaţie internaţională, a limbilor diplomatice, este de

asemenea o condiţie esenţială pentru reuşita acţiunii diplomatice. Diplomatul trebuie să cunoască

foarte bine conţinutul problemei, de obicei se spune despre un diplomat că este omul care ştie

absolut totul despre nimic.

Această definiţie este mai degrabă o definiţie ironică a profesiei, pentru că, ca să-şi poată

îndeplini într-adevăr sarcinile care îi revin, diplomatul trebuie să cunoască foarte bine dosarul

problemei în care urmează să acţioneze din punct de vedere diplomatic. De asemenea,

diplomatul trebuie să dispună de pregătirea de specialitate necesară, de noţiuni, de cunoaşterea

mijloacelor de acţiune, etc.

În legătură cu toate aceste lucruri, trebuie menţionat în final că de fapt calitatea principală

pe care trebuie să o aibă agentul diplomatic în acţiunea sa este aceea că trebuie să fie

convingător în toate poziţiile pe care le exprimă în acţiunea sa, să fie elocvent în toate acţiunile

pe care le întreprinde.

Filosoful francez La Rochefoucauld spunea că: “La veritable eloquence consiste a dire

tous ce qu’il faut et a ne dire ce qu’il ne faut pas”. Acest citat reprezintă un principiu foarte

important pentru activitatea oricărui diplomat. Dacă eşti plin de elocinţă şi vrei să fii

convingător, trebuie să fii capabil să foloseşti toate elementele, să spui tot ceea ce trebuie spus şi,

bineînţeles, mai ales să nu spui ceea ce nu trebuie spus.

b) Mijloace ale acţiunii diplomatice.

Pentru acţiunea diplomatică este nevoie de cel puţin trei lucruri importante:

- În primul rând de stil diplomatic; este nevoie să ai claritate şi conciziune în prezentările,

în expunerile pe care le faci. Pornind de la ideea foarte simplă că nimeni nu are nici timpul nici

răbdarea, de a te asculta foarte mult.

Stilul diplomatic se caracterizează prin aceste două elemente: claritate şi conciziune.

Trebuie să fii scurt, cât mai scurt cu putinţă şi în acelaşi timp să fii foarte clar în expunerea ta.

Comunicarea diplomatică implică însă şi alte elemente importante. Ea cere un spirit deschis şi

flexibil, capacitatea de a înţelege, cu răbdare şi bună credinţă, logica şi argumentele

2

interlocutorului, pentru că pericolul unor neînţelegeri şi erori are o rată de creştere exponenţială

odată cu creşterea diversităţii partenerilor care provin din zone culturale diferite.

De aceea stilul diplomatic se caracterizează prin prudenţă şi moderaţie tocmai pentru a

preveni interpretările excesive care pot avea consecinţe negative. Deşi există o diversitate destul

de importantă în lumea globalizată, practica diplomatică foloseşte elemente codificate care au o

relevanţă universală. Diplomatul trebuie să fie capabil să utilizeze atât limbajul cât şi gesturile

codificate pentru a prezenta întotdeauna o imagine favorabilă pentru el şi ţara sa în contactele pe

care le are şi de a evalua impactul acestora asupra interlocutorilor săi. De exemplu, o vizită, chiar

dacă nu urmăreşte obiectivul precis de a obţine ceva concrete, este un semn de bunăvoinţă. Este

cazul, de exemplu, a vizitelor de prezentare pe ca ambasadorii şi ceilalţi diplomaţi le fac cu

ocazia prezentării la post. La fel şi participarea la acţiunile protocolare şi rămânerea un timp

suficient poate fi un semnal de acest fel.

- În al doilea rând, trebuie să ai calităţile necesare şi capacitatea de a folosi limbile

diplomatice.

A existat o adevărată evoluţie în ceea ce priveşte folosirea limbilor diplomatice. În

Europa Evului Mediu şi a Renaşterii, limba diplomatică era considerată latina. Acesta era

instrumentul diplomatic care se folosea în relaţiile internaţionale. A urmat apoi o perioadă destul

de lungă în care una dintre limbile diplomatice care s-a menţinut cel mai mult timp a fost

franceza, poate şi datorită faptului că Franţa a fost printre primele ţări care a organizat un

serviciu diplomatic şi chiar o academie, o şcoală diplomatică. Unul dintre cardinalii foarte

cunoscuţi, Richelieu, a fost printre primii oameni care au pus bazele unor organizări ştiinţifice

sau profesioniste a activităţii diplomatice şi în consecinţă franceza a fost, de fapt, limba

diplomatică şi continuă să fie şi astăzi una dintre limbile diplomatice.

După crearea Ministerului de Externe al României, ca urmare a Unirii Principatelor, cât şi

după primul război mondial, limba internă în care se redactau documentele de lucru şi

comunicările între oficiile diplomatice româneşti şi centrale era limba franceză. Limba franceză a

venit în România prin filiera rusă, de aceea în Moldova foarte mult timp se spunea, fără ironie, în

mod foarte serios că “vorbeşte franceza perfect ca un ofiţer rus”, pentru că ei aveau o şcoală de

limba franceză foarte dezvoltată.

Sigur că în momentul de faţă nu mai putem vorbi de o limbă diplomatică unică. În mare

măsură dacă vrem să avem o indicaţie în legătură cu limbile diplomatice, putem să ne uităm la

limbile oficiale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite care se folosesc şi vedem că, pe lângă franceză

se foloseşte engleza, rusa, spaniola, araba şi chineza. Civilizaţia tehnică a favorizat însă

răspândirea largă a câtorva limbi, în special limba engleză, care prin uşurinţa lor şi prin marele

3

număr de utilizatori, au început să se impună pe plan internaţional. În diplomaţie un rol

important îl joacă şi limba franceză, mai ales pentru ţările latine, care au un avantaj direct în

utilizarea sa.

