CAPITOLUL I.

SECVENŢE BIOGRAFICE

1.1 Elevul de liceu

Mircea Eliade s-a născut la Bucureşti, la 13 martie 1907 (28 februarie stil vechi), ca fiu al

locotenentului (mai târziu capitanului) Gheorghe Ieremia. Acesta, din admiraţie faţă de Ion

Eliade Rădulescu, şi-a schimbat numele în Eliade. (Cf. Monitorului Oficial nr. 78 din 1899).

Mama se numea, ca fată, Ioana Stoian Vasile, era bucureşteancă, nascută la 3 iunie 1884.

La data căsătoriei (1 iulie 1904) părinţii viitorului scriitor aveau 36 şi respectiv 20 de ani.1

Primii ani ai copilăriei i-a petrecut la Râmnicu Sărat, unde tatăl său fusese mutat cu

garnizoana. Cele mai vechi amintiri din acest oraşel ne sunt cunoscute din paginile Memoriilor.

Între 1912-1914 se află la Cernavodă, unde frecventează grădiniţa si prima clasă.

În 1914 familia revine la Bucureşti. Aici este elev al Scolii primare din strada Mântuleasa

si apoi al Liceului “Spiru Haret”.

Anii de formaţie ai lui Mircea Eliade ar trebui să constituie pentru fiecare adolescent un

îndreptar, un strălucit exemplu.

Dorinţa de perfecţiune, de autodepaşire, permanenta aspiraţie spre noi şi fascinante

tărâmuri ale cunoaşterii, năzuinţa catre atât de râvnitul “uomo universale”, iată câteva din

caracteristicile viitorului savant.

Tânarului Eliade nu i-au plăcut niciodată dogmele talmudice, principiile anchilozante în

pedagogie, filosofie sau literatură, fiind un adversar înverşunat al peroraţiilor ex-cathedra, dorind

să se convingă el insuşi de valabilitatea anumitor principii şi “adevăruri”. Nu trebuie să uităm

febrilitatea, înfrigurarea în tot ceea ce făcea, pasiunea în ceea ce întreprindea, nonconformismul,

oroarea de a călca pe drumuri bătătorite, setea de originalitate.

Perfect conştient de contradicţiile fiinţei sale, nu facea din ele o taină: “În mine se zbat,

de când mă ştiu, două mari şi seducătoare nostalgii: aş vrea să fiu în fiecare zi în alte ape, să nu

repet niciodată nimic, să nu-mi amintesc nimic, să nu continuu nimic”.

Memorialistica eliadescă şi mărturiile celor ce l-au cunoscut pe fostul elev de liceu oferă

un bogat material documentar în această privintă.

1 Actele de stare civilă au fost descoperite şi publicate de cercetătorul Constantin Popescu-Cade: Mircea Eliade Completări şi rectificări biografice, în Revista de istorie şi teorie literară, nr. 1, ianuarie-martie 1984, p. 145-148

5

Scânteia geniului nu ar fi fost valorificată, dacă lipseau munca îndârjită, perseverentă,

continuă. Fără odihnă, în mod organizat, impunându-şi un program strict, Eliade nota înainte de a

fi împlinit 15 ani pe prima pagină a unui caiet cu însemnări:

“Ce trebuie să fac:

1. Să-mi pregătesc zilnic lecţiile, ca să cunosc concepţiile didactice şi să pot să le

combin.

2. Să citesc în fiecare zi o carte românească sau să încep, să continui alta. Critica

se impune.

3. Să traduc în fiecare zi o pagină din volumul Die gluckene Glocke şi să notez

cuvintele şi cinci numere din Manualul didactic. Când am lecţii la germană a

doua zi, nu se face nimic la aceasta.

4. Să învaţ în fiecare dimineaţă trei cuvinte franţuzeşti, dar să le învăţ. La prânz,

seara, operaţia se repetă.

5. Să scriu în fiecare zi cel puţin zece pagini, literatură sau ştiinţă. Şi transcrisul

se socoteşte.

6. Să nu neglijez laboratorul, pianul şi fanfara.

7. Tot timpul liber să mi-l petrec printe cărti sau animale. Să nu pierd nici o

secundă cu fleacuri. Gimnastică nu trebuie să fac decât seara si la şcoală.

8. Să citesc, înainte de a mă culca, câte o pagină de educaţie. Aşa să m-ajute

voinţa!

Mircea”

Lăsând la o parte uşoara frondă a primului punct, acest program, alături de paginile

Jurnalului (câteva zeci de foi volante şi 5-6 caiete din perioada 1920-25) reflectă dramaticul

zbucium al copilului şi apoi ai adolescentului de a respecta anumite cerinţe impuse de el însuşi.

Dar ele au fost aplicate în practică mult înainte de a fi fost formulate.

Ce a fost în «prima zi»? L-a început a fost setea de lectură. Citea pe ascuns orice şi

oriunde: în fundul grădinii, în pod, în pivniţă.

La şcoala primară din strada Mântuleasa, între 1914 şi 1917, copilul a fost încântat de

zoologie şi de istoria antică, obiecte pe care nu le studia la şcoală, dar ale căror taine le aflase din

manualele fratelui său mai mare cu un an. Tot acum începuse să colecţioneze şi timbre, să le

claseze, să le aşeze cu minuţiozitate în caiete şi să se lase purtat de aripa fanteziei spre ţinuturi

6

Référence: îndepărtate. La zece ani şi jumătate, în clasa întâi de liceu, se împrietenise cu

haimanalele mahalalei şi-şi petrecea cea mai mare parte din timp pe maidanul Primăriei si în

pivniţele Universităţii.

Înca de la început îl pasionează viaţa de la Liceul „Spiru Haret„ şi în primul rând, Nicolae

Moisescu, profesorul de ştiinţe naturale. Pătrunderea treptată în tainele naturii devine o

preocupare majoră. Privitul la microscop ajunsese o îndeletnicire predilecta. Începuse să

iubească cu pasiune reptilele, batracienii, insectele. Mai întâi, le studia pe planşele colorate aduse

de profesor în clasă, împăiate sau conservate în alcool sau în insectare. Duminica le contempla

pe îndelete la Muzeul de Ştiinţe Naturale de la Şosea. Împreună cu tovarăşii de hoinăreală pleca

la sfârşit de săptamână, de dimmeaţă, către mănăstirile de pe lângă Bucureşti, la Băneasa sau la

Herăstrău, căutând plante şi insecte. „Mă reîntorceam aproape de miezul nopţii, obosit, ars de

soare, plin de praf, dar cu cutiile pline de insecte, cu borcane în care aduceam şopârle, broaşte,

tritoni. Dintr-o lădiţă, acoperită cu geam, îmi făcusem un «terrarium». Petreceam ceasuri

întregi urmărind viaţa domoală, mohorâtă a gândacilor de tot felul, a brotăceilor, a

şopârlelor".1

Corijenţele cu care se soldează primul an de liceu nu îl descurajează. E hotărât să producă

o surpriză tuturor celor ce-l considerau un pierde-vara. Ştia că, deşi nu va fii niciodată premiant,

va ajunge odată şi-odată cineva: un celebru zoolog, pianist sau doctor, un vestit inventator,

chimist sau explorator. Timpul îşi va spune cuvântul.

În următorii doi-trei ani, ştiinţele naturale îl vor subjuga din ce în ce mai mult. Cele mai

vechi însemnări datează din 1920: câteva despre floră şi mult mai numeroase despre faună. Într-

un Journal de jour botanique (doar titlu-i franţuzesc, textul fiind redactat în româneşte), început

la 11 decembrie 1920, notează amănunţit toate observaţiile referitoare la boabele de fasole puse

în pământ, la răsadurile de muşcate şi zorele, la mazărea şi la lintea tratate cu soluţii nutritive.

Din 1921 datează caietul intitulat Contribuţii la flora judeţului Prahova, distanţa Mâneciu-

Suzana-Cheia. Sunt prezentate, mai mult sau mai puţin amplu, diferite plante şi flori: podbalul,

ciuboţica cucului, urechea ursului, ghiocelul, floarea-Paştelui, vioreaua nemirositoare şi multe

altele. Lumii celei care nu cuvântă îi sunt consacrate câteva caiete. Unul dintre ele, de 22 de

pagini, scris cu cerneală neagră, e intitulat Eu şi are următorul motto: „Les faits, en histoire

naturelle, conduisent seuls à la vérite’’.

1 Mircea Eliade, Memorii, Ediţia a II-a, Editura Humanitas, 1997, p. 45.

7

Din toamna anului 1921 încep să apară Convorbirile entomologice. La cei 14 ani ai săi,

elevul Mircea Gh. Eliade, care citise în original opera lui Fabre, este perfect familiarizat cu tema

pusă în discuţie. Paginilor studiate le adaugă propriile observaţii, expuse cu claritate şi, pe

alocuri, cu umor. Prima secvenţă, Musca albastră a cadavrelor, descrie totul cu mare precizie.

N-au trecut decât câteva luni de la precedentele „articole". Şi câtă diferenţă! Stilul sec de

comunicare e înlocuit printr-o cozerie firească. Iată muscoiul de un albastru-întunecat, vizitându-

ne pe la sfârşitul lui mai, cam des locuinţele: „Să ne înăbuşim scârba ce o avem pentru un

cadavru în putrefacţie şi să privim mai de aproape. Atrasă de mirosul aducător de bucurie,

diptera ajunge după câtva timp la pradă. Foarte calmă, o inspectează câtva timp, plimbându-se

în sus şi-n jos, parcă uitând de scopul ce o aduce aici, apoi se stabileşte pe botul sau ciocul

cadavrului, şi după câteva zeci de secunde de ezitare, depune un pachet conţinând vreo 300 de

ouă."1

Tânărul amator ştie să folosească în mod corect tehnica citatului şi nu-şi atribuie meritele

cine ştie cărui naturalist conspectat. Alege din sutele de pagini ceea ce e caracteristic. De pildă,

pentru a ilustra lăcomia larvelor, observă că în mai puţin de o săptămână, cadavrul a dispărut. Nu

pierde prilejul să adauge: „Se confirmă spusele lui Liebig: «Trei muşte consumă un cal mai

repede ca un leu»".

Introducând firesc dialogul, nefiindu-i străin paradoxul, debutantul se exersează spre a

obţine premiul revistei pentru povestirea Cum am găsit piatra filosofală.

Pornind de la proprietăţile substanţelor chimice cu care se familiarizase, făcând acum uz

şi de imaginaţie, această scurtă povestioară constituie, propriu-zis, debutul literar al lui Mircea

Eliade.2

Peste câteva luni, „Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor" îi va acorda un premiu de

100 de lei pentru povestioarele intitulate Amintiri din retragere.3

Puterea de muncă, tenacitatea, voinţa şi setea de cultură sunt extraordinare. La 16 ani

învaţă singur italiana, ca să-l poată citi în original pe Papini, şi engleza, pentru a parcurge opera

lui Frazer; începe studiul ebraicei si persanei. Desigur că se va gândi la propria lui experienţă, la

munca îndârjită din adolescentă, peste ani, când unul din studenţii săi de la Chicago îl va întreba

1 Convorbiri entomologice: Musca albastră a cadavrelor, în „Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor", an XXV (1921), octombrie II, nr. 41, p. 4542 Cum am găsit piatra filosofală, în „Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor", an XXV (1921), decembrie 27, nr. 52, p. 588-589.3 Cf. „Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor", an XXVI (1922), iunie 6, nr. 23

8

dacă există vreun procedeu de a învăţa rapid sanscrita. Îi va răspunde că singura metodă pe care

o cunoaşte consistă în a te aşeza la masa de lucru de dimineaţa, a te cufunda 12 sau 16 ore în

studiul sanscritei, excluzând alte interese şi neîntrerupându-se decât pentru plimbările igienice de

dimineaţă şi de seară.

Adolescentul Eliade face exerciţii de educare a voinţei, dormind patru sau cel mult cinci

ore pe noapte şi-şi imaginează proiecte grandioase. Avea mare nevoie de timp, pentru că trebuiau

citite toate, cărţile adunate în vrafuri pe masa sa de lucru şi în rafturi, şi pentru că începuse să

scrie în zeci de caiete rezumate, critici, articole, precum şi romanul fantastic de dimensiuni

ciclopice Memoriile unul soldat de plumb. E subjugat de febrilitatea vieţii şi scrierilor lui Papini,

de enciclopedismul lui Voltaire, de Comedia umană a lui Balzac, ale, cărui o sută de volume le

citeşte în întregime.

Dintre personalităţile româneşti de tip renascentist, îi „soarbe" pe Hasdeu şi Iorga, idoli ai

adolescenţei şi tinereţii sale.

Putem urmări pas cu pas lecturile bogate şi diverse ale elevului de liceu nu numai din

Catalogul bibliotecii mele (1921), ci mai ales din „programele" şi reflecţiile pe marginea cărţilor

citite. Literaturile română, franceză, germană, engleză, americană, italiană, spaniolă, portugheză,

scandinavă, indiană, japoneză, cu cei mai de seamă reprezentanţi, se află alături de studii de

istorie şi critică literară româneşti şi străine. Din literatura didactică, metodică şi pedagogică

figurează: Şcoala viitorului, Metoda limbii franceze, germane, engleze. Cartea vieţii,

Conducerea vieţii, întrebuinţarea vieţii, Educaţia raţională, Educaţia fizică, Educaţia morală

etc. etc. Cărţile de istorie şi călătorie sunt completate cu cele de fizico-chimice (Gazele naturale,

Studiu fizic asupra petrolului românesc, Razele X şi rodiul, Prelucrarea ţiţeiului, Introducere în

studiul fizicii) şi multe altele. Lucrările de ştiinţele naturii în franceză, germană şi engleză sunt

reprezentate prin tratate, studii de specialitate şi lucrări de popularizare purtând următoarele

semnături: Brehm, Fabre, Richardson, C. Flammarion, G. Bonnier, W. Yarrell, Ion Simionescu,

V. Puşcariu, Z. Panţu, Dr. Leon. Cărţi de medicină, de astronomie, matematică, logică,

psihologie, sociologie şi filosofie completează această interesantă bibliotecă de circa 1000 de

cărţi. Numeroase din aceste lucrări sunt conspectate, criticate sau elogiate în zeci de caiete şi foi

volante. Uneori, notele şi recenziile se transformă în... paralele. Într-un caiet, de pildă, datat

1921-22, întâlnim incitante sugestii în tratarea următoarelor teme: Paralelă între „Florile dalbe"

şi „Colindul arhanghelilor", Comparaţie între „Pluguşorul" şi ,,Oraţia de nuntă", Comparaţie

9

între „Satira III" şi fragmentul luptei din „Dan căpitan de plai", Caracterizarea rapsodiei la

„Iliadei", Impresii critice, din despărţirea lui Hector de Andromaca, Didona după plecarea lui

Eneas. În alt caiet citim o lucrare de sinteză, actuală şi astăzi, după mai bine de şapte decenii:

Evoluţia romanului românesc

Ca să ne dăm seama de stilul de muncă al tânărului de 16 ani, transcriu Programul de

Crăciun 1923. Este vorba de prima săptămână de vacanţă, când nu mai aveam cursuri: „Luni:

Latina - Egipt (Maspero). Evolution divine. Eneis. Epopeea lui Izdubar. Marti: Latina- Platon.

Tragedii elene. Literatură elină. Sanctuaires d'Orient. Miercuri: Latină. Filosofie clasică.

Entropius. Literatură elină. Antichitate. Joi: Egipt. Grafologie. Spiritism. Eneis. Vineri: Latină

Evolution divine. La cite antique. La ruine des civilisations antiques. Platon. Sâmbătă: Latina.

Sanctuaires d'Orient. Filosofie clasică. Egipt (antic). Între divin şi uman. Duminecă:

Montesquieu. Le Sage, Voltaire. Reviste. În fiecare zi literatură şi maxime."

Explicaţia suprasaturării de latină e simplă. Tocmai trecuse de la real la uman şi era

necesară recuperarea câtorva zeci de ore.

Acestei foi intitulată Către sine însuşi ar trebui să-i adăugăm Lectura primei săptămâni

de Paşti, Cărţile citite în anul 1924, Istoria descifrării hieroglifelor şi multe altele.

Activitatea elevului conferenţiar poate fi urmărită din textul a trei conferinţe.

Prima, intitulată Rama (1921), indică în mod conştiincios bibliografia (Schure şi Fabre

D'Olivet) şi are un plan pe prima pagină. Cea de-a doua, Originea si dezvoltarea mişcării Sturm

und Drang, scrisă cu cerneală neagră şi corectată cu creion roşu pe un caiet de 48 de file, a fost

ţinută în faţa directorului, câtorva profesori şi a colegilor. Memorialistul îşi va aminti peste

decenii: ,,Trebuia să ţinem o conferinţă de 20 de minute. Am citii zi şi noapte toate monografiile

pe care le găsisem la bibliotecă şi am scris un caiet întreg.Numai introducerea la Sturm und

Drang a ţinut aproape o oră. Am început cu Niehelungen şi Minnesanger. Pe tablă scrisesem

toate numele, titlurile şi datele pe care le socotisem importante"1

Cea de a treia conferinţă - citită în două şedinţe - se ocupa de opera lui B. P. Hasdeu. În

iarna şi primăvara anului 1924, tânărul atât de avid de cultură a studiat cu asiduitate cărţile

magului de la Câmpina, la Biblioteca Fundaţiilor şi la cea a Academiei Române. Cele, câteva

sute de pagini de note şi extrase îi vor servi ca material documentar şi pentru primele articole

1 Idem, p. 49

10

consacrate personalităţii lui Hasdeu. Despre viaţa societăţii „Muza" aflăm câte ceva din

memorialistică şi din Romanul adolescentului miop.

Jurnalul (inedit) e mai precis, informându-ne, de pildă, că, la 24 februarie 1923, Mircea

Eliade a executat la pian Preludiul lui Rahmaninov. Sâmbăta următoare, la 3 martie, „... eu

înălţăm la cer erudiţia lui Iorga, însă îi renegam orice urmă de inteligenţă originală şi filosofică.

Toţi ceilalţi mă aprobau."

Până în prezent nu se ştia nimic despre cercul de studii organizat prin 1923, paralel cu

activitatea Societăţii „Muza". Vreo 15 băieţi culţi de la „Spiru Haret", colegi de-ai lui Mircea

Eliade, se strângeau săptămânal pentru a adânci unele din problemele literaturii noastre. Ascultau

două conferinţe de-ale unora dintre membri, apoi se încingeau discuţii. Acest cerc de

autocultivare îşi propusese să parcurgă în prealabil operele ce se vor discuta, precum şi criticile

referitoare la ele. Primul autor demn de studiat a fost propus Eminescu. „ Vojen îşi alesese

postumele, căci avea acasă «terfeloagele» (expresie prin-care trebuia să se înţeleagă cărţi

multe, erudite şi rupte) asupra întregii opere a maestrului. Beiler se însărcinase cu biografia lui

Eminescu, iar eu cu proza lui. Politica, poezia epică şi lirică le împărţirăm pe la alţi diferiţi

colegi."

Amănunte concrete despre Un liceu model, revistă jucată de elevii clasei a VII-a a

Liceului „Spiru Haret" pe scena Teatrului Naţional, găsim doar în Romanul dolescentului miop.

Amintirile se referă la interpretarea unei comedii a lui Valjean, unde Mircea Eliade a fost

protagonist, precum şi la celelalte piese căci a jucat în Don Juan de Victor Eftimiu şi în Sarmală,

amicul poporului de N. Iorga. La toate serbările şcolare, el cânta la trombon în fanfară. Interprete

la pian din Brahms, Grieg, Beethoven, Rahmaninov, Debussy şi lucra chiar la o „operă"

(muzicală) intitulată Tomiris.

Jurnalul anilor de liceu oferă un bogat material documentar asupra personalităţii în

formare a autorului lui, a felului cum, treptat, pasiunea pentru ştiinţele naturii a fost înlocuită cu

cea pentru chimie, iar aceasta din urmă cu preocupările de filosofie, orientalistică şi istoria

religiilor. În tot timpul şcolii, lectura nu l-a părăsit o clipă.

Jurnalul - la care ţinea atâta - înregistrează amănuntele banale, cotidiene şi reacţiile cele

mai neaşteptate. În urma unui incident neîsenmat cu un coleg, la 17 februarie 1921 nota: „ Sunt

schimbat, îngălbenit la faţă, inima mi se bate neregulat. Am fost jignit, umilit astăzi. Şi sunt

mulţumii că mi-am ţinut firea." În drum spre casă îi vine sa plângă, dar îşi spune sieşi că trebuie

11

să se stăpânească: „Acasă am citit din Marc Aureliu şi am scris rândurile acestea. M-am liniştit

mult." Adesea se lupta cu propria-i tristeţe de care e nemulţumit. Îşi caută drumul, şi în unele

clipe e dezorientat, şovăie, nu ştie cum să procedeze în diferite împrejurări. În momentele de

oboseală şi deprimare era deştul să privească cele câteva zeci de volume ale lui Iorga pe care le

adunase în rafturile bibliotecii. Ca prin miracol, exemplul ilustrului savant îi reda forţa stenică şi

încrederea nelimitată în posibilităţile lui creatoare. Uneori îşi analizează (critic şi cu sinceritate)

stările sufleteşti şi-i pare rău că nu totdeauna reuşeşte ceea ce şi-a propus să facă. La 30

septembrie 1922 se confesa: „La vârsta noastră, în epoca aceasta critică, dintr-o mulţime de

puncte de vedere, ideile se schimbă atât de repede. Sufletul nostru, al adolescenţilor, este un

complex de senzaţii şi influenţe, foarte puţină personalitate şi voinţă." În aceeaşi zi, făcând un

bilanţ al ultimelor zile, avea motive temeinice să nu fie descurajat: „Mă simt mulţumit fi studiez

mereu."

Dacă în clasa I de liceu, Nanul l-a lăsat corigent, peste câţiva ani, acelaşi profesor de

română îşi va da seama de valoarea excepţională a elevului său. Toate tezele păstrate în arhiva

din ţară a scriitorului sunt notate cu calificativul „foarte bine".

Cu toate că a dispreţuit memoria mecanică şi i-a ironizat pe belferii mărginiţi, Mircea

Eliade a păstrat o frumoasă amintire profesorului de ştiinţe naturale Nicolae Moisescu, celui de

română, Dumitru Mazilu, şi dascălului de latină, Nedelea Locusteanu.

De-abia terminase, liceul şi se lansase în publicistică. Un articol elogios la adresa lui

apăruse în „Cuvântul". Pamfil Şeicaru se arată entuziasmat de preocuparea cărturărească a

studenţimii desprinzând, în primul rând, numele celui mai înzestrat: „O serioasă cultură (…) o

inteligenţă critică şi o vioiciune de stil se întrunesc în articolele studentului Mircea Eliade.

Însemnările critice asupra prozatorului Ionel Teodoreanu vădesc o sigură înţelegere literară, o

precisă clasificare, care se orânduiesc într-o frază robustă, bine ritmată, luminoasă. Mircea

Eliade va fi mai mult decât un nume în critica literară: o tinerească realitate."1

Departe de a rămâne indiferent la acest elogiu, tânărul decupează articolul şi-l trimite

unuia din profesorii iubiţi: Nedelea Locusteanu. Am găsit în arhiva scriitorului ciorna scrisorii în

care învăţăcelul îşi arăta recunoştinţa mulţumind fostului său dascăl pentru criticile aspre şi juste,

pentru îndemnurile şi sfaturile din anii de şcoală: „Nici unul dintre elevii noştri nu vor uita orele

în care se biciuiau superficialele cugetări, lipsa de plan, obscuritatea exprimării, retorismul

1 Pamfil Şercaru, Revista universitară, în „Cuvântul", an III (1926), nr. 434, aprilie 17, p. 2.

12

searbăd, şirul de fraze dezarticulate şi se sfătuiau preciziunea, claritatea, documentarea şi

sobrietatea. Din fericire am ştiut să-mi asimilez

Invăţămintele izvorâte din cultura clasică şi roadele se arată îmbelşugate. Cred că notiţa

aceasta vă va aduce in orice caz satisfacţia pe care o simte Maestrul în faţa laudei aduse

ucenicului, care n-a făcui altceva decât să-l urmeze."

Într-o Scrisoare din Universitate, tânărul student Mircea Eiiade îşi aminteşte cu plăcere

de cei mai frumoşi şi mai rodnici ani petrecuţi în liceu. Din acest articol, elevii de la „Spiru Haret

au învăţat că important nu e numărul cărţilor citite, ci alegerea judicioasă, pătrunderea esenţei,

lectura cu creionul în mână şi cu caietul alături, zi de zi, fără să te grăbeşti, fără să sari peste

pasajele obscure. „Îmi amintesc ce tristă mi s-a părul toamna şi iarna celui dintâi an universitar:

dimineţi reci în care învăţam germana, ignorată în liceu din pricina multelor romane inutile. Sau

primăvara aceluiaşi an, sfârşită alături de o umilă geometrie după care Poincare, Timeus şi

Expunerea cunoştinţelor matematice a lui Theon din Smirna îmi erau întru totul accesibile.

Prietenii mei din liceu mai au destulă vreme să ţeasă cu texte, bune spărturile pe care

neglijenţa lor le-a tolerat în cultura personală. Nu le cer mult: numai cinci cărţi în jurul cărora

vor trebui să mediteze, să încerce raţionamente largi, să memoreze nume şi bibliografie, să

adune note, să facă extrase, rezumate, critici, cinci cărţi pe an, alături de atâtea romane, bune

pentru dudui şi convalescenţi."1

Asemeni marilor renascentişti, el năzuia să îmbrăţiseze toate domeniile de cercetare.

Enciclopedismul său se manifesta prin nenumărate proiecte de opere şi prin exaltante

perspective, fiind fascinat de umanismul acestei rodnice perioade.

Constantin Noica a scris la sărbătorirea a celor trei sferturi de veac a lui Mircea Eliade un

vibrant elogiu al acestui adolescent şi tânăr exemplar în cultura contemporană: „Întocmai lui

Eminescu, a cărui tinereţe nu ne sfiim s-o invocăm, Eliade tânărul dovedeşte o extraordinară

ordine în cele proprii, faţă de dezordinea în cele impuse din afară. Întrucât un asemenea simţ al

ordinei este întregit de unul întru totul remarcabil al compoziţiei, cu o suprinzătoare imaginaţie

şi cu setea de cunoaştere ştiinţifică totală, se poate spune că e vorba de o tinereţe exemplară."

Deşi în toamna anului 1925 elevul Mircea Eliade obţinuse la bacaloreat doar media 6,40,

preocupările lui de atunci întrecuseră cu mult pe cele ale examinatorilor săi.

