MIRCEA HORIA SIMIONESCU, UN FANTAST IRONIC

V. şi:►DESPRE JUNEŢE ŞI DOI DISIDENŢI (Radu Petrescu şi M.H.Simionescu)

            Mircea Horia Simionescu a fost un scriitor cu explozie întîrziată. Zice el că e la mijloc un soi de pariu cu intimii, eu zic că e o mare ambiţie. O ardere a etapelor: tatonări, căutări, eşecuri s-au consumat înăuntru. Din spuma acestora a ieşit deodată un scriitor.             (Debuturile tîrzii au un farmec bărbătesc şi rezistent: Cuvinte potrivite, Adela, Craii de Curtea-veche, cărţi care se nasc bătrîne, cărţi-surpriză, cărţi-lovitură-de-teatru, repede primite pe orbita stelelor fixe. Sunt opere de scriitor şi nu doar de autor, cu alte cuvinte nu-s doar produsul talentului, ci şi al conştiinţei literare bine dospite. Cu experienţa de viaţă te înscrii la examenul de scriitor, cu experienţa literară îl promovezi. Nu altul e cazul lui Mircea Horia Simionescu, literat mai mult decît autor).                                                                                    *            Prima carte din tetralogia lui Mircea Horia Simionescu, Dicţionarul onomastic, a picat “la ţanc”, într-un moment care i-a reliefat unicitatea.Volumului i s-ar putea găsi, aici, la noi, un cîmp căruia să-i fie, cît posibil, circumscris. Jos de tot am pune Cantemir, Istoria ieroglifică şi alături Pseudokineghetikos; am aminti apoi sugestia lui Călinescu de a scrie o istorie a unei literaturi inexistente, deci pe de-a-ntregul fantezistă; în fine, ajungînd la timpi mai apropiaţi, ne-am gîndi la inclasificabilele volume ale unor Matei Călinescu (Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter) sau Toma Pavel (Fragmente despre cuvinte). Avînd un timbru comun cu factura inefabil eseistică a acestor opuri, dicţionarul lui M.H.S. ar putea fi subintitulat “viaţa şi opiniile numelor de persoană” sau “fragmente despre nume”.             Totuşi, opera lui M. H. Simionescu nu-i nicidecum un eseu. Nu e nici roman şi nici... dar am putea epuiza ineficace toate genurile arătînd ce nu este această carte. Pentru că Dicţionarul onomastic e – riscăm categoricul – prima scriere totalmente ingenuă a literaturii noastre. Fără a inventa un gen, nu aparţine niciunuia. Mircea Horia Simionescu nu vrea să „arunce în aer” literatura, vrea să arunce aer în literatură. Nu s-o facă mai puţin serioasă – paginile lui M.H.S. pun probleme din cele mai încruntate –, dar mai respirabilă, mai vivace. Mozart zmulge acorduri sfîşietoare şi harfei, nu doar pianului. Şi apoi, toată înţelepţimea lumii, de la Socrate şi pînă la Brâcuşi şi Călinescu susţine la unison că acela care nu mai e copil şi nu se mai joacă deloc – nu mai trăieşte. M.H.S. este un spirit lucid, dedat jocului în mod programatic şi savant. “Cititorii obişnuiţi mă vor citi şi mă vor înţelege, ne asigură el, în Dicionar onomastic, p. 276, pentru că şi lor le place jocul mai mult decît filosofia de manual”. O sută de pagini mai departe dăm peste o adevărată teorie a jocului, pe care o reproducem in extenso pentru că ea sugeră mai bine decît am face-o noi aerul cărţilor lui M.H.S., în care insolitul se amestecă cu parodicul, tragicul urmează zglobiului, funambulescul alternează cu epicul cuminte, bufonada suprarealistă se interpune pasajelor de mare acuitate caracterologică şi socială:            „JOCURILE NOASTRE CELE PLINE DE SPERANŢE. Într-una din vizitele pe care i le făcusem, cu puţin înainte de moartea sa, Călinescu îmi vorbise despre marea bucurie pe care i-o prilejuiau jocurile. Mărturisind că uneori, a putut trăi mai multe săptămîni fără să citească, nici să scrie, el nu-şi închipuia să se poată lipsi măcar pentru o zi de satisfacţiile pe care i le procură arabescurile gratuite ale nevinovatelor improvizaţii particulare. Jocul este obiectivarea în lucruri mărunte şi în raporturi fără pretenţii, şi tocmai de aceea desăvîrşită, a setei noastre de absolut, de libertate. [...] A te juca înseamnă a te expune generos ordinii obiectelor, a învăţa cuminţenia şi înţelepciunea lor, a sărbători, suficient de acaparat, destul de detaşat, sufletul lor pur, aşezîndu-te între ele nu ca un contabil, nici ca un precupeţ de rînd, ci ca un ax de scrînciob în jurul căruia obiectele zboară şi se desăvîrşesc prin ameţitoare, infinite rotiri.             M-am jucat întotdeauna şi mă joc, în continuare, cu înverşunată plăcere (Dicţionar onomastic, p. 366).                        Admiraţia pentru Călinescu e cuprinsă nu numai în această consonanţă sufletească, ci şi, pe şleau, în articolul:                             "GEORGE. III. Lucrător diabolic geniu al cărţii, marele meu contemporan declanşează în obiectele culturii deschiderea florilor şi curgerea transparentă a ideii".             Ce înseamnă pentru M.H.S. jocul literar? Maxima libertate, zburdălnicie în asocierea ideilor, indivizilor, faptelor (în sensul în care şi Călinescu se joacă în Domina bona), în dispunerea grafică, în mimarea ticurilor intelectuale, livreşti şi a tuturor stereotipiilor, cărora li se dă cu tifla. În Bibliografia generală, într-o recenzie la născocitul Esmée Lemoine, Hai la groapa cu furnici, zice M.H.S., printre altele: "Se duceau, într-adevăr, sau poate glumeau că se duc... Se retrase la mînăstire (sau se făcu că se retrage)..." Iată totul. Mircea Horia Simionescu se aşează sub acest sernn. El spune sau poate se face că spune, el face literatură, dar se şi joacă, grav, nu-i vorbă, de-a literatura. De unde o ambiguitate şi o prospeţime cuceritoare.             M.H.S. este, în plan literar, dar poate nu numai, un temperament sangvin, sarcastic cu bonomie, maliţios, cu amabilitate, zeflemist cu calm superior, tăios cu zîmbet suav, muşcător cu politeţe. Observator sagace , colecţionar de hibe. Spirit neliniştit, fremătător, inventiv pînă la paroxism. Formula operei sale îi aparţine aproape în întregime (Gide spunea că „ideea operei este compoziţia ei” – Journal, Pléiade, I, p. 94). E un portretist excelent, crochiurile sale au simplitatea de linii a unui Matisse şi forţa caricaturală a unui Goya. Desigur, pentru a ajunge aici a fost hrănit şi format de