Dacă pentru utilizarea limbilor, franceză, engleză şi chiar pentru spaniolă, sunt argumente

foarte importante pentru că există un număr mare de ţări care folosesc în comun limbile

respective, pentru rusă deja este mai discutabil. Ea a fost acceptată ca limbă oficială având în

vedere că organizaţia Naţiunilor Unite a fost creată după al doilea război mondial, moment în

care Europa era împărţită în “blocul de est” şi “blocul de vest” şi limba rusă era un vehicul

folosit nu numai de către Uniunea Sovietică, ci şi de ţările din est; chiar şi în serviciul diplomatic

românesc, o bună perioadă de timp, până aproximativ în 1964, pregătirea de specialitate a

diplomaţilor se făcea la Moscova, în cadrul unui institut specializat în relaţii internaţionale. În

consecinţă, limba rusă era folosită de un număr foarte mare şi important de state. Chineza, deşi

este folosită de o singură ţară, totuşi o ţară care potrivit unui recent recensământ are 1,3 mld.

oameni s-a considerat că trebuie să constituie şi ea una din limbile oficiale.

Astăzi nu se mai poate vorbi de o limbă diplomatică unică. Au rămas aproape toate pe

poziţii de egalitate din punct de vedere juridic la Organizaţia Naţiunilor Unite cu observaţia că,

limba care totuşi domină astăzi în materie diplomatică, limba negocierilor, este din ce în ce mai

mult, limba engleză. În ceea ce ne priveşte pe noi, pe români, este mult mai uşor şi traducerile

sunt mult mai fidele (în afară de cei care cunosc foarte bine limba engleză) în situaţia în care se

foloseşte limba franceză pentru că, sunt mai greu de tradus în română textele în limba engleză,

pentru că topica este diferită şi filozofia este alta, decât în limba franceză.

Şi astăzi România este una din ţările francofone care participă la mişcarea francofonă,

mulţi dintre diplomaţii noştri folosesc limba franceză, ea rămâne cea mai bună limbă pentru

discursuri.

Evoluţia reală este că la negocierile foarte restrânse unde nu există traducere, vehicolul

pe care toată lumea îl acceptă, pentru că toată lumea înţelege mai mult sau mai puţin, este limba

engleză..

Sunt oameni care recunosc, probabil doar două trei cuvinte din limba engleză. Asta este

evoluţia vorbind de folosirea limbilor diplomatice, este însă evident că dacă nu posezi cel puţin,

ca român, două limbi sau trei, este foarte, greu să lucrezi cu eficienţă în serviciul diplomatic.

La noi ca şi în alte ţări, pe lângă folosirea limbilor internaţionale sau a limbilor

diplomatice, există practica de a forma specialişti care cunosc şi limbi specifice, limitate la o

anumită ţară. Cunoaşterea unor asemenea limbi de către un specialist oferă o deschidere, o

posibilitate de acţiune mult mai mare, mai ales în statele unde presa, radioul sunt numai în limba

4

ţării respective. Un exemplu clasic este China, ţară în care, dacă nu ştii limba chineză este destul

de greu. Observaţia că orice informaţie este foarte filtrată dacă este într-o limbă străină, este deja

o informaţie care a fost prelucrată, care a fost pusă în forme oficiale. Dacă cunoşti limba locală,

limba chineză în speţă sau altă limbă, sigur că ai un acces mult mai mare la informaţie şi poţi să-

ţi faci o părere mult mai bună. Există însă şi un pericol pentru aceşti oameni care se specializează

într-o anumită limbă, pentru că învăţând limba respectivă, de cele mai multe ori chiar în ţara în

care se vorbeşte limba respectivă, există şi o influenţă foarte mare a tipului de cultură pe care îl

prezintă limba respectivă asupra omului care a învăţat-o, o practică şi trăieşte, citeşte, de multe

ori citeşte şi altceva decât texte politice, de literatură sau filosofie. Putem spune că există o

influenţă culturală foarte serioasă şi mai ales există un lucru care le afectează capacitatea lor de

analiză. În momentul în care vorbeşti o limbă locală şi ai contacte şi te înţelegi cu oamenii, există

premise foarte serioase ca să nu fi extrem de obiectiv atunci când judeci ţara şi oamenii

respectivi. În sensul de a face discriminare pozitivă, nu într-un sens rău al cuvântului.

Nu este obligatorie această caracteristică de a cunoaşte limbi rare sau exotice, dar este

folosită aproape în toate ministerele de externe, iar uneori, dacă este vorba de limbi mai uşoare

cum este limba română, sunt foarte multe ţări care fac cursuri intensive pentru diplomaţi înainte

de plecarea la post; americanii au deja asemena cursuri şi este un lucru care merită să fie

subliniat pentru efortul pe care îl fac de a vorbi în română, în spaniolă sau în cehă.

Important este să poţi comunica, se te faci înţeles şi să poţi la rândul tău să înţelegi, iar

pentru acest lucru, folosirea limbilor diplomatice este un element esenţial.

Cunoaşterea limbilor străine, de circulaţie internaţională sau locale nu poate însă fi

folosită în toate cazurile.Dezvoltarea acţiunilor diplomatice în care sunt tot mai mult implicaţi

şefi de state şi guverne, care nu sunt diplomaţi de profesie, precum şi nevoia de a dispune uneori,

mai ales la negocierea textelor, de cunoştinţe lingvistice aprofundate, face necesară şi folosirea

interpreţilor. Colbert a fost cel care a consacrat recursul la dragomani şi interpreţi de limbi

orientale, necesari activităţii diplomatice, prin instituirea de stagii practice pentru tinerii francezi

la Constantinopol şi la Smirna. De la acest început, nevoia de interpreţi a cunoscut o largă

dezvoltare care a condus la crearea unei profesii specializate, elaborarea unor lucrări de

specialitate şi chiar a unor dicţionare specializate în traducerea termenilor diplomatici. În cadrul

ONU a fost de altfel elaborat un dicţionar special pentru echivalarea termenilor folosiţi în

documentele organizaţiei, pentru că de multe ori o traducere ad literam poate schimba sensul

unei formulări. Dezvoltarea diplomaţiei multilaterale, prin conferinţe şi organizaţii

internaţionale, a avut drept efect şi crearea unei alte meserii cea a interpreţilor simultani care

traduc în paralel cu intervenţiile delegaţilor.

