ministerul educatiei si cercetarii -...

43
MINISTERUL EDUCATIEI SI CERCETARII UNIVERSITATEA ‘’LUCIAN BLAGA’’ SIBIU FACULTATEA DE LITERE SI ARTE LOCUTIUNILE LIMBII ROMANE SI EXPRESIVITATEA LOR. ROLUL LOR IN METODOLOGIA SI DIDACTICA PREDARII SI INSUSIRII LIMBII ROMANE DE CATRE STUDENTII STRAINI REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT în limba română şi în limba engleză Conducător ştiinţific : Doctorand: Prof. Univ. Dr. D.H.C. Prof. Victor V. GRECU Lacrima Madilena – MIHAIL SIBIU 2008

Upload: others

Post on 01-Sep-2019

14 views

Category:

Documents


0 download

TRANSCRIPT

MINISTERUL EDUCATIEI SI CERCETARII

UNIVERSITATEA ‘’LUCIAN BLAGA’’ SIBIU FACULTATEA DE LITERE SI ARTE

LOCUTIUNILE LIMBII ROMANE SI EXPRESIVITATEA LOR.

ROLUL LOR IN METODOLOGIA SI DIDACTICA PREDARII SI

INSUSIRII LIMBII ROMANE DE CATRE STUDENTII STRAINI

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

­ în limba română şi în limba engleză ­

Conducător ştiinţific : Doctorand: Prof. Univ. Dr. D.H.C. Prof. Victor V. GRECU Lacrima Madilena – MIHAIL

SIBIU 2008

CUPRINS

1. Introducere

1.1.Preocupările lingviştilor consacrate studierii locuţiunilor limbii române

1.2.Conceptul de colocaţie (collocation)

1.3. Delimitări ale unităţilor frazeologice

2. Locuţiunea – unitate frazeologică

2.1.Conceptul de locuţiune

2.2.Rolul şi însemnătatea locuţiunilor în limbă.

2.3.Caracteristici. unitatea semantică şi funcţională

2.4.Clasificarea locuţiunilor

3. Tipologia locuţiunilor

3.1. valoare morfologică;

3.2. structură / alcătuire;

4. Expresivitatea locuţiunilor limbii române

4.1. Conceptul de expresivitate (DEX, DSL etc.)

4.2. Locuţiunile – oglinda concepţiei vorbitorului despre

lume

4.3. Probleme ale traducerii locuţiunilor române în alte limbi

4.4. Expresivitatea – sursă a originalităţii

5. Aspecte metodice şi didactice ale predării şi însuşirii

locuţiunilor de către studenţii străini

5.1. Imperative lingvistice ale studierii limbii române de către

studenţii străini

5.2.Studiul limbii române ca limbă străină

5.3. Sfere ale comunicării care necesită utilizarea locuţiunilor

5.4. Însemnătatea locuţiunilor în însuşirea unei limbi străine

5.5.Cadrul european de Referinţă pentru predarea limbii

străine

5.6. Predarea locuţiunilor care aparţin vocabularele tematice

CONCLUZII

REZUMAT

Cunoaşterea oricărei limbi presupune însuşirea vocabularului

fundamental, cunoaşterea normelor ortografice, ortoepice şi morfologice şi

cunoaşterea tiparelor sintactice de construcţie a discursului. Chiar dacă

cineva cunoaşte toate aceste lucruri, nu va putea înţelege orice text în limba

respectivă şi nici nu va putea vorbi mai nuanţat, mai expresiv, decât dacă din

vocabularul său fac parte, alături de lexemele propriu­zise şi îmbinări

lexicale fixe. Dintre acestea, cele mai frecvent folosite sunt locuţiunile.

Problema delimitării locuţiunilor faţă de alte unităţi frazeologice nu a

fost rezolvată. Efectele insuficientei precizări conceptuale, în ciuda

existenţei preocupării lingviştilor pentru domeniul îmbinărilor lexicale fixe

şi chiar a unor rezultate notabile (în special datorită contribuţiei lui Theodor

Hristea în domeniul frazeologiei şi Floricăi Dimitrescu în descrierea

monografică a locuţiunilor verbale), se observă cu uşurinţă în modul în care

lexicografii selectează şi etichetează diversele îmbinări lexicale fixe. Cea

mai recentă lucrare normativă, Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic

al limbii române, ediţia a II­a, 2005, nu exprimă niciun punct de vedere

asupra locuţiunilor, nici asupra modului de selectare a acestora. Ca urmare a

lipsei unei asemenea gândiri şi a absenţei unei convenţii în ce priveşte

problema înregistrării locuţiunilor, se constată fie neînregistrarea multor

locuţiuni (în special, a celor verbale, dar nu numai a acestora), fie

înregistrarea imprecisă a unora (de pildă, pe alocuri apare când locuţiune

adverbială, când prepoziţie + adverb).

Inventarul noului DOOM cuprinde nu numai cuvinte, ci şi îmbinări

fixe de cuvinte: compuse şi locuţiuni. Se ştie că referentul unei locuţiuni sau

al unui compus nu are un alt nume decât cel locuţional sau al compusului

însuşi, de aceea se impune prezenţa lor în dicţionare. Selectarea acestora ar

fi trebuit să se facă pe baze statistice, ca şi în cazul cuvintelor simple.

Sistemul intrărilor, al locuţiunilor îndeosebi, trebuie uniformizat. E

indicat ca o locuţiune să apară ca intrare nouă, după cuvântul de bază al

combinaţiei respective: aducere aminte după a aduce. Locuţiunile adverbiale

de aceea, de altminteri nu sunt înregistrate după pronumele demonstrativ de

depărtare sau după adverbul altminteri (care, surprinzător, nici măcar nu

apare), ci după prepoziţia de. Alte locuţiuni apar de două ori, după ambele

componente, şi au chiar statut morfologic diferit (v. mai sus, pe alocuri).

Inventarul „locuţiunilor” pronominale de politeţe de tipul Alteţa Sa e

incomplet. Substantivul Alteţă apare înregistrat ca substantiv feminin, fără

precizarea statutului de termen locuţional în Alteţa Regală / Alteţe Regale.

Apare însă menţionată folosirea acestuia cu semnificaţia „titlu” şi aceea de

termen de adresare (ca şi Excelenţă, înregistrat ca apelativ, şi ca Maiestate /

Majestate / Eminenţă, neînregistrate cu această ipostază). Sunt înregistrate

formele: Alteţa Sa / Voastră, Alteţele Lor / Voastre. Nu apar însă: Alteţa Ta,

Alteţele Sale, Măria Noastră, Majestăţile Sale, Măriile Sale, Excelenţa Ta,

Excelenţele Sale, Înălţimile Sale, deşi există în multe texte.

Credem că era necesară precizarea statutului cuvintelor învechite sau

rare care fac parte din locuţiuni drept elemente locuţionale. De pildă, la

cuvântul nelumea, în mod corect, nu se indică statutul morfologic, ci doar

locuţiunea adjectivală, respectiv adverbială şi registrul familiar de utilizare

[DOOM 2 , nelumea (ca ~ )]. Nu acelaşi lucru se întâmplă însă cu

substantivele iveală, hac, vileag, seamă, care şi­au pierdut definitiv

autonomia morfosintactică, dar care există în multe locuţiuni (neînregistrate

de DOOM 2 ): a da la iveală / în vileag, a­i veni de hac, a­şi da seama, de­o

seamă etc. La fel stau lucrurile şi cu unele substantive neologice ca

anvergură, augur, brio, intermitenţă, speţă, subsidiar, trombă, vogă ş.a.

care apar mai frecvent sau numai în locuţiuni: de anvergură, de bun / rău

augur, cu brio, cu intermitenţă, în speţă, în subsidiar, în trombă, în vogă…,

locuţiuni pe care noua ediţie a DOOM –ului nu le înregistrează.

Unele substantive învechite din locuţiuni ca noimă, rână şi sponci ş.a.

nu apar cu precizarea „învechit” şi astfel, se induce ideea că sunt încă în uz,

or, în româna actuală, acestea nu se mai folosesc decât în locuţiuni ca: fără

noimă, într­o rână, pe sponci.

Cuvintele acătării, presus, prejos, sunt înregistrate ca adjectiv (primul),

respectiv adverbe (ultimele), în ciuda faptului că nu mai au acest statut, ci

sunt elemente componente ale unor locuţiuni, cu o formă fixă de comparativ

de superioritate: mai acătării, mai prejos, mai presus. La fel şi în cazul

locuţiunii mai ales, care nu apare, în ciuda frecvenţei mari. În schimb,

locuţiunea adverbială pe alese e înregistrată.

Majoritatea locuţiunilor adverbiale formate cu pronumele

demonstrative aceea, aceasta, asta, aia: după aceea, de­aia, de­asta, cu

toate astea / acestea etc. lipsesc nejustificat. Dintre acestea, doar locuţiunea

adverbială cauzală şi finală de aceea apare înregistrată după prepoziţia de.