Urmuz şi Arghezi (Tabletele din Ţara de Kuty), Jules Renard (Jurnal), copios Călinescu (romanele, eseurile, fişele caracterologice ca, de pildă, Dom Costică, Nea Vasile, Tase, Ilie, Mieluţă din Caracterologice, Revista Fundaţiilor [Regale], 3/1945; v. Cronicile optimistului, 1964, pp. 64-74), cît şi, mai cu seamă, propria structură psihică. Toate acestea i-au inculcat moralismul, vizibil nu doar în forţa de fixare a tipurilor şi ticurilor, dar şi-n predilecţia pentru maxime şi notaţii aforistice, multe revelante, cînd nu sunt doar savuroase şi pline de un sui-generis umor:             “Autorul e atît de prolix, încît unele fraze îi ies din carte şi atîrnă ca aţele unei cuverturi fără tiv. * Bietul ! Contează pe bunăvoinţa cititorilor lui... * Ce e Omul? Dar ce e Oma ? * E mare producător de adepţi. * Angajăm scriitori şi poeţi să producă opere la prefeţele bine documentate ale editurii noastre. * Deocamdată grădina zoologică se întinde pe douăzeci de hectare. Se prevede ca în viitorii cinci ani să cuprindă întreg oraşul şi să se confunde cu el” etc. (Dicţionar onomastic, pp. 87-92).             Om de cultură (literară, plastică, muzicală), bine digerată, M.H.S. o sublimează într-una plăsmuită, ficţionară pe care o expune aţos şi nonşalant prin delicioase trimiteri la tratate, manuale, enciclopedii care nu există (sau, de ce nu? există, dar numai în sublimul continent al ficţiunii). Procedeul e de sorginte borgesiană, dar autorul Dicţionarului... şi al Bibliografiei..., concepînd poate şi el Paradisul ca pe o imensă bibliotecă, îi dă turnură proprie.             Din frecventarea avangardiştilor, cu care e consangvin prin tentaţia insolitului perpetuu, a prins M.H.S. gustul aşezărilor în pagină neobişnuite, şocante, cummings-iene . Nu citez, ca să nu-mi ridic în cap tipografii, dar trimit la Dicţionar..., între paginile 296 şi 306. Urmuz se iţeşte printre filele Dicţionarului... şi Bibliografiei..., fie în portretele antropomorfe , în care omul fuzionează cu obiectul:            “DOROFTEI. Bărbat pe care o mare fundă nevăzută înodată la gît îl făcea să aibă drăgălăşenii de căţel pechinez. DIETRICH. Cărare perfectă, degetul mic păros. FRANÇOIS. Metalic, dulce şi spiralat, ca un tel de pe care se scurge spuma siropoasă de albuş" etc., fie în zumzetul sonorităţilor lexicale pure şi comice:             ”Stăteau aşa privind spre arbori • Aşa, Noga, Mor şi Harbor ... Şi alături pe covoare / Rîd cu faţa zîmbitoare: / Gladis, Monda, Ex şi Ada / Zara, Lena, Promenada, / Deku, Palis, Lunes, Relli / Jager, Komis, Menestrelli”.             Pasaje ca acestea sunt intermezzo -uri, dar n-am putea zice că cel puţin o treime din opera lui M.H.S. e compusă din impromptu -uri, intermerzo-uri ? Scrisul lui M.H.S. e un imens spectacol-coupé .            Fundamental, Mireea Horia Simionescu e un IRONIST, un sceptic maliţios, mefient faţă de patetic, faţă de prealiric şi în genere faţă de tot ce miroase a clişeu. Trebuie să-i citim cărţile şi ca pe un mascat Prostologhikon , în care mişună tot ce este tembelism, închistare, rutină, şablon, poză în arta scrisului şi vorbitului. M.H.S. are o hipersensibilitate pentru plat.                         Cu toate acestea, printr-un joc de cuvinte am spune că structurală, la M.H.S. este tocmai folosirea locurilor comune, în sensul în care restaurantul, parcul etc. sunt locuri comune. Cartea de bucate = locul comun al tuturor reţetelor. M.H.S. scrie în blocuri fragmentare, e atras funciar de cărţile în care se îmbucă, prin forţa lucrurilor şi a talentului, parcèle de sine-stătătoare. “Aproape toate cărţile lui sunt realizate din scurte bucăţi, ecou şi convertire a situaţiilor pe care le trăia în timpul zilei... Credinţa lui artistică îl apropia mai mult de structuri de tipul mozaicarului Hans Sachs decît de rafinamentul economicos al modernilor", mărturiseşte autorul într-o pagină disimulat auto-critică din Bibliografie... „Învinuirea de incoerenţă adusă acestui fel de a scrie – nota Geo Bogza, cu decenii în urmă – e fundată numai pentru o anumită altitudine. De îndată ce te ridici deasupra ei, valorile curente jos, acelea în baza cărora se dăduse sentinţa, se anihilează în viteză... Un disc cu cele şapte culori ale spectrului solar, învîrtit repede, dă culoarea – inculoarea – luminii. Învîrtiţi repede, foarte repede, tot bagajul vostru de sentimente, de cunoştinţe. Şi veţi vedea" (Antologia... lui Saşa Pană, E.P.L., 1969, p. 100). E ceea ce face M.H.S., autor, in spe°  încă, al unei ample Comedii a Cuvintelor şi a Oamenilor.             Calitatea sa de căpătîi e fantezia, o fantezie-amfibie, care pluteşte tot aşa de uşor în apele rîsului după cum se ridică şi în spaţii lirice. Prozator de forţă, ar putea scrie, şi o va face, o perfectă proză de disecţie, de observaţie realistă, condimentată cu captivante răsuciri stilistice. Evident, nimeni nu e profet în ţara lui, dar am credinţa că de la M.H.S. trebuie aşteptat un roman trainic şi mustos.             Global, am putea folosi apropo de M.H.S. o frază a lui Lovinescu despre Călinescu: “nici una din nuanţele talentului literar nu-i lipseşte” – sarcasmul dur, lirismul învăluitor (admirabile sunt povestirile sale de o tandră şi insinuantă senzualitate, de o sui-generis suavitate virilă, ca, de pildă, cea cu un titlu cam ţipător, Eu, cocoşul; M.H.S. se dovedeşte, epic vorbind, un filogin , cu rafinate gingăşii faţă de fiicele Evei), construcţia amplă (Un oarecare domn Lampedusa, Turnurile), speculaţia critică, observaţia realistă şi moralistă – totul în tonalitate ironică.            Ingeniosul bine temperat, ca şi Clavecinul bine temperat al lui Bach, e o partitură largă, de virtuozitate, un poli-logos. (În Bibliografie... tonusul e parcă mai scăzut). Tetralogia – în ceea ce a apărut pînă acum, suficient pentru a lămuri – e o operă ingenuă şi ingenioasă. Pare o carte acumulată – dar e o carte construită (că s-ar fi putut renunţa la un pic de balast baroc sau barococo, e poate prea devreme s-o afirmăm categoric); nu are schele pentru că schelele sunt însăşi lucrarea. Alcătuirea e bine sudată, avînd omniprezent ca liant umorul. (Suntem contemporanii unei mari prejudecăţi: aceea că tragicul e o categorie mai profundă, ergo mai respectabilă decît comicul. Prejudecata e întreţinută, din vina umoriştilor