5

- Cel de-al treilea element important al acţiunii diplomatice este cunoaşterea

terminologiei diplomatice, a noţiunilor şi expresiilor care se folosesc, cunoaşterea modalităţilor

de comunicare, inclusiv a modului în care se redactează documentele cu caracter diplomatic.

Importanţa noţiunilor de drept internaţional.

- Confidenţialitatea în materie diplomatică joacă un rol important. Cunoaşterea

intenţiilor poate fi un dezavantaj.

Avantajele confidenţialităţii sunt atât de evidente că au făcut din ea o regulă a

diplomaţiei. Este mai degrabă un comportament decât o normă. Fiecare alege ceea ce consideră

că este secret. În epoca modernă nu mai este ce a fost, datorită numărului mare de persoane

implicate în adoptarea deciziilor şi presei. Publicitatea este pentru diplomaţie foarte utilă.

2.MIJLOACELE ORALE ALE ACTIUNII DIPLOMATICE

a) Cel mai important mijloc oral de acţiune diplomatică îl reprezintă demersul

diplomatic.

Demersul diplomatic poate fi definit ca o acţiune care este întreprinsă de misiunea

diplomatică pe lângă guvernul statului acreditar sau pe lângă organele unei organizaţii

internaţionale, în vederea îndeplinirii funcţiilor sale.

Este de fapt o comunicare oficială făcută cu scopul de a apăra sau de a promova un interes

anume, specific al statului acreditar, a statului trimiţător.

Demersul diplomatic reprezintă mijlocul clasic cel mai important de acţiune în materie

diplomatică şi noţiunea de demers diplomatic acoperă atât fondul comunicării, ceea ce transmiţi

prin intermediul demersului tău, cât şi procedura, modul de a comunica tema respectivă. Ambele

sunt acoperite de noţiunea de demers diplomatic.

- Elemente legate de tipurile de demers diplomatic.

În primul rând trebuie precizat faptul că un demers diplomatic se poate face pe baza unor

instrucţiuni speciale sau a mandatului general pe care îl are un agent diplomatic.

Există două mari categorii de instrucţiuni, din partea ministerului de externe sau a

secretariatului organizaţiei internaţionale pe care o reprezinţi, trebuie să ai un mandat de a face un

demers diplomatic sau se poate folosi mandatul general pe care îl are orice agent diplomatic.

Agentul diplomatic are un mandat de a promova, de a apăra interesele statului şi el poate să

manifeste iniţiativa necesară care este efectuată pe baza mandatului general pe care îl are. Numai

6

demersurile foarte speciale sau care au o anumită importanţă se fac pe baza unei instrucţiuni

precise.

b) Categorii de clasificare a demersului diplomatic.

- Avem o primă clasificare, pe care am putea să o prezentăm astfel: există demersuri

oficiale şi demersuri oficioase.

Când se transmite un răspuns oficial din partea statului pe care îl reprezinţi sau în

momentul în care ai o solicitare de o manieră foarte solemnă, demnă şi serioasă, el capătă un

caracter foarte oficial. În unele cazuri, prezentarea unui asemenea demers oficial poate creea

anumite situaţii delicate şi de aceea în practica diplomatică, de multe ori demersul oficial este, fie

înlocuit, fie precedat de demersuri neoficiale (oficioase), pentru a preveni crearea unor situaţii

delicate.

Spre exemplu, demersurile oficioase sunt recomandabile în locul demersurilor oficiale în

cazurile în care se cere eliberarea unor cetăţeni ai ţării pe care o reprezinţi. De foarte multe ori,

cererile de eliberare ale unor cetăţeni sunt undeva la limită pentru că dacă ei au făcut obiectul unor

arestări sau a unei alte măsuri, care de obicei se întemeiază pe anumite dispoziţii, situaţia devine

foarte complicată. În asemenea cazuri, prezentarea unui demers oficial foarte agresiv şi ferm poate

să creeze situaţii delicate care să fie contraproductive pentru oamenii respectivi.

Un exemplu pentru un astfel de caz este situaţia a doi cetăţeni români din Irak la care s-au

găsit în portbagaj două cauciucuri de maşină. Ei au fost prinşi, arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la

pedeapsa cu moartea, furtul fiind extrem de grav sancţionat în ţările islamice, în general prin

tăierea mâinii drepte, dar în cazul respectiv a fost o sentinţă de condamnare la moarte. Ei erau

condamnaţi, erau în puşcărie, aşteptau executarea sentinţei şi sigur că prezentarea unui demers

oficial care să exprime un protest avea şanse puţine să reuşească pentru că sentinţa era bazată pe

nişte acte care fuseseră întocmite de către poliţie, procuratură, trecuse prin instanţe, era o hotărâre

definitivă. Puteai să găseşti nişte argumente, inclusiv faptul că ei nu cunoşteau limba, dar şansele

erau foarte mici ca să reuşească un asemenea demers şi s-au preferat până la urmă demersurile

neoficiale, oficioase, încercându-se determinarea unei decizii care să nu pună în discuţie sentinţa

judiciară respectivă, ci să rezolve problema oamenilor respectivi. Urmare a acestei acţiuni

diplomatice, cetăţenii români au scăpat şi s-au întors în ţară, iar acest exemplu relevă faptul că

sunt cazuri în care un demers oficial este mai bine să fie precedat sau chiar înlocuit de un demers

neoficial sau de un demers oficios.

- A doua clasificare cuprinde demersurile normale şi demersurile confidenţiale.

Ca regulă generală toate demersurile diplomatice sunt demersuri normale, mai puţin cele

care dacă ar fi cunoscute ar putea afecta soluţionarea problemei respective. Nu este vorba

7

despre diplomaţia secretă, ceea ce se cunoştea în secolele trecute, în care o parte foarte

importantă a activităţii diplomatice nu era cunoscută, era ţinută secretă şi nu era vorba numai de

demersuri, era vorba chiar de documente oficiale, de tratate internaţionale care nu se prezentau

în parlament, care erau secrete şi care nu erau cunoscute.

Demersul confidenţial nu înseamnă în nici un caz o întoarcere la acest tip de diplomaţie

secretă, ci pur şi simplu este vorba de a păstra anumite elemente care fac obiectul demersului,

pentru că dacă ele ar ajunge la cunoştinţa publicului, mai ales în presă şi aşa mai departe, ar

putea afecta soluţionarea problemei respective şi ar putea creea dificultăţi pentru ambele părţi

care sunt implicate într-un asemenea demers.

