minuta intalnire practica neunitara procurori sefi sectie up 14-15

1

MINUTA

În perioada 14-15 mai 2015 a avut loc la sediul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, întâlnirea procurorilor șefi secție urmărire penală de la nivelul Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și parchetele de pe lângă tribunale, dedicată

dezbaterii problemelor controversate în materie penală și problemelor în materie procesual

penală specifice funcției judiciare a urmăririi penale și camerei preliminare.

Moderatorii întâlnirii au fost doamna procuror Alexandra Mihaela ŞINC, formator

cu normă întreagă al Institutului Național al Magistraturii la disciplina Drept penal şi drept

procesual penal și d-na procuror Irina KUGLAY, din partea Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, care au elaborat, pe baza propunerilor primite de la unitățile de

parchet punctajul de discuţii al întâlnirii. Pentru fiecare problemă supusă dezbaterii a fost

indicat punctul de vedere al Catedrei de drept penal din cadrul INM.

Parchetele de pe lângă tribunale au fost reprezentate, în principal, de procurorii șefi

secție urmărire penală.

În urma dezbaterilor, referitor la temele puse în discuţie, s-au conturat concluziile

expuse în cele ce urmează.

1. Cauze care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale

� Lipsa plângerii prealabile în cazul accidentelor rutiere soldate cu vătămarea

unor persoane

Problema transmisă de participanți

S-a pus problema, în practica judiciară, dacă, în cazul accidentelor rutiere soldate cu

vătămări de persoane, se poate proceda la începerea urmăririi penale și administrarea de

probe, în lipsa plângerii persoanei vătămate (aflată de multe ori în imposibilitate fizică de a-și

Întâlnirea procurorilor șefi secție urmărire penală de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și parchetelor de pe lângă tribunale

14-15 mai 2015

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

2

manifesta voința), în condiţiile în care infracţiunea de vătămare corporală din culpă se

pedepseşte, indiferent de gravitatea acesteia, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate

[art. 196 alin. (6) C. pen.]. Potrivit art. 305 alin. (1) C. proc. pen., când actul de sesizare

îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi se constată că nu există vreunul din cazurile care

împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală

dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă, iar conform art. 16 alin. (1) lit. e) C.

proc. pen., acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă nu mai poate fi

exercitată dacă lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent

ori o altă condiţie prevăzută de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Din cele de

mai sus rezultă, în aparenţă, că imposibilitatea persoanei vătămate de a-şi exprima voinţa în

legătură cu o eventuală formulare a plângerii prealabile împiedică începerea urmăririi penale

în cauză.

Punctul de vedere agreat de participanții la întâlnire

În urma discuțiilor s-a conturat opinia în sensul că, în realitate, o astfel de interpretare

nu este corectă, pentru considerentele pe care le vom expune în continuare. Potrivit art. 295

alin. (1) C. proc. pen., punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea

prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede o astfel de

plângere, iar conform art. 296 alin. (1) C. proc. pen., aceasta trebuie să fie introdusă în termen

de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei. Faţă de cele de

mai sus, în opinia noastră, existenţa plângerii prealabile nu trebuie analizată imediat după

momentul comiterii infracţiunii, ci după trecerea termenului prevăzut de art. 296 alin. (1) C.

proc. pen. În acest sens pledează şi faptul că respectivul termen curge nu de la data comiterii

faptei, ci din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea ei. Mai mult decât atât,

din interpretarea dispoziţiilor art. 297 alin. (2) C. proc. pen. rezultă că persoana vătămată nu

este obligată, în toate situaţiile, să cunoască faptul că o infracţiune comisă în dauna sa se

pedepseşte la plângere prealabilă, existând şi împrejurări în care urmărirea penală se

efectuează iniţial din oficiu, iar ulterior aceasta este chemată de organele judiciare pentru a-şi

preciza poziţia. Cele de mai sus permit a se trage concluzia că analiza îndeplinirii condiţiei de

procedibilitate constând în formularea plângerii prealabile de către persoana vătămată nu

trebuie făcută imediat după producerea accidentului rutier în care aceasta a fost implicată, cu

atât mai mult cu cât, în cele mai multe cazuri, starea de sănătate împiedică o manifestare de

voinţă în momentul imediat ulterior acestuia. Ca urmare, analiza privind existenţa plângerii

nefiind făcută imediat după producerea accidentului, potrivit celor arătate mai sus, nici

constatarea incidenţei dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. în cauză nu este

3

posibilă în acest moment. În consecinţă, organele de urmărire penală sesizate cu privire la

comiterea unui accident rutier soldat cu vătămarea corporală a unei persoane vor dispune

începerea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen. şi

vor proceda la efectuarea cercetării la faţa locului şi a altor acte ce nu suferă amânare.

Ulterior, în măsura în care starea de sănătate a persoanei vătămate o va permite, se va

proceda faţă de aceasta conform art. 297 alin. (2) C. proc. pen.

În plus față de cele arătate mai sus, trebuie subliniat faptul că, în cele mai multe dintre

cazuri, accidentele rutiere sunt constatate imediat după producerea lor, ceea ce permite

aplicarea dispozițiilor art. 293 alin. (1) C. proc. pen. privind infracțiunea flagrantă, și, pe cale

de consecință, și pe cele ale art. 298 C. proc. pen.

2. Competența organelor de urmărire penală

� Competența teritorială a organelor de urmărire penală. Stabilirea competenței

în cazul unei singure sesizări

Problema transmisă de participanți

S-a pus problema, în practica judiciară, dacă organul de urmărire penală singur sesizat,

competent să efectueze urmărirea penală potrivit unuia dintre criteriile prevăzute de art. 41

alin. (1) lit. b)-d) C. proc. pen., va efectua urmărirea penală sau va dispune declinarea în

favoarea organului de urmărire penală competent potrivit art. 41 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Într-o opinie, răspunsul este acela că va dispune declinarea, având în vedere dispozițiile

art. 41 alin. (1) C. proc. pen [„Competența după teritoriu este determinată, în ordine, de: (...)”]

și ale art. 63 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora dispozițiile art. 41 se aplică în mod

corespunzător și în cursul urmăririi penale. Potrivit acestui punct de vedere, criteriul

primului organ sesizat este aplicabil doar în cazul în care niciunul dintre locurile prevăzute

de art. 41 alin. (1) C. proc. pen. nu este cunoscut, ori atunci când este vorba de sesizarea

succesivă a mai multor instanțe, fiecare competentă potrivit unui criteriu prevăzut de acest

text [art. 41 alin. (4) C. proc. pen.].

Într-o altă opinie, având în vedere prevederile art. 41 alin. (5) C. proc. pen. („Ordinea

prevăzută la alin. 1 se aplică în cazul în care două sau mai multe instanțe sunt sesizate

simultan ori urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini”) s-a apreciat că

din conținutul acestui text rezultă, din punctul de vedere al celor care susțin această

interpretare, pe de o parte, că, per a contrario, în celelalte cazuri (sesizări succesive ori o

singură sesizare) ordinea de prioritate nu este aplicabilă, iar pe de altă parte, că urmărirea

4

penală se poate efectua de către oricare dintre organele competente potrivit art. 41 alin. (1)

C. proc. pen., cu condiția ca sesizarea instanței să se facă respectând ordinea de prioritate

stabilită de acest text.

Punctul de vedere agreat de participanți

Opinia majoritară a fost în sensul că acest ultim punct de vedere este cel corect, în plus

față de cele arătate mai sus prezentând și avantajul scurtării duratei de soluționare a

cauzelor, prin evitarea declinărilor între parchete.

Au existat însă și numeroase opinii în sensul că instanța sesizată trebuie să fie cea pe

lângă care funcționează parchetul care a efectuat urmărirea penală.

Toți participanții au subliniat importanța unei intervenții legislative urgente pentru

rezolvarea problemei stabilirii competenței.

� Comisie rogatorie dispusă de organele de cercetare penală. Refuzul organului

judiciar solicitat de a pune în executare comisia rogatorie, motivat de

nelegalitatea dispunerii acesteia

Problema transmisă de parchete

Potrivit art. 59 alin. (1) C. proc. pen., când anumite acte de urmărire penală trebuie să

fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face urmărirea, procurorul sau, după caz,

organul de cercetare penală poate să le efectueze el însuși ori procurorul poate dispune

efectuarea lor prin comisie rogatorie sau prin delegare.

