MOARTEA CEREBRALĂ ȘI FRAUDA DONĂRII DE ORGANE

„Informarea” publicului larg

În prezent, se face peste tot o reclamă tot mai insistentă pentru donarea de organe, căci disponibilitatea populației de a dona a început să lase de dorit în ultima vreme, mai ales din cauza scandalurilor cu transplantări frauduloase. În Germania, chiar zilele acestea, se judecă procesul unui celebru chirurg din Göttingen, care este acuzat că a manipulat la greu listele de transplantare, a falsificat 50% dintre actele pacienților, a transplantat diverse organe unor pacienți care nu corespundeau criteriilor legale/medicale etc., contribuind chiar la decesul prematur al unor pacienți. Ca și cum problemele ar exista doar pe partea recipienților de organe...

Asigurările de sănătate ne trimit scrisorele în care suntem întrebați în formulări mieroase dacă nu dorim card de donatori. Până și în școli și licee a început să se discute subiectul! Revistele lucioase gen Spiegel sau Stern au pagini întregi de reclamă, de pe care îți rânjește câte o vedeta infatuată care ține în mână cardul de donator de organe: moderatorul Markus Lanz, cu textul Asta e la modă acum, halterofilul Matthias Steiner, cu textul Cântărește puțin, dar are greutate, actorul Klaus Behrendt, cu textul Pentru mine e clar: asta se poartă acum, cardul de donator de organe. Multe broșuri colorate și reclame la cinema sunt menite să ne anime să ne punem organele la dispoziția altor oameni. Mai că începi să te jenezi dacă vrei să-ți păstrezi propriile organe după moarte!  După moarte... Ei, aici începe problema. În caz că nu știați, nu sunteți morți atunci când vi se extrag organele pe care eventual vreți să le donați! Sunteți doar... „definiți ca morți”. 

Istoria industriei de transplantare

Și intrăm direct în temă: problema majoră a transplantului de organe este că de la un mort nu pot fi obținute organe transplantabile! Acele organe sunt la fel de moarte ca și mortul. Organe vitale, care funcționează, nu pot fi recoltate decât de la un om viu. Da, ați citit bine, toți acești oameni încă trăiesc, după toate legile biologice, atunci când li se extrag organele. Asta îi ucide în realitate. Parcă vă și aud: „Nu pot să cred, nu-i adevărat, pe cardul de donator scrie altceva!”. Da, pe declarația respectivă scrie:Subsemnatul(a)... informat(ă)şi conştient(ă) asupra riscurilor şi beneficiului transplantului de organe, ţesuturi şi celule umane; în concordanţă cu dispoziţiile legale în vigoare referitoare la prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule umane, declar că sunt de acord cu înscrierea mea ca donator voluntar post-mortem pentru următoarele organe, ţesuturi şi celule:........

Buba apare la definiția termenului „post-mortem”, cu alte cuvinte ce se înțelege mai nou prin sintagma „după moarte”, adică cum intră în joc conceptul de „moarte cerebrală”? Definiția morții cerebrale datează din 1968, când Comisia ad hoc de la Harvard Medical School a întocmit o

1

lucrare „științifică” (la comanda industriei medicale nou create, însăși expresia ad hoc însemnând „pentru acest scop”!) pentru a redefini conceptul de moarte.

În momentul acela existau două probleme acute. În primul rând, medicina „progresase” atât de mult, încât transplantul de organe devenise posibil: profesorul Christiaan Barnard făcuse deja primul transplant de inimă, care îi adusese un renume mondial (nu mai conta că recipientul decedase la 18 zile după transplant!). Ceea ce puțini știu: Prin operația respectivă, Barnard încălcase toate standardele și legile medicale și etice posibile, deci risca să fie acuzat de crimă. Concomitent, un alt medic fusese acuzat și condamnat pe bună dreptate de crimă în Japonia pentru un transplant de la un „mort cerebral”...

Ei bine, înainte ca pe Barnard să-l aștepte aceeași soartă, proaspăt solicitatul comitet de la Harvard a livrat exact la timp „expertiza” care impunea conceptul abstract de moarte cerebrală ca noua definiție a morții și recomanda ca moartea cerebrală să fie considerată moartea omului, oferind astfel, peste noapte, baza „legală” și „etică” pentru ca pe viitor oamenilor să li se extragă pe viu organele. Cum se face că până atunci nimeni nu simțise nevoia să dea o nouă definiție morții? Abia când s-au profilat la orizont câștiguri grase pentru industria farmaceutică și a început să fie nevoie de organe vii și proaspete pentru transplanturi s-a inventat și noua definiție.

Ca atare, „moartea cerebrală” nu a apărut și nu s-a dezvoltat prin aplicarea vreunei teorii sau metode științifice noi, iar comisia de la Harvard nu a stabilit dacă coma ireversibilă este un criteriu adecvat pentru deces. Membrii comisiei erau medici, teologi și avocați. De aici, se vede clar că nu era vorba de o chestiune medicală, ci de una juridică! Misiunea declarată a comisiei a fost să justifice cumva „moartea cerebrală”, stabilită ca un nou criteriu al morții, pentru a impune eutanasia mascată. Pe scurt, raportul a fost făcut să corespundă deja scopului și concluziilor la care se ajunsese anterior. Scopul „expertizei” a fost declarat direct în text: Intenția noastră principală este de a redefini coma ireversibilă ca nou criteriu al morții. [...] Criterii depășite pentru a defini moartea pot duce la controverse în obținerea organelor pentru transplantare. Cu alte cuvinte, nu se făcuseră studii și nu a existat absolut nicio bază științifică pentru a susține ipoteza că moartea cerebrală ar fi moartea reală, dar era nevoie musai de criterii noi, utilitare, anticipatorii, pentru a redefini moartea, cu scopul declarat al recoltării de organe.

Dr. Henry Beecher, președintele comitetului de la Harvard, a comunicat direct și fără jenă adevărul despre raportul respectiv: Există într-adevăr un potențial salvator de vieți în noua definiție, care – când va fi acceptată – va duce la o cantitate disponibilă mai mare de organe esențiale în condiții vitale, pentru transplantare. Astfel, vor putea fi salvate nenumărate vieți acum pierdute inevitabil... La ce nivel alegem să numim moartea, este o decizie arbitrară. Moartea inimii? Părul continuă să crească. Moartea creierului? Inima poate continua să bată. Este necesar să se aleagă un nivel la care creierul să nu mai funcționeze. Este ideal să se aleagă un nivel la care, deși creierul e mort, celelalte organe să mai poată fi folosite. Aceasta am încercat să clarificăm prin ceea ce am numit noua definiție a morții. H.K. Beecher & H.I. Dorr - The New Definition of Death: Some Opposing Views, International Journal of Clinical Pharmacology, 5 (1971)

În al doilea rând, în 1968 mai exista și altă problemă, care a fost și ea rezolvată prin „expertiza” de la Harvard. Terapiile intensive – o ramură nouă a medicinii, dar care se dezvolta fulgerător – lăsau tot mai mulți pacienți într-o stare intermediară, între viață și moarte. Oamenii respectivi vegetau uneori ani în șir, fără a-și mai recăpăta cunoștința, iar îngrijirea lor costa enorm... Expertiza de la Harvard a rezolvat dintr-o lovitură și statutul incert al unor astfel de pacienți. Și astfel, s-au creat premisele perfecte, moartea era redefinită și accelerată, iar marea industrie a transplantului de organe luase naștere! Și când spun industrie, mă refer nu numai la profiturile făcute prin vinderea organelor și prin transplantarea lor, ci și la miliardele câștigate cu medicamentele imunosupresoare, pe care recipienții organelor sunt obligați să le ia o viață întreagă, pentru ca organismul lor (care nu se lasă păcălit) să nu respingă organul proaspăt

2

transplantat; medicamente imunosupresoare, care uneori pentru primitorii de organe se ridică la sume de mii de euro pe lună; medicamente imunosupresoare care, de cele mai multe ori, contribuie la declanșarea de cancere la pacienții transplantați. Nu mai insist aici și pe aspectul subliniat într-un studiu publicat în British Medical Journal în 2000, conform căruia, per total, transplantarea unei inimi nu reduce riscul decesului, ba dimpotrivă.

Ce este de fapt moartea? De ce un mort cerebral nu este mort?

Da, în ziua de azi ne preocupăm de orice, dar evităm mereu să ne gândim la boli, la moarte. Credem că știm deja tot ce e de știut despre moarte și oricum ne va ajunge mai devreme sau mai târziu, deci de ce să mai pierdem vremea să ne și gândim la asta? E clar ce e moartea... nu-i așa? 

Chiar așa, ce este moartea? Moartea este un proces. Pe vremuri, moartea era considerată un fenomen complex... un fenomen medical, teologic, filozofic, juridic... acum a rămas doar un fenomen medical, aflat exclusiv la cheremul medicilor. Nu mai există o definiție legală a morții, în schimb există definiția medicală: „În prezent se poate vorbi de deces în două situaţii: când apare întreruperea ireversibilă a funcţiilor respiratorie şi circulatorie sau când sunt întrerupte ireversibil toate funcţiile sistemului nervos central, inclusiv cea a trunchiului cerebral”. „Expertiza” comitetului de la Harvard stabilise inițial că „mortul cerebral” nu are voie să aibă reflexe. Ulterior, s-a constatat că aproximativ 75% dintre pacienții etichetați drept „morți cerebrali” au reflexe!

În fine... după Dragomirescu [1996] „moartea este încetarea definitivă și ireversibilă a vieții, prin oprirea funcțiilor vitale, fiind rezultatul rupturii echilibrului biologic care este necesar menținerii vieții, încetarea fenomenelor vitale mergând până la oprirea activității metabolice celulare”.

Dr. Paul Byrne, un pediatru și neonatolog american care luptă de zeci de ani pentru informarea populației despre ceea ce înseamnă cu adevărat donarea de organe, descrie un „mort cerebral” astfel: „În acest caz, trupul este cald și flexibil. Inima îi bate, are culoare normală, temperatură și tensiune. Majoritatea funcțiilor există, inclusiv digestia, excreția și menținerea unui echilibru al fluidelor, cu eliminarea normală a urinei. Va exista adesea o reacție la inciziile chirurgicale – crește tensiunea! Dacă este observată o perioadă mai lungă de timp, o persoană declarată în moarte cerebrală va arăta semne de vindecare și dezvoltare și, dacă este copil, va trece prin perioada pubertății”.