Legat de diplomaţia secretă, au fost doi oameni politici care au luat măsuri împotriva

diplomaţiei secrete, asta se întâmpla după primul război mondial când a început să fie pusă în

discuţie această manieră de diplomaţie în “spatele uşilor închise”. Unul a fost preşedintele

Statelor Unite, Wilson, de altfel un vizionar, lui i se datorează şi crearea Ligii Naţiunilor,

organizaţie care a fost creată ca să salveze omenirea de un război şi Vladimir Ilici Lenin.

Vladimir Ilici Lenin fiind însă într-o structură statală mult mai autoritară, a luat una dintre

măsurile foarte decise de a lupta împotriva diplomaţiei secrete şi a început să publice în ziarul

“Pravda” toate tratatele secrete încheiate de Imperiul Rus ţarist cu alte state. Era perioada în

care “Pravda” în fiecare zi publica articole despre diplomaţi, iar aceştia citeau zilnic “Pravda” să

vadă dacă nu a fost cumva semnat un tratat de ei şi care este făcut public.

A existat o reacţie foarte fermă împotriva acestei diplomaţii secrete şi în România au

existat asemenea cazuri. În Parlamentul României, tratatul dintre România şi Ucraina a fost

supus ratificării fără scrisoarea anexă, fără protocolul anexat la tratat, ceea ce a creat, pe bună

dreptate, reacţii pentru că la nivelul Parlamentului atunci când se ratifică un asemena tratat

internaţional trebuie să fie prezentate toate documentele care fac parte din pachetul respectiv.

- A treia categorie: demersuri orale şi demersuri scrise.

Dintre demersurile orale cele mai cunoscute şi mai uzitate sunt, în ordine: declaraţia,

notificarea şi comunicarea.

Declaraţia – este un demers oral prin care se exprimă o poziţie politică de principiu sau

o poziţie politică pe o anumită temă, pe o temă dată. Declaraţia este un demers oral, un demers

foarte important care este folosit în marea majoritate a cazurilor.

Notificarea – este un al doilea tip de demers oral şi, spre deosebire de declaraţie, într-o

notificare se aduce la cunoştinţă o stare de fapt sau o stare de lucruri. În notificare nu se exprimă

poziţii politice de principiu, ea este un demers mai grav care exprimă poziţii politice ale unei

stări de fapt sau ale unei stări de lucruri, conţine şi aprecieri în legătură cu un anumit

8

comportament al statului, care a condus la crearea stării de fapt sau a stării de lucruri care face

obiectul demersului.

Comunicarea – este un act de informare prin care se aduce la cunoştinţa ministerului de

externe sau a secretariatului organizaţiei internaţionale un anumit element specific. Spre

exemplu, indicarea faptului că România a ratificat un tratat, indicarea faptului că a fost adoptată

o lege care afectează relaţiile şi se comunică şi textul respectiv.

- O a doua categorie sunt demersurile scrise sau comunicările oficiale care se fac sub

forma unor documente.

- Pe lângă aceste demersuri orale şi scrise, o altă categorie este cea a demersurilor mixte

şi de foarte multe ori în practica diplomatică demersurile orale şi scrise sunt efectuate împreună,

atunci când se face fie o declaraţie fie o prezentare, dar se adaugă la această prezentare sau la

această declaraţie sau la această notificare şi un document scris.

- Putem avea demersuri individuale sau colective, inclusiv demersuri paralele, sunt

demersuri care se fac individual de către un stat sau de către un agent diplomatic sau demersuri

colective care se întâlnesc mai ales în practica ţărilor Uniunii Europene care au o anumită

coordonare a politicii externe, au o politică externă şi de securitate comună sau chiar demersuri

paralele atunci când este vorba de situaţii care afectează un număr mai mare de ţări.

Prezentarea demersului diplomatic este una dintre modalităţile importante de acţiune,

prin care reprezentantul statului, un agent diplomatic, prezintă, fie aprecieri politice, fie o stare

de fapt, fie notifică un anumit lucru ministerului de externe sau secretariatului organizaţiei

internaţionale pe lângă care este acreditat. În momentul în care se prezintă un asemenea demers

diplomatic există o regulă aproape obligatorie de a avea o reacţie la demersul diplomatic. Un

demers diplomatic nu trebuie să rămână fără reacţie, fără răspuns. În ceea ce priveşte această

reacţie la demersul diplomatic, ea este la latitudinea statului acreditar care, de obicei, pornind de

la principiul egalităţii suverane a statelor foloseşte cam aceeaşi cale pe care a folosit-o cel care a

prezentat demersul diplomatic şi pentru a reacţiona la acest demers. De cele mai multe ori este

recomandabil ca la orice demers diplomatic să existe şi o reacţie rapidă, pe loc. Acesta este de

fapt un lucru care rămâne la latitudinea şi depinde de cel care primeşte în audienţă sau cel care

primeşte de fapt demersul respectiv din partea agentului diplomatic. Reacţia standard care se

foloseşte în asemenea cazuri este: “Am luat notă de demersul dumneavoastră care va fi

examinat cu toată atenţia şi vă vom comunica cât mai repede posibil un răspuns la demersul

dumneavoastră”. Este reacţia standard pentru că ea nu lasă demersul fără reacţie, fără răspuns,

dar în acelaşi timp nu implică în nici un fel persoana care efectuează reacţia respectivă şi nici

9

autorităţile statului pe care persoana respectivă o reprezintă în legătură cu conţinutul demersului

sau poziţia finală pe care o va adopta statul respectiv faţă de demersul diplomatic.

O a doua cerinţă obligatorie în legătură cu demersul diplomatic este faptul că asupra

efectuării oricărui demers diplomatic trebuie efectuat un raport.