Pe de altă parte, conform art. 200 alin. (1) C. proc. pen., când un organ de urmărire

penală sau instanța de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare

la fața locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice alt act procedural,

se poate adresa unui organ de urmărire penală ori unei alte instanțe, care are posibilitatea să

le efectueze.

Contradicția dintre cele două texte, în ceea ce privește posibilitatea organelor de

cercetare penală de a dispune efectuarea de acte prin comisie rogatorie a generat o practică

neunitară sub acest aspect. Mai mult decât atât, atunci când comisia rogatorie a fost dispusă

de organele de cercetare penală, au existat situații în care organul judiciar solicitat a refuzat

efectuarea actelor de urmărire penală, motivat de nelegalitatea dispoziției organului judicar

solicitant.

5

Punctul de vedere agreat de participanți

Majoritatea participanților au fost de părere că, în acest caz este vorba despre două

probleme distincte.

Referitor la prima dintre acestea (organul judiciar competent să dispună efectuarea de

acte prin comisie rogatorie), opinia majoritară a fost în sensul că, față de contradicția dintre

cele două texte și în lipsa unor criterii pentru a distinge care dintre ele reprezintă voința

reală a legiuitorului, este recomandabilă dispunerea comisiei rogatorii de către procuror,

pentru că, procedându-se astfel, se va evita orice critică privind legalitatea administrării

probei.

Pe de altă parte, însă, s-a observat faptul că opțiunea pentru cealaltă interpretare, cu

consecința dispunerii comisiei rogatorii de către organele de cercetare penală, poate atrage

cel mult nulitatea relativă a actului prin care s-a dispus în acest sens, în cazul în care se

dovedește existența unei vătămări.

Or, acest aspect poate să fie invocat doar de persoana care a suferit vătămarea, iar nu

de organul judiciar solicitat. Acesta din urmă nu are decât varianta de a proceda la efectuarea

actului, consecințele unei eventuale dispuneri nelegale a efectuării acestuia urmând a se

produce în cauza în care proba administrată prin comisie rogatorie este valorificată.

S-a făcut referire și la existența unei practici în sensul delegării de către procuror,

pentru efectuarea unui act de urmărire penală, a unui organ de cercetare penală din afara

razei teritoriale a parchetului din care face parte procurorul.

� Competența de efectuare a urmăririi penale în cazul în care în timpul unei

încăierări se comite o infracțiune intenționată contra vieții, sub forma

tentativei


Autorul întrebării nu a precizat care sunt opiniile identificate în practica judiciară și nici

nu a indicat argumente în sprijinul propriei opinii.

Punctul de vedere agreat de participanții la întânire

În cursul întâlnirii, participanții au pornit de la premisa că trebuie să distingem după

cum, în funcție de probele administrate în cauză, putem sau nu identifica persoana care a

produs victimei leziunile de natură să îi pună în pericol viața.

Astfel, în cazul în care identificarea este posibilă, tentativa la infracțiunea de omor se va

reține în concurs cu infracțiunea de încăierare, competența revenind procurorului de la

6

parchetul de pe lângă tribunal, conform art. 36 alin. (1) lit. a) raportat la art. 56 alin. (3) lit. b)

și alin. (6) C. proc. pen.

În cazul în care persoana nu poate să fie identificată, încadrarea juridică este cea

prevăzută de art. 198 alin. (1) și (2) C. pen., pentru reținerea prevederilor alin. (3) fiind

necesar ca moartea victimei să se producă [ipoteză în care competența revine tot parchetului

de pe lângă tribunal, însă potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (1) lit. b] raportat la art. 56 alin.

(3) lit. c) și alin. (6) C. proc. pen.].

3. Acțiunea civilă

� Calitatea procesuală a asigurătorului în procesul penal


În practica judiciară s-a pus problema dacă asigurătorul de răspundere civilă

delictuală are, potrivit Codului de procedură penală actual, calitatea de parte responsabilă

civilmente în procesul penal sau citarea acestuia se va face în continuare în modalitatea sui

generis consacrată sub imperiul reglementării anterioare?

Distincția are importanță prin prisma limitărilor privind momentul până la care

persoana responsabilă civilmente poate să fie introdusă în cauză.

În sprijinul primei opinii au fost aduse argumente în sensul că referirile din cuprinsul

art. 86 C. proc. pen., la obligația convențională de a repara, singură sau în solidar, prejudiciul

produs prin infracțiune, inexistente în reglementarea anterioară, au în vedere tocmai

definirea părții responsabile civilmente astfel încât să includă și asigurătorul.

În sprijinul opiniei contrare sunt invocate dispozițiile art. 19 alin. (1) C. proc. pen.,

potrivit cărora acțiunea civilă exercitată în procesul penal are ca obiect tragerea la

răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul

produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale, apreciindu-se că, per a

contrario, nu poate fi invocată, în acest cadru, răspunderea pe temei contractual.


Opinia majorității participanților a fost în sensul că primul punct de vedere este cel

corect, dispozițiile art. 19 alin. (1) C. proc. pen. reprezentând doar cadrul normativ general în

ceea ce privește exercitarea acțiunii penale (pornită, ca regulă, împotriva inculpatului),

aspectele particulare privind partea responsabilă civilmente fiind reglementate în cuprinsul

art. 86 C. proc. pen. Dacă admitem că prevederile art. 19 alin. (1) C. proc. pen. exclud tragerea

la răspundere penală a asigurătorului în cadrul procesului penal, atunci trebuie să acceptăm

faptul că acesta nu mai poate să fie obligat la repararea prejudiciului prin hotărârea instanței

penale, indiferent de calitatea în care participă la judecarea cauzei.

7

� Calitatea de persoane vătămate a moștenitorilor legali ai victimei unei

infracțiuni de ucidere din culpă


S-a pus problema, în practica judiciară, în ce măsură moștenitorii legali ai persoanei

decedate într-un accident rutier, care nu s-au constituit părți civile în cauză, optând pentru

acțiunea separată, la instanța civilă, au calitatea de persoane vătămate și beneficiază de

drepturile prevăzute de lege pentru acest subiect procesual.

Autorul întrebării nu a oferit argumente pentru vreuna dintre variantele de răspuns și

nu a exprimat o opțiune pentru vreuna dintre acestea.


Potrivit art. 79 C. proc. pen. este persoană vătămată cel care a suferit o vătămare fizică,

materială sau morală prin fapta penală.

Legea condiționează, deci, existența acestei calități de aceea că persoana a suferit o

vătămare, fie și morală, ca urmare a faptei penale, iar nu de participarea ori neparticiparea sa

în proces [ca în situația părții vătămate, astfel cum era reglementată de art. 24 alin. (1) C.

proc. pen. anterior].

Ca urmare, s-a concluzionat în sensul că urmașii victimei unei infracțiuni de ucidere

din culpă au calitatea de persoane vătămate în cauză.

4. Mijloacele de probă

� Declarațiile martorilor. Obligativitatea asistenței juridice a martorului arestat.

Posibilitatea asistării de către apărător a martorului

Problemele transmise de parchete s-au referit la obligația organelor judiciare de a-i

asigura martorului, cu ocazia audierii, un avocat din oficiu, în cazul în care este arestat, dar și

la posibilitatea mai largă a inculpatului de a avea apărător, chiar când este audiat în stare de

libertate.

Punctele de vedere agreate de participanții la întâlnire

În ceea ce privește prima problemă, răspunsul a fost, în opinia majorității participanților,

unul pozitiv, prevederile art. 106 alin. (3) C. proc. pen., privind audierea la locul de deţinere a

persoanelor arestate, text invocat de autorul întrebării, făcând trimitere expresă la

dispozițiile art. 90 C. proc. pen., care se referă la cazurile în care asistența juridică este

obligatorie.