1 Mircea Eliade, Scrisoare din Universitate, în, „Vlăstarul", an IV (1927), nr. 1-2, decembrie, p.7.

13

1.2 Studentul

(noiembrie 1925 - noiembrie 1928)

Mii de premianţi ai liceelor noastre nu au reusit să facă, întreaga lor viaţă, ceea ce a

realizat, ca student, Mircea Eliade, absolvent cu o medie mediocră a examenului de bacaloreat în

octombrie 1925. Cultura, spiritul enciclopedic, nebănuita putere de muncă, originalitatea

caracterizau această personalitate în formare încă din ultimele clase de liceu, în ciuda

numeroaselor corigenţe. Lecturilor în italiană, franceză, engleză şi germană, li se adăugase - de

pe atunci - învăţarea limbilor orientale: persana, ebraica şi sanscrita. Stilul de muncă era deja

format. Aceeaşi voinţă şi îndârjire, aceeaşi dorinţă de autodepăşire, poate mai multă disciplină în

studiu. Aceşti ani sunt trăiţi cu febrilitate, la cea mai înaltă tensiune. E o „ardere" continuă, o

pasiune titanică în absolut tot ce întreprinde: lecturi, călătorii, creaţii personale, proiecte. Acum

are loc primul contact cu străinătatea. Italia şi Elveţia. Chiar dacă nu ajunsese celebru, era foarte

cunoscut şi apreciat prin cele peste trei sute de eseuri de orientalistică, istoria religiilor, filosofie,

istorie şi critică literară românească şi universală. Îmbogăţise spiritualitatea românească prin

Itinerariul spiritual, definitivase Romanul adolescentului miop şi redactase urmarea acestuia,

Gaudeamus. Toate acestea făceau ca Universitatea şi lumea ei să nu reprezinte - la fel ca pentru

imensa majoritate a colegilor săi în primele săptămâni de studenţie - o tera incognita. Profesorii

(P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, Mircea Florian) nu prea îl entuziasmaseră, deoarece în

nici unui dintre ei nu vedea „setea de cunoaştere a lui Faust". Se apropie, oarecum, de Mircea

Florian, cu care discută în afara zidurilor Universităţii, cutreieră împreună librăriile pentru a

cumpăra cărţile necesare bibliotecii seminarului. E fascinat de Nae Ionescu, care preda logica şi

metafizica şi ţinea un seminar de istoria logicii. Colegii, cunoscându-i activitatea ştiinţifică şi

publicistică, se vor convinge în curând, în mod direct, că solida pregătire filosofică şi literară a

lui Mircea Eliade nu era o legendă. Iată cum s-a întipărit în memoria savantului de mai târziu

participarea sa la o discuţie despre Presocratici în seminarul lui P.P. Negulescu, când a vorbit cu

pasiune despre influenţele orientale: „Cred că m-a remarcat, dar intervenţia mea nu i-a făcut o

impresie favorabilă. Nu-i plăcea ca studenţii să introducă în discuţie puncte de vedere pe care

el, profesorul, nu le socotise vrednice să fie discutate. Nu-i plăcuse, desigur, nici felul cum

vorbisem: repede, înflăcărat, fără plan, uneori bâlbâindu-mă şi având aerul că ce spun este

extrem de important pentru înţelegerea gândirii greceşti. "1

1 Mircea Eliade, Memorii, op. cit., p. 105.

14

Această „intervenţie" nu a putut fi uitată de participanţi. Unul dintre ei, avocatul Mircea

Ionescu, fost premiant al „Tinerimii Române" şi coleg pentru puţină vreme cu Mircea Eliade, îmi

mărturisea la 15 aprilie 1980: „Mircea a făcut o expunere uluitoare, strivitoare. Nu mi-am putut

închipui că cineva putea să fie atât de informat într-o anumită problemă: idei, informaţii de o

neînchipuită erudiţie, ieşită din comun. Aşa l-am cunoscut. P.P. Negulescu l-a ascultat cu o

anumită placiditate, ca un aparat de înregistrat. N-a făcut, spre surprinderea mea, nici o

remarcă, pozitivă sau negativă."

Încă înainte de a intra în universitate, Eliade citise enorm. Se păstrează zeci de caiete

conţinând „rezumatul" cărţilor „înghiţite", citate, „discuţii" în contradictoriu, cu tezele unor

filosofi şi literaţi, reflecţii sugerate de opera unui scriitor obscur sau celebru. Nu vom putea

identifica exact cărţile citite în cei trei ani de studenţie şi, chiar dacă vom reuşi s-o facem, n-ar

servi la nimic. În 1927, vorbind despre Iorga care a citit mult dar a răsfoit enorm, Eliade trecea în

revistă varietatea cărţilor parcurse de el însuşi: „Ochii s-au adâncii în orbite, pleoapele s-au

întunecat, fruntea s-a răsturnat tot mai mult. Cărţi cu versuri, prelungi infolii, zâmbitoare

Bertraage, severe Archiv fur..., ispititoare, octavo englezeşti cu hârtie poroasă şi mireasmă

rară, micuţe volume spaniole, cu coperte înflorite au fost ţintuite şi supte în ceasuri puţine. Ochii

le-au cutreierat poftitor, le-au mângâiat trupurile. Pumnul a alergat spasmodic pe collie de

alături, purtând condeiul."1

Memorialistica eliadescă ne destăinuie concret unele din aceste lecturi, pasiunea cu care

erau receptaţi anumiţi scriitori, indiferenţa faţă de alţii. Ştim, de pildă, că în iarna anului 1926 a

citit „cu furie" câţiva filosofi: Bacon, Kant, Malenbranche, .precum şi cărţile de istoria religiilor

ale lui Salomon Reinach şi Frazer. La un moment dat, aflăm un „secret". Autorii mei favoriţi:

Papini, Hasdeu, Iorga, Balzac, Fabre."2 Câteva luni după aceea, acestor preferinţe li se vor

adăuga altele: Novalis, Dostoevski, Knut Hamsun, Kierkegaard. Cărţile de orientalistică şi istoria

religiilor ale lui Pettazzoni, Buonaiuti, Tucci vor fi parcurse cu aceeaşi pasiune ca şi beletristica.

Bucuria de a-şi vedea tipărite primele scrieri o avusese încă de la 14 ani. Debutulul în

„Ziarul ştiinţelor populare" i-a urmat colaborarea la: „Vlăstarul", „Ştiu-tot", „Orizontul",

„Universul literar şi artistic", „Curentul studenţesc", „Lumea - bazar săptămânal". În anii

studenţiei continuă să semneze în aceste publicaţii, precum şi în: „Foaia tinerimii", „Sinteza",

„Est-Vest", „Viaţa literară", „Pasul vremii", „Gândirea". Deosebit de importantă e activitatea

1 Mircea Eliade, Cetind pe Iorga, Lecturile, în „Cuvântul", an III (1927), aprilie1, nr. 724, p. I.2 Memorii, op. cit., p. 111.

15

desfăşurată la „Revista universitară", înfiinţată, în primul rând, datorită intervenţiilor sale.

Solicitarea şi strângerea articolelor, supravegherea tipăririi, corectura şi difuzarea erau în sarcina

sa. Experienţa căpătată la „Vlăstarul", revista Liceului „Spiru Haret", al cărei secretar de redacţie

fusese, i-a folosit în mare măsură. Nu putem trece sub tăcere legăturile tânărului student cu

„Cuvântul". Prestigiul ziarului era dat, în primul rând, de străluciţii lui colaboratori: Cezar

Petrescu, Lucian Blaga, Perpessicius, Nae lonescu, Nichifor Crainic, G. Breazul, O.W. Cizek ş.a.

Încă din decembrie 1926, Mircea Eliade devine redactor al publicaţiei, având datoria de a scrie

câte două foiletoane săptămânal, precum şi variate note şi informaţii pentru pagina literară.

Elev de liceu, mai lăsa să se strecoare din când în când (sub, semnătura proprie, nesemnat

sau sub pseudonim) câte o adaptare, un articol de ştiinţă popularizată, compilaţii unde spiritul

critic şi originalitatea erau insignifiante. Ca student devine mai exigent cu manuscrisele

încredinţate tiparului. Cu excepţia unui singur text (Ciudăţenii şi anecdote din viaţa lui Balzac,

„Ştiu-tot", noiembrie 1925), nu vom mai găsi astfel de adaptări şi prelucrări. Chiar şi acest articol

fusese predat revistei înainte de bacalaureat. Dintre scriitorii români discutaţi şi analizaţi în mod

critic, emiţând păreri originale, aducând argumente pertinente, se află o gamă variată, aparţinând

unor diferite modalităţi stilistice: spătarul Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, B.P.Hasdeu,

Victor Anestin, N. lorga, V. Pârvan, Ovid Densusianu, Ion Minulescu, Adrian Maniu, Paul

Zarifopol, Gib. I Mihăescu. Chiar dacă unele judecăţi de valoare au fost infirmate între timp, o

selecţie a acestor eseuri ar fi necesară.

În anii studenţiei şi-a încrucişat floreta cu Mihail Dragomirescu, Camil Petrescu şi Tudor

Teodorescu-Branişte. Polemica sa cu Camil Petrrescu e memorabilă. După întoarcerea din India,

cei doi vor deveni foarte buni prieteni. Dedicaţiile reciproce, cele câteva scrisori păstrate redau

„ceva" din strânsa lor amiciţie. Reţin, pentru savoarea ei propoziţia lui Camil Petrescu, scrisă din

Italia, pe o carte poştală ilustrată, adresată prietenului drag: „Mi-e dor să ne certăm!".

Articolele lui Eliade nu sunt oarecri improvizaţii. Scrisul reprezintă pentru el o chestiune

vitală, de aceea nu acceptă compromisul şi complezenţa. Ironizează tipul funcţionarilor culturali

ai vremii: „Neavând duşmani, li se deschid toate porţile şi sunt chemaţi la toate mesele. Ei ajung

mai toţi profesori universitari sau directori de reviste cultural-literare, se îmbogăţesc şi vieţuiesc

mulţi ani în pace şi fericire, între prieteni şi prietene, articole, cărţi şi polemice gingaşe. Despre

ei se spun multe lucruri frumoase şi lăudabile."1 Vom întâlni în articolele sale o pledoarie pentru

1 Mircea Eliade, Scrisori către un provincial. Intelectuali de rasă, în „Cuvântul", an III(1927), decembrie 14, nr. 956, p. 1.

16

studiile de sinteză, fără a nega lucrările filologice, care disciplinează spiritul cercetătorului, îl

îndeamnă să nu fie superficial. Cu toate acestea, „oricâte greşeli de amănunt ar avea, o sinteză

fecundează cultura şi îi deschide orientări, mai mult decât o bibliotecă ticsită cu documente."1

Din literatura universală se opreşte asupra lui Papini, Dostoievski, Croce, Anatole France,

Gentile, Jack London, Panzini, Unamuno, Brandes, Blasco Ibanez şi mulţi alţii, fie prin portrete

sintetice, fie prin analiza unei opere reprezentative.

Miturile si legendele orientale este titlul unei rubrici alimentate luni în şir de tânărul

publicist care familiariza, cititorii cu.literatura egipteană, asiro-babilomană, sanscrită şi ebraică.

Studiile şi recenziile de orientalistică şi istoria religiilor discută personalitatea lui Rudolf Steiner,

Pettazzoni, Tucci, Buonaiuti, Farinelli, Formichi. Începuse încă din liceu corespondenţa cu aceşti

savanţi ce-i apreciau strădaniile. Se păstrează scrisoarea lui R. Pettazzoni din 11 martie 1926, din

care reţinem: „Dragă domnule, Scrisoarea dumitale mi-a procurat o mare satisfacţie. Sunt tare

bucuros să aflu că scrierile mele interesează pe cineva dintr-o ţară pe care eu nu o cunosc, dar

pe care sunt bucuros să am speranţa de a o vizita într-o zi."

Studentul publicist e la current cu tot ceea ce apare, citeşte cu atenţie şi recenzează cu

conştiinciozitate reviste româneşti şi străine, selectează şi popularizează, elogiază şi critică în

special: „Viaţa românească", „Viaţa literară", „Ramuri", „Societatea de mâine", „Ideea

europeană", „Familia", „Roma", „Ricerce religioase", „Bilychnis", „Archivo di storia della

scienze", „Archeion". Preocupările de istoria ştiinţelor încep să apară după contactul cu opera a

doi prestigioşi reprezentanţi ai acestei noi discipline: Sarton şi Aldo Mieii. Se adresează lor

personal pentru a-şi elucida întrebările ce-l frământau, primeşte răspuns şi scrie câteva recenzii.2

În „Cuvântul" din 1 decembrie 1927, Mircea Eliade publică o notă despre „Archeion", revistă de

istoria ştiinţei, fondată şi diriguită de Aldo Mieii. Recenzentul constata îndurerat că nu apăruse

până atunci un articol asupra istoriei ştiinţei în România. Nota lui Eliade declanşează interesul lui

Valeriu Bologa. Acesta i se va adresa la 2 decembrie 1927, din Cluj, trimiţându-i publicaţiile

Institutului şi arătându-i că, deoarece interesul, în ţara noastră, pentru istoria medianei şi a ştiinţei

e foarte slab, „sunt fericit de a găsi în d-stră încă un adept". Încântat de noul său prieten, Eliade

îşi va exprima bucuria la 9 decembrie 1927, comunicându-i - printre altele - şi despre proiectul

unui Institut de istoria ştiinţelor, relatându-i că a discutat despre aceasta şi cu Octav Onicescu,

1 Mircea Eliade, Documente şi sinteză, in „Cuvântul", an II (1926), decembrie 20, nr. 642, p.3.2 Vezi Aldo Mieli, Le scuola Ionica Pythagorica ed Eleate, ân „Revista universitară", an I (1926), martie, nr. 3, p. 107-108 şi O nouă istorie a ştiinţei (cartea lui Aldo Mieli), în „Foaia tinerimii", an X (1926), martie 15, nr. 6, p. 91

17

mare iubitor al ştiinţei şi filosofiei Renaşterii: „ Poate voi publica în cursul anului viitor

consideraţii asupra alchimiei orientale sau o sinteză istorică asupra întregii evoluţii alchimice,

pentru vreo revistă de cultură românească, dar toate acestea rămân simple doruri şi nostalgii

atât timp cât nu există un cerc de studii în jurul istoriei ştiinţelor, cât timp nu ştiu dacă sinteza

mea va găsi o revistă care s-o publice."1

Beletristica propiu-zisă din anii studenţiei e „inaugurată" prin Întâmplarea, o nuvelă

premiată la concursul literar al revistei „ Foaia tinerimii". Apariţia ei coincide cu începuturile

primului an de facultate. Urmează nuvelele Idilă, Eva, Cel care trebuie ascultat. Omul care a

voit să tacă, În întuneric („Universul literar"), Dedicaţie („Cuvântul"), Iubirea prietenului meu

(„Sinteza"), Treizeci şi unu decembrie, Răsărit pe mare („Est-Vest"), Maddalena, Tatăl („Viaţa

literară").

Nu e locul aici să analizăm meritele şi originalitatea acestor pagini. Ne mulţumim să

amintim concluzia lui Ion Bălu, unul din exegeţii creaţiei sale de debut: „ La douăzeci de ani,

Mircea Eliade era un scriitor format, stăpân pe mijloacele artei lui, gata să intre în competiţie

cu prozatorii de seamă ai epocii ".2

Romanul adolescentului miop, deşi început în liceu, va fi definitivat în primul an de

facultate. Cel de-al doilea volum, intitulat Gaudeamus, a fost redactat (în formă definitivă) în

februarie-martie 1928.

În vara şi toamna anului 1927, cu o bursă studenţească din partea Naţiunilor Unite,

Mircea Eliade petrece câteva luni la Geneva. Din această perioadă datează cele douăsprezece

foiletoane ale Itinerariului spiritual, unde vorbeşte în numele generaţiei ce avea în epocă 20-25

de ani. Ele au apărut în „Cuvântul', între 6 septembrie şi 16 noiembrie 1927.

Generaţia anterioară îşi realizase misiunea istorică de întregire a neamului.

Peste decenii, Eliade va nota: „ Eram la prima generaţie romanească necondiţionată în

prealabil de un obiectiv istoric de realizat. Ca să nu sombrăm în provincialism cultura sau

sterilitatea spirituală, trebuia să cunoaştem ce se întâmplă pretutindeni în lume, în zilele

noastre."3

„Torturaţi" de spiritul sintezei, cei din generaţia lui Mircea Eliade îşi propuneau să ia

atitudine împotriva vechilor metode: „ Să schiţeze critica celor câteva personalităţi ce năzuiesc 1 Scrisorile lui Mircea Eliade către Valeriu Bologa au fost publicate de Gabriella Russu: Mircea Eliade şi istoriografia medicală clujeana, în „Steaua", an XX (1969), decembrie, nr.12, p. 176-190.2 Ion Bălu, Mircea Eliade prozator. Începuturile, în „Steaua", an XX (1969), octombrie, nr.10 (237), p. 71-78.3 Mircea Eliade, Memorii, op. cit., p.137.

18

încă să ne fie îndreptarii şi să afirme valorile, preferinţele, ţelurile. Izvorâte dintr-un proces de

conştiinţă se vădesc, cu toate păcatele şi însuşirile adevărurilor exaltate şi spuse răspicat, cu

privire dârză. "1

Cu toate contradicţiile sale, acest text e constructiv şi - după propria mărturie a autorului -

antidogmatic. Cele câteva „experienţe", cărţi şi teorii care-l tulburaseră au pasionat şi colegii de

generaţie.

Nu vom întreprinde o analiză a Itinerariului spiritual. Ea, de altfel, a fost făcută într-un

valoros studiu de către Dan C. Mihăilescu.2

Vom prezenta unele pasaje semnificative din câteva scrisori, aflate în posesia noastră,

spre a ilustra receptarea în epocă a acestui „document".

La 27 noiembrie 1927, fără să-l cunoască personal, Şerban Cioculescu, aflat la studii în

Paris, îi solicită lui Eliade Itinerariul spiritual: „ Mărturisesc că erudiţia dumitale în istoria

religiilor şi culturilor orfice şi altele m-a depăşit de la început şi m-a dezorientat în parte. Dar

sunt un stăruitor şi te-am citit de câte ori te-am avut înainte, negru pe alb, te-am citit cu

persecuţie, dacă pot spune.". Cioculescu îi spune cu sinceritate că se deosebeşte de el în ceea ce

priveşte concepţia generală. Au însă şi trăsături comune: „ Am fost atras de sinceritatea

dumitale, de accentul direct, de probitate, de anxietatea morală şi, de ce n-aş spune-o, de

calitatea scrisului dumitale. Şi de un punct de vedere, poate nu unicul, comun: lipsa de

diletantism, adversitatea faţă de diletantism."

Epistola lui Şerban Cioculescu din 22 decembrie 1927 discuta şi alte foiletoane ale lui

Eliade, exprimându-şi părerea şi - atunci când e cazul - atitudinea diametral opusă: „ Apostila

argheziană e aşa de injustă! Ataci pe Arghezi în numele unor principii excelente, deşi din alt

punct de vedere decât cel artistic, dar tocmai aici te înşeli. Arghezi este acela pe care îl doreşti,

sau chiar pe care îl visezi. L-ai citit însă cam repede. Eu personal l-am exaltat într-un articol

acum un an şi jumătate exact pe terenul pe care îl combaţi şi anume pentru «substratul idealist»

de la baza poeziei sale." În articolul său, apărut câteva luni după aceea, Şerban Cioculescu opune

„misticismului" lui Eliade raţionalismul său. Elogiază erudiţia, sinceritatea şi expresivitatea

foiletoanelor eliadeşti: „ Remarcabilul Itinerariu spiritual al d-lui Mircea Eliade care exprimă

cu pasiune, nerv şi personalitate, crezul generaţiei tinere... D-sa a exprimat... trepidant,

1 Mircea Eliade, Itinerariu spiritual, I. Linii de orientare, în „Cuvântul", an III (1927), septembrie 6, nr. 887, p. 1-2.2 Vezi Dan C. Mihăilescu, Disputa dintre raţionalism şi antiraţionalism, în vol. Atitudini şi polemici în presa literară interbelică, Bucureşti, 1984

19

tumultuos şi expresiv o poziţie spirituală ca exponent al generaţiei sale."1

Mircea Vulcănescu îi scria la 8 noiembrie 1927, din Paris (22 Rue Pierre Curie), rugându-

l şi el să-i trimită numerele lipsă din „Cuvântul", spre a fi în posesia întregului Itinerar spiritual.

La 28 noiembrie le primeşte, le copiază şi i le înapoiază: „ Noi aici (la Paris - n.a.) ne-am

«smuls» aproape numerele unii de la alţii şi tot atâta interes i-au arătat chiar unii tineri de altă

formaţie intelectuală cu a noastră ".

Mircea Vulcănescu arată că el însuşi a simţit nevoia unor „revizuiri". Itinerariul lui

Eliade e, după părerea sa, o utilă punere la punct.

Desprind dintr-o altă scrisoare (nedatată, în preajma Anului Nou 1928): „ În genere sunt

de acord cu Itinerariul, nu înţeleg însă în ce sens întrebuinţezi cuvântul «spiritual» în cursul

călătoriei. Apoi la Calea spre ortodoxie cred că ar fi lucruri de pus la punct, în ruptul capului

nu aş putea socoti «antroposofia» d-rului Steiner ca o «piatră pentru un viitor templu ortodox».

Mulţumesc mult pentru articolul despre Pârvan. Am motive să-ţi fiu tare recunoscător."

Alexandru Elian publică un elogios comentariu întitulat Iarăşi „noua generaţie":

„ Mircea Eliade în literatura ideologică de după război e, fără putinţă de tăgăduire, cel mai

distins reprezentant al tineretului nostru gânditor. A adus cu sine, pe lângă mărturisirile

sbuciumelor sufleteşti, o netăgăduită frăgezime tinerească, în scris, unită cu un entuziasm şi o

erudiţie rară. Astăzi, când e lăudat de unii şi în mod manifest trecut sub tăcere de alţii, pentru

noi... Eliade rămâne acelaşi îndrumător spiritual al nostru şi un neînfricat luptător împotriva

discipolilor seci şi suficienţi ai d-lui de Voltaire de pe cuprinsul ţării noastre. "2

Radu Dragnea din Cluj face în „Gândirea" o anchetă asupra generaţiei celor de 20-25 de

ani. La 11 iunie 1928 îi scria lui Mircea Eliade: „Am zis în „Gândirea" că de la generaţia

naţionalului ne-am îndreptat spre generaţia spiritualului, iar pentru cine s-ar îndoi iau de

mărturie scrierile d-lui Mircea Eliade".

Un prim bilanţ al articolelor publicate pe marginea Itinerariuhu spiritual va fi făcut de

Al. Ciorănescu.3 Deşi n-a apărut într-o broşură (cu o prefaţă a lui Mircea Vulcănescu, aşa cum a

fot plănuit), Itinerariul spiritual a avut un deosebit ecou timp de mai bine de un deceniu. După

aproape zece ani, Zaharia Stancu va publica un pamflet intitulat Generaţia în pulbere. Pe bază de

date concrete, Mircea Eliade va dovedi în răspunsul său marile valori date de generaţia sa în

1 Şerban Cioculescu, Un „Itinerariu spiritual", în „Viaţa literară", an III (1928), mai 26, nr. 86, p. 1 şi 3.2 Alexandru Elian, „Iarăşi „noua generaţie", în „Vlăstarul", an IV (1928), mai-iunie, nr. 7-8, p. 5.3 Vezi Al. Ciorănescu, Bibliografia unei polemici, în „Capricorn", 1930, decembrie, nr. 2, p. 25-29.

20

matematică (Gr. Moisil, Ţiţeica şi N. Teodorescu), în filosofie (Constantin Noica şi Emil

Cioran), în sociologic (H.H. Stahl şi Traian Herseni), literatură (Anton Holban, Mihail Sebastian,

Ion Biberi, Dan Botta), regie de teatru (Haig Actcrian).

Activitatea de conferenţiar a studentului Mircea Eliade a fost un preludiu al

extraordinarelor lui succese de mai târziu, din cadrul „Critenonului". În memorialistică vom

întâlni creionate cu umor repetiţiile dinaintea primei lui conferinţe şi frica de trac. „Debutul" a

avut loc în toamna anului 1927, la Fundaţia „Carol I", într-un ciclu de conferinţe consacrat

romantismului. Aplauzele care-i întâmpină îi creează o stare de calmă euforie: „De la cele dintâi

cuvinte pe care le-am rostit am ştiut că totul se va petrece mai bine chiar decât îmi închipuisem

eu. Găsisem fără efort „tonul şi debitul verbal care se cuveneau şi eram atât de sigur că voi reuşi

să spun tot ce aveam de spus, încât nici măcar nu mi-am scos planul şi notiţele din buzunar. Şi

rău am făcut. Pentru că, fermecat de uşurinţa cu care mă trezisem că vorbesc, nu m-am ţinut de

planul pe care-l intocmisem acasă. Mă lăsam antrenat de comentarii, subliniam analogii pe care

le descopeream atunci, pe măsură ce vorbeam, care erau, poate, interesante şi originale, dar,

desigur, nu interesau publicul pe care-l aveam în faţă. Pe de altă parte, neconsultând deloc

planul, am uitat să prezint o serie de fapte şi idei esenţiale tezei pe care o susţineam. A fost,

desigur, mai mult o causerie decât o conferinţă doctă, şi tocmai poate datorită spontaneităţii şi

neglijenţei cu care vorbisem, publicul a ascultat cu atenţie şi încântare observaţiile asupra

taoismuiui sau orfismului, subiecte care, altminteri, probabil nu l-ar fi pasionat."1

Aplauzele şi ovaţiile de atunci nu s-au mai oprit până azi. Farmecul şi fascinaţia

conferenţiarului au încântat câteva generaţii de-a lungul a şase decenii, în săli modeste sau în

aulele celor mai prestigioase universităţi şi academii din trei continente. Faima începuse încă din

anii studenţiei, dacă nu şi mai dinainte. Zâmbim răsfoind corespondenţa acelei perioade. Multe

din scrisorile primite au drept titulatură „Domnule profesor" sau „Domnule doctor" (în special

cele expediate de savanţi străini, ce nu puteau concepe ca un simplu student să aibă o asemenea

uluitoare activitate ştiinţifică). Oameni mai mult sau mai puţin cunoscuţi, dar şi anonimi, îl

felicită cu căldură, i se destăinuie, îi cer părerea sau sfatul. Al. Dominic, deşi nu-l cunoaşte

personal, îi scria entuziasmat la 4 iulie 1928: „Îngăduie unui confrate mai «bătrân» care te

citeşte, să te felicite călduros atât pentru talentul cât şi - mai cu seamă - pentru tinereasca şi

totuşi adâncită ardoare cu care priveşti pe fereastra deschisă a sufletului, peste misterul lumii."

1 Memorii, op. cit., p. 142-143.

21

Miron Grindea în vara anului 1927 îi cere (în scris) o... consultaţie ştiinţifică, rugându-l

să-i recomande şi material bibliografic: „Doresc să ştiu dacă d-ta socoţi că filosofiei lui Spinoza

cuprinde în esenţa ei ceva specific al culturii iudaice şi dacă în genere această cultură a avut o

influenţă personală asupra filosofiei." Al. Marcu îi apreciază eseurile şi memorialistica apărute

în „Cuvântul". Dan Rădulescu, cu peste două decenii mai în vârstă îi trimite de la Laboratorul de

Chimie Fizicală al Universităţii din Cluj câteva rânduri emoţionante, lăudându-l, la 25 ianuarie

1928, „pentru tinereţea încrezătoare şi combativă, entuziastă şi caldă, pentru tinereţea care

pune mâna pe condei să scrie fără calcul şi fără platitudine ce are la un moment dat de spus,

unui necunoscut, pentru care simte un acces de prietenie...". Petru Manoliu îi cere sfatul şi-i

trimite poezii, mărturisndu-I în acelaşi timp disperările sale de intelectual silit să vegeteze într-un

oraş de provincie. Eleve şi studente din provincie îi trimit scrisori înflăcărate, îndrăgostindu-se

de el... de la distanţă. Ioan Ciucurel, plugar, îi scrie la 14 iunie 1927 din partea ziarului

„Cuvântul satelor" din Lugoj, mulţumindu-i pentru interesul manifestat faţă de grupul

antroposofic din Banat. Îl roagă în acelaşi timp ca „studiul asupra lui Steiner să fie publicat în

româneşte, şi sperăm că o veţi face, că veţi năzui a învinge greutăţile editoriale în acest scop".