execrabili, de snobism şi rutină. Cîntărite însă în absolut, greutăţile specifice se relevă egale. Dar aşa e omul, se arată sastisit de ce are din belşug. Este, în Dicţionar... şi în Bibliografie..., un umor bine drămuit, strunit cu fineţe, în intensitate ca şi în timbru. Rămînînd de esenţă clasică, adică mecanic placat pe viu, comicul lui M.H.S. nu e străin şi de alte nuanţe: parodia, calamburul, non-sensul, umorul negru, repetiţia:             “O englezoaică cere petreceri cu lăutari / Un salahor cere un Van Gogh / Un paşoptist cere pantofi cu toc înalt / Un ţîrcovnic cere lapte praf / Un academician cere acadele" etc. (v. Dicţionar onomastic, pp. 233–248).             Se va observa că, alături de îmbinarea à la Breton (“întîlnirea dintre o umbrelă şi o maşină de cusut pe o masă de operaţie”), M.H.S. aplică şi o tactică a umorului pe care aş numi-o stan-branescă: Stan, aruncă în Bran cu o plăcintă, acesta, îi răspunde cu trei, atunci Stan zvîrle cu un scaun. Bran îi dă în cap cu pianul, la care Stan înşfacă automobilul şi-l trînteşte în scăfîrlia lui Bran ş.a.m.d. M.H.S. pleacă de la premise rezonabile pentru a se angaja apoi într-un crescendo funambulesc. Nu e întotdeauna genul de umor care provoacă, simplu, rîsul, ci unul care trezeşte o anume bucurie lăuntrică izvorită din hilar şi din perpetua petulanţă a autorului (care e un rasat jovial), un soi de bună-dispoziţie-estetică. Nu e comicul absolut (în accepţia baudelaireană a termenilor), care se ignoră pe sine; e un comic conştient, neîntrerupt, mulat, deci nu comicul de situaţie şi postură din Ilf şi Petrov, J. Klapka Jerome sau Hašek, nici comicul de limbaj din Caragiale, ci, oarecum, comicul verbal  pur, în sensul speculării automatismelor (Pierre Daninos, Mazilu, Băieşu) şi a posibilităţilor de ciocnire a cuvintelor (Urmuz):             “CRONOGRAFUL APOCRIF. (....) XI. O telegramă din Chicago anunţă că fise de telefon au fost găsite şi în Danemarca... XXII. Turcii îşi opriră înaintarea la aflarea veştii că bizantinii şi-au procurat un biplan... LII. Nenorocirea venea de acolo că cei mai mulţi comandanţi erau convinşi că unele pagini ale istoriei pot fi rupte ulterior... LVI. «Drumul sinuos al istoriei vine de la faptul, controlat de mine, că fiecare domnie a însemnat o cotitură radicală» – afirmă Charpentier... LX. După ce scot din această carte faptele criminale, rămîn în mînă cu o broşură". (Dicţionar onomastic, 134–146).                                                                                    *            Mircea Horia Simionescu a dat două cărţi cu statut de excepţie, suculente, dense de la un capăt la altul de imprevizibil, similare cu ceea ce va fi fost la vremea ei, în Franţa, Le dictionnaire des idées reçues° a lui Flaubert. Autorul, structură ironist-fantastă, e un prozator cu cert simţ al epicului, putînd să ofere, ireproşabil, schiţă, nuvelă, roman, un literat multivalent, mînat de o irezistibilă pornire de a trăi fascinanta viaţă ascunsă în cuvinte. Valoric, el se situează – opinia e quasiunanimă – între numele de prim rang. Dar Mircea Horia Simionescu e un scriitor cu explozie întîrziată…

Mircea Horia Simionescu – Dimensiuni ale prozei de Iulian Boldea

Unul dintre cei mai importanţ i reprezentanţi ai prozei româneşti postbelice, Mircea Horia Simionescu impune, prin creaţiile sale epice, un stil narativ singular. Tetralogia Ingeniosul bine temperat este ilustrativă pentru o astfel de singularitate, pentru literatura văzută ca repertoriu de teme, motive, laitmotive, procedee şi imagini artistice.

În primul rând, este demn de reţinut modul în care scriitorul percepe literatura şi literaritatea. Optica asupra personajelor şi asupra situaţiilor narative se schimbă, cum observă N. Manolescu: „Proza lui nu mai constă, în primul rând, în relatarea întâmplărilor unor eroi. În al doilea rând, îmbină evocarea vieţii cu studiul artei, stilul liric cu cel savant, ceea ce o face să semene cu ceva nedecis între roman şi tratatul ştiinţific. Caracterul insolit al cărţilor lui Mircea Horia Simionescu decurge din această ironică lichidare a oricărei formule tradiţionale”.