Orice agent diplomatic care efectuează un demers, fie pe baza unor instrucţiuni speciale primite

de la guvernul său, fie pe baza competenţei generale, a funcţiilor generale care revin unei

ambasade, este obligat să raporteze asupra efectuării demersului respectiv, să raporteze asupra

reacţiei pe care a primit-o la demersul pe care la efectuat şi, întotdeauna acest raport este bine să

conţină, pe lângă descrierea demersului şi a reacţiei pe care a avut-o, cât mai fidelă, să conţină

şi aprecieri ale persoanei care a făcut demersul respectiv. Aprecieri privind modul în care a fost

primit demersul, modalitatea de efectuare a reacţiei la demersul respectiv, pentru că astfel de

elemente sunt extrem de importante pentru a evalua care este impactul demersului şi care sunt

acţiunile ce trebuie întreprinse în continuare; aprecierile şi evaluările celui care prezintă

demersul, sunt foarte importante pentru a putea decide ulterior care sunt modalităţile de acţiune.

c) Principalele forme de efectuare a demersurilor diplomatice.

- Una dintre primele forme specifice de demers este notificarea. Notificarea ca demers,

reprezintă o activitate de informare asupra unor fapte care pot produce efecte juridice.

Notificările sunt mai ales foarte des folosite şi întâlnite în dreptul internaţional, dar cu

un specific special pentru tratatele internaţionale. Intrarea în vigoare a tratatelor internaţionale,

rapoarte în materie de drepturi ale omului şi multe alte activităţi de acest tip, se realizează prin

demersul sub forma de notificare. Există şi notificări cu un caracter foarte specific care sunt

prevăzute de anumite instrumente internaţionale, de exemplu: Actul Final de la Helsinki,

prevede obligaţia notificării manevrelor militare la care participă mai mult de două state.

- A doua formă foarte importantă de demers diplomatic o reprezintă protestul.

Protestul este o comunicare oficială din partea unui stat care este adresată altui stat sau

unei organizaţii internaţionale, prin care se obiectează la o conduită sau la o pretenţie a acestora

care este considerată ca fiind contrară dreptului internaţional sau fără temei. Atunci când

protestezi, de fapt obiectezi la o conduită sau la o pretenţie pe care o formulează un stat pentru

că le consideri ca fiind contrare dreptului internaţional sau că nu au o bază, nu au un temei

legal.

Câteva exemple de proteste:

În 1963 Noua Zeelandă a protestat în mai multe rânduri pe lângă Franţa în legătură cu

experienţele nucleare din Polinezia Franceză – Muruloa. În 1987 China a protestat pe lângă

10

Vietnam în legătură cu ocuparea de către vietnamezi a unor insule din Marea Chinei de Sud sau

în 1993 Japonia a protestat pe lângă Rusia în legătură cu deversarea de deşeuri toxice în Marea

Japoniei şi lista poate continua cu foarte multe alte exemple.

Protestul se poate face oral şi, în majoritatea cazurilor un protest oral este însoţit şi de o

notă scrisă sau poate fi făcut numai în scris. Este folosit în mod curent în activitatea diplomatică

şi are funcţia juridică de a conserva drepturile statului care protestează. În momentul în care nu

ai o reacţie la o acţiune, tăcerea poate fi considerată tot un răspuns; strămoşii noştri latini

spuneau, “uit tacit consentium”, dacă taci înseamnă că ai consimţit.

Protestul este un element important pentru că el are această funcţie juridică de a

conserva drepturile statului care protestează şi care oricând se poate referi la faptul că nu a

acceptat situaţia sau comportamentul unui alt stat.

În dreptul internaţional public există o instituţie care este de origine anglo-saxonă dar

care este destul de larg acceptată, aşa numita instituţie a estopelului, care spune că o faptă chiar

dacă a fost ilegală, contrară dreptului internaţioal, dacă ea a fost acoperită prin alte acţiuni care

au fost acceptate de state, ea îşi pierde caracterul ilicit şi devine legală.

Spre exemplu, ocuparea de către Uniunea Sovietică a unei părţi din teritoriul României, respectiv,

Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei a fost un act contrar dreptului internaţional. Ca urmare a

adoptării Actului Final de la Helsinki, anterior unor tratate internaţionale care consacră procura respectivă,

el şi-a pierdut acest caracter şi deci nu mai poţi să-l invoci sau poţi să-l invoci oricând dar ţi se dau

contraargumente foarte serioase.

Protestul poate fi respins şi de obicei este respins întotdeauna ca fiind nefondat, prin

două tipuri de argumente. Ca primă reacţie, consideri că este nefondat, că nu există elemente

care să justifice aprecierile legale, iar un al doilea tip de reacţie care se întâlneşte foarte des, iar

România ca şi alte state cu regimuri autoritare l-au folosit pe larg şi-l folosesc şi astăzi, este cea

în care spui că este un amestec în treburile tale interne, protestul răspuns ca reacţie la proteste

reprezintă un amestec în drepturile interne ale ţării noastre. În plus, mai există posibilitatea de a-

l respinge pe motive de formă, atunci când este vorba de un limbaj vehement, care se consideră

că nu este acceptabil.

De obicei protestul reclamă un contraprotest sau o altă reacţie a statului vizat tocmai

pentru ca acesta să-şi protejeze drepturile sale.

În practica internaţională este una din modalităţile folosite în mod curent, însă a început

în ultima perioadă să fie mai puţin utilizat pentru că au apărut şi alte modalităţi de a protesta, de

a exprima dezaprobarea faţă de o anumită politică sau de o anumită misiune, cum ar fi,

Adunarea Generală a ONU (în cadrul acesteia îţi poţi exprima protestul faţă de ocuparea de

11

către Israel a teritoriilor arabe, faţă de politica drepturilor omului din China etc.) şi pentru că au

apărut şi alte proceduri internaţionale pe care statele le pot folosi.

În ceea ce priveşte forma sa nu există reguli foarte stricte. De obicei un protest este

structurat pe două părţi. Are o primă parte în care se prezintă sau se descriu faptele şi

implicaţiile lor juridice aşa cum s-au întâmplat ele, iar a doua parte a protestului este o

declaraţie prin care se condamnă comportamentul sau conduita respectivă, în această a doua

parte de obicei se resping pretenţiile ca fiind nefondate, ilegale ş.a.m.d.