Propriii lui profesori (chiar şi cei care nu-l agreează) îşi dau seama imediat că se află în faţa unui

„ales". Nae Ionescu îl remarcă la seminarii, se apropie de el după primul examen şi îl atrage în

valorosul cerc de colaboratori ai „Cuvântului". Mircea Florian e încântat de erudiţia tânărului

student. Dintr-o scrisoare a... enigmaticei R către Eliade (datată 9 mai 1928 şi expediată în Italia)

desprindem cum şi-a îndeplinit sarcinile şi în primul rând tema licenţei avându-l ca îndrumător

pe Mircea Florian: ,,Subiectul îi place, de metodă cred că n-ai nevoie. Frecvenţa la el ţi-o dă

oricând. «Ştie d-lui destul, nu trebuie să înveţe», zicea el.S-a obligat să-ţi scrie personal…"

Dincolo de cultură, putere de muncă, perseverenţă, spirit critic, studentul Mircea Eliade

dă dovadă de iniţiativă. Pentru formarea unei biblioteci a „Revistei universitare" trimite

publicaţia editurilor vremii, însoţită de o adresă în care precizează intenţia revistei de a ţine la

curent studenţii de la toate facultăţile cu diferitele probleme generale ale ştiinţei, să le semnaleze

bibliografia românească. Solicită în acest sens câte un exemplar din toate cărţile tipărite.

Solicitarea nu s-a lăsat aşteptată.

În arhiva din ţară a scriitorului se păstrează ciorna unei scrisori către P.Z. Couchoud, a

cărui carte Le Mystere de Jesus o recenzase în aprilie 1926. Eliade vorbeşte în numele unui grup

de studenţi hotărâţi să formeze o societate orientală pentru cercetarea istoriei religiilor asiatice.

22

Relevă că şi-a putut procura cu mare dificultate câteva cărţi de specialitate: Maspero, Gobineau,

Renan, gramaticile sanscrită, persană, ebraică. Îi lipsesc lucrările recente: ,,Va implor, trimiteţi-

ne în săraca şi frumoasa noastră Românie. Cunoaşteţi poate puterea de muncă a românilor,

minunata lor capacitate de asimilare şi modul original de a interpreta lucrurile. Astăzi suntem

necunoscuţi, sărmani, ignoranţi.

Mica noastră Societate asiatică, fără statute, fără articole, fără cotizaţii aşteaptă un

cuvânt de la d-stră şi poate şi câteva din cărţile d-stră şi ale prietenilor d-stră."

Mircea Eliade îşi imaginase de multe ori că va reuşi, odată şi-odată, să cunoască

personalităţile despre care scrisese şi cu care coresponda. Ocazia s-a ivit mai repede decât se

aştepta. Între 14 aprilie şi 10 mai 1927, Liceul „Spiru Haret" a organizat o excursie în Italia.

Eliade, ca fost elev, participă şi el, cu toate că cei 20.000 de lei necesari reprezentau un sacrificiu

destul de mare pentru familie. După ce la Zagreb s-a făcut obişnuita vizită a oraşului, sâmbătă 16

aprilie, au cercetat grota Postunia, pentru ca în ziua următoare să ia cunoştinţă cu portul Triest şi

să facă o excursie pe Belvedere. Între 18-20 aprilie au rămas la Veneţia. „Jurnalul de călătorie"

se păstrează în cele trei foiletoane apărute în „Cuvântul" la 29 aprilie, 1 şi 4 mai 1927. La

Ravenna a fost atât de impresionat de mausoleul lui Dante şi celelalte minunăţii, încât n-a mai

îndrăznit să scrie. La Florenţa l-a vizitat pe Giovanni Papini. Interviul cu el va fi publicat de

Perpessicius în „Universul literar". În „preambul", vizitatorul insistă asupra celor cinci sau şase

odăi invadate de cărţi din locuinţa lui Papini. Amănunţit e descrisă camera unde a avut loc

convorbirea: „E o sală asemenea celor din bibliotecile publice. Rafturi se întind până la plafon.

O masă mare, lungă, la mijloc. Într-un colţ, scara. Aşteptând, îmi arunc ochii printre cărţi. Mă

copleşesc titluri, mă destramă din toate părţile volume şi broşuri ispititoare. În raftul pe care îl

privesc stau înghesuite tomuri de Loisy, traducerile biblice ale lui Luzzi, monografii financiare,

o întreagă colecţie de sfinţi italieni şi manuale asupra Noului testament. Îmi amintesc sărăcia

cruntă care-l împiedica să-şi cumpere cărţi. Fiecare volum pe care îl stăpânea îl desfăta cu

desfătarea amară şi adorabilă a bibliofililor."1

Cărţile alcătuiesc cadrul firesc şi al casei lui Ernesto Buonaiuti: „De cum se sfârşesc

treptele scării, încep cărţile. În rafturi, printre rafturi, pe mese, pe scaune, pe ferestre, pe podele.

O odaie, două, trei... Infolii legate în pergament, clasicii ecleziastici, nesfârşite manuale

englezeşti, comentarii şi ediţii germane, tipăriturile Vaticanului, serii de reviste, vrafuri de

1 Mircea Eliade, De vorbă cu Giovanni Papini, în „Universul literar", an XLIII(1927), mai 7, p. 291-292.

23

broşuri, cărţi... Şi nicidecum acea atmosferă de bibliotecă neaerisită, acea tinereţe apusă

departe de soare a ochilor lăcrimând departe de iubiri. Nimic sufocant, poruncit, doctoral,

livresc, în interiorul năpădit de cărţi şi luminat de prodigioasa comunicativitate a lui

Buonaiuti."1

Interesante sunt şi impresiile din Roma antică şi modernă, cele de la Napoli, excursia la

Pompei şi Vezuviu. La Napoli se întâlneşte cu Macchioro, directorul Muzeului de Antichităţi, cu

care coresponda şi de la care primise lucrările sale ştiinţifice. În întrevederea ce-a avut loc,

savantul italian l-a întrebat despre România, „I-am vorbit entuziasmat despre Iorga, despre

Pârvan şi în cele din urmă despre Eminescu şi Mioriţa."2 Încântat de splendorile Italiei, revine în

ţară. Îşi dă examenele anului II şi, împreună cu alţi câţiva colegi, pleacă imediat la Geneva,

obţinând o bursă studenţească oferită de Societatea Naţiunilor. Ajuns aici la 2 iulie, găseşte cu

uşurinţă o cameră luminoasă şi ieftină. Ascultă orga, studiază la bibliotecă şi trimite foiletoane la

„Cuvântul". Face numeroase excursii la Saint Bernard, Montreaux, Chateau Chillon, Mer de

Glace. Câteva zile de la începutul lui septembrie le petrece la un castel din Fernay, ai cărui

stăpâni scăpătaseră în drum spre casă se opreşte din nou, pentru câteva zile, în Italia (Milano,

Florenţa, Veneţia, Verona).

Va revedea aceste locuri la începutul lui aprilie 1928. De data aceasta are prilejul să

viziteze, pe îndelete, frumuseţile Oraşului Etern, Vaticanul, Forul, Circul, Catacombele,

catedrala Sf. Petru. Se instalează excelent în Via della Scroffa nr. 10, într-un cartier central

aproape de Biblioteca „Vittore Emanuele", de trattoria unde mănâncă şi de Pantheon. Lucrează

câte 14 ore pe zi, pregătindu-şi teza de licenţă, şi e simpatizat de italieni şi de colonia română.

Asistă la cursul de filosofle al lui Giovanni Gentile, despre care scrie în „Cuvântul"; „ Despre ce

a vorbit? Despre aceleaşi idei centrale, dragi lui Gentile şi cunoscute celor care au citit cel

dintâi volum din Scritti filosofiei: cunoştinţa ca act pur, creator, libertatea gândirii, condiţie

sine qua non a organicităţii şi discursivităţii gândului, filosofie şi poezie; eroicul cuceririi

Universului prin spirit, genialitatea spiritului. Nu-l puteam urmări, furat de căldura materială a

cuvintelor purtătoare de noţiuni."3

La Roma, Eliade se simte bine, însă e departe de a trăi ca... în sânul lui Avram. Cere celor

de acasă sfaturi asupra felului cum să se descurce: „Pantofii negri s-au rupt. Să-i mai repar?

1 Mircea Eliade, La Emesio Buonaiuti, în„Cuvântul", an I(1928), mai 28, nr. 1112, p. 1.2 Memorii, op. cit., p. 130.3 Mircea Eliade, De vorbă cu Giovanni Gentile, în „Cuvântul", an IV (1928), mai 17, nr. 1100, p. 1-2.

24

Pălăria s-a stricat mult de ploaie şi, deşi am dat-o la călcat, nu mai poate fi purtată. De altfel,

aici nici nu e nevoie." La 12 mai „raportează" tatei ce cumpărături îşi va face din banii ce-i va

primi: „pardesiu trenchot, double face, demontabil (350-400 lire cel mai bun)... ciorapi (4 lire

perechea), ochelari, lucru ce m-a îndemnat urgent doctorul, şi alte mărunţişuri necesare. V-am

spus că mi-am cumpărat mănuşi, foarte ieftine şi fine, şi o cravată de mătase pentru ceremonii.

Am tot fost invitat pe la ceaiurile diplomatice la Legaţia Română şi poloneză, trebuia să am o

cravată."

Esenţialul în cele trei luni petrecute la Roma este studiul febril la Biblioteca Universităţii,

preocupările lui enciclopedice: „Aş fi vrut să văd tot, să citesc tot, să transcriu tot. Luam note în

neştire, neîndurându-mă să las netranscrisă o pagină care ştiam că nu-mi va cădea sub ochi.

Teza mea de licenţă ameninţa să devină o istorie comparată a filosofiei Renaşterii

italiene. În dosare speciale adunam o documentaţie suplimentară asupra hermetismului şi

ocultismului, alchimiei şi legăturilor cu Orientul. Ce nu plănuiam? Să traduc în româneşte o

culegere de Fragmente din Leonardo da Vinci, să comentez Sonetele lui Michelangelo, să

alcătuiesc o antologie din Pico della Mirandola.

Şi toată această febrilă activitate nu alcătuia decât o parte din aventurile mele în

bibliotecile romane. Îmi completam în acelaşi timp informaţia despre India şi în special despre

filosofia indiană."1

Portretul studentului erudit trebuie completat măcar cu schiţarea vieţii lui... sentimentale.

Dintre fetele ce-au însemnat ceva pentru el, între 1926-28, locul principal îl ocupă R, aşa cum e

numită în Amintiri şi în Şantier : „Într-o zi de decembrie, când căzuse prima zăpadă, a apărut şi

o fată cu ochii de culoarea violetelor şi părul tuns scurt, cu breton. Mi s-a părut frumoasă şi

îndepărtată, coborând parcă dintr-o altă lume, pentru că nu semăna cu nici una din felele pe

care le cunoscusem până atunci. O chema R, avea o voce gravă, joasă, senzuală, contrastând cu

chipul ei de personaj de roman englez... De câte ori uşa mansardei se deschidea şi auzeam paşii

uşori ai R, râsul ei scurt, grav şi senzual, simţeam cum începe să mi se bată inima.

M-am trezit că mă gândeam la R, aşa cum mă trezeam de nenumărate ori în ultimele

săptămâni în Piazza San Marco, la Capri, la Amalfi. Îi şi trimisesem de pretutindeni ilustrate cu

texte misterioase, încărcate cu aluzii. Dar nu ştiam nici eu prea bine la ce voiam să fac aluzie.

1 Memorii, op. cit., p. 149-150.

25

Îmi dădusem seama mai de mult că sunt îndrăgostit şi, fără îndoială, R ghicise aceasta, poate

chiar înaintea mea."2

Am citit cu atenţie cele aproape o sută de scrisori ale domnişoarei R şi putem trage din

ele concluzia că, din când în când, ştia să-l pună pe jăratec. Cochetează, pozează, merge la bal (în

timp ce el era în Italia) şi-l anunţă cu dezinvoltură, probabil ca să-l facă gelos. Am cunoscut-o pe

Rica Botez la o jumătate de secol după ce terminase facultatea. Am discutat de câteva ori. Mi-a

vorbit cu însufleţire despre plimbările de altădată, despre mansarda din strada Melodiei, despre...

declaraţia lui de dragoste. Nu voi intra în amănunte şi nu voi comenta amintirile ei, care diferă

uneori de cele ale partenerului. Reţin din spusele ei un aspect nemenţionat în alte surse

documentare: „În toamna anui 1926 ne-am dus la Iaşi pentru a participa la un congres

studenţesc. Spre capitala Moldovei mergea şi băiatul lui Ion Simionescu (mai târziu inginer şi

profesor la Politehnică). A venit la noi, în compartimentul clasei a III-a, iar în gara Iaşi l-a

invitat pe Mircea la el acasă. «Să poftească şi d-ra». Ne-am dus amândoi şi am fost întâmpinaţi

cu toate onorurile de profesorul Ion Simionescu. Eram îmbrăcaţi ponosit, plini de noroi, fără

mănuşi, aveam găuri în tălpile pantofilor, dar toată lumea era a noastră. Mircea mi-a cumpărat

atunci primul volum din La Medeleni. Ionel Teodoreanu mi-a dăruit un exemplar cu dedicaţie

din Uliţa copilăriei. Noi doi nu ne-am mai dus la Congres. Am colindat Iaşul cu maşina lui

Mircea Simionescu. Ne-am dus la «Viaţa românească» am cunoscut pe Ibrăileanu, Topârceanu

şi Demostene Botez. Ne-a primit Ibrăileanu, care a organizat special pentru Mircea Eliade o

vizită la Tribunal. Am luat şi pe cele două prietene ale mele. "

Rica şi-a dat în iulie licenţa şi a fost numită profesoară la Strehaia. În cele peste 20 de

scrisori trimise de-aici, în octombrie şi noiembrie 1928, îşi plânge de milă. ,,Mircea, dacă nu mă

smulgeţi de aicea, voi înnebuni. Ţi-o spun cu tremurături de pumni şi cu ochii injectaţi. Comuna,

drumurile, casele, oamenii, mediul, totul mă neurastenizează. Mircea, nu exagerez nimic, sunt pe

pragul, nimicirii, voi ajunge la sinucidere!" Sinceritate? Teatru? Să fi încercat să-l înduioşeze ca

să nu mai plece în India? În orice caz, nu uită să-i solicite ajutorul: o lucrare pentru un cerc

pedagogic, prezentarea critică a lecturilor din manualul clasei a IV-a. Şi pentru mai târziu va

avea nevoie de el. În scrisoarea din 20 noiembrie 1928, după ce-i spune că îl visează mereu, nu

uită să precizeze: „După examenul de capacitate mă voi ocupa de teza de doctorat care va fi

Spătarul Milescu ori Hasdeu. Mă bizui mult pe ajutorul tău!" Dar săgeţile lui Cupidon se pare

2 Memorii, op. cit., p. 109, 113.

26

că nu mai nimeresc ţinta. R trece pe planul al doilea, deoarece mult mai importante erau acum

pregătirea examenului de licenţă şi demersurile pentru călătoria spre India. Licenţa s-a desfăşurat

în grabă, în octombrie 1928. Comisia era alcătuită din P.P. Negulescu (preşedinte), C Rădulescu-

Motru şi D Gusti -membri. După examenele de istoria filosofiei şi logică (scris şi oral), îşi

susţine teza intitulată Contribuţii la filasofia Renaşterii, obţinând calificativul de „Magna cum

laudae".

Întrucât teza de licenţă a fost tipărită într-un tiraj de masă, de către Institutul de Istorie şi

Teorie Literară1, renunţăm să ne oprim asupra importanţei sale deosebite. Reţinem doar

concluzia Prefeţei semnate de Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „Dorim a sublinia încă o dată

însemnătatea acestei scurte scufundări de scafandru curios în apele adânci ale culturii europene

înainte de orientarea spre spiritualităţile altor continente şi altor puncte cardinale. Inserat deja

în rândurile gânditorilor şi creatorilor români de primă mărime, Mircea Eliade a făcut,

asemenea lor, experienţa aproapelui şi a departelui, exerciţiul analizelor spiritului acestor

categorii necesare pentru sintezele finale tipice româneşti, răspunzând nevoilor unei geografii

spirituale."2

După examenul de licenţă, Mircea Eliade va reveni, peste cinci ani, în amfiteatrele

Facultăţii de litere şi Filosofie din Bucureşti în calitate de Magister. În lustrul care trecuse a mai

avui loc o experienţă esenţială: „descoperirea" Indiei. Mai parcursese o viaţă.

1.3 „Descoperirea" Indiei

1929-1931

Ţara Vedelor şi Upanishadelor a fascinat adolescenţa şi tinereţea lui Mircea Eliade.

Primul contact cu vechea Indie a avut în clasa a VI-a de liceu, când elevul Eliade Gh. Mircea a

conferenţiat despre…Rama, documentându-se exclusiv din cartea Les Grands inities a lui

1 Vezi Mircea Eliade, Contribuţii la filozofia Renaşterii. Texte îngrijite de Constantin Popescu-Cadem. Prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Bucureşti, Colecţia „Capricorn", 1984.2 Idem, p. 16

27

Schure. Memorialistica eliadescă reţine peste decenii indignarea adolescentului indus în eroare şi

hotărârea lui, încă de pe atunci, de a nu mai fi sedus de falsa strălucire a lucrărilor de

popularizare, ci de a se adresa direct surselor de bază: „Şi mare mi-a fost mirarea şi furia,

aflând, curând după aceea, că era vorba de o poveste «mistică» inventată de Schure. Cred că

de-atunci s-a născut în mine neîncrederea faţă de diletanţi, teamă de a nu mă lăsa păcălit, de un

amator, dorinţa tot mai aprigă de a merge la izvoare, de a consulta exclusiv lucrările

specialiştilor, de a epuiza bibliografia."1

Îndemnat de profesorul de latină Nedelea Locusteanu, prin 1924 începe să înveţe

sanscrita, după manualul lui Pizzagalli. Puţin înainte îşi însuşise primele noţiuni din alte două

limbi orientale: ebraica şi persana. Lupta împotriva somnului şi exerciţiile de educare a voinţei

din ultimi ani de liceu şi primii de studenţie, dorinţa de a-şi depăşi propria-i condiţie reprezintă

punctul de plecare al tehnicilor zoga. Alături de articolele de istoria religiilor şi alchimiei încep

să apară şi cele de orientalistică. În „Ştiu tot'', „Orizontul'', „Revista tinerimii'', Mircea Eliade

scrie despre vechea literatură indiana, cu referiri erudite la Sakuntala, Bhagavadgita si

Bhâminivilâsa. Apologia budismului, cartea lui Carlo Formichi, profesor de limba şi literatura

sanscrită la Universitatea din Roma, găseşte în el un entuziast susţinător. Aceasta „ar trebui

citită de toţi cei care privesc fără interes sau cu prejudecăţi ciudatul şi admirabilul fenomen

religios care a fost budismul"2. Printre primele articole apărate în „Cuvântul" este şi Dinamismul

religios în India, câteva consideraţii personale pornind de la o altă carte, tot a lui Formichi. Il

pensiero religioso nell’India antica.3 După câteva zile va publica în acelaşi ziar, Orient şi

Occident.4 Lui Asvagoşa, autorul celebrei vieţi a lui Buddha, îi consacră două foiletoane,

comparând poemul acestuia, Buddha carita, cu Divina Comedie şi Eneida5, cu viaţa şi cântecele

lui Milarepa.6 Ca bursier al Societăţii Naţiunilor, la Geneva, în vara anului 1977 citeşte cărţi

inaccesibile la Bucureşti, îndeosebi lucrări de orientalistică. Apologia virilităţii, tipărită tot în

1927, toamna, după mărturia autorului însuşi, aminteşte India prin derutantul amestec de asceză,

exaltare metafizică şi sexualitate. În Italia, în primăvara şi vara anului 1928, paralel cu pregătirea

1 Mircea Eliade, Memorii, op. cit., p. 74.2 Apologia budismului. Pe marginea cărţii lui Formichi, în „Adevărul literar şi artistic", an VII (1926), noiembrie 5, nr. 300, p.4.3 Vezi Dinamismul religios în India. Note pe marginea unei cărţi recente, în „Cuvântul", an III (1926), noiembrie 21, nr. 617, p. 1-2.4 Vezi „Cuvântul", an II (1926), decembrie I, nr. 625, p. 1-2.5 Vezi Asvagoşa, în „Cuvântul", an III (1927), februarie 24 şi 27, nr. 693 şi 696, p. 1-2.6 Cf. Milarepa (I şi II), în „Cuvântul", an III (1927), iulie 20 şi 31, nr. 822, p. 1-2.

28

tezei de licenţă despre Renaşterea italiană, îşi completează informaţiile despre filosofia indiană la

Biblioteca Universităţii din Roma şi la cea a Seminarului de indianistică. Într-o după amiază de

mai 1928, citind în prefaţa primului volum din Istoria filosofiei indiene de Surendranath

Dasgupta despre opera culturală a maharajahului Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar, îi

scrie acestuia, solicitându-i o bursă şi precizându-i că ar dori să vină pentru doi ani la Calcutta, să

studieze cu profesorul Dasgupta. În acelaşi timp, se adresează şi celebrului filosof indian,

rugându-1 să accepte săi fie îndrumător. Peste aproape trei luni, maharajahul îi răspunde

favorabil. Şi Dasgupta consimte să-l aibă doctorand. Bucuros, într-o stare de permanentă euforie,

solicitantul nu-şi pierde luciditatea. Cu vorbe şi promisiuni nu se poate ajunge în India. De aceea,

el cere ajutorul profesorilor săi de la Universitatea din Bucureşti. Aceştia îl sfătuiesc să facă o

petiţie către Ministerul de Finanţe, pe marginea căreia, cu generozitate,îi fac o caracterizare

excelentă. C. Rădulescu-Motru: „Recomand cu toată căldura pe petiţionar, fiindu-mi cunoscut

ca un licenţiat excepţional de bine dotat pentru studiile filosofice şi care în timpul cursurilor de

la Universitatea noastră a trecut examenele foarte bine". I.A. Rădulescu-Pogoneanu şi D. Gusti

se asociază recomandaţiilor şi aprecierilor colegului lor. A doua scrisoare a maharajahului îi

asigură că va căpăta bursa îndată ce va ajunge la Calcutta. Deşi nu primise un răspuns favorabil

din partea Ministerului de Finanţe, a împrumutat o sumă destul de importantă de la unchiul

Mitache. Cu mare dificultate, reuşeşte să obţină viza engleză de plecare, doar pentru trei luni,

spre a participa ca delegat al YMCA-ei la un congres, la Poonomalee, lîngă Madras. La 22

noiembrie 19281 pleacă din Gara de Nord spre Constanţa, iar de aici, cu un vapor românesc, a

navigat spre Egipt, Alexandria fiind primul popas în marea sa călătorie.

Cele treizeci de ceasuri de furtună de pe Mediterana nu-i neliniştesc prea mult pe Mircea

Eliade. În primul reportaj apărut in „Cuvântul" îşi va aminti cum, cu cinci ani în urmă, rătăcind

1 În privinţa stabilirii exacte a cronologiei itinerariului, vom da crezare documentului autentic (acte, scrisori, însemnări de jurnal făcute imediat, articole, interviuri) şi nu memorialisticii. Oricât de excepţională ar fi memoria cuiva (şi a lui Mircea Eliade indubitabil că este), ea nu poate preciza, după câteva decenii, data exactă a evenimentelor. Îinceputul voiajului a fost nu 20 noiembrie, aşa cum îşi aminteşte în Amintiri eroul principal, ci două zile mai târziu. Am făcut această mică „rectificare" bazându-mă pe prima scrisoare a lui Mircea Eliade către familie şi pe o epistolă a bunului său prieten Haig Acterian. Tot la 22 noiembrie a fost scrisă dedicaţia de pe prima pagină a cărţii, dăruită de un prieten, la plecare. Am cercetat acest volum şi am transcris de pe pagina de gardă a cărţii lui Jacques Riviere, A la trace de Dieu: „A mon mai, Mircea Eliade. J’ai appris a aimer la formidable pensée intérieure qui anime ton être. Ta superbe aventure, nous la souivons, avec angoisse et confiance. Tu as eu l’audace celui qui ose vivre sa vie. Nos vœux t’acompagnent et nous pensées te suivent. Puisses tu devenir la véritable Homme de nos rêves. Bien a toi, Jonel Jianu, ce 22 novembre 1928." În ultimul moment am avut access şi la paşaportul lui Eliade G. Mircea, de profesiune ziarist, călătorind în Asia, Egipt şi Europa. Viza poliţiei portului Constanţa e clară: 22 noiembrie.

29

cu câţiva prieteni într-o barcă pe Marea Neagră, au fost surprinşi de furtună fără pâine, fără apă

şi fără speranţe. Dacă în adolescenţă îi fusese spaimă, acum, în drumul spre „Ţara făgăduinţei"

nici măcar nu se gândeşte la posibilitatea unui naufragiu.

Impresiile de călătorie, numeroase şi variate, sesizează cu acuitate esenţialul. În notaţiile

laconice, aglomerarea de verbe redă, de pildă, forfota acelui du-te-vino din portul Alexandriei:

„Hamalii strigă, invită, asigură, leagă prietenie cu cei de pe bord râd, se tutuiesc, oferă

serviciile, le discută, le angajează. E o zarvă de bazar şi de piaţă."1 În cele trei zile petrecute în

Egipt a vizitat cartierul arab si Muzeul de Antichităţi din Cairo. Din articolele publicate şi din

corespondenţa către familie desprindem uimirea faţă de splendoarea grădinilor cu liane, pe care

le aseamănă cu cele din 1001 de nopţi. E încântat de chioşcurile din lemn de palmier, de

ghirlandele de fori parfumate, de terasele şi peşterile artificiale. Intrând în templul subteran al

Sfinxului, are loc un incident amuzant. Vizitatorul, profund cunoscător a zeci de amănunte din

istoria Egiptului, pune câteva întrebări aparent nevinovate ghidului ignorant, care intră în panică

şi începe să-1 numească ,,Herr Director". La 1 decembrie va pleca din nou cu trenul la Port Said,

de unde se va îmbarca pe transatlanticul japonez „Hakone Maru". Reportajele din „Cuvântul"

descriu amănunţit drumul pe Marea Roşie, apoi pe Oceanul Indian. Tânărul pasager îşi exprimă

dispreţul faţă de morga şi plictisul celor de la clasa I şi pledează… pro domo: „O călătorie în

clasa a III-a e instructivă, dacă te oboseşti să observi, şi amuzantă. Pasagerii sunt diverşi şi

comunicativi. Afli astfel crâmpeie din existenţe cu adevărat inedite. Un aristocrat, un burghez,

un parvenit par aceiaşi peste tot, se silesc să-şi poarte masca prea cunoscută, iar în decursul

unei călătorii, rareori pătrunzi până dincolo de mască. In clasa a III-a a marilor vapoare se

întâlnesc oameni ciudaţi şi simpli, naufragiaţi ai vieţii sau luptând sângeros s-o supună,

aventurieri şi negustori, studenţi, actori..."2

Într-o seară, pe punte, asistă la un spectacol teatral interpretat de personalul de serviciu.