Dr. Alan Shewmon, profesor de neurologie pediatrică la UCLA, a documentat peste 175 de cazuri de oameni diagnosticați cu moarte cerebrală care au supraviețuit o perioadă foarte lungă de timp. El argumentează că creierul, la fel ca orice alt sistem din organismul nostru, nu este singurul care definește o persoană. Un mort cerebral este cel mult un muribund fără funcții cerebrale măsurabile, dar cu funcții organice active și de multe ori și senzoriale și cu reflexe... Întrucât nu se poate constata cu precizie moartea tuturor neuronilor și ireversibilitatea tuturor funcțiilor cerebrale, „moartea cerebrală” este un termen foarte periculos.

Medicul J.L. Bernat, în importanta sa lucrare „Despre definiția și criteriul morții” (1981) afirma: „Definim moartea ca încheierea permanentă a funcționării organismului ca întreg”.

Expertul Camerei Federale de Medici, prof. Dieter Birnbacher, a declarat deschis în 2010: „Se recoltează organe de la un organism viu. Trebuie să admitem că oamenii aflați în moarte cerebrală nu sunt încă morți, dar îi putem totuși folosi ca donatori de organe. La explantarea organelor unui mort cerebral se scot organe dintr-o ființă umană vie”.

Așa-numitul President’s Council on Bioethics (SUA) a stabilit clar în 2008: „În conformitate cu științele naturii, moartea cerebrală nu este un criteriu biologic pentru pronunțarea morții”. Consiliul de Bioetică admitea că supozițiile făcute până atunci despre legătura temporală și cauzală dintre moartea cerebrală diagnosticată și dezintegrarea funcțiilor corporale au fost

3

infirmate empiric. Integritatea organismului uman nu este dată de suma organelor individuale. Creierul nu este integratorul diverselor funcții ale corpului, integrarea este o trăsătură emergentă a întregului organism. Credeți că s-a deranjat cumva industria transplantării de aceste constatări?

Dr. David W. Evans scrie: „M-am întrebat de ce continui să încerc să fac cunoscut adevărul despre transplantare, după 35 de ani de eforturi ineficiente. La început m-a motivat descoperirea fraudei științifice și intelectuale implicată în definiția de „moarte cerebrală” când era clar că se testau doar părți infime din creier. Pe măsură ce trecea timpul, motivele tot mai puternice au devenit îngrijorarea în ceea ce privește modul în care oamenii vulnerabili sunt păcăliți, mai ales de către autoritățile medicale, cu intenția de a obține mai multe organe pentru transplant, cu orice preț, după cum se pare. Dacă milioanele de oameni care au semnat cardurile de donatori în ideea ca vor dona organele „după moarte” nu au fost informați că riscă să fie doar diagnosticați ca morți cu ajutorul unor criterii controversate în lumea medicală, atunci ei au fost înșelați, iar acordul lor de a dona organe nu este valabil din punct de vedere juridic”. 

Conceptul de moarte cerebrală este „empiric și logic fals”, scrie cercetătorul în neurologie Gerhard Roth. Psihiatrul Johann-Christoph Student afirmă că „este absolut inacceptabil ca morții cerebrali să fie etichetați ca morți și că ei sunt doar „definiți ca morți, deoarece medicii nu au curajul să admită că organele sunt extrase pe viu, de la persoane care au încă viață în ele”.

Medicul internist Linus Geisler susține că un „mort cerebral” este o persoană vie, căreia îi lipsesc anumite funcții ale creierului; în procesul morții, sistemul medical își permite să tragă linia de separare dintre viață și moarte după criterii arbitrare. 

Dr. med. Max-Otto Bruker, internist, a declarat: „În prezent moartea cerebrală este considerată în mod absurd ca moarte totală, deși nu există dovezi suficiente pentru această afirmație. Mi-e rușine pentru profesia de medic, pentru colegele și colegii mei care nu se revoltă în mod clar față de modul cum este informată populația în privința transplantării de organe. Prin tăcerea lor, ei favorizează astfel o afacere întunecată, practicată fără etică și morală, o afacere care ignoră demnitatea umană și bagatelizează riscurile uciderii unei persoane aflate încă în viață”. 

Fundația germană pentru transplant de organe admite că „și după intrarea în moarte cerebrală pot fi constatate mișcări ale extremităților, cum ar fi semnul lui Lazăr” – o mișcare care seamănă cu o îmbrățișare. Asemenea mișcări pot fi constatate la cca 75% din cei aflați în moarte cerebrală”, recunoaște Fundația.

Cardiologul german dr. Paolo Bavastro afirmă: „Reflexele sunt fenomene vitale, indiferent de locul în care apar și forma în care se manifestă. Un mort, un cadavru nu are reflexe! Cei care susțin definiția morții cerebrale afirmă că sunt doar reflexe, omul e mort. Ei bine, această logică ține cel mult de o etică a eliminării prin definire și este în realitate o încercare de tutelare a percepțiilor, cum a explicat și filozoful Robert Spaemann. Pacienții definiți ca morți cerebrali ne arată clar multe procese vitale care au funcții integrative: respirația internă (schimb de gaze între sânge și țesuturi), respirația celulară, reglarea tensiunii, activitate cardiacă spontană, reglarea temperaturii, eliminare (urină, fecale), procese metabolice, producție și eliminare de hormoni, producție de sânge proaspăt etc. Un muribund este încă pacient, nu este un mort”.

Referitor la importanța „reflexelor”, să nu uităm că în conceptul inițial, formulat de Comitetul de la Harvard, se vorbea despre o „areflexie totală” (lipsa totală de reflexe), dar imediat ce s-a început practica de măcelărire a morților cerebrali, s-a constatat că 75% aveau multe reflexe, de aceea, repejor s-a modificat iar definiția, precizându-se că trebuie să existe doar o areflexie cerebrală. Alba-neagra!

Dintr-o prelegere a dr. Paolo Bavastro: „Să analizam problematica morții cerebrale și dintr-o altă perspectivă, citind explicațiile fizicianului E. Schrödinger, părintele mecanicii cuantice, care în 1944 a pus întrebarea: „Cum se explică prin fizică și chimie procesele din timp și spațiu care au

4

loc în interiorul limitat al unui organism viu? Care sunt caracteristicile vieții?”. Răspunsul lui a sunat așa: „Când acel organism continuă să facă ceva, se mișcă, schimbă substanțe cu mediul într-o perioadă mai lungă decât ne-am aștepta de la o bucată de materie moartă. ...Când dispare acea calitate a organismului, rămânând doar o bucată moartă de materie... în fizică numim acest fenomen stare de echilibru termodinamic sau stare de entropie maximă”.

Astfel, semnele vieții sunt rezistența pe care o opune organismul prăbușirii finale, nu capacitatea de a se reproduce, a crește, a se dezvolta, ci faptul că este capabil să rămână „în mișcare” atâta timp. După Schrödinger, capacitatea organismului de a se opune morții este legată de ordinea caracteristică a moleculelor, pentru care nu se aplică legile obișnuite ale fizicii. Atâta timp cât un om, un organism trăiește, pentru acesta nu sunt valabile legile obișnuite ale fizicii; el nu intră în dezagregare, se eliberează din entropie; abia în moarte, după încheierea procesului de deces, se aplică legile fizicii, ale entropiei: organismul intră în dezagregare, organele încep să se dizolve, se tinde către un echilibru termodinamic. După considerente pur fizice, un om căruia i-a cedat creierul este un om viu! Organele acestui om pot fi recoltate din singurul motiv, anume acela că el încă nu a intrat în stare de entropie, deci este încă viu! În cazul morților cerebrali, din punct de vedere biologic, fenomenologic și fizic (dar nu numai) vorbim de oameni vii! Sunt oameni grav bolnavi, aflați pe moarte, dar un muribund este un om care încă trăiește”. (Schrödinger - Ce este viața?, 1987 și Noua gândire despre viață, 1998) 

Citind până aici, cred că v-ați dat seama deja că există o mare diferență dintre moartea biologică, adică moartea reală, și cea cerebrală, nou definită peste noapte de medicina modernă, în scopuri bine determinate. Gândirea mecanicistă ne face ușor de manipulat și ne ține pe majoritatea într-o închisoare a spiritului, în care am ajuns să considerăm că doar creierul ne definește. Am uitat că suntem de fapt niște ființe foarte complexe, că suntem mai mult decât simplă materie sau masă biologică, iar sufletul și spiritul nostru nu se află doar în trunchiul cerebral! Dar oricum, asta nu are nicio legătură cu definiția frauduloasă a morții cerebrale, despre care știm acum că a fost inventată doar pentru a se da mână liberă traficului legalizat de organe.

Definim viața ca activitate cerebrală măsurabilă în prezent?

Descoperirile neurologice din prezent confirmă că viscerele noastre sunt învelite cu peste 200 de milioane de neuroni (și miliarde de bacterii!). Acest „creier secundar” este practic un duplicat al creierului din cap. Tipul de celule, substanțele active și receptorii sunt identici. Știți cum se spune că „am decis din burtă”. Hormonul care ne face fericiți, serotonina, nu este produs atât în creier, cât în intestine! Creierul produce cam 0,1-0,5 ppm de serotonină, în timp ce intestinul produce 5 ppm. De asemenea, nivelul de serotonină din creier nu se lasă influențat, în schimb, prin alimentație, avem puterea de a modifica nivelul de serotonină din intestin. Visele noastre, reflecția misterioasă a sufletului uman, sunt de asemenea influențate de serotonina produsă în intestine! Să nu uităm, de asemenea, că știința încă nu a reușit nici să localizeze, nici să descifreze subconștientul! Și atunci cum să echivalăm lipsa de activitate cerebrală cu sfârșitul vieții?

Dr. Michael Gershon, profesor și președinte al Departamentului de anatomie și biologie celulară de la Universitatea Columbia, New York, a scris o lucrare cu titlul „Al doilea creier. Baza științifica a instinctului visceral”, în care afirmă că noi, oamenii, avem în zona viscerală un organ inteligent și sensibil (n.b: Creierul din cap și creierul visceral folosesc aceiași neurotransmițători!)

Michel Neunlist, directorul Institutului de cercetări pentru boli digestive din Nantes, spune că, din punct de vedere cronologic, sistemul nervos enteric este de fapt primul nostru creier. Apropo, tot în acest context se explică și sindromul colonului iritabil, care este întâlnit la foarte mulți copii care au devenit autiști după vaccinare, având în vedere că mercurul și aluminiul din vaccinuri atacă toți neuronii! Ca atare, atâta timp cât acest creier visceral încă trăiește, e clar că

5

nu se poate aplica definiția arbitrară moarte cerebrală = moarte. Același lucru se aplică și la inimă și la tot ceea ce este legat de inimă. „Întregul univers este cuprins în corpul nostru, iar întregul corp este cuprins în inimă. Astfel, inima este esența centrală a întregului univers”. Ramana Maharshi.

