MISOLOGIE CREȘTINĂ

III. EDUCAŢIA CREŞTINĂ ÎN DINAMICA MISIUNII

Anul 2000. moment jubiliar amintind dc Naşterea Domnului Hristos, a fost un an special şi pentru români, pentru că el îi trimite la ..întoarcerea religiosului", cu zece ani în urmă, în decembrie 1989, după o lungă perioadă de tribulaţii şi restricţii privind libertatea religioasă într-un regim de dictatură. Aecastă întoarcere a omului către Dumnezeu. ..întoarcerea colindătorilor", este ambiguă şi confuză. Datoria creştinilor, astăzi, nu este de a căuta în arhive pentru a vedea când şi cum a început poporul român să creadă sau pentru a proba dacă s-a născut creştin sau fără religie. Este adevărat, criza acestei întoarceri (o criză de identitate creştină) arc cauza şi în necunoaşterea istoriei credinţei. în denigrarea memoriei şi a tradiţiei celor care au crezut. A cunoaşte vechimea creştinismului la români, a lăuda statornicia părinţilor în credinţă şi rezistenţa martirilor şi sfinţilor români, sunt repere istorice şi resurse dc speranţă foarte importante.

Dar Biserica nu poate schimba societatea doar prin pomenirea istoriei trecute. Căci în această societate. în care moravurile sunt amestecate, în care interesul pentru acumularea de bogăţii se termină prin corupţie şi crimă, în care violenţa atentează la integritatea persoanei, este pe cale dc a se pierde nu numai sensul coeziunii sociale, dar şi sensul integrităţii morale. Dintr-o eroare dc înţelegere a naturii religiei, predarea acesteia se limitează la lauda religiozităţii populare reziduale, iar dintr-o eroare dc interpretare a „spiritului locului", păstrarea Tradiţiei e sinonimă cu ritualizarea abuzivă şi inutilă. Mai mult. invocând dificultatea exegezei Sfintei Scripturi, preoţii au lăsat de-o parte aspecte însemnate ale morale creştine, mai anevoie dc înţeles şi dc primit de credincioşi, ca de pildă concepţia creativă despre trup. despre căsătorie şi viaţa conjugală, despre drepturile omului, morală socială şi democraţie.

Or. încreştinarea copiilor şi îmbisericirea tinerilor de azi. n-au nimic comun cu religiozitatea şi ritualizarea de acest tip. Dintr-un sentiment de reţinere şi de modestie, femeile, mamele şi părinţii în general, sunt înclinaţi să lase educaţia creştină a copiilor pe scama şcolilor, a parohiei, a şcolii publice. Femeile, mamele, familiile, nu trebuie să se debaraseze de această misiune, aceea dc a explica dificultăţile de depăşit.

Întrebarea esenţială este însă aceasta: cum am ajuns ficcarc dintre noi să credem sau să nu credem, când şi cum a început convertirea noastră în discipoli şi martori ai lui Hristos? Credinciosul devine creştin atunci când istoria vieţii sale se conjugă cu istoria crcdinţci Lui. când istoria lui Hristos pătrunde în biografia sa personală şi publică. Asemenea întrebări nu sunt uşoare, de aceea creştinii sunt tentaţi să se agaţe dc istoria generală a creştinismului sau să se învârtească în jurul memoriei unor evenimente, instituţii şi ctitori din cronica Bisericii lor. Sau sunt ispitiţi să acopere indiferenţa sau necredinţa lor personală cu credinţa altora, a înaintaşilor, a părinţilor şi a strămoşilor, răpind sau trecând pe seama lor lauda şi aura ce aparţin altora.

Anul Jubiliar 2000 este o ocazie unică de a ne dezlega dc orice formă de necredinţă, de orice formă dc iluzie că ne putem mântui altfel şi prin altul decât lisus Hristos; de a ne detaşa de orice obstacol care ne ţine la uşă - frică, nebunie, complezenţă. cinism — ca astfel să intrăm pe deschizătura pe cârc Dumnezeu a făcut-o în cer. prin întoarcerea Sa pe pământ, în persoana Fiului. El a devenit poarta către Dumnezeu. ..uşa Tatălui", cum spune martirul Ignalie al Antiohiei (Către Filadelfieni. IX, 1) prin care au intrat Avraam, Isaac, lacov. profeţii, apostolii şi Biserica sfinţilor. în iconografia Scării lui Iacob (scara virtuţilor) de la Mănăstirea Succviţa. figura centrală este lisus Hristos. Care stă în deschizătura cerului cu mâinile întinse, ca unul gata să prindă pe cei ce se lansează spre El cu mâinile deschise ale credinţei.

De fapt, ceea ce avem de făcut este reînnoirea votului de la Botez. Te uneşti cu Hristos?" Accastă „împreunare" Dumnezcu-om. om-Dumnczeu. este creatoare, căci din ca se naşte făptura nouă. Dimpotrivă, păcatul rupe accastă făptură în bucăţi, sărăceşte resursele vieţii. Orice moment este propice pentru a relua făgăduinţele dc la Botez, în taina reconcilierii - Pocăinţa. în Taina Comuniunii - Euharistia, pentru a ieşi dintr-o existenţă duplicitară. Evanghelia este sursă a libertăţii, a adevărului şi a dreptăţii. lisus a începui să propovăduiască Evanghelia Sa astfel: „Pocăiţi-vă; împărăţia Cerurilor s-a apropiat!" (Matei 4, 17).

1.1. Principii creştine pentru filosofía şi pedagogia educaţiei

Tentaţi dc aşa-zisa „trezire a religiosului" şi dc rezultatele (ipotetice) ale statisticilor religioase, mulţi teologi, educatori şi duhovnici ortodocşi prezintă imaginea unei Ortodoxii virtuale maximaliste. fără preocuparea de a găsi mijloacele de transfer (sau dc ..plantare") a credinţei creştine în programele dc educaţie a copiilor şi tinerilor. Si astfel, divergenţa dintre antropologia creştină, teologică şi cea sociologică, observată la prima vedere în sistemele de educaţie şi de pedagogic promovate dc instituţiile naţionale şi internaţionale, rămâne intactă. Desigur, a trata această divergenţă nu înseamnă a cădea în capcana „concordismului". dar este de neconceput a vorbi despre om - icoana lui Dumnezeu, despre „îndumnezeirea omului" (theosis), despre primatul spiritualului, fără a identifica itinerariile personale şi căile sacramentale de a le realiza în domeniul educaţiei. Teologia ortodoxă trebuie să dezvăluie raportul dintre divin şi uman, dintre ontologic şi morală, dintre mister şi istorie, în totalitatea lui. Fără o privire din afară la filosofía şi pedagogia educaţiei, teologia ortodoxă este întoarsă într-o disciplină abstractă, filosofică. De aceea, noţiunile fundamentale ale Ortodoxiei nu trebuie să fie aruncate oricum, la întâmplare, de dragul vocabularului, fără nici o intenţie pragmatică educaţională.

Care este semnificaţia acestor noţiuni pentru sistemele de educaţie morală actuale, propuse dc instituţii elice şi pedagogice laice? Care este limbajul biblic şi liturgic în care acestea pol fi comunicaic? Să recapitulăm aceste noţiuni:

a) Pornind dc la principiul cartezian. Cogito ergo sum. modernitatea ce a declarai omul ca măsură a lucrurilor, capabil să-şi lormeze propria sa identitate fără Dumnezeu. Transcendenţa, religia, perturbă umanul. A crede înseamnă pentru modernişti a deposeda omul de identitatea sa. Dimpotrivă, antropologia creştină afirmă nu numai capacitatea omului dc a concepe şi de a primi pe Dumnezeu (cu pa x Dei), dar şi nevoia omului de a crede, pentru a „regulariza", a ordona viaţa sa. Imago Dei este matricea pe care se grefează revelaţia, deschiderea omului pentm transcendenţă şi religie personală (Fapte 13, 48). Identitatea persoanei fără credinţă care conjugă divinul cu umanul este incompletă, fragilă: „Cred, Doamne, ajuta necredinţei mele!" (Marcu 9, 24). Credinţa e o virtute cardinală a omului, fără condiţii de loc şi de timp. este primirea necondiţionată a lui Dumnezeu.

Educaţia omului trebuie bazală deci pe această percepţie pozitivă a identităţii religioase a omului, care e liber să primească pe Dumnezeu ca torent de iubire manifestat în condiţia umană, iubire care generează viaţa şi depăşeşte moartea.

b) Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa. dându-i putinţa dc a dobândi împărăţia veşnică, care constituie planul lui Dumnezeu cu creaţia Sa. Persoana umană este alcătuită din suflet cugetător şi din trup bine alcătuit, astfel ca trupul să slujească sufletului, iar simţurile „să nu se împiedice unul pe altul". Chipul sau icoana lui Dumnezeu esie pecetea indelebilă, ncstricată. pe care a umbrit-o totuşi păcatul sau alunccarea omului în afară de comuniunca dc origine cu Dumnezeu. Omul a fost „înşelat" prin viclcnia diavolului, deci păcatul a venit din afară, a ..intrat" în lume ca o alterare a acesteia.

c) Teologia ortodoxă nu acceptă „analogia entis" subliniind alteritatea lui Dumnezeu în raport cu lumea. Lumea nu e divină. Ea este adusă de Dumnezeu de bună voie ..dintru nefiinţă întru fiinţă". De aceea, „este imposibil a concepe pe Dumnezeu şi mult mai imposibil de a-L exprima" (Sf. Grigorc Teologul). Omul participă la energiile divine nccreate ale lui Dumnezeu, la slava Sa. care atinge lumea, şi nu la fiinţa Sa (C.rigoric Palama). Duhul Sfânt, Duhul Fiului, este cel care aduce harul în inima omului: persoana Dătătorului vine împreună cu darurile sale (Sf. Simeon Noul Teolog).

d) "Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu" (Sf. Atanasie cel Mare). Dumnezeu a rânduit mântuirea lumii (oikonomia) prin întruparea Hristosului (Mesia) Său. în acest schimb, între cele două firi, divină şi umană, operat în persoana lui lisus Hristos, se află scopul iconomiei lui Dumnezeu. Theosis este înainte dc orice o consecinţă a unirii ipostatice a celor două firi.

e) Relaţia dintre har şi om, arc un caracter sinergetic, căci Dumnezeu intră acolo unde omul este deschis, dezlegai şi liber prin credinţa sa. Sinergia este o experienţă activă, dinamică, evoluează ca o renaştere cu mai multe trepte, catharsis. iluminare. îndumnezeire (theosis). Această sinergie se manifestă fie prin itinerariul personal al ascezei, al rugăciunii şi al postului, fie pe ruta sacramentală sau practica tainelor. Sinergia e o condiţie esenţială în orice program de educaţie morală. Educaţia este asemenea unei renaşteri, a doua naştere dc sus sau regenerarea cerească, operată în două mişcări: dezbrăcarea de „omul cel vechi" şi înnoirea, recâştigarea libertăţii şi a demnităţii, îmbrăcarea în haina ncstricăciunii, prin ..reproducerea chipului lui Hristos". în fiinţa sa („Imprimăm chipul lui Hristos în cel ce se va naşte din nou " - Slujba Botezului), numită înfiere. Educaţia religioasă şi morală stă deci pe faptul că persoana umană are puterea de a lega şi dezlega viaţa sa dc orice capcană, captivitate, alienare, suferinţă, arc puterea de a scoate răul din el („Te lepezi de Satana? Te uneşti cu Hristos?"), ca să devină loc al harului, părtaş al învierii, fiind împreună sădit cu Hristos.

f) Mântuirea omului în lumina creştinismului este. ca şi persoana umană, indivizibilă. Disputele între cei care preferă dimensiunea verticală a mântuirii şi cei care sunt angajaţi în latura ei orizontală nu trebuie să împartă pe creştini, ci trebuie să reunească virtuţile, luptele şi talentele lor. indiferent dc terenul unde le practică. A lupta contra rasismului, violenţei, excluderii, xenofobiei. înseamnă de asemenea a purta crucea pe urmele Iui Hristos.

g) „Stăpâne, lasă-l încă anul acesta, căci între timp îl voi săpa la rădăcini. > voi hrăni cu îngrăşământ. Poate va da roade în viitor. Dacă nu, să-t tui" ' Nlarcu 13. 6-9). Care sunt consecinţele acestui text pentru folosofia şi pedagogia credinţci? Textul arată că timpul mântuirii personale nu este măsurat în mod mecanic, determinist, lără flexibilitate şi grijă pastorală, fără perspectiva concretă a mântuirii. Nimic nu este jucat, nimic nu este pierdut înainte de „finalul meciului. Victoria poate să fie obţinută „în prelungiri" (extra-time), graţie unor intervenţii de geniu ale marilor campioni.

1.2. Tendinţe educaţionale.

Cine citeşte presa bisericească, revistele dc spiritualitate şi cultură bisericească, literatura teologică, cărţile de religie, cine vizionează imaginile transmise prin programele religioase ale Televiziunii naţionale şi internaţionale şi ascultă comentariile la aceste filme, îşi dă scama de dilema dc a colporta >I mediatiza icoana Bisericii Ortodoxe din România. într-o epocă de căutări liberale, in care societatea română aleargă după modelul altora, când în opoziţia europeană contra globalizării, când în frontul dc integrare în Uniunea Europeană, mulţi caută locul şi identitatea Ortodoxiei Române in spiritualitatea şi cultura naţională. În politica europeană. în stalul democratic laic (ca şi când Biserica ar fi o organizaţie nonguvernamentală - NGO). Mulţi cunosc tezaurul ci dinamic, permanent, dar nu ştiu cum să ¡1 transmită noii generaţii ca un tot viabil şi coerent. Căci acest tezaur este păstrat

în vase dc argilă, fragile şi poroase, care se tocesc şi se uzează prin manipulare inadecvată. Lutul se poate însă transforma intr-o fibră de sticlă transparentă, prin experienţa existenţialistă a credincioşilor (Mama spunea că icoanele de lemn. învechite şi afumate, se restaurează numai prin sărutul copiilor). Avem dreptul să pronunţăm panegirice la o icoană ieşită din ramă?

I\itcm reţine mai multe forme de mediatizări paralele, care diverg nu numai prin actori şi instrumente, ci prin postulatele şi tipologiile care le generează:

a)Mai întâi, e vorba de grupul celor care sunt încă satisfăcuţi să pritocească valorile tradiţionale ale Ortodoxiei române: „Să nu umblăm la canoane", la prestigii şi privilegii istorice. în ultima vreme, se caută o legitimare (ne-teologică) in definiţia de „Biserică naţională", care e de lapt o tactică geopolitică de a redresa simfonia (celor două puteri) dezechilibrată în sistemul politic anterior. Acest tradiţionalism, cunoscut prin limba dc lemn a vechilor „passeurs" satisfăcuţi cu ce s-a scris înainte, dc cătrc generaţia „spaţiului mioritic", are grijă mai degrabă dc conformitatea şi de continuitatea instituţională a Bisericii, aşa cum se vede din insistenţa asupra identităţii Ortodoxiei române cu cultura bizantină: „Byzance ap res Byzance". în vizitele dese în capitalele vechilor Principate Române. Bucureşti şi Iaşi, arhiepiscopul dc Constantinopol, primatul cetăţii imperiale. Noua Romă. trece pe seama patriarhiei sale titlul de Biserica Mamă a Bisericii Române. Biserica fiică. Proiectul acestei tendinţe este România creştină şi Europa Creştină, chiar dacă procesul de evanghelizare a acestora e defensiv şi lent.

b)O altă coloană este accca care vede în România un alt Athos. o Ortodoxie maximalistă. în uniformă religioasă, retrasă în chilie, de inspiraţie monastică şi condusă dc duhovnici, potrivii Pidalionului. Acest curent se poale observa în canonizarea forţată. în cercetarea teologică universitară, a palamismului. cu toate caracteristicile acestuia: diminuarea reflexiei teologice sub pretextul apofatismului. isihasmul sau truda ascetică (post, eliberarea de patimi, făgăduinţe şi diaconii proprii monahilor), pusă pe acelaşi plan cu mistica. Sau în palerniiaiea spirituală a duhovnicilor călugări, care. adeseori, proferează sentinţe acrivicc în probleme legate de morală conjugală şi sexuală, dc comportament politic, fiind astfel depăşiţi de condiţiile şi realităţile istoriei. Intenţia dc a întoarce tradiţia contemporană la sursele biblice şi patristice csie salvatoare, dar frica de lume. De secularizare, dc modernitate şi conciliaritate ecumenică nu este nici credibilă, nici durabilă. Procesul de intenţie contra Mişcării Ecumenice - „erezia secolului", usurinla cu care sunt vânaţi şi condamnaţi hctcrodocşii, denotă o gravă carenţă în formaţia ecumenică a acestor grupuri influente.

c)Un alt canal în acest circuit de mediatizare este acela care confundă critica Bisericii Ortodoxe Române cu denigrarea ci. care recurge la teoria ..ciocnirii civilizaţiilor", făcând comparaţii false între Ortodoxie şi celelalte confesiuni crcştinc. între dcmocraţia creştină şi alte sisteme politice. Acest curent este mascat sub numele societăţii civile, după care creştinismul românesc ar fi un fel de teologhizare sau stropire cu aghiasniă a folclorului românesc, pietate ortodoxă redusă la religiozitatea care întreţine infantili/arca credincioşilor, inculturaţia fiind egală cu sincretismul. Unele comentarii şi exegeze despre icoane, monahism, harismatici, rituri (botez, nuntă, înmormântare), în programele de mediatizare .Xumină Lină" sau „Universul credinţei" sunt simple stridenţe teologice, care lărgesc prăpastia dintre simbol şi realitate.

d)Din fericire, există o nouă generaţie de ..passeurs". episcopi. preoţi, teologi,intelectuali, misionari, cateheţi, educatori, care au conştiinţa că viitorul Ortodoxiei, în ţară şi străinătate, constă în înnoirea ei. în elaborarea ei critică şi creatoare, tăcând explicite valorile ei, care au sens pentru toţi, pentru generaţia care transmite şi pentru generaţia care primeşte. Accastă trccere nu este uşoară, de aceea ea merităsă fie supusă unei reflexii teologice serioase. Este urgent ca imaginea ci să fie stabilizată prin integrarea într-un tot

cocrcnt a diverselor ci aspcctc. Cei cârc sc concentrează asupra ,.Bisericii inierioure". crezând că a schimba inima omului înseamnă a schimba lumea, au nevoie dc cci cc văd că raportul dintre Biserică şi lumea postmodernă deja s-a schimbat, adică au nevoie de cei ce insistă asupra fraternităţii şi dreptăţii zise orizontale. Căci crucea are două braţe! Cc înseamnă a predica cuvântul fără contemplaţie şi doxologie sau a venera icoanele fără experienţa mistică a luminii? Cc rămâne din cultul liturgic fără misiune, ce valoare arc pomana (pomenirea morţilor) fără eradicarea sărăciei, fără solidaritatea tangibilă cu săracii? Cc înseamnă asceză şi mistică personală, fără transferul energiilor divine în actc de cultură şi civilizaţie? Este dreptul accstor noi ..passeurs". preoţi şi laici - căci ei sunt capabili să creeze, să traducă Biblia în limba actuală - să întrupeze Evanghelia în instituţii noi. să comunice tradiţia în termeni noi. să compună imne şi rituri, să devină imnograli. iînnologi şi iconografi pentru generaţia lor. fără a produce rupturi în sânul Bisericii.

e)Aşadar, este greu să se facă o sinteză care să sudeze aceste curente şi tendinţe. Ortodoxia în România. în generalitatea ei, merită un studiu fundamental, ţinând scamă şi dc experienţa confesorilor şi a martirilor din 1989. „Punte între Orient şi Occident", locuţiune folosită frecvent cu ocazia vizitei episcopului de Roma, papa loan Paul al II-lca. la Bucureşti (7-9 mai MW), poate inspira un nou lip de unitate şi de solidaritate internă, reclamate de răspunsurile la provocarea modernităţii.

IV. MISIUNEA BISERICII ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

Unul dintre aspectele importante ale misiunii Bisericii în societatea contemporană priveşte educaţia religioasă a credincioşilor. După aproape cinci dccenii dc intoxicare marxistă, poporul român a rămas în marea lui majoritate credincios Bisericii strămoşeşti. Dar. cu tot ataşamentul lor vădit faţă dc Biserică, marea majoritate a credincioşilor noştri nu dispun de instrucţia religioasă corespunzătoare. Remedierea accstci dcficicnţe provocate dc fostul regim comunist, care a interzis Bisericii să-şi catehizeze credincioşii ei, se poate realize atât prin predarea religiei în şcoală, cât şi prin opera dc catehizare care trebuie să lîe promovată la nivel de parohie.

Trebuie să mai avem în vedere, apoi. că un procent foarte ridicat din rândul românilor manifestă încredere în Biserică, cca. 90%, după cum arată sondajele de opinie publică, dar un număr destul de modest din rândurile lor frecventează biserica cu prilejul sfintelor slujbe care sc oficiază în ea. Există foarte multe parohii în care credincioşii participă în număr foarte mic la slujbe, în cursul anului, fiind obişnuiţi să vină la biserică o dată sau de două ori pe an. La baza acestui fenomen sc află două cauzc mai importante. Mai întâi, este vorba dc faptul că enoriaşii parohiilor au fost învăţaţi să se împărtăşească dc cel mult patru ori pe an, ca să nu mai vorbim dc cci care nu sc mai împărtăşesc cu anii. O astfel de practică îi determină pe credincioşi să se comportc în mod individualist, să se adreseze bisericii doar atunci când le dictează interesele lor personale, să participe la slujbe fără să sc cunoască unul cu altul şi să contribuic la dizolvarea Bisericii în calitatea ei de comuniune. Apoi. trebuie să recunoaştem că n-am acordat importanţa cuvenită preoţiei universale a credincioşilor, că vrem să ştim doar de preoţia sacramentală, fără ca enoriaşii să fie atraşi în acţiuni folositoare pentru viaţa şi misiunea Bisericii.

Dacă vrem să remediem accastă situaţie, trebuie să-i facem pe preoţi şi pe credincioşi să devină conştienţi de faptul că .Sfânta Euharistie constituie Biscrica ca Trup al lui Hristos şi că împărtăşirea. însoţită de pregătirea spirituală necesară, dezvoltă în rândul credincioşilor conştiinţa apartenenţei lor la Biserică. Aici nu este vorba numai dc opinia celor care se declară în favoarea împărtăşirii mai dese. Faţă dc cei care sunt dc opinie contrară şi sc dcciară în favoarea împărtăşirii mai rare. precedată dc pregătire spirituală, ci de faptul că Sfânta Euharistie nu mai trebuie surprinsă ca un act de sine stătător, ca un act în sine. ca un act de simplă „împărtăşanie", ci ca expresie

a comuniunii care sc află la temelia Bisericii. Dacă nu ne vom ridica la conştiinţa acestei realităţi atât dc profunde şi importante pentru existenţa Bisericii, nu vom putea depăşi nici individualismul, care bântuie cu atâta furie in rândul credincioşilor noştri şi ii face să dea dovadă dc indiferenţă faţă dc problemele cu care se confruntă Biserica, şi nici nu vom putea activa sacerdoţiul universal al credincioşilor, pentru ca Biserica să devină activă în societate.

Una dintre marile probleme cârc stau în faţa Bisericii noastre este cca a misiunii în mediul urban. Datorită politicii duse de regimul de tristă amintire din ţara noastră, marile oraşe ale ţării au cunoscut o crcştcrc demografică impresionantă. în timp ce Biserica a fost împiedicată să-şi construiască locaşuri dccult. Datorită acestui fapt, credincioşii şi-au pierdut sentimentul apartenenţei la o comunitate. Biserica nu sc schimbă după chipul lumii trecătoare, al lumii secularizate, ci este expresia coborârii eternităţii în timp. care îi dă omului stabilitate într-o lume a nestabilităţii şi îl ridică la asemănarea cu Dumnezeu. Este adevărat că Biserica trebuie să fie dinamică în lume. dar dinamismul ci nu constă în acţiuni de ordin politic şi activism social, fiindcă pe accastă calc multe dintre Bisericile creştine, şi încă cele mai importante, s-au golit de credincioşi. Dinamismul Bisericii într-o lume secularizată, care vrea să ştie doar dc raţiune şi ştiinţă, constă în faptul dc a conferi societăţii contemporane o faţă mai umană prin mijlocirea valorilor creştine. La abuzul de raţiune, care a secularizat lumea. Biserica este chemată să propovăduiască şi să manifeste prin viaţa ci iubirea şi credinţa creştină în cadrul relaţiilor sociale.