Lipsesc, deşi frecvenţa lor sporită în vorbire ar fi impus înregistrarea,

toate locuţiunile verbale, cu două excepţii: a aduce aminte (la care nu se

înregistrează varianta a­şi aduce aminte) şi a băga de seamă.

Multe alte locuţiuni frecvent utilizate lipsesc: alături de, ziua­n amiaza

mare, an de an, de ani şi ani, la anu’, aşa şi pe dincolo, în aşa fel, peste /

sub aşteptări, de bun/ rău augur, împreună cu, referitor la, relativ la, fără

îndoială, din nou etc.

Cele mai multe dintre observaţiile noastre au avut în vedere, în primul

rând, necesitatea stabilirii conceptelor de locuţiune şi expresie, dar şi

necesitatea stabilirii unei convenţii lexicografice a intrărilor acestor unităţi

frazeologice.

Am încercat în prezentarea de mai sus să justificăm alegerea temei

noastre, şi anume studierea locuţiunilor, mai întâi din perspectiva stadiului

actual al cercetărilor lingvistice româneşti în domeniul frazeologiei şi a

reflectării rezultatelor în domeniul lexicografiei.

Domeniul frazeologic începe cu lucrarea fundamentală a lui Lazăr

Şăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbei române, lucrare în care au

fost distinse diferite categorii de expresii idiomatice. Autorul este preocupat

de „cuvinte privite ca momente istorice şi culturale” de evoluţii semantice şi

stilistice legate de influenţa moralizatoare a religiei creştinesau de

„indiferenţa religioasă şi superstiţiunea oglindită în graiul metaforic al

românului”. Aceaste categorii de expresii sunt discutate în legătură cu

„psihologia populară română” reflectată în creaţii metaforice. „Spre a scoate

la iveală geniul şi mânbdreţea limbii româneşti”, Lazăr Şăineanu grupează

sub diferite cuvinte un inventar de metafore şi expresii idiomatice din cele

mai vii şi colorate aparţinând limbii vorbite, „elemente metaforice zămislite

de poetica închipuire a poporului” (op.cit., p.143­156). Acest inventar

constituie un corpus de expresii de valoare lingvistică şi istorică din izvoare

precum:colecţii de folclor, documente istorice, beletristică. Tot lui Lazăr

Şăineanu i se datorează de altfel şi prima contribuţie importantă în ce

priveşte semnificaţia şi evoluţia expresiilor idiomatice, studiate ca reflectare

a unei epoci istorice în monografia consacrată „Influenţei orientale asupra

limbii şi culturii române” (1900).

O altă personalitate de prim rang care a consacrat o adevărată

monografie unui mare număr de cuvinte şi expresii în diferitele sale lucrări,

dar mai ales în Etymologicum Magnum Romaniae (1887­1893) este Bogdan

Petriceicu Hasdeu.

Ovid Densusianu în operele sale Păstoritul la popoarele romanice

(„Opere”, vol. I, 1968) şi studiile de istorie a limbii, de dialectologie şi

folclor comparat a acordat o atenţie deosebită cuvintelor şi expresiilor cu

semantism păstoresc.

George Coşbuc a manifestat preocupări pentru folclor care l­au

condus la cunoaşterea a numeroase „vorbe şi zicători” asupra cărora a

formulat concluzii privind aspectele etimologice şi stilistice ale limbii

(Coşbuc, Curiozităţi ale limbii române, Tribuna XVII, 1900, nr.94, p.375).

În Dintr­ale neamului (1894), George Coşbuc se întreabă cum înţelege

românul culorile şi explică sensul metaforic al culorilor în diferite expresii şi

proverbe ca de exemplu: a văzut stele verzi, i se face negru înaintea ochilor,

pestriţ la maţe.

Mihai Eminescu preciza în Despre limba cărturarilor români din

Ardeal că limba română nu e doar o limbă veche, ci şi o limbă cu mare

stabilitate. Bogăţia ei constă nu doar în numărul de cuvinte, ci, mai cu

seamă, în numărul mare de locuţiuni. Locuţiunile s­au format în cursul

multor ani, dând limbii o fizionomie proprie, aparte. Partea ei combinatorie

formează adevărata zestre, transmisă din moşi strămoşi.

Alexandru Philippide în Istoria limbii române. I. Principii de istoria

limbii (1894) înregistrează numeroase idiotisme încadrate între rezultatele

izolării, fenomen cercetat şi de Iorgu Iordan în Limba română contemporană

(1956).

C.Negruzi în Scrisoarea a XII­a. Păcală şi Tândală oferă primele

interpretări în ce priveşte aspectul stilistic al expresiilor idiomatice, primele

aparţinând lui Lazăr Şăineanu. Inventarul de proverbe şi sentinţe al lui

Negruzzi este o carte de „învăţătură” pentru finul Tândală, carte cu sfaturi

ca: bate zerul până e cald, nu căuta cai morţi să le iei potcoavele, (omul în

slujbă) este o poamă bună în burduf de câine.

Iacob Negruzzi în Copii de pe natură (1893) este preocupat de

probleme de cultivare a limbii şi de explicare a unor expresii împrumutate.

În Vorbe parlamentare, I.Negruzzi analizează expresii ca: a se ascunde după

deget, a da cărţile pe faţă şi clişee caa atrage atenţiunea sau expresii

specifice discursurilor demagogice.

Sextil Puşcariu duce o bogată activitate lexicografică, având o

preocupare constantă de descoperire a originii, semanticii şi sinonimiei a

diferite locuţiuni şi expresii româneşti. Astfel, sub dublul aspect al valorii

documentare şi al funcţiei lor expresive, metaforele şi expresiile idiomatice

ocupă un loc important în capitolele consacrate lexicului din lucrarea sa

Limba română. Privire generală (1940).

Vasile Bogrea, lexicograf, filolog clasic a explicat un mare număr de

„expresii neînţelese sau deteriorate din textele culte şi cele populare”.

Activitatea lingvistică a acestui erudit a fost ilustrată de Sextil Puşcariu.

Iorgu Iordan se remarcă şi prin opera sa clasică Stlistica limbii române

(1944), operă de analiză a resurselor stilistice ale limbii române în toate

aspectele ei, sunete, forme gramaticale, fenomene sintactice. Trebuie

subliniată bogăţia de material şi subtila analiză a acestuia din capitolul

Izolări şi din partea a IV­a Fenomene lexicale. Lingvistul grupează aici şi

prezintă după metode ştiinţifice: cuvinte­metaforă, sintagme şi expresii

idiomatice, proverbe şi zicători. Demonstrează astfel calităţile sale de stilist

în tradiţia lui Ch.Bally sau a lui Leo Spitzer.

Tudor Vianu cu studiile sale Cercetarea stilului (1955) şi Problemele

metaforei (1957) aduce un aport deosebit în planul teorie filozofice şi

estetice în ceea ce priveşte cercetările asupra stilului. În Arta prozatorilor

români (1941), Tudor Vianu, vorbind despre dubla intenţie a limbajului,

arată că „expresiile care se repetă [...] sunt fapte de limbă care exprimă [...]

dispoziţia sufletească a celui care le întrebuinţează” (op.cit., p.11)

Locuţiunile reprezintă adevărate documente referitoare la felul de a trăi,

de a gândi, de a simţi, de a se exprima al poporului român. S­au născut din

dorinţa de a exprima într­un mod specific observaţiile asupra lumii, de a

transfera asupra acestora sensibilitatea caracteristică. Ele fac parte din

tezaurul literar­artistic naţional. Pitorescul acestora marchează limbajul,

dându­i farmec şi forţă emoţională, expresivă. Forma lor unică cristalizată în

timp s­a păstrat graţie graiului viu, unei bogate şi variate creaţii populare,

dar şi literaturii artistice. Scriitorii au descoperit cu uşurinţă valorile

expresive puternice ale celor mai multe locuţiuni şi de aceea le­au folosit în

operele lor. Aşadar, una dintre trăsăturile de bază a locuţiunilor constă în

expresivitate, în înţelesul figurat al lor, în efectul pe care îl capătă utilizarea

lor. Păstrarea lor în forma dată reprezintă o necesitate, căci în această formă

sunt conţinute informaţii dintre cele mai diverse asupra limbii române,

asupra felului nostru inconfundabil de a fi. Locuţiunile conservă, cum se

ştie, fapte de limbă vechi, arhaisme: dodii, brânci, seamă, iveală, vileag, hac

etc., forme gramaticale vechi: ziuă, roate, cậmpii, lắturi etc., construcţii

vechi: aminte, afund, îndelete. Moştenirea acestor locuţiuni a condus şi

conduce încă la varietatea şi expresivitatea comunicării. Prin intermediul

locuţiunilor se exprimă cultura noastră materială şi spirituală, mentalul

nostru, ocupaţiile noastre prioritare, modul nostru particular al relaţionării cu

timpul şi spaţiul, cu alte popoare, tipologia umană, credinţa religioasă, vechi

obiceiuri, tradiţii. Locuţiunile proprii limbii române reprezintă cristalizări ale

unor reprezentări individualizate a experienţei de viaţă, care conturează un

mod specific de gândire şi exprimare. Ele ilustrează colectivitatea în cele

mai felurite ipostaze, apar în comunicarea individuală ca dovadă elocventă a

integrării lingvistice a individului în limba naţională, chiar ca dovadă a

creativităţii individuale.