Un profesor de antropologie explică subiectul comediilor ce vor fi jucate, dând astfel

divertismentului o tentă ştiinţifică. În noaptea de 12 decembrie, ajuns la Ceylon, primul punct al

ţării visurilor sale se desparte cu părere de rău de cei câţiva prieteni pe care şi-i făcuse. Studenţii

japonezi mai aveau de parcurs încă douăzeci de zile de drum. Cele dintâi „senzaţii" pe care i le

oferă India sunt olfactive: „E o mireasmă ce te tulbură, te ameţeşte, pe care nu ştii cu ce s-o

1 Fals jurnal de bord. Alexandria, în „Cuvântul", an IV (1928), decembrie II, nr. 1308, p.1

2 Fals jurnal de bord. Port Said, în „Cuvântul", an IV (1929), ianuarie 25, nr. 1341, p. 1-2.

30

identifici, nu ştii unde s-o cauţi, care te izbeşte neîncetat în plină faţă, ca un vânt înfierbântat şi

mângâietor. E un parfum nemaîntâlnit, care te va urmări tot timpul în Ceylon; şi cu cat te vei

adânci în junglă, cu atât îl vei simţi mai imaculat si mai halucinant."1 Nu-şi poate stăvili

entuziasmul şi în corespondenta trimisă in ţară descrie amănunţit frumuseţile fără de seamăn ale

acestei „perle a Orientului", unde totul miroase a flori de scorţişoară. La Colombo cutreieră cu

ricşa întregul oraş, oprindu-se într-un parc minuscul, încărcat de flori şi plante agăţătoare, printre

care foiau şopârle. La Adyar polemizează cu doi adepţi ai doctrinei teosofice, ironizându-i. Asta

nu l-a împiedicat să preţuiască manuscrisele orientale ale bibliotecii. Spre surprinderea lui, aici îi

întâlneşte pe profesorul Dasgupta, venit special să consulte nişte manuscrise tantrice inedite. Iată

cum îi apare viitorul său guru, în urma primei întâlniri: ,,E un bărbat scund, căruia hainele

europene şi pieptănătura îi dau un aspect incert. Ochii îi lucesc vii in cearcănele lecturilor. E

unul dintre puţinii care pot înţelege orice text sanscrit. De altfel, pentru aceasta i-au trebuit vreo

25 de ani de studiu… Profesorul vorbeşte sfios şi zâmbeşte."2

Interesante sunt şi impresiile de la Congresul Studenţesc de la Poonomalee, din apropiere

de Madras. Nu putem însă zăbovi prea mult. Să ne grăbim să-l însoţim la Calcutta, unde eroul

nostru soseşte, după două nopţi şi două zile de călătorie cu trenul, în ajunul noului an 1929. Cu

ajutorul profesorului său se va instala într-o pensiune englezo-indiană (Ripon Street, 82), unde va

rămâne până la sfârşitul anului. Era o familie numeroasă de englezi, care în schimbul unei sume

de 90 de rupii lunar (bursa oferită de maharajah) îi oferea găzduire şi patru mese zilnic. „Era o

clădire mare, cu etaj, înconjurată de o curte si grădină, care la început mi s-a părut enormă.

Avea un hall vast care servea şi de sufragerie, si în care se afla un pian şi multe fotolii şi

canapele. La dreapta şi stânga hall-lui se deschideau câte trei camere mari, cu ferestre către

grădină. În camera mea mai dormeau încă trei tineri: cei doi băieţi ai d-nei Perris şi un anglo-

indian din Goa, Lobo."3 Deşi în scrisorile către cei dragi vorbeşte despre… intelectualitatea

mediului pensiunii care-l găzduieşte, acesta era, în realitate, destul de modest: telegrafişti,

dansatoare, modiste, vânzătoare într-un magazin.

În prima zi a anului, condus de Dasgupta (în costum european, dar cu picioarele goale), e

prezentat ilustrului său protector, care îşi petrecea întreaga viaţă ajutând si făcând bine: „Tot ce

ştiu despre el e că trimite pe tinerii indieni la studii în Europa, că editează operele autorilor

1 India, Biblioteca maharajahului, Ed. Humanitas, 1998, p.37.2 Ce-am văzut în India. Adyar, în „Cuvântul", an V (1929), februarie 9, nr. 1366, p. 1.3 Memorii, op. cit., p. 165-166.

31

săraci, că ridică statui poeţilor bengalezi şi citeşte sanscrita. E un Mecena care zâmbeşte

ascultând mulţumirile, dar e atent la rezultatele şi roadele celor care studiază ajutaţi de el. Are

un adevărat cult pentru limba sanscrită, dar cumpără toate cărţile bune europene."1

Extraodinara lui bibliotecă era instalată în trei camere din subsolul locuinţei lui Dasgupta.

Tânărul Mircea Eliade se adaptează încetul cu încetul. După numai o lună, profesorul

Ranado îl invită la Allahabad să ţină o conferinţă despre relaţiile dintre filosofia orientală şi cea

occidentală. Cunoaşte un celebru botanist vienez, venit să studieze flora Indiei, e invitatul Stellei

Kramrish, profesoară de istoria artei la Universitatea din Calcutta. Din ţară, prietenii îl aprobă, îl

urmăresc cu încredere, se interesează cu dragoste de tot ce i se întâmplă, fiind alături de el.

Citesc cu înfrigurare Falsul „Jurnal de bord", se amuză şi sunt, din când în când, impresionaţi.

Toţi înţeleg că această călătorie însemna ceva esenţial. Într-o scrisoare din 17 ianuarie 1929,

bunul său prieten Ionel Jianu îi râspundea printea altele: „Micile noastre zvârcoliri nu pot avea

ecou până la tine, tu ai pătruns acum în lumea aceea în care întâlneşti Eternul la fiecare pas, şi

m-am căit oarecum că ţi-am împărtăşit meschinele noastre cancanuri ce ne umplu din nefericire

mizerabila existenţă".

Plecarea în „marea aventură" cu mijloace băneşti insuficiente, refuzând consolarea şi

suferind moral şi material, îl face pe acelaşi Ionel Jianu să-i scrie la 2 martie 1929: „Ai dreptate

când scrii că tu nu trebuie să te întorci numai ca un savant de acolo. Dacă ar fi aşa, aş

considera aventura ta cu desăvârşire ratată. Din consumaţia intelectuală a cunoştinţelor culese

pe acolo şi a experienţelor de viaţă trăite, fiinţa ta va căpăta un sens şi existenta o semnificaţie."

Petru Comarnescu e la fel de entuziast, publicând fragmente din corespondenţa primită de la

Mircea Eliade în pagina a doua a ziarului „Ultima oră". Într-o misivă datată 26 martie 1929 îi

scrie autorului, încă de pe atunci celebru, al Itinerariului spiritual: „Mă bucur că te văd tot atât

de vajnic cum ai plecat. Mai mult: se pare că dorul de studiu e mai îndârjit încă, în faza actuală

a vieţii tale. Făgăduieşti lucrări mari, ca acea Critică a conceptului de cauză în budhism care

ar putea fi de un interes capital. Inaccesibilitatea Indiei, care totuşi, măcar în sens restrâns, ţi-a

fost accesibilă, face, din studiile pe care le pregăteşti, piatra de încercare, ceea ce, de altfel,

caracterizează întreaga ta aventură de până acum." Din răspunsul lui Petru Comarnescu de la

20 iunie 1929 desprindem un singur paragraf: „Nu mă pot opri să nu îţi arăt mulţumirea ce am

avut-o citind scrisoarea ta, plină de adevăruri neobişnuite nouă, dacă vrei europenilor şi

1 Ce am văzut în India, Biblioteca maharajahului, în „Cuvântul", an V (1929), februarie 29, nr. 1385, p. 1-2.

32

românilor. Sensul în care ajungi la adevărata realitate, entuziasmul noii tale cunoaşteri

metafizice te onorează şi ne face pe noi, prietenii tai, să fim mai interesaţi faţă de tine, pentru că

dorim, parcă mai cu nerăbdare, să ne împărtăşeşti din explorările mintii tale."1 Păreri

asemănătoare vom găsi exprimate, într-o formă mai mult sau mai puţin meşteşugită, şi în

scrisorile lui Haig Acterian, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Mihail Polihroniade şi ale

atâtor altora. Victor Stoe şi-a încredinţat gândurile tiparului, arătând că Mircea Eliade „e tot atât

de prezent printre noi şi în conştiinţa publicului intelectual ca şi înainte de plecarea lui. Mircea

Eliade e magul generaţiei sale."2

Departe de cei dragi, Eliade se bucură atunci când primeşte din ţară bursa pe cinci luni.

Aceasta îi dă posibilitatea organizării, în martie-aprilie 1929, a unei excursii în India Centrală,

Allahabad, Benares, Delhi, Agra, Jaipur, Ajmir. O insolaţie ce-i provoacă o cumplită hemoragie

pe fundalul unei Indii a contrastelor bântuită de foamete ţi molime, va constitui substanţa

articoluilui 110° Fahrenheit, ciclon direcţia S-V publicat iniţial în „Cuvântul" şi devenit ulterior

capitol în cartea India. În timpul căldurilor cumplite din vara anului 1929 lucrul la romanul

Isabel şi apele diavolului. Scrie cu furie, apoi se întrerupe o clipă pentru a nota în Jurnal : „Ce

fioroasă şi ce dulce este, în acelaşi timp, pentru mine „munca scrisului!"3 Cea de-a doua

călătorie, în mai-iunie, o face în Himalaya. Instalat într-un modest hotel din Darjeeling, îşi

propune să urmeze cu stricteţe un anumit „program", în sensul că dimineţile colindă

împrejurimile, după-amiezile aprofundează gramatica sanscrită, iar serile lucra la roman.

Vizitează mănăstirile budiste din apropiere, iar in zori privea creştetul alb al Everestuiui aflat la

200 de kilometri. În pădurea de la Lebong e o vegetaţie luxuriantă inimaginabilă pentru un

european; şopârle mari cât vrăbiile roiesc şi se caţără prin copaci, şerpii mişună prin văi.

Vizitează o mănăstire budistă păzită de un tânăr călugăr ignorant, ceea ce îl decepţionează.

Nu putem neglija caracterul etnografic al unor pagini, de pildă, cel al pitorescului

ceremonialului unei înmormântări tibetane. În mănăstire se repede „cu lăcomie" asupra

manuscriselor: traducerea tibetană a Bhagavadgitei scrisă cu cerneală aurie pe pergament, texte

nepaleze ca miniaturi colorate. Răsfoieşte „un tom enorm, cuprinzând istoria populară a lui

Buddha, scris acum patru veacuri, cu caligrafie perfectă, cu fantezii interliniare."4 Îl încântă şi

picturile murale, privind îndelung scene din viaţa lui Millarepa, „poetul criminal pentru care 1 Vezi „Ultima oră", an I (1929), ianuarie 12, nr. 13, februarie 21, nr. 46; mai 22, nr. 118 iulie 30, nr. 177.2 Victor Stoe, Magul unei generaţii, în „Viaţa literară", an V (1930), aprilie 15-mai 10, nr. 127, p.2.3 Şantier, Bucureşti, Editura Cugetarea, 1935, p. 66.4 India, op. cit., p. 120

33

păstrez o veche pasiune"1. Au loc si fapte senzaţionale, dintre expediţia spre Sikkim, descrisă

amănunţit în Când vine moosonul. Pe ploaie şi ceaţă, jungla e năpădită de lipitori, urcând spre

inălţimi. Fără să le vadă, auzindu-le târşâitul umed, drumeţul înspăimântat e năpădit de ele pe

mâini, pe trup, pe faţă şi scapă cu viaţă printr-o adevărată minune.

Întâmplarea nu putea fi uitată şi o vom regăsi în Memorii: „Ani de-a rândul după aceea,

mă trezeam cu sudori reci din acest coşmar: mi se părea că, încercând să urc coasta abruptă şi

năclăită de ploaie, alunecasem şi nu mă puteam ridica. Simţeam atunci cum mă ajunge din urmă

masa aceea cleioasă şi vie, alcătuită din zeci de mii de lipitori, înaintând încet, dar implacabil." 2

În tot ceea ce face pune pasiune şi sunt perspective că va putea găsi în filosofia indiană lucruri

esenţiale, neobservate de alţii până atunci. Doreşte din tot sufletul să devină un indianist,

pasionându-se de filologie: „Aflarea unei rădăcini sanscrite e o nouă voluptate, descifrarea unui

text e aproape un ritual. Îl săvârşesc pe îndelete, savurând întreg ceremonialul, fără să sar nici

o etapă. Chiar dacă ştiu cuvântul, îl caut încă o dată în dicţionar, îl declin în gând, îi cercetez

toate legile fonetice la care e supus. Un cuvânt, o ţigară. Este aproape o euforie adâncirea

aceasta în amănuntul nesemnificativ, pasiunea aceasta pentru lucruri extrem de mici, inutil de

dificile. Idealul meu este acum să ştiu tot despre coalescenţa vocalelor în limbile ariene."3

Paranteza care urmează precizează că nu au mai fost încredinţate tiparului din Jurnal

numeroase astfel de pasaje lirice, redând febra în descifrarea unui text sanscrit, lângă o gramatică

şi un dicţionar.

Cu un pandit venit de patru ori pe săptămână, aprofundează sanscrita, aşa încâ, după mai

puţin de patru luni, profesorul Dasgupta i-a trimis lui Rădulescu-Motru o adresă oficială din

partea Universităţii, lăudând uluitoarele progrese şi extraordinara putere de muncă a

învăţăcelului său.

Perseverenţa şi tenacitatea erau de fapt „secretul" acestor senzaţionale succese. După

aproape o jumătate de veac, fiind întrebat de Claude-Henri Rocquet cum a reuşit să înveţe

sanscrita cu Dasgupta şi panditul, Eliade a răspuns: „Munceam 12 ore pe zi şi numai sanscrita…

Această concentrare exclusivă asupra unui subiect, sanscrita, a dat rezultate surprinzătoare."4

Îşi pune întrebări la care încearcă să răspundă, îşi explică sieşi condiţiile specifice de viaţă pe

care le are în India, impunându-şi o atitudine şi comportare predominant optimiste: „Am nevoie 1 Idem, p.121.2 Memorii, op. cit., p. 1753 Şantier, p. 1754 Mircea Eliade, L’epreuve du labyrinthe. Entretiens avec Claude-Henri Rocquet, Paris, Pierre Belfond, 1978, p.50.

34

din nou de ascetism. Altminteri, de ce-am venit aici? Singurătate, meditaţie, studiu puteam găsi

în aceleaşi condiţii, oriunde în Europa. Dar aici exista o anumită atmosferă de renunţare, de

efort către împlinire intimă, de control asupra conştiinţei de iubire, care îmi e prielnică. Nu

teozofism, nici practici brahmane, nici rituale; nimic barbar, nimic creat de istorie. Ci o

extraordinară credinţă în realitatea adevărurilor, în puterea omului de a le cunoaşte şi a le trăi

printr-o realizare lăuntrică, prin puritate şi reculegere mai ales. Credinţa aceasta e şi a mea.

Credinţă că, în pofida tuturor demonilor şi a voluptăţilor există un pod drept pecare pot merge;

oricând, din orice regiune infernală în care m-aş găsi."1

Numeroase epistole către familie sunt calde, afectuoase. Îi scrie mamei, tatei, Corinei şi,

din când în când, lui Nicu. Neliniştit de greuţătile materiale ale celor dragi, se zbuciumă.

Încearcă să-şi ajute fratele, care voia să se angajeze în colonii. La 12 iunie 1929 se adresează

mamei: „ Cred că şansa cea mai bună ar fi să se angajeze în coloniile din Africa portugheză sau

fostul Camerun, colonie germană. Îi scriu chiar acum ce trebuie să facă. Condiţiile însă nu sunt

prea simple. Cinci ani contract obligatoriu şi fără soţie."

E îngrijorat că bursa din ţară încetează în noiembrie şi, conştient de propria-i valoare, de

perspectivele pe care le are în fată, devine vehement: „Ar fi o crimă să mă lase fără bani tocmai

acum, când mi-am sacrificat tot ca să încep studii noi şi revelatoare pentru cultura noastră. Ar fi

o crimă să mă întorc înapoi acum, când pot vorbi şi scrie bine engleza, când am învăţat puţin

sanscrita. Sunt conştient de viitorul meu ştiinţific şi sub nici un motiv nu voi admite sâ mi-l

uzurpe nătângia celor de la Minister. În orice capitală aş fi bogat şi cu imense mijloace de lucru

la îndemână."

Legăturile ştiinţifice ale lui Eliade sunt surprinzătoare. Marile somităţi ale orientalisticii

şi istoriei religiilor sunt uimite de cunoştinţele lui, prevestindu-i un viitor strălucit. Printre

celebrităţile cu care coresponda tânărul de 20 de ani amintesc: Buonaiuti, Pettazzoni,

Coomaraswamy, Angus, Stcherbatski. În iarna lui 1929 îl întâlneşte pe Tucci, care venea de două

ori pe săptămână la locuinţa lui Dasgupta: „Neaşteptat de tânăr, viguros, debordând de

vitalitate, lucrând la mai multe cărţi deodată - Istoria logicii indiene, Liturghia tantrică a zeiţei

Durga, Simbolismul templelor tibetane etc."2

Încă din Şantier, tânărul prieten îi făcuse un elogios portret, insistând asupra neobişnuitei

puteri de muncă, erudiţiei şi enciclopedismului savantului italian.

1 Şantier, p. 522 Memorii, op. cit., p. 169

35

Pregătirea tezei nu era o chestiune facilă. Lucrările de specialitate asupra psihologiei

lingvistice şi fiziologiei laringo-bucale nu se găseau în India şi atunci le-a comandat de la Paris şi

Leipzig. De aceea pare îndreptăţită furia carc-l apucă, gândindu-se că, după asemenea sacrificii,

ar exista posibilitatea să fie chemat în ţară.

Familia şi prietenii sunt rugaţi să-i procure cărţi: Metafizica lui Aristotel, L’evolution

creatrice de Bergson şi multe altele.

Aşa cum se mărturiseşte Jurnalului, citeste, în ceasurile triste Bhagavadgita, iar în cele

neutre poeziile lui Shelley. Lectura e variată, alături de „clasicul" Goethe aflându-se modernul

Huxley. Din literatura indiană, preferinţele se îndreaptă spre Kalidassa, Acinthya - un scriitor

modern influenţat de Joyce - şi Rabindranath Tagore. Primind notele din ţară, execută la pian

compoziţiile lui Grieg şi Debussy.

La sfârşitul lui iulie 1929, alături de Dasgupta şi Maitreyi, străbate cu automobilul cei

150 de kilometri până la Santiniketan. Îl cunoaşte pe Tagore şi e încântat de Universitate, unde

cursurile se ţineau în aer liber în grădină : ,,Lângă fiecare arbor se adună dimineţile acei copii şi

adolescenţi fericiţi, aşezându-se turceşte în iarbă, cu tăbliţa şi cărţile pe genunchi. În aer liber,

cu umbra pomului drept singura umbră, cu văzduhul clar deasupra, învăluiţi în aroma atâtor

flori. Holi, pentru ei, însemna în primul rând o sărbătoare cu, dansuri şi cântece, şi drame,

compuse de poet."1

Bolnav, internat pentru câteva zile în spital, are dificultăţi financiare. Chiria i se măreşte,

bursa din ţară întârzie şi nesiguranţa viitorului îl macină. Maharajahul moare şi situaţia devine

disperată. Îşi linişteşte mama (adresându-i-se cu apelativul „Maica mea scumpa şi dragă"). Dacă

în aprilie îi spunea că nu poate să practice sportul, nici măcar înotul, deoarece apa din bazin era

„caldă şi murdară", la 17 noiembrie, situaţia era alta: „Fii sigură că, în ceea ce priveşte trupul,

mă îngrijesc extrem, m-am dezvoltat în toate privinţele, am o curte largă şi fac sporturi de la 5-7

seara, am învăţat scrimă, criquet, lupte greco-romane, jiu-jitz-ul japonez, iar îndată ce mi se va

reglementa valuta mă înscriu la o şcoală de dans ".

În dimineaţa de 2 ianuarie 1930 se va muta în locuinţa lui Dasgupta, transportându-şi

„mobilierul" din Ripon Street (patul, biblioteca şi masa de lucru). Hotărârea fusese stabilită cu

câteva zile mai înainte. E propriu-zis un obicei al Indiei tradiţionale ca ucenicul să locuiască

alături de învăţătorul său. Mamei îi scria la 21 decembrie 1929, mândru de reputaţia lui

1 Primăvara în Bengal, în „Vremea", an V (1932), aprilie 24, nr. 235, p.14.

36

Dasgupta, socotit în Bengal a doua glorie naţională, alături de Tagore: „Voi avea astfel enormul

privilegiu de a asimila mai multă din înţelepciunea, ştiinţa şi moralitatea indiană. Cunosc de pe

acum perfecta armonie, înţelegere şi senină familiaritate din casa lui Dasgupta. [Acesta se află

în] Kalighat, cartierul cel mai plăcut al Calcuttei, aproape numai parcuri de palmieri. Când

plec de la el, pe seară, şi mă întorc în odaia mea din Ripon Street, aş crede că trec din India în

Europa, atât e de mare deosebirea. Locuind cu el, pe lângă avantajul financiar şi ştiinţific, mă

voi bucura şi de o viaţă mai liniştită, fără agitarea inutilă a oraşelor occidentale, respirând o

atmosferă îmbibată de spiritual şi artă." Într-adevăr, entuziasmul e justificat (cel puţin până la

18 septembrie, când are loc cearta cu profesorul).

Munceşte cu râvnă adâncindu-se în gramatică sanscrita sau filosofie şi începe studiul

bengalezei. Se îmbracă în dhoti, un soi de, cămaşă lungă, la fel ca localnicii. Se contopeşte

orgamc, simte că face parte din familie, atunci când stă la masă, aşezat pe jos, cu picioarele

încrucişate, cu o frunză de arbore în loc de farfurie.

Pleacă peste câteva săptămâni în India de Nord. Se opreşte la Allahbnad, ca să vadă

Kumbhmela, uriaşa procesiune de asceţi yogini, care avea loc o dată la 12 ani: „India întreaga

tresare; satele se neliniştesc, mănăstirile rămân deşarte, de prin văgăunile Himalayei se

scoboară schivnici goi şi acoperiţi cu cenuşă de pe ţărmul Malabarului, de la capul Comorin,

din golful Bengalului, din Himalaya, din Munţii Vindhya din deşertul Bikaneerului, de

pretutindeni, coboară convoaie de căruţe, cete de călugări, pâlcuri de vagabonzi, gloate de

leproşi, suite de rajahi, trenuri de târgoveţi, harabale închise cu perdele albe, ticsite de femei,

mulţime prodigioasă, însetată de sfinţenie, hagirii Kumb-Melei"1. Se îndreaptă apoi spre

Benares, pentru a studia câteva manuscrise de la Sanskrit College. Călătoria se va prelungi la

Delhi, Agra, Siktiri, Jaipur, Bikanir, Lahore, Amritsar. Nu trecuse decât un an, dar parcă vede cu

alţi ochi ţara în care se află. În Memorii este sublimat acest aspect fundamental: „Mi se părea că

încep să-i înţeleg tainele, să mi se descopere frumuseţile şi sensuri care-mi fuseseră inaccesibile

puţine luni înainte. Şi asta numai pentru că avusesem norocul să locuiesc în casa celui mai

ilustru istoric al filosofiei indiene, pentru că începusem să mă deprind cu viaţa indiană şi să

vorbesc bengaleza. Nu mi se mai părea că mă aflu în India ca vizitator. Mă simţeam tot mai mult

la mine acasă, şi dacă voiam cu orice preţ să vizitez oraşele, templele şi monumentele

importante era pentru că voiam să-mi cunosc patria mea adoptivă. Speram să pot rămâne mulţi

1 India, p. 66-67

37

ani în India... Îmi plăcea totul: peisajul, clima, oamenii, limbile şi credinţele lor, felul lor de a se

purta, costumele şi mâncărurile lor."1

Deşi integrat în viaţa ţinuturilor pe care le străbate, familia, prietenii, peisajul şi

spiritualitatea româneasca sunt prezente în gânduri, vise şi însemnări. Nu numai corespondenţa,

ci şi reportajele scrise în acei ani îl „deconspiră". Încă din primele pagini ale Indiei aflăm că la

masă erau serviţi de „o indiancă tânără şi inimoasă, semănând leit cu ţiganca din tabloul lui

Luchian"2. Nu mult după aceea compară nopţile din India de Sud cu cele din Dobrogea şi din

munţii noştri. În Himalaya, la un moment dat îi vin în minte, printr-o stranie asociaţie de idei,

alte imagini din ţară: „Serdarul îmi serveşte o cină incertă, dar caldă. O iau numai pentru că e

caldă. Vasele sunt noi, de aluminiu, şi îmi amintesc atâtea drumuri din adolescenţă când

dormeam pe creste sau plajă, in jurul unui foc păzit de prieteni, răspândiţi acum pe toată faţa

pământului. Atâtea cine vesele, în farfurii de aluminiu spălate dimineaţa cu nisip. Şi acum sunt

singur ca un cuc, şi plouă, plouă..."3

Rădulescu Motru îi dă o veste bună: s-ar putea ca la înapoierea în tară să se creeze, pe

lângă Universitatea din Bucureşti, o catedră de sanscrită. Îşi intesifică munca şi, împreună cu

Dasgupta, traduce texte şi conversează în sanscrită câte trei ore pe zi. Dar nesiguranţa continuă

să-l neliniştească. Cei doi ani de studii i se par insuficienţi pentru un profesor de limba şi

literatura sanscrită. Un indian avea nevoie, pentru acesta, de 12 ani. Ca să se liniştească, îi scrie

lui Tucci, de la care primeşte un răspuns cald şi încurajator: „Iubite Iliade, îi răspunde printre

altele vestitul orientalist, nimeni nu se află în condiţii mai prielnice decât d-stră. A nu profita de

ele ar fi o nebunie. Informaţi, rogu-vă, autorităţile din ţara d-stră şi convingeţi-le că d-stră,

pentru a putea face un lucru bun, trebuie să rămâneţi în India cel puţin cinci sau şase ani. Banii

care se vor cheltui cu aceasta vor fi pe drept şi cu rod cheltuiţi, iar ţara d-stră se va putea lăuda,

posedând indologul şi istoricul său al religiilor, care va avea avantajul, pe care mulţi colegi

europeni nu-l au, unei lungi şi directe experienţe în ţara pe care noi o studiem." Această

scrisoare, expediată într-o copie şi în ţară, va grăbi hotărârea de prelungire a bursei pe 1931. Lui

Eliade îi va întări încrederea în posibilităţile sale, exprimându-şi de nenumărate ori ferma

convingere că drumul său e filosofia orientală şi istoria religiilor şi pentru nimic în lume nu va fi

dispus să le părăsească. Profesorul continuă să-i dicteze capitolele celui de-al treilea volum din

1 Memorii, op. cit., p. 1842 India, p. 493 India, p. 151

38

Istoria filosofiei indiene şi cartea despre Upanishade, iar alături de Maitreyi alcătuieşte Indexul

monumentalei lucrări. Începe să redacteze un nou roman: Lumina ce se stinge.

Episodul dragostei cu Maitreyi constituie, desigur, un capitol aparte. Este suficient să

ştim că, la 18 septembrie 1930, Dasgupta, aflând despre legăturile celor doi, îi cere oaspetelui

său să părăsească imediat locuinţa, pretextând că sănătatea lui nu-i mai îngăduie să-l găzduiască.

După un intermezzo de câteva zile în Ripon Street 82, Eliade se îndreptă spre Delhi, iar de aici

la Hardwar la câţiva kilometri de Rishikesh, dar pe celălalt mal al Gangelui, la Swarga Ashram.

Cele şase luni de sihăstrie sunt cunoscute din volumaşul Într-o mănăstire din Himalaya (1933).

Îmbrăcat în splendida robă portocalie, făcându-şi rituala baie de dimineaţă în Gange, se

mulţumea cu o hrană frugală: orez, legume fierte, lapte, rareori turte de orez cu miere. Îşi

consacra timpul meditaţiei, exerciţiilor yoga şi lecturilor din textele sanscrite. Are şansa de a-l

avea drept guru pe Swami Shivananda, necunoscut pe atunci, autor după aceea a circa trei sute de

volume. Medic de formaţie occidentală, acesta părăsise confortul şi familia, venind în sihăstria

din Himalaya. „Cunoştea exerciţiile yoga şi tehnicile meditaţiei, va scrie Eliade. El m-a călăuzit

puţin câte puţin în practicile respiraţiei, meditaţiei, contemplaţiei."1 Swami Shivananda se

minunează de rapiditatea cu care proaspătul său discipol asimilează rudimentele practicii yoga.