8

În ceea ce privește cea de a doua problemă, opinia majoritară fost aceea în sensul că

martorul, ca subiect procesual, poate să fie asistat de avocat, deoarece, potrivit art. 31 C. proc.

pen., avocatul asistă sau reprezintă subiecții procesuali, în condițiile legii. În acest sens

pledează faptul că, în varianta anterioară modificării prin Legea de punere în aplicare, art. 31

C. proc. pen. făcea referire la subiecții procesuali principali, eliminarea din text a cuvântului

”principali” urmărind tocmai să permită asistarea martorului de către avocat. În acest

context, conținutul diferit al art. 88 alin. (1) C. proc. pen. este doar rezultatul unei necorelări.

� Diferența dintre procesul-verbal prevăzut de art. 143 alin. (1) și art. 143 alin.

(4) C. proc. pen.

Participanții la întâlnire au agreat ideea că procesul-verbal la care se referă art. 143

alin. (4) C. proc. pen. este cel de redare a convorbirilor, reglementat anterior de dispozițiile

art. 913 C. proc. pen., în timp ce procesul-verbal prevăzut de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. este

cel care atestă efectuarea oricărei activități de supraveghere și nu are corespondent în legea

veche.

În acest context, a fost pusă în discuție și problema modalității în care suportul

conținând rezultatul activităților de supraveghere tehnică se transmite instanței de judecată

[în aplicarea dispozițiilor art. 143 alin. (2) C. proc. pen.]. Participanții au ajuns la concluzia că

suportul, în copie, se transmite separat de dosarul cauzei, dar împreună cu o copie a

proceselor-verbale.

� Posibilitatea de autorizare, prin același mandat, a măsurilor prevăzute de art.

152 și art. 154 alin. (6) și (7) C. proc. pen.

Participanții la întâlnire au agreat ideea că, din punct de vedere teoretic, măsurile pot

fi solicitate prin același referat și autorizate prin același act, cu precizarea că este vorba de o

încheiere, în cauză neemițându-se mandat.

În plus, în prezent, față de Decizia nr. 440/2014 a Curții Constituționale, prevederile art.

152 C. proc. pen. nu sunt aplicabile.

� Mijlocul procedural prin care se solicită date privind existența unui cont bancar

Punctul de vedere agreat de majoritatea participanților la întâlnire a fost în sensul

că, față de prevederile exprese ale art. 153 C. proc. pen (”comunicarea datelor privind

9

existența și conținutul conturilor”), este necesară încuviințarea prealabilă a

judecătorului de drepturi și libertăți.

� Date privind tranzacțiile financiare ale persoanei pe o perioadă anterioară

momentului solicitării. Procedura de obținere


Într-o opinie, s-a considerat că pentru obţinerea unui extras de cont pe o perioadă

anterioară sesizării judecătorului de drepturi şi libertăţi este suficientă încuviinţarea

acestuia.

Într-o altă opinie, s-a considerat că, indiferent de perioada vizată, întrucât extrasul de

cont este o oglindă a tranzacţiilor financiare efectuate, pentru obţinerea acestuia este

necesară emiterea unui mandat de supraveghere tehnică.

Participanții la întâlnire nu au agreat un punct de vedere și au subliniat necesitatea unei

intervenții legislative pentru clarificarea chestiunii.

� Art. 158 C. proc. pen. Necesitatea autorizării judecătorului pentru a se proceda

conform alin. (3). Înțelesul sintagmei ”locuri învecinate” din cuprinsul alin. (7)

lit. f).

Potrivit art. 158 alin. (3) C. proc. pen., în cazul în care, în timpul efectuării percheziției, se

constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri

învecinate, mandatul de percheziție este valabil, în condițiile legii, și pentru aceste locuri.

Continuarea efectuării percheziției, în această fază, se încuviințează de către procuror.

Ca urmare, referitor la această problemă, punctul de vedere agreat de participanții la

întâlnire a fost în sensul că nu este necesară o nouă autorizare de către judecător.

În ceea ce privește sintagma ”locuri învecinate”, în lipsa unei definiții legale, aceasta va

avea înțelesul din limbajul comun, din dezbateri rezultând că ipoteza în care textul este

aplicabil o reprezintă numai aceea în care lucrurile sunt mutate în contextul efectuării

perheziției, în scopul de a împiedica descoperirea lor.

� Ridicarea de obiecte și înscrisuri. Dispunerea prin ordonanță. Consemnarea în

procesul-verbal a efectuării acesteia

Participanții la întâlnire au agreat punctul de vedere în sensul că ridicarea de obiecte

și înscrisuri se dispune prin ordonanță, potrivit art. 170 alin. (4) C. proc. pen., iar efectuarea

actului se consemnează într-un proces-verbal, conform art. 198 alin. (2) - 199 C. proc. pen.

10

� Examinarea fizică. Necesitatea validării de către judecător a examinării dispuse

prin ordonanța procurorului, cu consimțământul persoanei examinate

În opinia majorității participanților la întâlnire, față de conținutul art. 190 alin. (5) C.

proc. pen., o astfel de validare este necesară. Este adevărat, formularea este, cel mai probabil,

urmarea unei erori de redactare, intenția legiuitorului fiind aceea de a reglementa, în

cuprinsul alin. (5), situația în care persoana nu își exprimă consimțământul și există urgență.

Firul logic al textului pledează în acest sens. Cum, însă, nu se poate ajunge, pe cale de

interpretare, la concluzia că un text are înțelesul contrar celui care rezultă din conținutul său,

nu putem interpreta art. 190 alin. (5) decât în sensul că examinarea trebuie validată de către

judecător și atunci când există consimțământul persoanei.

� Consecința necomunicării raportului de constatare întocmit de inspectorul

antifraudă către părți


În practica judiciară s-a pus problema dacă necomunicarea raportului de constatare

întocmit de un inspector antifraudă detașat la parchet către părți poate avea ca urmare

excluderea probei în camera preliminară.

Punctul de vedere agreat de participanții la întâlnire a fost în sensul că răspunsul este

negativ, în primul rând pentru că legea nu prevede o astfel de obligație în sarcina organului

de urmărire penală, iar pe de altă parte, deoarece părțile au dreptul la consultarea dosarului

pe toată durata urmăririi penale, putând lua, în acest fel, cunoștință de toate actele din

cuprinsul acestuia.

5. Măsurile preventive

� Obligația organului judicar de a constata prin încheiere sau ordonanță încetarea

de drept a măsurii preventive în cazul controlului judiciar și a controlului

judiciar pe cauțiune

Opinia majoritară a fost în sensul că, față de dispozițiile exprese ale art. 241 alin. (2) C.

proc. pen., constatarea este obligatorie în cazul tuturor măsurilor, în plus, în cazul celui

reținut sau arestat dispunându-se și punerea de îndată în libertate.

11

� Respingerea de către procuror a propunerii de luare a măsurii arestării

preventive. Consecințe asupra reținerii

Opinia majorității participanților la întâlnire a fost în sensul că legea nu prevede

obligația procurorului ca, respingând propunerea de arestare preventivă, să revoce măsura

reținerii, astfel cum o face în cazul judecătorului de drepturi și libertăți [art. 227 alin. (1) C.

proc. pen.].

� Luarea măsurii controlului judiciar față de inculpatul reținut. Consecințe cu

privire la reținere


În practica judiciară s-a pus problema dacă, în cazul în care apreciază ca necesară luarea

măsurii controlului judiciar față de un inculpat reținut, procurorul procedează la înlocuirea

măsurii reținerii cu cea a controlului judiciar, revocă măsura reținerii și ia măsura controlului

judiciar, ori ia direct măsura controlului judiciar, de la data expirării reținerii.

Participanții au ajuns la concluzia că oricare dintre soluții este legală, cu condiția ca

cele două măsuri să nu coexiste. Majoritară în practică a rămas însă ultima soluție, cea

tradițională.

� Legalitatea reținerii suspectului minor


În practica judiciară au fost exprimate atât opinia în sensul că dispozițiile art. 243 alin. (1)

C. proc. pen., referindu-se la luarea măsurilor preventive față de suspectul sau inculpatul

minor, permit reținerea minorului, ca fiind singura măsură preventivă care se poate lua față

de suspect, prevederile art. 243 alin. (2) C. proc. pen. referindu-se doar la caracterul

excepțional al reținerii și arestării în cazul minorului, cât și opinia în sensul că, față de

prevederile art. 243 alin. (2) C. proc. pen., măsura reținerii se poate lua doar față de

inculpatul minor, nu și față de suspect.