1.1. Premisele unei pastorale misionare

a) Păstorul în Vechiul Testament

În perioada Noului Testament, urme ale ..păstorului" se pot găsi în Damasc, când sc vorbeşte dc un mebaqqer al comunităţii, astfel:

„Să aibă milă de membrii comunităţii, precum un tată de copiii săi. Atunci când îl supără: precum un /făstor să elibereze turmele de legăturile care le leagă".

Accastă comparare a conducătorului comunităţii cu un păstor, este în analogic strânsă cu afirmaţia similară din Noul Testament. în Psalmii lui Solomon 17.40 se spune despre Mesia:

„El este mare în lucrarea Sa şi mare în frica de Dumnezeu, păstorind turma Domnului cu credinţă şi dreptate".

Acest text (lăsând la o parte un altul de la lezechiel 34.2 3: .. Voi pune peste ele un singur păstor, care le va paşte; voi pune pe robul Meu. David; el va paşte şi el va fi păstorul lor") arată că această comparaţie dintre Mesia şi un păstor era cunoscută încă din epoca iudaismului nccrcştin. Filon a recurs, dc asemenea, la tipologia păstorului. întâi nous, apoi ortlios logos, sc referă la păstor; iar epitetrammenos. heniochos sau kybernetes, la puterile iraţionale ale sufletului. Cel care creşte în cunoaştere păstoreşte şi aceste puteri iraţionale, avcrtizându-nc să nu acţioneze senzitiv. încă o dată. Filon compară conducerea unei naţiuni de către conducătorii ei cu păzirea dc către păstor a turmei. Totodată consideră păstoritul ca o bună pregătire pentru conducerea politică.

Analogia păstor-suflct. în Iczcchicl 34, 16 (..Oaia rătăcită şi pierdută o voi întoarce la staul, pe cea rănită o voi lega şi pe cea bolnavă o voi întări, iar pe cea grasă şi tare o voi păzi şi o voi păstori cu dreptate") l-a influenţat pe Sf. Grigoric Teologul. In preocuparea sa cu privire la dimensiunea îngrijirii pastorale a comunităţii, dc cătrc preot, el subliniază funcţia delicată a unei responsabilităţi atât dc mari. Sufletele nu sunt, în nici un caz, oi. dcoarece ele sunt spirituale, cu raţiune şi voinţă liberă. Prin urmare, afirmă el, o asemenea misiune este numită „arta artelor si

ştiinţa ştiinţelor" Pentru el. succcsul slujirii depinde de măsura dragostei şi de fidelitatea faţă de Păstorul cel Mare. lisus Hristos. Cu alte cuvinte, un păstor trebuie. în primul rând. să fie păstorit dc Hristos pentru a putea fi capabil să-i păstorească pe alţii. Este importantă metoda de pastoraţic lisată dc Sf. Grigoric. metodă în care rolul primar este atribuit lui Hristos. Doar în aceste condiţii putem dezvolta o relaţie trans-paslorială cu păstoriţii noştri. După cc a fost hirotonit preot. Sf. Grigoric a plecai în pustia din Pont; însă, după puţin timp, s-a întors la Constantinopol. unde a ţinut o remarcabilă cuvântare privitoare la preoţie, cuvântare care a rămas ca un monumental tratat despre cum poate cineva deveni un slujitor adevărat. Din ea s-au inspirat şi alţii, precum Sf. loan Gură de Aur. ori Fer. Augustin: „Să mă fină Domnul în mâinile Sale... la fel cum păstoreşte pe păstor sau cum călăuzeşte pe pedagog, astfel ca să putem păstori turma Sa cu înţelepciune şi nu cu neexperienţă... să confere poporului Său tărie şi toată puterea".

b) Păstorul în Noul Testament

Importanţa hristologică a analogiei păstorului

Domnul nostru a făcut deseori referire la evenimente din viaţa dc zi cu zi, pentru a crea astfel analogii impresionante şi a atrage atenţia asupra realităţii umane. în accst context, a folosit des imaginea păstorului, punctând din realitatea rustică numeroase alte aspcctc ale Bisericii creştine. Putem să credem că folosirea termenului dc poimen se datorează faptului că o turmă nu cuprinde fiinţe izolate, care să trăiască doar pentru ele însele, ci presupune o comuniune. în special Sf. loan înregistrează viaţa agricolă din Orientul Apropiat, aşa cum a fost ca practicată în Samaria şi Palestina. Este suficient dc citit scrierile poetului latin Virgiliu. în care viaţa păstonilui este glorificată ca existenţă ideală, păstorii reprezentând lumea paradisiacă. Este interesant dc notat că în Palestina, păstorii erau priviţi ca hoţi. în timp cc, paradoxal, primii care au receptat mesajul creştin au fost. în mod precis, păstorii.

Hristos preferă analogia păstorului pentru a accentua sensul responsabilităţii, al purtării de grijă, al protejării dc duşmani (numiţi lupi), a celor slabi şi abandonaţi. Un păstor bun tratează fiecare oaie în mod egal, idee dc bază. care apare în cele mai multe scrieri profcticc din Vechiul Testament (Amos. Agheu, Isaia. Iczcchiel). Dumnezeu nu este numit niciodată în Noul Testament ..păstor", iar acest fapt nici nu este surprinzător din perspectiva faptelor din Vechiul Testament. Imaginea păstorului o aflăm doar în parabola Mântuitorului. Acest fapt poate fi explicat prin preeminenţa cc s-a acordat aici aplicării hristoiogice a figurii păstorului. Aceasta implică ncccsitatca protejării, a consolării, căci numai un păstor care iubeşte oile sale este capabil să le acorde o asemenea grijă afectivă. Importanţa acestei imagini alcgoricc sc poate vedea din rolul pe care intenţionează să-1 joace Hristos însuşi atunci când se numeşte pe Sine Păstorul cel Bun:

„Eu suni Păstorul cel Imn. Păstorul cel bun sufletul său şi-lpune pentru oi. Dar simbriaşul şi cel ce nu este stăpân al oilor când vede lupul venind, lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Iar simbriaşul fuge. fiindcă simbriaş este şi nu de oi ii este lui aminte. Eu sunt Păstorul cel bun şi Mi le cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine" (In .10. II -14).

În comparaţiile sale, pe care le numeşte parimia. Sf. loan completează învăţăturile sinopticilor. Dacă aceştia vorbesc despre „împărăţie". Evanghelia a patra pune accent pe „împărat": „lisus a răspuns: împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă Împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar lupta ca să nu fiu dat iudeior. Dar acum. împărăţia Mea nu este de aici. Atunci Pilat L-a întrebat: Aşadar, eşti Tu împărat? Răspuns-a lisus: Tu o spui. că Eu sunt împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume: să mărturisesc

pentru adevăr; tot cel ce este în adevăr ascultă glasul Meu" (In. 18, 36-37). Accastă admirabilă referire face legătura dintre Vechiul Testament cu restul Noului Testament:

„Şi cu toiag de fier le va ¡xisiori şi ca pe vasele de lut le va sfărâma, şi cum şi Eu am primit putere de la Tatăl Meu. Fiindcă Mielul Care stă în mijlocul imnului îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii: şi Dumnezeu va şterge toată lacrima de pe ochii lor (...) Şi din gura Lui iese o sabie ascuţită, cu care să lovească neamurile: şi El cu toiag de fier le va păstori şi va călca teascul vinului aprinderii mâniei lui Dumnezeu Atotţiitorul". (Apocalipsa 2. 27; 7. 17: 19. 15).

Verbul poimaino apare des. Acest apelativ de poimen este sinonim cu episkopos. ccca cc înseamnă episcop, supraveghetor, titlu care s-a dat lui Hristos: „Că eraţi ca nişte oi rătăcite, dar v-aţi întors la Păstorul şi la Supraveghetorul sufletelor voastre" (I Pt. 2, 25).

Vorbind cu presbiterii din Efcs. Sf. Pa vel identifică ambii termeni ca exprimând aceeaşi temă, anume purtarea de grijă faţă de oamenii încredinţaţi spre păstorie, ţinând scama şi dc prezenţa duşmanilor, a lupilor.

Acest nume atribuit lui Hristos. şi în mod consecvent şi preoţilor în general, a ocupat o poziţie considerabilă în Biserică, începând cu sfârşitul celui de-al 11-lea secol. Termenul pastoral a primit în cursul istorici numeroase nuanţe. Astfel ajungem la neologismul pustoralia, un substantiv care, în general, desemnează aspcctcic practicc ale preoţiei, cât şi metodele dc abordare. Biserica, rcflcctând la întemeietoml ei şi la sine însăşi, realizează iconomia lui Dumnezeu faţă de creaţie. Prin urmare, Hristos rămâne pentru Biserică Păstorul ccl bun şi Mijlocitorul. Activitatea Sa este dc fapt pastorală, conformă cu imaginea păstorului care îşi dă viaţa (adică, cea dumnezeiască) pentru oile Sale. Mai mult. El încredinţează acelaşi lucru şi uccnicilor şi împreunălucrătorilor Săi. Aceştia asumă, astfel, aceeaşi responsabilitate, de a oferi oilor care le-au fost încredinţate ..hrana cea bună" (In.6, 27). lntr-o asemenea perspectivă, vedem că „a păstori" este identic cu a răscumpăra şi a ţine o lăgăduială. şi că termenul pastoral îşi află adevăratul său înţeles doar în echivalentul soteriologic.

Cântarea Cântărilor 1.6 rămâne un pasaj plin de afecţiune: Spune-mi. dar. iubitul meu. unde-ţipaşti tu oile? Unde/wposeşti tu la amiază?

De ce oare să rătăcesc zadarnic pe la tunnele tovarăşilor tăi?"

Conform cu tradiţia cbraică şi creştină. Cântarea Cântărilor exprimă relaţia dintre Dumnezeu şi popoiul Său. Imaginea este aceea a regelui-păstor. clasică în Răsărit. însă aici ca este dezvoltată într-o relaţie rege-păstor-mire. Este folosită în acest lot pentru a exprima nădejdea lui Israel în reîntoarcerea din exil. Turma condusă de Dumnezeu prin deşert, ca şi prin munţii Palestinei, este imaginea reîntoarcerii datorate unui generos act de milă. în acelaşi timp. este o prefigurare tipologică a unicei turme anunţate în loan 10. Dc asemenea, dialogurile adânci, sentimentale. împreună cu expresiile de rcciprocitatc (..Iubitul meu îmi aparţine mie") din Cântarea Cântărilor, pregătesc formulele din Evanghelia Sf. loan, formule intime, care oglindesc cunoaşterea mutuală cc domneşte între păstor şi oile acestuia şi care rcflcctă un dialog trans-trinitar.

Un alt text important adresat lui Hristos se referă la fuga Apostolilor în timpul Patimilor: „Bate-voi păstorul şi se va risipi turma." (Zaharia 13,7). Atunci lisus le-a zis: „In această noapte toţi vă veţi poticni întru Mine. că scris este: Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei. " (Mt. 26,31; Mc. 14, 27).

Verbul pataxo se referă la aspectul sacrificial al morţii păstorului, urmat dc o dislocare a turmei. După înviere, sacrificiul stăpânului face posibilă rcadunarea turmei risipite.

Relaţia dintre conducător şi grupul său este o temă constantă în Noul Testament, fiindcă anunţă misterul, taina Ecclesici viitoare. Această turmă va fi judecată la sfârşitul timpurilor de către Fiul Omului, împăratul. Mesia şi Păstorul:

„Iar când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El. Atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna in faţa Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe uni de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa. iar caprele, de-a stânga". (Mt. 31-33).

Iar dacă mergem la un alt pasaj, din Marcu 6,34. atunci putem vedea interacţiunea dintre pascere-docere: „Şi ieşind din corabie: lisus a văzut o mulţime mare si i 5-a făcut milă de ea. că erau ca nişte oi fără păstor, şi a început să-i înveţe multe .

Hristos. ca un păstor adevărat, conduce oile Sale, prin învăţătura Sa şi prin înmulţirea pâinii care prefigurează Trupul Său. în timp ce în marea scenă a Judecăţii de Apoi (Mt. 31-46), lisus este desemnat cu claritate ca poimen-u) care separă oile dc capre.

Astfel am descoperii o afirmaţie surprinzătoare, conform căreia Hristos este în acelaşi timp păstor-poimen şi supraveghelor-episkopos. Această imagine a păstorulu, nu este aplicată în exclusivitate la Hristos. ci îi priveşte. în mod egal. Şi pe episcopi şi preoţi.

c) Paternitate spirituală

Profilul preotului. Preotul îşi începe misiunea grea. cu conv ingerea că metoda lui Dumnezeu dc a învinge lumea trebuie să pornească dinir-o anumită localitate. Aceasta este cauza pentru care mărturisirea întrupării lui Hristos, cu scopul răscumpărării umanităţii, are particularităţile sale în fiecare situaţie contextuală. Cei cărora li s-a încredinţat Duhul Sfânt nu uebuie să lase ca acest Duh să fie risipit, fiindcă recolta este bogată, iar fructcic sunt coapte şi aproape putrezite. Misiunea lui Hristos trebuie înfăptuită acum. astfel că ca pretinde cooperarea noastră cu prezenţa Sa vie în lume.

Preotul este numit confratclc lui I Iristos, trebuind să continue opera Acestuia dc mântuire a lumii. Şi fiindcă preotul este de fapt el însuşi un păcătos, i s-a dat o participare spccială la accastă activitatc răscumpărătoare a Mântuitorului, oricât dc paradoxal ar putea părea accasta. El nu trebuie niciodată să uite faptul că aceasta sc datorează nu mărturiei sale. ci misiunii la care a fost chemat de Dumnezeu. în ciuda nevredniciei sale. Dumnezeu doreşte să mântuiască omenirea prin fiinţe umane, bizuindu-sc şi făcând apel la resursele şi cooperarea noastră. Părinţii au dezvoltat corect realitatea cooperării mutuale dintre divin şi uman. în conceptul teologic al sinergiei. Astfel, preotul realizează în cadrul slujirii sale. prin viaţa sacramentală, o operă mântuitoare, in cadrul acestei vieţi sacramcntal-liturgicc, are mai puţine „şanse" să altereze şi să strice opera lui Hristos, cum ar putea, de pildă, prin predică, unde posibilităţile de îndrumare greşită şi de amestec supărător al propriului său eu. sunt mai mari. Aflăm consolare în siguranţa că cficacitatca Tainei nu este distrusă de nevrednicia noastră personală; însă. Eficacitatea predicii poate fi atinsă cu uşurinţă prin prostia celui care o rosteşte.

Mandatul pc care l-a primit preotul are atât un caractcr general, cât şi unul particular. într-adevăr, el este preotul Bisericii Universale, însă trebuie să-şi exercite misiunea într-o localitate în care a fost desemnat, adică într-o parohie. Accasta este cauza pentru care nici un preot nu poate fi hirotonit fără a i sc spccifica o anumităcomunitatc de care va fi legat, cu acordul episcopului său. care şi el este legat, la rândul său. de eparhia sa. la fel ca şi un mire de mireasa sa. Hristos este Păstorul cel bun. prin excelcnţă. Păstorului uman. limitat în umanitatea

sa. i se poate încredinţa doar o fracţiune mică din turma stăpânului. Astfel, sistemul parohial a devenit încă din cele mai vechi timpuri o parte integrată a Bisericii.

Preotul este în mod esenţial un păstor care ar trebui să cunoască, să iubească, să poarte dc grijă şi să se roage constant pentru cei care i-au fost încredinţaţi lui. Un om fără un interes real pentru oameni, lipsit dc oricc grijă, preocupare sau compasiune pentru semenii săi. ar putea cu îndoială să fie chemat la slujirea preoţească. însă chiarmai importantă este rugăciunea, fundamentul real al slujirii sale. Fiecare preot promite la hirotonie că va fi silitor în ale rugăciunii, căci proclamarea credinţei şi a adevărului este strâns legată de rugăciune. Asocierea celor două este semnificativă: ne aminteşte mereu că hrana spirituală este o parte esenţială a vieţii creştine. Este nevoie să se găsească ocazii pentru rugăciune, iar acest lucru este destul dc greu de realizat, fiindcă presiunile din afară sunt intense şi distracţiile, multe. Ispita dc a slăbi rugăciunea sau chiar dc a o abandona, este marc. dar ea trebuie înfrântă, deoarece preoţia nu este a noastră, ci a lui Dumnezeu. Hristos Şi-a petrecut nopţi întregi în rugăciune, atunci când. datorită numeroaselor rugăminţi la care era nevoit să răspundă. nu-I mai rămânea timp să sc roage ziua.

Sacerdos est alter Christus, spune latinul. Acesta este adevărul preoţiei. Nimeni nu poale fi vrednic dc ca şi nimeni nu ar îndrăzni să o aleagă pentru sine. Însă Dumnezeu cheamă pe mulţi, iar dacă ci ascultă şi răspund, atunci vor primi multe bucurii dc la vocaţia lor. Şi aceasta fiindcă, dacă o îmbrăţişează cu adevărat, vor afla în preoţie o mare fericire şi mulţumire, care nu puteau fi nici anticipate şi nici descrise dinainte. lisus a fost primul misionar trimis dc Ia sânul Tatălui. în cadrul accstci misiuni, lisus a mărturisit despre unirea Sa cu Tatăl, urmând în toate voinţa Acestuia în ceea ce priveşte lumea.

Candidaţii la preoţie sunt chemaţi să contemple bogăţia binecuvântărilor pe care le vor obţine urmând calea de solitudine şi comunicare cu Dumnezeu. în ciuda căderii noastre şi a faptului că suntem fragili, noi avem şansa de a intra în starea dc comunicare cu Dumnezeu, la fel ca Moisc. şi de a-1 vedea chiar şi faţa Sa, conversând cu El faţă către faţă: Accasta este posibil, aşa cum s-a văzut de multe ori în istoria sfânta. Sf. Vasilc cel Mare întreabă:

.. Unde a primii Moixe extraordinarul har? Desigur că nu de la studiile sale în şcolile egiptene. Acestea, cu toată înţelepciunea lor lumească, nu emu capabile să ofere asemenea vederi cereşti şi aspimfii divine. Mai degrabă de la Duhul Sfânt. Acesta l-a îndrumat în timpul celor 4() de ani în pustie. Studierea cuvintelor sfinte cer o viaţă întreagă, precum vedem din e.xem/>lul lui Moise. Prima parte a vieţii şi-a ţ>etrecut-o în ţara Egiptului. Următorii 40 de ani i-a dedicai ¡xisiomţiei. A rămas singur in deşert, unde a contemplat originile şi toate cele ce s-au întâmplat cu fiinţele vii şi cu natura. Privilegiat de a-L vedea pe Diunnezeu prin dmgostea Acestuia, a fost pus mai apoi să grijească de oameni. Insă nici chiar atunci nu a rămas exclusiv la funcţia de supmwghetor al ¡toporului, căci deseori s-a reîntors la viaţa contemplativă."

Chenoză, smerenie şi slujire

Avem nevoie de o anali/ă onestă a corpului sacerdotal, format din episcopi, preoţi, diaconi şi laici activi. Acesta nu arc nimic dc a face cu atribuţiile demodate, preluate de la aristocraţia seculară şi acordate clerului în vechime, atribuţii conform cărora clericii erau numiţi „prinţi ai Bisericii", guvernând asemenea unor conducători despotici. în loc să urme/e pe Hristos. Care a venit să slujească. Chcnoza constituie modelul ţie care trebuie să-1 urmeze preoţii în relaţiile cu oamenii. Deseori, ccrcctărilc privind viaţa preoţilor sc limitează exclusiv la baza sociologică, in ciuda inevitabilelor elemente sociologice, ceea cc este esenţial în activitatea lor este tocmai taina mântuirii, pe care ei o slujesc în smerenie. Acest element esenţial nu se regăseşte în nici o analiză statistică şi ştiinţifică. Preotul nu poate fi înţeles fără oamenii. Iară turma pe care o păstoreşte.

Mai mult, slujirea preoţească nu este complctă fără conducerea personală a lui Hristos. Turma formată din credincioşi este în realitate turma Lui. ..Mii iubeşti mai mult decât aceştia?" Lăsând la o parte problema câmpului de misiune şi a muncii pastorale active, trebuie să recunoaştem că preotul trăieşte inevitabil şi permanent într-o stare de dezechilibru continuu între persoana şi munca sa. Sf. Pavel indică cu claritate tensiunea care rezultă de pe urma acestei stări: „Comoara aceasta însă o avem în vase de lut. pentru ca această covârşitoare putere să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi." (11 Cor. 4, 7).

Aici intervine paradoxul: deşi poartă răni ontologicc şi suferă dc pc urma slăbiciunii şi incapacităţii umane, preotul ia parte empiric la experienţa tainei Bisericii şi la taina de a li următor al aceleiaşi misiuni apostolice. în urma căreia preferă mai degrabă să sc golească pe sine şi sâ-i slujească pc ccilalţi, dccât să fie slujit dc accştia. Pentru a se corecta un asemenea dezechilibru, are loc o revărsare a harului lui Dumnezeu. In loc să ne referim la clerici ca la oameni care slujesc ca într-o armată, ar fi mai bine să-i privim din perspectiva vieţii sacramentale la care participă.

Imaginea preotului ca „părinte". Dacă mergem puţin mai depaite. vom vedea cum apelativele dc a-1 prezenta pe preot ca pc un „şef, sunt total nccorespunzătoare. El este, într-un sens spiritual mai larg, mai degrabă „părinte". Există. într-adevăr, o asemenea paternitate spirituală. Idcca sc întâlneşte încă din timpurile apostolice. Astfel, Sf Pavel se adresează corintcnilor ca şi „copiilor săi" (II Cor. 6. 12), la fel şi lui Timotei („Lui Timotei.fiul meu iubit" - II Tun. 1. 2) şi lui Tit („Lui Tu. fiu după una şi aceeaşi credinţă" -Tit 1.4). iar Sf. loan. în prima sa epistolă, numeşte pc toţi creştinii convertiţi, drept „Copilaşii mei".

într-o asemenea perspectivă, episcopul, preotul sau chiar şi laicul pios devin „fkirin/i " in cazul în care Ic-au predat ci personal altora credinţa şi viaţa în Hristos. În timp ce episcopul a fost şi a rămas „părinte" pe tot parcursul istoriei, el a mai îmbrăţişat şi numeroase alte responsabilităţi sociale, fiind nevoit să se ocupe dc nevoile întregii naţiuni. Astfel, de-a lungul istoriei. în timpul invaziilor triburilor barbare şi al ocupaţiei musulmane, se poc vedea episcopi cu preocupări mai largi, aceşiia fiind consideraţi „părinţi ai poporului". Nu trebuie să Ic imputăm acestor episcopi dorinţa de dominare sau dc stăpânire, ci să admitem că atitudinea lor a reprezentat soluţia cea mai viabilă în acele vremuri critice, când autoritatea normal fusese abolită şi când nimeni nu îndrăznea să preia conducerea.

Cum poate şi cum trebuie să fie înţeleasă în zilele noastre imaginea preotului ca părinte? Aici, un mare rol îl joacă aspectul afectiv al relaţiei dintre preot şi credinciosul său. Impotrivindu-Se oricărei sete de putere şi dc exploatare în sens secular. Hristos i-a avertizat pe ucenici să evite folosirea titulaturii dc ..părinte". „Şi tală al vostru să nu numiţi pe nimeni pe pământ, căci Tatăl vostru unul este. Cel din ceruri" (Mt. 23, 9). Hristos i-a numit pe toţi ucenicii Săi, „fmţi". în aceasta constă logica Sa: „Şi lisus. chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc conducători ai neamurilor domnesc peste ele si cei mari ai lor le stăpânesc: dar intre voi să nu fie aşa. ci cel ce vrea să fie mare între voi. să fie slujitorul vostru şi cel ce vrea să fie întâiul între voi. să le fie tuturor slugă. Că nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci să slujească şi să-şi de viaţa răscumpărare pentru mulţi." (Mc. 10, 42-45). lisus le spune ucenicilor să nu aibă conducător sau ..puternici şi mari" (în sens secular) printre ei, oferind propriul Său exemplu, că a venit să slujească şi nu să I se slujească. Prin urmare, Hristos nu a căutat să adune în jurul Său reprezentanţi puternici şi inteligenţi, ci slujitori care sunt gata să-i slujească pe ceilalţi cu smerenie. A căutat martori şi mărturisitori ai Persoanei Sale - „începândde la botezul lui loan. până în ziua în care S-a înălţat de la noi, - unul dintre ei să fie împreună cu noi martor al învierii Lui" (Fapte 1, 22).