Locuţiunile denumesc noţiuni întocmai ca şi cuvintele: băgare de seamă,

a da drumul, de vază, cu dare de mână, din topor, a lua parte, a avea de

gând, a da din gură, cu scaun la cap etc. Pot stabili relaţii la nivel

propoziţional: împreună cu, odată cu, afară de, în urma, în ciuda, în pofida

etc. şi la nivel frastic: cu toate că, chiar dacă, de vreme ce, îndată ce, pe

când, ca şi cum, ca şi când, de parcă, măcar că etc.

Locuţionalizarea s­a produs de regulă prin abstractizarea sau golirea de

sens a unor termeni: caii de la bicicletă, în dorul lelii, de­a valma, cu

ghiotura, a băga fitile etc., prin elipsă: ţine minte, la cheie, în cap, cu cap, cu

minte, a o scoate la cap, din cap, cu carul etc., prin comparaţie: cât o ceapă

degerată, ca­n palmă, ca pe ace, cât negru sub unghie, ca naiba etc., prin

repetiţii: an de an, clipă de clipă, zi de zi, faţă­n faţă, cap în cap, cap la cap,

nas în nas etc.

Locuţiunile combină cele două valori: denominativă şi expresivă.

În vederea definirii locuţiunilor, am supus analizei morfo­sintactice şi

lexico­semantice un corpus de îmbinări lexicale, excerptate din dicţionare

explicative, normative şi speciale, dar şi din cele mai importante lucrări de

gramatică, pe care autorii menţionaţi le consideră locuţiuni. Am identificat

unele criterii, pe baza cărora, delimitarea acestor unităţi frazeologice să fie

mai sigură.

Prezentăm, în rezumat, unele dintre aceste criterii de identificare a

statutului locuţional al unor îmbinări lexicale.

Cel mai important criteriu este pierderea autonomiei lexico­gramaticale a

cuvântului. Astfel, cuvinte precum seamă, iveală, vileag, sponci, şest, toi,

pofida, aminte ş.a. nu apar decât în locuţiuni, semn sigur că şi­au pierdut

autonomia. În ciuda acestei evidenţe, dicţionarele româneşti continuă să

menţioneze statutul de substantive ori adverbe al acestora, neglijând faptul

că acest statut le­ar permite funcţionarea ca substantive, respectiv adverbe.

Existenţa unor cuvinte a căror formă locuţională nu poate fi folosită decât în

locuţiuni: berbeleacul, adevăratelea, binelea sau s­a învechit: roate din a

merge ca pe roate şi a băga beţe­n roate, întru din întru totul. Un alt criteriu

cu ajutorul căruia stabilim statutul de grup locuţional al unei îmbinări este o

diminuare a capacităţii de funcţionare a cuvântului respectiv în afara

grupului. Restrângerea autonomiei morfosintactice a substantivului din unele

îmbinări permite interpretarea grupului respectiv ca locuţiune. Nu orice

valenţe ale substantivului se actualizează în locuţiuni: a face multe / puţine

concesii / complimente / cumpărături / fasoane/ glume / greşeli / mofturii, a

face multă / oarecare / puţină avere / curăţenie / ordine / băşcălie / linişte /

lumină / morală / concurenţă / treabă/ tăcere … Tendinţa utilizării

substantivului într­o anumită formă şi combinaţiile preferenţiale indică

locuţionalizarea îmbinării lexicale. Când se constată o restrângere sau o

anulare a disponibilităţilor combinatorii ale substantivului, în contextul unei

coeziuni semantice a elementelor, se poate vorbi de locuţiune: a face plinul

/ curte (cuiva) / faţă / ochi / picioare / circ / feţe­feţe / gât / cunoştinţă /

blatul / jocul (cuiva) / rost / haz / abstracţie de…/ apel la…/ cinste (cuiva)/

excepţie / imposibilul / ravagii / tapaj / trotuarul / parte / pluta / praf /

recurs ş.a.

Un alt criteriu îl constituie existenţa unor forme gramaticale nemotivate

contextual. De pildă, pronumele personal de persoana a III­a feminin,

singular în acuzativ e prezent nejustificat în unele locuţiuni, fiind

nereferenţial: a o lua la sănătoasa, a o lua razna, a o lua înainte / înapoi / la

dreapta / la stânga / pe ţigăneşte / pe englezeşte ş.a.m.d. La fel, forma de

feminin / neutru plural a participiului din locuţiuni ca: pe sărite, pe ghicite,

pe negândite, pe nemâncate, pe furate ş.a. nu e motivată de dependenţa faţă

de un substantiv feminin / neutru plural (când acordul o impune: rânduri

sărite, cuvintele ghicite, lucruri negândite). Şi alte elemente locuţionale au

forme nemotivate, cum sunt femininul adjectivului „articulat” din a o lua la

sănătoasa, numeralul „trei” din a lua la trei păzeşte, singularul

substantivului din a o lua la picior, a sta de vorbă, pluralul substantivului

din a sta pe gânduri, singularul aceluiaşi substantiv din a avea de gând,

pluralul substantivulelor din a­şi aduna minţile, a fi la cuţite, articolul

nehotărât din: a veni într­un suflet, într­un gând, într­un glas, într­o ureche .

Desigur e greu, uneori chiar imposibil de stabilit statutul unei îmbinări

lexicale. Se impune luarea unei decizii, mai ales în analiza didactică a unor

astfel de îmbinări. Am încercat în teza noastră să subliniem că trebuie să se

ţină cont de funcţionarea de ansamblu a grupului, funcţionare asigurată de

sensul unitar şi de comportamentul gramatical unitar.

Aşa cum am încercat să sugerăm, locuţiunile româneşti vechi au apărut

ca îmbinări formate conform regulilor “tehnicii libere” a vorbirii, care cu

timpul, prin dificultatea înţelegerii tiparului, prin modificări semantice, prin

opacizarea relaţiilor dintre elemente au devenit construcţii fixe. Din nevoia

din ce în ce mai mare de a introduce în limbă semne care să denumească noi

realităţi extralingvistice au apărut împrumuturile şi diversele tipuri de calc

frazeologic. Pentru îmbinările bazate pe verbul a face este evident că limba

franceză a oferit românei numeroase exemple, cele mai multe dintre acestea

fiind calchiate: a face act de prezenţă < faire acte de présence, a face aluzie

< faire allusion, a face carieră < faire carrière, a face cauză comună cu…<

faire cause commune avec…, a face avansuri cuiva < faire des avances…, a

face fasoane < faire des façons, a face ravagii < faire des ravages, a face

sport / schi / teatru < faire du sport / ski / théâtre, a face naveta < faire la

navette, a face plinul < faire le plein, a face senzaţie < faire sensation, a

face o reverenţă < faire une révérence etc.

Gradul sporit de sudură al acestor îmbinări se manifestă prin

incapacitatea substantivului de a funcţiona morfologic şi/sau sintactic.

Această incapacitate, după cum s­a văzut, este un argument al statutului

locuţional.

Tipurile de locuţiuni din limba română sunt prezentate în subcapitolele

referitoare la locuţiunile substantivale, adjectivale, adverbiale, verbale

ş.a.m.d. Fiecare tip de locuţiune este prezentat cu ajutorul caracteristicilor

structurale şi semantice.

Un capitol important este cel despre expresivitatea locuţiunilor. Victor

V. Grecu susţine ideea că „Pentru ca vorbitorii să exprime mai clar, mai

precis, mai nuanţat ideile simt adesea nevoia de a se folosi de mai multe

cuvinte, care exprimă aproximativ acelaşi conţinut logic, noţional. În vorbire

se folosesc frecvent sinonimele pentru realizarea comunicării, a clarităţii şi a

proprietăţii exprimării.” (Grecu, Limba română contemporană. Lexicologia,

ediţia a II­a revăzută şi augmentată, vol. II, Sibiu, Editura Alma Mater, 2003,

p.91). Am preluat şi ideea că „sinonimele reflectă în esenţă evoluţia

progresivă a limbii, pentru sensuri noi apărute folosindu­se mai multe

complexe sonore, pe baza coincidenţei sau apropierii unor însuşiri.” (ibidem)

pentru a evidenţia faptul că locuţiunile exprimă mai nuanţat şi mai expresiv

aceleaşi conţinuturi decât o fac cuvintele echivalente semantic, adică

sinonimele lor.

Am subliniat în teza noastră de doctorat faptul că locuţiunile au diferite

grade de expresivitate. De cele mai multe ori, locuţiunile care au

expresivitate sporită în raport cu echivalentele lor se bazează pe comparaţii,

repetiţii şi metafore. Am constatat că prin utilizarea locuţiunilor şi

expresiilor se obţin efecte stilistice aparte, efecte care vizează sublinierea

ideii, aspectul gradual al însuşirilor, caracteristicilor, diferenţierea unor

noţiuni, ironia, umorul, luarea în derâdere a defectelor omeneşti. Vorbitorul

întrebuinţează într­un fel propriu locuţiuni şi expresii româneşti, la fel ca şi

scriitorii. Dacă vorbitorul obişnuit nu apelează la locuţiuni şi expresii în mod

deliberat, ci mai curând din obişnuinţă, nu la fel stau lucrurile cu scriitorii

care folosesc cu intenţii clare, în scop estetic aceste îmbinări lexicale.