Autorul întrebării nu a indicat opțiunea sa pentru vreuna dintre variante, referindu-se

doar la ”contradicția” dintre alin. (1) și (2) ale art. 243 C. proc. pen.

Soluția agreată de participanții la întâlnire a fost că, deși problema rămâne discutabilă,

este de preferat a se opta pentru cel de al doilea punct de vedere.

În susținerea acestuia s-a arătat că dispozițiile art. 243 C. proc. pen. nu sunt contradictorii.

Astfel, alin. (1) consacră regula generală, potrivit căreia, în cazul infractorilor minori, regulile

privind măsurile preventive sunt aceleași ca în cazul majorilor, cu derogările expres

prevăzute, iar alin. (2) introduce tocmai o astfel de derogare. Mai mult decât atât, sintagma

12

”și față de inculpatul minor”, trebuie înțeleasă în sensul ”ca și față de inculpatul major” cu

limitările privind caracterul excepțional al măsurii. Interpretarea că măsura reținerii se poate

lua față de suspectul minor în condițiile dreptului comun, iar față de inculpatul minor doar în

mod excepțional este lipsită de suport logic.

Participanții la întâlnire au arătat faptul că soluția legislativă este criticabilă, reținerea

fiind o măsură preventivă specifică etapei urmăririi penale ce precede punerea în mișcare a

acțiunii penale și au subliniat necesitatea unei inițiative de modificare a actului normativ.

6. Măsurile de siguranță și asigurătorii

� Competenţa de a dispune asupra luării măsurii de siguranţă a internării

medicale prevăzută de art. 110 C. pen.


Într-o opinie, față de redactarea art. 315 alin. (2) lit. e) C. proc. pen. și față de absența unor

norme privid luarea cu caracter definitiv a măsurilor de siguranță medicale în urma unei

soluții de netrimitere în judecată, internarea se poate dispune doar de instanța civilă, potrivit

legii civile, iar pentru a dispune obligarea la tratament medical nu există mecanism

procesual.

Există însă și opinia în sensul că procedura aplicabilă este cea prevăzută de art. 247-248

Cproc. pen. În sprijinul acestei opinii, susținută de procurorul care a invocat problema, se

arată următoarele:

În toate cazurile, starea de iresponsabilitate, aşa cum este reglementată în art. 28 noul

Cod penal, a fost stabilită printr-un raport de expertiză medico-legală psihiatrică care a

concluzionat că faţă de fapta comisă, făptuitorul avea discernământul absent şi se recomanda

luarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical.

Conform art. 107 şi art. 110 noul Cod penal, scopul măsurii este de a înlătura o stare de

pericol pentru societate şi de a preîntâmpina săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală

faţă de făptuitorul care nu răspunde de fapta sa datorită unei boli psihice care-i afectează

total discernământul.

Conform art. 107 alin. (3) noul Cod penal, măsura de siguranţă poate fi luată şi în situaţia

în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.

În Capitolul II al Titlului V este reglementată procedura aplicării provizorii a măsurii de

siguranţă cu caracter medical iar în art. 247 şi art. 248 noul Cod de procedură penală este

reglementată competenţa şi procedura dispunerii măsurii de siguranţă a internării medicale,

stabilind că aceasta aparţine judecătorului de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale,

13

care dispune internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului care este bolnav

mintal iar măsura este necesară pentru înlăturarea unui pericol concret şi actual pentru

siguranţa publică.

Având în vedere reglementarea actuală a acestei probleme în noul Cod penal şi noul Cod

de procedură penală, apreciem că îşi menţine valabilitatea Decizia nr.13/2008 a Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie prin care s-a admis recursul în interesul legii şi s-a statuat că „în cazul în

care procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului sau inculpatului (în

actuala reglementare, clasarea faţă de suspect sau inculpat), pe motiv de iresponsabilitate, iar

faţă de acesta, în cursul urmăririi penale, nu a fost luată în mod provizoriu măsura internării

medicale, această măsură se dispune de instanţa de judecată la sesizarea procurorului”.

Rezultă, deci, că procurorul trebuie să sesizeze instanţa de judecată, şi nu medicul psihiatru

de la unitatea spitalicească, care, la rândul lui, sesizează comisia prevăzută de art. 61 din

Legea nr. 487/2002 şi care, în urma unei alte analize, să dispună internarea nevoluntară a

pacientului, urmând ca, potrivit art. 61 alin. (6) din lege, să sesizeze judecătoria în a cărei

circumscripţie se află unitatea medicală pentru a confirma această decizie, aşa cum au

apreciat instanţele civile care s-au considerat competente.

În consecinţă, s-a apreciat că legiuitorul, când s-a referit la faptul că procurorul care a

dispus clasarea trebuie să sesizeze instanţa competentă potrivit legii sănătăţii mintale în

vederea dispunerii internării medicale, a avut în vedere doar competenţa materială a

judecătoriei, ca instanţă penală, care, potrivit art. 35 alin. (2) noul Cod de procedură penală

soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.

Printr-o analiză gramaticală a textului art. 315 alin. (2) lit. e) rezultă că procurorul

sesizează judecătoria care dispune internarea nevoluntară, în timp ce legea sănătăţii mintale

se referă la confirmarea deciziei de internare medicală, luată de comisia medicală din spital.

Expresia „internare medicală nevoluntară” este folosită şi în art. 247 alin. (2) noul Cod de

procedură penală şi nu e specifică numai legii sănătăţii mintale şi, deci, nu trebuie să ducă la

concluzia că procedura din legea specială ar trebui aplicată.

Distincţia trebuie făcută şi în privinţa scopului pentru care internarea nevoluntară a unui

bolnav psihic se poate dispune. Astfel, internarea medicală nevoluntară, ca măsură de

siguranţă prevăzută de Codul penal se poate lua pentru a înlătura o stare de pericol pentru

societate faţă de o persoană care, din cauza bolii psihice de care suferă, a comis o faptă

prevăzută de legea penală şi poate să comită din nou o astfel de faptă.

Pe de altă parte, motivul internării nevoluntare este prevăzut de art. 54 din legea sănătăţii

mintale. Astfel, aceasta vizează orice persoană care suferă de o tulburare psihică, dar care nu

a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, cu privire la care medicul psihiatru, sesizat de

14

oricare dintre persoanele prevăzute de art. 56 din aceeaşi lege, apreciază că se impune

internarea nevoluntară a acestei persoane din cauza acestei tulburări psihice, deoarece există

pericol iminent de vătămare pentru sine sau pentru altă persoană şi neinternarea în spital ar

putea duce la deteriorarea stării sale de sănătate.

Rezultă, deci, că procedura reglementată de legea sănătăţii mintale se referă la toate

celelalte persoane care suferă de o tulburare psihică gravă care necesită tratarea ei în spital,

în timp ce măsura de siguranţă a internării medicale a unei persoane care a săvârşit o faptă

penală şi care nu răspunde penal din cauza unei boli psihice trebuie să se facă conform

procedurii penale, competenţa de a dispune această măsură aparţinând judecătoriei, şi

anume judecătorului de drepturi şi libertăţi.

În sprijinul opiniei contrare, agreată de participanții la întâlnire, au fost susținute

următoarele:

Durata măsurilor de siguranţă de natură medicală luate în mod provizoriu reprezintă o

problemă dificil de rezolvat, dispoziţiile în materie fiind incomplete şi contradictorii.

Astfel, potrivit art. 109 alin. (1) C. pen., făptuitorul poate fi obligat să urmeze un tratament

medical până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de

pericol. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 110 C. pen. în ceea ce priveşte internarea

medicală.

Din analiza acestor texte rezultă că durata maximă a măsurilor de siguranţă cu caracter

medical este până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture

starea de pericol.

Pe de altă parte, însă, tot până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care

să înlăture starea de pericol ce a determinat luarea măsurii pot fi luate măsurile de siguranţă

de natură medicală şi atunci când au un caracter provizoriu.