Autorul valorifică, în spirit postmodern, avant la lettre, dimensiunea ludică a literaturii, înţelegând ficţiunea nu ca pe o permanentă raportare la un referent exterior ei, ci, mai curând, ca pe o punere în oglindă a portretului interior al operei, ca pe o facere şi desfacere permanentă a mecanismelor textului literar. Accentul este, astfel, deplasat de pe funcţia referenţială, mimetică a operei, pe aceea poietică, legată de actul de creaţie, de invenţia epică. Naraţiunea capătă astfel o turnură autoreflexivă evidentă, oglindind mai degrabă propriile sale structuri şi mecanisme textuale şi într-o mult mai redusă măsură avatarurile realului. În acelaşi timp, Mircea Horia Simionescu diversifică modul de abordare a substanţei epice, conferind o certă individualitate celor patru cărţi ce alcătuiesc ansamblul său epic. Titlul tetralogiei, cu aluzia sa la

compoziţiile lui Bach, sugerează metoda asumată de autor, o metodă ce reuneşte ingeniozitatea şi cumpătarea, frenezia invenţiei şi echilibrul metodic. Chiar dacă fiecare volum al tetralogiei are individualitatea sa, conformaţia sa distinctă, totuşi, poate fi evidenţiată şi armonia ansamblului, sfericitatea construcţiei narative, setul de teme şi variaţiuni ce alcătuiesc substanţa operei, o substanţă livrescă, evident, hrănită din experienţe ale lecturii, din cărţi, din aromele bibliotecii.

Echilibrul între clasicitatea formală şi experimentul ficţional constituie una dintre particularităţile definitorii ale prozei lui Mircea Horia Simionescu. Dicţionarul onomastic (1969), primul volum al tetralogiei, reprezintă o reconsiderare ironică şi parodică a nivelului onomastic al ficţiunii, reprezentat de universul numelor. Putem considera această carte ca o meditaţie subtextuală asupra condiţiei umanului şi asupra condiţiei estetice a fiinţei. Este, cum observă N. Manolescu, „cel mai original metaroman (...), un roman al numelor proprii, care sunt adevăratele lui personaje”. Onomastica e cea care, printr-un joc superior al imaginaţiei, creează o întreagă lume ficţională, cu normele ei prestabilite, cu relieful său inconfundabil. Prozatorul procedează printr-o dedublare, decelând, alături de sensul impus de tradiţie, un al doilea sens. Evident, iluzia unor reguli şi norme lexicografice riguroase este menţinută, se foloseşte un sistem de note bibliografice, ţinuta erudită e completată de trimiteri livreşti, realizându-se, însă, cu toate acestea, prin apelul la ficţionalitate, o continuă polarizare între tradiţie şi experiment epic, între norme prestabilite şi semnificaţii moderne. De fapt, prin această privire pe care o aruncă în labirintul mecanismelor literarităţii, prozatorul târgoviştean vădeşte o extrem de lucidă conştiinţă a „comediei” literaturii. Se poate remarca, de asemenea, o mare diversitate de tehnici epice, de la jocul de cuvinte, la inserturile intertextuale, de la strategiile digresiunii la reflexele ironiei şi ale parodiei. Ceea ce surprinde aici este pura imanenţă, oarecum gratuită, a textului; totul se derulează în spaţiul textualităţii, în această dinamică ascunsă, virtuală sau, dimpotrivă, concretizată a relaţiilor dintre cuvinte, sensuri, semnificaţii, genuri literare sau tipuri de discurs.

Autoreferenţialitatea este o altă particularitate structurantă a Dicţionarului onomastic, particularitate ce reiese din indicaţiile şi explicaţiile autorului, din orientările de lectură pe care le sugerează, din puseurile intertextuale sau din valorificarea resurselor autoscopice ale tehnicii mise en abîme, pusă în scenă cu ingeniozitate epică. Numele şi referentul pe care îl desemnează se află într-o relaţie de ambiguitate, prin desemantizare sau resemantizare realizându-se de fapt o refuncţionalizare semantică a entităţii onomastice. Bibliografia generală (1970), al doilea volum, are alura unei lucrări academice, cu citate, adnotări şi referinţe la autori reali sau fictivi, oarecum în stilul lui Borges. Autorul afirmă, în prefaţa la Bibliografie generală, că îşi propune să compună o „panoramă exhaustivă a literaturii contemporane”, panoramă constituită din fişe caracterologice, organizate de cele mai multe ori într-un ansamblu ce foloseşte calamburul, observaţia satirică, insertul livresc sau reacţia ironică. Tipul de proză pe care şi-l anexează Mircea Horia Simionescu nu reflectă, în general, realitatea, conturând, mai degrabă, o atmosferă livrescă, în care fantezia, iluzia textuală, resorturile ficţionalităţii se împletesc cu ecourile referenţialităţii şi cu imperativul autoreferenţialului. Uneori, realitatea şi ficţiunea se întrepătrund indisociabil; Călinescu, de pildă, ar fi autorul unei Istorii a lucrurilor şi a opiniilor. Între Biblioteca reală şi cea imaginară se produc numeroase translaţii sau glisări parodice şi ludice, astfel încât Bacovia, de exemplu, autorul volumului Plumb ne-ar oferi, în această carte, „informaţii interesante despre intoxicaţia cu plumb la muncitori”.