Îşi regăseşte seninătatea şi ritmul de viaţă de altădată. Nu doarme decât trei-patru ore pe noapte,

fără să resimtă oboseala. La slaba lumină a unei lămpi cu gaz îşi redactează teza, scrie articole

pentru „Cuvântul", iar noaptea continuă noul său roman Lumina ce se stinge. Tot acum

definitivează studiul Cunoştinţele botanice în vechea Indie, pe care-l trimite la Cluj, lui Valeriu

Bologa, alături de câteva rânduri explicative: „Sărăcia critică asupra acestui pasionant subiect

dă oarecare valoare studiului meu; vreau să spun că nu e o simplă repetare a unor lucruri prea

bine cunoscute, ci, într-un anumit sens, o încercare de a aduna cam tot ce se ştie asupra acestui

subiect şi de a interpreta în lumina spiritului ştiinţific indian si al istoriei ştiinţelor... Asperităţi

de stil sunt multe, pentru că se apropie trei ani de când n-am mai vorbit şi n-am citit româneşte.

Te rog din suflet să mai ciopleşti textul, dacă îl crezi neprezentabil.

Aş vrea ca în timpul ce-l mai am de petrecut în India să adun cât mai mult material

pentru o Istorie a ştiinţelor şi a spiritului pozitiv în India antică şi medievală."

Pentru a avea o imagine de ansamblu a cadrului în care a trăit mai bine de jumătate de an

în Himalaya e suficient să desprindem un scurt pasaj din Memorii: „ Gangele curgea repede

1 L’epreuve du labyrinthe, p. 54

39

printre stânci şi jungla se întindea până aproape de mal, pădure deasă, plină de maimuţe, de

şerpi şi de păuni, de pisici sălbatice. Toamna, târziu, când vor seca izvoarele în munte, şacalii

vor veni până în marginea sihăstriei şi din coliba mea, le voi auzi urletele."1

Din când în când vizitează satele de la poalele Himalayei. La Kapurthala (de unde scrie

familiei la 4 noiembrie 1930) e uimit de palatul maharajahului, cu totul şi cu totul de aur, de

diamantele cât oul şi ornamentele cortegiilor de elefanţi: „Lucruri şi lux nebănuit în Europa, să-

ţi pierzi capul numai privindu-le. Cred că în zece zile voi fi în Rishikesh, cufundat în simplitatea

vieţii himalayene şi în studiile mele. Am fost invitat că conferenţiez despre religiile comparate în

Colegiul «Gurukul» din Hardwar. Voi fi acolo în decembrie pentru două săptămâni."

De Crăciun petrece minunat la o familie creştină din Rurks, la o distanţă cam de 30 de

kilometri de coliba sa, iar către sfârşitul anului 1930 primeşte din ţara vestea confirmării valutei

pentru anul următor. Şi aici are loc un episod sentimental. Eroina, Jenny, violonistă din

Johannesburg, venise în India în căutarea absolutului.

La începutul, primăverii anului 1931, Mircea Eliade, după şase luni de sihăstrie, va pleca

tot atât de brusc ca şi atunci când venise. Îsi va relua locul la vechea gazdă, care aproape nu-l

mai recunoaşte: ars de soare, cu o scurtă barbă roşcată. Revenind la Calcutta, lucrează nebuneşte

la Imperial Library, preocupat în primele zile de tema mătrăgunei în botanica şi folclorul indian.

Învaţă tibetana, se pasionează de etnologia indiană şi sud est-asiatică. Pentru câteva zile participă

la o vânătoare de crocodili pe malul Gangelui, în provincia Orissa. Cele cinci zile petrecute în

junglă sunt un splendid prilej de recreere. Impresiile vor fi sortite veşniciei într-un reportaj apărut

în „Cuvântul", inclus mai târziu în volum. Continuă cu aceeaşi îndârjire studiul şi începe lucrul la

un nou roman, intitulat Victorii mai întâi, Petru şi Pavel după aceea. E, de fapt, nucleul viitoarei

Întoarceri, din rai. Căldurile sunt mai insuportabile ca oricând. Şi totuşi nu se poate „preda", deşi

la un moment dat are senzaţia ciudată că odaia în care se află s-a transformat într-un uriaş stomac

de cetaceu, iar fiinţa sa descompusă e macerată: „O stranie senzaţie că mă aflu între pereţi vii,

viscerali. Parcă şi trupul începe să miroasă, începe să se lichefieze. Oarecare greaţă. Sub

ventilator mi se răceşte respiraţia: şi asta îmi dă o senzaţie penibilă de boală. Cu toate

încercările mele brutale, nu pot face nimic, nici citi, nici dormi. În casă nu se aude nimic, în

afară de ventilatoare; şi toţi dorm, asta mă înfurie. Sunt ameţit, obosit, şi totuşi nesatisfăcut.

Parcă aş vrea să fac ceva, să mi se întâmple ceva. Cred că sufăr foarte mult din cauza aceasta:

1 Memorii, op. cit., p. 192

40

nu mă pot preda complet nici în faţa oboselii, nici în faţa odihnei. Păstrez întotdeauna o urmă de

luciditate, puţină părere de rău."1

În timpul acestei lupte supraomeneşti cu căldurile Indiei, soseşte din partea tatălui său o

scrisoare disperată: prezenţa fiului în ţară e absolut necesară, deoarece trebuia să-şi satisfacă

stagiul militar. În căzul unei nesupuneri ar fi fost considerat dezertor, dezonoare incompatibilă cu

familia de militari din care făcea parte. N-are încotro şi-şi pregăteşte reîntoarcerea, expediind

mai întâi cărţile în patru mari lăzi. În ultimele luni mai făcuse câteva excursii în Delta Gangelui,

colindase satele din jurul Calcuttei, rămânând zile întregi la Muzeul de Antichităţi indiene, la

Biblioteca Societăţii asiatice. În toiul celei mai aride munci simte nevoia să se relaxeze şi atunci

îşi petrece timpul cu o carte de literatură, după ce şase luni nu mai pusese mâna pe vreun roman.

Şugubăţ, nu scapă prilejul să noteze în Jurnal cu sinceritate: „Lectura îmi dă la început

voluptatea unui viciu nepermis, experimentat pe ascuns. Este adevărat că tocmai astăzi aveam

mult de lucru, şi am lăsat toate ca să citesc acest roman straniu şi caritabil, care seamănă cu

atâtea romane scumpe mie, cu Dostoievski şi cu Dos Passos, de pildă. Viciul acesta pe care mi-l

satisfac alături de o bibliotecă plină de tratate erudite, la o masă încărcată cu dicţionare şi

texte, mă înalţă brusc în propriii mei ochi. Îmi dă un ciudat sentiment al libertăţii."2

Într-o dimineaţă, la începutul lunii decembrie 1931, pleacă spre ţară cu ferma convingere că se

va reintoarce in 1933. La Port Said nu mai poate aştepta zece zile un vapor românesc, asa ca se

îmbarcă pe unul italian. La Veneţia aşteaptă într-un sordid hotel „salvarea" de acasă: un modest

mandat telegrafic, ca să-şi poată continua drumul.

Se pare că sosirea în ţară a avut loc la 9 sau 10 decembrie 19313. Cu toată conjunctura

nefavorabilă, Valeriu Bologa îi arează din Cluj un călduros bun-venit, datat 16 decembrie 1931,

din care reţinem: „M-aş bucura nespus să capeţi conferinţa promisă. Şi la mai mare! Eu am

încredere neţărmurită în d-ta. Sunt sigur că vei deveni una din figurile reprezentative ale

gândirii româneşti."

India a clarificat în gândirea lui Mircea Eliade concepţia despre autenticitate, ideea de

libertate, trezindu-i interesul pentru yoga şi tantrism. Deceniul al patrulea a însemnat pentru el

apariţia primei forme a volumului Yoga (1936). Locul acestui tratat în spiritualitatea universală,

1 Şantier, p. 252-2532 Şantier, p. 1823 În Memorii suntem informaţi că a ajuns la Bucureşti „în preajma Crăciunului". Ţinând seama de scrisoarea către Valeriu Bologa, expediată la 12 decembrie, în care-l anunţă că sosise în ţară de câteva zile, suntem nevoiţi să facem o nouă rectificare cronologică.

41

după aproape o jumătate de veac, a fost subliniat de regretatul nostru savant Sergiu Al-George:

„Lucrări apărute după cele ale lui Mircea Eliade confirmă modul în care savantul român a înţeles

să restituie fenomenul yoga. Ne referim la P. Masson-Oursel, unul din cei mai importanţi istorici

francezi ai filosofiei indiene, care într-o lucrare a sa, Le Yoga, apărută în 1967, defineşte

fenomenul yoga în termeni surprinzători de asemănători cu cei ai lui Mircea Eliade."1

Şederea în India a fost hotărâtoare pentru formarea spirituală a lui Mircea Eliade. El nu a

văzut aici „exotism", ci şi-a dat seama de profunda unitate a culturii aborigene indiene şi cea a

tradiţiilor populare româneşti.

Trebuie să menţionăm că experienţa anilor 1929-31 a fructificat aproape o sută de eseuri.

Desigur că fiecare din ele ar merita comentarii speciale, ceea ce nu putem face în paginile de

faţă.

Până în anii din urma visează să se creeze în ţară un Institut de orientalistică. Într-o

emoţionantă scrisoare din 18 august 1981 către marele său prieten Constantin Noica, Eliade

schiţa un plan concret de activitate, sintetizând în acelaşi timp ceea ce ne apropie de Orient:

„Ceea ce trebuie cu orice preţ inclus: 1) cursuri de limbă şi civilizaţie (istorie, religie, filosofie,

literatură, artă) ale Asiei Majore: India, China, Japonia (şi evident Iran, Tibet etc.); 2) O

«Introducere generală» (prelegeri, seminarii) asupra elementelor de unitate ale culturilor (mai

ales folklorice) eurasiatice, cuprinzând Europa Orientală, aria Imperiului Otoman, Mediterana,

aria «Imperiului stepelor» şi Asia Meridională, din Persia până în China; 3} O secţie (mult mai

modestă, dar indispensabilă) rezervată Vechiului Orient (Egipt, Mesopotamia, Israel); nu e

nevoie de filologi specialişti (egipteana, accadiana etc.), dar ar fi bine să se găsească un hun

semitizant şi un bun arabist. Fiind de felul meu optimist, cred că Institutul ar putea porni la

lucru.

Asociind acest grandios proiect lucrărilor ştiinţifice şi literare zămislite din experienţa

celor trei ani petrecuţi în India, trebuie să subliniem unicitatea lor în cadrul spiritualităţii

româneşti.

Indianistul Mircea Eliade a hotărât în mod cert destinul câtorva existenţe: Sergiu Al-

George, Anton Zigmund Cerbu, profesor de istoria religiilor indiene la Columbia University,

Arion Roşu, cercetător la C.N.R.S. din Paris.

1 Sergiu Al-George, Arhaic şi universal, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981, p. 164.

42

Să nu uităm însă că orientalistica reprezintă doar una din zecile de faţete ale personalităţii

ilustrului nostru savant şi scriitor.

1.4 Mircea Eliade – profesor la universitate

Cei trei ani studiii intens în India (1929-1931) au fost consacraţi-aşa cum am văzut –

filosofiei şi istoriei religiilor. În timpul studenţiei îi surâdeau perspectiva de a lucta in diplomaţie,

visându-se - uneori – ataşat de presă în Italia.

Odată ajuns în India, munca sistematică şi perseverentă la care se înhamă îl face să nu se

gândească la nimic altceva decât la cariera didactică.

Corespondenţa către familie stă mărturie a preocupărilor sale şi a convingerii ferme că va

avea un important rol în cultura românească. La 21 decembrie 1929 îi scria, printre altele, mamei

sale: „Când mă voi întoarce, voi avea un nume, dacă nu în Europa, cel puţin în cultura şi

Universitatea româna... Nu mă laud, dar probabil că voi ajunge repede profesor universitar, şi

aceasta este o cinste a neamului nostru." La 20 februarie 1930, hotărârea îi este la fel de

nestrămutată: „Vreau să fac din cariera mea profesorală nu numai un mijloc de existenţă, ci

ştiinţă, pentru mine şi indirect pentru cultura noastră, unde au lucrat nechemaţi şi nepregătiţi cu

sutele... Încep sa mă apropii de maturitate, unde nu se mai joacă de-a ştiinţa ca la noi în ţară.

Sunt chemat să joc un rol, dar trebuie să mă pregătesc."

Într-o scrisoare, C. Rădulescu-Motru întrezăreşte posibilitatea creării unei catedre de

sanscrită la Universitatea din Bucureşti, la întoarcerea în ţară a fostului său student. Aceasta îi dă

aripi şi tânărul doctorand aprofundează literatura şi gramatica sanscrită, comentează texte şi

conversează în această limbă.

Perspectiva suprimării bursei îl nelinişteşte. La 13 noiembrie 1930, celebrul orientalist

Giuseppe Tucci aflând despre posibilitatea... rechemării în ţară a lui Eliade, îi scrie o

emoţionantă scrisoare, în care îl conjură să-şi continue studiile, îi enumera dificultăţile în

însuşirea filosofiei şi religiei indiene, care necesită ani de cercetări aprofundate.

Drept urmare a acestei epistole - aşa cum am mai arătat deja - bursa i-a mai fost

prelungită cu un an. Dar lucrurile se precipită şi la sfârşitul lui 1931 Eliade e chemat de urgenţă

în ţară spre a-şi satisface stagiul militar.

43

Ajuns „acasă", îşi reia cu febrilitate activitatea: publică zeci de articole şi îşi pregăteşte, în

acelaşi timp, teza de doctorat despre Yoga, pe care o depune în februarie 1933 la secretariatul

Facultăţii de Litere.

Ziarele de luni 24 aprilie 1933 anunţau apariţia romanului Maitreyi la Editura Cultura

Naţională din Bucureşti. Datat ianuarie-februarie 1933, romanul redactat între 26 decembrie

1932 şi 15 februarie 1933, potrivit unei însemnări a autorului, făcută cu creionul pe ultima

pagină a manuscrisului, a fost prezentat pentru premiul Tekirgbiol-Eforie.

Juriul, alcătuit din G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Perpessicius, Cezar Petrescu şi

Mihail Ralea, întrunit în seara de 14 martie 1933 la Cultura Naţională, a acordat premiul de

20.000 de lei romanului lui Mircea Eliade, ales din 50 de lucrări primite. Manuscrisul original se

afla depus la Biblioteca Centrală Universitară, unde a ars, alături de alte opere ale lui Eliade, la

22 decembrie 1989. Cu mai bine de un deceniu în urmă, am fotografiat câteva pagini şi am

confruntat întregul manuscris cu ediţiile succesive ale cărţii (prima dintre ele tipărită în 3000 de

exemplare, cea de a 9-a (1991) având un tiraj de 100.000). În ultimii cinci ani au mai apărut

câteva ediţii - totalizând peste trei sute de mii de exemplare.

Romanul lui Mircea Eliade a fost tradus în numeroase limbi: italiană (1945), germană

(1948), franceză (1950), spaniolă (1951), portugheză (1961), cehă (1988), slovacă (1988),

poloneza (1988), bulgară (1989), engleză (1994).

Acest tulburător poem de dragoste a fost asemuit cu capodoperele literaturii universale:

Daphnis şi Chloe, Tristan şi Isolda, Manon Lescaut, Paul şi Virginia. El este, evident, ecoul

experienţei de viaţă indiană a lui Mircea Eliade.

...Tânăr inginer destoinic, Allan e apreciat de Narendra Sen, superiorul său ierarhic, care-l

simpatizează. E trimis să supravegheze o lucrare în Tambuk mai întâi şi după aceea la Assam, în

junglă. Aici se îmbolnăveşte de friguri, revine la Calcutta şi în cele din urmă o invitat să

locuiască în casa lui Narendra Sen. Acesta voia de fapt să-l adopte, deşi lui Allan invitaţia i se

părea suspectă. Nu cumva şeful său îl doreşte ca ginere? Nu cumva i se întinde o cursă?

Maitreyi, fata de 16 ani a lui Narendra Sen, nu-l impresionează în mod deosebit La început i se

pare chiar urâtă, însă treptat, începe să-l subjuge, fata îl învaţă bengaleza, iar el îi dă lecţii de

franceză. Apoi, în biblioteca inginerului amândoi cataloghează cărţile.

Nu poate fi uitat fascinantul portret al tinerei bengaleze: „Maitreyi mi s-apărut atunci

mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuţi cu argint, cu şalul

44

asemenea cireşelor galbene - şi buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roşii

creau parcă o notă şi mai puţin umană în acest trup înfăşurat şi totuşi transparent, care trăia, s-

ar fi spus, din miracol, nu prin biologie. O priveam cu oarecare curiozitate, căci nu izbuteam să

înţeleg ce taină ascunde făptura aceasta în mişcările ei moi de mătase, cu zâmbetul timid,

preliminar de panică, şi mai ales glasul ei atât de schimbat de fiecare clipă, un glas care parcă

ar fi descoperit atunci anumite sunete." Allan îi strânge pe furiş mâinile, o priveşte cu nesaţ,

începe să aibă aceleaşi preferinţe cu ale ei, mulându-se după sufletul Maitreyei. Fascinat, priveşte

braţul gol al fetei, amintindu-şi clipele de înfiorare: „O nemaipomenită beatitudine invada atunci

pe toate porţile sufletului şi ale trupului. Îmi simţeam fiinţa plenar şi continuu, un val inefabil mă

înălţa din mine, fără să mă rătăcească. Niciodată n-am trăit mai instantaneu şi mai imediat ca în

acele clipe care mi s-au părut fără durată. Încleştarea aceea la sânul Maitreyei era mai mult

decât dragoste"... Eroul narator e tulburat, încântat, subjugat. Sentimentele sunt reciproce. E

fericit că „eram iubit de o fecioară de 16 ani pe care nu o sărutase încă nimeni pe gură în afară

de mine." Fata i se destăinuie, vorbindu-i despre o iubire a ei: un pom înalt şi mândru, dar în

acelaşi timp atât de gingaş şi mângâietor: „Stăm ziua întreagă îmbrăţişaţi şi-i vorbeam, îl

sărutam, plângeam. Îi făceam versuri fără să le scriu, i le spuneam numai lui; cine altul m-ar fi

înţeles? Şi când mă mângâia el, cu frunzele pe obraz, simţeam o fericire atât de dulce, încât îmi

pierdeam răsuflarea. Mă rezemam de trunchiul lui ca să nu cad. Fugeam noaptea din odaie,

goală, şi mă urcam în pomul meu. Nu puteam dormi singură. Plângeam sus, între frunze, până

se apropia ziua." Şi iat-o pe Maitreyi adresându-i-se lui Allan: „Acum sunt a ta, numai a ta,

izbucni Maitreyi înlănţuindu-mă. Numai tu m-ai învăţat ce este dragostea, numai tu m-ai înfiorat;

ţie m-am dat... Ce mult îmi place să te văd mânios ca un vânt, să mă calci în picioare, să nu-ţi

pese de mine".

Pentru ca să se poată căsători cu Maitreyi, Allan e gata să treacă la hinduism, crezând că

în felul acesta va primi binecuvântarea familiei. Dintr-o indiscreţie a lui Chabu, sora mai mică a

Maitreyiei, inginerul află taina iubirii celor doi şi se manifestă cu o violenţă rară, pe el

izgonindu-l din casă, iar pe ea lovind-o cu brutalitate. Uitându-se în oglindă, Allan nu se mai

recunoaşte. Arăta slăbit, palid, cu privirea rătăcită. În sihăstria din Himalaya, îmbrăţişând-o pe

Jenia Isaac, se gândeşte la Maitreyi. De altfel, fascinanta bengaleza e prezentă peste tot:

,,Oriunde mă duceam, o întâlneam pe ea, printre pini şi mesteceni, pe stânci şi pe drumuri" . În

final, Allan află de la un personaj episodic (J... nepotul doamnei Sen) că Maitreyi s-a dat

45

vânzătorului de fructe şi... aşteaptă să nască. Ultima propoziţie a cărţii ar vrea parcă să dezlege

misterul acestui gest, să afle adevărul: „Aş vrea să privesc ochii Maitreyei". Romanul are tipărită,

pe prima pagină, următoarea dedicaţie, în bengali: „Îţi mai aminteşti de mine, Maitreyi? Şi dacă

da, ai putut să mă ierţi?".

Scris la persoana I, romanul Maitreyi reproduce masiv pasaje netrucate din Jurnal.

Adesea ele sunt întreţesute cu paranteze (texte redactate ulterior, unde naratorul-erou îşi

cenzurează excesele, analizând cu luciditate faptele).

Indubitabil avem de-a face cu un roman autobiografic, Allan fiind un alter-ego al

autorului.

În arhiva din ţară a scriitorului se mai păstrează câteva documente revelatoare. Scrisoarea

lui Narendra Sen, de la sfârşitul capitolului al XII-lea, este, cuvânt cu cuvânt, traducerea în

româneşte a originalului englez adresat de S.N. Dasgupta lui Eliade la 18 septembrie 1930. Până

şi postscriptumul e identic (ca şi data când a avut loc despărţirea).

Şi alte documente din această fabuloasă arhivă sunt grăitoare. Cele 18 scrisori ale lui

Khokha adresate lui Eliade, aflat într-o mănăstire din Himalaya, oferă noi amănunte. Într-un plic

se află şi fotografia expeditorului. Pe o foaie ruptă în grabă dintr-un caiet, anexată în plicul lui

Khokha, Maitreyi scrie la 5 noiembrie 1930: „Mircea, oare atât de mult m-am depărtat de tine?

Mircea, Mircea..." Într-un alt plic, alături de câteva flori uscate şi o agrafa de păr, se păstrează un

bileţel, al aceleiaşi: „Nu te pierde pe tine însuţi! Fii ascet şi arată-le tuturor adevărul tău. Scrie

sorei tale!

Prototipul personajului principal al romanului lui Eliade a murit în 1990. Tânărul

doctorand avea, când a cunoscut-o, 23 de ani, iar ea 16. Adolescenta scria versuri apreciate de

Rabindranath Tagore şi avea să devină o renumită poetă indiană.

În septembrie 1972, Sergiu Al-George, aflat la un congres în ţara Vedelor şi a

Upanişadelor, a întâlnit-o pe Maitreyi Devi. Poeta, la o vârstă respectabilă, află de la acesta

amănunte despre romanul ce-i poartă numele. Profund emoţionată, parcă într-o stare de transă, ea

începe să-şi scrie romanul replică. În timpul redactării cărţii sale, Maitreyi Devi nu-şi găseşte

liniştea până nu-şi vizitează iubitul din adolescenţă, ajuns savant celebru, profesor erudit la

Universitatea din Chicago. În primăvara anului 1973, Eliade notează, în treacăt, evenimentul în

Jurnal. La sfârşitul aceluiaşi an, ea vine în România ca invitată a Uniunii Scriitorilor. Avându-l

46

ca ghid pe Constantin Noica, a făcut o vizită în casa din Intrarea Stăniloiu nr. 7, unde locuiau

mama şi sora lui Mircea Eliade.

Puţine opere din literatura universală tratează aceleaşi fapte în viziunea a doi scriitori,

care au fost în acelaşi timp protagoniştii lor.

Romanul de răspuns Dragostea nu moare a apărat în limba bengali în 1974, iar doi ani

după aceea în traducere englezească. În 1991 s-a tipărit versiunea germană, iar în iulie 1992 şi

cea în limba română. În romanul său, fiica lui Surendranath Dasgupta îşi ia numele de Amrita,

numindu-l pe Eliade Mircea Euclid...

La sfârşitul lui iunie l933, comisia de sub preşedinţia lui Dimitrie Gusti îi atribuie

doctoratul cu calificativul magna cum laude. La doctorat au asistat, printre alţii: Petru

Comaraescu, Paul Sterian, Ionel Jianu, Mihail Sebastian, Ion Cantacuzino, Petru Manoliu, Mac

Constantinescu, Dan Botta, Haig Acterian, Constantin Noica, Pericle Martinescu.

Numirea în învăţământ era iminentă. Ea va fi sugerată intr-o notă dintr-o publicaţie a

vremii: „În urma doctoratului susţinut cu succes de dl. Mircea Eliade la Universitatea din

Bucureşti, s-ar cuveni o cumpănită preţuire a organelor oficiale. Ar fi păcat ca un element de

capacitatea intelectuală a d-lui Mircea Eliade să nu fie chemat în sânul universităţii noastre."1

Decretul nu întârzie şi în toamna anului 1933 Catedra de logică şi metafizică va fi

suplinită de autorul romanului care făcuse atâta vâlvă: Maitreyi. Tânărul profesor semnase

numeroase studii de specialitate şi avusese un succes fulminant conferenţiiiid în cadrul

„Criterionului".

Lecţia inaugurală a avut loc în după-amiaza de 25 noiembrie 1933. Iată-l pe Mircea

Eliade însuşi amintindu-şi după câteva decenii: „Când m-am îndreptat spre amfiteatrul Titu

Maiorescu, m-am întrebat daca nu era la mijloc o eroare. Nu puteam crede că toată lumea

aceea înghesuita pe coridor venise să mă asculte pe mine. Se repeta surpriza pe care o avusesem

la primele simpozioane «Criterion». Mi-am făcut loc cu greu până la cancelaria profesorilor.

Din fericire, profesorul nu era acolo. Mi-era ruşine să am la deschiderea cursului meu mai mult

public decât el, deşi ştiam bine că majoritatea venise nu ca să afle în ce constă problema Răului

şi a Mântuirii, ci ca să vadă şi să asculte pe autorul lui Maitreyi. Nu mă înşelasem. Când am

intrat în amfiteatru, m-au impresionat nu numai îmbulzeala şi ciorchinii aceia de oameni striviţi

de pereţi, ci în primul rând caracterul monden al publicului. Rândurile din faţa erau ticsite cu

1 Un nou doctor, în „Viaţa literară", an VII (1933), iulie-30 august, nr. 184, p.4.

47

doamne si domnişoare elegante, al căror parfum răzbătea, cu neaşteptată violenţă, până la mine

pe catedră. Publicul feminin alcătuia, de altfel, majoritatea. Probabil că erau si multe studente

de la litere, dar nu cred că urmăreau şi alte cursuri, în afară, poate, de cele ale lui Nae Ionescu.

Aveam destulă experienţă, aşa că am reuşit să vorbesc aproape un ceas, fără să consult notele

pe care le aveam în buzunar, şi, deşi am prezentat cu destulă rigoare concepţia răului şi a

salvarii în India, am fost ascultat ca un oracol şi răsplătit cu aplauze de întrunire politică."1

Reuşita cursului lui Mircea Eliade a întrecut toate aşteptările. Câteva zile numai de la

primul contact cu catedra, apărea în „Rampa", sub semnătura lui Alfons Adania, un elogios

articol care privea succesul lui Eliade drept succesul tinerei generaţii: „D-l Mircea Eliade vine la

Universitate nu numai cu o cultură vasta, atât filosofică cât şi estetică, dar - ceea ce este şi mai

important - cu o personalitate autentică şi bine definită"2

În cei cinci am cât a funcţionat ca profesor la Facultalea de litere şi Filosofie din

Bucureşti, Eliade şi-a pregătit cu conştiinciozitate şi meticulozitate flecare curs şi seminar. Se

mai păstrează încă notele de lectură, conspectele, adnotările, planurile expunerilor, temele de

reflecţie. Nu s-a pierdut cu totul nici febrilitatea cu care tânărul conferenţiar îşi ţinea prelegerile,

gesticulaţia, strălucirea ochilor. Toate acestea le vom găsi în amintirile foştilor cunoscuţi, ajunşi

mai târziu proeminente personalităţi ale culturii, sau rămaşi simpli anonimi. Fără nici o excepţie,

toţi cei ce l-au cunoscut în acei ani nu au putut uita cultura ieşită din comun, erudiţia,

originalitatea şi extraordinara lui popularitate.

Primul curs, Problema răului în filosofia indiană, se păstrează în forma unor note luate la

curs de Grecu Romul. Aceste 40 de pagini de însemnări dactilografiate (şi multiplicate) sunt

intitulate Problema răului până la apariţia creştinismului. Pentru prima oară de la o catedră

universitară din România se ţine un curs de istorie a religiilor, vorbindu-se cu competenţă despre

magie, karma, sakya, yoga, nirvana, orfism, iudaism, hermetism, Krisna, Confucius, Zarathustra.

