Alături de Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici este un clasic al literaturii româneşti, completând fericit peisajul literar din a doua jumătate a sec. al XIX.-lea. Este defapt primul mare scriitor al Transilvaniei; este un creator complex, excepţional nuvelist, romancier, dramaturg, publicist şi memorialist.Contribuţia lui Slavici la dezvoltarea prozei româneşti:

Prin creaţia lui Slavici proza românească dobândeşte o consolidare a dimensiunii realiste şi o remarcabilă deschidere spre psihologicSlavici oferă o imagine autentică a satului românesc, observat în momentele lui rituale: naşterea, nunta, sărbătorile, moartea.Agârbiceanu, referindu-se la contribuţia lui Slavici, la progresul realizat de acesta în reflectarea satului şi a ţăranului, preciza: proza literară ardeleană îşi are începutul în nuvelele lui Slavici.Slavici este atent şi la spiritualitatea ţărănească concretizată în proverbe, zicători, sentinţe populare.

În concluzie, Slavici -prin nuvelele sale- realizează un tablou etnografic al satului ardelean, lipsit de orice intenţie de idilizare.

Deschiderea spre psihologicSlavici este primul scriitor, care demonstrează că sufletul

ţăranului este un univers bogat şi demn de interes.Personajele lui Slavici nu sunt schematice, simple, primitive, ci

sunt indivizi înzestraţi cu o bogată viaţă interioară, capabil de sentimente, trăiri profunde. Slavici îşi înzestrează personajele cu complexitate psihologică, cu calităţi şi defecte, cu acel amestec de bine şi rău, ce se află la oamenii adevăraţi, după cum observă George CălinescuProcedee ale analizei psihologice: acumularea lentă a faptelor (Moara cu noroc), descrierea celor mai fine mutaţii sufleteşti, notarea reacţiilor fiziologice, monologul interior, dialogul conflictual, legătura dintre criza sufletească şi cadrul natural, deplina motivare socială şi psihologică a dramelor. Slavici este creatorul nuvelei realiste-psihologice româneşti.

Nuvela este creatie epica culta, in proza de intindere medie, mai mica decat romanul dar mai mare decat schita sau povestirea cu un singur fir epic si numar redus de personaje. Accentul este pus pe trasaturile

personajului si pe evolutia acestuia. Actiunea poate fii impartita pe momente ale subiectului, perspectiva narativa se caracterizeaza de obicei prin naratiune la persoana a III-a, naratorul find omniscient si omniprezent.

Exista mai multe tipuri de nuvele, acestea se caracterizeaza dupa tematica : istorice, psihologice, naturaliste. In functie de curentul literar caruia le apartin, nuvelele pot fii romantice, realiste, etc.

« Moara cu noroc » este o nuvele realista, psihologica, prezentand aspecte din societatea ardeleneasca de la inceputul secolului al XX-lea, in acelasi timp accentul este pus pe analiza psihologica a personajului principal care se degradeaza sub puterea banului.

Nuvele moara cu noroc de Ioan Slavici a aparut in volumul de debut « Novele din popor», din 1881 si s-a bucurat de o larga apreciere critica. Ioan Slavici construieste o opera literara bazata pe cunoasterea sufletului omenesc, cu un puternic caracter moralizator conceptia lui fiind un argument pentru iubirea de oameni.

Compozitia si structura nuveleiNuvela este realista, de factura clasica, avand o structura viguroasa unde fiecare episod aduce elemente esentiale si absolut necesare pentru firul epic, conflictul se desfasoara liniar si ascendent, faptele fiind distribuite in cele 17 capitole respectandu-se ordinea cronologica a desfasuririi actiunii si sunt integrate de cuvintele rostite de batrana la inceputul si finalul operei : « omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia ci linistea colibei tale te face fericit » si « -Se vede c-au lasat ferestrele deschise […] Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost dat ».

Constructia subiectuluiActiunea nuvelei se defineste printr-o constructie epica

riguroasa, un singur plan narativ, care se refera la dezumanizarea lui Ghita din cauza lacomiei pentru bani, o intriga bine evidentiata bazata pe valorile morale si setea nestapanita de imbogatire, in cadrul careia se manifesta un conflict interior (psihologic) si unul exterior (social). Conflicte : intre Ghita si Lica Samadaul, intre Ghita si Ana, intre Lica Samadaul si arendas, intre Lica si Pintea

Titlul nuvelei este o antifrază, moara dovedindu-se a fi un loc cu ghinion, unde îşi fac loc mercantilul şi sălbăticia, fiind dominată de forţe malefice, care atrag sfârşitul tragic al proprietarilor.

Perspectiva narativa este prezentata de naratorul omniscient si omniprezent si de naratiunea la persoana aIII-a a unor fapte verosimile, la care participa personaje putine, dar constituie solid, cu puternice trasaturui de caracter motivate de firea si structura morala a fiecaruia dintre ele.

Modalitate narativa se remarca, deci prin absenta marcilor formate ale naratorului, de unde reiese distantarea acestuia de evenimente.

Tema o constituie consecintele nefaste pe care lacomia pentru bani o exercita asupra individului, hotarandu-i destinul pe masura abaterilor de la principile etice fundamentale ale sufletului omenesc. La baza ei se afla convingerea autorului ca goana dupa bani zdruncina tihna si amaraste viata omului, genereaza numeroase rele, iar in cele din urma duce la pierzanie.Incipitul nuvelei il constituie faptul ce se va dovedi providential, rostit de batrana soacra a lui Ghita, atunci cand afla de intentia ginerului de a lua in arenda hanul « Moara cu noroc » : « - Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit ».