Știați că în inimă există o structură neuronală independentă (!), asemănătoare cu cea a creierului, și că inima influențează funcțiile cerebrale? Știați că inima are un câmp magnetic de 50 până la 5.000 de ori mai puternic decât cel al creierului? Un câmp magnetic care influențează sistemul nervos al altor oameni și care este măsurabil și la câțiva metri de corpul nostru? De ce vă surprinde? În toate tradițiile vechi, inima este privită ca centru al emoțiilor, intuiției, înțelepciunii, pasiunii și iubirii, ca poarta spirituală către adevărata noastră ființă. Iată că a început și știința să admită. Studii noi arată nu numai că inima este un fel de creier, ci și că ea comunică clar cu creierul și influențează percepțiile și emoțiile omului.

„Sistemul nervos aflat în inimă (creierul inimii) îi permite acesteia să învețe, să-și amintească și să ia decizii independent de scoarța cerebrală. Nenumărate experimente au demonstrat că semnalele trimise neîntrerupt de inimă spre creier influențează în mod semnificativ funcțiile cerebrale înalte, care se ocupă cu percepția, cunoașterea și prelucrarea emoțiilor”, afirma medicul Rollin McCraty de la Institute of Heart Math. O descoperire și mai uimitoare a cercetătorilor de la același institut este legată de câmpul magnetic uluitor al inimii: componenta electrică a acestui câmp este de 60 de ori mai puternică decât cea a creierului, cea magnetică este de aproape 5.000 de ori mai puternică! Acest câmp al inimii pulsează și trimite modele ritmice extrem de complexe în întregul corp, influențând astfel un număr mare de procese biologice – creierul însuși se sincronizează permanent după acest puls electromagnetic. Astfel, câmpul inimii pune la dispoziție semnalul de sincronizare pentru întregul corp, cu care ne putem armoniza conștient, pentru a fi în armonie cu propria noastră inimă!

* * *

Aspectele juridice în România

Legea  nr. 2 din ianuarie 1998 privind prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane arată care sunt datele pe care trebuie să le conţină actul constatator: I. Diagnosticul morţii cerebrale se stabileşte pe baza următoarelor criterii: 1. Examen clinic:-  starea de comă profundă, flască, areactivă; - absenţa reflexelor de trunchi cerebral (în mod special, absenţa reflexelor fotomotor şi cornean).2. Absenţa ventilaţiei spontane, confirmată de testul de apnee (la un Pa CO2 de 60 mm Hg).3. Două trasee EEG, efectuate la 6 ore, care să ateste lipsa electrogenezei corticale.II. Cauza care a determinat moartea cerebrală trebuie să fie clar stabilită.III. Excluderea altor cauze reversibile, care ar putea produce un tablou clinic şi un traseu EEG asemănătoare cu cele din moartea cerebrală (hipotermia, mai mică de 35ŸC, medicamente depresoare ale sistemului nervos central, hipotensiune arterială – presiune arterială medie mai mică de 55 mm Hg).IV. Diagnosticul de moarte cerebrală va fi stabilit de către doi anestezişti reanimatori diferiţi sau de un anestezist reanimator şi un neurolog sau neurochirurg, prin două examinări repetate la un interval de 6 ore.

Doar așa, în treacăt, să menționăm că în Germania, în protocolul de constatare a „morții cerebrale” se stipulează că intervalul minim trebuie să fie de 12 ore, ceea ce subliniază caracterul aleatoriu al întregii povești. După cum vedeți, din punct de vedere legal, totul pare reglementat impecabil: nu se pot preleva organe decât atunci când a fost stabilită „moartea cerebrală”. Și totuși, ceea ce nu se precizează deloc în textul legii este când este cazul sau când este voie să se constate această „moarte cerebrală”. Aici intervine, în buna tradiție birkenwaldiană, autoritatea

6

exclusivă de zeu a medicului: doar medicul are puterea și autoritatea deplină de a proceda la constatarea morții cerebrale, într-un moment pe care îl alege doar el! Medicului respectiv nu i se cere să îndeplinească niciun fel de criterii. Cu viața unui om în joc, el nu are nevoie decât să presupună că la un pacient va interveni moartea cerebrală în 2-3 zile și deja poate dispune stoparea medicației și începerea testelor de constatare a morții cerebrale. Stoparea medicației și a oricărui tratament este necesară ca să nu se falsifice rezultatele testelor de constatare a morții cerebrale. De asemenea, medicul nu este obligat nici măcar să informeze familia pacientului despre ceea ce face, aceasta doar primind mai târziu rezultatele testului!

Se pare că legea care stipulează condițiile de cumpărare a unei case este mai bine reglementată și acoperă mai multe drepturi ale individului decât legea extragerii de organe vitale din corpul pacienților lăsați la mâna deciziilor individuale ale medicilor. În rest, la orice operație, cât de mică, aveți de semnat un vraf de documente despre riscuri (deh, dacă uită ceva, riscă să fie dat în judecată), dar de un „mort cerebral” care să-și dea în judecată doctorul nu prea am auzit. În plus, cred că cel puțin 95% dintre aparținători nu au habar despre diagnosticul de moarte cerebrală, deci hei, medicul are autoritate supremă și, ca întotdeauna, trebuie să-l ascultăm ca pe Dumnezeu!

Deși este vorba despre existența unor oameni, vedeți bine cum legiuitorii nu au considerat necesar să definească această procedură, astfel încât orice abuz să fie imposibil, sau măcar să precizeze că aparținătorii unui pacient aflat în comă cerebrală trebuie să fie informați și să-și dea consimțământul scris pentru procedura de constatare a morții cerebrale. Astfel, medicului respectiv i se permite să decidă singur, după criterii doar de el știute, asupra vieții și morții pacienților! În mod normal, un medic nu are voie nici măcar să-mi facă o injecție fără să se facă pasibil de pedeapsă (singura excepție fiind cazul în care acea injecție mi-ar salva viața în mod explicit). În schimb, are voie să-mi întocmească pașaportul pentru lumea cealaltă!

Articolul 22, Constituția României (1): „Dreptul la viață, precum și dreptul la integritatea fizică și psihică ale persoanei sunt garantate”. Cum este posibil ca legea să acorde tacit unui medic autoritatea absolută de a decide dacă un om are dreptul să trăiască sau să moară? Și să nu-mi veniți cu justificarea de carton că medicii nu vor să prelungească inutil suferința pacienților, căci dacă un „mort cerebral” este declarat oricum „mort”, de ce ar mai suferi? În mod normal, un medic poate să facă un singur lucru fără permisiunea unui pacient: să-i salveze viața. Or, la constatarea morții cerebrale nu se pune problema de așa ceva.

Legea transplantului în Germania mai precizează, cu o ironie sinistră, că „moartea trebuie constatată după reguli corespunzătoare stadiului actual al științei medicale”, în timp ce „moartea cerebrală trebuie constatată după reguli procedurale, corespunzătoare stadiului actual al științei medicale”. Vedeți ce diferență fină și totuși bogată în semnificații?

Cât de sigură este metoda de diagnosticare a morții cerebrale?

Vă întrebați desigur: dar cum se stabilește moartea cerebrală? Ce criterii mai mult sau mai puțin „științifice” (mai ales alea în „consens”!) există pentru a pune un diagnostic de moarte cerebrală? Ei bine, iată mai întâi ce spune Academia Americană de Neurologie:

Criteriile de diagnostic ale morții cerebrale- Stare de comă- Etiologie cunoscută a comei- Excluderea cauzelor reversibile ale comei: hipotermie, medicamente, toxine, tulburări hidro-electrolitice, tulburări endocrine- Absența reflexelor de trunchi cerebral- Absența răspunsului motor- Apnee

7

Evaluarea pacientului trebuie repetată la 6 ore, cu menținerea diagnosticului. Testele adiționale paraclinice sunt necesare doar atunci când examinarea clinică nu este pe deplin concludentă.

În România există un formular de declarare a morții cerebrale. Pe aceeași pagină puteți citi însă și despre măsurile extraordinare cu care bietul donator este „îngrijit” și „tratat”, spre beneficiul potențialilor recipienți și în vederea recoltării organelor:

„Este importantă terapia de prevenire a atelectaziilor, menţinerea asepsiei căilor respiratorii. Atelectazia şi resuscitarea volemică excesivă sunt principalele cauze de hipoxemie. Astfel, se recomandă pentru prevenirea atelectaziei aspiraţia frecventă a secreţiilor traheale, kinetoterapie respiratorie (drenaj postural, manevre de expansionare a plămânilor, tapotaj toracic, percuţii toracice), bronhoscopie precoce. Modificările minime ale presiunii hidrostatice pot duce la modificări dramatice ale conţinutul de apă în plămâni, în condiţiile alterării permeabilităţii membranei alveolo-capilare (consecință a hipersimpaticotoniei indusă de angajare). Terapia de repleţie volemică trebuie ghidată astfel încât: presiunea venoasă centrală să fie menţinută în jur de 8 mm Hg, iar presiunea în capilarul pulmonar blocată 8-12 mm Hg. Studii experimentale au arătat că albuterolul, împreună cu terapia diuretică accentuează clerance-ul apei pulmonare. Se iau măsuri de combatere a transmiterii orizontale a germenilor şi se face antibioterapie în caz de semne clinice de infecţie pe baza evidențelor bacteriologice. La pacienţi cu edem pulmonar acut neurogen se indică de monitorizarea hemodinamică invazivă, cu cateter tip Swan-Ganz”.Toate acestea nici n-ar intra în calcul, dacă pacientul nu ar fi etichetat ca potențial donator!

Testăm sau ucidem?

Testarea clinică în vederea diagnosticului de moarte cerebrală include: „provocarea” corneei cu un obiect, înțeparea nărilor, iritarea gâtului cu un obiect, stimularea unei dureri pentru verificarea reflexelor, iritarea traheii printr-un cateter, apăsare fermă pe globul ocular, turnat apă cu gheață în urechi. Pentru confirmarea diagnosticului se mai injectează uneori o substanță de contrast (angiografie), ceea ce la mulți „donatori” aflați încă în viața duce la șoc anafilactic.