Se poate vedea în imnografia ortodoxă din timpul Postului Marc. că spălarea picioarelor este un semn profetic al umilinţei Mântuitorului, până la moarte, iar dialogul cu Petru are rostul de a arăta că prin moartea Lui, ucenicii

Săi se vor împărtăşi de viaţa veşnică. Accastă întâmplare, care arată smerenia şi slujirea adevărată, este reflectată într-un minunat imn: „Apmpiindu-ne toţi cu frică, la masa cea de Taină, să primim pâinea cu suflete curate, rămânând cu Stăpânul, ca să vedem cum spală picioarele ucenicilor şi le şterge cu ştergarul, şi să facem precum am văzut, plecându-ne unul altuia. Că Hristos aşa a poruncit Apostolilor Săi, şi mai înainte le-a zis: Aşa să faceţi. Dar aceasta n-a ascultat luda. sluga şi înşelătorul." Poimen şi Poimantike. „Poimen" şi „poimantike" derivă dintr-un vechi cuvânt grecesc, folosit dc Homer pentru a se referi la o persoană care posedă propria iarbă, pentru hrană (adică proprietarul oilor, conducătorul).

În Biserica veche nu a existat o disciplină definită a Teologici pastorale. Episcopii şi cei responsabili pentru pregătirea viitorilor preoţi dădeau instrucţiuni în termeni generali şi inclusivi. cu privire la modul în care urmau să slujească şi să boteze. Găsim o astfel de abordare în aşa-zisclc Epistole pastorale ale Sf. Pa\el. al cărui exemplu a fost preluat mai apoi şi dc ccilalţi Părinţi ai Bisericii primare. Sfaturile Iar cu privire la cum poţi să devii un ghid competent şi cficicnt al sufletelor şi al Biserici constituie o permanentă sursă de inspiraţie şi un punct de referinţă pentru toate generaţiile.

Imaginea păstorului a fost preluată de la o analogie adânc înrădăcinată în sociologia orientală şi cârc a fost elaborată în Vechiul Testament, unde ea desemnează relaţia intimă dintre popor şi Dumnezeu. Apogeul a fost atins în Noul Testament, unde păstorul şi oile sunt văzuţi ca o entitate inseparabilă. Se are în vedere atât respectul royal (simbolism frecvent întâlnit în Orientul antic), cât şi ccl clasic, al păstorului rustic, a cărui autoritate pretinde de la o turmă, o ascultare desăvârşită, dar a cărui purtare dc grijă poale să fie aiâl de mare. încât să ducă chiar la sacrificarea propriei vieţi, pentru turmă. Ambele aspcctc sc potrivesc lui Dumnezeu. Acesta - Păstorul - doreşte binele şi mântuirea poporului Său. Astfel. El mandatează pc alţi „păstori" ca să mântuiască poporul lui Israel, cel ales şi iubit. Mai târziu, trimite pc ucenici, pc Apostoli şi pc urmaşii acestora, pentru a vedea şi purta de grijă pentru cei care cred în El. Mai mult decât atât, trimite şi pe Fiul Său iubit, ca Păstor prin excelenţă, pentru a împlini promisiunile date în Vechiul Testament, cu privire la venirea lui Mesia ca Dumnezeu şi Păstor (Iczcchicl 34, 10-16; Isaia 40, 11). în accasta constă întreaga taină a întrupării.

Putem vedea că pastoralia şi viaţa spirituală în Hristos sunt inseparabile, alcătuind o unitate. Ele constituie o entitate atâta timp cât sc menţine în locul ccl mai intim al fiinţei preotului - sufletul - unirea cu Dumnezeu. Prin urmare. pastoralia nu este o metodă sau tehnică de inspiraţie umană, nici o terapie psihologică sofisticată, ci, mai degrabă, un mod dc colaborare cu lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu. Este o greşeală să punem această datorie doar pe seama clerului. Fiecare creştin botezat arc responsabilitatea să urmeze întreaga calc întru creşterea, siguranţa şi progresul său şi al tuturor în Hristos.

Accastă turmă nu-şi ducc existenţa într-un loc fix. într-o parohie determinată. Preotul trebuie să fie oriunde se află vreo oaie care trebuie găsită. Trebuie să notăm modul cum. în epoca popoarelor migratoare şi a formării noilor etnii, în urma invaziilor barbare. Părinţii apuseni au sesizat importanţa atingerii a ceea ce pare de neatins.

Termenul „păstor", aşa cum este el folosit în această carte, înseamnă deţinerea tuturor calităţilor unui păstor neplătit, gata să plccc cu turma sa, să-şi conducă oile de la pământul arid la păşunea mănoasă, cu apă şi iarbă verde. Prin accastă folosire metaforică a noţiunii dc „păstor", se are în vedere şi caracterul migrator al misiunii preoţeşti. La înccput, după ieşirea din Egipt, când poporul evreu traversa pustietăţile Sinaiului. îndreptându-se spre ţara mai fertilă şi mai bogată a Canaanului, Dumnezeu - Păstorul mergea înaintea poporului, conducându-1 spre păşuni mai bune, spre Tara Făgăduinţei. în timpul accstci peregrinări, a avut loc drama infidelităţii poporului faţă de Dumnezeu. Accastă imagine apare în cartea lui Oseca: „Dar Eu sunt Domnul Dumnezeul tău din Ţara Egiptului încoace şi să nu cunoşti alt dumnezeu decât pe Mine. şi în afară de Mine nu este izbăvitor. Eu te-am

cunoscut pe line în pustiu şi în pământ uscat ţi-arn dat păşune! Dar cu cât ei aveau păşune, cu atât mâncau mai mult, iar după ce se săturau. inima lor se semeţea. Pentru aceasta ei M-au uitat" (13,4-6), şi din nou mai departe în Psalmi, „Povăţuit- ai ca /te nişte oi pe poporul Tău. cu mâna lui Moi se şi a lui Aarvn" (76. 19).

Candidatul la preoţie. Părinţii consideră că „a fi plin de Duh Sfânt" este o calitate necesară, care se cere candidatului la preoţie. Darurile şi virtuţile nu pot rămâne ascunse în inima omului. Întreaga viaţă a preotului hun nu este decât o iradiere a comorii care există în interiorul său. anume Sfânta Treime. F.l transmite această comoară şi sufletelor acelora care doresc cu nerăbdare să primească aceste daruri, pc cârc Dumnezeu le-a dat preotului. Sf. Vasilc a accentuat responsabilitatea care revine preotului, de a le împărtăşi credincioşilor: „Sufletele care au pe Duhul Sfânt în ele. care sunt iluminate de Acesta, fiind numiţi şi cunoscuţi ca oameni spirituali, comunică harul lor şi celorlalţi".

Slujitorii adevăraţi şi laicii credincioşi mărturisesc pc Hristos în toate circumstanţele, nu doar în cele favorabile, ci şi în vremurile mai grele şi în timpurile persecuţiilor. Textele post-apostolice atestă acest fapt. Astfel. Epistola către Filipeni, scrisă dc Sf. Policarp, prezintă o mărturie mult mai veche despre Ignatie al Antiohici şi despre epistolele scrise dc către acesta pc drumul spre Roma. sub paza gărzilor. Policarp face aluzie, chiar la începutul epistolei sale. la receptarea scricrilor lui Ignatie şi a altor scriitori apostolici dc către Biserica din Filipi:

„M-am bucurat mult împreună cu voi. în Domnul nostru lisus Hristos. că aţi primit /te următorii dragostei celei adevărate şi aţi însoţit, cum se şi cădea vouă. pe cei încărcaţi cu lanţuri vrednice de sfinţi, care sunt diademe ale celor ce au fost cu adevărul aleşi de Dumnezeu şi de Domnul nostru. M-am bucurai şi că rădăcina trainică a credinţei voastre, vestită în timpuri vechi, dăinuieşte ¡tână acum şi rodeşte în Domnul nostru lisus Hristos. Care a suferit pentru păcatele noastre, mergând până la moarte".

Astă/i preotul sc întreabă destul dc des pc sine însuşi: „Cine sunt eu?" Este un pas promiţător; este un efort de descoperire, nu a unei nebuloase, ci a adevăratei identităţi a slujitorului sacerdotal. într-o cpocă dc luptă, când există o atitudine mai puţin decât prietenoasă faţă de el, atitudine care a atins, ccl puţin în uncie ţări, punctul unui aticlericalism deschis.

Totodată, notăm o anumită descurajare printre congregaţiile creştine, cât şi dorinţa de a părăsi lipul clasic al slujirii, în favoarea acordării unui rol mai activ, social, preotului, urmând mişcările populare cúrente. întâlnim o varietate de opinii cu privire la modul în care trebuie să fie clericul modern. Fiecare creează o imagine conformă cu propria sa viziune, astfel că se produce atât confuzie, cât şi frustrare. Dacă îl întrebăm pe omul de pc stradă cum ar dori el să fie preotul, am pnnu o supraabundenţă de răspunsuri. Unii ar dori .să fie mult mai social, mai activ, mai implicat în problemele curente, tară să se ocupe, desigur, de viaţa lor morală. Alţii ar dori ca preotul să se ocupe mai mult de cei săraci, de cei singuri, neprotejaţi si abandonaţi; |x: scurt, ar dori să-l vadă mai mult afară, în lume, şi mai puţin la altar, să fie prezent peste tot, în lupta pentu dreptate, pentru pace, pentru drepturile omului etc, şi mai puţin hicratic; să poată fi contactat uşor, să fie o persoană disponibilă.

Alţii sc opun autorităţii tradiţionale a preotului, preferând ca accsta să nu sc exprime ex-cathedra cu privire la rău. iad sau Judecata de Apoi. Ei vor ca preotul să fie în vârful piramidei lor, să fie jovial, plăcut, accesibil şi prietenos. Numeroşi preoţi iu- putea aproba această viziune, fiind înclinaţi spre o slujire ..modernă", aprobând mai mult aceste acţiuni orizontale ale preoţiei, decât cele verticale. Unii preoţi tresar atunci când aud cuvinte sau sloganuri precum: frăţie, egalitate, comuniune, a fi omenos şi a înţelege slăbiciunea umană, a fi. mai degrabă, prieten al păturii dc jos, dccât al păturii politice conducătoare, nerăbdător faţă dc reforme şi schimbare, următor al

tendinţelor zilei, dialog cu lumea, om al compromisurilor, sântor la nevoile oamenilor. Şi accasta nu c totul, fiindcă un pustnic a afirmat odată „Am două urechi, cu una să ascult ceea ce-mi spune lumea, cu cealaltă să ascult ceea ce ea nu spune!" De fapt. sunt multe alte evaluări care nu au fost expuse, limitându-sc doar la accstc câteva.

În toate cazurile mai sus prezentate, s-a pierdut ceva din proporţie: sc caută, pc o cale disproporţionată, ca preotul să fie prea aproape de lume, rezultatul obţinut fiind accla că slujirea sc îndepărtează prea mult dc obiectivul ci principal. în cazul in care continuă să abordeze cu prioritate răul şi boala din lume, preotul înceteazăde a mai fi un trimis al lui Dumnezeu, transformându-sc într-un director social, intr-un terapeut, sociolog sau umanist.

Preotul poate fi un ajutor în toate aceste domenii doar dacă rămâne credincios misiunii date lui. adică dacă îşi păstrează propria identitate. Va fi atunci capabil să-I ajute pe alţii în nevoie, pe cei ce greşesc şi pe cei oprimaţi. îşi va cxcrcita terapia duhovnicească cu bucurie, radiind simplitate şi smerenie. Oamenii sunt de-a dreptul plictisiţi dc atâtea agenţii umanitare. Astfel, ei caută mai degrabă misterul care se ascunde în spatele vieţii pământeşti, mesajul altor lumi. Ei aşteaptă de la preot să Ic arate ..drumul" spre Dumnezeu, spre o pace interioară şi o securitatea durabilă. Ei cer preotului să rămână doar „omul lui Dumnezeu", mesager al Cuvântului netemporal, distribuitor al adevăratei Pâini a Vieţii, aducător al cerului pe pământ. Ei îl vor ca ambasador al eternului şi al absolutului.

Oricare ar fi sentimentele faţă dc clerici. în interiorul său. fiecare om poartă o stimă adâncă pentru statutul acestora. Astfel, oameni seculari ar putea să mărturisească unui preot compctcnt. multe secrete pc care ar ezita să le împărtăşească chiar şi soţului sau soţiei. Aceasta sc întâmpla deoarece, ca să spunem aşa. preotul stă. într-un fel. deasupra în ceea ce priveşte nivelul uman. Mai trebuie spus că laicii, oricât de indiferenţi ar li din punct de vedere religios, doresc ca preotul să stea deasupra lor. cu o purtare impecabilă, nefăptuind lucruri pc care le fac toţi oamenii. Dacă descoperă ceva rău la preot, nu i-o vor ierta, deşi ei înşişi pot fi răutăcioşi şi nccinstiţi.

Iar acum, despre statutul preotului: oricât dc prietenos şi social ar fi în relaţiile cu oamenii, un slujitor hirotonit este împuternicit cu o harismă dată de Dumnezeu. Posedă o dynamis, în termeni biblici, o exousia. ceea ce înseamnă atât putere, cât şi autoritate - potestas, licenţia. Când lisus l-a vindecat pc paralitic, a voit să arate că posedă puterea de a ierta şi păcatele. La iudei, doar Dumnezeu putea realize acest lucru. în creştinism apare un paradox: Dumnezeu încredinţează această putere lui Hristos şi, în consecinţă. Apostolilor şi succesorilor acestora.

„Dar ca să ştiţi că putere are Fini Omului pe pământ să ierte păcatele, i-a zis atunci slăbănogului: Ridică-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi ridicăndu-se. s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând aceasta, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu. Cel Ce dă oamenilor o astfel de putere." (Mt. 9, 6-8).

Punerea mâinilor, Cheirotonia, împreună cu o rugăciune, dăruieşte slujitorilor sacerdotali harul Domnului. Acest dar constituic un signum distinctivum. o putere spirituală, spiritualis potestas. care îl diferenţiază pe preot de restul lumii. Nu trebuie folosită în mod egoist, ci în bcncficiul şi slujirea turmei. Ea stabileşte o relaţie specifică între Dumnezeu şi preot, relaţie prin care accstc daruri sunt reînnoite şi direcţionale în mod corect:

„De aceea, te îndemn să reînsufleţeşti harul lui Dumnezeu, care este în line. ce ţi s-a dat prin punerea mâinilor mele (II Txm. /. 6). „ Căci putere veţi primi prin venirea peste voi a Sfântului Duh şi-Mi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată lude ea şi Samaria şi până ta marginile pământului" (Fapte 1.8).

Pavel scrie lui Timotci că harisma acordată este definitivă, având character indelebil, pentru că îl angajează pe ccl care a primit-o pentru întreaga sa viaţă, şi nu doar pentru o perioadă limitată. „Iar dacă nu-1 suntem credincioşi. El ne rămâne credincios fiindcă El nu se poate tăgădui pe Sine " (II Tim. 2. 13).

d) Fundamentul euharistie al Bisericii

Euharistia ca centru al vieţii parohiale. Care este motivul pentru care atâi cclcsiologiilc antice, cât şi cele contemporane, dau o atare importanţă Trupului lui Hristos răspândit în întreaga lume? Euharistia este fundamentul adevărat al fiecărei parohii. Credincioşii care trăiesc împrăştiaţi în întreaga lume se întâlnesc, dar nu pentru a sc vedea unul cu cclălalt, ci pentru a răspunde gazdei adevărate, Hristos. El este gazda ospăţului ceresc, oferind o philoxenia mistică într-o koinonia euharistiei. Noi nu ne referim la un Cuvânt neîntrupat, rostit, ci la un Cuvânt întrupat. Care a pătimit pentru noi, a înviat şi S-a înălţat la ceruri. Noi îl primim pe Hrisios-Dumnezeu întru noi, atât în divinitatea Sa. cât şi in umanitatea Sa. Prin urmare, noi trăim în Hristos şi Hristos trăieşte în noi. hl S-a exprimat toarte clar atunci când S-a referit la natura parohiei care va fi înfiinţată după înălţarea Sa la cer. Iar cu un an înainte de patimi, răspunzându-le evreilor din Capemaum, care îi ceruseră să le arate un semn al identităţii Sale mesianice. El S-a arătat solemn pc Sine: „Eu sunt Pâinea Vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană in pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care. dacă mănâncă cine\>a, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi in veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu. Deci iudeii se certau intre ei, zicând: Cum poate Acesta să ne dea trupul hii să-l mâncăm ? Şi le-a zis lisus: Adevărat, adevărat zic vouă. dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui. nu veţi avea viaţă in voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de a/>oi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu. Adevărata băuturtL Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele meu rămâne întru Mine şi Eu întru el". (In. 6. 48-56).

Aceste afirmaţii sunt fără echivoc. Ele amintesc de alte cuvinte similare, rostite dc Hristos la Cina cea dc Taină, atunci când. luând pâinea, le-a spus ucenicilor: .Acesta este Trupul Meu", şi luând potirul „Acesta este Sângele Meu".

Pentru o simplă fiinţă omcncască, acest limbaj pare neobişnuit. Noi încercăm să înţelegem cele spuse dc Mântuitorul în sens literal. Numeroşi sunt cei care consideră că Hristos a folosit un limbaj alegorie. Mintea omenească încearcă să ignore pur şi simplu verbul este. care parc să creeze atât de multe probleme: astfel, ca a găsit numeroase modalităţi dc a înlătura strânsa legătură dintre cuvintclc rostite in Capcmaun şi cele de la Cina cea de Taină. însă. în zadar, căci "a mânca Trupul" are în Scriptură un înţeles gramatical, existenţial, şi unul alegoric sau simbolic, cum sc mai întâmplă des în Biblic (Ps. 26,2). Expresia "a mânca Trupul lui Hristos" nu poate însemna ..a crede în Hristos" (exegeza protestantă), deoarece nu sc poate crcdc dccât în ceva exterior ţie (de exemplu, Hristos bătând din exterior la uşa inimii tale), în timp ce verbul „a mânca" se referă la ceva din exterior, care este interiorizat. în cazul nostru, refcrindu-sc la Hristos. Care vine înăuntrul nostru. Deci verbul este nu poate fi egal ca înţeles cu „a reprezenta" sau ..a semnifica", fiindcă nu avem de a face cu o parabolă sau metaforă, ci cu un fapt concret. Sf. Pavel Ic va reaminti mai târziu corintenilor despre impactul ontologic al comuniunii euharistice, atenţionându-i că oricine mănâncă cu nevrednicie Trupul nemuritor, dc vreme cc a intrat în al nostru, îl preface pc accsta potrivit accIuia, adică este complet refăcut (I Cor. 11.27-28).

Comunitatea euaharistică şi sărutarea păcii

Ascultând de porunca Mântuitorului. Apostolii şi toţi ceilalţi ucenici s-au adunat pentru a urma ceea ce a săvârşit Hristos la Cina cca de Taină, anume Euharistia. Astfel, s-a constituit prima comunitate eclesială. Biserica locală, parohia. Cu un număr foarte mic dc membri, fiind deci intimă, ca nu a diferit prea mult de o adunare de familie. în cadrul acestei Euharistii, fiecare se ruga pentru fraţii si surorile prezente, pentru cci absenţi, cât şi pentru întreaga lume. Toţi erau cltemaţi să se roage „în pace".

Accastă pace liturgică este menţionată de foarte multe ori. Sf. Chirii al Alexandriei a spus corect: ..înainte de toate, toate aceste sfinte adunări constituie sinaxele eclesiale. De la bun început spunem unul către celălalt „Pacea fie cu tine". Este acelaşi salul pe care l a rostit şi Mântuitorul înviat către Apostolii Săi. El ne-a poruncit să facem asemenea cu lofi fiii Săi."

În timpul jertfei cuharislicc. nc rugăm pentru toţi. fie apropiaţi, fie depărtaţi, fie duşmani sau prieteni, conducători sau cetăţeni obişnuiţi, pentru toţi cci închişi şi exilaţi, pentru călători sau bolnavi. Apoi. diaconul îi îndeamnă pe toţi cei adunaţi: „să ne iubim unul pe altul" (în formularul liturgic al Sf. Iacob „Să ne iubim unul pe altul cu sărutul sfânt"). Tot ceea ce a supravieţuit până în ziua dc azi din acest obicei vechi, este doar sărutarea reciprocă schimbată exclusiv între celebranţii din altar; însă. în timpurile în care acordarea păcii nu era doar un prerogativ al clericilor. întregul spaţiu al lăcaşului de cult, de la un colţ la celălalt, se transforma într-un spcctacol mişcător al frăţiei adevărate, inimile tuturor fiind cuprinse dc flacăra iubirii. Preoţii erau îmbrăţişaţi de episcop, mirenii îşi acordau reciproc sărutarea păcii, aşa cum este atestat în Liturghia Sf. Clement. Nimeni nu era lăsat pe dinafară din acest salul natural, frăţesc. împlinindu-se astfel vorbele Sf. Pavel „îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă" (Rom. 16, 16). Numai după aceste momente avea loc aduccrca sau oferirea preţioaselor Daruri, dc către toţi cei prezenţi, aşa cum este şi descris în canoanele de la Laodicea: „Aşa pacea să se dea: şi după aceea presbiterii vor da episcopului pacea, atunci mirenii să dea pacea, şi aşa să se săvârsească Sfânta Jertfă..."

Ce este exact sărutarea păcii? Este urmarea cuvântului lui lisus: „Deci, dacă-ţi vei aduce darul la altar şi acolo îţi vei amili că fratele tău are ceva împotriva ta. lasă-ţi da rid acolo, înaintea altarului, mergi mai întâi şi te împacă cu fratele tău. şi numai după aceea întoarce-ie şi adu-ţi darul" (Mt. 5. 23-24). Desigur. Întreaga Liturghie creştină este o celebrare a credinţei. Este o taină. însă accastă credinţă trebuie prefaţată dc iubire, caracteristica principală a creştinilor adevăraţi. Fără iubire. nu avem nici valoare şi nici nu suntem îndreptăţiţi la cunoaşterea şi la mărturisirea credinţei în Sfânta Treime: „Să ne iubim unul pe altul, ca într-un gând să mărturisim: pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită". Din acest motiv nc-au îndrumat Părinţii să nc cerem iertare şi să ne împăcăm cu fiecare înainte de a ne apropia de Potir. Chiar şi astăzi, în satele Grccici, credincioşii se întorc către vecini înainte de a sc împărtăşi, spunând: „Frate, iartă-mă. şi Dumnezeu să le ierte şi pe tine".

Iubirea şi credinţa sunt indivizibile. Prima îi uneşte pe oameni între ei, cea de- a doua îi uneşte pc oameni cu Dumnezeu. Dc aceea ni se cerc să mărturisim public imediat după sărutarea păcii, credinţa în Sfânia Treime. Astfel a fost şi a rămas structura cuharistică a parohiei, amintind permanent credincioşilor că trebuie să fim uniţi cu Hristos şi cu ceilalţi parohicni şi că ceea ce nc rupe dc accastă unitate este păcatul.

e) Mântuirea în contextul parohiei

Relaţia dintre eclesiologie şi soieriologie. Aulosoleria, care are ca ba/ă acclaşi principiu ca şi autoterapia. este o vindecare impersonală, pc care o foloscsc drept argument cei cc polemizează împotriva Bisericii în general, şi a

parohiei în special. La fel ca numeroşii pacienţi care cred că sc pol vindeca Iară ajutorul medicilor şi al medicamentelor, mulţi creştini afirmă că se pot mântui fără ajutorul Bisericii. Cuvintele chcic pc care le folosesc sunt auto-recuperare şi auto-restaurare. Ei încearcă să înlocuiască religia cu etica, punând accent pc meritele şi capacitatea umană.

O asemenea pretenţie antropologică nc pune în dilemă, oricare ar fi forma religioasă sub care ar apărea. Noi trebuie fie să avem încredere în puierea umană, cu speranţa că ne vom putea salva singuri, fie să acceptăm slujirea stabilită dc însuşi Hristos, Care, cunoscând perfect natura umană, a stabilii cele mai bune mijloace pentru mântuirea noastră. Deci există interacţiune strânsă între eclesiologie şi sotcriologic.