Răsfoind aceste pagini îngălbenite de vreme nu am găsit din păcate, decât rezumatul ideiilor

cursului lui Mircea Eliade.

Dacă nu ar exista mărturia entuziastă a foştilor studenţi, nu am putea avea o imagine

exactă a ceea ce au însemnat aceste fascinante „ore". Emil Cioran îşi aminteşte cu emoţie şi

căldură: „Fervoarea pe care o risipea în articolele sale o regăseai, din fericire, în lecţiile sale,

cele mai însufleţite, cele mai vibrante pe care le-am auzit vreodată. Fără note, fără nimic, luat

1 Memorii, op. cit., p. 274.2 Alfons Adania, Mircea Eliade la Universitate, în „Rampa", an VI (1933), noiembrie 30, p.1.

48

de o ameţeală de erudiţie lirică, asvârlea cuvinte convulsive şi totuşi coerente, subliniate de

mişcarea crispată a mâinilor. O oră de tensiune, după care, veritabil miracol, nu părea epuizat,

şi poate nici nu era. Ca şi cum ar fi posedat arta de a întârzia nedefinit oboseala."1 Edgar Papu

îmi povestea, într-un interviu, despre extraordinarele prelegeri ale lui Mircea Eliade din deceniul

al patrulea: „Cursurile lui la Universitate erau fascinante. Avea o putere unică de comunicare cu

publicul, un fluid care se desprindea din întreaga lui fiinţă. Dădea parcă din el bucăţi din

propria-i viaţă pe care noi, auditorii, le absorbeam. A fost tipul ideal de conferenţiar. Îmi

amintesc că odată vorbea despre religia primitivilor. Informaţiile nu ni le comunica numai prin

intermediul vocii, dar şi din vârful degetelor care vibrau întregind trăirea pe care voia să ne-o

comunice."

Succesele cursului lui Mircea Eliade sunt răsunătoare. Unora din „bătrâni" nu le prea

convenea. În toamna lui 1934, P. P. Negulescu - vizat în câteva articole ale lui Eliade publicate

îu „Vremea" - se opune ca acesta să suplinească în continuare Catedra de metafizică. Şi totuşi,

sâmbătă 9 noiembrie 1934, tânărul conferenţiar îşi începe cel de-al doilea an universitar într-un

amfiteatru arhiplin...

Romanul Întoarcerea din rai, apărut în 1934, prezintă tinerii propiei generaţii – fără ideal

şi certitudini – în miezul evenimentelor sociale din 1923-1933. Folosind tehnica monologului

interior, cea mai mare parte a acţiuni se petrece la cafeneaua Corso, în redacţia unui ziar şi la

Uzinele Griviţa, în timpul grevei. Romanul se încheie cu sinuciderea personajului principal, Paul

Anicel, care-şi pusese întrebarea dacă un bărbat poate iubi în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate

două femei.

Întoarcerea din rai a fost numită de Petru Comarnescu un poem al exasperării în care

eroii nu găsesc nici un sens vieţii şi iubirii.

Huliganii (1935) reprezintă a zecea carte tipărită a lui Mircea Eliade. Dacă amintim ca

pană atunci publicase peste o mie de articole şi eseuri, ne putem da seama de prodigioasa

activitate a tânărului scriitor şi om de ştiinţă. Aparent o continuare a Întoarcerii din rai -

Huliganii este o fresă socială de o deosebită autenticitate şi complexitate, care-şi are propria

autonomie. Scriitorul renunţă la tehnica monologului interior, deşi e convins că noua modalitate

e infinit mai facilă. Acţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri, mai ales în Bucureştii anilor

1931-1934. Personajele sunt - în marea lor majoritate - tineri între 18 şi 25 de ani, având în ei

1 Emil Cioran, Les debuts d’une amitié, în „Cahiers de l’Herne", patronat şi dirijat de Constantin tacou, 1978, p. 261.

49

ceva din nihilismul eroilor lui Dostoievski. Nonconformişti cu o uriaşă încredere în sine,

considerând problemele de sexologie esenţiale, cred că lumea începe cu ei. Plini de...

contradicţii, nu le pasă de prieteni sau de propria familie, nu-şi respectă cuvântul dat, nu au nici

milă, nici complexe. Pentru ei nu există morală. Din galeria „huliganilor" se desprinde, în primul

rând, Petru Anicet. Pentru el muzica înseamnă totul. Rece şi brutal, visează să ajungă cineva, să-

şi cucerească un loc în muzica românească. Bogăţia şi celebritatea puteau fi înfăptuite fie prin

ajutorul unei femei, fie prin furt. Împotriva convenienţelor sociale, trăieşte cu Nora, o prostituată

de la care primeşte mici sume de bani fără a-şi face procese de conştiinţă. Acceptă „invitaţia"

Anişoarei, eleva sa de 16 ani, care i se oferă cu frenezie. Nu-şi face scrupule şi o îndeamnă să

fure pentru el bijuteriile familiei. Doamna Anicet, aflând, se spânzură de ruşine. Scena finală -

descrierea inmormântării bătrânei mame a lui Petru - a fost scrisă cu o mână de maestru. Ultima

replică a romanului îi aparţine lui Anicet (în „individualitatea" căruia se află câte ceva din Julien

Sorel şi Rastignac): „I-am făgăduit să-i aduc pe toţi la Arvireşti… O să am de furcă. În câţi ani

crezi tu că se poate răscumpăra o moşie mare, aşa cum a fost a noastră?... "

După mai bine de şase decenii, rămâne valabilă concluzia lui Pompiliu Constantinescu:

„Prin Huliganii, d. Mircea Eliade se afirmă că cel mai complex, mai tulburător şi divers

romancier al generaţiei sale... Romanul Huliganii este o mare izbândă a d-lui Mircea Eliade; într-

un fel este şi primul său adevărat roman, iar controlul expresiei, ritmul lui interior şi uşurinţa de a

utiliza mai multe tehnici spre un scop unic, îl fixează printre cele mai bune şi mai autentice opere

ale epicii noastre tinere". (Vremea, 12 ianuarie 1936).

Asistent universitar şi romancier celebru, Mircea Eliade nu stătea pe roze din punct de

vedere material. Obrăznicia şi impertinenţa politicienilor şi afaceriştilor îi repugnau. Timiditatea

şi nesiguranţa zilei de mâine – într-o perioadă de glorie aparentă, reies dintr-o scrisoare către

N. Argintescu-Amza din 27 septembrie- 1936: „Nu mă pricep cum să forţez uşile. Orice, student

îndrăzneţ are mai multă trecere decât mine. Nici măcar nu pot pătrunde până unde aş avea

oarecare şanse. Portarii intimidează… văd cu groază că se apropie termenul de chirie şi eu n-

am «manuscris». Aici am ajuns după 12 volume publicate şi după atâtea succese..."

Viaţa merge însa înainte şi el se pregăteşte temeinic pentru cursuri şi seminarii, chiar

dacă unii credeau că intervenţiile sale sunt spontane şi improvizate.

Suntem în posesia a 20 de jumătăţi de coală, cuprinzând notele pentru cursul de Istoria

logicii. În lecţia inaugurală, conferenţiarul îşi propune ca primele zece prelegeri din iarna aceea

50

(1935 sau 1936) să le consacre istoriei logicii indiene. În semestrul de vară va cerceta o problemă

de metodologie: logica simbolului.

Predând despre Începuturile logicii greceşti şi indiene, sublinia că ambele merg alături de

fizică. În India, speculaţia logică nu se fundează şi nu începe pe baza ştiinţelor materiale ca în

Grecia, nici pe scheme moralo-sociale ca în China. Logica îşi are originea în exegeza Vedelor, în

interpretarea şi analiza textelor sacre. Aceasta se vede cercetând originea câtorva termeni capitali

ai logicii indiene: „a arăta legile după care se exprimă limba vedică înseamnă a rămâne în

contact permanent cu logosul, cu realitatea spirituala absolută, supra-umană şi supra-istorică.

Aşadar, în timp ce logica greacă îşi caută drumul pornind de la teoria ordinului obiectiv, logica

indiană se menţine permanent în legătură cu ordinul absolut revelat prin limba sanscrită şi prin

scripturile vedice. Limba sacră este instrumentul perfect de cunoaştere. După cum justa

pronunţie a textelor religioase aduce după sine o maximă eficienţă magică în sacrificii, toi aşa

justa înţelegere a unei sentinţe vedice aduce după sine şi o înălţare a spiritului."

Discutând funcţiunea soteriologică a logicii în India, Eliade preciza că aceasta nu

înseamnă că ea are un caracter „neştiinţific", „mistic". Dimpotrivă, o ştiinţă tradiţională,

organică, nu cunoaşte decât tehnici şi un rost anumit: integrarea omului în ierarhia cosmică, în

absolut.

Se păstrează şi schema cursului despre Upanishade, ca cele mai ilustrative citate. Înainte

de a fi ţinute aceste ore, Eliade le consacrase câteva articole.1

Prea mari erau succesele lui Mircea Eliade. Nu se putea să nu apară...contestatari. Unul

dintre aceştia, Georgescu-Cocoş, redactorul „Neamului românesc", iniţiase o campanie împotriva

pornografiei în literatură. La sfârşitul anului 1936 el se va năpusti cu furie împotriva romanului

Domnişoara Christina publicând în câteva numere ale ziarului unele scene „tari" din cartea lui

Eliade, acuzându-l de pornografie. Aceeaţi scuză va fi lansată şi de Ministerul Educaţiei

Naţionale, care incriminează un alt roman al lui Mircea Eliade, apărut cu trei ani în urmă. Prin

adresa nr. 77863 va cere Facultăţii de Litere „să se facă cercetare asupra literaturii publicate de

d. Mircea Eliade în romanul Întoarcerea din rai şi să se aplice sancţiunile cerute de lege."

1 Vezi printre altele: Problematica filosofiei indiene. Linii de orientare, în „Revista de filosofie", serie nouă, an XV (1930), ianuarie-martie, nr. 1, p. 50-72; Upanishadele, în „Vremea", an V (1932), aprilie 17, nr. 234, p. 5; Metafizica „Upanishadelor" (II, III, IV), în „Cuvântul", an IX (1933), martie 25, aprilie 1, 15, nr. 2831, 2865, p. 1; Motive religioase în „Upanishadelor" (datat Swarga, Ashram, Himalaya, decembrie 1930), în „Vremea", an VI (1933), aprilie 23, nr. 284, p. 7.)

51

Consiliul Facultăţii dă un comunicat în care arată că „nu a judecat literatura d-lui Mircea

Eliade şi deci nu a exprimat nici un fel de calificare asupra ei şi nici asupra moralităţii autorului".

În ziarele din 4 iunie 1937 apare un comunicat al Ministerului care anunţă, fără

comentarii, îndepărtarea din învăţământ a lui Mircea Eliade. Îndurerat, acesta se adresează lui C.

Rădulescu-Motru, decanul Facultăţii, arătând meritele cursurilor şi seminariilor ţinute cu

conştiinciozitate, prezentând activitatea sa ştiinţifică şi pedagogică: „Deodată, fără să înţeleg

nici eu bine ce s-a petrecut, un comunicat al Ministerului Educaţiei Naţionale mă scoate din

rândul oamenilor şi vrea să mă înmormânteze la 30 de ani în mijlocul studiilor mele.

Comunicatul vorbeşte de « imoralitatea » mea. Inutil, să vă spun, domnule decan, cât e de

gravă, de definitivă această nemeritată insultă. Pe temeiul unei sentinţe a Ministerului se vor

găsi curând oameni care se vor ruşina să-mi întindă mâna."

În „Vremea" apar câteva pagini cu protestul vehement al studenţilor de la Facultatea de

Litere şi Filosofie. Urmează altele, semnate de sutele de studenţi de la Politehnică, Ştiinţe,

Medicină, Teologie. Toţi sunt indignaţi de hotărârea arbitrară luată de Ministerul Educaţiei.

Dragostea şi preţuirea se întâlnesc în fiece rând. Alice Botez încearcă să portretizeze

sintetic pe conferenţiar: „Vorbirea aceea repede, frenetică, uniformă, cu treceri bruşte înecate".1

Emil Cioran îşi intitulează articolul Crima bătrânilor: „Ideea sinistră de a elimina pe Mircea

Eliade din Universitate sub pretextul pornografiei, dacă nu este revelatoare pentru nivelul

acestei ţări, ea ne descoperă în tot cazul gradul de imbecilitate a unei generaţii de la care n-am

învăţat decât cum trebuie să fim". În continuare e ironic, prefacându-se că este de acord cu

Ministerul: „Căci nu este imoral să fi scris 15 volume până la 30 de ani? Nu este imoral să

munceşti pana în zori şi să nu-ţi poţi plăti chiria? Sau să fi scris câteva mii de articole şi să fii

mai abandonat decât un anonim? Ce rost ar avea Ministerul Educaţiei Naţionale dacă n-ar

sancţiona hărnicia, n-ar pedepsi geniul şi n-ar urmări entuziasmul?"2

Arşavir Acterian aminteşte iluştrii predecesori acuzaţi mai înainte: Titu Maiorescu şi B P.

Hasdeu. Articolul lui Constantin Noica omagiază nu numai, erudiţia prietenului său, ci şi

extraordinara lui voinţă. Pentru Mircea Mateescu, inculpatul e „figura cea mai completă a

generaţiei noastre. Cine ar putea să identifice în istoria literară de până ieri o personalitate

asemenea lui, în care sensibilitatea, emotivitatea, puterea colosală de interpretare şi originalitatea

gândului să se războiască pentru întâietate?"

1 „Vremea", an X (1937), iunie 20.2 Idem.

52

Octav Şuluţiu creionează un vibrant medalion, iar Erasm (Petru Manoliu) o Scrisoare îndoliată.

Numeroase ziare şi reviste din provincie îşi alătură glasul celor din capitală. Procesul s-a amânat

de câteva ori şi până la urmî tribunalul i-a dat lui Eliade câştig de cauză. Prin aceasta s-a anulat

hotărârea înlăturării din învăţământ, şi profesorul, spre satisfacţia celor câtorva sute de studenţi,

şi-a reluat activitatea. Ultimul curs, cel început în ianuarie 1938, consacrat simbolismului

religios, se va ocupa de simbolismul acvatic şi cel al arborelui cosmic.

Prima parte a acestor prelegeri se păstrează - din fericire – în fascinantul studiu apărut în

Zalmoxis: Notes sur le symbolisme aquatique (I. La lune, la femme, les huitres. II. Des symboles

de la fecondite. III. La fonction rituelle des huitres, de la coquille marine et des perles. IV. Le

role des coquillages dans les croyences funeraires. V. Coquillages chez les Quatemaires. VI. La

perle dans la magie et dans la medicine).

Cea de-a doua parte a cursului o vom găsi în cel de-al optulea capitol al Tratatului de

istorie a religiilor: La vegetation. Symboles et rites du renouvellement. În toţi cei cinci ani,

atunci când a ţinut lecţii de istoria religiilor, a folosit numeroase date şi concluzii oferite de

celelalte discipline. Mai târziu va sintetiza în Jurnal acest aspect într-o conversaţie cu Ernest

Junger, la 7 iunie 1959: „Istoria religiilor e o disciplină imposibilă; trebuie să ştii tot, să culegi

documente din cel puţin douăzeci de discipline auxiliare (de la preistorie până la folclor), să

umbli tot timpul după surse sigure, consultând necontenit specialişti de tot felul."

Continuă să deplângă soarta învăţământului românesc, să pledeze pentru crearea unui

cadru propice muncii intelectuale. Dezinteresul şi nepăsarea se află alături de nepricepere,

demagogie şi impostură.

La nici o universitate din ţară nu se afla o catedră de limbi orientale.

Visează un Institut de studii orientale care să aprofundeze relaţiile noastre cu Orientul

Apropiat şi să facă posibilă în România cunoaşterea temeinică a marilor culturi asiatice din India,

China şi Japonia. Propune (în 1936) înfiinţarea unei Universităţi de vară la Constanţa: „S-ar

putea ţine cursuri despre oraşele glorioase din antichitatea dobrogeană, despre relaţiile acestui

ţinut cu Balcanul şi Rusia sudică. S-ar putea vorbi la această Universitate de vară despre

literatura persană, turcă şi tătară; despre folclorul dobrogean şi muzica orientală. Aici poate s-ar

găsi cineva care să ne spună mai mult şi mai precis despre istoria tătarilor şi turcilor din ţara

noastră, după cum s-ar putea ţine prelegeri asupra literaturii şi artei armeneşti. S-ar putea face din

53

Constanţa un centru de studii la care să colaboreze bizantinologia, arheologia greco-romană şi

orientalistică."1

Încearcă - din toate puterile - să îmbogăţească fondul de cărţi al Bibliotecii Universităţii.

Solicită zecilor de savanţi - în scrisori particulare - cărţi şi extrase. Lui Carl Henze îi scria în

iunie 1936, printre altele: „Biblioteca Universităţii noastre este foarte sărăcăcioasă în ce priveşte

orientalismul. V-aş fi foarte recunoscător dacă ne veţi trimite opere sau extrase. Orice studiu pe

care puteţi să ni-l dăruiţi va fi pentru mine şi pentru Universitatea noastră o adevărată bucurie."

Mircea Eliade nu a însămânţat într-un sol sterp. Să-i dăm cuvântul memorialistului: „Nu

fusesem profesor decât cinci ani, şi totuşi mult timp după aceea descopeream necontenit, cu

emoţie şi orgoliu, cât de puternicî rămăsese amintirea cursurilor mele. Mulţi ani mai târziu, prin

1956-57, etnologul italian Ernesto de Martino, după câteva luni petrecute în România pentru

cercetări folclorice, mi-a spus ca regăsise pretutindeni ecoul lecţiilor şi seminariilor mele din

1933-1938, şi mă felicita că lăsasem un semn pe care adversităţile nu izbutise să-l distrugă. Am

fost impresionat mai întâi de acest amănunt: un «cercetător» care lucra cu el la Institutul de

Folclor l-a întrebat dacă m-a întâlnit vreodată.

- Da, i-a răspuns de Martino, l-am întâlnit chiar anul acesta la Roma. Necunoscutul l-a privit

lung, apoi a izbucnit în plâns. Dar E. de Martino nu-şi mai amintea numele."2

Cei câţiva zeci de studenţi ai lui Mircea Eliade cu care am discutat mi-au vorbit despre

lecţiile de neuitat ale profesorului lor. Nostalgici, mai mult sau mai puţin sentimentali sau sobri,

aceşti oameni, ajunşi la vârsta senectuţii, au fost unanimi în a-l considera un dascăl de excepţie.

Să nu uităm! În anii în care a predat la Universitatea din Bucureşti lui Mircea Eliade i-a

apărut volumul Yoga, elogiat de zeci de orientalişti.3

Tot în intervalul acesta a publicat două volume de studii (Alchimia asiatică şi

Cosmologie şi alchimie babiloniană), şapte cărţi de beletristică şi peste 500 de eseuri, articole şi

studii de dimensiuni reduse.

Cu excepţia lui D. Cantemir, B. P. Hasdeu şi N. Iorga, nu mai cunosc în cultura română

pe altcineva cu care ar putea, fi comparat. E drept! Scriptele Facultăţii de Litere şi Filosofie din

1 Mircea Eliade, O universitate dobrogeană, în „Revista dobrogeană", an I (1936), mai-iunie, nr. 2, p.1.2 Memorii, op. cit., p. 3603 Am publicat în ultimii 15 ani numeroase scrisori care-şi arată entuziasmul faţă de volumul Yoga din 1936. Printre semnatari amintim: Ernesto Buonaiuti, Vitorio Macchioro, G. Tucci, R. Pettazzoni, S. Angus, Ananda Coomaraswamz. Un confrate de generaşie, Petru manoliu, după lectura cărţii, îi scria entuziasmat la 8 mai 1936: „Odinioară se borbea de un Heliade, mâine se va vorbi despre un Eliade".

54

Bucureşti dezmint titlul de profesor. Numirea în învăţământ, condica de prezenţă şi statul de

salarii se referă la funcţia de asistent onorific al Catedrei de logică şi metafizică. În realitate,

Mircea Eliade - aşa cum ne-am străduit să demonstrăm - a fost unul dintre cei mai străluciţi

profesori ai României interbelice.

CAPITOLUL II. Nuvela fantastică

2.1 Consideraţii generale.

Fantasticul cuprinde ceea ce este propriu închipuirii, ireal, himerie, ineredibil. În

literatură, aceasta concurează cu realul, alternând cu el sau incercând să-l înlocuiască. Literatura

fantastică este un tip modern de literatură narativă, recunoscută ca specie literară abia din sec.

XIX.

Fantasticul se caracterizează printr-o irupere brutală a misterului în cadrul vieţii reale.

Povestirea fantastică vrea să ne reprezinte nişte oameni asemenea nouă, locuitori ai lumii reale în

care ne aflăm şi noi, azvârliţi dintr-o fată în inima inexplicabilului. Fantasticul ocupă intervalul

acestei incertitudini, îndată ce optăm pentru un raspuns sau pentru celălalt părăsim fantasticul

pătrunzând intr-un gen învecinat fie straniu, fie miraculos. Fantasticul este evitarea cuiva care nu

cunoaşte decât legile naturale pus faţă ân faţă cu un eveniment în aparenţă supranatural.

Aşadar, conceptul de fantastic se defineşte în raport cu cele de real şi de imaginar, iar

acestea două merită mai mult decât ar fi doar menţionat. O asemenea definiţie este cel puţin

originală. Ea poate fi găsită, deşi altfel formulată, încă din secolul al XIX-lea.

55

Mai întâi la filosoful şi misticul rus Vladimir Soloviov: „În cazul adevăratului fantastic

este întotdeauna păstrată posibilitatea exterioară şi formală a unei explicaţii simple a

fenomenelor, dar, în acelaşi timp, această explicaţie este cu desăvârşire lipsită de orice

probabilitate internă" (citat de Tomoşevski). Este vorba despre un fenomen cuidat care poate fi

explicat în două moduri: prin cauze de tip natural sau supranatural. Posibilitatea de a ezita între

aceste două tipuri dă naştere efectului denumit fantastic.

Câţiva ani mai târziu, un autor englez specializat în poveştile cu stafii, Montague Rhodes

James, spune acelaşi lucru în aproape aceiaşi termeni: „Este uneori necesar să ai o portiţă de

scăpare către o explicaţie naturală, dar se cuvine să mai adaug ceva: această portiţă trebuie să fie

destul de îngustă ca să nu te poţi sluji de ea" (din nou, deci, sunt două soluţii).

Iată un exemplu german, ceva mai recent: „Eroul simte în mod constant şi distinct

contradicţia dintre cele două lumi,cea a realului şi cea a fantasticului, este el însuşi uimit de

lucrurile extraordinare care îl înconjoară" (Olga Reimann). Această listă ar putea fi lungită la

nesfârşit. Dar atragem totuşi atenţia asupra diferenţei care distinge primele două definiţii, acolo

cel care trebuie să aleagă între cele două posibilităţi este cititorul, dincoace personajul. Aceste

definiţii se găsesc global incluse in cea pe care o propuneau primii autori citaţi aici şi care

implica deja existenţa unor evenimente ţinând de două ordini diferite, cea a lumii naturale şi cea

a lumii supranaturale, dar definiţia formulată de Soloviov, James, etc., menţiona, pe lângă

aceasta, şi posibilitatea de a se da două explicaţii ale evenimentului supranatural şi, în

consecinţă, faptul că cineva trebuie să aleagă între ele. Ea era prin urmare, ami sugestivă, mai

bogată, cea pe care am dat-o este oarecum derivată din aceasta. Pe deasupra, ea accentuează

caracterul diferenţial al fantasticului, ca o linie despărţitoare între straniu şi miraculos, în loc să

facă din el o substanţă. Mai general vorbind trebuie spus că un gen se defineşte totdeauna în

raport cu genurile adiacente lui.

Fantasticul implică o integrare a cititorului în lumea personajelor, fantasticul se defineşte

prin aceea că percepţia evenimentelor este ambiguă pentru cititor.

Ezitarea cititorului reprezintă, aşadar, prima condiţie a fantasticului. Atunci când cititorul

iese din lumea personajelor şi revine la propriul său praxis, fantasticul este ameninţat de un nou

pericol, pericol care se situează la nivelul interpretării textului.

Există povestiri care conţin elemente supranaturale, fără ca cititorul să fie vreodată ispitit

de a-şi face probleme cu privire la natura lor, ştiind de la bun început că nu trebuie să le ia ca

56

atare. Dacă animalele vorbesc, faptul nu constituie un prilej de îndoială nici măcar pentru o clipă,

ştim că, de astă dată, cuvintele textului trebuie înţelese în alt sens, denumit alegoric.

O situaţie inversă se poate observa în ceea ce priveşte poezia. Textul poetic ar putea fi

adeseori considerat fantastic cu singura condiţie de a i se cere poeziei să fie reprezentativă. Dar o

asemenea problemă nu se pune, dacă ni se spune, de pildă, că „eul poeziei" îşi ia zborul, nu este

vorba decât despre o secvenţă verbală care trebuie luată ca atare, fără să incercăm a merge

dincolo de cuvinte.

Fantasticul implică nu numai existenţa unui eveniment straniu care provoacă o ezitare a

cititorului şi a eroului, dar şi un mod de a citi pe care, pentru moment, îl putem defini doar

negativ spunând că el nu trebuie să fie nici „poezie" nici „alegorie".

În texte fantastice, autorul relatează evenimente care dacă ne raportăm la cunoştiinţele

comune ale fiecărei epoci în legătură cu ceea ce este şi ceea ce nu este posibil, nu sunt

susceptibile de a avea loc în viaţa reală. O povestire este fantastică pur şi simplu dacă cititorul

resimte un profund sentiment de frică şi spaimă, dacă recunoaşte prezenţa lumilor şi a puterilor

insolite. Acest sentiment de frică sau ed spaimă este, adeseori, invocat de către teoreticienii

fantasticului, chiar dacă posibilitatea unei duble explicaţii rămâne, în ochii lor, condiţia necesară

a genului. Astfel Peter Penzoldt scrie: „Cu excepţia basmelor, toate povestirile supranaturale,

sunt povestiri de groază care ne obligă să ne întrebăm dacă ceea ce se creed ar fi pură imaginaţie

nu este cumva, la urma urmei, realităţi", „impresia de ireductibilă ciudăţenie". Spaima

întovărăşeşte adeseori fantasticul, dar ea nu reprezintă o condiţie necesară a acestuia.

Fantasticul nu durează decât doar atât cât ţine ezitarea, ezitarea comună a personajului şi

a cititorului, aceştia fiind chemaţi să decidă dacă ceea ce percep ţine sau nu de „realitate", aşa

cum se înfăţişează ca opiniei curente. La sfârşitul povestirii, cititorul, dacă nu personajul însuşi ia

o hotărâre, optează pentru o soluţie sau pentru cealaltă şi prin însişi acest fapt părăseşte sfera

fantasticului. Dacă el consideră că legile realităţii sunt neştirbite şi că ele permit explicarea

fenomenelor descrise înseamnă că opera aparţine unui alt gen „straniul". Dacă din contră el

consideră că numai admitând noi legi ale naturii, fenomenul poate fi explicat, pătrundem intr-un

alt gen, în sfera „miraculosului".

Fantasticul duce o viaţă plină de primejdii şi poate să dispară în orice clipă. Mai curând

decât un gen de sine stătător, el pare a reprezenta linia de democraţie dintre cele două genuri

amintite: anume straniul şi miraculosul.