Rețineți cronologia evenimentelor: deși este vorba doar de a testa dacă un pacient este mort cerebral, deja el este înțepat în ochi, brutalizat cu apă cu gheață în urechi și i se ia aerul minute în șir!Testele pro forma de constatare a morții cerebrale testează doar reflexele provenite din trunchiul cerebral (pupilele, clipitul sau reflexul oculo-cefalic). Dar ce se întâmplă cu celelalte reflexe, care nu sunt declanșate din trunchiul cerebral, cum ar fi creșterea tensiunii? Tensiunea crește întotdeauna vizibil atunci când explantatorii încep să spintece carnea cu fierăstrăul medical. Acest „reflex” este favoritul industriei farmaceutice când e vorba de betablockeri, alphablockeri, inhibitorii ACE, diuretice ș.a.m.d., brusc el nu mai contează?

Lăsând la o parte toate celelalte metode „științifice” de testare, puteți identifica cel mai ușor această constelație de fraudă mondială datorită faptului că unul dintre testele făcute în procedura de diagnosticare a morții cerebrale este practic o metodă sigură de a ucide un pacient aflat în comă cerebrală! Este vorba de celebrul și controversatul, de multe ori fatalul test de apnee. Prof. Cicero Galli Coimbra M.D., Ph.D., profesor asociat la Departamentul de neurologie și neurochirurgie al Universității São Paulo, explică extrem de clar cum mulți dintre pacienții aflați în comă „ireversibilă” ar fi putut supraviețui dacă n-ar fi fost supuși la acest test de apnee, singurul care este obligatoriu în toate țările în care se lucrează cu diagnosticul de „moarte cerebrală” și care riscă să vatăme și mai mult creierul. Să fie o coincidență că acest test, cel mai periculos, este singurul obligatoriu peste tot? Cum poate un medic care a depus jurământul lui Hipocrate de a nu face rău, să aplice un asemenea test unui pacient cu traumă cerebrală, test care nu îi este de folos pacientului, ci este conceput cu singurul scop de a accelera constatarea nou-definitei „morți cerebrale”, pentru a recolta organele?

8

Acest test se face prin oprirea ventilației mecanice timp de până la 10 minute, ca să se vadă dacă pacientul poate respira singur, fără ajutor. Rețineți că oamenii aflați în „moarte cerebrală” sunt ventilați cu aparate care doar introduc oxigen în corpul pacienților, dar acel oxigen circulă și este eliminat apoi fără ajutor, lucru care la o persoană aflată în moarte clinică nu se întâmplă; un mort nu poate fi „ventilat”! Apoi, gândiți-vă la oamenii care trăiesc cu un stimulator cardiac, fără de care inima le-ar ceda! Să-i considerăm și pe ei „morți” numai fiindcă viața lor depinde de un aparat? Ei bine, starea pacientului se înrăutățește întotdeauna după acest test de apnee, explică prof. Coimbra. Testul se face fără știrea aparținătorilor, iar rudele pacientului nu sunt informate aproape niciodată despre ceea ce se întâmplă în timpul testului. Ca și la vaccinare, aparținătorii ar trebui să ia o decizie informată de a permite sau nu acest test de apnee. Medicul care face testul este obligat să informeze aparținătorii pacientului despre beneficiile și riscurile acestui test, mai bine zis este obligat să explice că nu există absolut niciun beneficiu pentru pacient, ci doar riscuri, care pot fi fatale! Dar aproape niciun medic nu face asta, fiindcă atunci nu s-ar mai crea premisa diagnosticării morții cerebrale!

Ei bine, dacă la acest test se constată că pacientul – care de multe ori este muribund, dar nu încă mort! – nu mai respiră singur, acesta este pentru personalul medical un semnal să nu se oprească ventilatorul, nu cumva să le moară „mortul”, ci să se continue respirația artificială atâta timp cât este nevoie, până când recipientul/recipienții sunt gata să primească organele. Abia după ce organele sunt excizate, „donatorul” este definitiv mort. 

Prof. Coimbra a ținut o prelegere în cadrul congresului Signs of Life în 2009, în care a explicat că mulți pacienți cu traume cerebrale, chiar atunci când sunt într-o comă profundă, au șanse să-și revină și să-și reia viața normală; țesuturile cerebrale pot fi doar în stare de repaos și nu neapărat distruse în urma reducerii fluxului de sânge către creier. Acest fenomen, cunoscut sub numele de „penumbra ischemică”, nu era cunoscut când au fost stabilite primele criterii neurologice pentru diagnosticul de moarte cerebrală. Testul de apnee (ca treaptă esențială spre diagnosticarea morții cerebrale!) poate duce la un colaps intra-cranian ireversibil al circulației sângelui, la emfizeme, la acidoză respiratorie sau chiar la stopuri cardiace, prin care se anihilează definitiv orice speranță de îmbunătățire neurologică a pacientului „testat”.

Prof. Coimbra afirmă că testul de apnee este o procedură medicală complet lipsită de etică și inumană. Când aparținătorii unui pacient sunt informați despre brutalitatea și riscurile acestei proceduri, aproape toți își retrag permisiunea de recoltare a organelor celor dragi! Prof. Coimbra a mai făcut următoarea remarcă: atunci când un pacient cu infarct este adus la urgență, el nu va fi niciodată supus vreunui test pentru a se constata dacă a avut stop cardiac; dimpotrivă, toată lumea se ocupă intensiv de el și inima lui este ferită de orice factor de stres suplimentar. În contrast, un pacient cu traumă cerebrală este supus la testul de apnee, prin care organul deja vătămat (creierul) trebuie să suporte un stres suplimentar, care-i periclitează și mai mult viața. Dr. Yoshio Watanabe, cardiolog în Nagoya, Japonia, este de aceeași părere, susținând că dacă un pacient în comă cerebrală nu ar fi supus testului de apnee, el ar avea șanse de până la 60% de a-și reveni, în condițiile în care ar primi îngrijirea cuvenită!

Prof. Coimbra explică ce se întâmplă cu tiroida oamenilor cu traume cerebrale. O hipotiroidie apare în corelație cu gravitatea traumei cerebrale și duce în mod sigur la moarte pentru pacienții aflați în comă cerebrală, or tocmai tratarea acestei hipotiroidii este „neglijată” de îndată ce apare posibilitatea diagnosticării „morții cerebrale”. Cu alte cuvinte, în locul unui tratament hormonal care le-ar putea salva viața, pacienții sunt supuși unui test potențial ucigător - testul de apnee. Acest test este făcut exact la acei pacienți care sunt afectați cel mai puternic de hipotiroidie și deci arată reacții reduse la bioxidul de carbon. Este posibil ca tocmai de aceea, ei să nu reacționeze la testul de apnee, deoarece nu mai dispun de suficienți hormoni tiroidieni și/sau au o circulație a sângelui mult slăbită, deci nu neapărat fiindcă centrul respirator ar fi vătămat ireversibil.

9

Același aspect al recuperării pacienților cu traume cerebrale l-a preocupat și pe dr. David Hill, un anestezist britanic, docent la Cambridge, care a declarat: „Trebuie accentuat mai întâi de toate că se admit următoarele lucruri: 1) că anumite funcții sau măcar anumite activități din creier pot continua să existe și 2) că singurul scop în care un pacient este definit mai degrabă ca mort decât ca muribund este acela de a putea extrage de la el organe vitale. Utilizarea criteriilor diagnostice actuale nu poate fi interpretată sub nicio formă ca benefică pentru pacientul aflat eventual pe moarte, ci este doar potențial utilă (contrar principiilor hipocratice!) pentru eventualul recipient al organelor”.  

Prof. Cicero Coimbra: „Prin testele de diagnosticare a morții cerebrale ucidem pacienții pentru a verifica dacă sunt morți”. 

Prin dezvoltarea de teste precum tomografia cu emisie de pozitroni sau RMN-ul, activitatea creierului care oferă informații despre reacțiile la durere, poate fi mai exact documentata decât cu diagnosticarea morții cerebrale de până acum. Diverse studii arată că pacienții aflați în stare de conștiență minimă (Minimally Conscious State, MCS) reacționează la atingeri, la chipuri, la voci. Anesteziștii britanici au cerut în anul 2000 ca donatorii de organe să primească anestezie totală, pentru a evita orice fel de durere posibilă. Oare cadavrele trebuie anesteziate? În Germania s-au văzut multe cazuri în care donatori „morți cerebral” se mișcau pe masa de transplant, provocând șocuri extreme personalului medical din sala de operație, motiv pentru care acești „morți” aflați în moarte nefinalizată primesc de multe ori medicamente relaxante în timp ce sunt spintecați ca să li se recolteze organele, unul după altul.

Revista Spiegel a publicat în 1994 un articol cu titlul „Antecamera morții”, în care, printre altele, găsim următorul pasaj: „Când echipele de chirurgi vin pentru explantare, anestezistul este deja la capul „mortului”. În timp ce chirurgii taie și desfac corpul donatorului de la bărbie până la zona pubiană și prepară și scot organele unul după celălalt, anestezistul are sarcina de a controla circulația sângelui, respirația, temperatura, adică tot ceea ce medicii numesc „funcțiile vitale” ale donatorului. Abia când este fixat și pornit tubul prin care este injectată perfuzia finală în corpul donatorului, vine momentul când medicii încep să facă glume și să se descarce prin râs de tensiunea acumulată. Atunci nu mai e nevoie de susținerea funcțiilor vitale. Abia atunci se dă comanda: Anestezistul se poate retrage.”

Constatarea „morții cerebrale” îi transformă pe pacienți în „legume” (human vegetables). O întreagă ramură medicală, așa-zisa „condiționare a donatorilor”, se ocupă cu „terapia intensivă” a morților cerebrali, care trebuie ținuți cu orice preț încă puțin timp „vii”, în scopul recoltării organelor. În special utilizarea și prepararea de țesuturi este acum la mare modă. Așa-zisa tissue engineering, cu care se transformă țesuturile donatorilor în produse high tech, este o ramură în creștere. Transplanturile obținute aici de la un singur donator pot fi împărțite la 60 de persoane și vândute în diverse țări. În SUA, unde există cele mai multe astfel de firme, se calculează valoarea tuturor părților folosibile de la un donator la cca 250.000 de euro, în condițiile în care numărul posibilităților de utilizare crește și el. Acesta este motivul pentru care, de mai mulți ani, donarea de țesuturi se specifică separat pe cardul de donator.