Episcopul Eusebios Pamphilos al Ce/arcei s-a ocupat dc urmările pc care le are Evanghelia asupra comportamentului uman, cât şi de puterea ei de a transforma întreaga societate. El a dat o mare importanţă impactului pc care l-a avut Biserica în răspândirea misiunii sale în lumea cunoscută, arătând că credinţa nu a fost doar pur şi simplu primită, ci că ea a schimbat radical modul de viaţă a societăţii: ..Când an devenit discipoli ai Mântuitorului, persanii nu s-au mai căsătorit cu propriile mame, şi nici sciţii nu s-au mai hrănit cu carne de om arunci când cuvântul lui Hristos a pătruns în /ara lor. Nici al/e triburi de barbari nu au mai continuat legăturile incestouse cu fiicele sau surorile lor, şi nici nu au mai căzut bărbaţi in acea plăcere împotriva firii cu alţi bărbaţi."

În tratarea acestor două teme întâlnim deseori o anumită discrepanţă, fiindcă eclesiologia are o faţă distinctivă, iar soteriologia o alta. Care este situaţia eclcsiologici. cunoscând situaţia realistă, că membrii Bisericii nu sc luptă pentru sfinţenie, pentru perfecţiune, ştiut fiind că ei ignoră natura lor fragilă şi necesitatea de a dobândi o altă personalitate? Şi la fel. cum poate soteriologia deveni actuală, dacă proccsul duhovnicesc nu este dus înăuntrul Bisericii, cu ajutorul mijloacelor stabilite dc Hristos? Din acest motiv eclesiologia şi soteriologia trebuie cercetate împreună ca două realităţi care se întrepătrund şi nu ca două entităţi izolate şi autonome. în aceste condiţii, parohia, comunitatea eclesială locală, este atelierul in care se realizează soteriologia. Este locul în care se săvârşesc în toată plinătatea pentru toţi cei din adunare, convertirea, naşterea din nou. purificarea, iertarea, sfinţirea, restaurarea şi mântuirea Bisericii, realizate însă, în centre euharistice mici.

Iar în ceea ce priveşte teoriile auto-soteriologice, putem distinge între cei care pretind că sc mântuicsc doar prin ci înşişi şi cei care aşteaptă mântuirea de la alte sisteme sau învăţături de origine umană. Biserica creştină arc prestigiu apostolic şi o învăţătură dată dc Dumnezeu, învăţătură conform căreia există doar un singur mijloc eficace pentru mântuire. Nimeni nu poate oferi mântuirea, decât numai Dumnezeu. Fără a respinge aplicabilitatea şi statutul celorlalte două noţiuni. Biserica accentuează că putem fi mântuiţi doar prin Hristos, şi numai prin mijloacele pe care le-a stabilit El pentru aceasta. Datorită morţii lui Hristos, noi trebuie să aducem toată coopcrarca pe care o putem, însă doar El singur poate completa şi perfecţiona deficienţele noastre, „pentru ca să avem parte de mântuirea cea întru Hristos lisus, cu slava veşnică." (II Tini. 2. 10).

Pe scurt, unde este Biserica, acolo este mântuirea. Ambele există împreună, ambele înccp împreună şi ambele au scopul dc a-1 uni pe creştin cu Mântuitorul său. In zadar încearcă oamenii să separe eclesiologia dc sotcriologic. Teologia ortodoxă află între aceşti doi poli logos-ul vieţii religioase, străduindu-sc să-1 pcrfccţioneze şi să-1 îndumnczciască pe creştin. Creştinii sunt hrăniţi şi întăriţi de Biserică prin cultul ei şi manifestarea vieţii liturgice. Prin Biserică ci sunt transformaţi în luptători victorioşi şi părtaşi ai mântuirii.

1.2. Importanţa parohiei pentru misiunea Bisericii

Dacă parohia, în calitatea ci dc comunitate euharistică este activă, atunci impactul ei în mediul înconjurător este imens. Membrii care sunt activi în Biserică şi sc împărtăşesc de Trupul lui Hristos nu pot decât să arate cclorlalţi schimbarea enormă şi binefacerile ontologicc pc care le-au dobândit. Prin urmare, cea mai bună misiune este manifestarea tangibilă şi vizibilă a vieţii membrilor parohiei. Numeroşi sunt cci care simt azi în familie şi societate lipsa căldurii sufleteşti, a comuniunii adevărate, a preocupării nccgoistc şi adânci pentru cclălalt şi a solidarităţii în familie şi în societate. în general. Parohia este în acest context dc sărăcie emoţională un excelent mijloc dc a ajuta. în mediul social în care prevalează relaţiile impersonale şi inumane (cu toate urmările pe care le pot aducc: exploatare, violenţă, criminalitate şi declin moral), parohia poate fi o adevărată balanţă, chemând oamenii la un nou stil de viaţă. în care Hristos să fie izvorul şi autorul accstci orientări spirituale.

Trebuie să încetăm să gândim despre parohie ca despre o adunare statică şi îngustă. Ea este întruchiparea unei chemări dc la Dumnezeu. Care vrea ca toţi să fie mântuiţi şi Care a întemeiat Biserica în acest scop. Primii creştini au conştientizat acest fapt. aşa cum se vede foarte bine din viaţa şi activitatea lor, oglindită în Didahie, în Epistola către Diognet şi în alte scrieri post-apostolice. Această credinţă era cunoscută în toate mediile din Imperiul Roman, fiind susţinută de către laicatul activ. Desigur, pentru a avea în parohii asemenea credincioşi, este necesară o lungă perioadă dc pregătire şi cducarc a accstora. Cât şi o cooperare strânsă între cler şi laici în slujirea şi proclamarea adevărului. Fiecare poartă o anumită responsabilitate în procesul evanghelizării. Participarea la viaţa liturgică a parohiei înseamnă mult mai mult, fiind un act săvârşit în interiorul parohiei, dar având urmări şi influenţe şi în exterior, asupra celor care trăiesc la periferia ei.

Nu doar întruparea lui Hristos. ci şi îndeplinirea de către creştini a înaltelor norme date lor de către Domnul nostru, garantează aspectul vizibil al Biscricii pământeşti. Viaţa cea nouă nu poale fi atinsă doar prin citirea cuvântului lui Dumnezeu, ci şi prin exerciţiu duhovnicesc zilnic şi prin ajutor corespunzător. Botezul şi împărtăşania reprezentând în accst sens, fundamentul. Natura noastră are nevoie de hrană liturgică. Iar când Sf. Pavel înşiră slujirile, adică varietatea de harisme care existau în comunităţile primare, cu scopul dc a-i întări pe credincioşi, el are în vedere existenţa unei anumite structuri şi funcţiuni eclesiale.

Înălţarea. Schimbarea la Faţă şi învierea nu pot fi privite drept manifestări pline de slavă, care au avut Ioc o dată. în prezenţa ucenicilor, dar care au fost lăsate să devină fapte istorice, de mult trecute. Creştinătatea comemorează aceste evenimente răscumpărătoare ca pc nişte fenomene care au loc continuu şi permanent, prin mijloace sacramentale, un adevărat mysterium. fiindcă Cel care operează ca autor este Dumnezeu. Tradiţia noastră vie. dc exemplu, repetă ccca cc Sf. Pavel a spus, referindu-se la Botez, anume că prin acesta noi murim şi înv iem odată cu Hristos. devenind, astfel, membri ai Trupului Său.

Sfinţenia nu este rezultatul unei simple intenţii bune şi nici al unui simplu efort, ci ea este cooperarea constată a păcătosului cu Dumnezeu. Teologia paulină şi învăţătura patristică subliniază importanţa sinergiei < adică a colaborării între harul divin, dat din abundenţă, şi laptele omului) pentru ajungerea la ţelul supreme îndunmezeirea. Dumnezeu, descoperit prin Hristos, nu este pasiv, Care să-Şi fi arătat odată pentru totdeauna omnipotenţa. Din contră, el este Dumnezeul cel viu. Care se descoperă continuu prin faptele Sale. Vechiul Testament ne spune multe referitor la intervenţia divină în nenumăratele istorii ale Iui Israel. Aceleaşi intervenţii se manifestă constant şi în viaţa Noului Israel. Aceasta este în teologia ortodoxă sensul energiilor divine, total distinctc dc fiinţa incognoscibilă a lui Dumnezeu.

FA-lesiologia şi mântuirea parohiei. Prin termenii eclesiologici şi soteriologici, noi înţelegem strânsa dependenţă dintre orice creştere duhovnicească a membrului Biscricii şi participarea continuă la viaţa sacramentală a acesteia.

Mai înainte de toate, există o intercomunicare mutuală între membrii acestui Trup mistic. Suferinţele şi eroismul apostolilor şi martirilor, sunt accesibile nouă tuturor, asemenea unei comori comune. Victoriile sfinţilor devin o putere, un impuls spre victorii şi mai mari. Aceasta este „Taina înţelepciunii lui Dumnezeu", „taina lui Hristos răstignit", cum spune Sf. Pavel.

În această taină este o „înţelepciune". cu alie cuvinte există o filosofie creştină a suferinţei, o teologic a durerii, din care putem trage multe învăţăminte. Clement al Alexandriei a fost ccl carc a afirmat că ficcarc membru al Bisericii poartă mărturia întregului, că fiecare devine un microcosmos al marii comuniuni a sfinţilor, fie in Biserica luptătoare, fie în cea triumfătoare. Spiritul Biscricii penetrează aspiraţiile şi activităţile noastre într-un astfel dc mod, că ficcarc dintre noi mărturiseşte unitatea. în conformitate cu întregul Trup. Punctul lui de vedere este accia că. având doar un singur Dumnezeu şi Mântuitor, nu este posibil decât să ai o singură Biserică, deoarece un cap adevărat nu poate să aparţină, prin natura şi constituţia sa. dccât unui singur tnip. Prin urmare, potrivit lui Clement, nu poate să existe decât un singur trup eclesial. căci există un singur cap. iar acesta este I Iristos: „Iiiserica adevărată este una. cea reală şi veche. în care aparţin toţi drepţii cei aleşi. Pentru că ei te un singur Dumnezeu şi un singur Domn. de aceea se cuvine laudă Bisericii pentru singularitatea ei. fiind o copie a principiului unic. Biserica cea una este moştenitoarea Celui mare. Care. prin fire. este unul; şi pe această Biserică se silesc ereziile să o împartă în mai multe biserici. Spunem deci, că numai Biserica Veche şi universală este una şi în ce priveşte fiinţa ei. în tot ce priveşte începutul ei şi în ce priveşte superioritatea ei. Biserica, deci, care-şi are temeiul în Testamentele ei proprii, dar. mai bine spus, într-un singur Testament, care străbate diferite timpuri, adună, prin voinţa unui singur Dumnezeu, printr-un singur Domn. spaţiul „la unitatea unei singure credinţe", /te cei de pe acum rânduiţi, pe cei pe care Dumnezeu mai dinainte i-a hotărât că vor fi drepţi, pentru că i-a cunoscut înainte de întemeierea lumii. Dar şi superioritatea Bisericii, ca şi începutul întemeierii ei. sunt ceva unic: Biserica depăşeşte pe toate celelalte şi nu este nimic asemenea sau egal cu ea".

Afirmaţia lui Clement este dc cea mai marc importanţă pentru stabilirea directivelor eclesiologiei contemporane. Potrivit acestui marc învăţător al şcolii alexandrine, trupul nu poate să aparţină dccât unui singur cap. Prin analogic, capul care nu poală să apadină mai multor trupuri, trebuie să-şi găsească partenerul omogen în trupul corespunzător lui. Noi putem califica drept trup real. adică drept Biserica reală şi singura Biserică, trupul care posedă calităţile pc care le cere capul. Calităţile mirelui sunt identice cu cele ale miresei. Putem califica adevărata parohie comparând trăsăturile distinctive ale Biscricii. Conceptul unei eclesiologii sănătoase nu poate diferi dc acca eclcsiologie pc carc a avut-o dc-a lungul veacurilor Biserica nedivizată şi nici spiritualitatea nu poate fi înţeleasă ca ceva separat dc accca stabilită, acccptată şi practicată de poporul credincios, unit cu Biserica. Fără această pietate empirică există doar o viaţă atrofiată şi anemică, cu manifestaţii religioase spasmodice. Mai devreme sau mai târziu, vom descoperi în interiorul ei lipsuri şi inconsistenţă. Cu siguranţă, acesta este un organism, clar unul cu răsuflare regulată, cu simptome de ne sănătate, care, odată, vor putea ducc la un sfârşit trist. Trăind în Biserică, trăind o viaţă sacramentală, noi ne supunem unei linii de I mijloc, fiind constanţi, ghidaţi şi întăriţi, dc grija pe care ne-o poartă Biserica Mamă care este în acelaşi timp umană şi divină. Persoanele dc o religiozitate extremă ajung în situaţii dificilc doar dacă sunt în afara unei supravegheri sau în afara unei uniri mistice cu accastă comuniune a sfinţilor cugetată de Domnul şi Mântuitorul nostru.

1. 3. Misiunea şi pastoraţia în comunitatea locală.

a) Biserica în climatul social de astăzi. Atunci când unii preoţi doresc să descrie deficienţele găsite în parohiile lor. ei dau la iveală imaginea ei posomorâtă. Atitudinea lor este pesimistă. Ei văd probleme, dar nu văd soluţii. Ei sesizează mai degrabă obstacole insurmontabile decât posibilităţi. Covârşiţi dc obstacolele nedorite, viziunea lor asupra activităţii lui Dumnezeu este neclară şi ceţoasă. Credinţa poate să aducă şi îndoială. Visurile par să dispară. Deseori este posibil să devii atât de preocupat de ceea cc nu sc întâmplă, încât tinzi să nu mai vezi ceea ce este în realitate.

Evident, noi trebuie să ţinem cont şi de partea umană a parohiei, adică dc numeroasele temperamente, situaţii, necesităţi şi particularităţi. Anumite probleme: metodă, atitudine, limbaj şi strategic depind dc înţelepciunea şi experienţa duhovnicească a preotului, experienţă pe care o dobândeşte prin studierea istorici, a bazelor parohiei şi a nivelului duhovnicesc al fiecărui credincios in parte. Patriarhul Folie al Constantinopolului a fost întrebat într-o bună zi, care dintre numeroasele icoanc ale lui Hristos care sc pictau în acele zile este cea adevărată. Răspunsul lui a fost: ..Ştiind că romanii aveau diferite stiluri fi culori, şi că inzii.alt stil, la fel şi elinii şi egiptenii, putem spune că acelaşi obiect este reprezentat in diferite moduri. Aceeaşi Evanghelie este scrisă cu litere latine, dar şi cu alte litere, cu cele ale inzilor. ale e\reilor şi chiar ale etiopienilor. Cuvintele dumnezeieşti sunt scrise diferit din punct de vedere al formei şi mărimii, ele sunt chiar însoţite de sunete diferite. Dar ceea ce contează mai presus de toate nu este limba care le conferă o formă exterioară, ci conţinutul, mesajul interior şi semnificaţia adâncă."

Reînnoirea parohiei implică o înţelegere proprie atât a mesajului Biscricii, cât şi naturii flexibile a comunităţii. Cea dintâi rămâne în esenţa ci neschimbătoare. În timp cc ultima, parohia, este compusă din bărbaţi şi femei dc culturi, vârste şi stadii duhovniceşti diferite, nefiind. astfel, niciodată, constantă sau uniformă. Prin urmare, noi întâlnim, pe de o parte, o Evanghelie care nu cunoaşte schimbări, iar pe dc altă parte, nevoile schimbătoare ale unei anumite parohii. Dumnezeu este constant în toate relaţiile Sale cu creaturile Lui.

„Era vidului de existenţă"

Omul modern, în golul şi frustrarea largi din ziua dc astăzi, are un impuls foarte puternic pentru a risipi acest rău, care a tăcut ca epoca de azi să fie numită ..epoca vidului". In ciuda ambiguităţilor ci. accastă expresie corespunde unei sete adânci pentru dreptate şi sens. Există un abis în societatea secolului nostru, un abis de natură existenţială. Este o gaură creată de o nebunie fără de margini, de o viteză spectaculoasă, dc supraproducţie şi supraconsum. Trădează o absenţă, în special absenţa de sens. Lumea noastră a devenii nesănătoasă, nebună, a devenit în adevăratul sens al cuvântului lipsită dc minte.

..Noii profeţi" au anunţat simultan moartea lui Dumnezeu şi moartea omului, însă. ceea cc au proclamat ci cu adevărat a fost moartea oricărui sens. Acest anunţ dramatic a devenit deja banal. în societatea noastră post-modernă domneşte indiferenţa maselor. în care obiceiul analizelor domină, iar autonomia privată există dc la sine. Ceea ce este ..nou" este acceptat dc fapt ca ceva „vechi". Inovaţia este banală; iar viitorul nu este asimilat nici măcar cu un progres inevitabil:

Poate o societate să trăiască mult timp în asemenea condiţii. într-o asemenea stare dc indiferenţă? Desigur, relele sociale sunt întotdeauna mai mari decât ceea ce ne spun profeţii sociologiei optimiste, iar boala este cu atât mai periculoasă, cu cât nu are simptome evidente. Există un pericol extrem, în care pacientul nu mai e în stare să reacţioneze. Din fericire, lumea noastră încă nu a atins acest punct. însă este de cea mai mare urgenţă să se clarifice calea care duce la o reînnoire terapeutică. Nimic nu ar fi mai lipsit dc eficienţă acum decât să sc propună

sisteme abstracte sau sfaturi nerealiste. Căutarea sensului implică un efort personal, dc care nu poate să fugă nimeni şi care nu poate fi mandatat nimănui..

Personalitatea umană sc dezvoltă în comuniunc. Noi suntem asemenea plantelor aliate într-un ghiveci şi care au nevoie de îngrijire. Noi toţi nc fortificăm prin ajutor mutual, noi toţi dev enim noi înşine prin alţii. Atunci dispare narcisismul, iar noi începem să realizăm că lucrurile merg mult mai bine în doi. Individul izolat nu poate avea sens. fiind ţinut prizonier dc către propriul său interior, propriul său cu. Sensul înccpc odată cu crearea relaţiei interpcrsonalc. Scriptura ne arată aceasta prin evocarea alianţei lui Dumnezeu cu creaţia Sa (în cartea Facerii), a alianţei lui Dumnezeu cu poponil Său şi a legământului lui Hristos cu umanitatea întreagă. Ceea ce se poate vedea de aici este că ficcarc creştin botezat ar trebui să trăiască viaţa sa pământească în alianţă absolută cu Dumnezeu. înlăturând orice urmă dc autonomie personală, fiindcă cl nu există numai pentru sine. ci este responsabil de sine altcuiva.

I'ermisivitatea ca dogmă socială contemporană. A permite cuiva oricc. este un fapt comun azi. însă „a permite" nu este un slogan inventat de societatea modernă. Ceea cc este nou este faptul că hedonismul modern a transfomat-o într-o dogmă reală şi absolută. Iar a o pune în discuţie este tabuul tabuurilor. Nu ne este permis să avem nici cea mai mică îndoială cu privire la impactul pe care îl producc. Cultura noastră secularizată nu nc permite să ne întrebăm dacă nu cumva există un punct pe care. în cazul în care această permisivitate îl depăşeşte, atunci aceasta va avea cfcctc perverse. Astfel, permisivitatea răstoarnă toleranţa, respingând adevărata libertate de a alege. Apărătorii ei au preluat tonul inchizitorilor, cu întregul lor dogmatism şi absolutism. Oricine încearcă să reacţioneze ori să exprime o diferenţă dc opinie este catalogat drept „minoritate morală" şi introvertit. Este tratat ca un fel dc tartufle. Ei nu recunosc dreptul cuiva de a fi diferii. Doar concepţiile lor sunt ortodoxe şi reprezintă cultura reală şi adevărată! Acesta este modul în care gândesc şi vorbesc ei despre standardele creştine de viaţă. Paradoxul este acela că ci consider ideologia lor ca singura carc poate fi validă şi acccptată. având însă şi pretenţia că societatea modernă este complet lipsită de orice ideologie. Dc fapt. ideologia lor tronează în toată gloria. Ea nu are autor, nu arc reprezentare, este, mai degrabă, anonimă. însă. în acelaşi timp. este şi cea mai represivă şi tiranică. Deseori ia denumirea ambiguă de „spiritul timpurilor noastre", fiind astfel o ideologic invizibilă şi nccalificată. Ceea ce se întâmplă cu adevărat este faptul că devenim tot mai alienaţi, tot mai înstrăinaţi şi. în consecinţă, ne pierdem consecvent într-un occan al conceptelor umane. Nu mai trăim dc mult într-o societate liberă, a dialogului, a respectului mutual pentru vederile altora, într-o socictatc în care ficcarc să poată să-şi exprime punctul lui dc vedere, reacţiilc sale. cât şi diferenţele sale dc opinie. Civilizaţia noastră modernă este creată. însă nu dc către libertatea noastră, ci de către destinul orb şi nccalificat, creat dc o minoritate. Când cineva ascultă pc idolii cinematografului, ai artelor, ai presei cotidiene, fiecare exaltând permisivitatea prin cclc mai înălţătoare ode, atunci nc putem da scama cât dc prozaic şi dc vulgar este totul. Acclaşi spirit animă pretutindeni acest iconoclasm. Ei justifică aceste opinii prin expresia comună: ..Numai ceea ce există contează şi trebuie să fie relevant."

Tineretul creştin într-un mediu ostil

Este un imperativ ca preotul să cunoască în termeni realişti elementele demoralizatoare aflate în educaţia care este acordată membrilor tineri ai parohiei sale. Mulţi dintre ci participă la serviciilc divine din ziua de duminică, mulţi pot fi nerăbdători să discute cu preotul. însă mediul lor social dc zi cu zi nu este nici pcdeparte edificator şi moralizator. Deseori ci sunt inundaţi cu teorii agnostice şi materialiste. Ei pleacă de la orele de curs cu o singură convingere: că adevărul este relativ, iar virtuţile, imposibile sau nefolositoare. Toate accstca îi influenţează să proclame o relativitate a valorilor şi să creadă că nici un punct de vedere nu este mai bun decât altul. Vcchca idee a educaţiei libere şi liberale s-a transformat, fără să-ţi dai scama, într-o educaţie pentru

libertinaj. Scopul ei constă în eliberarea tinerilor dc convingerile şi prejudecăţile lor religioase, iar consecinţa actuală imediată nu este alta decât superficialitatea şi apatia. Este alarmantă această sărăcie de sens din sufletele tinerilor. Iar îndoiala este începutul necredinţei.

Ca în toate eliberările de oricc fel, şi sexul a fost devalorizat, astfel că însuşi sexul a fost supus imperativelor feministe, imperative care au distrus atracţia dintre ccle două sexe. Ceea cc este cunoscut acum sub numele dc muzică pop -preocuparea dominantă a tineretului - este. de fapt. un narcotic care îi rupe pc tineri unul de altul, şi nu mai puţin dc părinţi, având ca urmare distrugerea valorilor familiale. Vinovaţii principali sunt nu atât marxiştii atei, cât propagatorii scepticismului, a căror valoare - relativismul - este considerat ca fiind singurul ..stil de viaţa", şi care este exprimat prin numeroase cărţi şi filme de marc popularitate. Dacă purcedem la o analiză onestă a tuturor acestor curcntc moderne, dc gândire, atunci descoperim o formă de nihilism sado-masochist. popularizat sub diverse sloganuri pseudo-dcmocraticc. Copiii noştri joacă fără să vrea pe tonul acestor filosofi existenţiali care propovăduiesc că nici un set de valori nu este mai bun decât altul. Asistăm la o continuă relativizare a valorilor. Ignorând sistematic adevăratele lor personalităţi, ei digeră filosofía disperării şi a nihilismului. Există o distorsionare a termenului ..democraţie" şi o respingere a oricărei discriminări intre ceea cc este bine şi ceea ce este rău.

Adevărata filosofic este descoperirea (făcută, conform tradiţiei, pentru prima oară de Thales. când a privit la cerul înstelat) că lumea este inteligibilă. Aceasta este o descoperire fericită. întrucât eliberează mintea de dependenţa faţă dc reputaţie, dc bogăţie, de plăcere senzuală, de convenţie socială şi credinţă populară. însă. eliberând mintea de iluziile societăţii locale, o asemenea viaţă ..teoretică" aduce cu sine, de ccic mai multe ori. o imposibilă problemă dc relaţie publică. Societatea, simţindu-se ameninţată, s-ar putea îndepărta de filosofie, asemenea Atenei din timpul lui Socrate. Cu o anumită discreţie, filosofía sănătoasă a reuşit să se menţină prin ea însăşi, şi dc fapt n-a încetat vreodată să cerceteze ce este binele, natura omului, şi alte subiectc fundamentale, subiecte care în lumea modernă au fost învăluite de un relativism confuz.