57

Cu toate acestea ar fi greşit să pretindem că fantasticul nu poate exista decât intr-o parte a

operei. Există texte care îşi manifestă ambiguitatea până la sfârşit, ceea ce vrea să însemne şi

dincolo de el. Chiar după ce vom fi închis cartea, ambiguitatea va mai stărui. În literatura

fantastică nuvela lui Prosper Merimee venus din Ille oferă un desăvârşit exemplu al acestei

ambiguităţi. O statuie pare a se însufleţi pentru a ucide un bărbat în chiar noaptea nunţii acestuia,

dar rămânem la „pare" şi nu ajungem câtuşi de puţin la o certitudine. Orişicum ar fi, nu putem

exclude din studiul fantasticului straniul şi miraculosul, genuri cu care el se întrepătrunde. Dar,

de asemenea, să nu uităm nici că, aşa după cum spune Loius Vox, „arta fantastică ideală ştie să

se menţină în incertitudinee". Să privim ceva mai îndeaproape aceste două genuri vecine şi să

băgăm în seamă că în ambele cazuri apare câte un gen limitrof: pe de o parte, între fantastic şi

straniu, pe de alta între fantastic şi miraculos. Aceste sub-genuri cuprind opere care menţin o

îndelungată ezitarea fantastică, terminându-se însă, până la urmă, în miraculos sau în straniu.

Proza fantastică se caracterizează prin existenţa a două planuri, real şi ireal. În planul

lumii familiare pătrunde subit un element misterios, inexplicabil prin legile naturale, care

perturbă ordinea firească a realităţii. La apariţia lui limitele timpului şi ale spaţiului sunt

desfiinţate. Fantasticul din proza modernă este straniul şi tulburător, produce stări de confuzie, de

perplexistate, de incertitudine, stârneşte neliniştea, spaima personajelor, care se străduies să

înţeleagă ce se întâmplă. Alături de personaje, cititorul trăieşte stări de nelinişte şi, în faţa

evenimentului straniu, ezită între o explicaţie nu se dovedeşte naturală, logică, şi una

supranaturală. De regulă, nicio explicaţie nu se dovedeşte satisfăcătoare, fantasticul modern

având caracter problematizant, cu implicaţii mitice şi filozofice. Spre deosebire de finalul închis

previzibil, al naraşiunii clasice, finalul naraţiunii fantastice, moderne, este ambiguu, deschis.

Nuvela fantastică este o specie epică în proză, cu o construcşie riguroasă, angrenând două

planuri narative, în care evoluează un personaj aflat în imposibilitatea de a da o explicaţie

întâmplărilor. Nuvela fantastică are o temă, motive, conflict, relaţii temporale şi spaţiale

specifice.

Proza lui Mircea Eliade transfigurează artistice noţiuni precum mitul, hierofonia

(manifestarea sacrului în profan), ieşirea în timp, relaţia realitate-iluzie. Totodată, în interpretarea

operei lui Eliade, esenţială este mărturisirea acestuia, conform căreia camuflarea fantasticului în

cotidian este cheia de baltă a scrierilor sale de maturitate.

Nuvela fantastică „La ţigănci" (scrisă la Paris, 1959, şi publicată în volumul omonim în

58

1969 la Editura pentru literatură) marchează începutul unei noi etape în creaţia literară a lui

Mircea Eliade în descendenţa fantasticului filozofico-mitic eminescian, fiind considerată o

capodoperă a fantasticului românesc.

Dacă în scrierea fantastică întâmplările sunt relatate de un narator personaj sau martor,

pentru a spori eredibilitatea, aici, naraţiunea la persoana a III-a sporeşteambiguitatea

întâmplărilor. Perspectiva impersonală, neimplicată a naratorului este dublată de perspectiva

protagonistului, ins obişnuit care trăieşte uimirea şi teama, stări specifice naraţiunii fantastice.

Ezitarea între aparenţa realistă şi neobişnuitul/irealul, impus ca o prelungire a realului, apartine

cititorului şi personajului. Titlul nuvelei sugerează o hirofonie, loc de manifestare a sacrului în

profan. Locul numit „La ţigănci" reprezintă simbolic lumea cealaltă, liberă de contigenţele

timpului şi spaţiului, în care locuiesc nemuritorii.

Este altceva decât „lumea de dincolo", unde se duc toţi după moarte, dar de unde nu se

înapoiază nimeni. Intrat pe tărâmul celălalt, spaţiul mitic al originilor, Gavrilescu „traversează o

novice, o moarte rituală, iniţiatică, diametral opusă morţii fizice, naturale, la ieşirea din acest

spaţiu, el urmează să parcurgă o naştere iniţiatică, să capete o nouă personalitate". Prin corelarea

cu titlul, tema nuvelei este aceea a ieşirii din timpul istoriei linear, ireversibil şi a trecerii în

timpul mitic circular. Alte teme configurate în text sunt: erosul, logosul, moartea şi creaţia, iar

motive literare; labirintul, timpul, memoria, visul.

Nuvela este realizată prin tehnica epicului dublu, naraţiunea fiind realizată prin

înlănţuirea celor opt episoade, care marchează un număr simetrie de intrări şi ieşiri sau de treceri

ale personajului de la o existenţă la alta, din planul real în planul ireal: planul real (ep. 8).

Trecerea personajului de la real (spaţiul bucureştean exterior grădinii) la cel ireal (grădina

ţigăncilor, bordeiul şi casa cea mare), redă un intinerariu spiritual: de la profan la sacru, de la

viaţă la moarte. Ca element fantastic se observă desfăşurarea, ascendentă a acţiunii nuvelei,

aceasta fiind plasată în Bucureştiul interbelic, prezentat ca în amintirile scriitorului: toropit de

caniculă, cu tramvai, liceu şi grădini umbroase; oameni comunicativi şi cârciumă la colţul străzii.

O altă trăsătură esenţială a fantasticului se regăseşte în nuvela lui Mircea Eliade la nivelul

reperelor spaţio-temporale, ce dispar odată cu apariţia supranaturalului. Momentul venirii

ţigăncilor este amplasat într-un timp trecut, nedeterminat, mitic. „Au venit demult – spuse

vecinul". Totodată grădina apare ca un spaţiu mitic.

Momentul trecerii dincolo, în planul ireal este precedat de o lumină albă, incandescentă,

59

orbitoare, care împreună cu poarta, semnifică pragul dintre două lumi, trecerea dinspre viaţă spre

moarte, dinspre profan înspre sacru. Discuţia despre ceas dintre Gavrilescu şi baba aşezată la

punctul de hotar dintre cele două lumi sugerează altă scurgere temporală la ţigănci: „Avem timp.

Nu e nici 3", zice bătrâna fără grabă. Ceasul care „iar a stat" sugerează că în locul acesta, al

pragului, timpul exterior este împletit în jurul unei clipe de graţie, ora 3.

La ţigănci, Gavrilescu va trăi comprimarea temporală, timpul subiectiv (câteva ore)

necorespuzând cu timpul istoric (12 ani).

De remarcat este, totodată şi elementul comun cu basmul, prezenţa cifrei 3; Cuma pe care

trebuia să o achite Gavrilescu la intrarea în bordei valorează 3 lecţi de pron, fetele pe care trebuia

să le ghicească sunt 3, ora când se produce întâmplările ciudate din naraţiune e în jur de 3,

Gavrilescu călătoreşte cu tramvaiul de 3 ori pe săptămână.

Personajele poartă semnificaţii mitologice. Scriitorul reinterpretează vechile mituri, încât

personajele nuvelei sunt purtătoare de semnificaţii multivalente; astfel, baba ar fi Cerberul care

păzeşte intrarea în infern, dar cere vamă, precum Charon luntrosul este identificat cu birjarul care

îl va conduce pe Gavrilescu spre „pădure". Fetele ar putea fi parcele, dar şi ursitoare. Bordeiul

are semnificaţie ambivalentă: în opinia cotidiană, a celor din tramvai, e un loc al plăcerilor, dar

sensul revelat prin aventura eroului este transpunerea artistică a mitului labirintului, spaţiu sacru

al iniţierii prin ritualuri ezoterice (ghicitul, cafeaua, hora). Hildegard şi Elsa simbolizează iubirea

spirituală şi iubirea fizică. De aceea existenţa alături de Ela l-a aruncat în condiţia de „modest

profesor de pian". Pierderea lui Hildegard în tinereţe ar putea constitui „păcatul" personajului, iar

regăsirea ei in casa cea mare, tot tânără, sugerează regăsirea muzei, a iubirii spirituale, capabilă

să-l conducă pe artist spre a-şi recupera adevărata condiţie: aceea de creator.

Personajul Gavrilescu, este un ins banal, ratat, tipul antieroului din proza modernă.

Hazardul îl aruncă în plin mister, pe care îl trăieşte fără ştire şi fără voinţă. Condiţia de artist ratat

îi facilitează aventura fantastică şi îl transformă în purtător al mesajului nuvelei: renaşterea artei

prin redescoperirea miturilor.

2.2 „La ţigănci" – nuvela fantastică

Mircea Eliade a devenit o figură de prim ordin în ştiinţa miturilor şi istoria religiilor,

cărţile lui (Aspecte ale mitului sacru şi profan, şamanismului şi tehnicile arhaice ale extazului;

Yoga, imortalitate şi libertate şi mai ales Tratatul de istoria religiilor) reprezintă puncte de

60

referinţă intr-o disciplină de care se intersectează majoritatea curentelor de idei din epocă.

Mircea Eliade ocupă un loc special, prin metodă şi amploarea cercetării, în acest vast proces de

reevalorizare a gândirii arhaice. În timp ce majoritatea metodelor moderne tind să demitizeze

existenţa şi expresiile ei arhaice descoperind profanul în sacru, Eliade urmează o cale inversă:

scopul lui este să „identifice prezenţa miticului în experienţa umană".

Profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago, Mircea Eliade continuă să scrie

în limba română nuvele şi romane de un fantastic intelectualizat. O nuvelă mai întinsă reia cu

elemente de viaţă modernă vechiul simbol al sheherezadei. Povestirea este o formă de salvare

ficţiunea concurează şi înfruntă, în cele din urmă moartea. Pentru a-şi prelungi viaţa, un bătrân

institutor bucureştean îşi creează o biografie fabuloasă. Imaginarul, miticul reprezintă o cale de

mântuire. Mai documentat psihologic şi mai complex ca structură epică este Noaptea de

sânziene, publicat mai întâi în franţuzeşte. E vorba de o carte iniţiatică în care până şi elementele

cele mai banale (maşina) au o valoare arhetipală. Miticul continuă deci, să existe într-o lume

desacralizată, transcendentul se manifestă în gesturile cele mai banale ale individului care, fără

să ştie, poartă cu sine tiparele, riturile străvechi. Tema de aici o regăsim tratată mai concentrat şi

cu efecte uneori de mare stabilitate în Nuvele (Madrid, 1963) de un realism tulburat din loc în loc

de rupturi voite şi substituiri de planuri temporale.

Volumul „La ţigănci" reia sumarul culegerii din 1963 adăugând două povestiri noi (Adio,

Podul) şi altele vechi (Domnişoara Cristina, Şarpele, Secretul doctorului Honignerger, Nopţi la

Serampore), seriei ce fac româna modernă, comparabil cu Lovecraft şi Tolkien. Concepţia lui

asupra fantasticului nu se abate prea mult de la teoria orientalismului asupra dialecticii sacrului

după incarnaţie, transcendentul se camuflează în lume (istorie), rolul literaturii este să

înregistreze hierophaniile (manifestările sacrului) într-o naraţiune care îmbrăţişează direct faptele

fără a le sofistica prin comentarii parazitoare.

Din consultarea miturilor poate ieşi o nouă mitologie, şi aceasta este sensul spre care

împinge (cu îndreptăţire) Mircea Eliade fantasticul. El experimentează în câteva nuvele temele

pe care le-a analizat mai întâi ca om de ştiinţă. În scrierea mai veche, secretul doctorului

Honigberger (1940) tema este ieşirea din timp şi spaţiu cu ajutorul practicii yoginice. Pus de

doamna Zerlendi să elucideze misterul dispariţiei soţului său, medic şi învăţat orientalist, autorul

întors proaspăt din India, descoperă între hârtiile medicului un jurnal care notează etapele

apropierii de Shambala, tărâmul nevăzut. Doctorul Zerlendi ajunsese la experimentarea transei

61

hipnotice şi a altor metode spiritualiste cercetând biografia unui doctor din Braşov, sasul

Honigberger.

Este în puterea omului de a depăşi lumea simţurilor şi de a pătrunde, printr-o disciplină a

spiritului, în lumi nevăzute. Jurnalul narează fazele acestei dispariţii în Shambala, dar în

momentul cel mai important, acela care ar trebui să dezvăluie secretul operaţiei magice, se

opreşte. Formula rămâne necnoscută, un colţ al perdelei s-a ridicat pentru ca altul să scadă.

Zerlendi se trezeşte nevăzut şi însemnările lui continuă şi după dispariţia lui corporală, semn că

funcţiile spirituale îi rămăseseră intacte. Mircea Eliade povesteşte cu exactitate un caz

neverosimil. Naraţiunea se complică şi-şi dezvăluie adevărul ei înţeles când, după lectura

teribilului jurnal, autorul, voind să-l înapoieze proprietarei, nu mai găseşte pe nimeni în casă.

După un an revine, şi aflân de doamna Zerlendi şi pe fiica ei Smaranda, acestea se arată intrigate

de povestea vizitatorului. Cartea se încheie nehotărât (vis sau realitate) şi, daca optăm pentru

soluţiadintâi, cine se înşelase, autorul (cel ce revelează sacrul, magicul în jurnalul unui doctor

orientalist dispărut în chip bizar) sau doamna Zerlendi şi fiica ei, voci ale evenimentului

(profanului)? Fantasticul iese din această tratare realistă a unui scenariu iniţiatic. Depăşirea

limitelor şi a spaţiului formează şi simbolul altei povestiri, „Nopţi la Serampore" ieşită din

aceeaşi fază „indică" din biografia spirituală a lui Mircea Eliade. Trei europeni sceptici sunt

supuşi unei operaţii magice de către profesorul Budge din Calcuta, adept al practicilor tantrice.

Ei sunt martorii unui eveniment ce s-a petrecut cu 150 de ani în urmă. Consultat asupra acestui

fapt, înţeleptul Swami Shivonondo de la p mânăstire din Himalaya confirmă puterea de a

răsturna timpul şi spaţiul făcând pe tânărul indianist european să trăiască experienţa întoarcerii în

timp. Evenimentul este modificat, retrăirea adaugă sau espompează unele dimensiuni. Tema

ieşirii din timp şi spaţiu este reluată şi în nuvele mai noi, în „Douăsprezece mii de capete de vite"

etc.

Tehnica epică este dimpotrivă complicată în nuvela „La ţigănci", indiscutabil o

capodoperă a fantasticului românesc. Sorin Alexandrescu, care a studiat nuvela din punct de

vedere structuralist, arată că este vorba aici de un intinerar spiritual: Viaţă şi Moarte, Profan şi

Sacru, tradus grafic în chipul următor: „Real" -> „Ireal" -> „Real" -> „Ireal".

Cele 8 episoade ar marca un număr simetric de intrări şi ieşiri sau mai degrabă treceri ale

personajului de la o existenţă la alta, nuvela fiind citită ca o alegorie a morţii sau trecerii spre

moarte.

62

Interpretarea este adevărată, totuşi nuvela are şi alte planuri care o fac să fie mai mult

decât o alegorie spiritualistă. Nu trec neobservate, de pildă, notele ei realist-pitoreşti, culoarea

baleonică, încurcătura, stupoarea perpetuă a personajului, pe scurt, elementele unui prim plan

realist în care evoluează, în ignorarea totală a oricărui mister, un Gore Iancu mai cult, Gavrilescu

profesor de pian.

„La ţigănci" pare, până la un punct, o prelungire modernă a povestirii „La hanul lui

Mânjoală", cu oarecare note din Momente (căldură mare, birjarul filozof etc.). În planul secund

al naraţiunii se află un scenariu simbolic, asemănător în multe privinţe cu cel din „Douăsprezece

mii de capete de vite". Aici este dezvoltată cu o mai mare artă epică tema ieşirii din timp sau a

trăirii simultane în două planuri diferite. O scenă, mai întâi, banală de viaţă. Gavrilescu se

întoarce acasă de la lecţii şi în tramvai incearcă să intre în vorbă cu ceilalţi călători. Obsesia lui

este căldura şi colonelul Lawrence: „E cald intr-adevăr – spune el. Dar când este omul cult, le

suportă uşor pe toate. Colonelul Lawrence, bunăoară. Ştiţi ceva de colonelul Lawrence?..."

Nimeni nu ştie de colonelul Lawrence, nici chiar gavrilescu, doar numele colonelului (reţinut din

conversaţia unor studenţi) e un simbol al intelectualităţii sale. Acestei prime realităţi, evosi-

comice, începe să i se substituie alta, misterioasă, simbolizată de grădina ţigăncilor. Nevoit să-şi

întrerupă călătoria (profesorul de pian îşi aminteşte, deodată, că şi-a uitat servieta cu note la M-

me Voitionovici, pe strada Peoteselor), Gavrilescu ajunge după oarecare ezotări „la ţigănci", în

grădina răcoroasă pe lângă care trecuse fără să o ia în seamă mulţi ani. Intervine, hazardul,

occidentalul (uitarea servietei) pentru ca personajul să ia act de existenţa misterului. Aici e

întâmpinat de o fată oacheşă, apoi de o babă şi la urmă, în bordeiul cu paravane, covoare şi

divanuri scumpe, de alte trei fete: o ţigancă, o grecoaică şi o evreică. La sfârşitul lecturii, când

simbolistica gravă a povestirii se vede mai limpede, constatăm că baba şi fetele trag după ele

umbre mitologice. Baba poate fi Cerberul, vizitiul – luntraşul Charon, iar fetele care-şi ascund

identitatea – Parcele. Deocamdată însă acest substrat spiritual, care trimite în egală măsură şi la

fabulosul folcloric românesc, este imperceptibil. Semnele apar îndată ce Gavrilescu se rătăceşte

în bordeiul plin de perdele şi paravane. Se remarcă aici şi frecvenţa cifrei trei, şi ea cu valoare

simbologică. Suma pe care o plăteşte la intrarea profesorul valorează trei lecţii de pian, fetele pe

care trebuie să le identifice sunt în număr de trei, în fine, ora când se produce toate aceste

întâmplări enigmatice este în jur de trei. Părăsim pentru moment subtextul naraţiunii spre a

reveni la suprafaţa ei. Scenariul realistic continuă să fie coerent, cu fragmentări care dau, la o

63

primă impresie, o notă de confuzie voioasă, verosimilă pentru psihologia unui om de 49 de ani,

trezit fără voia lui în faţa a trei fete acoperite aţâţător cu voaluri subţiri.

Gavrilescu vrea întâi să renunţe, apoi, pus să ghicească fetele, dă mereu soluţii greşite. O

ultimă încercare de a se salva este povestea „tragediei vieţii" lui, însă profesorul este adus brutal

la realitate: „nu se schimbă iar vorba". Gavrilescu nu este lăsat să se piardă în trecut, să se

rătăcească în memorie. Fetele sunt grăbite, amăgitoare şi profesorul e supus la mai multe probe.

Într-un rând el se vede înfăşurat în giulgiu (viziunea morţii), în altă clipă âi pare că visează şi,

trezit îşi dă seama că e îmbrăcat altfel decât intrase, cu şalvari şi tunică de mătase galben-aurie.

În această confuzie totală în care miturile poartă măşti foarte lumeşti, numai încercarea eroului

de a-şi povesti viaţa răzbate mai limpede prin epica savant fragmentată. Gavrilescu vrea să

povestească viaţa lui şi nu este lăsat, ceva totdeauna îl împiedică.

Se înţelege, cu toate acestea, că, tânăr student în Germania, iubise pe Hildegard, dar o

părăsise luând-o pe Elsa cu care trăieşte mulţi ani la Bucureşti. Venirea la ţigănci echivalează cu

o întoarcere în alt timp afectiv: „în acea clipă se simţi deodată fericit, părea ar fi fost din nou

tânăr şi toată lumea ar fi fost a lui, şi Hildegard ar fi fost de asemenea a lui". Însă confruntat cu

lumea de mistere a bordeiului, sentimentul de fericire dispare. Foarte acută este teroarea de

obiecte şi, într-o progresie ameninţătoare, senzaţia de impresărare a morţii. Gavrilescu a intrat

într-un labirint de lucruri vechi pe care îl străbate într-o stare nelămurită de vis şi veghe: Daţi-mi

drumul!, strigă. V-am spus să-mi daţi drumul!... Din nou cineva, ceva o fiinţă sau un obiect cu

neputiinţă de precizat, îl atinse pe faţă, pe umeri, şi atunci începu să se apere învârtind orbeşte

şalvarii deasupra capului. Îi era din ce în ce mai cald, simţea broboanele de sudoare prelingându-

i-se pe obraji, şi gâfâia. Într-o zmucitură prea bruscă, şalvării îi scăpară din mână şi dispărură

undeva, departe, în întuneric. Gavrilescu rămase o clipă cu braţul ridicat, strângândi-şi spasmadic

pumnul, ca şi cum ar fi sperat să descopere, de la o clipă la alta că se înşelase, că şalvarii erau

încă în puterea lui. Se simţideodată gol, şi se făcu mic, lăsându-se pe vine, proptindu-şi mâinile

pe covor şi plecându-şi fruntea, parcă ar fi fost gata s-o ia la goană. Începu să înainteze pipăind

cu palmele covorul în jurul lui, tot sperând că şi-ar putea găsi şalvarii. Descoperea la răstimpuri

obiecte pe care îi era greu să le identifice: unele semănau la început cu o lădiţă, dar se dovedeau

a fi, pipăite mai bine, dovleci uriaşi înveliţi în brobode, altele, care păreau la început perne sau

suluri de divan, devenea, corect pipăite, mingi, umbrele vechi umplute cu tărâţe, coşuri de rufe

pline cu jurnale – dar nu apuca să hotărască ce-ar fi putut fi pentru că descoperea necontenit alte

64

obiecte în faţa lui şi începea să pipăie. Uneori îi ieşeau în faţă mobile mari, şi Gavrilescu le

ocolea prudent, căci nu le cunoştea formele şi-i erea teamă să le răstoarne.

Sugestia mai profundă (formulată clar în finalul nuvelei) este că de la viaţă la moarte

trecerea este omperceptibilă, uneori visul, alteori plăcerea constituie anticamera morţii. Ieşind

din ea, profesorul de pian aude tramvaiul huruind (un semnal al timpului) şi redescoperă baba

aşezată la punctul de frontieră între două tărâmuri. Reintrând în realitatea cotidiană personajul

revine la ticurile şi volubilitatea dinainte. Subiectul predilect este tot căldura şi colonelul

Lawrence, însă audienţa este acum mai slabă. Chestionat, un tânăr întoarce distrat capul. Dând

taxatorului o bacnotă, Gavrilescu descoperă cu stupoare că bacnota este retrasă din circulaţie.

Ajuns pe strada Preoteselor, află ca doamna Voitinovici plecase de mult. Acasă la el, profesorul

găseşte oameni străini. De la cârciumarul din cartier, ia cunoştiinţă că Elsa se întorsese, de 12

ani, în Germania după dispariţia fără urmă a soţului ei Gavrilescu.

Aşadar, rătăcirea în bordeiul ţigăncilor a durat nu câteva ore, ci 12 ani, fapt pe care

gavrilescu, evident nu-l înţelege: „Curios, şopti Gavrilescu, începând să-şi facă vânt cu pălăria.

Şi eu dacă ţi-aş spune dumitale, dacă ţi-aş spune că azi dimineaţă, şi-ţi dau cuvântul meu de

onoare că nu exagerez, azi dimineaţă am stat cu ea de vorbă...ceva mai mult. La prânz am mâncat

împreună. Pot să-ţi spun şi ce-am mâncat.

- S-o fi întors, vorbi cârciumarul privindu-l nedumerit

- Nu, nu s-a întors. N-a plecat deloc. E la mijloc o cpnfuzie. Acum sunt cam obosit, dar

mâine dimineaţă am să-ţi dau eu de rost..."

Întors la ţigănci, Gavrilescu găseşte lucrurile neschimbate. Baba e la postul ei şi-i

recomandă, ca şi prima oară, să nu se rătăcească. În bordei, profesorul află pe Hildegard, tânără

cum o lăsase cu multe decenii în urmă, şi fata reacţionează ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri: „De

când te-aştept (...) Te-am căutat peste tot. – Am fost la berărie, şopti Gavrilescu. Dacă n-ar fi fost

cu ea la berărie nu s-ar fi întâmplat nimic..."

Planurile s-au încurcat de tot, Gavrilescu amestecă timpul trecut cu cel prezent, iar bunul

lui simţ realist caută o scuză în căldura şi oboseală: „A fost o zi teribilă!" Fata îi trece prin faţa

ochilor o posibilitate (moartea) pe care el tot n-o înţelege: „E adevărat? se miră fata. Tu încă nu

întelegi? Nu înteţegi ce ţi s-a întâmplat, acum, de curând, de foarte curând? E adevărat că nu

înţelegi?" Echivocul creşte când luat de mână de hildegard, Gavrilescu se urcă în trăsura pe care

moţăie birjarul ce-l adusese la ţigănci. Cele două planuri temporale funizionează total. Hildegard

65

şi birjarul fac parte din două lumi diferite şi pentru gavrilescu nu mai este cu putinţă a le mai

separa. Timpul memoriei şi timpul istoriei se confundă şi călătoria spre o imaginară pădure spre

care îl îndreaptă Hildegard poate fi o călătorie spre moarte. Ea începe cu trecere de la starea de

veghe la starea de vis: Hildegard, începe eş târziu. Dacă nu te-aş fi auzit vorbind cu birjarul, aş

crede că visez (...) Toţi visăm, [Hildegard] Aşa începe: Ca într-un vis Mircea Eliade notează la

Jurnal (p. 550) că problema pentru critică nu este să descifreze simbolismul povestirii, ci mesajul

ascuns de realitatea povestirii. Din altă însemnare deducem că intenţia autorului, scriind La

ţigănci, a fost să creeze, două lumi paralele în Universul cotidian.

Istoria narată în La ţigănci nu simbolozează nimic şi nu transfigurează realitatea cu

ajutorul unui cifru. Esenţial e doar manifestarea acelui omniprezent, statornic dincolo de lumea

fenomenală a lui dincoace, un prezent nesigur alunecos.

Sugestia acestor două realităţo în existenţa obişnuită este ca şi în Şarpele şi în genere, în

toată proza fantastică a lui Mircea Eliade, esenţială, însă în limbajul sărac al criticii literare toate

aceste planuri din spatele faptelor epice se cheamă simboluri. În la ţigănci ele sunt numeroase,

mascate de vorbe banale. La urmă, când cheia povestirii a fost găsită, vedem că detaliile acoperă

în chip ingenios simplu realitatea mitică a povestirii.

Ştiinţa lui Mircea Eliade este a strecura într-un text totdeauna limpede astfel de simboluri

care pun spiritul nostru să vadă prin lucruri şi să-şi cântărească filozofic gesturile. Proza

fantastică a lui Mircea Eliade ne apare scăldată de lumina unei spiritualităţi reflexive, fără a fi

totuşi copleşită de erudiţie mitologică şi uscată de speculaţie. Ea a dat fantasticului românesc mai

sistematic intelectuală ce-i lipsea.

2.3 „La ţigănci" – camuflarea sacrului în profan

Personalitate complexă a culturii române, Mircea-Eliade mărturisea în Amintiri că

ambiţia lui a fost de a deveni un spirit universal, un polihistor, luându-şi drept modele titani,

dintre români pe Nicolae Iorga, pe B.P. Hasdeu, iar dintre străini pe Voltaire, J.W. Goethe sau

Balzac şi nu în ultimul rând pe Leonardo da Vinci.

Ceea ce spune despre Hasdeu în 1937, poate fi propriul său portret spiritual: Mintea lui

uriaşă a străbătut toată întinderea cunoaşterii omeneşti. Într-un secol bântuit de pozitivism şi de

searbădă spiritualitate, Hasdeu a avut destul geniu şi destulă putere de muncă pentru a nu se

mulţumi să rămână numai un literat şi un istoric, un filolog sau un folclorist. El a vrut să

66

cunoască totul, şi să cunoască bine.