Trebuie menţionat, în acest context, că din modalitatea de redactare a art. 246 alin. (8) şi

art. 248 alin. (9) C. proc. pen., care se referă la dispoziţia judecătorului de efectuare a unei

expertize medico-legale după obligarea la tratament sau internarea făptuitorului, rezultă

intenţia legiuitorului de a reglementa derularea în continuare a procedurii, pentru luarea

măsurii cu caracter definitiv. Din păcate, această intenţie nu a fost concretizată. Ne aflăm, în

consecinţă, în situaţia în care Codul nu prevede o procedură în baza căreia măsura luată în

mod provizoriu să capete caracter definitiv.

În ceea ce priveşte situaţia în care procesul penal parcurge etapa judecăţii şi se finalizează

cu pronunţarea unei hotărâri, putem concluziona, pe cale de interpretare, că, exceptând

cazurile în care a fost ridicată pentru că a intervenit însănătoşirea sau o ameliorare care să

15

înlăture starea de pericol, măsura provizorie durează până la rămânerea definitivă a hotărârii

prin care se rezolvă fondul cauzei şi prin care se dispune fie ridicarea măsurii, fie luarea cu

caracter definitiv a acesteia.

Problema cea mai dificilă în materie este aceea a luării măsurilor de siguranţă cu caracter

medical, în situaţia în care a fost adoptată de către procuror o soluţie de netrimitere în

judecată.

Astfel, potrivit art. 315 alin. (2) lit. e) C. proc. pen., ordonanţa de clasare va cuprinde, între

altele, dispoziţia privind sesizarea instanţei competente potrivit dispoziţiilor legii speciale în

materia sănătăţii mintale, în vederea dispunerii internării nevoluntare, iar potrivit art. 315

alin. (3) C. proc. pen., dacă în cursul urmăririi penale s-a luat una dintre măsurile de siguranţă

prevăzute de lege, se va face menţiune despre aceasta.

Norma specială în materia sănătăţii mintale este Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei

persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002, iar instanţa competentă să dispună internarea

nevoluntară potrivit acesteia este instanţa civilă – mai exact judecătoria în raza căreia se află

unitatea medicală la care se face internarea.

Desigur, procedura prevăzută de către acest act normativ este foarte puţin flexibilă şi nu

tocmai compatibilă cu cea penală, însă, până la o viitoare (şi foarte necesară) modificare,

trebuie să identificăm acele mecanisme prin care ea devine aplicabilă.

O primă problemă invocată în legătură cu aplicarea acestui act normativ faţă de

făptuitorul cu privire la care a fost adoptată o soluţie de netrimitere în judecată a fost aceea

că, deşi procurorul se află printre persoanele care pot solicita, potrivit art. 56 alin. (1) lit. d)

din Legea nr. 487/2002, internarea nevoluntară a unei persoane, o astfel de solicitare nu se

adresează, potrivit legii speciale, direct instanţei, ci comisiei constituite la nivelul unităţii

medicale la care se va face internarea, instanţa doar confirmând ulterior măsura. Este şi

motivul pentru care există parchete care sesizeză această comisie, iar nu direct instanţa de

judecată.

În opinia noastră, prevederea în legea procesual penală a obligaţiei procurorului de a

sesiza direct instanţa de judecată are caracterul unei norme speciale, derogatorii de la

modalitatea de sesizare de drept comun, aplicabilă în situaţia în care nu este vorba despre o

persoană care a fost cercetată penal. Derogarea poate să fie explicată prin aceea că, în situaţia

în care sesizarea se face ca urmare a cercetărilor efectuate într-un dosar penal, probele cu

caracter ştiinţific administrate în cursul urmăririi penale cu privire la starea psihică a celui

cercetat pot să suplinească concluziile comisiei de specialitate de la unitatea medicală, din

procedura de drept comun.

16

Procedura judiciară prevăzută de art. 62-65 din Legea nr. 487/2002 pentru luarea şi

încetarea măsurii internării nevoluntare nu este foarte diferită de cea din materia luării

măsurilor de siguranţă, oferind garanţii similare.

În plus, s-a făcut referire și la existența unei practici în sensul sesizării comisiei medicale,

în condițiile legii speciale, de către procuror, anterior dispunerii soluției de netrimitere în

judecată, pentru a se evita ca în intervalul dintre adoptarea acesteia și pronunțarea unei

hotărâri de către instanța civilă față de bolnav să nu fie luată nicio măsură.

Si cu privire la această problemă a fost subliniată necesitatea unei intervenții legislative.

7. Cheltuieli judiciare

� Persoana obligată la plata cheltuielilor judiciare în cazul renunțării la

urmărirea penală față de suspect


Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. pen., în caz de renunțare la urmărirea penală,

condamnare, amânare a aplicării pedepsei sau renunțare la aplicarea pedepsei, inculpatul

este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepția cheltuielilor privind

avocații din oficiu și interpreții desemnați de organele judiciare, care rămân în sarcina

statului.

Textul a păstrat, în mod evident, forma corespunzătoare acelei variante a Codului de

procedură penală potrivit căreia renunțarea la urmărirea penală se putea dispune numai față

de inculpat. Ca urmare a acestei necorelări, în practică există două opinii.

Prima este în sensul că, date fiind cele arătate mai sus, în realitate, intenția

legiuitorului nu a fost aceea de a îl degreva pe suspect de plata cheltuielor judiciare în cazul

renunțării la urmărirea penală. În sprijinul acestei opinii este invocat principiul potrivit

căruia cheltuielile judiciare se suportă de cel din culpa procesuală a căruia au fost ocazionate,

precum și considerente de echitate.

Într-o altă opinie, normele de procedură fiind de strictă interpretare, nu se poate

proceda, pentru considerente de echitate, la extinderea sferei de aplicare a art. 274 alin. (1) C.

proc. pen., în cazul renunțării la urmărirea penală față de suspect devenind aplicabile

dispozițiile generale și subsidiare ale art. 275 alin. (3) C. proc. pen., deci cheltuielile judiciare

rămânând în sarcina statului.

Participanții la întâlnire au agreat primul punct de vedere.

17

� Posibilitatea obligării suspectului la plata cheltuielilor judiciare în cazul soluției

de clasare

Potrivit art. 275 alin. (5) C. proc. pen., dispozițiile privind plata cheltuielilor judiciare în

caz de achitare sau încetare a procesului penal se aplică în mod corespunzător și în cursul

dispunerii unei soluții de clasare în cursul urmăririi penale.

Față de împrejurarea că prevederile art. 275 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. pen., privind

suportarea cheltuielilor judiciare în caz de achitare sau încetare a procesului penal, se referă

la inculpat, iar nu și la suspect, în practica judicară s-a apreciat, într-o opinie, că suspectul față

de care s-a dispus clasarea va suporta cheltuielile judiciare atunci când există o cauză de

nepedepsire, ori o parte a acestora, în caz de împăcare. Există însă și punctul de vedere în

sensul că, față de referirea expresă din cuprinsul art. 275 alin. (1) C. proc. pen. doar la

inculpat, în cazul în care acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare cheltuielile judiciare vor

rămâne în sarcina statului.

Opinia majorității participanților la întâlnire a fost în sensul că primul punct de

vedere este cel corect, sintagma ”în mod corespunzător” din cuprinsul alin. (5) având tocmai

sensul de „în mod corespunzător fazei de urmărire penală”, deci cu luarea în considerare a

calității persoanelor implicate specifice cestei faze. În plus, prevederile nu sunt, sub acest

aspect, diferite de cele ale art. 192 alin. (1) și (5) C. proc. pen. anterior, în temeiul căruia

învinuitul nu era exclus de la plata cheltuielilor judiciare.

� Persoana obligată la plata cheltuielilor judiciare în cazul împăcării părților,

atunci când urmărirea penală se efectuează doar cu privire la faptă

Participanții la întâlnire au fost de părere că, pentru identitate de rațiune cu textele

menționate anterior, în opinia noastră, câtă vreme urmărirea penală a fost începută, se poate

dispune obligarea la plata cheltuielilor judicare, pentru că dispozițiile art. 275 alin. (4) C.

proc. pen. nu disting după cum este vorba de urmărirea penală in rem sau in personam.

8. Urmărirea penală

� Extinderea urmăririi penale. Competența de a o dispune


În practica judiciară s-a pus problema dacă extinderea urmăririi penale efectuate față de

suspect sau inculpat se poate dispune și de către organele de cercetare penală sau doar de

către procuror.