Lumea ideilor, pe care studentul este dator să o experimenteze, îl poate ruina în cazul în care curentele filosofice îmbrăţişează falsul principiu dc respingere a oricărei referiri la stabilirea adevărului. în consecinţă, filosofía se răspândeşte într- o formă lipsită de fundament. Abandonează problema binelui şi preia elemente dc pasiune umană. Şi tocmai aceste pasiuni, precum istoria şi cultura, au fost cele care au adus. în cele din urmă. problemele în lume (prin alunecarea filosofici dc la viziunea clasică comprehensivă, cu priv ire la natura umană şi finalitatea ei) şi au produs nihilismul enervant expus dc Nictzsche. Si cu toată această distorsionare şi golire interioară, mai există totuşi o sete pentru revigorare religioasă, deoarece nici cei mai buni filosofi nu pot fi consideraţi suficienţi pentru obţinerea binelui, care este, de fapt, unica sursă pentru regenerare. Filosofia are şi ea ambiguităţile ci. fiindcă, aşa cum vedem la patronul nihilismului. Nictzschc. un erou s-ar putea ivi pe neaşteptate ca o reacţie împotriva modernităţii.

Educaţia modernă tinde să întoarcă spiritul studenţilor noştri spre o versiune dcstructivă a ubicuităţii relativismului valoric. Paradoxul constă în aceea că. În cadrul erei tehnologice, generaţia noastră pierde sentimentul confidcntci în viaţă, sentimentul securităţii, şi. prin urmare, fericirea. Am pierdut sentimentul dc ..apartenenţă", am uitat că mai există o fiinţă mai presus de noi. deasupra noastră. Care ne iubeşte şi Care poate interveni atunci când durerea, suferinţa şi moartea se apropie. Astfel, noi deţinem toate simptomele fricii, ale melancoliei şi singurătăţii: de aceea avem şi o rată crescută de sinucideri. Iar în aceste condiţii, cu siguranţă căeste greu să credem în Dumnezeu - Tatăl, a Cărui prezenţă o simţim tot mai aproape şi în interiorul nostru.

- Toate aceste probleme trebuie să fie prezente în mintea preotului. în munca sa pastorală, el trebuie să amintească parohienilor de comorile pc care aceştia Ic deţin în calitate de creştini, dar mai ales de ortodocşi. Trebuie apoi să le reamintească cum toate aceste comori, odată transpuse în viaţa de zi cu zi, pot să-i susţină împotriva climatului care ameninţă societatea. Rezultatul unei asemenea preocupări constant a preotului faţă de credincioşii săi poate fi acela că aceştia se vor indrepta spre următorul pas. anume împărtăşirea responsabilă a experienţei şi potenţialităţii lor şi a celorlalţi oameni. Se deschide, astfel, câmpul evanghelizării şi al misiunii. Acţionarea în termeni simpli - iară discursuri dificile - ci doar prin manifestarea propriei identităţi, şi apoi radierea spre exterior a bucurici interioare, depăşirea stresului şi exprimarea recunoştinţei pentru binefacerile date zi de zi dc către Dumnezeu, constituie fapte edificatoare pentru cci cu care venim în contact.

Unii se pot gândi că. propunând aceste valori evanghelice alternative, noi suntem, de fapt. la fel ca cci puternici ai acestei lumi, dorind şi noi impunerea ideilor şi a filosofici noastre. însă învăţătura lui Hristos nu este un pachet de legi normative. Ea poate deţine forma unor principii, fiindcă este imposibil să eviţi anumite forme umane, care să fie înţelese dc oameni. însă diferenţa faţă dc toate celelalte legi constă în aceea că învăţăturile creştine au drept fundament dumnezeirea lui Hristos. El a fost trimis de Dumnezeu să descopere această îndrumare salvatoare a oamenilor, către o viaţă plină dc sens. Ideile creştine nu sunt abstracte şi teoretice, cum sunt. dc pildă, la Platou, ci izvorăsc din Persoana vie a lui Hristos. Ideile lui PI aton nu mă pot mântui. Pentru mântuire am nevoie de Cel care mă facc capabil să pun în acţiune ceea ce cere El de la mine. Trebuie să înţelegem întreaga doctrină a lui Hristos - Care. fiind Dumnezeu. S-a făcut om pentru noi şi pentru mântuirea noastră - aşa cum sc spune în Crezul nici o nicco-constantinopolitană. în spatele Scripturii nc vorbeşte Dumnezeu. Care a luat umanitatea noastră. împreună cu toate ispitele la care suntem şi noi supuşi, Care a fost supus umilinţei, nedreptăţii şi suferinţei. Care a trecut prin toate condiţiile posibile ale omului, supremul act fiind moartea pe Cruce, o mare taină. însă viaţa Lui nu se sfârşeşte acolo, pc Golgota. Din moarte, se întoarce, prin înviere. într-o victorie asupra acesteia şi a răului, invitându-ne şi pe noi să nc împărtăşim de aceeaşi slavă.

b) Parohia urbana. în ceea ce priveşte sfera ci umană, parohia a urmat de-a lungul întregii istorii, vicisitudinile evenimentelor sociale. Migraţiile masive. populaţia flotantă, mutările spre alte centre au avut urmări asupra compoziţiei clasice a parohiei. Descentralizarea sinaxei euharistice, conduse dc un singur episcop, a dus treptat la formarea mai multor unităţi mai mici. Atunci când populaţia creştină s-a mărit, episcopul eparhiot a trebuit să numească presbiteri care să îndeplinească funcţiile liturgice în parohiile împrăştiate. Tuturor acestora le-a dat un ontimis drept garanţie al dreptului canonic al episcopului, cât şi ca obiect de cult.

Trecând la situaţia pastorală şi eclesială din ziua dc azi. trebuie să notăm pentru început mărimea disproporţionată a parohiei contemporane. Cum putem vorbi despre o comunitate cu. să spunem, cincizeci dc mii de credincioşi sau mai mulţi şi doar doi sau trei preoţi care nu sunt în stare să-şi cârmuiască turma pierzând contactul cu o populaţie flotantă sau aflată constant în schimbare? Ca reacţie la acest fapt au apărut comunităţi care preferă să se întâlnească în grupuri mai puţin numeroase. Motivaţiile lor pot fi perfect înţelese, iar noi suntem nevoiţi să medităm la cea dintâi misiune pc care trebuie să o îndeplinească o parohie: contactul mutual, urmarea unei vieţi în llristos, adunarea laolaltă, toate care să aibă şi scopul de a te cunoaşte unul cu celălalt şi de a păstra legăturile frăţeşti, astfel ca toţi să nc putem ajuta reciproc în momentul traversării unor nevoinţe duhovniceşti sau materiale. Dezvoltarea viitoare a unei astfel dc situaţii va conduce în mod necesar la crearea a ceva mai mult, anume la apariţia unor sub-parohii în cadrul uneia mai mari. toate aflate sub supravegherea unor arhipresbiteri aflaţi sub ascultarea episcopului.

Acest flux din interiorul comunităţii nu este ceva nou, căci a cunoscut o dimensiune alarmantă imediat după încheierea ultimului război mondial. Şi-a avut începutul atunci când unii oameni s-au mutat de la sat la oraş. pc

motive socioeconomice, datorită ..epocii industriale." Sociologii atrag atenţia asupra noilor probleme sociale notabile şi a schimbărilor care au loc în unele regiuni, ca urmare a creşterii demografice fără precedent. Cu tot caracterul negativ al acestui fundal, urbanizarea joacă un rol important. Deţine şi un rol revoluţionar pentru sănătatea duhovnicească şi religioasă. Este responsabilă pentru schimbări sociale rapide şi pentru o transformare a atitudinii şi a comportamentului social. Are urmări psihologice, religioase şi morale pentru familie, locul de muncă, economie etc. De asemenea, constituie un sol fertil pentru apariţia secularismului. Marele oraş este un loc al condiţiilor sociale demoralizatoare şi al mizeriei umane. Este un loc al unei mari bogăţii v izavi dc o cruntă sărăcie dc masă. aducând, astfel, cu sine injustiţie şi tensiuni sociale. Este un loc al foitelor economice impersonale şi al materialismului discriminatoriu, un loc in care oamenii sunt atraşi sau traşi in schimbări social rapide, trebuind să poarte o adevărată bătălie pentru a putea face distincţia dintre bine şi rău. într-un asemenea Ioc, Biserica trebuie atât să interpreteze înţelesul unei asemenea schimbări, cât şi să dcfinească un nou tip de organizare a vieţii comunitare din parohie.

Dilema societăţii urbane. Unul dintre multiplele roluri ale Bisericii este să-1 aducă pe om din nou la originile sale.

Faţă în faţă cu dezumanizarea, societatea trebuie să se retragă pentru a descoperi sursa unui concept dc umanitate. în curs dc dispariţie. Această umanitate, aflată pc pragul morţii, fie prin crimă, fie prin sinucidcrc, este victim noului Leviatan. Această maşină socială nouă. reduce persoana umană la o simplă rotiţă dintr-un întreg, cauzând dispariţia individului în oceanul umanităţii. Astăzi a fost întors paradoxul lui Aristotcl: azi numai generalul se bucură de existenfă, iar particularul este obiect al ştiinţei. Este eliminat astfel subiectul privit ca fiinţă sfântă legată de veşnicie. Persoana devine un loc în care obiectul înlocuieşte subiectul, unde „id" îl înlocuieşte pe „ego".

Nu am intenţia să enumăr metamorfozele dispariţiei omului în utopic în ideologiile contradictorii ale timpului nostru. Există o „utopia", un delir raţionalist, care îl rcducc pc om la o simplă rotiţă în cadrul unei maşinării. Apoi mai există o „anti-utopie", care demonstrează incompatibilitatea personalismului cu perfecţiunea politică. Principalele curcntc ideologice moderne se ocupă de o fiinţă colectivă abstractă, fără înfăţişare, nouă, dar în acelaşi timp cu originea în mituri foarte vechi. Putem vedea grandoarea, dar şi maleficul accstci noţiuni, din elementul comun care face legătura între aceste curente filosofice. Şi de aici o consecinţă dureroasă: astăzi există cetăţeanul care moare. Distrusă de forţele ccntrifuge care sc opun unităţii, socictatca arc nevoie dc un tip dc om pregătit să-şi asume partea de responsabilitate pentru edificarea ei.

Trecutul creştinismului este bogat în astfel dc „oameni mari", care au cizclat istoria continentului european. Cine sunt azi oamenii harismatici. cine sunt luminile orizontului religios? Iar ideea morţii omului este simptomul care dcscopcră existenţa unei crize mult mai adânci. Proclamarea morţii lui Dumnezeu, şi, în consecinţă, şi a omului, este o ştire rea şi falsă: dacă omul ar fi mort. atunci nu ar mai fi cinc să conştientizeze, accst lucru. Ceea cc este important nu este atât sloganul, cât proiectul general sub care se ascunde. Acest plan îl desfiinţează pe om ca persoană. îl desparte pe subiect de acţiunea sa şi de destinul său. Accst proccs poate fi .privit ca o fugă dc responsabilitate, ca un dezgust faţă dc sine însuşi, ca o turbare vădită datorată limitelor umane şi ca o frică de moarte, care acum devine preţul întregii transformări. Fără îndoială, avem aici o profundă respingere a antropologici creştine, al cărci model este persoana, o persoană care compune parohia, dar care este. în acelaşi timp, un produs al accstcia.

Marea dificultate a creştinului nu este aceea de a cădea în angclism, neglijând datoriile sale pământeşti fată dc cctatca sa şi aproapele său. şi nici aceea de a fi absorbit într-un activism. în care spiritul evanghelic să fie înlăturat

şi totul să se transforme într-o sociologic a ajutorului mutual şi a solidarităţii umane. Este adevărat că la Judecata de Apoi, Hristos ne va întreba despre modul în care i-am tratai pc săraci, pe bolnavi, pe cei flămânzi ori părăsiţi (Mt. 25). Iisus merge atât dc departe. încât se identifică pe Sine cu aceştia şi identifică iubirea reciprocă drept o caracteristică a ucenicilor Săi (In. 15, 12). Dar în toate accstca noi nu trebuie să pierdem din vedere iubirea faţă de Dumnezeu. Fer. Augustin ne reaminteşte pericolul ascuns în exercitarea lucrării sociale:

„Dacă îl iubeşti pe fratele tău, atunci îl vei iubi numai pe acesta şi nu şi pe Hristos? Cum ar putea să fie posibil? Dacă îi iubeşti pe membrii lui Hristos. atunci îl iubeşti şi pe Hristos; dacă iubeşti pe Hristos, atunci iubeşti şi pe Fiul lui Dumnezeu: dacă iubeşti pe Fiul lui Dumnezeu, atunci iubeşti şi pe Dumnezeu Tatăl... Astfel, nu poţi împărţi iubirea...într-adevăr, dacă iubeşti Capul, trebuie să iubeşti şi membrele."

Pentru o teologie urbană

in faţa acestei situaţii, parohiile trebuie să adopte noi strategii pentru a-I cuprinde cclcsiologic şi pe cei din afara ei. ca şi pe cei ce s-au mutat recent în limitele ei geografice, integrându-i în comunitatc, astfel ca aceştia să se simtă membri ai acciuiaşi Trup al lui Hristos. Procesul urbanizării este ireversibil. Oraşele mari ca acestea de acum nu s-au aflat în obiectul analizelor sau studiilor referitoare la parohiile eclesialc. Din contră, a existat o tendinţă în trecui, iar din nefericire această tendinţă mai dăinuie şi astăzi, de a se vorbi într-un mod negative cu privire la oraş. Avem tendinţa să facem aceasta pentru că nu cunoaştem în realitate oraşul. Iar preţul plătii este acela că nevoile oamenilor sunt în marc măsură ignorate şi că teologia noastră nu se adresează adecvat lumii urbane.

Teologia noastră tradiţională, cât şi abordarea pastorală. în special procesul evanghelizării, nu se conccntrcază foarte mult asupra mediului urban. Teologia noastră pastorală s-a oprit undeva pe cale. încă nu a cercetat atent problema urbanizjării, problema oraşului mare, unde avem de a face cu un nou tip de persoană, cu un nou tip de caracter uman. care poartă toate caracteristicile mediului înconjurător: legături de comuniune reduse şi necesitatea unei pietăţi personale, cu scopul de a rezista dezintegrării comunităţii şi a lumii profesionale impersonale, în care individul este nevoit să trăiască şi să muncească.

Toate acestea nc obligă să regândim lucrurile pc o bază teologică. Realităţile sociale şi seculare ale vieţii umane moderne sunt dominante. Valorile de zi cu zi ale lumii urbane nu pot fi ignorate, fiindcă ele îl afectează adânc pe omul modern, atât trupul lui. cât şi sufletul lui. Prin urmare, nu putem aborda chestiunca misiunii în mediul urban cu o teologie care nu a dat cuvenita atenţie acestor valori. în acest caz. cu siguranţă că atitudinea noastră cclesiologică va fi lipsită dc succcs. Nefiind in stare să Ic vorbim orăşenilor despre lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu şi despre impactul liturgic al parohiei. Cu alte cuvinte, nu ne vom putea adresa oamenilor trăitori în oraşe. în anumite probleme, precum: participarea la serv iciile divine de duminică, participarea la Sfânta Liturghie, iertare şi bucurie, dacă nu vom da acestor termeni un sens pentru contextul existenţei lor. un sens faţă de caic să se poată identifica.

Parohia trebuie să cunoască diferitele aspcctc schimbătoare ale realităţilor urbane în care vieţuiesc creştinii. Pentru a duce la bun sfârşit acest lucru, pot fi folosite spre binele Bisericii descoperirile ştiinţei sociale. Dacă Biserica trebuie să acţioneze în mediul urban, atunci trebuie să cunoască oraşul şi pc locuitorii ci. Teologia trebuie să înveţe să discute cu cciclaltc ştiinţe. în caz contrar, misiunea noastră în oraşe nu va avea succcs. O simplă propovăduire a Evangheliei în sensul tradiţional al cuvântului nu mai este suficientă, nefiind dc folos pentru grija pastorală care trebuie dată locuitorilor urbani.

Slujirea pastorală la oraş pretinde cunoştinţe: cunoştinţc tcologicc şi cunoştinţe despre realităţile urbane. Suntem nevoiţi să ştim unde mergem, suntem nevoiţi să cunoaştem lumea în care suntem trimişi. Aceasta înseamnă că cei care sunt active în slujirea pastorală dc la oraş trebuie să fie bine pregătiţi. Prin urmare, formula este fii mai întâi informai şi numai după aceea vorbeşte. Aceasta a fost atitudinea Sf. Pavel la Atena. înainte de a-L propovădui pe Hristos, s-a informat asupra condiţiilor intelectuale, spirituale şi umane din Atena. A umblat prin oraş săptămâni întregi, culegând informaţii, discutând cu trecătorii în fiecare zi în pieţele oraşului (Fapte 17.7). Slujirea pastorală în mediul urban presupune o solidă teologie - eclesiologic. Dacă nu, arunci s-ar putea ajunge în situaţia asemănătoare cu cea a orbului care îi conduce pe orbi.

Nici nu sc mai pune acum problema dacă oraşul a devenit deja un spaţiu în care Biserica şi parohia trebuie să-şi concentreze activitatea; totodată nu mai încape nici o îndoială că în viitor câmpul de misiune al Bisericii va fi constituit cu prccădcre din mediul urban. Iar în faţa tuturor acestor schimbări, noi nu deţinem încă instrumentele necesare. Pentru moment, avem doar programe sporadice, individuale, în stadiu incipient. Totuşi, preoţii ar trebui să se întâlnească pentru schimburi de experienţă şi să caute împreună planuri dc viitor.

Oraşul devine un câmp dc misiune şi va aduce numeroase descoperiri şi redescoperiri. De asemenea, ne face din nou conştienţi asupra faptului că în zilele de azi, Hristos nc trimite în mediul urban şi deci. că trebuie să descoperim moduri noi de abordare ale pastoralei, prin care să asigurăm o slujire adevărată persoanelor pentru care am fost chemaţi. Şi. pc lângă toate acestea, trebuie să fim conştienţi că misiunea nu este a noastră, ci a lui Dumne/eu. Noi suntem doar instrumentele Lui. Prin urmare, orice faptă misionară din mediul urban trebuie să conţină mărturisirea slavei lui Dumne/eu şi dragostei Lui faţă de fiii Săi împrăştiaţi şi mutaţi de la ţară în oraşul marc.

Faţă în faţă cu atâtea schimbări rapide şi revoluţionare, cum îşi va putea găsi parohia rolul ci profetic? Cum îşi va putea face auzită vocea în mijlocul unor asemenea confuzii, frustrări şi derute? Biserica nu a oferit niciodată un sistem gata făcut, precum medicina, care are mijloace gata pregătite pentru a vindeca orice rană. Credinţa creştină nu se închide în faţa cercetărilor umane: din contră, se deschide lor şi le încurajează pânîi la atingerea unor dimensiuni de necrezut. Cârmuită de Sfântul Duh. Biserica învaţă cum să facă faţă schimbărilor impuse sub presiunea istoriei.

c) Cele trei aspecte pastorale. Tipul acela de slujire care pune accent doar pc partea spirituală, respingând orice fel de preocupare faţă de ceea ce este lumesc, socotit a fi profan, liră valoare, este unilaterală (monofizită). Noi trebuie să avem pururi în minte că misiunea lui Hristos a fost îndreptată către umanitate. I-ogosul a luat trup pentru a mântui condiţia noastră umană. Hristos a propovăduit împărăţia lui Dumnezeu, a propovăduit importanţa mântuirii noastre, însă, în acelaşi timp, a vindecat, i-a mângâiat pe săraci, i-a hrănit pc cei flămânzi. S-a împărtăşit de bucuria celor din Cana, l-a înviat pe prietenul Său, La/ăr, din morţi. Dubla natură a lui Hristos trebuie să ne pună pc gânduri. Este superfluu să repetăm povestea Măriei şi a Manei, ca şi când Maria ar fi fost mai contemplativă, iar Marta mai lumească. Există momente în viaţa noastră când accl „un lucru care lipseşte",despre care CvSte vorba în Lc.10.42 trebuie să însemne o pâine şi un loc de muncă pentru şomer, un acoperiş pentru cel tară de adăpost sau securitate şi protecţie pentru alţii.

Există trei domenii fundamentale ori trei aspecte sau accente în lucrarea pastorală: 1) intra, adică în interiorul parohiei. 2) extra, în afara parohiei, şi 3) interior, personal, adică grija preotului faţă de sine însuşi.

Aspectul intra parohial. îi avem aici în vedere pc toţi cei care participă mai mult sau mai puţin la cultul divin şi care menţin un anume contact cu viaţa liturgică a parohiei. Este necesară o anume vigilenţă perpetuă pentru a-i păstra pe aceşti credincioşi, cu atât mai mult cu cât nu este destul ca ei să participe doar la Sf. Liturghie de duminică şi să arate un anumit interes faţă de problemele parohiei. Preotul trebuie să Ic reamintească tot mereu că a fi creştin nu presupune o existenţă statică, ci că progresul şi creşterea duhovnicească sunt indispensabile. Tot ceea ce nu creşte este condamnat de către natură să decadă până la dispariţie.

Pentru Sf. Părinţi ai Bisericii, ccl mai marc duşman este îngăduinţa prea marc faţă de sine: „Când As/va Agathon a fost întrebat cu privire la îngăduinţă faţă de sine, el a răspuns că este ca o bătălie mare, care, atunci când izbucneşte, oamenii fug, iar roadele de pe copacii din apropiere se distrug complet... Şi când a fost întrebat din nou „Este foarte periculoasă?", a răspuns: „Da, nu este nimic nuii periculos ca îngăduinţa faţă de sine însuşi. Ea pregăteşte terenul pentru toate viciile, fiindcă elimină din suflet frica de Dumnezeu."

Preotul trebuie să le reamintească credincioşilor tot mereu că este necesară înaintarea continuă spre Dumnezeu şi că nu este deajuns să-ţi admiri pietatea, care nu îţi este de nici un ajutor în urcuşul duhovnicesc. Lipsa de activitate religioasă duce la formalism, ritualism, semne ale unei ortodoxii superficiale, ai căror aderenţi, deşi au fost ani de-a rândul membri în comunitatea bisericească, au rămas, totuşi, din punct de vedere duhovnicesc, ca în unnă cu douăzeci de ani, fără să cunoască vreo creştere notabilă. Noi trebuie să înlăturăm cu totul asemenea atitudini de complăcere. în aceasta consta problema şi datoria profetică a preotului: să fie bineplăcut în ochii lui Dumnezeu, şi nu în proprii săi ochi sau ai celor ai familiei sale.

Aspectul extra parohial. Atragerea sufletelor încă neatinse de Evanghelic constituie o preocupare principală a preotului. Deseori noi ne simţim foarte fericiţi atunci când vedem în fiecare duminică lăcaşurile de cult pline. Cei care vin duminică la Biserică, devin izvorul bucuriei şi al mândriei noastre. „Biserica mea a fost în această duminică nuti mult decât plină", spun unii triumlător. Dar ce se întâmplă cu ceilalţi? Ei sunt majoritatea. Iar dacă statisticile spun că la biserică vin 20% dintre creştini, atunci ce se întâmplă cu ceilalţi 80%? Biserica nu există doar pentru cei puţini caic vin. ci pentru majoritatea care a absentă, indiferentă, agnostică, anticlericală, ori cu următoarea pretenţie: „Eu mă mg pentru mine, acasă, aşa că nu am nevoie de biserică. Dar ce. sunt cei care merg acolo mai buni decât mine?"

Pc aceştia noi trebuie să-i vizităm, iar aceste vizite e necesar să fie înfăptuite cu răbdare, dragoste, prudenţă. Iară să se folosească un limbaj brutal, sever sau mustrător, fiindcă altfel am putea distruge orice urmă de speranţă pentru un contact viitor. Datoria noastră este aceea de a deveni constructori de punţi (pontil'ex). de aînţelege problemele oamenilor, de a le împărtăşi aceste probleme, de a le asculta argumentele. Nu este necesar să le dăm toate răspunsurile dintr-odată. Faptul numai că ne ..pierdem" din timpul nostru ascultându-i. provoacă simpatie şi un început de dragoste. Şi vom fi, desigur apreciaţi. Apoi nu este necesar nici să expunem de la bun început toate cunoştinţele noastre teologice. Nu se oferă celui bolnav toată cantitatea de medicamente de la început, ci puţin câte puţin, căci altfel, l-ai ucidc. De aceea, şi noi ar trebui să le dăm puţin câte puţin, astfel ca ei să poată recepţiona şi „digera " ceea ce le spunem.