Finalul nuvelei este reprezentat, ca si incipitul, de cuvintele batranei, care se intorsese si statea cu copii pe o piatra, plangand cu lacrimi amare soarta nemiloasa : « - se vede c-au lasat feres-trele deschise […] Simteam eu ca nu are sa iasa bine ; dar asa le-a fost dat». 

Ghiţă este personajul principal al nuvelei, a cărui evoluţie psihologică este fin urmărită de către Slavici pe parcursul acesteia. Personajul trăieşte o dramă profundă a indeciziei, a imposibilităţii de a alege între soluţii simultane, dar contradictorii.

Caracterizarea lui Ghiţă este realizată atât direct cât şi indirect. Caracterizarea directă este făcută nu doar de către narator: „înalt şi spătos”, „modest”; ci şi prin procedeul autocaracterizării: „să cârpesc şi mai departe cizmele oamenilor, care umblă toată săptămâna în opinci ori desculţi, iară dacă dumineca e noroi îşi duc cizmele până la biserică, şi să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaş, iară d-ta la tustrei. Iacă liniştea colibei.”, dovedind că este un om harnic ce trudeşte pentru întreţinerea familiei sale, în incipitul nuvelei

De asemenea, caracterizarea directă este făcută şi de alte personaje: „Tare om eşti tu, Ghiţă, grăi Pintea pe gânduri. Şi eu îl urăsc pe Lică; dar n-aş fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind.” – replica lui Pintea denotă transformarea suferită de Ghiţă după toate întâmplările petrecute în preajma şi din cauza lui Lică.

Caracterizarea indirectă este făcută prin faptele şi comportamentul său. Faptele sale subliniază trăsătura dominantă a acestui personaj şi anume dragostea de bani.

Relaţia dominantă în desfăşurarea acţiunii este cea pe care o are cu Lică Sămădăul

Apropierea de Lică şi caracterul dominant al acestuia faţă de cel al lui Ghiţă, îl transformă pe acesta din urmă din omul harnic şi muncitor, devotat familiei sale, pe care nuvela ni-l prezintă în incipit, într-un om închis în sine, măcinat de gândurile şi remuşcările sale, din viaţa căruia a dispărut orice urmă de veselie şi fericire.

Relaţia lui Ghiţă cu soţia sa, Ana, care la începutul nuvelei este una fericită, se degradează pe parcursul acţiunii, pe măsură ce relaţia cu Lică se adânceşte şi devine tot mai complicată, în aşa fel încât pe Ghiţă nu-l mai interesează nici soţia, nici familia, ci devine din ce în ce mai preocupat de bani, iar în final, ca un gest suprem al răzbunării, ajunge să o omoare.

Bun cunoscator al psihologiei umane, a randuielilor rurale, a datinilor, obiceiurilo si superstiilor, Ioan Slavici este neindurator cu cei care se abat de la principiile fundamentale ale moralei si-si pedepseste personajele proportional cu greselile savarsite de acestea. Focul din finalul nuvelei este sugestiv pentru nevoia de a fi purificat locul acela de toate relele ce se infaptuisera la carciuma Moara cu noroc.

Limbajul artistic. Opera lui Ioan Slavici are un profund caracter popular, atat prin tematica, prin conceptia morala, cat si prin dragostea lui pentru sufletul omenesc.El este un adevarat maestru in construirea dialogurilor si a monologurilor interioare, prin care sondeaza sufletul omenesc, analizeaza reactiile, trairile interioare, gandurile personajelor

Slavici are o oralitate asemanatoare ca aceea a lui Creanga, dand impresia de « spunere» a intamplarilor in fata a unui auditoriu, mai

ales ca si el intervine deseori in naratiune fie prin exclimatii sau interogatii retorice, fie prin proverbe si zicatori.Realizata in maniera realista, cu accente clasice, opera retine atentia prin complexitatea sa, fiind desemnata de G. Calinescu drept “nuvela solida cu subiect de roman”,dar si personaje pregnant conturate, dar,mai ales, in maniera tipica pentru Slavici :includerea ideii moralizatoare ,nuvela capatand valoare de parabola a cumpatarii.

Deoarece este o specie epica de intindere medie, cu un singur plan narativ, un conflict consolidat, o intriga bine evidentiata cu personaje putenic conturate, unele dintre ele complexe, opera literara « Moara cu noroc » de Ioan Slavici este o nuvela. Introspectia si observatia psihologica pe care Slavici le manifesta in sindarea personajelor, precum si pedepsirea exemplara a acestora, definesc opera ca nuvela psihologica.

Concluzie : întreaga morală a acestei nuvele este prezentată prin vorbele bătrânei: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa căci, dacă e vorba, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit.” Ghiţă trăieşte drama distrugerii de sine, iar moartea sa este corecţia pe care o aplică destinul pentru nerespectarea principiului cumpătării, care trebuie să călăuzească viaţa omului, principiu enunţat în debutul nuvelei prin cuvintele bătrânei. În „Gazeta Literară” din 1963 (nr. 22-23), George Munteanu spunea în articolul „Slavici necunoscutul”, că „Moara cu noroc e… prima nuvelă memorabilă construită la noi cu elemente ale psihologiei abisale. […]