Pe Giovanni Papini, autorul romanului Un om sfârşit l-a descoperit cu mult entuziasm,

identificându-l cu idolul nostru al tuturor celor înfometaţi de experienţe cerebrale. Chiar dacă

mai târziu va reflecta în Amintiri că Papini nu era un mare scriitor, convingerea că Un om sfârşit

este si va rămâne un document spiritual excepţional şi-o menţine.

Imediat ce a învăţat să citească, şi-a descoperit dragostea pentru lectură, în liceu ajungând

să citească o carte pe zi, şi tot se simţea nefericit, pentru că în acel ritm considera că nu va avea

timp să citească tot. Îl atrăgeau cărţile de popularizare a ştiinţelor, fiind pasionat de alchimie,

fizică, chimie, orientalistică, filozofie. Tot în liceu şi-a descoperit vocaţia de scriitor. La început

a scris istorisiri fantastice, apoi două romane, unul fantastic Memoriile unui soldat de plumb,

altul autobiografic Romanul adolescentului miop.

Pentru a reuşi să citească cât mai mult îşi reduce orele de somn la patru. Cu toate acestea

el nu duce o existenţă claustraţii, sustras lumii din jur, pentru că, pentru el studiul şi creaţia nu

sunt o negaţie a trăirii, ci manifestări ale virilităţii, prin care înţelegea conştiinţa pură, spiritul

pur. Şi tot în Gândirea (nr. 8-9, august-septembrie 1928) ni se spune că Esenţa virilităţii este

trăirea absolutului.

Cea mai puternică influenţă asupra sa a exercitat-o Nae Ionescu, titularul cursului de

Logică şi Metafizică, de la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, al cărei student devine

în 1925. Nae Ionescu combate raţionalismul, fiind adeptul neliniştii, evadării din lume adică

evadarea din reguli şi o disponibilitate permanentă pentru acţiune, aventură, experienţă. Afirmă

că omul, prin firea lui, e menit ratării. Omul este singurul animal care îşi poate rata viaţa. Raţa

rămâne raţă orice ar face. Numai prin ratări succesive, omul parcurge tot atâtea experienţe şi

aventuri care îi provoacă sentimentul trăirii plenare.

În spiritul pledoariilor lui Nae Ionescu, Mircea Eliade exaltă fenomenul vital, cerând ca

tineriisă ia cunoştinţa de viaţă, s-o influenţeze, s-o creeze: o trăire a vieţii începe prin

contrazicerea vieţii. Depresiunile, înfrângerile, renunţările să le trecem nu să le lăsăm să treacă.

Numai astfel rămân, ne îmbogăţesc, ne lărgesc (Schiţă pentru un îndreptarul Cuvântul, 1929).

Studiul devine pentru Mircea Eliade o aventură a spiritului, iar cuvântului aventură îi

redă un conţinut ce include nu numai o stare de bucurie, dar şi o grandoare eroică. Aventurierul e

brav, un spirit înălţat deasupra condiţiei umane, iar bravura se exprimă nu numai în împrejurări

spectaculoase, ci şi în solitudine, într-o bibliotecă sau într-o chilie, căci curajul lecturilor cu

67

diavoleşti ispite preţuieşte cât curajul încrucişării de săbii (Apologia virilităţii).

Dragostea pentru lectură şi pentru studiu nu cunoaşte limite. Începând din 1928, Mircea

Eliade studiază în India cu un ilustru istoric al filozofiei indiene, sanscrita şi filozofia hindusă.

Prelegerile de istorie a religiilor pe care le ţine la Facultatea de Litere si Filozofie din Bucureşti

constituie un dome niu care-l va impune între savanţii secolului al XX-lea, cu lucrările Tratat de

istorie a religiilor şi Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Considerând activităţile cerebrale

aventuri ale spiritului, Mircea Eliade pune la baza romanelor sale căutarea, care este însăşi

condiţia artei contemporane, modul său de a există.

Arta contemporana este expresia unei conştiinţe critice; o artă care pune şi îşi pune

întrebări, iar romanele fac efortul de a transmite, cum arata Claude Mauriac, inexprimabilul cu

mijloacele literaturii, însă, în măsura posibilului, fără literatură.

Adept al stăpânirii de sine şi al depăşirii eroice a condiţiei umane - omul poate face orice,

cu condiţia să vrea şl sa ştie cum să-şi controleze voinţa - Mircea Eliade, este tot timpul, în

căutarea unor posibilităţi de a transcende condiţia umană, pentru că numai aşa se deschide

drumul către libertatea absolută.

A fi mai mult decât om într-o lume a oamenilor, afirmă un personaj al lui Malraux,

dovadă că depăşirea eroică a condiţiei umane face ca personajele să fie considerate semne de

întrebare, ce traduc zbuciumul cognitiv din spiritul autorului. Personajele din romanele lui

Mircea Eliade înfruntă destinul şi valoarea esenţială pe care vor s-o cucerească este libertatea,

libertatea ca echilibru interior, obţinut prin detaşarea de pasiuni. Mircea Eliade imprimă şi

personajelor sale aceeaşi voinţă dârză în cucerirea libertăţii în care văd posibilitatea lăuntrică de

a călca fără remuşcări orice lege, în afară de de legea fiinţei mele, pe care n-o cunosc decât eu,

de a nu se lăsa şantajat de nimic: nici de milă, nici de prietenie, nici de morală, nici de cuvântul

dat.

Mircea Eliade a creat o operă pe cât de vastă, pe atât de complexă, cu care a reuşit să

depăşească spaţiul românesc. El este cunoscut ca fiind autorul lucrărilor literare: Maitrey,

Domnişoara Christina, Nopţi la Serampore, Şarpele, La ţigănci, Noaptea de Sânziene, Pe strada

Mântuleasa, În curte la Dionis, Nouăsprezece trandafiri etc.

În proza fantastică scriitorul realizează o atmosferă plină de mister, cu întâmplări

obscure în care timpul şi spaţiul îşi pierd dimensiunile obişnuite. În toate povestirile mele,

naraţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri, ca să dezvăluie în mod progresiv fantasticul

68

ascuns în banalitatea cotidiană. Fantasticul, (fr. fantastique, lat. phantasticus privitor la

imaginaţie) a fost definit pe scurt de Ţvetan Todorov ca fiind Ezitarea cuiva care nu cunoaşte

decât legile naturale, pus faţă în faţă cu un eveniment supranatural.1 În mare, proza fantastică a

lui Mircea Eliade se înscrie în formula propusă de Ţvetan Todorov, cu precizarea că scriitorul

roman, profund cunoscător al miturilor, al simbolismului religios, înţelege fantasticul ca sacru ce

se relevă prin hierofanii - manifestări concrete ale sacrului în profan.

În consens cu alţi autori, Roger Caillois2 rezumă fantasticul la extraordinarul care inspiră

groază. În studiul său introductiv la Anthologie du fantastique, fantasticul provoacă un scandal,

o sfârtecare, o erupţie insolită, aproape insuportabilă în lumea reală; povestirile fantastice se

desfăşoară într-un climat de spaimă şi sfârşesc aproape inevitabil prinţr-un eveniment sinistru

care provoacă moartea, dispariţia, sau damnarea eroului. Având în vedere această definiţie,

numai Domnişoara Christina s-ar putea încadra aici. Dumitru Micu consideră că romanul e

terifiant... în episoadele unde apare domnişoara Christina însăşi, lunară, de o frumuseţe

diabolică, îmbrăcată într-o rochie roz, cu umbreluţa, întocmai ca în portretul ei, aşezat în una

din încăperi şi răspândind un parfum ameţitor de violete.3 În general, în scrierile sale fantasticul

este calm, ca un element firesc, trecerea de la real la fantastic, de la profan la sacru se realizează

insesizabil. Personajele, oameni obişnuiţi, treziţi din existenţa lor banală, ies din timp, pentru că

are loc dereglarea mecanismului temporal.4 Mircea Eliade nu sugerează prezenţa unui strat

mitic, în existenţa cotidiană locul magicului este luat de fapt de o forţă spirituală mai complexa,

(miticul) care continuă să se manifeste în existenţa omului modern.5

Nuvela La ţigănci scrisă în 1959 şi publicată în 1962, inclusă mai apoi în volumul la

ţigănci şi alte povestiri ilustrază existenţa unui nou tip de fantastic, aşa cum precizează însuşi

Mircea Eliade, camuflarea sacrului în profan sau icognoscibilitatea sacrului. S-a spus că nuvela

aminteşte de povestea indiană a lui Narada cel iluzionat de Vişnu (Dumitru Micu). Zeul îl trimite

pe Narada să-i aducă din sat un pahar cu apă. El pleacă, dar uitând de ce a plecat, cunoaşte o fată,

se însoară, are copii, până într-o zi când apele îi inundă gospodăria. El aude glasul lui Vişnu care

îi cere paharul de apă şi-i spune că a trecut o jumătate de oră. Timpul este o iluzie!

În conţinutul nuvelei se pot deosebi opt episoade, simetric organizate prin alternanţa

1 Ţvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1973, p. 42.2 Roger Caillois, Au coeur du fantastique, Paris, Editura Gallimard, 1965.3 Dumitru Micu, Introducere la volumul Maitreyi. Nuntă în cer, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969.4 I. Lotreanu, Introducere în opera lui Mircea Eliade, Bucureşti, Editura Minerva, 1990.5 Eugen Simion, Mircea Eliade în Scriitori români II, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1976, p. 325.

69

planurilor real-ireal. Cel opt episoade constituie etape distincte ale aventurii lui Gavrilescu.6

Dacă primul episod are loc în tramvai, în plan real, pentru următoarele trei episoade, planul este

ireal, într-un loc numit la ţigănci. Cele trei episoade care urmează se derulează într-un plan real,

modificat în tramvai, la familia Voitinovici, acasă şi pe drum, în birjă. În ultimul episod, are loc

reîntoarcerea la ţigănci, în plan ireal şi plecarea definitivă dincolo. Exceptând episoadele iniţial şi

final, cele şase episoade de mijloc pot fi socotite intermediare între planurile real şi ireal sau între

ieşirile şi în acelaşi timp intrările lui Gavrilescu dintr-un mod de existenţă în altul.

Nuvela începe cu călătoria profesorului Gavrilescu spre casă, pe o căldură înăbuşitoare,

cum nu s-a mai pomenit. Banalitatea spaţiului real ca şi insignifianta personajului au rolul de a

amplifica surpriza intruziunii fantasticului, a inadmisibilului în cotidian. Din conversaţia cu

ceilalţi călători din tramvai, obsesiile lui se vădesc a fi căldura mare şi colonelul Lawrence, al

cărui nume l-a reţinut din dialogul unor studenţi în staţie: Era o frază care mi-a plăcut, o frază

foarte frumoasă, despre arşiţa care l-a întâmpinat pe el, pe colonel, undeva în Arabia, şi care l-a

lovit în creştet, l-a lovit ca o sabie...

Tramvaiul trece pe lângă locul numit la ţigănci considerat o ruşine de un călător, dar

fascinant pentru Gavrilescu prin umbra nucilor bătrâni. Cu imaginea acestei grădini umbroase şi

răcoroase se părăseşte imperceptibil planul real, acestuia substituindu-i-se un altul, misterios.

Esenţială este puterea scriitorului de a crea impresia de straniu, enigmatic, de a ne insufla un

sentiment de inexplicabil.

Gavrilescu fire de artist, ar fi putut avea o carieră muzicală, dar a sfârşit prin a da

meditaţii care l-au obosit şi i-au dat sentimentul ratării. Îşi aminteşte că şi-a uitat servieta cu

partituri la eleva sa, Otilia, nepoata doamnei Voitinovici şi se decide să coboare din tramvai

pentru a se întoarce în strada Preoteselor, să-şi recupereze servieta. Coborând, Gavrilescu regăsi

arşiţa si mirosul de asfalt topit. Deşi avea numai 49 de ani se simţea obosit, istovit şi se lăsă să

cadă pe bancă, în plin soare. Îşi aminteşte de tinereţe, de studenţia de la Charlottenburg,

prezentul şi trecutul se amestecă. Aude tramvaiul trecând pe lângă el, îl salută lung cu pălăria şi

exclamă: Prea târziu!

Aceste fapte din realitate sunt dublate în stratul epic de alte semnificaţii. Evoluând în

planuri diferite, în planuri paralele, coerenţei literalului (discuţia din tramvai) i se adaugă o

coerenţă secundă, autonomă şi decodabilă separat (Sorin Alexandrescu). În plan secund vedem

6 Sorin Alexandrescu, Dialectica fantasticului, studiul introductiv la volumul La ţigănci şi alte povestiri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969.

70

un omuleţ nu prea tânăr, dacă nu totdeauna bătrân, căutând din ochi ceva, o casă, un număr de

poartă, îl vedem intrând uşor în vorbă cu străinii, mereu afabil, volubil, vorbăreţ, indiscret, deşi

moare de căldură.1

Mirajul casei ţigăncilor face ca banalul, cotidianul, sa fie respinse sub atracţia unei lumi

misterioase, unde îl întâmpină o neaşteptată, nefirească răcoare. Următoarele trei episoade se

derulează la ţigănci în plan ireal, dominat de confuzie şi ambiguitate, sugerând treptat iniţierea

eroului pentru moarte. Intrând în bordeiul ţigăncilor, putem crede, că Gavrilescu a ieşit din

vreme, intrând într-un tărâm al artei, atemporal, într-un sanctuar, al frumosului, în Olimp

(Dumitru Micu). Este întâmpinat de o fată frumoasă şi foarte oacheşă, iar o bătrână ce veghează

intrarea îl pune să-şi aleagă o fată dintre o ţigancă, o grecoaică, o evreică. Starea de derută

sugerată prin remarca taxatorului, Avem timp. Că n-am ajuns încă la ţigănci... şi apoi prin

mirosul amărui al frunzelor de nuc strivite între degete se accentuează; ratează alegerea fetelor,

trăieşte continuu un sentiment de frică şi se simte emoţionat.

Profesorul de pian se apară de aceasta stare prin vorbe şi confesiune, pomenind de un vis

de poet, de pasiunea pentru Hildegard, iubita din tinereţe: Domnişoarelor, exclamă patetic după

o pauză, la douăzeci de ani eu am cunoscut, m-am îndrăgostit şi am iubit pe Hildegard, dar şi

tragedia vieţii mele. Neghicind ţiganca, nu trece de prima probă iniţiatică şi este prins în dansul

halucinant al fetelor ca într-o horă de iele, după care îşi pierde cunoştinţa. Nu ghiceşte ţiganca

pentru că şi-a adus aminte de Hildegard. Amintirea, întoarcerea în trecut este pe de o parte un

reflex al personajului de a refuza intrarea în lumea mitică, ce vrea să-l asimileze, iar, pe de altă

parte este dureroasa mărturisire a unei iubiri, şi implicit a unei existenţe ratate. Grecoaica

observă că profesorul s-a pierdut, s-a rătăcit în trecut, ceea ce-l face sa nu ghicească, nici a doua

oară care este ţigancat. Rătăceşte printre paravane şi oglinzi simte un fior cald în tot trupul, visul

se amestecă cu realitatea, trecutul cu prezentul, în timp ce ceasul se oprise la ora trei.

Amintirile pe care le evocă mereu, starea lui de şovăială şi de nehotărâre îl face să rateze

şansa unei iniţieri spirituale, să piardă şansa unei posibile fericiri: - dacă ai fi ghicit-o ar fi fost

foarte frumos, şopti grecoaica. Ţi-am fi cântat şi ţi-am fi dănţuit, şi te-am fi plimbat prin toate

odăile. Ar fi fost foarte frumos..., să piardă posibilitatea cunoaşterii absolute prin joc. Dovedindu-

se incapabil de a accede la sacru, Gavrilescu se refugiază în singurătatea sa şi în muzica pianului:

şi-şi repezi mâinile cu toată puterea, aproape cu furie, parcă ar fi vrut să răscolească clapele, să

1 Nicolae Manolescu, Sărbătoarea povestirii în România literară, an XIV, nr. 31, din 30 iulie 1981, p. 9.

71

le smulgă, şi să-şi facă loc cu unghiile, în pântecul pianului şi apoi mai departe mai adânc.

Epicul evoluează în planuri paralele. În subtext, se pot remarca semnificaţii mitice

importante: mitul labirintului (rătăcirea profesorului de pian în bordeiul ţigăncilor, printre

paravane şi oglinzi, unde se simte înfăşurat într-o draperie, adică într-un giulgiu ca o viziune a

morţii); baba este cerberul care cere vama la trecerea spre lumea de dincolo; fetele sunt ielele

(aducătoare de moarte pentru cine le vede dansând), preotese, vestale care oficiau ritualul morţii

în templele antice sau Parcele, semn al destinului, al ursitei; frecvenţa cifrei trei (fetele pe care le

vede profesorul sunt în număr de trei, ora când se produc toate, aceste întâmplări este trei, şi tot

aşa suma pe care o plăteşte profesorul la intrare, 300 lei, valorează trei lecţii de pian) apariţia

visului ca primă treaptă a iniţierii, care face ca trecerea de la viaţă la moarte, să fie

imperceptibilă: Visul, plăcerea, experienţele lui Gavrilescu în bordei, constituie anticamera

morţii. (Eugen Simion)

Gavrilescu şi-a ratat iubirea şi implicit viaţa. A renunţat la Hildegard, iubirea vieţii lui, a

renunţat la visul de a face o călătorie în Grecia împreună cu ea, a renunţat la fericire şi sancţiunea

vine chiar din partea grecoaicei: - Ai fost un prost, îl întrerupse fata, nu trebuia să visezi, trebuia

s-o iubeşti...

Întâmplător sau nu, el o cunoscuse pe Elsa, soţia lui, tot pe o vreme caniculară „era prea

cald", în Charlottenburg, şi cunoştinţa cu această fată tânără, care plângea în hohote, plângea cu

obrazul ascuns în mâini, îl face să se scuze tot timpul, cerşind înţelegere parcă, pentru greşeala

din tinereţe: - Domnişoarelor! Exclamă patetic, eram tânăr, eram frumos şi aveam suflet de

artist, o fată abandonată îmi rupea inima. Am stat cu ea de vorbă, am încercat s-o consolez. Aşa

a început tragedia vieţii mele. Urmarea este consecinţa firii nehotărâte a lui Gavrilescu, este

faptul că n-a ştiut să-şi apere până la sfârşit dragostea: Asta a fost tot. Am venit cu Elsa la

Bucureşti. Eram săraci amândoi. Am început să dau lecţii de pian... în plan real, Gavrilescu a

renunţat la Hildegard, a renunţat la condiţia lui de artist, deci la absolutul atins prin artă, dând

lecţii de pian. În subtext el este pedepsit pentru aceste renunţări, pentru lipsa lui de curaj care l-a

făcut să tindă spre lumea banală, monotonă, şi care-l împiedică să cunoască sacrul, misteriosul

din existenţă.

Cele trei episoade care urmează marchează o revenire în plan real. Zgomotul tramvaiului

îi aminteşte lui Gavrilescu că trebuie să revină în spaţiul cotidian, dar nu şi în timpul real. El

reintră în lumea de dincoace la fel de monotonă şi obositoare, cu aceleaşi obsesii, confesiuni, şi

72

pe aceeaşi căldură, se întoarce la casa Voitinovici. Aici constată cu stupoare că locuieşte o altă

familie, doamna Voitinovici părăsise casa în urmă cu opt ani îndată ce s-a căsătorit Otilia. După

cum se vede, reîntoarcerea în timpul obiectiv cuprinde şi negaţia lui: în tramvai află că banii nu

mai sunt buni, acasă descoperă că soţia sa Elsa, plecase de mult timp în Germania după ce a

dispărut Gavrilescu. La toamnă se împlinesc 12 ani. Constată că nimeni nu-l cunoaşte, şi nu

cunoaşte pe nimeni; o vecină pe care o striga, nu-i răspunde pentru că era moartă de mult. Dacă

spaţiul pare acelaşi, timpul sigur este altul. Sensul acestor întâmplări ar fi neputinţa omului de a

se reintegra în existenţa comună, o dată ce s-a retras din ea. Înţelegând că locul lui este la

ţigănci, se urcă într-o birjă şi parcurge drumul într-un decor nocturn, misterios, hipnotic prin

mirosul de regina-nopţii. Fostul dricar, ar putea fi simbolul luntraşului Caron, ce duce dincolo,

sufletele morţilor.

Drumul trece prin faţa unei biserici şi ajunge la ţigănci, singurul loc al răspunsurilor.

Ultimul episod este o reintrare în planul ireal, dintr-o lume care păstrase numai aparenţa reală.

Toate cele patru faze ale aventurii lui Gavrilescu, constituite în cele opt episoade ale nuvelei

(1+3+3+1), reprezintă faze ale unui itinerar spiritual, itinerarul dintre Viaţă şi Moarte, dintre

Profan şi Sacru, dintre lumea de aici şi lumea de dincolo. (Sorin Alexandrescu).

Reîntors la ţigănci, Gavrilescu este trimis la uşa a şaptea, unde, epuizat şi confuz, o

găseşte pe Hildegard şi simte un parfum uitat al trecutului, încearcă sa explice de ce iubirea a

fost învinsă de considerente materiale dacă aş fi avut ceva bani apoi o urmează deşi mai încearcă

să se agaţe de real ah, pălăria. Teama, exilarea, neînţelegerea îl caracterizează în continuare pe

Gavrilescu care şi-a ratat iubirea, profesia, viaţa.

Împreună cu Hildegard, iubita pierdută se îndreaptă, într-o lunecare de vis, spre pădure.

Călătoria pe drumul cel mai lung, căci nu se grăbesc, având privirile spre cer, pare a fi o

cufundare în veşnicie, un drum spre moarte care începe cu o stare de visare: - Hildegard, începu,

el târziu... Se întâmplă ceva... cu mine şi nu ştiu bine ce. Dacă nu te-aş fi auzit vorbind cu

birjarul aş crede că visez. - Fata întoarse capul spre el şi-i zâmbi. - Toţi visam, spuse. Aşa

începe. Ca într-un vis...

Ieşirea din timp şi spaţiu şi trăirea în două planuri existenţiale, două lumi paralele şi

universul cotidian, se deosebeşte de alte scrieri în care, între cele două planuri, real şi ireal,

corespunzătoare dialecticii sacru-profan, se sesizează o distincţie. În nuvela La ţigănci această

opoziţie este estompată, între cele două planuri nu mai există hotare sesizabile. Bordeiul este o

73

lume atemporală şi aspaţială, o ieşire din profan şi intrare într-o zonă mitică. În final cele două

planuri se întrepătrund, timpul concret nu mai are nici o importanţă. Regăsiţi ei pornesc în vis

sau în moarte.

Sorin Alexandrescu vede nuvela ca o alegorie a morţii, mai bine zis a trecerii spre

moarte... tocmai pentru că se sprijină, din punct de vedere literar, pe convergenţa conotaţiilor

textului. Profesorul de pian, Gavrilescu este văzut şi ca miticul Orfeu, muzician, care pierzându-

şi iubita rătăceşte în lumea de dincolo, spre centrul misterios al bordeiului, trăieşte durerea prin

muzică, trebuind să respecte condiţiile lui Hades (ghicitul şi probele). Gavrilescu resimte totul ca

pe o stare care trebuie să treacă, pentru că eu sunt om serios, sunt artist, profesor de pian. Eu

venisem aici din simplă curiozitate. Eugen Simion consideră că, în termeni existenţialişti,

Gavrilescu refuză să ia act de condiţia lui, refuză sa-şi asume destinul tragic.

Nuvela, este prezentarea unui univers nou, inedit, cu legile lui proprii care nu

simbolizează nimic şi care fundează o lume, un Univers independent de geografia şi sociologia

Bucureştiului de prin 1930-1940.1 În această lume, care aminteşte de mari poeme romantice,

muritorul de rând nu poate să-şi depăşească condiţia telurică, supunându-se imperativului

absolutului. Semnele sacrului, relativitatea timpului şi spaţiului, întâmplările neobişnuite fac

parte integrantă din acest Univers nou, inedit, constituind un act de creaţie.

1 Mircea Eliade, Jurnalul I, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p. 585.

74

CAPITOLUL III.

Caracterizarea personajelor

Personajele nuvelei poartă semnificaţii mitologice. Istoric al relogiilor, scriitorul combină

şi reinterpretează vechile mituri, încât personajele nuvelei sunt purtătoare de semnificaţii

multivalente.

Din perspectiva mitologiei antice şi alegoriei morţii Eugen Simion a atribuit o serie de

valori simbolice personajelor: baba ar fi Cerberul care păzeşte intrarea în infern, dar cere vamă,

precum Charon. Luntraşul este identificat cu birjarul fost dricar care îl va conduce pe Gavrilescu

spre „pădure" . Fetele ar putea fi Parcele, dar şi ursitoare sau iele, ca în folclorul românesc.

Interpretare indianistă (Sorin Alexandrescu) care le asociază pe fete cu gunele conduce sprea

aceeaşi simbolostică: rolul fetelor este de al rupe de condiţia telurică, inferioară de ratat, şi de ai

ţese un alt destin cel primordial, de creator.

Bordeiul are semnificaţie ambivalentă: în opinia cotidiană, a celor din tramvai, este un

loc al plăcerilor, dar sensul revelat prin aventura eroului este transpunerea artistică a mitului,

labirintului, spaţiului sacru al iniţierii, prin ritualuri ezoterice (ghicitul, cafeaua, hora).

Hildegard şi Elsa simbolizează iubirea spirituală şi fizică. De aceea existenţa alături de

75

Elsa l-a aruncat în condiţia de „modest profesor de pian". Pierderea lui Hildegard în tinereţe ar

constitui „păcatul" personajului, iar regăsirea ei în casa cea mare, tot tânără, sugerează regăsirea

muzei, a iubirii spirituale, capabilă să-l conducă pe artist spre a-şi recupera adevărata condiţie,

aceea de creator.

Personajul Gavrilescu, este un ins banal, ratat, tipul antieroului din proza modernă.

Hazardul îl aruncă în plin mister, pe care îl trăieşte fără ştire şi fără voinţă. Condiţia de artist ratat

îi facilitează aventura fantastică şi îl transformă în purtător al mesajului nuvelei: renaşterea artei

prin redescoperirea miturilor. Gavrilescu vede realitatea zilnică prin oglinda iluziei lui (arta). Ca

pianist trăieşte frecvent pe un alt portativ al existenţei. Arta este orgoliul şi totodată, forma lui de

apărare. Portretul personajului se conturează în primul episod, prin autocaracterizare devenită

laitmotiv în episoadele următoare: „Pentru păcatele mele sunt profesor de pian. Zic pentru

păcatele mele, adaugă, încercând să zâmbească, pentru că n-am fost făcut pentru asta. Eu am o

fire de artist".

Atitudinea personajului este redată, în mod realist, prin dialog, monolog interior şi

gesturi. Gesturile stângace, comportamentul nesigur, vistor configurează portretul profesorului

banal, dar cu fire de artist. Vârsta personajului, 49 de ani poartă simbolistica cifrei 7, încheierea

unui ciclu al existenţei în plan terestru, moment a trecerii, prin iniţiere, în plan spiritual.

Sensul iniţierii din bordei nu este dezlegat, dar deşi nu „ghiceşte" ţiganca recuperează

treptat atributele omului primordial: capacitatea creatoare, ceea ce-l scoate definitiv din timpul

liniar, istoric, unde nu-şi mai găseşte locul. Pentru că la a doua intrare la ţigănci, să fie trimis în

casa cea mare, unde o găseşte prin intuiţie pe Hildegard, simbol spiritual etern, dar ambivalent:

moarte şi /sau renaştere spirituală. Înţelesurile ultime ale nuvelei sunt suspendate, pentru că

nuvela presupune în opinia autorului, o încercare a labirintului nu doar pentru personajul

principal, ci şi pentru cititor ceea ce aruncă opera „în inima fantasticului".

76