Fantezia creatore a poporului român a făcut posibilă crearea unor asemenea

locuţiuni şi expresii extrem de expresive: a da apă la moară, a da apă la

şoareci, a bate apa­n piuă, a bate câmpii, bătut în cap, fără cap şi coadă,

greu de cap, a­şi lua lumea în cap, cu cap, până peste cap, vai de capul lui,

ca nelumea, ca pe ace, a­i ieşi un sfânt din gură etc. E cât se poate de

limpede că prezenţa acestor locuţiuni şi expresii are rolul de a concretiza sau

materializa noţiuni abstracte (bătut în cap, destupat la minte, larg la mână,

bătaie de cap, învăţătură de mite etc.), de a exprima plastic noţiuni generale

(a lua la rost, a o lua la sănătoasa, a­i veni de hac etc.). Iorgu Iordan este

lingvistiul care dă prioritate stilurilor individuale, în sensul că expresivitatea

unie opere literare se află într­o relaţie de condiţionare cu particularităţile

stilistice ale limbii care permit scriitorului selectarea celor mai potrivite

locuţiuni şi expresii cu ajutorul cărora îşi construieşte imaginarul lingvistic.

Operele lui Creangă, Eminescu, Caragiale, Sadoveanu reprezintă, din acest

punct de vedere, actualizarea proprie a unor asemenea elemente ale limbii.

Limbajul peronajelor din oprele scriitorilor nu e o banală reproducere a

limbajului spontan, ci o selectare condiţionată de funcţia artistică, dar şi de

particularităţile lingvistice individuale. În fond, cele mai multe dintre

efectele de stil se obţin printr­o anumită întrebuinţare a limbii, a lexicului şi

a unităţilor frazeologice. Fără doar şi poate, în opera artistică există o zonă

lingvistică a comunicării, dar şi una a expresivităţii. Aceasta din urmă

înseamnă selectarea şi asocierea cu lexicul comun a unor locuţiuni şi

expresii sugestive, plastice. La nivelul frazeologic al limbajului,

expresivitatea e o manifestare a afectivităţii, a reacţiei sensibile faţă de

realitate, alături de „dimensiunea” raţională. Această afectivitate sporită face

posibilă selectarea unor expresii şi locuţiuni care aparţin perspectivei

emoţionale asupra realităţii. Expresiile şi locuţiunile reflectă reacţiile

afective, perspectiva emoţională prin care se reacţionează la tot ce ne

înconjoară. Orice comunicare, literară şi non­literară, poate fi supusă

observaţiei nu doar din perspectiva sistemului, a limbii, a cuvintelor şi

normelor de compunere, ci şi din perspectiva individualităţii vorbitorului

care actualizează şi din sistemul frazeologic acele locuţiuni şi expresii pe

care le consideră cele mai potrivite să exprime reacţiile lui emotive, dar şi

obiective. Această comunicare se distinge adeseori de altele de acelaşi fel nu

doar prin lexic, ci mai cu seamă prin unităţile frazeologice care dau culoare

exprimării, dau identitate inconfundabilă: Creangă e Creangă nu doar printr­

un text în care îşi aminteşte copilăria, ci mai ales prin limba operei sale, o

limbă cu identitate evidentă dată, printre altele, de încărcătura expresivă a

unităţilor frazeologice: a mă ridica băieţaş, drăgăliţă­Doamne, în toată

puterea cuvântului, făceau mare cinste, ageră la minte, la urma urmelor,

înaintat în învăţătură până la genunchiul broaştei, cu ghiotura, îmi

scăpărau picioarele, cu binişorul, cu tragere de inimă, de tot soiul, bătaie de

joc, îmi ardea sufletul etc. Creangă apelează la fondul de înţelepciune

populară, preluând în special îmbinări lexicale fixe relevante, pe care le

reîncarcă cu forţă de exprimare în contextul naraţiunii sale.

Se ştie că stilul beletristic nu se supune normării riguroase a limbii literare,

fiind deschis tuturor registrelor limbii naţionale. Şi un bun vorbitor al limbii

sale îşi potenţează exprimarea cu ajutorul unităţilor frazeologice. Adeseori,

cu ajutorul acestor semne complexe construieşte o lume semantică,

descifrând într­un chip unic anumite sensuri. Se întâmplă ca această

înţelegere să sensibilizeze, să emoţioneze, să solicite o participare specială a

interlocutorului. Procesul de semnificare înseamnă şi corecta, expresiva

întrebuinţare a unităţilor frazeologice. Acestea nu doar exprimă în mod

expresiv mentalitatea noastră, cultura noastră, ci accentuează anumite

dimensiuni ale structurilor lingvistice contextuale. Semnificaţia estetică a

unui text este dată de complementaritatea unor fapte lingvistice, între care şi

unităţile frazeologice.

Se afirmă pe bună dreptate că locuţiunile exprimă mentaliatatea unui

popor, a unei colectivităţi. Prin mentalitate înţelegem gândirea tipică şi la

comportamentul tipic unui om sau unui grup, un anume mod de a vedea

lucrurile, anumite principii morale pe care se întemeiază acest fel particular

de a gândi sau, pur şi simplu, o viziune asupra lumii. Din punctul de vedere

al limbii, mentalitatea se oglindeşte în locuţiunile şi expresiile sale specifice.

În limba română, certitudinea celor enunţate îşi găseşte variate forme

de exprimare, mai multe chiar decât exprimarea incertitudinii. Iată câteva

locuţiuni ale exprimării certitudinii: cu siguranţă, cu certitudine, fără doar şi

poate, fără îndoială, fără discuţie, fără comentarii, deasupra oricărei

îndoieli / discuţii / interpretări / oricărui comentariu, de bună seamă ş.a.

Mentalitatea dominantă a unui popor se dezvăluie, de multe ori, prin

intermediul seriilor sinonimice cu mulţi termeni. Limba reflectă şi cantitativ

temele dominante ale unei gândiri. Nu întâmplător, lenea, prostia, minciuna,

beţia dispun în româna colocvială de o exprimare bogată, mai ales în ce

priveşte nivelul lor superlativ: prost de bubuie, minte de îngheaţă apele, bea

de stinge, leneş de pute locul sub el.

Am putea rezuma mentalitatea impreciziei prin expresia merge şi

aşa!, şi nu prin numai şi numai aşa!. Dar, tot atât de bine, am putea crede că,

de frica de a nu greşi şi din grija de a nu (se) înşela, vorbitorul preferă

aprecieri aproximative. În locul unei cuantificări, adică al precizării

cantităţii, atât de utile nu doar cercetării ştiinţifice – cum s­ar putea crede ­

ci chiar unei banale observaţii, se preferă utilizarea unor locuţiuni, mărci de

aproximare precum: în jur de, în jurul, un fel de, un soi de, destul de,

nici...nici..., mai mult sau mai puţin, pe la (ora trei), ceva de genu’, ani în

şir, ani la rând, hăt departe, între două vârste, mâine­poimâine, cât pe ce,

ceva­ceva ş.a.

Nesiguranţa fixării genului proxim din definirea unor noţiuni ia, în

unele cazuri, forma unei identificări aproximative, bazate pe o comparaţie cu

mărci specifice: un fel de (Proprietatea a devenit un fel de puşculiţă de

partid; Euro­TV – un fel de OTV al Bacăului), un gen de (rock­ul e un gen

de muzică), un soi de (speranţa e un soi de fericire), de tipul (stimulatoare de

tipul amfetaminelor), de genul (un bărbat de genul lui Peter O’Toole), de

felul (oameni de felul tău), în genul (Google lansează un serviciu video în

genul Youtube), ceva de genu’ (ghid pentru bac sau ceva de genu’ ăsta).

În ce priveşte cuantificarea, se constată că majoritatea caracteristicilor

unor obiecte pot avea nu doar gradele de intensitate cunoscute, ci şi o

intensitate graduală, între limitele subiective ale intensităţii maxime şi

minime. Aceasta se exprimă cu ajutorul unor combinaţii fixe precum: destul

de (un motiv destul de sigur), suficient de (norme suficient de flexibile),

îndeajuns de (nu e îndeajuns de bun), atât de (informarea este atât de

importantă; sunt prea mici pentru o funcţie atât de mare), aşa de (nu e aşa

de simplu cum credeţi), mai mult sau mai puţin (idei mai mult sau mai puţin

interesante), nici (puternic), nici (slab).