„Dacă decizia despre viața și moartea unui om este făcută doar pe baza activității creierului, orice extragere de țesuturi cerebrale pentru a le transplanta altor persoane ar trebui să fie tabu”, argumentează neurologul Detlef Linke. Și totuși, deja din 1987 neurologii au început și acest gen de proceduri: un medic mexican a transplantat/implantat țesut cerebral al unor fetuși avortați în creierul unui pacient cu Parkinson. Linke vede în aceste încercări cel mai clar exemplu pentru faptul că medicii ar fi pregătiți să modifice din nou sau chiar să renunțe la definiția de „moarte cerebrală”, când asta ar corespunde cu scopurile și „progresele” medicinii de transplantare. Deja s-au făcut multe asemenea transplantări de țesut cerebral la pacienții cu Parkinson. În curând,

10

speculează neurologul Linke, s-ar putea ca transplantarea de țesut cerebral să devină mai importantă decât transplanturile de inimă, ficat sau rinichi, întrucât există trei avantaje esențiale:1. Există o cantitate semnificativă de țesut cerebral disponibil: fetușii avortați anual în Germania, de exemplu, corespund cantitativ unui camion întreg de țesut cerebral.2. Nu prea există probleme cu respingerea – celulele sistemului imunitar nu străpung bariera hematoencefalică, astfel încât ele nu pot ataca țesutul străin din creier.3. Numărul potențialilor recipienți este enorm: bolnavii de Alzheimer, Parkinson, epilepsie, scleroză multiplă, schizofrenie, paralizii, sunt doar câteva dintre bolile pe care medicii vor să le „trateze” prin transplant de țesut cerebral.

În „moarte cerebrală” – dar cât de mort?

Ca ființă unică și irepetabilă, omul nu este reprezentat doar prin creierul său, ci și prin trup, care trăiește încă în proporție de 97% după intrarea în „moarte cerebrală” (prof. dr. med. Linus Geisler)

Când e vorba de moartea unui om, ar trebui mai întâi să răspundem la întrebarea: Ce este omul? Fiindcă deja de aici începe controversa, susține autorul Rainer Beckmann. Printre suporterii ipotezei morții cerebrale se află mulți susținători ai unei imagini biologic-materialiste despre om, care reduce existența umană la fenomenele măsurabile „științific” și explică gândirea sau conștiința umană cu ajutorul proceselor biochimice, respectiv electrice, la nivelul creierului. Mda, din această perspectivă, încheierea activității cerebrale ar putea însemna moartea omului. Dar oare așa să stea lucrurile în realitate?

Definiția „morții cerebrale” este foarte controversată între neurologi: oare „linia zero” în EEG dovedește cu adevărat încheierea oricărei activități electrice în creierul mare? Atunci de ce mai poate fi dovedit un rest de activitate când se face un EEG nazofaringian (se introduce un electrod prin nas până în apropiere de membrana creierului unde este situat simțul mirosului) și ce semnifică faptul că și creierul unui „mort cerebral” poate continua să producă hormoni? Apropo de ce ne definește mai mult ca oameni, vă invit să vă gândiți la un paradox: când încetează activitatea creierului, inima poate continua să bată. Când încetează activitatea inimii, în mai puțin de câteva minute încetează și orice activitate a creierului! Asociația germană Initiative KAO (Informare critică despre donarea de organe) a formulat următoarele idei cu privire la procedura dubioasă a declarării morții cerebrale:

Știați că...?

- Pierderea completă a funcțiilor cerebrale - moartea cerebrală - nu se poate constata cu certitudine. Viața și moartea nu pot coexista într-un om. Poate un om să fie mort și în același timp să aibă organe vitale de donat?- Moartea cerebrală este o definiție strict legală și fără baze științifice, creată doar pentru a putea extrage oamenilor organe vitale fără pedeapsa legii.- Oamenii aflați în moarte cerebrală trebuie hrăniți, îngrijiți, supravegheați și testați pentru compatibilitatea cu primitorii de organe. La nevoie, sunt resuscitați.- În perspectiva extragerii de organe, oamenii aflați, conform definiției, în moarte cerebrală, primesc intravenos medicamente pentru îmbunătățirea circulației și a activității inimii, precum și antibiotice sau heparină (care poate duce la hemoragii cerebrale!). Ei sunt „condiționați”, adică ținuți în viață prin toate mijloacele, deoarece e vorba de prelevarea de organe vitale.- Oamenii definiți ca fiind în moarte cerebrală sunt calzi, iar digestia, metabolismul și respirația celulară funcționează. De obicei, sunt subfebrili, dar ocazional pot dezvolta și febră. Tensiunea nu este constantă, ci crește mai ales în timpul prelevării organelor. - La oamenii aflați în moarte cerebrală au loc în continuare hematopoieza, diviziunea celulară și chiar vindecarea rănilor.

11

- Sistemul renal este intact, se filtrează în continuare sângele, iar urina se formează și se elimină. - Sunt produși în continuare hormoni, chiar și în creier, a căror prezență poate fi dovedită în fluxul sanguin.- În moartea cerebrală sunt detectabile 17 reflexe la bărbați și 14 reflexe la femei. Bărbații aflați în moarte cerebrală pot avea încă erecții.- Cei aflați în moarte cerebrală pot reacționa la stimuli externi. De asemenea, uneori apar mișcări ale membrelor superioare și inferioare.

Conform Ministerului Sănătății din România, „protocolul de menținere a potențialului donator are ca deziderat: menținerea în parametri optimi a funcțiilor organelor ce urmează a fi transplantate, implicit a cordului, în acest scop fiind necesară menținerea homeostazei generale”.

Cel mai impresionant este faptul că femeile aflate în moarte cerebrală, în unele cazuri, pot aduce pe lume un copil sănătos. Cea mai lungă perioadă de sarcină cunoscută până acum a unei femei aflate în moarte cerebrală a durat 107 zile; ea a dat naștere prin cezariană unui băiețel, care ulterior s-a dezvoltat normal. 

Poate că unii dintre voi nu vreți să credeți realitatea sinistră pe care v-o prezint eu aici despre recoltarea de organe, și veți spune: „Ei, ce mă mai interesează ce se întâmplă cu mine, dacă sunt mort și nu mai simt nimic!”. Ei, dar sunteți siguri că nu veți mai simți nimic? Chiar când se face EEG (electroencefalograma) și aceasta arată un traseu plat în toate derivațiile, nu avem nicio dovadă că organismul nostru nu mai simte nimic sau conștiința, spiritul nostru ar fi dispărut... Bănuim, dar nu putem fi siguri. De ce? Pentru că știința nu poate dovedi sau măsura starea de conștiință și deci nu poate stabili când moare sau părăsește trupul spiritul nostru. Nu știu alții cum sunt, dar eu nu vreau ca dreptul meu la viață să fie anulat pe baza lipsei unor unde cerebrale.

Cât de câștigați sunt recipienții de organe?

Scopul nu scuză întotdeauna mijloacele! În primul rând, trebuie să știți că din cauza tulburărilor psihice și sufletești grave cauzate de această constelație „donator-recipient”, a apărut prompt și o ramură a psihiatriei – OTP, Organ Transplantation Psychiatry – care se ocupă cu persoanele aflate pe lista de recipienți de organe, dar și cu persoanele care au primit un organ! Pentru mulți oameni nu este deloc simplu să trăiască cu un organ străin. Unii au o relație ciudată cu organul, îi dau un nume și vorbesc cu el, alții pur și simplu nu-l pot accepta ca pe ceva care face parte din ei. Poate că există motive întemeiate pentru asta. Unii se luptă cu remușcările de a fi participat la moartea altor oameni.

Mulți își doresc să știe al cui organ l-au primit, ziua în care l-au primit ei fiind ziua morții altcuiva; acest lucru îi chinuie (așa cum e și normal, omenesc). În același timp, ei și familiile lor sunt (trebuie să fie!) recunoscători donatorului! Există nenumărate relatări ale oamenilor care au primit organe și a căror personalitate s-a modificat după transplantare, unii au căpătat de pildă alte gusturi la mâncare, alții au coșmaruri permanente sau halucinații, alții intră în depresii prelungite, cu dorința de moarte, majoritatea spun că nu reușesc să integreze organul străin în corpul lor... De asemenea, cei mai mulți recipienți de organe nu mai pot duce o viață normală după transplantare, de aceea nu rareori întâlnim oameni care au fost „transplantați” de mai multe ori!

Cam pe aici vin unii cu obiecții de genul „Păi, săracii oameni, dacă nu primesc organe noi vor muri!” Tot ce se poate. Un lucru însă să vă fie clar: Ca urmare a transplantării, un om moare întotdeauna: donatorul sau recipientul! Știu că sună dur, dar asta-i viața... Mi se pare îngrozitor de manipulativ (și e o strategie!) să se facă afirmații de genul „Anual mor 14.000 de oameni din cauză că nu sunt suficiente organe de transplantat”! Este o minciună sfruntată. Acei oameni mor din cauza unei boli care le distruge un organ sau uneori chiar din cauza tratamentelor alopate, care la rândul lor distrug consecvent organele! Nimeni nu moare din cauză că nu i s-a transplantat un organ! Se încearcă aici aceeași strategie divide et impera aplicată și la vaccinare

12

(cu imunizarea turmei), în ideea că oamenii se vor sfâșia între ei într-o controversă eternă, fiecare cu interesele și adevărurile lui, iar în timpul acesta, afacerea miliardelor câștigate cu donarea de organe merge mai departe, în lipsa unei dezbateri publice informate. Nu mai vorbim că foarte mulți recipienți mor din cauza complicațiilor apărute în urma transplantului, asta se uită foarte repede. Posibilele complicații încep cu respingerea organului de către organismul recipientului, efectele secundare ale terapiei, infecții, sângerări, insuficiența organului sau tumori canceroase, apărute în special după tratamentul intensiv cu imunosupresoare.

Trebuie menționat aici și faptul că un transplant nu înseamnă vindecare! Când un organ nu mai funcționează cum ar trebui, acest lucru are o cauza profundă, care de multe ori are un sens biologic. Înlocuirea organului nu va rezolva cauza, ci va oferi doar o bucățică de viață în plus, în niște condiții calitativ îndoielnice. Iar un pacient care a primit un organ nou (de exemplu un ficat) va plăti anual pentru medicamente o sumă de cca 150.000 de Euro!