De asemenea se exprimă avertismentul în cazul în care vor continua sau se vor perpetua

acţiunile respective, “ne rezervăm dreptul de a lua măsuri, contramăsuri sau avertismente foarte

clare şi foarte dure”.

În general printr-o reacţie la un protest, în ultima parte, statele îşi rezervă dreptul de a

lua contramăsuri pentru a restabili legalitatea.

Protestul, ca regulă generală, nu poate fi făcut în mod valabil decât faţă de o încălcare a

dreptului internaţional. În momentul în care consideri că printr-un anumit comportament un stat

a încălcat o normă de drept internaţional, atunci poţi face un demers diplomatic sub formă de

protest. El nu se poate efectua atunci când nu au fost respectate normele de curtoazie sau atunci

când este vorba de acţiuni de ordin politic.

În practică se acceptă şi ideea unui protest anticipativ, adică în perspectiva unor violări

posibile ale dreptului internaţional care nu au avut încă loc, poţi să faci un protest în care să

atragi atenţia că dacă se va întâmpla o asemenea chestiune ea va reprezenta o încălcare a

normelor dreptului internaţional cu consecinţe foarte grave.

Ca formă de demers diplomatic, protestul este făcut de către un stat, dar se acceptă că şi

alte state în afară de victima directă, cele care consideră că i-au fost încălcate drepturile, se pot

asocia protestului sau pot face demersuri în mod distinct pe aceeaşi temă.

3.MIJLOACE SCRISE ALE ACTIUNII DIPLOMATICE

a) Corespondenţa diplomatică externă

Corespondenţa diplomatică poate fi transmisă cu ocazia efectuării unui demers

diplomatic şi se poate transmite prin curieri speciali sau chiar prin poşta obişnuită. De obicei ea

se realizează prin documente care în mod generic pot fi numite note diplomatice.

Notele diplomatice sunt de fapt toate comunicările oficiale pe care un stat sau

organizaţie internaţională le adresează altui stat sau altei organizaţii internaţionale.

12

Câteva categorii concrete de documente diplomatice care se folosesc drept note

diplomatice.

- Cea mai cunoscută, cea mai larg răspândită, cea mai des uzitată este nota verbală. Nota

verbală este o comunicare scrisă care se face pe o hârtie cu antetul instituţiei care o elaborează.

Nota verbală nu se adresează nimănui, ea este redactată la persoana a treia şi nu se semnează.

Conţine de obicei anumite formule tip de introducere şi de încheiere.

Nota verbală deşi nu se semnează, poartă întotdeauna la sfârşitul textului dactilografiat

al comunicării o apostilă, iniţialele celui care a redactat nota verbală şi o ştampilă a instituţiei de

la care provine pentru a preveni adăugarea unor elemente care nu au fost dactilografiate iniţial.

Formula folosită în practica noastră este: “Ministerul Afacerilor Externe (Ambasada

României) la … prezintă salutul său Ministerului Afacerilor Externe sau ambasadei respective

şi are onoarea de a-i comunica următoarele: … textul propriu-zis al comunicării”. Se observă că

formula de adresare este la persoana a treia. La încheierea textului se foloseşte o formulă de

încheiere care de obicei în sistemul nostru este: “Ministerul Afacerilor Externe (ambasada)

foloseşte acest prilej pentru a reînnoii ambasadei sau ministerului asigurarea înaltei sale

consideraţiuni”. După care se apostilează, se pune ştampila şi aceasta este garanţia că acesta

este textul oficial care a fost transmis.

Nota verbală este cea mai uzitată formă de corespondenţă diplomatică între ambasade şi

ministerele de externe sau alte instituţii. În general ambasadele o folosesc chiar şi atunci când

intră în corespondenţă cu alte instituţii decât ministerele de externe.

- Un al doilea tip foarte important de document scris a corespondenţei diplomatice o

reprezintă nota circulară.

Nota circulară este de fapt o notă cu acelaşi conţinut, cu un conţinut similar, pe care

ministerele de externe o trimit mai multor ambasade atunci când, fie doresc să comunice

anumite elemente care privesc mai multe ţări, fie doresc să le invite la o anumită acţiune

folosind această modalitate de comunicare, respectiv, nota circulară.

- Mai există şi o a treia categorie de documente diplomatice scrise care este reprezentată

de schimbul de note verbale cu conţinut identic care sunt folosite pentru a încheia un acord.

Este o modalitate simplificată de a încheia acorduri internaţionale printr-un schimb de

note verbale. Una dintre părţi, cea care iniţiază acordul respectiv, trimite o notă verbală, iar

cealaltă parte îi confirmă primirea notei verbale, îi redă tot conţinutul pe care l-a avut nota

verbală şi în final exprimă acordul ca această notă verbală împreună cu răspunsul să constituie

un acord internaţional. Este o formă simplificată care nu mai trece prin toată procedura de

încheiere a unui acord internaţional în lume şi cu o anumită formă.

13

- Următorul tip de document de corespondenţă diplomatică îl reprezintă nota semnată.

Nota semnată este deja un document mai solemn, un document care este adresat

ministrului de externe, un document care este semnat de expeditor. El este redactat la persoana

întâia, cu formule de politeţe care ţin seama de limbă şi sigur, de situaţia la care se referă nota

respectivă. Nu pot fi nişte formule extraordinare de politeţe pentru că subiectul este de regulă

foarte dur.

- Următorul document de corespondenţă diplomatică este scrisoarea personală.

Scrisoarea personală este adresată ministrului de externe şi este semnată de expeditor,

dar este însă mai puţin formală decât nota semnată. Ea trebuie să aibă la bază o relaţie deja

stabilită. Sigur că nu poţi să scrii o scrisoare personală ministrului de externe dacă nu l-ai

întâlnit cel puţin o dată, dacă nu ai avut un minim de relaţie înainte de a te angaja în

corespondenţa respectivă. Faţă de celelalte documente prezentate până acum, scrisoarea

personală nu angajează statul sau organizaţia respectivă ci numai pe cel care a scris-o şi a

semnat-o, respectiv, pe expeditor. Fiind vorba despre un ambasador, reprezentantul unui stat, ea

nu angajează statul pe care îl reprezintă persoana respectivă.