Pentru gradul superlativ al aprecierii unei însuşiri, limba română

dispune de foarte multe şi variate mijloace de exprimare. Doar adverbul

foarte care însoţeşte adjective şi adverbe trebuie considerat marcă

gramaticală a acestui grad. Toate celelalte construcţii au diferite grade de

expresivitate, expresivitate care le exclude din inventarul mărcilor

gramaticale şi le include în cel al mărcilor expresive ale superlativului. Între

acestea, combinaţii fixe ca grozav / teribil / nemaipomenit / îngrozitor /

extrem / extraordinar / deosebit de (inteligent) sunt frecvent întâlnite.

Imprecizia cuantificării unei mulţimi formate din obiecte sau fiinţe

numărabile este marcată foarte variat. De regulă, apare exprimată cu ajutorul

unor locuţiuni grupate în două serii. În prima, colocaţiile adjectivale au

semnificaţia „mulţi, multe”: o groază de (lucruri), o mulţime de (examene),

un morman de (gunoaie), o sumedenie de (modele), o grămadă de (site­uri),

o droaie de (mall­uri), o puzderie de (stele), o cârcă de (comisioane), un

purcoi de (bani), un vraf de (acte), o avalanşă de (moţiuni), marea

majoritate (a studenţilor), (o) mare parte (dintre ei). În a doua serie intră

colocaţii cu semnificaţia „puţini, puţine”: o mână de (oameni), un pumn de

(bani). Cât priveşte cuantificarea imprecisă a substantivelor nenumărabile, se

folosesc colocaţii ca: un pic(uţ) de (mândrie), o doză de (încredere), o umbră

de (cinste), o fărâmă de (speranţă), o brumă de (cultură).

Un adverb frecvent folosit pentru exprimarea aproximării este mai.

Aproximarea timpului, de pildă, se poate face şi cu ajutorul acestuia în

combinaţii uzuale precum: mai ieri (era copil), mai (în)totdeauna (e

elegant), (nu refuza) mai niciodată (pe nimeni), (este) mai mereu (ocupată),

mai acum (un an erai căsătorit), (până) mai anul trecut / luna trecută (puteau

admira peisajul), mai devreme sau mai târziu (va înţelege), (s­a sculat) mai

an (bădiţa Traian).

Aproximarea spaţiului, la fel: mai oriunde (se duc, sunt întâmpinaţi

cu răceală), (s­a plimbat) mai peste tot, (expuse vânzării) mai pretutindeni,

(bănci presărate) mai în tot locul, (nu se găseşte) mai niciunde (marfa asta).

Şi aproximarea modului sau manierei se face cu ajutorul acestui

adverb fixat în locuţiuni ca: mai ales, mai exact, mai precis, mai nou, mai

degrabă, şi mai şi, dar şi cu adverbe şi locuţiuni modale: cumva, oarecum,

nicicum, întrucâtva, aşa şi aşa, cum, necum, cât pe ce, oare ş.a.

Am repartizat aceste îmbinări lexicale fixe în funcţie de semnificaţia lor

expresivă în următoarele clase locuţionale:

Locuţiuni ale inutilităţii: în zadar, i­a luat boii de la bicicletă, frecţie

la un picior de lemn, cooperativa munca în zadar, s­a dus pe apa Sâmbetei,

n­are rost să, a căra apă cu ciurul, de flori de cuc, de florile cucului, nici să

dai cu tunul;

Jocuri tautologice: face ce face, antică şi de demult, nu se­nţelege om

cu persoană, din nou iarăşi, aşadar şi prin urmare, vorbeşte ca să nu tacă,

vorbim discuţii, calcă­n picioare, cum şi în ce fel, de colo colo;

Locuţiuni ale comparaţiei: (scandal) cât casa, cât ai zice peşte, cât

bradu’, ca­n palmă, ca ziua, ca niciodată, ca­n filme, ca lumea, ca nelumea,

ca zăpada, fură ca­n codru’, ca la uşa cortului, se­neacă ca ţiganu’ la mal,

înaintează ca racu’, ca nou, ca­n Texas, ca din gură de şarpe, ca nuca’n

perete, ca o fiară, (merge) ca unsă, ca din puşcă, cât un purice, cât negru

sub unghie, cât o şchioapă, a se avea precum câinele cu pisica, (credincios /

a trăi / a duce o viaţă) ca un câine, (trage) ca un bou, (bun) ca pâinea caldă,

(frumoasă) ca luna de pe cer, ca la noi, la nimeni, ca dracu, ca la carte,

(suav) ca o garofiţă, cât ai clipi, ca pe apă, ca pe ace;

Locuţiuni cu repetiţie: din când în când, picior peste picior, rând pe

rând,

Locuţiuni ale nerăbdării: arde de nerăbdare, îi ard călcâiele, îi arde

buza, pleacă / merge / iese ca din puşcă, stă ca pe jar;

Locuţiuni ale adevărului, evidenţei şi minciunii: a da de gol, pe bune,

într­adevăr, de bună seamă, pe la spate, în faţă, face lumină, sare­n ochi;

Locuţiuni ale răzgândirii: a­ntors­o ca la Ploieşti;

Locuţiuni ale manipulării: trage sforile, bate şaua să priceapă iapa;

Locuţiuni ale superlativului: frumoasă de pică / de mai mare dragul /

de toată frumuseţea, prost de dă în gropi, frig de crapă pietrele, cel mai tare

din parcare, a controla la sânge, prăpădul lumii, cât se poate de, doldora

de, adevărul adevărat, adevărul gol­goluţ, care mai de care, câtă frunză şi

iarbă;

Locuţiuni ale aproximării: în jur de, în jurul, un fel de, un soi de, o

doză de, o fărâmă de, o brumă de, o mână de, un timp, o vreme, nici...nici,

mai mult sau mai puţin, pe la (ora trei), un pumn de, un vraf de, o sumedenie

de, o groază de, o nuanţă de, o umbră de, o serie de, un plus de, ceva de

genu’, marea majoritate, tot felul de, o puzderie de, o avalanşă de, ani în şir,

ani la rând, suficient / îndeajuns /destul, o palmă de, o azvârlitură de băţ,

hăt departe, între două vârste, mâine­poimâine, ba azi, ba mâine, cât pe ce,

ceva­ceva, (rezultate) după ureche, o cârcă de (bani), de ani buni;

Locuţiuni ale proximităţii: la doi paşi, o clipă, un moment;

Locuţiuni ale localizării: hăt departe, unde­a­nţărcat dracu copiii, în

inima, în miezul, o azvârlitură de băţ, la dracu’n praznic, cât vezi cu ochii;

Locuţiuni ale timpului: în toiul (discuţiei), de­un car de ani, (mai) din

timp, la ore târzii, data asta, zilele trecute, ziua­n amiaza mare, când o face

plopul mere şi răchita micşunele, cât ai bate din palme, cât ai zice peşte, de

cu noapte, de cu seara;

Locuţiuni ale stărilor fiziologice, senzaţiilor: mi­e dor / lene / lehamite

/ somn / foame / sete / groază / ciudă, mi se face frig / teamă / dor / rău /

chef / poftă, i s­a pus nodu’n gât, ca vai de el, din păcate, pe nemâncate, a­i

lăsa gura apă, a­l trece toate sudorile / sudori reci, a i se urca sângele la

cap, a muri de frică, a i se ridica părul (măciucă), a­l lua ameţeala, i s­a

ridicat păru’n cap, a face pipi, a­l apuca dracii, mi se rupe sufletul / inima,

cu / fără tragere de inimă, a i se face chef de, a i se fâlfâi;

Locuţiuni ale cantităţii: cu ţârâita, o nimica toată;

Locuţiuni ale certitudinii: de bună seamă, fără doar şi poate, fără

îndoială, fără discuţie, mai mult ca sigur, în mod sigur / cert / evident, cu

siguranţă / certitudine;

Locuţiuni ale modalităţii deontice: cu necesitate, în mod necesar;

Locuţiuni ale modalităţii apreciative: din fericire, din păcate, din

nenorocire, în mod straniu;

Locuţiuni ale reformulării: cu alte cuvinte, altfel spus, altcumva spus,

mai bine zis, mai exact, mai precis, (şi­a apărat avutul), mai precis, cum ar

veni, cum s­ar spune;

Locuţiuni ale exemplificării: de exemplu, de pildă, şi anume;

Locuţiuni ale adăugării: în plus, pe lângă asta, de asemenea, de

altminteri, de altfel, una peste alta;

Locuţiuni ale specificării: mai ales, mai cu seamă, în special;

Locuţiuni ale ordonării: în primul rând, în al doilea rând, în ultimul

rând, mai întâi, pe urmă, mai înainte de toate, în sfârşit, mai ales, la final,

pe final, în cele din urmă, în altă ordine de idei, de data asta;

Locuţiuni ale confruntării: pe de o parte...pe de altă parte, în vreme ce

X face asta, Y nu face;

Locuţiuni ale echivalării: la fel, tot aşa / astfel;

Locuţiuni ale rezumării: în esenţă, pe scurt, în două cuvinte, într­un

cuvânt, prin urmare, în rezumat, în concluzie, în două vorbe;

Locuţiuni ale contrazicerii: din contra, în schimb;