După 5 ani de la transplantare, statistica ne spune că mai funcționează doar 71% din rinichi, 67% din pancreasuri, 70% din inimi, 50% din ficați și 55% din plămâni. Dar ce se întâmplă după 5 ani și cu restul de 39%, 73%, 30%, 50%, 55%? O parte din aceștia sunt din nou pe listele de așteptare pentru un al doilea organ, iar unii au decedat. Statisticile nu dau nicio informație despre ei.

Dr. J. Loibner: „În realitate, transplantarea de organe nu mai reprezintă o senzație în medicină și mulți oameni au reușit astfel să supraviețuiască. Pe de alta parte, succesele reale în ceea ce privește durata vieții câștigată astfel și mai ales calitatea acestei vieți sunt prezentate public într-un mod mult prea optimist. Așteptările față de fezabilitatea tehnică a vieții sunt prea mari. Se vorbește de vindecare prin transplantare de organe, care de fapt nu este niciodată vindecare, ci doar o supraviețuire în condiții reduse de sănătate și în dependența de medicamente”.

In dubio pro vita

Un alt aspect care nu este deloc de neglijat: Între anii 2000 și 2005, dr. Deutschmann (pe atunci directorul unei echipe de transplant) a analizat și studiat 224 de protocoale de moarte cerebrală semnate de doctori. La 70 de cazuri (deci o treime!), protocoalele erau greșite sau incomplete.

Medicii trebuie să raporteze posibilii donatori de organe (deci încă de aici se încalcă legea confidențialității datelor medicale!). Raportarea se face fără înștiințarea și permisiunea aparținătorilor. În 2012, în Germania au fost raportați de către secțiile de urgență 2.594 de potențiali morți cerebrali (deci rețineți, potențiali, adică nici nu se diagnosticase moartea cerebrală, dar ei erau deja raportați!), la care au fost chemați coordonatorii de transplant (agenții autorizați sau contabilii morții cerebrale), iar moartea cerebrală a putut fi diagnosticată doar la 1.584 (61%), dintre care 1.046 au fost transformați în donatori de organe (66% din cei cu eticheta de „moarte cerebrală” și 40% din numărul total!).

În altă ordine de idei, se cunosc deja mii de cazuri când oameni diagnosticați cu moarte cerebrală și-au revenit după ce au fost îngrijiți corespunzător și trăiesc în continuare, bine sănătoși. Deci cum poate o metodă de diagnosticare să fie sigură, când morții cerebrali se trezesc? La fel cum și vaccinarea ne „protejează” fiindcă ne spune propaganda medicală asta? Și ce efecte subtile are simpla existență a acestui diagnostic de moarte cerebrală asupra atitudinii medicilor, asupra modului în care este privit și îngrijit un pacient, asupra implicării cu care personalul medical ar trebui să lupte pentru supraviețuirea unui pacient?

Cine are dreptul să decidă momentul în care măsurile de terapie se transformă din „centrate pe pacient” în „centrate pe primitorul de organe”? Ce-o fi în sufletul asistentelor medicale de la terapie intensiva când se ocupă cu dăruire de un pacient, până când este exprimată suspiciunea de moarte cerebrală? O soră medicală relatează: „De la o clipă la alta se schimbă nu numai statutul obiectiv al pacientului, din grav rănit în mort cerebral, cadavru viu, ci și dispozițiile cu privire la

13

îngrijirea lui: în locul măsurilor care să-l ajute, se aplică altele, menite să păstreze cu orice preț funcțiile vitale ale organelor, în scopul prelevării lor. Această așa-numită condiționare a donatorului îi aruncă pe asistenții medicali într-o situație emoțională greu de suportat. Oare se gândește cineva și la problemele sufletești pe care le creează industria de transplantare personalului medical implicat?”

Nimeni nu poate să spună cu certitudine dacă pacientul/muribundul nu simte această schimbare în „tratamentul” primit. Comunicarea între oameni nu are loc doar prin limbaj, ci și prin sentimente, prin vibrații și prin energia cardiacă (prea puțin studiată!). În plus, pacientul nu arată a „mort”, sângele îi circulă, e cald, respiră și nu se deosebește practic cu nimic de pacienții care sunt îngrijiți ca să se însănătoșească. Și pentru aparținătorii pacienților imaginea vie a celor dragi contrazice flagrant orice diagnostic de moarte.

Dacă aveți încredere atât de mare – ca și la vaccinare – în opiniile „experților” și în integritatea personalului medical (și numai dacă aveți nervi de oțel), vă recomand să urmăriți prezentarea psihologului german Roberto Rotondo (care a fost ani de zile asistent medical!), unde, începând cu minutul 4:34 puteți urmări pe viu cum începe testarea unui pacient în vederea diagnosticului de moarte cerebrală. http://www.untot.info/210-0-WIE-TOT-IST-HIRNTOT.html

Zach Dunlop este un tânăr care a avut norocul să aibă un văr care era asistent medical de terapie intensivă, și care nu s-a mulțumit cu diagnosticul de „moarte cerebrală” primit de la medicii care deja se pregăteau să recolteze organele, ci și-a scos briceagul și l-a zgâriat pe talpă pe Zach, obținând astfel o reacție care i-a dovedit că Zach era încă în viață! Ulterior, Zach și-a revenit și trăiește și acum bine mersi. Ah, iar la interviu a povestit cum îi auzea pe medici diagnosticându-l cu moarte cerebrală!

Aspectele etice, morale și concepția personală despre viață

În contextul donării de organe, este foarte interesantă concepția fiecăruia dintre noi despre viață. Reacția personală la acest subiect poate fi un barometru care ne arată cum gândim cu adevărat despre viață, despre oameni, despre noi înșine în final. Ca atare, dacă suntem ok cu perspectiva dictată de industria transplantului, cum că viața noastră ar depinde exclusiv de funcțiile cerebrale, atunci într-adevăr, viața ia sfârșit prin dispariția funcțiilor cerebrale măsurabile tehnic, așa-zisa moarte cerebrală. După motto-ul „scos ștecherul din priză – stins televizorul” se poate utiliza restul „mașinăriei” fără remușcări.

Mult mai dificil este să susținem așa ceva dacă ne considerăm corpul ca un cadou, ca un templu divin, sau dacă mergem și mai departe și avem convingerea că există o viață înainte de naștere și o viață după moarte, iar corpul este, de fapt, un instrument al sufletului, construit de suflet în mod individual, în viața de dinainte de concepție, cum descrie de exemplu pedagogul Rudolf

14

Steiner în prelegerile lui despre karma. În acest punct, ne-am putea întreba, în funcție de convingerile personale și de nivelul de evoluție spirituală la care am ajuns, oare cum trăiește spiritul donatorului donarea de organe și ce fel de legătură va uni destinul donatorului cu cel al recipientului (știut fiind din statistici că cca 95% dintre donatori nu au luat ei înșiși decizia de a-și dona organele). Dacă punem sub semnul întrebării conceptul de moarte cerebrală, singura consecință logică este punerea sub semnul întrebării a întregii industrii a transplantului.

Următorul exemplu este menit să ne demonstreze cât de îndreptățite sunt aceste semne de întrebare: Renumitul neurochirurg și docent la Harvard, dr. Eben Alexander, a avut ocazia să se convingă pe propria piele că starea de conștiență nu este neapărat legată de creier. Cu cuvintele lui: „Am pătruns în lumea conștiinței care există dincolo de limitele creierului fizic”. Neurochirurgul s-a îmbolnăvit în 2008 și a intrat în comă, pierzându-și funcțiile cerebrale care controlează gândurile și emoțiile. După 7 zile de comă, când medicii îl abandonaseră și discutau despre debranșarea aparatelor, neurochirurgul s-a trezit brusc, și-a revenit și și-a reluat viața normală. În cartea „Proof of heaven”, el relatează trăirile fascinante pe care le-a avut în experiența lui și cum acestea i-au schimbat cu totul perspectiva asupra vieții și morții. Întrucât dr. Alexander este o capacitate în domeniul lui, e de sperat că și colegii lui vor citi cartea și mai ales că acest consens actual despre așa-zisa „moarte cerebrală” va fi repus într-o dezbatere oficială. Dr. Alexander a constatat din proprie experiență că viața nu se sfârșește cu moartea clinică și că există o stare de conștiență care nu este legată de creier. Citiți cartea, nu veți regreta! 

Prelevarea de organe

Pentru a putea lua o hotărâre responsabilă pro sau contra donării de organe, trebuie să cunoaștem în detaliu procedura unei prelevări de organe, nu să citim o broșură colorată și să ne agățăm de iluziile vândute de mafia medicală. Pe undeva, e o situație asemănătoare cu propaganda agresivă pentru vaccinare, asezonată cu mustrările de conștiință care ți se impun, dacă nu vrei să-ți injectezi copilul cu substanțe neurotoxice, periclitând „imunitatea de turmă”. La donarea de organe se insinuează că nu ești generos, nu ești un bun membru al societății, ești asocial etc. dacă nu semnezi pentru a fi spintecat și ciopârțit de viu! Dar dacă e ceva bun și nobil, de ce se manipulează, prezentând publicului larg o singura fațetă a problematicii?

Pauline W. Chen, chirurg care lucrează în industria transplantării și care pare convinsă de diagnosticul de moarte cerebrală (!), își descrie sentimentele astfel: „În ciuda a tot ceea ce știu despre moartea cerebrală, tot mai am momente de nesiguranță. De multe ori, când tai cu scalpelul pielea caldă și moale a unui donator și văd roșul debordant de sânge bine oxigenat, vechile îndoieli ale mamei mele se furișează în creierul meu. M-am surprins gândindu-mă la viețile donatorilor și le-am întrebat pe asistentele care au stat de vorba cu familiile acestora ce impresie și-au făcut. În timp ce dau la o parte intestinele care încă se contractă și trec din greșeală cu mâna peste ce a mai rămas din digestia lor, nu mă pot împiedica să mă întreb oare ce au mâncat ultima oară și dacă atunci, la acea masă, au avut vreo premoniție despre ceea ce li se va întâmpla. În timp ce privesc ultimele picături de energie frenetică a inimii lor cum se disipează în neființă, simt un regret că eu sunt singurul martor la sosirea tăcerii eterne și că membrii familiei s-au despărțit de cei dragi cu sunetul inimii bătând în monitor. Nu o dată, în timp ce recoltam organe, am avut îndoieli. Dar nu așa cum se temea mama, din cauză că donatorii nu erau suficient de morți; ce simțeam eu era regretul că trebuia să-i țin în viață în acest fel”.