- O altă formă de corespondenţă diplomatică scrisă este nota colectivă.

Nota colectivă este o formă deosebit de solemnă, prin care mai mulţi reprezentanţi

diplomatici ridică o problemă care îi afectează pe toţi. O asemenea notă colectivă poate fi

semnată de către toţi reprezentanţii diplomatici care se alătură acestui demers şi, în acest caz, ea

este prezentată într-o audienţă comună la care participă toţi semnatarii şi poate fi sub foma unor

note separate care însă se transmit simultan şi în aceeaşi zi, pentru ca demersul să fie un demers

colectiv.

Nota identică este tot un demers colectiv, mai puţin solemn decât nota colectivă. Este

vorba pur şi simplu de note verbale sau de alte note cu conţinut identic şi care sunt transmise de

mai mulţi reprezentanţi.

- Un alt tip de corespondenţă diplomatică, care s-a răspâdit foarte mult, inclusiv în

administraţia românească post revoluţionară, este aide memoire-ul, cunoscut şi sub denumirea

de pour memoire sau pro-memoria.

Scopul acestui document, al aide memoire-ului este de a rezuma o problemă care a fost

discutată sau care urmează a fi prezentată pentru a evita erorile, pentru a evita ca în urma

discuţiilor, părţile respective să plece cu impresii sau chiar cu elemente diferite. Aide memoire-

ul nu este semnat şi nu conţine formule de curtoazie, de deschidere sau de încheiere.

Una dintre formele de aide memoire care sunt folosite, mai ales în sistemul anglo-saxon,

este cel care se numeşte talking points. El este de asemenea un document nesemnat, un

14

document care nu conţine nici un fel de formule de curtoazie, dar care este folosit pentru a

însoţi un demers oral, pentru a te asigura că ceea ce s-a comunicat este corect receptat.

Acest sistem de talking points este folosit pe larg, cel puţin în practica din România, de

către statele care au ambasadori politici, numiţi pe criterii politice, campion absolut fiind

Statele Unite ale Americii din acest punct de vedere şi, unde ambasadorul nefiind de profesie,

există riscul chiar dacă este bine pregătit cu dosarul înainte de audienţă, să spună anumite

lucruri pe care nu trebuia să le spună, să spună anumite lucruri greşit sau să nu spună lucruri

care ar fi trebuit să le comunice şi atunci de foarte multe ori, după încheierea discuţiei îţi dă

chiar această hârtie pe care a avut-o. De regulă, el vine cu o hârtie pe care o are în faţă şi îţi

prezintă oral lucrurile pentru ca demersul să nu fie foarte solemn, iar la sfârşit, îţi înmânează

textul scris.

- Memorandumul reprezintă un alt tip de document scris al acţiunii diplomatice şi este

de obicei folosit pentru a prezenta poziţia statului pe o anumită problemă. Prezentarea nu ţine de

o anumită lungime a documentului, deci poţi să prezinţi pe larg, mai amplu, problema

respectivă. De obicei, el prezintă foarte complet poziţia statului într-o anumită problemă

conţinând şi argumente, date istorice şi statistici, adică tot ceea ce este nevoie pentru ca poziţia

unui stat, pe o anumită temă specifică să fie foarte clar prezentată. Uneori este folosit şi în alte

scopuri, spre exemplu, propunerea Finlandei pentru convocarea Conferinţei pentru Securitate şi

Cooperare din Europa, care a condus la adoptarea Actului Final de la Helsinki a fost transmisă

tuturor statelor care au fost invitate sub forma unui memorandum al guvernului finlandez cu

privire la convocarea unei conferinţe europene pentru securitate.

- Un alt tip de document diplomatic îl reprezintă cartea albă.

Cartea albă, ca şi memorandumul, ca şi aide memoire-ul, este folosită tot pentru a face

prezentări cât mai mari, cât mai cuprinzătoare pe o anumită temă.

Ca exemplu, Ministerul de Externe al României, în primăvara anului 1997 a elaborat o

Carte Albă intitulată “România şi NATO” care în perspectiva reuniunii de la Madrid, era

concepută să fie un document care să justifice sau să dea argumente pentru cererea României de

a fi admisă în NATO. Ea conţinea şi prezentări despre România, care din cele mai vechi timpuri

a fost o ţară europeană şi după cultură şi după economie şi cu avantaje şi cu argumente. Aceste

tipuri de prezentări sub formă de Carte Albă se fac şi de alte ministere, fie pe o anumită temă

specifică, fie pe teme mai generale şi elaborează asemenea documente care se dau şi altor state

decât cele direct interesate.

- Ultimul tip de document diplomatic, un document foarte dur îl reprezintă ultimatumul.

15

Ultimatumul este un document diplomatic prin care se exprimă o poziţie ultimă şi

irevocabilă. De obicei, ultimatumul cere celui căruia îi este adresat, statului căruia îi este

adresat, adoptarea urgentă sau imediată a unor măsuri şi exprimă direct sau mai voalat

ameninţări cu utilizarea tuturor mijloacelor, inclusiv cu folosirea forţei dacă aceste măsuri nu

vor fi adoptate, nu vor fi luate.

Într-un ultimatum se cere şi un răspuns imediat, un răspuns din partea statului căruia îi

este adresat tocmai pentru că acest răspuns este necesar în vederea adoptării măsurilor de

ameninţare, de retorţiune care sunt, de obicei evocate.