Dimensiunea intertextualităţii e dominantă aici, pentru că se constituie, în spaţiul cărţii, o reţea de trimiteri şi de referinţe, unele reale, altele fictive, de autori şi de cărţi, de citate sau fragmente ilustrative pentru una sau alta dintre speciile literaturii. Interesantă e tentativa de reabilitare a speciei literare numită „bazaconia”, specie ce s-ar caracteriza prin „febra de a comunica şi de a fermeca, de a plăsmui”. Acestea sunt, de fapt, şi caracteristicile cărţii lui Mircea Horia Simionescu, dublate de fantezia ironică şi de spiritul ludic şi parodic. Un citat extrem de relevant pentru concepţia autorului cu privire la spaţiul ficţionalităţii şi al cărţii e următorul: „depozitarea în cărţi a adevărurilor de tot felul n-are alt scop decât de-a ne stimula să inventăm bazaconii, sminteli şi minciuni, fiind de la sine înţeles că fără ele ne-ar fi greu să recunoaştem produsele neobişnuite ale spiritului”. Breviarul (Historia calamitatum), al treilea volum, apărut în 1980, e structurat în forma epică a unei cronici, alcătuită de un Anonim, textul istoriografic fiind însoţit de note explicative ale naratorului. Naraţiunea are drept scenă de desfăşurare un spital de nebuni, iar Anonimul nu face altceva decât să noteze vorbele pacienţilor. Scriitura iese, aşadar, din tiparele obişnuitului, căpătând reflexe insolite, bizare, incongruente. Autorul recurge, şi aici, la procedeele pe care le-a consacrat în celelalte volume ale tetralogiei, de tipul digresiunilor, naraţiunilor secundare, sau al notelor bibliografice de o naivitate trucată (Mozart, de pildă, ar fi reputat pentru „cântecele sale patriotice” etc). În partea a doua a volumului, Şi totuşi oamenii nu joacă degeaba dambiluşca, scriitorul dezbate unele teme grave ale meditatiei filosofice dintotdeauna, cum ar fi relaţia dintre adevăr şi minciună, considerând, de pildă, că „o lume alcătuită în bună măsură din iluzii şi minciună are avantajul că arată mai dinamică”. Una dintre trăsăturile fundamentale ale scriiturii lui Mircea Horia Simionescu este libertatea totală de stil şi de mişcare. Scriitorul reuneşte, în cadrele propriei scriituri, stiluri şi tehnici diverse, îmbinând referenţialitatea trucată cu autoreferenţialitatea, mimesisul şi fantezia, într-un demers narativ ce pune în discuţie chiar limitele şi libertăţile artei de a scrie. Breviarul e, în fond, o

imagine contrasă, ironică şi parodică, a istoriei. Ultimul episod al volumului transcrie cuvintele directorului spitalului, care pune tulburările din pavilionul numărul trei pe seama gazetelor pe care le citesc pacienţii. Toxicologia sau Dincolo de bine şi dincoace de rău (1983), ultimul volum al tetralogiei, transcrie, la început, în spirit ludic şi parodic, câteva „date şi coincidenţe” de aspect biografic, fiind structurat sub forma unei confesiuni cu caracter filosofic, contrapunctată de diverse linii narative secundare, de digresiuni şi fapte relatate cu mai multă sau mai puţină obiectivitate. Se contopesc, în textura romanului, evenimente din vremea copilăriei şi adolescenţei, cu situaţii obişnuite din existenţa unor familii târgoviştene. Discursul narativ capătă, în acest fel, pluridimensionalitate, ambiguitate semantică şi relevanţă gnoseologică, fiind alcătuit din diferite registre, voci şi dimensiuni ale scriiturii care caută să redea autenticitatea trăitului şi a scrisului.

Ficţiunea este, pentru Mircea Horia Simionescu, expresia supremă a libertăţii fiinţei umane, iar Toxicologia nu face decât să accentueze o astfel de idee, de interes major pentru concepţia artistică a scriitorului târgoviştean. Pe lângă romanele acestui ciclu narativ reprezentativ, Mircea Horia Simionescu este autorul unor culegeri de povestiri, între care pot fi amintite După 1900, pe la amiază, Îngerul cu şorţ de bucătărie, Povestiri galante, al unor volume de însemnări de călătorie, Răpirea lui Ganymede, Ulise şi umbra, dar şi al unor „file de jurnal” (Febra). Povestirile lui Mircea Horia Simionescu se caracterizează, şi ele, printr-un amestec indisociabil de fantezie, spirit ludic şi reflex ironic şi parodic, constituindu-se în tot atâtea avataruri ale metaliteraturii. Autorul intră în scenă cu dezinvoltură, recurgând la numeroase elemente de regie textuală, prin care sunt puse în lumină personaje, situaţii, scene, dar şi, în egală măsură, procedee şi ticuri ale literaturii. Teatralitatea acestor produse ale ficţiunii epice este indiscutabilă, după cum în afară de orice discuţie este şi stilul ludic şi fantezist ce le caracterizează. De altfel, şi în aceste volume, nu doar în tetralogia Ingeniosul bine temperat, Mircea Horia Simionescu, utilizează procedeul inventarierii, al „listei”, ca modalitate de impersonalizare a scriiturii epice. În Paltonul de vară, de pildă, scriitorul realizează un inventar al propriei biografii, o tentativă de recuperare a propriei existenţe, de salvare din anonimatul extincţiei printr-o preluare a evenimentelor şi elementelor fundamentale ale propriei existenţe. Cartea are, de altfel, un aspect disparat, fragmentar, caleidoscopic, fiind alcătuită din amintiri, evocări, dialoguri, pasaje narative sau descrieri. Pe de altă parte,trebuie amintit că o bună parte dintre romanele lui Mircea Horia Simionescu au o structură dificil de încadrat, în care elemente ale tradiţiei epice se împletesc cu inovaţiile moderniste sau postmoderniste. Portretelor riguros construite li se alătură uneori procedee cu rezonanţă ludică, turnuri ironice ale frazei sau acolade fanteziste. Toate aceste texte, diferite ca factură şi finalitate, poartă pecetea inconfundabilă a stilului autorului Toxicologiei; un stil livresc şi ironic, delicat şi incisiv, purtând încrustate în fibra sa aromele cărţii şi reveriile ficţionalităţii