Slujirea îndreptată spre cei din „afară" necesită răbdare si iar răbdare şi rugăciune pentru fiecare caz în parte. Nici o sămânţă nu creşte de pe o zi pe alta. Are nevoie de timp şi de condiţii favorabile. Ceea ce însămânţează preotul. Dumnezeu binecuvântează. Misiunea nu este niciodată a noastră, ci a lui Dumnezeu, Care

ne foloseşte pe noi ca pe instrumentele Sale. De ajutor suni şi grupurile auxiliare de laici, ei putând vizila anumite persoane din comunitate. Pentru a aduce turma înapoi la Biserică, sunt ncccsare: grijă pastoral şi zel misionar. însoţite de o pregătire exigentă.

Aspectul interior. Ocupându-nc prea mult de (urmă. riscăm să trecem în uitare propria noastră viaţă duhovnicească. Propovăduind allora, sfăluindu-i pc ceilalţi, putem uita să acordăm hrana necesară propriilor noastre suflete. Faptul că suntem deseori felicitaţi pentru predicile noastre duce la o flatare egoistă, constituind, deci. capcane ascunse. Preotul care are tendinţa de a socializa în mod excesiv, riscă să neglijeze identitatea sa clericală şi să piardă din vedere faptul că aparţine tuturor. în ceea cc-i priveşte pe preoţii mai lincri. relaţiile necontrolatc. uşoare, avute cu unele persoane sau familii, pol conslitui un pcricol serios peniru securitatea lor duhovnicească. Nu ar trebui să uităm că numeroşi ar fi atunci cci care l-ar privi pc acest preot mai degrabă ca pc un ..tip drăguţ", dccâi ca pe un slujitor al lui Dumnezeu, care arc menirea să-L slujească mai întâi pe Acesta, şi mai apoi pe oameni.

Unde ar trebui să fie aşezate atunci relaţiile? Este destul dc dificil să facem distincţie clară. Muli depinde de precauţiile pc carc lc ia un anumit preot. Iar în cazul în carc persistă asemenea influenţe, atunci ar trebui cerut sfatul unui preot apropiat sau al unui duhovnic adevărat. Trebuie să discutăm asemenea problem între noi în mod cinstit. Dacă nu. atunci devenim preoţi izolaţi, carc pot cădea în greşeli grave. Vechiul Testament ne reaminteşte plin dc înţelepciune: „O persoană fără sfătuitor este lipsită de ajutor." După ultimul război mondial, numeroşi preoţi romano-catolici, carc au lucrat ca ..preoţi-muncitori" au sfârşit prin a devein ..muncitori-preoţi". Fer. Augusiin urmează. în ceea ce priveşte autoritatea preoţiei, liniile principale ale Părinţilor Capadocieni. după care conceptul dc preot este similar cu cel de slujitor, adică disponibil să răspundă nevoilor comunităţii. El cunoştea cu siguranţă faimosul şi răspânditul text dc la Sf. loan Gură dc Aur. privitor la caraclcrul „înfricoşător" al preoţiei, şi de aceea nu a încetai niciodată să repete că, în timp cc episcopul este dator să slujească şi să fie la dispoziţia credincioşilor, aceştia din urmă au datoria să asculte de episcop: .. Vorbesc în prezenţa lui Dumnezeu; nu caut alt lucru decât mântuirea voastră. De câte ori nu am deplâns păcatele fraţilor noştri? Sufăr pentru ei. Sufletul meu este chinuit, iar uneori eu îi şi mustru. Şi iau ca martori pe toţi cei care îşi amintesc predicile mele. De câte ori nu au fost certaţi fraţii mei păcătoşi, chiar certaţi violent?"

Augustin îşi exprimă gândurile cu o vigoare neobişnuită. Astfel. în timp ce sc scuza înaintea proconsulului Apringius, pentru faptul dc a fi inoportun în ochii unora, el declară că este inspirat de dorinţa cinstită de a ajuta Biserica încredinţată lui şi spre folosul căreia este chemat să lucreze cât poate dc bine. în accst sens doreşte să slujească, nu să comande. într-o predică ţinută la Cartagina în anul 412, cu ocazia instalării sale ca episcop, el declară că principala sa problemă este dubla responsabilitate: ..Noi suntem conducătorii, dar şi sen itorii. Noi poruncim, însă în măsura în care ştim că este folositor ceea ce spunem." Când a fost hirotonit episcop, s-a adresat oamenilor cu următoarele cuvinte: ..Ajutaţi-ne prin rugăciunile şi ascultarea voastră, pentru ca să aflăm bucuria. însă nu de dragul de a vă porunci, ci pentru a putea să vă facem vouă bine."

Formula augustiniană. carc exprimă atât de bine conceptul evanghelic despre autoritate, a rămas regula de aur în Apus.

Este ştiut faptul că cei care conduc ocupă posturile lor în scopul dc a trata interesele cclor subordonaţi lor, totuşi ei nu caută pe nici o cale să-şi exercitc autoritatea lor în propriul lor avantaj, ci în acela al oamenilor pe

care îi slujesc. Oricare persoană împuternicită cu autoritate şi care nu caută altceva decât satisfacereapropriului său interes trebuie considerată că se hrăneşte pe sine şi nu turma sa.

Folosind. în general termenii servos Dei şi servire Deo, Augustin nu sc referă deloc la un fel de serviciu social în sensul modern, dar nici la o simplă diakonia. Din contră, aceşti doi termeni trebuie înţeleşi într-un sens ascetic cu referire la persoana carc duce o viaţă spre slujirea lui Dumnezeu. Aceşti termeni au fost folosiţi în accst sens chiar dc către papa Grigorie cel Marc.

Sf. Ioan Gură de Aur a dezaprobat orice concept static al preoţiei. Oricare ar fi funcţia deţinută de un cleric, el nu este pur şi simplu un „săvârşitor" al slujbelor liturgice. Declinul liturgic apare atunci când comunitatea este invadată de ritualism şi formalism, dar în primul rând atunci când slujitorul este dominat de către acestea. Comentând sfatul dat dc Apostolul l'avel lui Timotci, Sf. Ioan Gură dc Aur spune:

..Aceşti preoţi trebuie să untieze cele spuse de lisus: »Păstorul cel Bun trebuie să-şi dea viaţa pentru oile sale». I'rin urmare «a conduce bine» trebuie să fie înţeles tocmai în această perspectivă. Dar. nu au nevoie cei care pretind să aibă un post uşor. să fie învăţaţi şi instruiţi asupra responsabilităţii lor ? Fiindcă Sf. Pavel recomandă chiar lui Timotei: «la aminte la tine însuţi şi la învăţătura ta: stăruie în ele. căci. făcând aceasta, te vei mântui ■ şi pe tine şi pe cei ce te ascultă.» (I Tun.4, 16). Un asemenea slujitor trebuie să audă numenHi.se critici; unul vorbeşte despre el imnic, altul are cuvinte amare referitor la memoria lui şi la modul de compunere a predicii. Prin urma/v, are nevoie de o mare putere pentru a îndura toate aceste lucruri. Învăţătura are un mare impact pentru edificarea Bisericii şi este de mare importanţă că preoţii învaţă, căci fără această îm'ăţătură a preotului, multe lucruri ar fi ameninţate să dispară in Biserică. Printre atâtea alte virtuţi, precum blândeţe, smerenie, purtare ireproşabila, slujitorul trebuie să fie. de asemenea, şi învăţător. Şi să nu mi spui că Sf. Pavel se referă aici doar la exemplul său viu. Ce cuvânt trebuie să aibă preotul? Nu unul superficial, nu un limbaj bombastic, ci un cuvânt plin de duh plin de înţelepciune şi inteligenţă. Nu trebuie să vorbeascăf într-un stil artificial, într un mod sofisticat, ci cu idei adânci şi cu experienţă".

În legătură cu folosirea de către Sf. Pavel a titlului dc presbyter. Sf. Ioan Gură dc Aur admite că în accst caz particular el nu se referă la funcţia preoţească, ci la bătrâni, la presbyteroi. însă nu în rang, ci în vârstă, fiindcă cei tineri sunt mult mai supuşi păcatului decât cei în vârstă

d) Centrul Teologiei practice

Misiunea lui Hristos este exercitată dc către întreaga Biserică şi de către cler. Preotul nu este un super-creştin, aşezat deasupra celorlalţi credincioşi. El este un creştin botezat, singura diferenţă faţă de ceilalţi creştini fiind aceea că lui i s-a încredinţat o slujire specială şi o harismă a Sfântului Duh. Ştim din epistolele pauline şi din istoria bisericească, faptul că a existat o varietate de slujiri adaptate la necesităţile locului şi ale timpului. Unele dintre ele au dispărut azi din Biserică.

Hristos a fost cel dintâi diacon. A asociat la această funcţie a slujirii. Întregul trup al Bisericii şi preoţii cărora le-a acordat funcţii speciale. Această slujire continuă a Domnului înviat are loc prin puterea Sfântului Duh. Fiecare membru al Bisericii primeşte darurile SfintuluiDuh, daruri carc îi orientează viaţa spre slujirea dăruitoarc dc sine către Dumnezeu şi lume. Misiunea poporului lui Dumnezeu – a laos-ului - este realizată în mod esenţial în mişcarea către Dumnezeu, prin cult, şi mişcarea către lume. prin mărturia şi prezenţa creştinilor. în cultul ei.

Biserica stă înaintea lui Dumnezeu ca un pars pro toto a întregii lumi. aducând mulţumire şi fiind întărită în credinţă prin viaţa liturgică. Laos-ul. laicii se bucură de o preoţie generală, „împărătească", manifestată prin construirea activă a comunităţii de cult.

Există în prezent o nemulţumire şi o stânjeneală cu privire la modelele dc muncă pastorală, moştenite din trecut. Unele modele clasice tind să-1 izoleze pe cel botezat dc lume. iar pe cleric, dc parohie. Este neccsar ca să existe în cadrul societăţii pluraliste şi industriale de azi, o mai mare diversitate de modele de activitate pastorală. Iar responsabilitatea o împărtăşesc în mod comun atât clericii, cât şi laicii. Nu avem nevoie de o definiţie simplă. într-o singură propoziţie, a activităţii pastorale. Asemenea definiţii nu oferă de obicei nici un ajutor pentru complexitatea disciplinei. Dar, ceea ce avem nevoie este o reînnoire şi un proces integral de a pregăti preoţi - păstori buni, acceptaţi, atât de Dumnezeu, cât şi de comunitate.

Formarea pastorală. De mai mult dc un deceniu, auzim despre o „criză" în viaţa Bisericii creştine. O „criză" a modului în care trebuie să ţinem legătura cu tineretul, o „criză" de intenţie în instaurarea dreptăţii sociale, o „criză" de vocaţie, o „criză" a câmpului de misiune, ca să nu mai spunem dc „criza" crcdinţci şi a exprimării accstcia. Noi criticăm socielatca care evoluează prea repede, noi criticăm lipsa unei iubiri părinteşti şi a disciplinei, noi criticăm nereuşita din trecut de a obţine pacca. respectul faţă de om. securitatea şi ordinea, noi criticăm o atitudine religioasă conservativă. însă, în spatele acestor „crize" se ascund altele, la care spiritualitatea ortodoxă poate da un răspuns. Toate acestea conduc la două întrebări fundamentale: cum poate susţine cineva în această lume a suferinţei, că Dumnezeu este iubire? $i că, dacă Biserica există in principal pentru a mântui sufletele, atunci ce înseamnă, de fapt. această mântuire a sufletelor?

Secole dc-a rândul. Biscrica a afirmat cu tărie (mă refer la toate Bisericile), că aceste întrebări sunt probleme ale „credinţei" şi deci, că nu pot avea răspuns logic. Atunci nu este dc mirare că Biserica a fost acuzată că promite ceva ceresc, întorcând spatele satisfacerii necesităţilor fundamentale şi urgente ale omului. Crizele prezente ar fi putut fi evitate dacă s-ar fi încercat o definiţie şi expunere mai atentă a „credinţei", mai pc înţelesul comun al oamenilor şi mai puţin mistică.

Modul clasic de abordare carc c destul dc inclusiv, este tic a demonstra că Dumnezeu este iubire din cauză că L-a trimis pe Fiul Său. Iisus Hristos. în lume pentru a mântui pe cei păcătoşi. Accastă abordare inversează ordinea proprie de a trata subiectul. Evanghelistul a putut serie aceste rânduri numai pe temeiul întâlnirii sale personale cu Mântuitorul Hristos. Pentru cel care nu L-a putut cunoaşte pe lisus Hristos. cel care nu I-a putut cunoaşte blândeţea, sensibilitatea, iubirea Sa pentru pace, necruţarea ipocriziei, fidelitatea sa statornică şi toate celelalte, deci pentru accastă persoană, afirmaţiile dc mai sus sunt fără sens şi banale. Pentru mine. Chiar citirea Evangheliilor este lipsită de sens dacă ele nu evocă oameni reali, în a căror viaţă este reflectat lisus Hristos. Atunci inima mea sc deschide acţiunii harului, asemenea inimii lui Pavel după martiriul lui Ştefan. Oamenii carc sunt convinşi, asemenea celor din epoca post-testamentară. că învăţătura şi calea lui lisus sunt cele mai bune, nu au nevoie să fie teologi, probabil că astfel dc oameni ar defini credinţa nu ca o „părere", ci ca pe o „convingere". într-adevăr, un cor de voci dcclarâ dc la amvonuri necesitatea creştinilor de a simţi nu doar zilele dc duminică, ci fiecare zi din săptămână, şi de a încerca în orice mod să-L urmeze pe Hristos; totuşi, motivaţia este adesea prea şubredă. Aici intervine rolul suferinţei. Psalmistul îşi exprimă crcdinţa ferventă în Dumnezeu, pc o cale poetică, cântând eliberarea sa de păcat şi tristeţe. Numai atunci când realizăm ce înseamnă să primeşti o mână dc ajutor în momente de restrişte, putem înţelege ce ar însemna această experienţă pentru altul. Doar atunci putem fi cu

adevărat motivaţi dc asemenea fapte înalte, rămânând totuşi smeriţi. Astfel. David a putut cânta bucuria şi recunoştinţa sa înaintea lui Dumnezeu, datorită experienţei sale personale: „hibi-Te-voi Doamne, vărtutea mea.

Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu;

Dumnezeul meu, ajutorul meu. voi nădăjdui spre Dânsul: A/*ărătorul meu şi puterea mântuirii mele şi sprijinitorul meu. Lăudând, voi chema pe Domnul, şi de vrăjmaşii mei md voi izhth'i. "(Ps. 17.1-4). S.O.S. - Savc our souls (salvează sufletele noastre) este semnalul internaţional de cerere de ajutor din ziua de azi. Este ca şi cum doar prin asemenea strigăte s-ar realiza întreaga dimensiune a problemei „salvării sufletului": adică oportunitatea de a creşte ca persoană, dc a termina o acţiune în societate, de a ajuta pe alţii. Sfatul sfinţilor, ai asceţilor, al părinţilor din pustiu „de a trăi fiecare zj ca şi când ar fi ultima" arc drept scop tocmai aşezarea lucrurilor din această perspectivă. Este o problemă de intuiţie şi nu de definiţie teologică. Intuiţia este aceea carc pune forţele latente ale dragostei în mişcare, nu nesfârşitele conferinţe despre sensul abstract al dragostei. Repet. în cele mai multe campanii de reînnoire religioasă, valorile au fost inversate: dragostea este considerată ca precedând credinţa, şi nu invers. „Gustaţi şi vedeţi că bun e Domnul". Mărturisirea lui Petru despre lisus. ca fiind identic cu Mesia, a venit doar după luni dc zile de viaţă alături de lisus, tămăduitorul şi Fiul cel iubit al Tatălui, aşa cum El S-a revelat după nopţi dc rugăciune continuă, la care au asistat dc departe Apostolii. Această stare nu este diferită nici astăzi.

Motivaţia pentru misiune este orientată atât către Dumnezeu, cât şi către om. Către Dumnezeu, pentru că ca caută să salveze creaţia cea mult iubită de Tatăl, de la pervertire şi distrugere. Către om. fiindcă hrănirca, îmbrăcarea. vizitarea celor închişi ar putea fi singura cale de a salva sufletele disperate, de la actul final al dispariţiei. Un apel logic poate fi făcut la experienţa şi intuiţia noastră personală, cu privire la bucuriile şi agoniile creaţiei, la ispitele disperării. Pc dc altă parte, formula „din cauză că lisus a spus aşa" sc pare că nu are greutate. Totuşi, toate acestea au rămas premisa fundamentală pentru o propovăduirc atât dc îngustă şi lipsită dc imaginaţie. în carc metoda lui lisus este trecută cu vederea, iar modul dc abordare a cuvântului Evanghcl işti lor este cel legalist. Nu mai este de mirare acuzaţia că Biscrica tratează pc credincioşii săi ca pc nişte copii mici şi iresponsabili, şi nu ca pc adulţi cu judecată.

Implicare socio politică

Din cele de mai sus pot. fi sesizate atitudini mai eficiente pentru pregătirea pastorală, iar cele greşite pot fi evitate. S-au auzit deja voci spunând că hrănirea. îmbrăcarea şi vizitarea celor închişi nu ar trebui să ia locul ajutorului acordat de către Stat, şi că Biscrica ar avea menirea să arate cum ar trebui să fie acestca îndeplinite, nu în ceea ce priveşte organizarea, ci, desigur. în ccca ce priveşte spiritul pc care ar trebui să-1 însoţească. Societatea prosperă arc nevoie întotdeauna să i se rcaminlcască faptul că bucuria şi creativitatea, talentul individual şi potenţialul naţional nu trebuie să fie conccpute ca provenind sau conducând la bogăţia materială, ci că ele sunt superioare acestei bogăţii. Aici se ciocncsc din nou cclc două vcchi puteri - Dumnezeu şi Mamona, iar Biserica nu poate să spere să diminue/e această confruntare, de vreme ce există o opoziţiemasivă din partea unor interese. Singurul mod este acela de a convinge pe magnaţii industriei (industria de arme, în special) să convcrtcască industriile mai profitabile în folosul fericirii omeneşti. Cu toace că prioritatea majoră se dă stimulării acţiunii caritative şi îndrumării individuale, educaţia pastorală trebuie să ducă la implicarea în aşa-zisele mişcări socio-politicc. Este cunoscut că acestea, oricare ar fi intenţia lor. sunt totdeauna

predispuse la manevrări şi exagerări, ceea ce uneori creează nedreptăţi noi. Biserica locală poată să devină ea însăşi victima involuntară a unor asemenea interese sectare, ca să nu mai vorbim de riscul de a sc alinia unor organisme carc sunt. din punct de vedere politic, ostile accstor mişcări. Desigur, nu aceasta este calca dc a practica mântuirea tuturor. De aceea. Biserica trebuie să reziste presiunii de a fi socotită similară unor ailor grupuri seculare: Biserica este un corp - Trupul lui Hristos - în sens sacramental, în sens mistic şi ecclcsiologic, dar accst corp nu trebuie înţeles în sens de corporaţie seculară sau dc partid politic. Teologia (ecclcsiologia) are datoria dc a clarifica această problemă în rândul credincioşilor. însă influenţa pe care o deţine asupra lumii din afară trebuie să fie exercitată nu prin propagatori, ci prin exemple. Creştinismul se ridică aici contra oricărei forme de ideologie lumească.

Învăţăturile lui lisus Hristos au o aplicare foarte concretă: iar aceasta trebuie să fie scopul principal al mişcării misionare şi evanghelice. Când Biserica aude strigătul dc revoltă: „toată lumea este un teatru", atunci trebuie să fie în slare să răspundă: „toată lumea este o şcoală", o anticameră în casa marelui împărat, o anticameră în carc talentele sunt exercitate în plinătatea lor. ca anticipare a lumii care va să vină, şi nicidecum îngropate în lupte sociale, adesea trecătoare şi neputincioase. Parabola lalanţilor ar li pulul să fie scrisă şi pentru timpul şi epoca noastră, şi dc fapt, ca constituie împreună cu parabola datornicului, un aspect specific al învăţăturii lui lisus. învăţătură de care lumea arc atâta nevoie astăzi.

Concluzie

lisus a făgăduit Apostolului Petru că puterile iadului nu vor birui Biscrica. dc aceea nu trebuie să ne pierdem încrederea în faţa profeţiilor dezastrului. Totuşi, este nevoie dc o oarecare reflecţie şi clarificare, mai ales în cccca cc priveşte prerogativele tradiţionale ale Bisericii şi mai ales acolo unde misiunile Bisericii, în toate instituţiile şi organizaţiile acestora, au devenit obiectul unor schimbări revoluţionare. în asemenea caz. este dc cca mai mare importanţă ca Biserica să insiste asupra purităţii motivelor de a ac|iona atât în interiorul ei. cât şi în afară, în accst scop. Biserica trebuie să obţină un oarecare grad de independenţă, atât faţă de Stat, cât şi faţă de fracţiunile carc sunt contra Statului. Evenimente rcccntc arată deja că acolo unde accst lucru nu este posibil, mesajul Evangheliei este obstrucţionat. restrâns. Deşi doreşte să recomande reforme educaţionale. Biscrica n-ar trebui, totuşi, să cadă in capcana flatării şcolilor publicc sau să rivalizeze cu ele, înfiinţând şcoli paralele bisericeşti, ci ar fi mai bine să creeze asociaţii, platforme dc dezbateri şi „universităţi populare", unde marile lecţii reţinute din istoric, ştiinţă, literatură, filosofic şi arte să poată fi analizate şi promovate, fără ca prin aceasta, instituţiile de educaţie existente să fie respinse. Mai presus dc orice. Biserica este chemată să promoveze educaţia familiei şi terapia morală, căci familia este cclula de bază a socictălu. Chiar indivizii cei mai independenţi sunt influenţaţi şi marcaţi de familiile lor. Tocmai în accst domeniu, interesele Statului şi ale Bisericii coincid, putând deveni, astfel, parteneri valizi.

În final, nu este prea mult să sperăm că dacă vom încerca să îndreptăm relaţiile distrsionate ale oamenilor cu Dumnezeu sau cu membrii familiilor lor, atunci Tatăl Cel mult-milosti\ ne va întări şi va ajuta El însuşi la îndreptarea lucrurilor. Atunci oamenii vor gravita instinctiv spre forme de slujire care exprimă cel mai bine minunea accstci relaţii; iar „crizele" liturgice, împreună cu „crizele" dc vocaţie vor fi lucruri ce aparţin trecutului.

1.4. Teologie ortodoxă: Studii şi experienţă personală

a) Scopul principal al studiului Teologiei

Domeniul „studiului teologic" este deseori ameninţat să fie distorsionat atunci când pierdem din vedere principiul care susţine ccntralitatea învăţăturii creştine: anume credinţa în lisus Hristos Cel răstignit şi înviat, pentru mântuirea noastră. înainte dc toate, creştinul este o persoană care crede. El nu câştigă credinţa sa doar printr-o simplă învăţare a unor sccrctc, prin intermediul unor canale ezoterice, ale unor religii apocrife, sau prin instrucţii elevate de nivel academic. Tocmai în aceasta a constat erezia gnosticilor din trecut sau a neognosticilor din ziua de astăzi.

Sfinţii Părinţi au apărat Biserica de asemenea deviaţii, amintindu-nc că accastă credinţă este dată în mod liber de Dumnezeu, cu condiţia ca noi să o acceptăm în mod deplin, să cooperăm în ce priveşte receptarea ci şi să facem tot ceea cc sc poate pentru ca să o introducem şi să o întrupăm în viaţa noastră zilnică. Credinţa creştină este un proccs continuu, dc mişcare spre taina revelată, care transformă şi înalţă întreaga noastră existenţă, minte, inimă şi voinţă. Acesta fiind adevărul, trebuie să reamintim cititorului că niciodată în istoria învăţăturii teologice nu a fost negată o valoare însoţitoare, adică niciodată nu a fost respinsă dc către Biserică formularea ştiinţifică, explicaţia logică, investigarea critică, cercetarea analitică sau pătrunderea adâncă a credinţei, caic toate la un loc o pot face mai explicită şi mai înţeleasă. Singura limită impusă a constat în aceea ca accastă ccrcctarc legitimă să nu devină o exegeză pur raţională sau un joc dialectic, ca şi când conţinutul Evangheliei s-ar putea dovedi doar prin observaţii conceptuale, scnipuloasc, şi printr-o examinare logică şi, din nou; credinţa nu trebuie să fie văzută ca ceva impersonal sau ca pe o căutare lâră consistenţă, ci ea trebuie identificată cu Hristos Cel viu. Carc este „Calea, Adevărul şi Viaţa" (In. 14.6).