Locuţiuni ale morţii: a­şi da obştescul sfârşit, a da colţul, a da ortul

popii, a­şi da ultima suflare, a înceta din viaţă, a trece pe lumea cealaltă, îl

caută moartea pe­acasă, a fi pe sfârşite, a fi pe ducă, a­i bate ceasul, a­i

cânta popa;

Locuţiuni ale gesticii: a da din umeri, a ridica din umeri, a­şi muşca

limba;

Locuţiuni ale mentalităţii şi modului de viaţă: a pune boii înaintea

carului, a boteza vinul, a pune beţe­n roate, trage unul hăis şi altul cea, a se

culca odată cu găinile, a face pe dracu’n patru, a trage cu ochiul / cu

urechea, a­şi face damblaua, a­şi face de cap, a face pomană, a da în gât, cu

curu’n două luntri, a­şi da cu părerea, a se avea bine cu, a trage sfori, a

avea toane, a scăpa ca prin urechile acului;

Locuţiuni ale generalizării: în mare, în general, în bună parte, marea

majoritate, în majoritatea, pe scară largă;

Locuţiuni ale caracteristicilor, trăsăturilor obiectelor: (preţuri) de tun,

(un articol) ca vai de el, (ghiozdan) de firmă, (marfă) de duzină, apă

chioară, bătător la ochi;

Un capitol al tezei noastre de doctorat prezintă Aspecte metodice şi

didactice ale predării şi însuşirii locuţiunilor de către studenţii străini.

Necesitatea studierii locuţiunilor devine evidentă mai ales în procesul

de învăţare a unei limbi străine. Nu e suficient, pentru a vorbi corect acea

limbă, să cunoşti doar cuvinte din lexicul de bază şi reguli gramaticale, ci

trebuie să înveţi şi combinaţiile lexicale. Se întâmplă adeseori că unei

asocieri de cuvinte dintr­o limbă să nu­i corespundă asocierea aceloraşi

cuvinte în altă limbă (de pildă, expresiei din engleză to have a dance with

nu­i corespunde *a avea un dans cu, ci colocaţia verbală a dansa cu). În

limbajele specializate, cunoaşterea locuţiunilor tehnice e unanim

recunoscută. Orice bun specialist într­un domeniu oarecare trebuie să

cunoască şi să utilizeze combinaţii lexicale fixe specifice domeniului său (de

pildă, în domeniul bancar: operaţiuni bancare, obligaţiuni garantate,

obligaţiuni negarantate, obligaţiuni subordonate, piaţă monetară, piaţa

primară a titlurilor de stat, piaţa scontului, sistem de bancă electronică,

titluri de stat etc.)

Uniunea Europeană presupune, pe lângă multe unificări ale unor

sisteme şi valori diferite, o corectă înţelegere. Această înţelegere înseamnă a

găsi cele mai bune echivalente ale combinaţiilor libere şi fixe în limba­ţintă.

Dacă pentru limba română nu va exista principalul instrument, adică un

dicţionar al celor mai frecvente combinaţii lexicale fixe, traduse în celelalte

limbi europene, înseamnă că orice traducere va fi inexactă. Necesitatea

cunoaşterii acestor îmbinări lexicale, a locuţiunilor îndeosebi, derivă din

inexistenţa unor modele universale de combinaţii ale cuvintelor şi din

specificitatea fiecărei limbi de a avea preferinţe, restrângeri şi interdicţii

combinative.

În acest sens, am introdus în manualul de predare a limbii române

pentru studenţii greci (Michail, Lacrima­Madilena, Limba română pentru

greci, Salonic, Casa de redacţie Antonis Stamoulis, 2008) cele mai uzuale

locuţiuni şi expresii româneşti, a căror frecvenţă sporită în limbă impune

cunoaşterea lor de către vorbitorii străini. Pentru a facilita însuşirea lor, le­

am grupat în funcţie de verbul de bază. Astfel, pentru a da: a da explicaţii, a

da exemple, a da examen, a da telefon, a da înapoi, a da mâna, a da

împrumut, a da foc, a da în primire, a­şi da seama, a da afară (p.49­50),

pentru a (se) face: a face o vizită, a face o excursie, a face o plimbare, a face

o partidă de şah, a face o glumă, a face o propunere, a face cumpărături,

a face piaţa, a face curăţenie (p.54), a se face bine, a se face lumină, a se

face seară, a se face noapte (p.81), pentru verbul a (se/­şi) pierde: a pierde

din vedere, a­şi pierde cunoştinţa, a­şi pierde cunoştinţa, a­şi pierde minţile,

a­şi pierde urma. Pentru a demonstra faptul că locuţiunile sunt echivalente

ale unor cuvinte, am exemplificat cu: a da lămuriri, a da explicaţii, a vărsa

lacrimi (p.199), cu totul, peste tot, (bun) de tot, mi­e tot una, cu toate

acestea, cu toate că, înainte de toate (p.211).

Frazeologia rămâne un compartiment lingvistic destul de neglijat. El

se află la interferenţa lexicului cu sintaxa, cuprinzând îmbinările lexicale

fixe, cel mai adesea numite locuţiuni şi expresii. Cele mai multe unităţi

frazeologice sunt din fondul vechi al limbii populare (de cu ziuă, a băga în

sperieţi, a da apă la moară, a băga de seamă etc.). Alte unităţi frazeologice

sunt împrumutate sau calchiate, în special din limba franceză: a lua act de

prezenţă, a trece în revistă, a cădea de acord, prin intermediul, a avea în

vedere etc.

Corecta folosire a locuţiunilor şi expresiilor constituie, în opinia

noastră, cel mai bun atestat al simţului limbii. Ele reprezintă dovada unei

foarte bune însuşiri a bagajului frazeologic.

O problemă importantă este aceea a conservării lor prin menţinerea în

uz, prin cunoaşterea exactă a semnificaţiei lor, prin lectura operei marilor

noştri scriitori. Această problemă e strâns legată de procesul de predare a

limbii române ca limbă străină, pentru că adeseori, în absenţa unor explicaţii

semantice corecte, acestea sunt folosite defectuos, mai cu seamă, din punct

de vedere stilistic şi semantic.

Această teză de doctorat propune identificare unor criterii de

identificare a locuţiunilor, stabilirea tipologiei acestora, evidenţierea

expresivităţii lor în raport cu cuvintele­sinonime şi subliniază importanţa

bunei cunoaşteri a acestora prin metode adecvate învăţării limbii române ca

limbă străină.

Am încercat să demonstrăm punctul nostru de vedere asupra

expresivităţii locuţiunilor, evidenţiind diversitatea acestora şi capacitatea lor

de a dezvălui elemente de cultură a poporului român. Un alt obiectiv al tezei

noastre de doctorat a fost acela al precizării unor aspecte didactice şi

metodice ale predării unităţilor frazeologice, în special ale predării

locuţiunilor pentru studenţii străini. Am demonstrat că studenţii străini pot

obţine o reală competenţă lingvistică, dacă vor fi puşi în contact cu modul

specific de a actualiza regulile compoziţionalităţii semantice şi sintactice.

Am pledat pentru introducerea gradată a locuţiunilor în lecţiile de limba

română: locuţiunile verbale şi derivatele lor locuţionale la verbele suport: a

da, a face, a fi, a avea, a lua, a sta, a pune etc., locuţiunile conective în

lecţiile de predare a relaţiilor sintactice intrapropoziţionale şi frastice. Teza

noastră de doctorat este rezultatul unui proiect asupra strategiilor de predare

a locuţiunilor limbii române studenţilor străini.

BIBLIOGRAFIE

1. Academia Română, Institutul de Lingvistică « Iorgu Iordan », Enciclopedia

limbii române, (coord. Acad. Marius Sala), Bucureşti, Ed. Univers

Enciclopedic, 2001.

2. Andriescu, Alexandru, Stil şi limbaj, Iaşi, Ed. Junimea, 1997.

3. Anghel, Petre, Cuvântul şi cuvintele, Bucureşti, Ed. Aramis, 1999.

4. Anghel, Petre, Stilistica limbii române, Bucureşti, Ed. Aramis, 2000.

5. Asan, Finuţa, Ciobanu, Fulvia, Cuvintele compuse şi grupurile sintactice

stabile, în SMCF III, IV/1960.

6. Avram, Mioara, Cultivarea limbii şi frazeologia, în LR 5/1981.

7. Avram, Mioara, Cuvinte şi expresii interzise, în LLR 1/1990.

8. Avram, Mioara, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente

conjuncţionale în limba română, Bucureşti, EA, 1960.

9. Avram, Mioara, Folosirea unor unităţi frazeologice, în LR 6/1986.

10.Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, ediţia a II­a revăzută şi adăugită,

Bucureşti, Humanitas, 1997.

11.Avram, Mioara, Ortografia pentru toţi, Bucureşti, EA, 1990.

12.Avram, Mioara, Probleme ale exprimării corecte, Bucureşti, EA, 1987.

13.Avram, Mioara, Structura internă şi construcţia externă a unor formule cu

numerale, în LL 3­4/1995.