18



Dispozițiile art. 311 C. proc. pen. nu exclud posibilitatea ca extinderea urmăririi penale,

inclusiv față de persoane noi, să se dispună de către organele de cercetare penală.

Majoritatea participanților au apreciat că pentru a realiza corelarea cu prevederile

art. 305 alin. (3) C. proc. pen., care permit ca trecerea de la urmărirea penală in rem la cea in

personam să se dispună doar de către procuror, precum și pentru a asigura o mai mare

implicare a procurorului în activitatea de supraveghere a urmăririi penale, este recomandabil

ca tot acesta să dispună și extinderea urmăririi penale față de alte persoane.

� Redeschiderea urmăririi penale. Cazuri în care este necesară confirmarea de

către judecătorul de cameră preliminară


În practica judiciară s-a pus, pe de o parte, problema dacă este necesară confirmarea

redeschiderii urmăririi penale și atunci când aceasta este urmarea admiterii plângerii

împotriva soluției de netrimitere în judecată formulate de procuror, iar pe de altă parte, dacă

respectiva confirmare este necesară și atunci când nu a existat suspect sau inculpat în cauză.




Dezlegarea primei probleme depinde de organul judiciar care a dispus infirmarea

soluției de netrimitere în judecată. În cazul în care este vorba despre hotărârea judecătorului

de cameră preliminară, confirmarea nu mai este necesară, în cauză fiind deja îndeplinită

condiția desprinsă din jurisprudența CEDO, în sensul existenței unei verificări din partea unui

judecător la reluarea anchetei. În sensul acestei opinii trebuie menționat și faptul că,

admițând plângerea, judecătorul trimite cauza procurorului în vederea începerii ori

continuării urmăririi penale, așadar legalitatea și oportunitatea redeschiderii urmăririi

penale a fost deja analizată.

Situația este diferită în cazul în care infirmarea soluției s-a dispus de către procurorul

ierarhic superior. În acest caz, dezlegarea problemei depinde de modul în care înțelegem

raportul dintre procedurile prevăzute de art. 335 și, respectiv, art. 336 și urm. C. proc. pen.

În situația în care apreciem că este vorba de două proceduri distincte, fără legătură

între ele, atunci confirmarea de către judecător este aplicabilă doar în cazul infirmării din

oficiu a soluției, nu și în procedura plângerii împotriva soluției. O astfel de interpretare,

bazată exclusiv pe reglementarea celor două instituții în cuprinsul a două capitole separate,

19

fără să existe o normă de trimitere care să facă legătura între ele, este, în opinia noastră,

greșită.

Din analiza corelativă a dispozițiilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, art. 335

alin. (1), art. 336 alin. (1) și art. 339 alin. (4) C. proc. pen., adică a acelor texte care prevăd

cazurile în care se poate dispune infirmarea soluției de către procurorul ierarhic superior,

rezultă următoarele:

‒ toate soluțiile adoptate de procuror sunt supuse controlului ierarhic de legalitate și pot

fi infirmate, inclusiv din oficiu;

‒ soluțiile adoptate de procuror sunt supuse controlului de legalitate și temeinicie, în

cazul în care împotriva acestora se formulează plângere de orice persoană ale cărei interese

au fost vătămate prin adoptarea lor; în cazul în care găsește plângerea întemeiată, procurorul

ierarhic superior o admite și dispune infirmarea soluției; în situația în care în cauză a fost

dispusă începerea urmăririi penale, subsecvent infirmării se va dispune redeschiderea

acesteia; se poate observa că nu există o dispoziție specială privind infirmarea ordonanței de

clasare în acest caz, prin urmare mecanismul aplicabil pentru soluționarea plângerii nu poate

să fie decât cel prevăzut de art. 335 alin. (1) și (4) C. proc. pen.; în sprijinul acestei

interpretări pledează și faptul că, în cazul continuării procedurii în fața instanței, regulile de

soluționare și soluțiile ce se pot adopta sunt expres prevăzute (art. 341 C. proc. pen.), tocmai

pentru că nu există o normă cu care prevederile privind plângerea împotriva soluției să fie

completate, ca în cazul plângerii adresate procurorului ierarhic superior.

În ceea ce privește cea de a doua problemă, în condițiile în care legea nu distinge după

cum soluția de netrimitere în judecată a fost dispusă in rem sau in personam, s-a apreciat că

nici noi nu putem distinge, confirmarea redeschiderii urmăririi penale fiind obligatorie și

atunci când nu există suspect sau inculpat în cauză.

În cursul întâlnirii au mai fost discutate și alte ipoteze.

Referitor la soluțiile de neîncepere a urmăririi penale s-a agreat punctul de vedere în

sensul că și după infirmarea acestora este necesară confirmarea de către judecător, cel puțin

în acele cazuri când actele premergătoare au conturat o veritabilă acuzație față de o

persoană, în acest sens fiind și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la cazul în care, admițând plângerea împotriva soluției, procurorul ierarhic

superior realizează practic o completare a acesteia (se pronunță cu privire la fapte sau

persoane omise din soluția procurorului), confirmarea nu este necesară, deoarece nu

operează o redeschidere a urmăririi penale.

20

� Renunțarea la urmărire penală. Posibilitatea de a dispune această soluție și în

cazul în care urmărirea penală nu se efectuează față de o persoană

Punctul de vedere agreat de participanții la întâlnire a fost în sensul că există această

posibilitate. Dispozițiile art. 318 alin. (2) C. proc. pen. fac referire la ipoteza în care autorul

faptei este cunoscut, caz în care oportunitatea renunțării la urmărire penală se va analiza și

raportat la circumstanțele persoanale ale acestuia.

Per a contrario, poate exista și situația în care autorul nu este cunoscut, deci soluția se

dispune doar cu privire la faptă.

� Forma consultării inculpatului anterior dispunerii renunțării la urmărirea

penală

Punctul de vedere agreat de participanții la întâlnire a fost în sensul că o astfel de

consultare poate îmbrăca orice formă, câtă vreme se exprimă punctul de vedere al persoanei

cercetate față de obligațiile ce se pot fixa în sarcina sa la adoptarea soluției (declarație în fața

procurorului sau organelor de cercetare penală, proces-verbal încheiat de oricare dintre

aceștia).

� Posibilitatea adoptării de către procuror a soluţiei de renunţare la urmărirea

penală faţă de o faptă vădit lipsită de importanţă săvârşită de un minor cu

vârsta între 14 şi 16 ani, fără dispunerea în cauză a expertizei psihiatrice


În această situaţie, se presupune că un minor cu vârsta între 14 şi 16 ani a săvârşit o

infracţiune de o gravitate redusă şi cu un prejudiciu nesemnificativ, conturându-se astfel o

soluţie de renunţare la urmărirea penală. În vederea stabilirii discernământului avut la

momentul comiterii faptei, în cauză urmează a se dispune efectuarea expertizei psihiatrice,

procedură ce implică atât costuri suplimentare, cât şi un interval îndelungat de timp pentru

soluţionarea cauzei. În această situaţie, problema care apare este dacă procurorul, în raport

de particularităţile faptei, poate adopta o soluţie de renunţare la urmărirea penală

întemeindu-se pe prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. pen., fără a dispune efectuarea

expertizei psihiatrice, deşi, în cazul în care concluziile raportului întocmit stabilesc lipsa

discernământului, soluţia de clasare dispusă în temeiul art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. ar fi

mai favorabilă minorului. Ipoteza necesită a fi lămurită din considerente ce privesc

cheltuielile şi operativitatea cauzei.

21

Participanții la întâlnire au agreat că o astfel de soluție este posibilă dar dacă are în

vedere exclusiv fapta, iar nu și pe autorul acesteia, justificat de aceea că, în speță, față de

valoarea redusă a prejudiciului, nu există interesul continuării urmăririi penale pentru a se

stabili dacă fapta a fost comisă cu discernământ.

Pentru a se dispune renunțarea față de o persoană, însă, este necesar să se dovedească

mai întâi că aceasta a acționat cu discernământ.