Sf. Părinţi au ridicat deseori vocile lor împotriva intclcctualizării credinţei doctrinale. Urmând afirmaţia paradoxală a Sfîntului Pavel. cum că propovăduirea - kerygma - apostolică despre lisus I Iristos, Care S-a făcut om asemenea nouă. Carc S-a răstignit şi a înviat pentru mântuirea noastră, constituie scandal pentru iudei şi nebunie pentru clini. Sf. Părinţi au afirmat caracterul supranatural al întrupării lui Hristos. Apoi au mai afirmat că oricât de clar şi de inteligent ar putea fi răspunsul la diferitele întrebări despre Revelaţia creştină, aceasta rămâne până la urmă o taină. Este o problemă de credinţă, de acceptare a ci. în adâncă smerenie, cu sfială şi cu reverenţă, este o problemă de încredere.

O asemenea viziune nu trebuie să ducă. însă. la extrema cealaltă şi să sc spună că nu este permisă nici o cercetare sau investigaţie. Toate eforturile noastre trebuie să aibă ca scop o mai bună. mai clară şi mai adâncă înţelegere a adevărului şi un acces mai duhovnicesc la acesta. Omul este methektos, este capabil să ajungă, să participe la divin, să sc împărtăşească dc dumnczcicsc. Deşi este o fiinţă limitată şi căzută şi deşi are numeroase inadccvenţe. omul poale să se întâlnească cu Dumnezeu, atât cât îi permite firea sa, poate să primească mesajul mântuitor al lui Hristos. Tocmai datorită întrupării Fiului lui Dumnezeu, omul poale să fie receptive şi în stare să-L primească pe Dumnezeu, obţinând, astfel, purificarea. Tocmai din accst moiiv poate el să devină participant la binecuvântările lui Dumnezeu şi să fie „hristificat", intrând în starea de „iheosis" (îndumnezeite).

În afara tuturor acestor premise necesare, gnoza aşa-zisci „teologii ştiinţifice academice" ar putea să devină teribil de opresivă, iar mentalitatea noastră ştiinţifică ar putea deveni cel mai mare duşman, care să slăbească lumina şi viaţa credinţei. Ideea dc sfinţenie a persoanei umane, in care sălăşluieşte Sfântul Duh. Ar fi uitată, iar oamenii, a căror inimă şi minte suni din această lume, ar înlocui-o cu propriile lor interpretări umaniste şi antropocentrice.

O abordare teologică adânc mistică poate aducc întotdeauna un preţios serviciu în acest context. Unii oameni suni mult prea speriaţi chiar şi dc idcca unei simple meditaţii spirituale, gândindu-sc la ccca ce şliu ei din teologie în lumina Tradiţiei şi a Scripturii. Ei au fost educaţi numai cu gândul la apărarea ,.ştiinţifică" a învăţăturilor Bisericii. însă ei trebuie să acccptc nebunia Crucii dacă vor să sc adreseze unei umanităţi frustrate.

În timp ce accentuăm caracterul duhovnicesc al Teologici, trebuie să admitem că teoria este şi un subiect de ccrcctarc. dc studiu profund şi serios. Potrivit Sf. Părinţi ea este ..cea mai înaltă ştiinţă" şi „cea mai înaltă filosofie". Aceşti doi termeni sc referă la mesajul ontologic şi cel moral, propriu Teologiei. Mai mult, teologia esle o ştiinţă şi o adevărată filosofie, deoarccc ne dă răspunsuri existenţiale cu privire la felul cum să trăim. în timp ce celelalte ştiinţe păstrează tăcerea în aceaslă privinţă. Teologia transccnde istoria, timpul şi viaţa, având scopul de a-1 aduce pe om la Dumnezeu. Numai teologia poale realiza accst discurs despre Dumnezeu şi accst dialog cu Dumnezeu, producând. în acelaşi timp. Simţământul mângâietor al prezenţei Sale. Printr-o asemenea abordare află omul calea spre credinţă, devenind. în mod treptat, un gnosticos perfect, înălţându-sc spre gnoza ccadumnezeiască; aşa cum spune şi Clement din Alexandria, gnoza, care nu este altceva decât descoperirea sau revelarea tainelor lui Dumnezeu. însă asemenea lucruri se întâmplă numai cu condiţia ca teologul să trăiască într-adevăr credinţa creştină şi să se mişte în sfera adevărului teologic, părăsind studiile sofisticate şi sterile. Iar în cazul în care motivul preocupărilor sale teologice şi al studiilor sale este simpla dorinţă dc reputaţie, atunci el îşi trădează misiunea şi datoria. Un asemenea teolog, care dezbracă sludiilc teologice dc adevăratul lor scop. sevatămă nu numai pc sine însuşi, dar îi vatămă şi pe toţi cei care depind dc el.

Pregătirea teologică. Problema învăţământului elementar religios şi cca a pregătirii teologice sc află în preocuparea tuturor Bisericilor. Faptul că cel de-al II-lea Conciliu de la Vatican a dedicat un timp atât de considerabil acestui subiect, rezultatul fiind Constituţia Presbyteros et Ordines. ne oferă doar o idee a covârşitoarei importanţe pe carc o deţine această problemă.

Trebuie să admitem peste lot subiecte ca: formarea tcologică. disciplinele dc învăţământ. conceptele despre preoţie şi misiune; subiecte pe care trebuie să Ic punem în discuţie. Sentimentul general este că pregătirea teologică adecvată trebuie să fie în strânsă legătură cu lendinţclc societăţii de azi şi că toate programele dc studiu trebuie să fie adaptate cerinţelor omului modem - homo technicus. Fără a înlălura tiparele şi modelele tradiţionale ale educaţiei religioase, trebuie să avem în vedere necesităţile prezente, anume: criza vieţii parohiale, comunitatea euharistică şi misiunea evanghelică. însă acest proces dc actualizare cere un efort dc lungă durată.

Înaintea oricărei pregătiri, viitorul preot nu trebuie să sc gândească la misiune în termeni profesionali, ca şi când ar fi un salariat printre mulţi alţi, şi nici nu trebuie să se considere un conducător într-o structură organizată - aceea a parohiei - şi slujitor al unui anumit număr de parohicni. Este indispensabil să se vadă pe sine ca pe un partener al lui Dumnezeu în planul universal şi cosmic, de reîntoarcere a umanităţii alienate şi căzute, la sursa şi rădăcinile ei. ajutând fiecare persoană în parte să creadă că este dc o valoare inestimabilă înaintea lui Dumnezeu şi că. în consecinţă, poate să aducă cea mai preţioasă contribuţie la mântuirea lumii întregi. Lumea are trebuinţă de mântuire, are trebuinţă dc redescoperirea Stăpânirii lui Dumnezeu ca Pantocrator peste cer şi pământ. împotriv a puterii Kosmocrator-ului acestui veac. Cu alte cuvinte, noi trebuie să depăşim abordarea îngustă şi restrictivă a slujirii pastorale, slujire îndreptată doar spre câteva suflete, ca şi când slujitorul nu ar avea nimic de a face cu oikonomia sau planul universal interrelaţionat al lui Dumnezeu, sau cu stabilirea finală a împărăţiei

Sale. în mod cert, o asemenea viziune ar stimula parohia mică. aceasta ar începe să-şi vadă marele ei rol. contribuţia şi participarea ci la misiunea universală a Bisericii lui Dumnezeu. în carc ca este parte organică. însă foarte rar parohicnii noştri suni animaţi dc asemenea sentimente, ci limitându-şi calitatea dc membri doar la un rol foarte restrâns, fiind împiedicaţi, astfel, să-şi lărgească orizontul. Noi trebuie să lărgim dimensiunea cclcsiologică a calităţii de membru al Bisericii. Numai aşa vor deveni creştinii, şi împreună cu ci şi păstorul, conştienţi dc marca datorie-răspundere care le revine, anume să lucreze pentru Dumnezeu şi cu Dumnezeu.

în termeni mai concreţi, noile cateheze ar trebui să accentueze interdependenţa şi strânsa relaţie dintre membrii aceluiaşi Trup al lui Hristos. astfel ca efectul căderii unui singur creştin să fie simţii de toţi ceilalţi membri ai comunităţii, iar succesul unuia să aibă urmări pentru întregul Trup. Preotul şi credincioşii trebuie să re-înveţe cum să inicracţioneze şi cum să fie responsabili pentru „edificarea întregului Trup al lui Hristos", urmând eclesiologia paulină a „miresei lui Hristos". Doar atunci vom putea vorbi de koinonia, dc frăţietatea şi interacţiunea mutuală a poporului lui Dumnezeu, popor carc consideră realizările şi căderile celorlalţi, ca ale Iui proprii.

b) Limbajul Credinţei

Prăpastia dintre teologici ţi laici. Cei mai mulţi oameni înţeleg prin cuvântul teologie anumite reflecţii abstracte despre dogmă. Datorită acestor învinuiri binecuvântate sau prejudecăţi neintenţionate, leologia însăşi trebuie să împărtăşească o anumită reputaţie sau discreditare, şi nu există lipsă de comentarii cu privire la responsabilităţile teologilor faţă dc comunitatea largă. Puţini sunt neteologii care să aibă o vagă idee despre modul în care lucrează sau gândesc teologii, sau care să înţeleagă câteva rânduri dinlr-un articol teologic, chiar dacă ar şti cumva unde să găsească acest articol. S-a fixat o prăpastie între teologi şi laici, o prăpastie intelectuală, care nu poate fi depăşită fără o îndelungată pregătire şi o iniţiere finală în mistogogia „teologiei".

Nu este de mirare, atunci, că există unii pesimişti, carc văd o opoziţie între două limbaje: pe de o parte, un limbaj umanist, care constă din modul nostru current de a ne exprima şi. pc dc altă parte, un alt limbaj, cel religios, care păstrează metodele tradiţionale de înfăţişare a adevărului dumnezeiesc. A existat oare o vreme când fiecare rostea aceeaşi limbă, o vreme când se accepta uniformitatea în dcscricrca sacrului? Se zice că învăţatul chincz Confucius ar fi pus toate necazurile omeneşti pc scama folosirii greşite a limbii. Descoperirile ştiinţifice pot modifica lumea materială, însă numai limbajul poate transforma valorile şi ideile. În istoria

civilizaţiei, progresul va fi judecat în cele din urmă prin efectele lui asupra ideilorprivitoare la destinul nostru final, la locul nostru în univers. Putem înţelegedogmele doar studiind conceptele lor. iar aceste concepte le putem înţelege doarprin studierea limbajului în care sunt ele structurate. Conceptele sunt pietrele dczidărie ale realităţilor spirituale şi ale experienţelor mistice, reflectând doctrineleacceptate. Naşterea unei noi dogme este vestită sau profeţită de crearea unor noiconcepte şi termeni prin care să o reprezinte.

Numeroşi termeni doctrinari intră în viaţa religioasă ca termeni tehnici, deneînţeles. Aceasta o simt toţi. cu excepţia acelora care îi formulează, deşi aceştitermeni ar trebui să reflecte acel consensus ecclesiae. Cu toate că mulţi termeni

teologici au găsit calea dc a pătrunde în limbajul religios curent, ci au pierdut, dccel mai multe ori. sensul lor adânc, ceea ce a dus la desconsiderarea lor.

Limbajul este în religie ccva suprem. într-adevăr, fără limbaj şi fără conccptceste greu de imaginat cum ar fi luat fiinţă teologia, cu toate că viaţa religioasăprimitivă s-a dezvoltat poate şi fără să fi dezvoltat un limbaj anume. S-a sugeratde către unii că reînv ierea credinţei ar trebui să se bazeze mai degrabă pe abilitateanoastră dc a comunica lingvistic, decât pe pretenţia de a avea o înţelepciunesuperioară. F.i sugerează să abandonăm ironicul titlu dc homo sapiens în favoareaunuia care poate descrie cu mai multă acurateţe această idee - homo loquens.

Conceptualizarea credinţei

Nici un membru al vreunei orchestre, maestru sau solist, nu ar putea cânta fărăsă-i asculte pc ceilalţi instrumentişti din jurul lui. înainte dc a începe să-i învăţămpc alţii adevărurile noastre, ar trebui să măsurăm gradul nostru de receptivitate şiînţelegere a candidaţilor noştri neofiţi.

Sf. Vasile cel Mare, un admirator al filosoflei greceşti. în timpul studiilor saleclasice dc la Atena, nu a fost păcălit nici de paroxismul limbajului folosit uzual şinici de gramatică sau de poezie. Desigur. Ie-a acordat respectul cuvenit. însă a vă-zut o ierarhie în cadrul acestor instrumente externe, pentru formularea ideilor maiînalte. într-un asemenea context, într-una dintre scrisorile sale. cl a făcut odistincţie netă:

„Pentru un timp considerabil din tinereţea mea. am fost un admirator al uneiasemenea deşertăciuni. Curând am simţit un ataşament orgolios pentru asemeneacursuri. A sosit o clipă , ca şi când m-aş fi trez.it dintr-un vis adânc, şi am începutsă privesc admirabila lumină a adevărului Evangheliei. Atunci am realizatinutilitatea înţelepciunii stăpânitorilor acestei lumi".

Mai departe, studierea Patrologici a descoperit faptul că Scriptura poate fiînţeleasă şi recunoscută doar de către acela a cărui inimă arde de foamea de adevărşi carc nu este captivat atât dc mult dc cele aparente, precum spune şi Psalmistul:„Cât sunt de dulci cuvintele Tale. mai mult decât mierea în gura mea" (Ps. 118.103). Credinţa în Hristos Cel răstignit şi înviat nu poate fi niciodată substituită

limbajului religios, oricât de important ar li limbajul pentru Teologia noastrădogmatică. Trebuie doar să ne reamintim că în istoric, catchumcnii au învăţatarticolele de credinţă în vederea primirii Sfântului Botez. Cateheza nu a precedatangajamentul de unire cu Hristos şi actul dc căinţă, ci a urmat după ele. Atuncicând a dorit transformarea inimii credinciosului, Biscrica nu s-a bazat pc caracteruladecvat al limbajului, ci pe puterea Sfântului Duh.

Conceptualizarea credinţei este o urmare şi nu un antecedent al credinţei.Sfântul Atan&sie. de exemplu, nu a luptat şi nu a apărat termenul dogmatichomoousios doar aşa, pur şi simplu, pentru a uşura actul dc credinţă, ci, maidegrabă, pentru a afirma ceea ce era deja crezut şi preţuit: anume că Mântuitorulîntrupai, al întregului univers, a fost Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat,şi nu un simplu dumnezeu creat. în tradiţia dogmatică a Părinţilor Bisericii,afirmarea credinţei nu era un mesaj pentru lumea care nu credea. Trebuie să nereamintim că în Biscrica veche. Crezul acesteia era ţinut secret faţă dc lumeapăgână. Pentru lume erau proclamate persoana divină a lui lisus Hristos şi fapteleSale răscumpănătoare. şi nu elaborări în articole doctrinare.

Prin urmare, limbajul teologic este pe drept cuvânt, preocuparea adevărată doara celor care cred. doar a celor carc sunt deja convertiţi la Hristos. Acelora carc nucrcd. Biscrica le vorbeşte într-un mod simplu, într-un limbaj ncsofisticat, pentru casă permită puterii Cuvântului lui Dumnezeu să lucreze. Trebuie să se permită ca celemai simple cuvinte ale lui Hristos să atingă urechile celor carc nu crcd. fie ci băştinaşidin regiunile africane, fie cetăţeni din oraşele dezvoltate. Cuvântul lui Hristos estesămânţa grea. care este însămânţată potrivit poruncilor lui Hristos. în aceastăsămânţă rezidă puterea transformării umane, care nu poate fi substituită prin nici unalt efort sau exerciţiu. Domnul dă creşterea, aşa cum ne învaţă şi Sfântul Pavel.

Cel care ripostează spune, totuşi: Nu! Nu este destul! Noi trebuie săpropovăduim cuvântul lui Dumnezeu. Fenomenul necredinţei generale estedovada pentru aceasta.

Desigur, credinţa trebuie să devină relevantă din punct dc vedere cultural,dacă nu, atunci este osândită de la bun început. Exista o ispită carc neîndepărtează în mod invariabil de la adevărata Evanghelic şi dc la mântuirea înHristos. Secularizarea generală este rezultatul uitării de către noi a datoriei dc aevangheliza lumea. Iar dacă necredinţa persistă şi lumea întreagă încă nu crede,cu toată răspândirea largă a Evanghelici, nu putem decât să ne reamintimcuvintele lui lisus, că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.

Scriptura şi pierderea comunicării

Nu există îndoială că sc face tot mai mult simţită în Biserică o pierdere decomunicare între creştini. Aceasta este cea mai mare ameninţare a noastră. Chiardacă discutăm unul cu celălalt, totuşi nu comunicăm. O tăccrc paralizantăpătrunde într-o mare parte a Trupului lui Hristos.

Accastă tăcere nu se datorează faptului că suntem o Biserică mistică şi careurmează mai degrabă exemplul Măriei decât al Martci. Nu sc datorează faptului căsuntem ascetici, duhovniceşti sau apofatici, că suntem o Biserică contemplativă şifără multă vorbă. Aş dori să fie aşa! însă tăcerea noastră nu sc datorează spiritului

nostru contemplativ, ci, mai degrabă, ignoranţei noastre şi neascultării noastre devocea Logosului divin. lisus Hristos, Domnul nostru. Deşi cei contemplativi nufoloscsc întotdeauna limbajul verbal, ei sunt. totuşi, angajaţi într-un schimb spiritualde idei. Ei comunică şi celorlalţi experienţa pe care o au cu Logosul divin şi dauîmpreună mărturie tuturor că LI este Mântuitorul lumii.

Cei care cunosc Logosul divin nu folosesc acest fapt pentru a-şi impunestăpânirea asupra altora. Li caută numai slava lui Dumnezeu. Ei nu slăvesc altăputere decât cea a Domnului Hristos, răstignit şi înviat. Căci în Hristos, fiecarecredincios este răstignit şi înviat, astfel că nu mai trăieşte pentru el însuşi, ci pentruLogos. El spune asemenea Sfântului Pavel: ..Căci n-am socotit ca intre voi să ştiualtceva decât pe lisus Hristos: şi pe Acesta, răstignit" (I Cor. 2, 2).

înainte ca creştinii să propovăduiască lumii întregi, ei trebuie mai întâi săînccapă să vorbească unul cu celălalt. Dacă vom discuta mai întâi noi între noi.atunci vom putea face ca mesajul nostni mântuitor adresat lumii să fie mai efectiv,însă cum vom putea să ne ascultăm unul pc altul, dacă nici măcar nu comunicămvederile şi convingerile noastre unii altora? Schimbul de idei este cel care ţine încirculaţie sângele carc dă viaţă Biscricii. O interacţiune şi interdependenţăstimulatoare a ideilor permite Duhului pătrunzător al lui Hristos, Care sălăşluieşteîn Biserică, să o folosească asemenea unui instrument viabil pentru stârnirea apelorstătute ale mulţumirii de sine.

Noi suntem uniţi în taina mântuitoare dată dc credinţa unică în Hristos Celunul. dar depunem mărturie despre accastă unitate prin schimbul de gândurirealizat prin intermediul limbajului. într-adevăr, diversitatea darurilor SfântuluiDuh devine manifestată în procesul comuniunii verbale. Putem vedea în el semnelebogăţiei vieţii duhovniceşti a Bisericii.

Raţiunea noastră nu este una simplă, internă. Este, asemenea Logosului luiDumnezeu, un „logos exprimat". Creaţi după chipul lui Dumnezeu, noi trebuie sădăm expresie acelui logos din interiorul nostru, carc este al Logosului luiDumnezeu.

în final, sarcina de a stabili astăzi obstacolele în articularitatca eficientă amesajului lui Hristos către o generaţie înstrăinată, cade asupra tuturor creştinilor.Pentru aceasta nu trebuie să fie minimalizate formele existente ale comunicăriiverbale sau scrise. Sfântul Pavel constituie în accst sens un exemplu elocvent.Atunci când a fost nevoit să propovăduia.scă în Palestina, a folosit un limbaj adecvat.Iar când câmpul său de misiune a fost Atena, atunci argumentele şi prezentările saleau avut scopul evident de a veni în întâmpinarea cerinţelor particulare aleauditoriului. în accst sens trebuie să înţelegem afirmaţia paulina: ..Cu iudeii ca un

iudeu am fost. ca să-i dobândesc pe iudei. Cu cei de sub Lege. cu unul de sub Lege• deşi eu nu sunt de sub Lege -, ca să-i dobândesc pe cei de sub Lege " (1 Cor. 9,20).

Drept concluzie, problema educaţiei religioase şi a sincronizării teologice din tim-purile noastre nu constă atât de mult în aflarea unor noi cuvinte care să Ic înlocuiascăpe cele vechi, ci în a descoperi ceea ce transmit şi exprimă creştinilor normali, careparticipă la slujbele bisericeşti, aceste vechi cuvinte, cât şi modul de a dezvăluisemnificaţiile şi sensurile lor adânci, necunoscute marii majorităţi a oamenilor.Incapacitatea limbajului nostru nu va putea li depăşită printr-o înlocuire radicală decuvinte, ci printr-o instruire sistematică a poporului asupra sensurilor lor.

Adevărurile lui Hristos s-au păstrai în scurtele relatări ale Evangheliştilor. Ei auîncercat pe scurt, atât cât au putut, să concentreze în cuvinte expresive teme adâncişi doctrine dificile. Aceste cuvinte folosite de ei. împrumutând elemente didacticeşi dogmatice din practicile de cult iudaic, au fost cunoscute şi foarte uşor înţelese înperioada postapostolică. Autorităţile bisericeşti, urmărind receptarea şi înţelegereade către popor a tradiţiei orale, au predat neofiţilor înţelesurile acestor cuvinte,dcscopcrindu-lc adâncimea şi expunând comorile ascunsc în spatele lor. Sf. Irincune-a reamintit şi el acest adevăr, atunci când s-a referit la obscuritatea parabolelorlui Hristos. A fost lăsat pe seama slujitorilor să dezvăluie şi să reveleze adevărurileascunse în ele şi dincolo de ele.

Biserica, prin faptul că este misionară, arată calea de practicare a metodeiApostolilor în răspândirea mesajului mântuitor. Deseori se află într-o dilemă: aceeade a găsi cel mai potrivii limbaj şi cea mai adecvată metodă. Mesajul ei ar trebui săse bazeze pe situaţii concrete şi particulare. Priorităţile sunt în acest context deimportanţă majoră. Caracterul urgent în proclamarea adevărului ne arată cât decreatoare poate li activitatea misionară, fiindcă înnoieşte ceea ce este relevant.

Cel care ne oferă cheia este Sf. Grigorie de Nyssa. El cere evitareainflexibilităţii, luând în considerare factorii care determină o asemenea operaţie:

„Slujirea cutehetică ar trebui să fie adaptată capacităţii ascultătorului. Acelaşimaterial didactic nu poate fi aplicat tuturor şi nici nu ar trebui să fie acelaşi, ci săfie ales ţ>e buz/J diferenţelor de receptare şi de cultură. Noi trebuie să ne adresămîntr-un mod analogic iudeilor, păgânilor, anomeilor. maniheilor. marcionifilor. ...Sutura particulară a fiecărei afecţiuni pretinde o metodă potrivită de tratament şifolosirea unor argumente didactice convingătoare. Dacă dorim să fim auziţi bine şi

Fr-un mod efectiv, trebuie să adaptăm argumentele noastre. înainte de a le folosi,greşelile de care ne lovim".