Medicul și parlamentarul german Dr. Wolfgang Wodarg a făcut o cerere de a participa la o ședință de recoltare de organe și a fost refuzat cu explicația că scena arată ca un câmp de bătălie și nu poate fi suportată de niciun spectator. În timpul explantării, se ajunge la pierdere totală de sânge, în timp ce pe podea se întind prosoape și preșuri, pentru ca medicii recoltatori să nu stea în amestecul de apă și sânge care se adună pe jos. Când se recoltează țesuturile și oasele mari, restul de cadavru trebuie să fie mai întâi „stabilizat” pentru îmbălsămare (de exemplu cu cozi de mătură), împăiat și cusut. Ochii scoși sunt lipiți cu pansamente sau înlocuiți cu ochi de sticlă.

15

Știați că...?

- Prelevarea de organe se face de regulă noaptea, după ce asistentele îl aduc pe „donatorul” ventilat din sala de terapie intensivă în blocul operator.- Donatorul este poziționat pe masa de operație. Acest lucru poate provoca mișcări ale corpului lui care pot neliniști personalul medical prezent. De asemenea, la donator pot apărea căderi de tensiune care să necesite prevenirea morții cardiace, cu alte cuvinte „resuscitarea mortului”.- Donatorul este legat de mâini și de picioare, pentru a se evita mișcările; la un mort nu este nevoie de asemenea măsuri. Donatorul este apoi dezinfectat și acoperit cu pansamente sterile.- Donatorului i se administrează medicamente relaxante și adesea cu efect anesteziant, care conțin analgezice. Mulți anesteziști renunță însă, la sfatul anumitor organizații medicale, la utilizarea anestezicelor și analgezicelor. Problema Asociației Medicilor este că aplicarea procedurilor de anestezie confirmă faptul că la persoanele aflate în „moarte cerebrală” este vorba de fapt de oameni încă vii. Cu alte cuvinte, se ia în calcul cu bună știință probabilitatea ca donatorii să simtă durerea în timpul prelevării organelor.- La o prelevare multiviscerală, care poate dura mai multe ore, donatorul branșat la aparatul de ventilație este prelucrat de diverse echipe coordonatoare de transplant, alcătuite din până la 20 de medici.- În timpul prelevării de organe, medicii anesteziști sunt obligați să mențină funcțiile vitale ale donatorului până când ultimul organ a fost înlăturat. Dacă e nevoie, trebuie să administreze medicamente, lichide, în unele cazuri chiar sânge proaspăt sau plasmă, pentru a asigura echilibrul metabolic al donatorului.- Pacienții aflați în moarte cerebrală rămân conectați la aparatele de ventilație și la monitoare până la inducerea stopului cardiac.

Despre anestezierea morților cerebral

În contextul donării de organe, s-a întâmplat tot mai des să se observe așa-zisele „reflexe spinale”, adică mișcări spontane ale morților cerebrali, care, evident, deranjează procedura de recoltare a organelor acelor persoane. Așa s-a început cu anestezierea „morților” sau cu administrarea unor medicamente care să ducă la relaxarea completă a mușchilor!  

Întrucât un pacient nu are voie să mai aibă nicio urmă de medicament în sânge, DSO (Asociația Germană pentru Transplantare) recomandă „administrarea de substanțe relaxante (de exemplu Pancuronium 0,15-0,20 mg/kg/greutate corporală) pentru evitarea reacțiilor autonome. Creșterea indusă vegetativ a tensiunii și frecvenței cardiace poate fi evitată prin administrarea de Fentanyl 0,1-0,3 mg/kg/greutate corporală”. Ce este creșterea indusă a tensiunii și ce este Fentanyl-ul? O creștere indusă vegetativ a tensiunii apare când „ne sare inima în gât”, când începem brusc să transpirăm, când tragem o spaimă soră cu moartea; atunci se vede reacția sistemului nervos vegetativ. Creșterea tensiunii vine de la producerea accelerată de adrenalină. Adrenalina apare în situații de frică, durere sau stres îngrozitor. Fentanyl-ul nu este un simplu medicament, este un opiat și un anestezic de vreo 120 de ori mai puternic decât opiumul! Aici este momentul în care trebuie să ne întrebăm: De ce oare se consideră că „mortul” ar putea trece prin stări de frică, durere sau stres îngrozitor, încât să aibă nevoie de asemenea anestezice? Vă las să judecați cu propriul vostru discernământ.

Alte detalii despre donarea de organe

- Cetățenii primesc informații distorsionate, cu toate că Ministerul Sănătății și alte organisme competente sunt responsabile cu elucidarea „actului de transplantare”. Suntem practic dezinformați atunci când semnăm: „Sunt de acord cu înscrierea mea ca donator voluntar post-mortem...” din moment ce organele sunt extrase dintr-un corp cu un metabolism activ, deci viu! „Când informăm societatea despre prelevarea de organe, nu mai obținem organe”. (prof. Pichlmair)

16

- Drepturile individuale și confidențialitatea datelor pacienților sunt anulate: medicii sunt obligați să anunțe la cel mai apropiat centru de transplantare orice potențial donator de organe. Această informare se face fără înștiințarea și acordul aparținătorilor. De asemenea, tot mai multe spitale au coordonatori de transplant proprii.

- Potențialii donatori sunt deja tipizați înainte de constatarea morții cerebrale. Ei primesc uneori preventiv și antibiotice, în interesul primitorilor de organe.

- Din 100 de pacienți susceptibili de a deveni donatori, 94 nu dețin card de donator și nu și-au dat personal niciodată consimțământul pentru a li se recolta organele.

- Activitatea echipelor mobile de diagnosticare a morții cerebrale, care sunt trimise de centrele de transplant în „clinicile donatoare”, încalcă legea transplantului. Această lege stabilește că moartea cerebrală ireversibilă trebuie confirmată de doi anesteziști reanimatori, cu experiență în terapie intensivă, sau de un anestezist reanimator și un neurolog sau neurochirurg. Însă independența nu este garantată atunci când cel care pune diagnosticul vine de la centrul de transplant. Legea stabilește clar separarea strictă între confirmarea morții cerebrale și prelevarea de organe.

În scopul prelevării de organe, anesteziștii reanimatori sunt obligați să confirme moartea cerebrală de doua ori, la interval de 12 ore. Durata de așteptare se poate reduce însă la zero, prin analize suplimentare cu diverse aparate. Există, de asemenea, multe diagnostice eronate.

Se exercită presiune financiară asupra clinicilor și medicilor din spitale, pentru a participa la prelevarea de organe. Medicii și spitalele obțin în prezent recompense financiare de la asigurările medicale și subvenții publice. Medicii din spitale implicați în diagnosticarea morții cerebrale și în prelevarea de organe obțin sume fixe de decontare. Clinicile de donare primesc diferite sume fixe. În Germania, de exemplu, pentru scoaterea unui organ se plătesc 2.090 euro, la multi-prelevare 3.370 euro, la întreruperea în timpul prelevării 2.090 euro. În Croația, multi-prelevarea se plătește cu 7.000 de euro și în Spania cu 6.000 de euro. 

Plățile efectuate ulterior de primitorii de organe se ridică la nivelul sutelor de mii de euro, iar costurile tratamentelor cu imunosupresive pentru împiedicarea respingerii organelor transplantate aduc industriei farmaceutice câștiguri de miliarde în fiecare an! Sursa: Convenția pentru prevederile de decontare în conformitate cu paragraful 11 din Legea transplantului din 01.03.2004 („Compensarea față de spitale în cazul donării post-mortem”).

Aparținătorii

Știați că... și aparținătorii sunt victime? Luați prin surprindere, în stare de șoc, neinformați, presați de timp, manipulați de medici. În aceste condiții, mulți aparținători se declară de acord să doneze organele celor dragi, semnând pe textul declarației: „Declar că înțeleg gestul meu ca fiind un act profund umanitar”! Totuși, când încep să-i bântuie coșmarurile, ei conștientizează că speranța lor că din ceva rău a ieșit ceva bun nu s-a împlinit, pentru că n-are cum să se împlinească.  Urmarea este de multe ori o traumă enormă:- remușcări că l-au lăsat singur pe cel drag în ultimele clipe de viață;- groază, după ce s-au informat mai exact asupra procesului de recoltare a organelor;- furie, pentru că într-o clipă de mare restriște personală li se impune practic asumarea răspunderii pentru moartea cuiva.

Toate acestea sunt trecute sub tăcere pentru public. În SUA, de exemplu, un ordin federal emis în 1998 le interzice medicilor, asistentelor, preoților din spitale și altor lucrători din domeniul sanitar să vorbească cu familia unui potențial donator fără obținerea în prealabil a aprobării din partea sistemului regional de prelevare de organe! Dacă există potențial pentru transplant, un „solicitant desemnat”, cu pregătire

17

specială, vizitează mai întâi familia pacientului, inclusiv familiile care se opun categoric donării de organe. Dacă cineva din spital vorbește mai întâi cu familia pacientului, spitalul își riscă acreditarea și posibil finanțările federale. De ce? Dr. Paul Byrne explică: „Pentru că solicitantul special are pregătire în marketingul transplantării, știe să vândă conceptul de donare de organe, folosind anumite expresii cu greutate emoțională, cum ar fi să oferi darul vieții, inima omului pe care-l iubiți va bate în alt piept și alte asemenea platitudini lipsite de o semnificație autentică. Nu uitați că industria de transplant și donare este o afacere de multe miliarde de dolari”.

Cu alte cuvinte, haideți, semnați aici că doriți să nu mai bată inima în corpul omului pe care-l iubiți, care devine astfel un așa-zis „donator cadavru, cu inima bătând” (heart beating cadaver donor), lăsați-ne să-i scoatem inima când încă bate și s-o transplantăm la altcineva, care ne plătește nouă niște sute de mii de dolari pentru acest „dar al vieții”... Oare un om diagnosticat cu moarte cerebrală este doar un mort al cărui organism simulează viața? Sau este un om viu, care a intrat în procesul morții, dar a cărui viața încă nu s-a sfârșit și de aceea trebuie respectată?