Mircea Horia Simionescu, de NICOLAE BÂRNA

Importanţa lui Mircea Horia Simionescu în peisajul literar postbelic e superioară celei a operei proprii. Fără să fie propriu-zis iniţiatorul unui curent literar şi fără să fi devenit „şef de şcoală“ (el însuşi aparţinând „Şcolii de la Târgovişte“, grup literar colegial, de „egali“, fără lider autoritar), scriitorul s-a aflat, incontestabil, prin primele cărţi publicate, în postura de întemeietor şi, prin exemplul oferit, a avut rolul de catalizator al conturării şi consolidării uneia dintre cele mai originale căi de înnoire a prozei contemporane. Proza lui Mircea Horia Simionescu este una rafinată, „intelectualistă“, ludic-livrescă, ironică şi burlescă (nu fără a vădi şi o componentă nostalgică şi sentimentală, ţinută sub control de preeminenţa intelectului şi a viziunii „estete“ şi ferită de eşuarea în înduioşare minoră). Ilustrând pregnant fenomenul de amestec şi destrămare a genurilor şi speciilor literare, înlocuind gravitatea convenţională cu farsa (farsă nu lipsită, însă, de o gravitate subiacentă, neconvenţională), ea subminează deliberat iluzia reprezentării („demonstrând“ sau utilizând ironic convenţiile tradiţional puse în slujba acreditării acelei iluzii), cultivă relativizarea viziunii, vădeşte abandonarea scrupulului adecvării „realiste“ la real în favoarea preocupării pentru autoreferenţialitate şi poate fi catalogată drept „pre-postmodernistă“. S-a vorbit, în mod repetat, de componenta „borgesiană” a literaturii lui MHS şi s-a afirmat că unele din cărţile lui reprezintă – vorba vine – o încercare de a scrie aievea (măcar o porţiune din) cvasi-infinita „Bibliotecă din Babel”: Observaţiile sunt judicioase. Pe vremea când abordarea poetică şi semiotică – stimulată de „mirajul lingvistic“ (Toma Pavel) – era în graţii, au fost formulate încercări de a-i caracteriza demersul literar cu instrumentarul disciplinelor respective. S-a opinat, astfel, că Mircea Horia Simionescu nu e un scriitor pur şi simplu livresc, ci meta-livresc, s-a remarcat la el exacerbarea funcţiei poetice a limbajului prozastic, s-a depistat utilizarea nu doar „secundă” – ca în orice text literar –, ci de gradul al treilea al limbajului, în sensul că referentul textelor e, deja, format din texte (presupuse preexistente, fie ele reale sau „apocrife“, adică enunţate ad hoc de autor şi „citate“ în chiar momentul enunţării), s-a vorbit de conotaţia autonimică a acestui gen de texte care face aluzie la un discurs deja ţinut sau la unul care se ţine chiar atunci, în momentul enunţării

(scrierii) lor, adică fac aluzie la ele însele, autocitându-se pe măsură ce se desfăşoară, a fost remarcată recurgerea cvasi-permanentă la „dezvăluirea procedeului“ (Tomaşevski), uneori în interpretare comică, specifică literaturii parodice etc., etc. Interpretări care rămân valabile, chiar dacă „moda“ scientismului semiotic a trecut.

Când a fost „descoperit“, în cele din urmă, şi la noi, postmodernismul, în Mircea Horia Simionescu a fost recunoscut unul din post-modernii noştri genuini (nu „protocronic“ dar, în mod spontan, legitim şi „inocent“ sincronizat cu un trend mondial, fără intenţionalitatea expresă a racordării), iar postmodernismul optzecist militant-doctrinar şi-l revendică, în mod explicit şi stăruitor, drept precursor. Nici această interpretare nu e inadecvată (deşi se cuvine nuanţată, fiindcă minimalizează poate contribuţia, neîndoioasă, la „cristalizarea“ formulei lui Mircea Horia Simionescu, a unei anumite tradiţii de umor absurd şi fantezist interbelic ori mai vechi, de filiaţie mai ales galică, precum şi „influenţa“ lui G. Călinescu-prozatorul, el însuşi un „pre-postmodern” de un tip special).

O caracterizare sintetică a prozei lui Mircea Horia Simionescu a formulat-o Mircea Iorgulescu: „Mircea Horia Simionescu este unul dintre cei mai radicali înnoitori ai prozei româneşti postbelice; cărţile lui, începând chiar de la volumul de debut […], au întotdeauna acest întreit caracter: demontează convenţiile existente, instituie convenţii noi şi conţin, sub forma unor profesiuni de credinţă sau a unor reflecţii despre literatură, veritabile manifeste estetice“. O caracterizare şi mai succintă, pigmentată cu sugestii istorico-literare şi comparatiste, a oferit-o Gheorghe Crăciun: „Opera sa este o sinteză de absurd (Urmuz), livresc (Borges), lentoare narativă (Lawrence Sterne) şi estetism balzacian (Călinescu)“ (…).

Cea mai cunoscută carte a prozatorului a rămas, probabil, prima, Dicţionar onomastic, numită uneori, greşit, Ingeniosul bine temperat. Nevinovata greşeală e scuzabilă: sintagma respectivă figurează pe coperta volumului, dar nu e un subtitlu sau titlu alternativ al acestuia, ci e titlul generic al unui ciclu (ceea ce avea să se vădească în cursul anilor, prin apariţia celorlalte volume componente şi din explicaţiile extratextuale ale autorului). Ingeniosul bine temperat este aşadar o masivă tetralogie formată din … cinci volume (volumele sunt în număr de cinci, şi anume Dicţionar onomastic, Bibliografia generală, Jumătate plus unu, Breviarul (Historia calamitatum) şi Toxicologia sau Dincolo de bine şi dincoace de rău, dar ansamblul lor e totuşi o tetralogie, deoarece Jumătate plus unu nu e o carte distinctă, ci partea a doua, publicată ulterior şi separat, a Dicţionarului onomastic).

Deseori s-a vorbit de opera prozatorului ca fiind alcătuită din două mari grupuri de cărţi. Pe de o parte, amintita tetralogie, pe de alta – restul volumelor. O clasificare mai minuţios analitică, ţinând seama de caracteristicile fiecărei cărţi în parte, ar putea, în pofida susmenţionatei estompări a deosebirilor între genuri, grupa operele lui Mircea Horia Simionescu în repertorii sau liste (în această categorie ar intra primele două, sau chiar primele trei cărţi ale tetralogiei, dar şi, de pildă, Ulise şi umbra, care are aceeaşi structurare, de „inventar“, „catalog“ sau „fişier“), romane (e vorba de meta- sau pseudoromane, dar, totuşi, romane): Toxicologia, Nesfârşitele primejdii, Învăţături pentru Delfin, Redingota, Licitaţia, Asediul locului comun), volume de povestiri (După 1900, pe la amiază, Banchetul, Îngerul cu şorţ de bucătărie, Fărădelegea vaselor comunicante), scrieri confesive (Trei oglinzi, Febra – jurnale ambele) sau eseistice (aşa-zise „note de drum“ sau „impresii de călătorie“: Răpirea lui Ganymede şi, sub raportul „conţinutului“, Ulise şi umbra) şi, în sfârşit, opere cu statut incert, mixt sau hibrid (Paltonul de vară, roman, dar, în acelaşi timp, şi jurnal, şi „repertoriu“, şi culegere de proze scurte). De fapt, mai toate scrierile lui Mircea Horia Simionescu au, la o privire atentă, un astfel de statut hibrid, iar asemenea încercări de sistematizare taxonomică rămân în mare măsură arbitrare, incomplete, deficitare, inadecvate, niciodată perfecte. Opera prozatorului, în pofida diversităţii componentelor sale, e remarcabil de unitară şi omogenă, poate prea omogenă, suscitând, sub acest raport rezervele criticilor, care i-au reproşat, uneori, monotonia, repetitivitatea. Îndrăznesc să opinez, însă, că monotonia – de altfel aşa-zis evidentă – e numai aparentă, scriitorul, de fapt, reîmprospătându-se în filigran la aproape fiecare nouă apariţie. Impresia de constanţă în formula predilectă nu e un păcat, fiind, mai mult sau mai puţin, observabilă la oricare mare creator original.