14.Bejan, D., Despre expresiile cu verbe impersonale­ unipersonale copulative, în

CL 2/1981.

15.Bejan, D., Prepoziţie + adverb, în CL XXI, 1976, nr.2.

16.Blaga, Lucian, Fiinţa istorică. Geneza metaforei şi sensul culturii, Cluj­

Napoca, Ed. Dacia, 1997.

17.Boroianu, Ioana, Conceptul de unitate frazeologică; tipuri de unităţi

frazeologice (I), în LL 1/1974.

18.Boroianu, Ioana, Conceptul de unitate frazeologică; tipuri de unităţi

frazeologice (II ), în LL 3/1974.

19.Bougneau, Daniel, Introducere în ştiinţele comunicării, Iaşi, Polirom, 2000.

20.Brâncuş, Grigore, Saramandu, Manuela, Gramatica limbii române. Morfologia,

Bucureşti, Editura Atos, 1997.

21.Brâncuş, Grigore, Ionescu, A., Saramandu, Manuela, Limba română. Manual

pentru studenţii străini, Bucureşti, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2002.

22.Bulgăr, Gh., Despre structura locuţiunilor şi expresiilor româneşti, în " Lucrări

ştiinţifice", Institutul Pedagogic Galaţi, vol. IV/1970.

23.Bulgăr, Gh., Despre unele locuţiuni româneşti de tipul : " pe alese ", " de

mânecate ", "pe nevăzute ", în SCL 3/1960.

24.Bulgăr, Gh., Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică, 1969.

25.Bulgăr, Gh., Limba Română, Bucureşti, Editura Vox, 1995.

26.Cadrul European de Referinţă pentru predarea limbii străine.

27.Canarache, Ana, Locuţiunea " faţă de ", în LR 1/1962.

28.Caracostea, D., Expresivitatea limbii române, Iaşi, Polirom, 2000.

29.Capotă, Teodor, Stereotipia lingvistică, în LLR 2/1979.

30.Caune, Jean, Cultură şi comunicare, Presses Universitaire de Grenoble, trad.

Rom. Mădălina Bălăşescu, Cartea Românească, 2002.

31.Ciobanu, Fulvia, Comparaţia adverbelor compuse, în SCL IV/1985.

32.Ciobanu, Fulvia, Cu privire la construcţiile care exprimă cumulul şi excepţia,

în LR 4/1962.

33.Ciobanu, Fulvia, Observaţii asupra prepoziţiilor şi a locuţiunilor prepoziţionale

în limba română, în SG II/1957.

34.Ciobanu, Fulvia, Unele aspecte ale corespondenţei dintre elementele

prepoziţionale şi cele conjuncţionale cu referire specială la locuţiuni, în SG

III/1959.

35.Ciobanu, Fulvia, Valorile prepoziţiilor în conjuncţie cu adverbele, în SG

III/1960.

36.Ciobanu, Fulvia, Hasan, Finuţa, Formarea cuvintelor în limba română. Vol. I.

Compunerea, Bucureşti, EA, 1970.

37.Colţun, Gh., Frazeologismele adverbiale : Semnificaţii şi valori, Chişinău, I şi

II LR 2 şi 3/1996.

38.Colţun, Gh., Frazeologia limbii române, Chişinău, Ed. Arc, 2003.

39.Colţun, Gh., Măsuri şi instrumente pentru determinarea greutăţii în

frazeologisme, în LLR 3­4/1994.

40.Colţun, Gh., Reflectarea perceperii timpului în frazeologisme, în LLR 4/1996.

41.Constantinescu­ Dobridor, Gh., Dicţionar de termeni lingvistici, Bucureşti,

Editura Teora, 1998.

42.Constantinescu ­Dobridor, Gheorghe, Morfologia limbii române, ediţia a II­a,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1996.

43.Cosăceanu, Anca, Littera, Ileana, Imaginar colectiv şi expresie lingvistică :

locuţiuni şi expresii idiomatice franceze referitoare la părţile corpului omenesc,

în SCL 2/1990.

44.Coşeriu, Eugenio, Introducere în lingvistică, Cluj­ Napoca, Editura Echinox,

1995.

45.Coşeriu, Eugen, Prelegeri şi conferinţe ( 1992­93 ), Iaşi, Institutul de Filologie

Română "Al. Philippide", Filiala Iaşi a Academiei Române.

46.Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, ediţia a II­a, Bucureşti,

Editura Albatros, 1995.

47.Coteanu, Ion, Forăscu, Narcisa, Bidu­Vrănceanu, Angela, Limba română

contemporană.. Vocabularul, ediţie revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică, 1985.

48.Coteanu, Ion, Stilistica funcţională a limbii române­ stil, stilistică, limbaj,

Bucureşti, EA, 1973.

49.Craşoveanu, D., Locuţiuni prepoziţionale, în Analele Universităţii din

Timişoara, Seria Ştiinţe Filologice, Vol. V/1967.

50.Craşoveanu, D., Pronume demonstrative în locuţiuni adverbiale, în LLR

1/1988.

51.David, Doina, Limbă şi cultură. Româna literară între 1880 şi 1920. Cu privire

specială la Transilvania şi Banat, Timişoara, Editura Facla, 1980.

52.David, Doina, Crestomaţie românească. Texte de limbă literară alese şi

adnotate, Bucureşti, EDP, 1978.

53.Diaconescu, Ion, Corelaţia sintactică, în LLR 3/1985.

54.Diaconescu, Paula, Sintagma în sistemul gramatical, în LR 6/1993.

55.Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti, Iaşi, Mydo Center, 1997.

56.Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II­a, Bucureşti, Univers

Enciclopedic, 1996.

57.Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Nemira, 2001.

58.Dicţionarul limbii române, Bucureşti, Academia Română, 1913­1948.

59.Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II­a,

Bucureşti, EA, 2005.

60.Dimitrescu, Florica, Asupra caracterului impersonal şi aspectiv al locuţiunilor

verbale, în SCL 2/1957.

61.Dimitrescu, Florica, Componenţa locuţiunilor în limba română, în SG I/1956.

62.Dimitrescu, Florica, Locuţiunile verbale în limba română, Bucureşti, EA, 1958.

63.Dimitriu, C., Gramatica limbii române explicată, I, Iaşi, Editura Virginia, 1994.

64.Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române. I, Morfologia, Iaşi,

Institutul European, Colecţia Universitaria 13, 1999.

65.Dinu, Mihai, Personalitatea limbii. Fizionomia vocabularului, Bucureşti,

Editura All şi Cartea Românească, 1996.

66.Dragomirescu, Gh. N., Îmbinările de cuvinte indivizibile analizabile şi

neanalizabile, în LL 8/1964.

67.Dragomirescu, Gh. N., Locuţiunile adverbiale, în LL 5/1961.

68.Dragomirescu, Gh. N., Problema locuţiunilor ca obiect al analizei gramaticale,

în LR 6/1963.

69.Drăganu, Nicolae, Elemente de sintaxă a limbii române, Lucrare postumă,

Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1945.

70.Drăganu, Nicolae, Compunerea cuvintelor în limba română, Timişoara, Editura

Amphora, 1998.

71.Drincu, Sergiu, Conjuncţii corelative, I în LLR 1/1994 şi II în LLR 3­4/1994.

72.Dubois, Jean, Giacomo, Mathee, Guespin, Louis, Marcellesi, Christiane,

Marcellesi, Jean­Baptiste, Mevel, Jean­Pierre, Dictionnaire de linguistique,

Paris, Larousse, 1973.

73.Ducrot, Oswald, Schaeffer, Jean­ Marie, Noul Dicţionar Enciclopedic al

Ştiinţelor Limbajului, Bucureşti, Editura Babel, 1996.

74.Duda, Gabriela, Gugui, Aglaia, Wojcicki, Marie Jeanne, Dicţionar de expresii

şi locuţiuni ale limbii române, Bucureşti, Editura Albatros, 1985.

75.Dumistrăcel, Stelian, Expresii româneşti, Bucureşti, Institutul European,1997.

76.Dumistrăcel, Stelian, Lexic românesc. Cuvinte. Metafore. Expresii, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.

77.Dumistrăcel, Stelian, Locuţiunii şi expresii simple izolate din construcţii

bimembre, în LR 1/1981.

78.Evseev, I., Cuvânt, simbol, mit, Timişoara, Ed. Facla, 1983.

79.Ecco, Umberto, În căutarea limbii perfecte, Polirom, 1996.

80.Eminescu, Mihai, Despre limba cărturarilor români din Ardeal, în

M.Eminescu, Opere, vol. VI, Bucureşti, EA, 1963.

81.Frâncu, Constantin, Curente şi tendinţe în lingvistiica secolului nostru, Casa

editorială “Demiurg”, Iaşi, 1997.

82.Gallison, Robert, De la langue à la culture par les mots, Paris, Clé

International, 1991.

83.Găitănaru, Ştefan, Descrierea locuţiunilor prepoziţionale cu genitivul, în LR 3­

4/1965.