9. Camera preliminară

� Calea de atac împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară în cazul

în care procedura de citare a fost viciată, iar părțile nu au putut formula cereri

și excepții

Soluția agreată a fost în sensul că, față de prevederile art. 347 alin. (1) C. proc. pen.,

încheierea este definitivă, iar problema trebuie rezolvată de lege ferenda, în cadrul

demersului de punere a textelor în acord cu deciziile Curții Constituționale în materie.

� Valoarea răspunsului formulat de procuror potrivit art. 344 alin. (4) C. proc.

pen., față de decizia Curții Constituționale nr. 641/2014


S-a pus problema, în practica judiciară, dacă, față de decizia sus-menționată, care a

făcut obligatorie prezența procurorului în procedura camerei preliminare, răspunsul

procurorului la cererile și excepțiile invocate de inculpat, formulat în scris, potrivit art. 344

alin. (4) C. proc. pen., mai poate să fie avut în vedere de judecător la soluționarea

respectivelor cereri și excepții.



Conform celor agreate de participanți, aspectele invocate în scris de procuror sunt

avute în vedere de judecător la soluționarea cererilor și excepțiilor, acesta fiind obligat să

țină seama de toate susținerile părților și altor participanți în legătură cu împrejurările

cauzei. Cu toate acestea, depunerea lor nu reprezintă o alternativă la participarea

procurorului la ședința de judecată în camera preliminară, aceasta fiind obligatorie.

� Consecințele nerespectării termenului prevăzut de art. 344 alin. (3) C. proc. pen.

Probleme transmise de parchete

22

Două au fost problemele evidențiate de practica judicară referitor la consecințele

nerespectării acestui termen: dacă cererile și excepțiile neformulate înăuntrul său se vor

respinge ca tardive și dacă cererile și excepțiile formulate direct în fața judecătorului de

cameră preliminară, în ședința de judecată, se comunică părților lipsă, pentru a răspunde la

ele.



Conform celor agreate de participanți, ca urmare a deciziei Curții Constituționale,

persoanele prezente la ședința în camera preliminară pot formula cereri și excepții, inclusiv

în cursul acesteia, direct în fața judecătorului, care le va pune în discuția celor prezenți,

asigurând astfel contradictorialitatea și oralitatea la care respectiva decizie face referire.

Cererile și excepțiile astfel formulate se vor soluționa de către judecător fără să mai fie

comunicate altor persoane, pe de o parte pentru că nu există o prevedere legală în acest sens,

iar pe de altă parte, pentru că rolul citării părților și participării procurorului în procedura

camerei preliminare este tocmai acela de a permite fiecăruia dintre aceștia să cunoască direct

și să își exprime punctul de vedere cu privire la toate cererile și excepțiile invocate.

Facem precizarea că și anterior deciziilor Curții Constituționale privind procedura

camerei preliminare, opinia majoritară era în sensul că termenul prevăzut de art. 344 alin.

(3) C. proc. pen. nu este unul de decădere, iar cererile și excepțiile depuse cu depășirea

acestuia, dar până la pronunțare, trebuie soluționate pe fond, iar nu respinse ca tardiv

formulate.

� Limitele citării la judecarea plângerii împotriva soluției în cauzele în care sunt

implicate mai multe persoane

Conform celor agreate de participanți, se vor cita persoanele la care soluția atacată se

referă. Dacă ne aflăm în cursul urmăririi penale in rem, este vorba doar despre

persoana/persoanele care au formulat plângerea. Dacă urmărirea penală se efectuează in

personam, se vor cita și persoanele față de care s-a dispus soluția contestată.

� Persoanele citate la judecarea contestației procurorului împotriva încheierii

prin care au fost excluse probe

Conform celor agreate de participanți, este vorba despre persoana vătămată și părți,

potrivit deciziei Curții Constituționale.

23

� Legalitatea pronunțării de încheieri distincte cu privire la verificarea măsurilor

preventive și, respectiv, legalitatea administrării probelor

Conform celor agreate de participanți, soluția este legală, diferența între cazurile în care

se dispune printr-o singură încheiere și cele în care se pronunță încheieri distincte fiind

determinată de momentul la care expiră măsura preventivă.

� Posibilitatea declinării competenței fără ca excepția de necompetență să fie în

prealabil comunicată procurorului

Conform celor agreate de participanți, simpla necomunicare se acoperă prin

participarea procurorului la ședința în camera preliminară și punerea excepției în discuție în

acest cadru. Dacă nu s-a asigurat participarea procurorului, însă, soluția este nelegală, dar,

fiind vorba despre declinare, hotărârea este definitivă, deci nu poate fi atacată.

� Posibilitatea invocării din oficiu, de către judecătorul de cameră preliminară, a

necompetenței procurorului care a efectuat urmărirea penală. Restituirea fără a

pune excepția în discuția părților

Conform celor invocate de participanți, nefiind vorba despre o cauză de nulitate

absolută, aceasta nu poate fi invocată, din oficiu, de către judecător. În plus, în toate cazurile,

excepțiile invocate în procedura camerei preliminare trebuie puse în discuția contradictorie a

părților.

� Dreptul persoanei vătămate de a solicita amânarea cauzei pentru angajarea

unui apărător, în procedura camerei preliminare

Conform celor agreate de participanți, față de modul de derulare a procedurii camerei

preliminare în urma deciziilor Curții Constituționale, soluționarea cererii nu comportă

aspecte particulare.

� Participarea procurorului la ședința din camera de consiliu în cazul în care nu

au fost formulate cereri și excepții în cauză

Conform celor agreate de participanți, față de împrejurarea că, în procedura ulterioară

deciziilor Curții Constituționale, cererile și excepțiile se pot invoca inclusiv direct în fața

judecătorului de cameră preliminară, prezența procurorului este obligatorie în toate cazurile.

� Admisibilitatea contestației formulate împotriva încheierii prin care au fost

rezolvate excepții invocate din oficiu

24

Conform celor agreate de participanți, față de împrejurarea că dispozițiile art. 347 alin.

(1) C. proc. pen. nu disting în funcție de modalitatea de invocare a excepțiilor, contestația este

admisibilă.

9. Proceduri speciale. Acordul de recunoaștere a vinovăției

� Posibilitatea procurorului de a avea în vedere, la încheierea acordului, pentru

stabilirea pedepsei principale, circumstanțele atenuante sau agravante legale


În practica judiciară există două opinii: una în sensul că reținerea unor astfel de

circumstanțe se poate face doar de către judecător, cea de a doua, în sensul că procurorul le

va avea în vedere la încheierea acordului.



În opinia majorității participanților, pedeapsa cu privire la care procurorul și

inculpatul ajung la un acord trebuie să aibă în vedere nu doar minimul și maximul special

prevăzut de lege, ci și cauzele prevăzute de lege care pot avea ca efect mărirea sau

micșorarea acesteia, cu excepția celei prevăzute de art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

O astfel de concluzie este îndreptățită de limitele intervenției judecătorului asupra

cuantumului pedepsei, acesta neputând să îi creeze inculpatului o situație mai puțin

favorabilă decât aceea convenită prin acord.

Dacă, însă, este vorba despre circumstanțe atenuante judiciare, a căror reținere nu este

obligatorie, ori despre circumstanțe agravante, în cazul cărora aplicarea unui spor este

facultativă, negocierea dintre inculpat și procuror trebuie să aibă în vedere o pedeapsă între

limitele speciale nereduse ori nemajorate, după caz.

� Cercetarea unei persoane pentru mai multe infracțiuni, dintre care doar una

formează obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției, pentru celealte

dispunându-se clasarea. Disjungerea cauzei


S-a pus problema, în practica judicară, dacă, într-o astfel de situație, clasarea cauzei se

va dispune în cadrul aceluiași dosar sau într-un dosar penal separat, format prin disjungere

25

iar în ceea ce privește dispoziția de disjungere, dacă aceasta trebuie să se regăsească în

cuprinsul acordului sau al unei ordonanțe separate.