Reductibilă, în ultimă analiză, la proze scurte (oricât de ample, romanele lui Mircea Horia Simionescu sunt decompozabile în fragmente semi-autonome, articulate în manieră postmodernistă, iar „dicţionarele“ şi „fişierele“ sunt prin definiţie înşiruiri de astfel de fragmente), ea e totodată unificabilă într-un (virtual) ansamblu coerent şi totalizant, o ambiţioasă summa.

Literatură în mare parte autospeculară, meta-literară, de fapt, proza lui Mircea Horia Simionescu, post-modernistă avant la lettre în contextul literaturii române, se distinge de proza postmodernismului radical prin faptul că păstrează o aură nostalgică şi sentimentală, o moderaţie a deconstrucţiei, un filon „umanist“. Aparent paradoxal – în condiţiile dinamitării ostentative a mai tuturor convenţiilor narative şi compoziţionale –, ea atestă un scrupul de echilibru, de filiaţie clasică, şi o preocupare estetă. În ce priveşte „conţinutul“ (! ), adică ansamblul datelor concrete, pseudo-referenţiale, ale lumii ficţionale construite de autor, acesta e foarte greu de rezumat: extrem de bogat, alcătuit din componente de o extremă diversitate, el tinde să coincidă cu o imagine panoramică a existenţei umanităţii moderne. Câteva filoane tematice predilecte sau ansambluri de motive şi situaţii recurente pot fi remarcate, totuşi: „aventurosul“ romanesc (parodiat cu har şi bună dispoziţie), patrimoniul autobiografic (de la spaţiul fabulos, transfigurat de nostalgie, al Târgoviştei copilăriei şi până la sihăstria intermitentă, la Pietroşiţa, în anii deplinei maturităţi) cu obsesiile sale (de pildă, o catastrofă feroviară din care scriitorul a scăpat nevătămat), aventura intelectuală şi spirituală, fascinaţia pentru muzica clasică şi, în general, pentru rafinamentul artistic, fascinaţie dublată de şi împletită cu una vizând universul „italic“ (multe din fragmentele narative au drept scenă oraşele italiene, iar din opera lui Mircea Horia Simionescu se configurează o Italie ideală, idealizată, mitizată, aproape atemporală, adorată cu pasiune).

Prin „formă“ şi prin „fond“ – entităţi, de altfel, mai greu de disociat ca oricând, în cazul acesta –, opera lui Mircea Horia Simionescu a avut, în anii ’70 şi ’80, un incontestabil sens antitotalitar, subminând concret exigenţele „literaturii de comandă“, pe care încerca s-o impună oficialitatea în epocă. De aceea, repetatele, surprinzător de insistentele disculpări (pentru slujbele sale „scânteiste“) şi explicitări (ale poziţiei sale antitotalitare) la care a recurs scriitorul după 1989 apar ca superflue şi, chiar, bizare, fiind, probabil, rodul unei prăpăstioase autoculpabilizări fără motiv. În relaţia sa cu regimul totalitar, Mircea Horia Simionescu rămâne, ca scriitor, ireproşabil: nu a scris literatură care să fi putut fi considerată în vreun fel tributară „recomandărilor“ ori „exigenţelor“ formulate de oficialitatea comunistă, a vituperat viguros, aproape swiftian, racilele regimului totalitar (desigur, nu prin diatribe publicistice, nepublicabile în epocă, după cum prea bine se ştie, ci prin chiar literatura sa rafinată), iar succesul său literar, în anii ’70-’80, nu s-a datorat funcţiilor pe care le-a ocupat în instituţiile epocii (funcţii de altfel nu tocmai proeminente, şi de care s-a despărţit bucuros), ci valorii efective a operei.

Mircea Horia Simionescu s-a impus ca o figură marcantă a prozei postbelice, promotor al extremei modernităţi (au putut fi semnalate similitudini între scrierile sale şi cele ale unor reprezentanţi ai grupului francez Oulipo, ca Raymond Queneau şi Georges Perec, datorate nu „imitaţiei“, ci convergenţei fireşti a unor demersuri omoloage). Se mai poate opina, nu fără temei, şi că — nu prin vreun fel de „imitaţie“, ci în chipul cel mai legitim, prin urmarea propriului său imbold creator — el s-a distins şi impus ca „un fel de“ Italo Calvino al nostru. Precursor apropiat al textualismului, prin utilizarea unor procedări literare ulterior practicate curent de scriitori născuţi în anii ’50 şi afirmaţi în anii ’80, Mircea Horia Simionescu e unul dintre deschizătorii de drum ai postmodernismului românesc şi dintre artizanii (re)sincronizării literaturii naţionale cu orientările novatoare ale celei universale. Şi, dincolo de succedarea „modelor“ şi a canoanelor, un mare scriitor, cu o operă consistentă, originală în cel mai înalt grad, bineînţeles unică în peisajul literaturii noastre contemporane. Un „clasic“ al extremei modernităţi.

Succedarea, în anii mai dincoace, a altor „valuri“, diferite, în materie de estetică a prozei narative, nu-i răpeşte operei lui nici valoarea, nici importanţa, nici farmecul şi atractivitatea.