Alte detalii relevante despre prelevarea organelor

- Când corpul donatorului este incizat de la gât până la simfiza pubiană, apar creșteri de tensiune, de frecvență cardiacă și de adrenalină. De asemenea, pot apărea înroșiri ale pielii și semne de transpirație. La operații „normale”, asemenea semne sunt considerate reacții la durere, dar nu și la pacienții „morți cerebral”.- Toracele se deschide cu un fierăstrău special, apoi se desface peretele abdominal și se fixează.- Organele sunt „eliberate” în timp ce inima continuă să bată, apoi sunt pregătite pentru recoltare.- Conservarea organelor este foarte importantă. În acest scop, ele sunt clătite cu un lichid răcit (soluție de perfuzie 4°C). Pentru aceasta, medicii montează catetere speciale, tuburi subțiri.- Când în corpul încă viu pătrunde lichidul rece care urmează să elimine sângele, uneori cresc tensiunea sau frecvența cardiacă, sau se observă spasme.- Concomitent, asistenții țin lobii peretelui abdominal deschiși, pentru ca operatorii să toarne rapid căni întregi de apă cu gheață pentru răcirea organelor, și apoi să aspire apa respectivă. Sângele trebuie, de asemenea, aspirat cât se poate de complet la această procedură.- Abia după recoltarea organelor, la pacientul aflat în „moarte cerebrală” se instalează decesul.- Echipele de prelevatori recoltează, unul câte unul, toate organele, verificând calitatea acestora pe mesele de preparare, după care părăsesc sala de operație cu recipientul frigorific în care se află organele respective. - În final, rămân doar asistenții în sala de operație, cu sarcina de a umple cu vată sau cu tifon cadavrul măcelărit, și de a coase la loc tăieturile imense.

O moarte pașnică și decentă alături de aparținători sau prieteni nu este posibilă în cazul recoltării de organe. Cine își dă acordul pentru donarea de organe trebuie să știe că va muri în atmosfera sterilă a unei săli de operații, printre medici și asistenți, cu anestezie sau fără (și nimeni nu știe până în ziua de azi ce simte donatorul când i se recoltează organele!).

Putem oare să înlocuim așa de ușor imaginea omului ca „trup, suflet și spirit” cu modelul mecanicist al medicinii de transplantare? Conștiința omului, subconștientul, nu pot fi măsurate științific, de aceea nu se poate cunoaște clipa în care sufletul părăsește trupul!

Asociația Profesionala a Cadrelor Sanitare din Germania: „Demnitatea omului și respectul față de moarte trec pe planul doi în fața intereselor transplanturilor medicale și a intereselor economice”. Roberto Rotondo, broșura „Donarea de organe”, 2002

Pentru credincioși

18

Poziția BOR în această controversă este de o ambivalență care mă face să vomit! Biserica Ortodoxă Română este în principiu de acord cu ciopârțirea celor care se află în nou definita moarte, dar... Moartea, ca despărțire a sufletului de trup, nu justifică ideea considerării trupului ca un obiect, care să poată fi folosit după bunul plac al unor terțe persoane. WTF?

Sau: [transplantul] să respecte viața și chiar moartea persoanei umane - păi CUM, când persoana nu este moartă nici după criterii biologice și nici după criterii bisericești?

Apoi se mai precizează: Moartea, în calitate de separare a sufletului de trup, rămâne o taină. Nimeni nu poate spune cu precizie că separarea aceasta coincide cu moartea cerebrală; poate să coincidă, să preceadă sau să urmeze morții cerebrale. Se poate ceva mai ambiguu de-atât?

Dar mai târziu avem: Biserica binecuvântează orice practică medicală în vederea reducerii suferinței din lume, prin urmare și transplantul efectuat cu respect față de primitor și de donator, viu sau mort. Trupul omenesc neînsuflețit trebuie să aibă parte de tot respectul nostru . Din nou, abureală fără niciun fel de substanță!

În schimb, Papa Ioan Paul al II-lea declara într-o scrisoare din februarie 2005, adresată Academiei Științifice Papale: „Există confirmări medicale și științifice copleșitoare pentru faptul că încheierea ireversibilă a oricărei activități a creierului nu reprezintă o dovadă a morții. Dispariția totală a oricărei activități cerebrale este imposibil de constatat. Ireversibilitatea este o prognoză și nu un fapt constatabil medical. În ziua de azi, mulți pacienți care cu ani în urmă ar fi fost considerați cazuri fără speranță pot fi tratați cu succes”. „Un diagnostic al morții pus exclusiv pe baza criteriilor neurologice este teorie, nu un fapt științific. Nicio lege n-ar trebui să încerce să legalizeze un act care este prin el însuși o fărădelege”.„Repet: o prevedere legală care aduce prejudicii dreptului natural la viață al unui om nevinovat este nedreaptă și, ca atare, nu poate avea nicio valoare de lege. De aceea, apelez din nou cu toată puterea la toți politicienii, să nu emită legi care să amenințe din rădăcină viața cetățenilor prin ignorarea demnității persoanei”.„A pune capăt unei vieți nevinovate în încercarea de a salva altă viață, cum se întâmplă în cazul transplantării de organe vitale, nu atenuează cu nimic fărădelegea prin care i se ia viața unui om nevinovat. Nu se poate face un rău, pentru ca din el să iasă ceva bun”.

Turistul ca depozit de piese de schimb

Aveți mare grijă! România se află printre primele locuri la numărul de donatori de organe (benevoli sau nu!). Un alt aspect pe care sigur nu-l cunoașteți este că în fiecare țară se aplică alte criterii pe baza cărora puteți fi definiți ca morți. Iar dacă vă prinde moartea cerebrală în vacanță într-o țară străină, se aplică criteriile valabile în acea țară (cu excepția cazului când aveți la voi o declarație internațională, semnată la notar, că vă opuneți 100% donării de organe). În Bulgaria, de exemplu, se merge în mod agresiv pe ideea de consimțământ implicit, deci dacă se apuca băieții să vă lipească eticheta cu moartea cerebrală și nu aveți declarație oficială și nu sunteți înregistrați în registrul oficial împotriva donării de organe, riscați să deveniți automat donatori de organe, chiar dacă aparținătorii voștri se opun, deoarece este mare nevoie de organe! Din literatura găsită de mine, reiese că în 1990, Danemarca era singura țară din Europa al cărei Consiliu de Etică nu a acceptat moartea cerebrală ca criteriu al morții. Nu am găsit date mai noi.

Ce e de făcut dacă nu vrem să donăm organe

În România, din fericire, încă se aplică „regula consimțământului”. Dacă până la acest punct al articolului ați realizat că NU doriți să vi se extragă organele (pe baza unor criterii controversate) în timp ce inima vă bate, puteți să vă înscrieți în Registrul național al donatorilor de organe, țesuturi și celule, completând următoarea declarație, pe care apoi o legalizați la notar:

19

DECLARAŢIE 

Subsemnatul [...], domiciliat în localitatea [...], ţara [...], născut la data de [...], în localitatea [...], judeţul [...], ţara [...], cu CNP [...], fiul lui [...] şi al [...], informat(ă) şi conştient(ă) asupra riscurilor şi beneficiului transplantului de organe, ţesuturi şi celule umane, în concordanţă cu dispoziţiile legale în vigoare referitoare la prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule umane, declar că NU sunt de acord cu înscrierea mea ca donator voluntar post-mortem pentru organe, ţesuturi şi celule. De asemenea, NU sunt de acord ca în cazul unei traume cerebrale să se facă asupra mea teste de diagnosticare a morţii cerebrale!................................................Potrivit legii, asupra hotărârii mele pot reveni oricând, cu condiţia ca actul scris de revenire să fie semnat şi de doi martori.    Data ....................................    Semnătura ..........................    Notar ..................................

Recoltarea de organe împiedică o moarte demnă

Moartea este mult mai mult decât încetarea funcționării unui organ. Oamenii nu sunt făcuți din bucăți. Natura nu funcționează așa. Omul este o unitate biologică, alcătuită din trup, spirit și suflet. Chiar dacă tagma medicală implicată în industria transplantării ne vede altfel, suntem mult mai mult decât suma componentelor noastre. La diagnosticul (de multe ori pripit) de „moarte cerebrală”, întregul organism este încă în viață, și doar creierul este vătămat, uneori ireversibil. E adevărat că aproape toți cei ale căror funcții cerebrale încetează cu adevărat ireversibil sunt sortiți morții și e de înțeles că unii oameni nu sunt dispuși să rămână ani în șir într-o stare vegetativă, atârnați de aparate. Dar acest lucru se poate evita și altfel, anume completând încă din timpul vieții o declarație prin care se explică limpede că nu se dorește prelungirea artificială a vieții. 

După cum arată experimentele făcute la Institutul HeartMath, inima comunică nu numai cu creierul, ci și într-un mod biofizic – prin undele de presiune ale sângelui – cu toate celulele, glandele și organele corpului. De asemenea, inima posedă cel mai puternic câmp electromagnetic al organismului, care se consideră că este cam de 5.000 de ori mai puternic decât cel al creierului. Când vorbim despre iubire, despre sentimente care ne definesc, întotdeauna facem referire la inimă („inimioara mea”, „mi-a frânt inima”, „mi-a furat inima”, „te port în inimă mereu”). Ca atare, de ce să acceptăm să fim declarați morți și spintecați de vii doar fiindcă creierul nu mai funcționează după criteriile stabilite arbitrar de cartelul medico-farmaceutic?

Am discutat cu o colegă care, în foarte multe privințe, are o perspectivă ceva mai egoistă. Când i-am prezentat o scurtă parte din informațiile de mai sus, mi-a replicat: „Da, se poate ca unele chestii să nu fie în ordine cu donarea de organe, dar dacă eu sau copiii mei am avea vreodată nevoie, e bine de știut că există așa ceva”. I-am trimis și mai multe informații și apoi i-am scris: „Când e vorba doar de luat, sigur că poziția ta e de înțeles. Dar ca să-ți dai seama dacă ești total de acord cu conceptul de donare de organe vitale, trebuie să-ți imaginezi că soțul tău ar fi diagnosticat cu moarte cerebrală și tu ai fi pusă în situația de a-ți da acordul să i se recolteze organele, știind tot ce știi acum despre asta”. A urmat tăcere...

În lumina tuturor acestor informații, eu și soțul meu declarăm în mod definitiv și irevocabil că NU suntem de acord să donăm organe. Același lucru îl declarăm și pentru copilul nostru. De asemenea, declarăm că NU suntem de acord ca datele noastre de pacienți să fie transmise la DSO sau Eurotransplant. Declarăm și că ne opunem oricărei forme și oricărui test de constatare a morții cerebrale. În același mod, declarăm că NU suntem nici primitori de organe și refuzăm orice transplant de organe. Același lucru îl declarăm și pentru copilul nostru.

20

Felicia Popescu: http://piersicuta.blogspot.ro/2014/01/minciunile-profitabile-ale-stiintei.html

––––––– // –––––––

21