În ceea ce privește prima problemă, în opinia majorității participanților, atât

adoptarea unei soluții de clasare, pentru o parte dintre fapte, urmată de încheierea unui

acord de recunoaștere a vinovăției pentru cealaltă/celelalte fapte, cât și disjungerea cauzei și

formarea a două dosare separate, dintre care într-unul să fie adoptată soluția de clasare, iar

în celălalt să se încheie acord de recunoaștere a vinovăției, sunt legale. În ceea ce privește cea

de a doua soluție, pare preferabilă prin prisma unei mai simple gestionări administrative a

dosarului (împotriva soluției de clasare se poate formula plângere, iar aceasta este mai dificil

de soluționat câtă vreme dosarul, cu acordul de recunoaștere a vinovăției, a fost deja trimis

instanței).

În ceea ce privește disjungerea, aceasta se va dispune prin ordonanță separată,

acordul de recunoaștere a vinovăției nefiind un act prin care procurorul să poată dispune

aceasta, iar cuprinsul său fiind cel prevăzut de art. 482 C. proc. pen.

� Posibilitatea instanței de a dispune, în procedura acordului de recunoaștere a

vinovăției, încetarea procesului penal pentru că a intervenit împăcarea,

amnistia, grațierea, decesul persoanei


Într-o opinie, instanţa poate dispune direct încetarea procesului penal, fiind prioritară

judecarea cu celeritate a cauzei.

Într-o altă opinie, soluţiile ce se pot da sunt doar cele prevăzute expres de art. 485 alin.

(1) C. proc. pen. În acest sens pledează faptul că, în acest caz, nu se deduce judecăţii instanţei

însuşi raportul juridic de conflict între inculpat şi stat, reprezentat de procuror, ci validarea

acordului prin care se doreşte a se pune capăt acestuia. În situaţia în care nu sunt întrunite

condiţiile pentru a se lua act de acord, acesta este respins, cu consecinţa reînvestirii

procurorului, care poate dispune clasarea.

Un argument esenţial este acela potrivit căruia procedura prevăzută de art. 484 alin. (2)

C. proc. pen. este una necontradictorie, deci derogatorie de la dreptul comun, astfel încât

aplicarea ei nu se poate extinde şi la alte cazuri decât cele prevăzute expres de lege.

În opinia majorității participanților, în situația în care constată intervenit un caz dintre

cele prevăzute de art. 16 C. proc. pen., instanța va dispune respingerea acordului și trimiterea

cauzei la procuror. Argumentul esențial în acest sens a fost acela că, în cazul în care instanța

26

va dispune direct încetarea procesului penal, partea civilă va fi lipsită de posibilitatea de a

critica hotărârea, dat fiind caracterul restrictiv al normelor ce reglementează apelul în cadrul

acestei proceduri.

� Natura actului prin care procurorul respinge cererea inculpatului de încheiere a

unui acord de recunoaștere a vinovăției

Conform celor agreate de participanți, potrivit art. 286 alin. (1) C. proc. pen., în lipsa

unei alte prevederi exprese, este vorba de ordonanță.

II. DREPT PENAL

1. Aplicarea legii penale în timp

� Posibilitatea ca pentru fiecare dintre faptele reținute în sarcina unui inculpat

legea penală mai favorabilă să fie analizată distinct

Conform celor agreate de participanți, o astfel de soluție este exclusă, nefiind

conformă regulii aplicării globale a legii penale mai favorabile.

� Posibilitatea ca pentru fiecare dintre inculpații trimiși în judecată într-o cauză

legea penală mai favorabilă să fie analizată distinct

Conform celor agreate de participanți, aplicarea este posibilă, fiind vorba de legea

penală mai favorabilă inculpatului, deci unei persoane anume, iar nu impersonal, în cauza

dedusă judecății, în general.

� Posibilitatea revocării liberării condiționate dispuse anterior datei de 1

februarie 2014 în condițiile Codului penal actual

Conform celor agreate de participanți, în materia liberării condiționate, la aprecierea

legii penale mai favorabile se ține seama de toate legile succesive intervenite de la data

comiterii faptei și până la data executării sau considerării ca executată a pedepsei.

� Posibilitatea de a calcula termenul de prescripție a executării unei pedepse

aplicate potrivit legii vechi și pe cel de reabilitare, în condițiile legii noi, dacă

aceasta este mai favorabilă

27

Conform celor agreate de participanți, este posibil a se proceda în acest fel, cu condiția

respectării regulii aplicării globale a legii penale mai favorabile.

� Posibilitatea suspendării condiționate a executării pedepsei, în cazul în care

legea anterioară este lege penală mai favorabilă

Conform celor agreate de participanți, nu există nicio normă care să excludă această

posibilitate, iar practica este în acest sens.

2. Prescripția răspunderii penale. Efectele trecerii cauzei în evidența pasivă asupra

cursului prescripției

Conform celor agreate de participanți, este vorba despre un act administrativ,

reglementat de un act normativ terțiar, ca urmare nu produce niciun efect asupra cursului

prescripției.

3. Obligația stabilirii pedepselor accesorii în cazul în care s-a dispus suspendarea sub

supraveghere sau amânarea aplicării pedepsei principale


Într-o primă opinie, se aplică pedepsele accesorii, deoarece art. 65 C. pen. nu distinge

după cum pedeapsa principală este executată efectiv sau este suspendată sub supraveghere. De

asemenea, art. 65 alin. (1) impune obligativitatea aplicării pedepselor accesorii ce au fost

aplicate şi ca pedepse complementare. În altă ordine de idei, în situaţia în care suspendarea

executării sub supraveghere ar fi anulată sau revocată, nu s-ar putea aplica la acel moment

pedeapsa accesorie, deoarece s-ar adăuga la hotărârea de condamnare rămasă definitivă, şi în

această situaţie s-ar omite, în mod nelegal, executarea pedepsei accesorii.

Într-o a doua opinie, nu se mai aplică pedepsele accesorii, deoarece se suprapun, ca

perioadă de executare, cu pedepsele complementare identice în conţinut. În acest sens, se are în

vedere prevederea art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.

În opinia majorității participanților, primul punct de vedere este cel corect, în sensul că

pedepsele se aplică dar nu se execută.

Astfel, dispoziţiile art. 65 C. pen. se completează cu cele ale art. 404 alin. (5) C. proc.

pen., care impun aplicarea pedepsei accesorii atunci când se aplică pedeapsa închisorii, fără

să distingă între modalităţile de executare. În acest caz, pedeapsa accesorie doar se aplică, nu

se şi execută, pentru că art. 65 alin. (3) are în vedere executarea efectivă a pedepsei

închisorii; prin urmare, nu se pune problema ca pe durata termenului de supraveghere să se

28

execute, în acelaşi timp, atât pedeapsa complementară, cât şi pedeapsa accesorie. Aceasta se

va executa doar la momentul la care pedeapsa principală devine executabilă prin anulare sau

executare; din acest punct de vedere, sintagma „dispune executarea pedepsei” are în vedere

atât pedeapsa principală, cât şi pedeapsa accesorie. În fine, dispoziţia de la art. 68 lit. b) era

necesară având în vedere împrejurarea că nu mai există reabilitare de drept la împlinirea

termenului de supraveghere şi ar fi fost nefiresc ca pe durata termenului de supraveghere

inculpatul să nu fie supus sancţiunii ce decurge din executarea pedepsei complementare.

4. Încadrarea juridică a unor fapte

� Art. 199 C. pen. – infracțiune autonomă sau cauză de agravare legală?

Conform celor agreate de participanți, pentru rațiuni identice cu cele reținute în cazul

prevederilor art. 308 C. pen., este vorba, de variante agravate ale infracțiunilor la care textul

art. 199 C. pen. face trimitere.

� Încadrarea juridică a infracțiunii de înșelăciune prin emiterea de file CEC fără

acoperire

Conform celor agreate de participanți, este vorba de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. și art.

84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, în concurs, emiterea filei cec fiind, în acest caz,

mijlocul fraudulos la care se referă art. 244 alin. (2) C. pen.

� Valoarea alcoolemiei în cazul comiterii infracțiunii prevăzute de art. 335 alin.

(3) C. pen.

Conform celor agreate de participanți, față de împrejurarea că textul se referă la

persoana aflată sub influența alcoolului, valoarea alcoolemiei (de natură a atrage sau nu

existența infracțiunii prevăzute de art. 336 C. pen.) nu are relevanță pentru existența

infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (3) C. pen.

minuta intalnire practica neunitara procurori sefi sectie up 14-15

Documents