BIOGRAFIE

SIMIONESCU, Mircea Horia (23.I.1928, Târgovişte – 18.V.2011 ), prozator. Este fiul Irinei Simionescu (n. Popescu), oficiantă PTT, şi al lui Stelian Simionescu, ofiţer de infanterie. Bunica paternă făcea parte din familia Brătianu şi era rudă cu Istrate Micescu şi cu Ion Pillat. S. urmează la Târgovişte şcoala primară şi Liceul „Ienăchiţă Văcărescu”, absolvit în 1948. Rămâne orfan de tată la vârsta de zece ani. Are preocupări literare precoce, cu înclinare către avangardism, experimentalism, parodie etc. Împreună cu Radu Petrescu, Costache Olăreanu şi alţi adolescenţi târgovişteni, redactează reviste-manuscris într-un singur exemplar („Apollo”, „Carnet literar”, „Cântece noi”, „Cloşca cu pui”, „Colorado”, „Oraş de nikel”, „Metru cub”, „Mogador”, „Spada” ş.a.) şi plachete de versuri, dezbat chestiuni stilistice, îşi comunică proiecte literare, îşi comentează lecturile. Este momentul de coagulare a grupului literar care va fi numit ulterior – după vădirea publică, tardivă, în anii ’70, a scrierilor reprezentanţilor lui – Şcoala de la Târgovişte. S. scrie în ultimii ani de liceu diferite texte – „cărţi” nepublicate, citite prietenilor ori transmise acestora în manuscris – cu titluri excentrice (Marele tratat, Cartea despre femeia esenţială şi lumile anexe, Vegetaţii lunare etc.) şi „conţinut” asemenea; între ele, Istoria organică, primă formă a viitoarei Bibliografii generale (1970). Din 1948 e, timp de doi ani, student al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Abandonează facultatea, absolvind-o abia în 1964, cu lucrarea Lirica lui G. Călinescu. Gazetar la „Scânteia” (1950–1969), scrie puţin pentru ziar (reportaj, articole, cronică muzicală). În timpul liber îşi definitivează primele cărţi, cu totul străine de „comandamentele” oficiale ale epocii în materie de literatură, pe care le va putea publica în perioada de relaxare ideologică de la sfârşitul anilor ’60. Debutează cu povestirea Cum l-am trădat pe Pascal, la „Luceafărul”, în 1968, iar editorial cu Dicţionar onomastic, apărut în 1969, primul volum al ciclului Ingeniosul bine temperat. În pofida tirajului mic, cartea va avea un mare succes de public şi va face vâlvă prin noutatea şi extravaganţa ei contextuală. În 1969 S. ajunge şef de cabinet al lui Dumitru Popescu, devenit în acel an secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Funcţia e stresantă şi oarecum nepotrivită cu temperamentul „artist” al prozatorului, care încearcă să îi ajute, după puteri, pe solicitanţi (scriitori, oameni de cultură etc.) şi se remarcă printr-un comportament excentric. În 1971–1972 este, în cadrul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, director adjunct al resortului Muzică, iar în 1972–1974 director general al Operei Române din Bucureşti. Epuizat de solicitarea obligaţiilor administrative, demisionează (după discuţii tensionate care culminează cu episodul spargerii unui candelabru, intrat în „folclorul” biografic al scriitorului). Pensionat pentru motive de sănătate (după cum avea să explice ulterior, s-a internat în spitale de psihiatrie, regăsindu-şi acolo libertatea), S. se consacră exclusiv scrisului, iar biografia publică se confundă cu lista cărţilor publicate, numeroase apreciate de critică, unele premiate: După 1900, pe la amiază (1974) şi Paltonul de vară (1996) au fost distinse cu Premiul Uniunii Scriitorilor, iar Jumătate plus unu (1976) cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române, Uniunea Scriitorilor acordându-i şi Premiul Opera Omnia (1997). Îşi construieşte, cu mijloace modeste, o casă-refugiu la Pietroşiţa, în hinterlandul piemontan al Târgoviştei natale, unde obişnuieşte să petreacă lungi perioade. A colaborat, cu fragmente de proză, eseuri şi articole, la „România literară”, „Luceafărul”, „Viaţa românească”, „Contemporanul”, „Vatra”, „Familia”, „Litere” ş.a.

SCRIERI. Ingeniosul bine temperat, vol. I: Dicţionar onomastic, Bucureşti, 1969; ed. 2, Bucureşti, 2000, vol. II: Bibliografia generală, Bucureşti, 1970, [vol. III]: Jumătate plus unu, Bucureşti, 1976; ed. 2, Bucureşti, 2000, [vol. IV]: Breviarul (Historia calamitatum), Bucureşti, 1980, [vol. V]: Toxicologia sau Dincolo de bine şi dincoace de rău, Bucureşti, 1983; După 1900, pe la amiază, Bucureşti, 1974; Răpirea lui Ganymede, Bucureşti, 1975; ed. Bucureşti, 2000; Nesfârşitele primejdii, Bucureşti, 1978; Învăţături pentru Delfin, Bucureşti, 1979; ed. Bucureşti, 2003; Banchetul, Bucureşti, 1982; Ulise şi umbra, Bucureşti, 1982; Redingota, Bucureşti, 1984; Licitaţia, Bucureşti, 1985; ed. 2, Piteşti, 2003; Trei oglinzi, Bucureşti, 1987; Asediul locului comun, Bucureşti, 1988; Îngerul cu şorţ de bucătărie, Bucureşti, 1992; Povestiri galante, Bucureşti, 1994; Paltonul de vară, pref. Alex. Ştefănescu, Bucureşti, 1996; Fărădelegea vaselor comunicante, Bucureşti, 1997; Febra. File de jurnal (1963–1971), Bucureşti, 1998; Târgovişte – Scurt excurs sentimental, Târgovişte, 1999; Cum se face, Târgovişte, 2002; Literatura dus-întors, Târgovişte, 2005; Vârstele, Târgovişte, 2007; Versete de unică folosinţă, Târgovişte, 2010. Ediţii: I.L. Caragiale, Momente şi schiţe, pref. edit., Bucureşti, 1993.

* biobibliografia Mircea Horia Simionescu, redactată tot de Nicolae Bârna, este preluată din Dicţionarul General al Literaturii Române, vol. V: S-T, Univers enciclopedic, 2007 şi adusă la zi.