Ca exemplu, ultimatumul URSS-ului (26-27 iunie 1940) privind cedarea Basarabiei,

Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa, prezentat ambasadei României de la Moscova, respectiv,

ambasadorului Grigore Gafencu. Un ultimatum, un document extrem de clar care cerea

retragerea imediată a autorităţilor române şi a armatei române din aceste teritorii şi făcea

referire directă la faptul că în caz contrar URSS va interveni cu forţele sale armate pentru

realizarea alipirii teritoriilor respective. Au fost foarte multe încercări atunci în Consiliul de

Coroană şi la nivel politic de a face un răspuns care să mai amâne adoptarea unei asemenea

decizii dar ele au fost respinse şi finalul este aşa cum se prezintă astăzi. România s-a retras din

teritoriile respective, decizie care este contestată, considerându-se că prin această retragere ne-

am privat de un argument foarte important la Conferinţa de Pace de la Paris. Sigur, astăzi se pot

face evaluări în legătură cu ce-ar fi trebuit să fie făcut într-o anumită situaţie, dar este mult mai

greu să fii în situaţia respectivă şi să fii obligat atunci să iei o decizie într-un anumit context

cum era şi contextul respectiv, mai ales că ultimatumul respectiv era o consecinţă a Pactului

Ribbentrop – Molotov semnat de Uniunea Sovietică cu Germania, iar presiunile au venit din

ambele părţi, nu numai din partea Rusiei. Asta a fost înţelegerea realizată prin Pactul

Ribbentrop – Molotov, o anexă la Pactul Ribbentrop – Molotov, în care se revendicau aceste

teritorii.

b) Corespondenţa diplomatică internă.

Pe lângă aceste documente diplomatice care sunt documente utilizate în raporturile

dintre oficiile diplomatice şi ministerele de externe sau între misiunile diplomatice şi

secretariatele organizaţiilor internaţionale, există şi o corespondenţă diplomatică internă care se

foloseşte în acordurile dintre ambasade şi ministerul său de externe, dintre ambasadă şi ţara pe

care o reprezintă, autorităţile ţării pe care o reprezintă.

Care sunt aceste tipuri de corespondenţă internă?

16

- În primul rând sunt telegramele, fie cifrate, fie în clar, care se pot transmite prin cele

mai diverse mijloace; se pot transmite prin radio, prin telex, prin computer, etc. Se pot transmite

prin cele mai diverse mijloace, sunt cifrate, ai nevoie de un cod pentru a le putea decodifica,

pentru a înţelege ce scrie în ele sau se pot transmite în clar, text obişnuit.

Telegrama este prin definiţie un document care trebuie să fie foarte scurt şi foarte

concis. Ea nu este un document care se întinde pe mai multe pagini. În general, o telegramă

trebuie să aibă sub o pagină sau maximum o pagină. În momentul în care devine un document

prea lung ea nu poate avea forma unei telegrame. Avantajul telegramei este că, potrivit regulilor

Ministerului Român de Externe, telegrama trebuie să fie trimisă întotdeauna destinatarului

căruia îi este adresată şi ea se poate adresa, cu acelaşi text mai multor persoane.

- Din ce în ce mai mult se foloseşte acum în corespondenţă şi poşta electronică, fie

parolată, fie în clar, aşa numitul sistem de infograme, pe care îl foloseşte şi ministerul de

externe, care sunt comunicări ale ambasadelor cu ministerul şi invers. Ele au avantajul de a

ajunge foarte rapid şi direct la destinatar, cu posibilitatea de a transmite mai multor persoane

acelaşi mesaj.

- Un alt tip de corespondenţă internă sunt scrisorile şi adresele, pe care şi ambasadele şi

ministerele de externe le trimit unii altora. Scrisori şi adrese care se transmit prin intermediul

poştei ordinare, prin intermediul curierilor diplomatici, a unor curieri ocazionali sau în sistemul

nostru s-a folosit şi se foloseşte şi astăzi, sistemul curierilor TAROM, prin comandantul unei

aeronave.

- Un alt tip de corespondenţă îl reprezintă scrisorile circulare. Scrisorile circulare pe care

ministerul de externe le adresează ambasadelor prin care le informează asupra unor anumite

aspecte, conţinând anumite probleme pe care le consideră că au relevanţă pentru activitatea

diplomatică, fie le cere anumite informaţii, anumite acţiuni pe care urmează să le întreprindă. Se

pot face şi sub formă de telegrame circulare care se trimit mai multor oficii şi au avantajul de a

le putea transmite unui număr foarte mare de ambasade, practic tuturor ambasadelor care au

posibilitatea de comunicare cu ţara.

Spre exemplu, în problemele crizei irakiene, a problemelor Orientului Mijlociu, se

transmite o circulară către ambasade ca ele să cunoască elementele legate de stadiul unor

probleme, de evoluţiile acestora, astfel încât să le poată utiliza în contactele lor.

- Ultima formă de corespondenţă internă o reprezintă rapoartele.

Rapoarte au constituit şi constituie şi astăzi una dintre cele mai importante forme de

activitate diplomatică. Ele pot fi rapoarte finale la încheierea de misiuni, în care ambasadorul

sau un diplomat prezintă un raport de activitate care nu este limitat la activitatea sa. Un raport

17

conţine şi aprecieri, în legătură cu dezvoltarea relaţiilor respective de care el s-a ocupat pe

domeniul lui şi poate fi însoţit de o listă de persoane care să fie contactate pentru rezolvarea

problemelor respective.

Există chiar şi posibilitatea ca aceste rapoarte de sfârşit de lucru să fie întocmite şi de

personalul care nu este angajat. Soţiile ambasadorilor pot facea asemenea rapoarte care să

folosească succesorilor pentru a le prezenta anumite elemente de interes, orice informări care

pot fi utile succesorilor lor.

Pe lângă aceste rapoarte de încheiere de misiune există şi rapoarte pe teme specifice.

Acestea nu sunt elaborate la încheierea de misiune ci sunt elaborate în măsura în care

diplomatul sau oficiul respectiv consideră că tema este suficient de importantă ca să facă

obiectul unui asemenea document.

Există foarte multe cazuri când aceste rapoarte, să aibă o circulaţie foarte mare şi pot

juca un rol efectiv în adoptarea unor decizii privind relaţiile cu ţara respectivă, fie pe o temă

dată sau în general.

Ele sunt uneori mici opere de artă şi la ministerul de externe există un fond de arhivă

special, care a fost creat de un fost ministru de externe pe care îl chema Gheorghe Macovescu şi

care era de profesie scriitor, în care a colectat toate rapoartele elaborate de diplomaţii români

care erau de profesie scriitori sau poeţi, de la Vasile Alecsandri încoace. Este un fond dintre

cele mai interesante pentru că oamenii respectivi care luau în serios scrisul chiar şi atunci când

făceau nişte rapoarte, reuşeau prin maniera în care le elaborau să facă documentele foarte

interesante de citit.

18