1.5. V izitele pastorale

Vizita • o parte necesară a pastoraţiei

Din moment ce prin uşile bisericilor noastre trece doar o minoritate a credincioşilornoştri, nu rămâne altceva de făcut decât ca preotul să întreprindă mai multe vizite

pastorale parohicnilor săi. El trebuie să respecte această datorie a sa adică să-i atingăpe cei ce sunt de neatins, să construiască punţi, să câştige suflete. Trebuie să-i acceptepe oameni aşa cum sunt ei. nefiind folositor să-i critice sever de la primul contact sausă-i mustre pentru indiferenţa lor, şi aceasta pentru că oamenii ar putea să se simtăofensaţi. Cel dintâi contact trebuie să aibă în vedere construirea unei relaţii, stabilireaunei prietenii şi câştigarea unei confidenţe. Restul va veni mai târziu. încetul cu încetul.Vizitele sunt o parte necesară a strategiei pastorale. Ce altceva ar mai putea să facăpreotul în cazul în care ar lăsa la o parte această datorie a sa? Să stea în biroul său. săse ocupe de grădinărit sau să citească presa? Ar deveni în curând prizonierul izolăriisale lamentabile şi arogante, spunând: „Lasă, să vină ei la mine. dacă mă vor!" Darneapărat preotul trebuie să-i viziteze în mod regulat şi constant pe cei bolnavi şi pe ceiîn vârstă şi să stea de vorbă cu ei. Oricând iese din casă să nu se reîntoarcă fără să fifăcut acestor oameni măcar o singură vizită prietenească. în acest context nu maitrebuie să uităm partea plăcută a vorbăriei sau a taifasului. Femeia în vârstă care nupoate ieşi din casă. fiind nevoită să rămână singură în camera ci. doreşte să afle şi cadespre ultimele întâmplări şi. chiar zvonuri din parohie. Iar dacă preotul este atent, el îipoate satisface curiozitatea ei insaţiabilă şi să pună bazele, cu această ocazie, uneimijlociri şi intermedieri. Nu va ieşi întotdeauna bine. Dar prin întrebări simple, va puteapătrunde mai în adâncime în viaţa ei interioară, putând, astfel, să afle problemelefundamentale pe care aceasta şi Ie pune.

Echipa însărcinată cu vizitarea parohicnilor. Vizitarea pastorală nu poaterămâne în sarcina doar a unei singure persoane. Preotul trebuie să formeze o echipă,un grup. vreo duzină de credincioşi gata să ia parte la această lucrare importantă.Acest fapt se va petrece la început mai greu. până când parohienii îşi vor dezvoltasentimentul responsabilităţii şi se vor deplasa dincolo de ccreul unui grup de discuţie.Nu trebuie să devenim nerăbdători, aşteptând convertiri fulgerătoare, ca urmare aactivităţii noastre. Faptul că preotul intră într-o locuinţă doar de dragul de a-i vizitape oameni, este pentru aceştia un semn vădit că există cineva care sc îngrijeşte şi deei şi că nu sunt. prin urmare, ignoraţi sau izolaţi. Să ne reamintim cum îi încuraja Sf.Ioan Gură de Aur pe cei săraci şi pe ccrşctori. să sc adune la portalul bisericii sale,astfel ca să le reamintească credincioşilor săi că Hristos nu este prezent numai înEuharistie, ci şi în persoana fiecărui sărac. Cele două sunt inseparabile, însă Hristos- cel sărac deseori nu este reprezentat. Chiar şi vizitele de rutină, având ca scopimediat pregătirea botezurilor, a nunţilor etc, oferă ocazii pentru un dialog fructuos.

Misiunea apostolică iniţială. Vizita a fost de la început o misiune apostolică,ea a fost calea prin care Hristos însuşi Şi-a împlinit mare parte din misiunea Sa. Sc

aşteaptă din partea noastră să-i învăţăm pe oameni să sc ajute. Rezultatele sc vorputea vedea doar după ani de zile. însă vor fi pline de satisfacţie. Şi nu va dura mult

până ce preotul va putea rosti lauda lui Isaia: ..lată. eu şi pruncii pe care Dumnezeumi i-a încredinţat, suntem ca nişte semne şi minuni în Israel, de la DomnulSavaot". Iar atunci, puţini vor începe să spună, şovăind totuşi, că ..Dumnezeu avizitat şi a mântuit pe poporul Său". Fiindcă vizita ca atare vorbeşte o limbă pecare puţini nu vor fi în stare să o înţeleagă.

Datoria preotului este multiplă. Un preot onest nu poate fi decât îngrijorat denumărul alarmant de mare al celor care nu merg la Biserică. Din ce motiv nuparticipă cea mai mare parte a parohicnilor in mod regulat la viaţa liturgică acomunităţii? $i din care cauză participă doar o minoritate de poate doar 10%? Cc-iţine pe atât de mulţi oameni departe de familia lui Dumnezeu? Datoria preotuluieste dublă: să-i slujească pe cei prezenţi, dar şi pe cei absenţi. Cei care participă lacultul divin cu regularitate, pot să sufere de pe urma unui pictism tradiţional. Eisunt obişnuiţi să urmeze anumite tradiţii şi obiceiuri. în acest context, datoriapreotului constă în aceea de a face pentru aceşti credincioşi serviciul euharistie maiînţeles, mai dinamic, mai înălţător, mai înnoitor, producând un anumit sens demetanoia. Formalismul, ritualismul, familiaritatea faţă de sacralitatea Euharistieipot duce la un pietism static. Oamenii părăsesc lăcaşul de cult fără să fi fost deloczguduiţi în fiinţa lor interioară. Cealaltă datorie a preotului îi priveşte pe cei caresunt absenţi: Care este motivul pentru care nu vin la Biserică? Fiecare creştinconstituie o problemă pastorală particulară. Fiecare îşi arc îndoielile sale.problemele sale, propriile sale motive pentru a se separa de religios în general,îndepărtându-se de viaţa parohiei. Se poate ca pe vreunul, viaţa privată să îlîmpingă la o oarecare distanţare de Biserică. El nu doreşte să aibă în minte sfaturilelui Dumnezeu şi nici glasul lui Dumnezeu. Carc-1 cheamă la căinţă. Totuşi,numeroase persoane de acest fel aşteaptă în momente de angoasă o asemenea voce,o vizită, ceva care să Ic reamintească, să le trezească şi conştiinţa, să le vorbeascăcu compasiune şi să le arate o cale de restaurare, de salvare, de mântuire, dereconciliere cu Dumnezeu şi cu poporul Său. Cei ce merg în prezent la biserică aunevoie de hrană şi de reînnoire. Aceştia trebuie să devină misionari, să radieze şisă mărturisească prezenţa lui Hristos. Cei absenţi au nevoie de vizite. Ei trebuie săfie recunoscuţi, să fie trataţi cu compasiune, să fie asiguraţi că Dumnezeu. îndragostea şi răbdarea Sa. îi aşteaptă să se alăture marii familii creştine.

Vizitarea bolnavilor. Nu este deloc uşor să le întâlneşti cu oameni foartebolnavi. Ei prezintă mai multe puncte delicate: Cum să consoleze preotul pc cinevafoarte bolnav, despre caic ştie că va muri de o boală incurabilă, sau că va rămâneinvalid pentru tot restul vieţii? Cum să vorbească cu o persoană bolnavă, care esterevoltată împotriva lui Dumnezeu şi care nu poate să înţeleagă cauza pentru careAcesta permite ca un om să sufere chiar înainte de a ajunge la bătrâneţe? „De ce

eu şi nu altul?" Să ne reamintim cazul lui Iov şi al prietenilor săi din VechiulTestament: aceştia nu au mai fost capabili să poarte o discuţie. Frustraţi denegăsirea unor cuvinte potrivite în fata dezastrului care 1-a lovit pe un om drept şiinocent, ci au preferat să tacă! Slujirea celor bolnavi nu înseamnă pierdereatimpului cu întrebări fără rost, puse atât de des de alţii. Preotul este însărcinai săexercite oparmmythia. o slujire de v indecare, de consolare şi încurajare, dc întărirea moralului celui bolnav şi dc ajutorare a lui. pentru ca să vadă lumina dinîntuneric, pentru ca să vadă dragostea Tatălui. înainte de a-i vindeca pe cei bolnavi.Hristos a avut. câteodată, lungi discuţii cu ci. fapt nemenţionat de Evangheliilesinoptice. Sf. lacob ne invită să ne rugăm, să-i mângâiem şi să-i încurajăm pe ceibolnavi (lacob 5. 14-16).

Există persoane a căror boală este, în primul rând. dc natură spirituală. Pelângă maladia fizică, alţii pot avea şi probleme economice. însă îndrumareaduhovnicească este necesară în egală măsură atât celor bogaţi, cât şi celor săraci.

Să urmărim acum cine este bolnav. Atunci când vorbim despre bolnavi, negândim imediat la persoane izolate în spital sau în locuinţele lor. persoane uitatede lume şi pe care nimeni nu vine să le vadă. însă mai sunt şi bolnavi care nutrebuie să stea neapărat la pat. Aceştia umblă pe stradă, chiar lucrează, dar sunt,într-un anumit fel. bolnavi. Alţii, deşi în imobilitate fizică, sunt. totuşi, în contactcu medicii, surorile medicale şi rudele. O persoană bolnavă aşteaptă un anumitajutor de la toţi aceşti oameni, aşteaptă cuvinte bune. şi aceasta doar fiindcă estebolnavă. Mediul ambiant joacă un rol important în însănătoşirea sa. Deşi arecontact cu lumea, există totuşi un vacuum, o lipsă pe care nimeni, cu excepţia unuipreot înţelept, nu o poate umple. Vă/ându-i în jurul său pe ceilalţi oameni sănătoşi,care se pot mişca şi care sunt plini dc energie, ar putea avea un sentiment dcinferioritate. Sc blamează pe sine însuşi că nu poate urma ritmul celorlalţi. Sesubestimează, se descalifică, se consideră un „invalid". Ceilalţi oameni, bineintenţionaţi şi generoşi, îi scutesc dc la săvârşirea celei mai mărunte fapte,spunându-le „Lasă-mă pe mine" şi, astfel, fără să-şi dea seama, contribuie lateama ascunsă a celui bolnav faţă dc incapacitatea sa.

Prin urmare, cei bolnavi caută respect, având dorinţa de a fi pe deplinrecunoscuţi, cu toată infirmitatea lor, doresc să fie priviţi şi trataţi ca persoane cudemnitate şi valoare, chiar dacă duc jugul unei realităţi dureroase. în accst caz estedc marc ajutor să sc coopereze cu cei infirmi, să se apeleze la posibilităţile şiresponsabilităţile lor, amintindu-lc că situaţiile lor nu sunt lipsite dc speranţă,deoarece, în ciuda tuturor greutăţilor, ci posedă numeroase resurse creatoare. Oasemenea atitudine din partea preotului va avea drept urmare o restabilire asentimentului de încredere în cel bolnav, un echilibru indispensabil, care să-l facăîn stare să pună în acţiune ceea ce i s-a oferit. O asemenea descoperire are un impactşi pe plan spiritual. Se evidenţiază faptul că oricine, oricât ar fi de handicapat.

rămâne o fiinţă de neînlocuit, unică, foarte dragă lui Dumnezeu, o persoană pentrucare Hristos a murit. Bolnavul este ajutat să vadă această nouă realitate, anume cărămâne în continuare un membru deplin al marii familii a lui Dumnezeu, familie încare îşi arc locul său. participând, astfel, la manifestarea împărăţiei lui Dumnezeu.Mai mult, bolnavului i se dă chiar şi o misiune pe care o poale îndeplini în situaţiaîn care sc află: să dea o mărturie, prin bucuria sa, prin răbdarea şi amabilitatea sa,celor care vin la el să-1 viziteze şi să nu dea dovadă de nervozitate sau amărăciune,cum se întâmplă des Ia cei bolnavi. Preotul trebuie să aibă de grijă ca cel suferindsă fie integrat în fiecare lucru care îl priveşte pe acesta. Trebuie să înlăture dinmintea celui bolnav orice urmă de ezitare şi de timiditate datorate infirmităţii sale.Să-i arate că în loc dc a fi prizonier al propriului său cu, al propriei sale drame, celsuferind trebuie să privească durerea cu ochii copilului lui Dumnezeu.

1.6. Rolul Spovedaniei în tămăduirea umanului.

Păcatul şi misiunea vindecătoare a lui Hristos

Biserica este o comunitate care tămăduieşte. Când Hristos a conferitApostolilor Săi puterea dc a lega şi de a dezlega păcatele. în spatele acesteiafirmaţii s-a aflat compasiunea Sa iubitoare faţă de mizeria umană, cât şi dorinţaSa dc a-i restaura pe păcătoşii căzuţi şi răniţi. Unii s-ar putea întreba care ar filegătura dintre practica disciplinară şi cea tămăduitoare a preotului. Fiinţa înseşi areconcilierii poate fi înţeleasă doar în contextul unei pedagogii înţelepte.Dumnezeu vindecă şi. în acelaşi timp. mântuieşte, astfel ca cel slab să nu se maireîntoarcă la starea anterioară, de păcat. Persoana arc nevoie dc vindecare înîntregimea ci: conştiinţa rănită, imaginaţia, emoţiile, dorinţele şi năzuinţele, toateacestea aşteaptă să fie reînnoite şi reorientate. Păcatul pătrunde în întreaga dinţa şio cucereşte, tocmai de aceea trebuie înlăturat; în accst scop este necesară o operaţiechirurgicală care, cu siguranţă, e dureroasă. Este necesară o adevărată ascezăf. ogolire de sine. o autodisciplinare, abnegaţie. ..violenţă", aşa cum se înţelege dincuvintele Mântuitorului (Mt.l I, 12). Din moment ce păcatul este izvorul oricăreidezordini şi al oricărui rău. se impune o curăţire totală a fiinţei interioare.

Obiective şi strategii. Unul dintre obiectivele slujirii vindecătoare este tratamentula două fenomene moderne: bidimia şi anorexia spirituală. Bulimia spirituală estefoamea puternică pentru ceea ce c inutil, superficial, temporal, irevelant în viaţa de zicu zi: având ca urmare transformarea omului într-un tip complet secular, adânc ataşatde prezent şi dc efemer. Celălalt simptom, anorexia spirituală, este absenţa oricăruiinteres pentru ceea ce este spiritual, permanent, absolut şi plin dc sens. Ambele acestesimptome constituie o plagă a societăţii noastre.

Nu există în această viaţă o altă bucurie şi fericire decât aceea de a-i face pealţii bucuroşi şi fericiţi. Aceasta este şi misiunea preotului şi sensul adânc al

pastoraţiei, al mărturiei şi al comunicării profetice cu privire la ceea ce este defapt viaţa şi ce trebuie să devină dacă este modelată conform Evangheliei. Toateactivităţile au ca scop formarea unor fiinţe umane complete, paşnice, bucuroase,iubitoare. încrezătoare în ele însele şi sigure. Odată ce preotul îşi asumă aceastăresponsabilitate, descoperă foarte repede imaginea multiplă - a componentelorparohiei sale. descoperă un organism duhovnicesc şi moral complex, care reflectănatura diferită a Trupului lui Hristos, sub condiţia sa pământească. Descoperă„pietre vii" (cf. I Pt. 2. 5). adică parohieni sănătoşi, alţii adormiţi, alţii morţi, alţiibolnavi de moarte, iar alţii indiferenţi, dar descoperă şi membri complet morţi,insenzitivi la orice voce şi la orice apel şi care evită sistematic orice contact. Şipentru a nu face ca imaginea parohiei să fie privită cu prea marc pesimism, preotulnu trebuie să uite de comorile ascunse, de credincioşii care duc zilnic o bătăliefîră zgomot şi care rămân alături dc Dumnezeu, chiar şi atunci când conştiinţa lorse revoltă împotriva unor lucruri care există în parohie. Tocmai datorită acestei„mici turme" a lui Dumnezeu există parohia.

Cineva a întrebat odată un pustnic cum îşi petrece el timpul. Sihastrul arăspuns:

..Lupt împotriva patimilor mele. dar deseori nu izbutesc să le înving. Nucedez, mă ridic din nou. nedisperând, ci continuând lupta mea. în anumitemomente cad. dar nu rămân în căderea mea. Mă ridic şi cad şi iar mă ridic...".Acest episod reflectă viaţa adevărată a creştinului, anume aceea dc a nu rămânedefinitiv în căderea lui identificată cu răul. de a nu dispera şi de a nu subestimaharul pe care îl arc. dcoarccc el, ca persoană, e destinat să-1 învingă pe diavol şisă nu poată fi învins de acesta.

într-un asemenea context, preotul trebuie să plănuiască o strategie pastoralăînţeleaptă. Multe sc vor spune despre participarea asistenţilor săi laici in diverseleacţiuni de evanghelizare şi în proiectele misionare. întrebările care sc pun în oeca cepriveşte metodele sunt acestea: vorbim noi. în Biserica de azi. limba pe care ovorbesc şi oamenii care trăiesc în jurul nostru? Răspundem oare la întrebările pe carele pun ei? Nu suntem noi oare prea triumfalişti şi patcrnalişli atunci când raportămviaţa bisericească la alţii? Unii oameni văd un pcricol evident în supra-accentuareatrecutului, a tradiţiei. Este adevărat că dacă am fi fixaţi sau prea legaţi dc trecut, amputea risca să uităm schimbările din prezent, însă şi dacă exagerăm prezentul amputea să subestimăm puterea şi importanţa reală a trecutului, a tradiţiei.

Există nevoia de a deveni mai imaginativi şi mai creativi, dc a fi capabili săîmpărtăşim lumii experienţa noastră creştină, proclamând că viaţa în Biserică nueste una învechită, ¡relevantă pentru realităţile şi aspiraţiile umane din ziua dc azi.ci o realitate vie. care atinge cele mai ascunse părţi ale sufletelor noastre. Modelul

cclesiologic creştin primar şi patristic pune accent pc comunităţile care sc dezvoltăşi a căror creştere este bazată pe darurile şi calităţile parohicnilor devotaţi. în cazul

în care evanghelizarea şi reînnoirea au succes, atunci, pe lângă un preot dinamic,mai trebuie să existe şi un nou tip dc comunitate. Desigur, preotul rămânecatalizator al acţiunii dc evanghcli/are. însă noi trebuie să creăm un spirit demisiune participatorie, în care credinţa ortodoxă să fie contopită cu practica. Cinevaa spus odată: „Am căutat sfat de la Scriptură, iar sfatul a fost acela că am începuisă fac vizite şi să am experienţă pastorală. M-am îndreptat spre tradiţia liturgică şiaceasta m-a dus înapoi la Scriptură. în final am devenit un mesager fericii între celedouă. văzând că ambele sunt necesare şi că una se referă la cealaltă".

Acum, după ce s-au spus toate acestea, cineva s-ar putea întreba care estepână la urmă subiectul şi denumirea acestei discipline. Noi suntem obişnuiţi săîmpărţim diferitele ramuri ale disciplinelor studiilor teologice în categorii şigrupări. Este adevărat că metodologia joacă un rol important în tratareasubiectelor religioase, iar teologia nu poate constitui o excepţie. Pe dc altă parte,natura Teologiei Ortodoxe nu este liniară, ci circulară. Aceasta înseamnă căcredinţa noastră nu sc restrânge exclusiv doar la un câmp sau la un domeniu, ciatinge toate disciplinele, arătând prezenţa ci în toate şi interdependenţa tuturor.Aceasta înseamnă că studiind Dogmatica, poţi vedea inevitabil implicaţiile însotcriologic. cât şi modul de a pune doctrina în practică. Orice efort în vedereaclasificării şi distingerii diferitelor câmpuri ale credinţei noastre nu trebuie să neconducă la izolarea lor. ci. din contră, să nc arate interrclaţionarca existentă şiaspectul dc întreg al tuturor ramurilor teologice.

Preocuparea noastră principală va fi modul în care va trebui să construimparohia creştină, astfel ca ea să devină strângerea într-un anumit loc a Trupului luiHristos. în scopul acesta se vor recomanda căi şi orientări după care constructorultrebuie să-şi zidească mai întâi propria sa casă. propria sa viaţă interioară, ca apoi,în pasul al doilea, să facă din comunitatea sa „pietre vii", credincioşi autentici,mărturisitori vii. care să crească în împărăţia lui Dumnezeu cea pământească, adică,parohia, caic anticipează pc cca cshatologică.

Spovedanie şi refacerea persoanei. Clement din Alexandria îi îndeamnă pecreştini să nu fie mulţumiţi cu o simplă dezlegare de păcate, dacă aceasta nu esteasociată cu un efort sincer de a începe o viaţă nouă. Penitentul trebuie să sestrăduiască pentru o completă restaurare a fiinţei rănile. Dacă această restaurare şiIcrapie completă nu a fost atinsă, atunci iertarea acordată arc un efect minim asuprastării duhovniceşti a celui căzut. Pentru Sf. Părinţi, viaţa creştină este o luptă şi obătălie continuă împotriva vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Origcn îi idcnlifică pccreştini cu „martiri" care urmează modelul - typos - , anume pe Stăpânul lor(Evr.12). in cursul vieţii Sale. Hristos a fost un luptător împotriva ispitelor şi

împotriva forţelor întunericului şi a duhurilor distructive ale acestei lumi. Prinurmare, disciplina ideală a vieţii în Hristos nu este evitarea. într-un mod selectiv, a

acestui sau a acelui rău, sau invers, săvârşirea acestei sau acelei fapte bune. cirămânerea în deplină dragoste şi comuniune cu Dumnezeu, păstrându-ţi întreagafiinţă în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Oricc rău distruge această relaţie:sfărâmă, distruge unitatea comuniunii în Biserică. în Actul martine al lui Policarp,acest Părinte din Smima este descris ca unul care s-a alăturat luptei împreună cuApostolii şi cu drepţii, luând parte la bucuria şi slava lui Dumnezeu în doxologic. înOccidentul din ziua dc azi. sc poartă numeroase discuţii despre noile forme pe caretrebuie să le ia slujirea tămăduitoare, cu un efort unilateral de a reînvia anumitepractici vechi, care au fost utilizate în perioada harisinatică descrisă de Sf. Pavel. întimp ce nimeni nu poate nega acţiunea liberă a Sf. Duh şi răsplătirea cu noi daruria acelora care cer, sau eficacitatea rugăciunii frecvente şi neîncetate pentrutămăduire. Biserica pune accent pe prioritatea restaurării şi a terapiei interioare.Sufletele noastre sunt bolnave şi, ca urmare, mulţi dintre credincioşii noştri suferăteribil de pe urma conflictelor interioare, a singurătăţii, a frustrării, decepţiei şifricii, a angoasei, insecurităţii şi a depresiei, a obsesiilor neîndurătoare, a grijilor,preocupărilor sexuale etc. în asemenea domenii vitale. Spovedania poate oferi unserviciu inestimabil. însă problema care rămâne este lipsa unor duhovnici capabilişi a unor părinţi spirituali.

Contribuţia tămăduitoare a Spovedaniei este relevantă pentru mulţi creştini deo scrupulozihite patologică, creştini care insistă pe o relaţie exclusiv individualăcu religia şi care e\ ită orice intervenţie exterioară sau orice îngrijire pastoralăadevărată. De la Reformă încoace. Spovedania a fost ostracizată ca fiind contrarădoctrinei despre harul acordat liber şi despre răscumpărarea nemijlocită a luiHristos. Slujitorul Bisericii nu are dreptul să intervină. în Protestantismulapusean. Spovedania a fost înlocuită cu căutarea personală de către suflet aiertării şi a reconcilierii direct de la Dumnezeu. Doar recent, unii protestanţi auînţeles fundamentul excentric şi nebiblic al unei asemenea viziuni, şi, încetul cuîncetul, putem vedea încercări vrednice de laudă din partea lor pentru restaurareapracticării Spovedaniei: Ca de pildă, cartea remarcabilă a lui Max Thurian.precum şi lucrările altor autori, care resping opiniile protestante fundamental isteextreme şi care reînvie concepţiile lui lua/ier şi Calvin, care nu au intenţionat săînlăture Taina Spovedaniei însăşi, ci abuzurile legate de ea în acea perioadă dedeclin religios, dominată de teologia scolastică.

în acest context, noi trebuie să ne amintim dc faptul că în Biserica primară.Tcrtulian a întâmpinai greutăţi în găsirea echivalentului latin al termenului grecescexomologesis. Fiind jurist de profesie, el 1-a redat, din nefericire, printr-un cuvântluat din vocabularul juridic latin: paenitentia, fapt care i-a desemnat în mod greşitun caracter punitiv, de pedeapsă. S-a ajuns în acest fel la o îndepărtare dc natura

pur terapeutică şi catarsică pc care Spovedania a avut-o în Biserica nedivizată:Origen ne-a îndemnai să privim această Taină ca pc un „medicament": iar pc