84.Găitănaru, Ştefan, Criteriile deosebirii locuţiunilor prepoziţionale cu genitivul

de grupările libere, analizabile, LLR, 2, 1999, p. 12­14.

85.Giry­Schneider, Jacqueline, Les noms construites avec "faire" : complements ou

predicats ?, în Langue francaise. Syntaxe des nomes, Paris, Larousse, fevrier,

1986, nr. 69.

86.Giry­Schneider, Jacqueline, Les predicats nominaux en francais. Les phrases

simples a verbe support, Geneve, Librairie Droz, 1987.

87.Giurescu, Anca, Les mots composes dans les langues romanes, Haga­ Paris,

Mouton, 1975.

88.Goga, Mircea, Limba română. Morfologie. Sintaxă. Ghid de analiză

morfosintactică, ediţia a II­a revăzută şi adăugită, Cluj­Napoca, Editura Dacia,

1998.

89.Goga, Mircea, Teste de limba română pentru admiterea în licee şi facultăţi,

Cluj­Napoca, Editura Cartimpex, 1998.

90.Goia, Vistian, Didactica limbii şi literaturii române pentru gimnaziu şi liceu,

Cluj­napoca, Ed. Dacia, 2002.

91.Grecu, Victor V., Lingvistică generală şi comparată, Ediţia a II­a, Vol.I, Sibiu,

Ed. Alma Mater, 2002.

92.Grecu, Victor V., Limba română contemporană. Lexicologia, ediţia a II­a

revăzută şi augmentată, Sibiu, Ed. Alma Mater, 2003.

93.Gramatica limbii române, Vol. I, II, ediţia a II­a revăzută şi adăugită. Tiraj nou,

Bucureşti, EA, 1966.

94.Gramatica limbii române, Vol. I Cuvântul, II Enunţul, Bucureşti, EA, 2005.

95.Graur, Alexandru, Tendinţele actuale ale limbii române actuale, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică, 1968.

96.Graur, Alexandru, Dicţionar al greşelilor de limbă, Bucureşti, Editura

Academiei, 1982.

97.Gross, Gaston, Degré de figement des noms composes, în Langages. Les

expressions figées, Paris, juin 1988, 1990.

98.Gross, Maurice, Les limites de la phrase figée, în Langages. Les expressions

figées, Paris, juin 1988, 1990.

99.Gross, Maurice, Les phrases figées en français, în L'Information gramaticale,

Paris, nr. 59, oct. 1993.

100. Gross, Maurice, Une classification des phrases figées du français, în Revue

Quebecoise de Linguistique, Vol. II, nr. 2, UQAM, Montreal.

101. Groza, Liviu, Arhaisme frazeologice de provenienţă franceză, în LL

III/1982.

102. Groza, Liviu, Câteva paralele frazeologice, în LL III/1987.

103. Groza, Liviu, Despre conceptul de unitate frazeologică, în AUB 1987.

104. Groza, Liviu, Despre jocurile de cuvinte în frazeologia limbii române, în LL

2/1996.

105. Groza, Liviu, Despre locuţiuni şi expresii, în LL 2/1996.

106. Groza, Liviu, Greşeli în folosirea unor unităţi frazeologice, în LL 3­4/1995.

107. Groza, Liviu, Unităţi frazeologice de provenienţă romanică în limba română

literară, în LL 3/1986.

108. Groza, Liviu, Variante ale unor unităţi frazeologice de provenienţă

franceză, în LL I/1984.

109. Gruiţă, G., Cuvinte compuse, în LLR 4/1983.

110. Gruiţă, G., Gramatică normativă, ediţie revăzută şi completată, Cluj­

Napoca, Editura Dacia, 1998.

111. Gruiţă, G., Locuţiuni recente, în LL 1/1995.

112. Guţu­ Romalo, Valeria, Abaterea lingvistică, în LR 6/1961.

113. Guţu­ Romalo, Valeria, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi,

versiune nouă, Bucureşti, Humanitas Educational, 2000.

114. Guţu­ Romalo, Valeria, Morfologia structurală a limbii române, Bucureşti,

EA, 1968.

115. Guţu­ Romalo, Valeria, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări,

Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973.

116. Hristea, Theodor, Contribuţii la studiul etimologic al frazeologiei româneşti

moderne, LR nr.6 / 1977.

117. Hristea, Theodor, Din problemele etimologiei frazeologice româneşti, în LR

2/1987.

118. Hristea, Theodor, Frazeologia şi importanţa ei pentru studiul limbii române,

în LL 1/1984.

119. Hristea, Theodor, Limba română. Teste rezolvate, texte de analizat şi un

glosar de neologisme, Bucureşti, Editura Petrion, 1998.

120. Hristea, Theodor, Probleme de cultivare şi de studiere a limbii române

contemporane, Bucureşti, Academia Universitara Athenaeum, 1994.

121. Hristea, Theodor, Probleme de etimologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,

1968.

122. Hristea, Theodor ( coordonator ), Sinteze de limba română, ediţie adăugită şi

îmbogăţită, Bucureşti, Editura Albatros, 1984.

123. Hristea, Theodor, Tipuri de calc în limba română, în LL III­IV/1997.

124. Hristea, Theodor, Un calc lexical de structură : "floarea­soarelui", în SCL

5/1973.

125. Hristea, Theodor, Ortografia şi ortoepia neologismelor româneşti (cu

referire specială la împrumuturile recente), LL, 1995, vol. II, p.36­53.

126. Ioaniţescu, Eugen, Locuţiunile, în LR 6/1956.

127. Iordan, Iorgu, Limba română actuală. O gramatică a greşelilor, Bucureşti,

Editura Socec, 1947.

128. Iordan, Iorgu, Despre inovaţie în limbă, SCL, XI, nr.3, 1960, p.519­527.

129. Iordan, Iorgu, Tendinţe sintactice în limba română actuală, SCL, XVII, nr.6,

1966, p.609­622.

130. Iordan, I., Robu, Vl., Limba română contemporană, Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică, 1978.

131. Iordan, I., Stilistica limbii române, ediţie definitivă, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică, 1979.

132. Iordan, I., Guţu­ Romalo, Valeria, Niculescu, Al., Structura morfologică a

limbii române contemporane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967.

133. Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 1997.

134. Irimia, Dumitru, Structura stilistică a limbii române contemporane,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.

135. Labelle, Jacques, Lexiques­ grammaires compares : formes verbales figees

en francais du Quebec, în Langages. Les expressions figees, Paris, juin 1988,

1990.

136. Laporte, Eric, La reconnaissance des expressions figees lors de l' analyse

automatique, în Langages. Les expressions figees, Paris, juin 1988, 1990.

137. Lipshitz, E., La nature semanto­ structurelle des phraseologismes verbaux,

în Cahiers de lexicologie, XXXVIII, 1981.

138. Lombard, Alf, La langue roumaine. Une presentation, Paris, Editions

Klincksieck, 1974.

139. Lüder, Elsa, Procedee de gradaţie lingvistică, Iaşi, Editura Universităţii "Al.

I. Cuza", 1995.

140. Lyons, John, Introducere în lingvistica teoretică, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică, 1995.

141. Magheru, Paul, Spaţiul stilistic, Reşiţa, Editura Modus, 1995.

142. Magheru, Paul, Noţiuni de compoziţie şi stil, Bucureşti, Editura Coresi,

1991.

143. Manoliu Manea, Sistematica substitutelor în româna contemporanã standard,

Bucuresti, 1968.

144. Maneca, Constantin, Cuvinte compuse în terminologia ştiinţifică şi tehnică

actuală, în SMCF I/1960.

145. Mareş, Lucreţia, Cuvinte regionale în locuţiuni şi expresii literare, în LR

2/1973.

146. Margerie, C. de, Moirand, S., Porquier, R., Les constructions verbales avec

"faire", "laisser", "voir" etc., în Le Francais dans le monde, Paris, nr. 98/1973.

147. Matei, Pamfil, Morfosintaxa limbii române contemporane, Sibiu, Ed. Imago,

2001.

148. Merlan, Aurelia, Sintaxa şi semantica – pragmatica limbii române vorbite.

Discontinuitatea, Iaşi, Editura Universităţii “Al.I.Cuza”, 1998.

149. Merlan, Aurelia, Sintaxa limbii române. Relaţii sintactice şi conectori, Iaşi,

Editura Universităţii “Al.I.Cuza”, 2001.

150. Merlan, Aurelia Voineag, Părţi de propoziţie insuficiente, AUI, XXXIX,

1993, 57­69.

151. Micuşan, Cristina, Observaţii în legătură cu clasificarea morfologică şi

semantică a locuţiunilor adverbiale în limba portugheză contemporană, în SCL

2/1967.

152. Michail, Lacrima­Madilena, Limba română pentru greci, Salonic, Casa de

redacţie Antonis Stamoulis, 2008.

153. Mihăilescu­ Urechia, Venera, Urechia, Alexandre, Considerations sur la

frequence des verbes dans les constructions phraseologiques roumaines et

francaises, în Actele celui de­al XII­lea Congres Internaţional de Lingvistică şi

Filologie Romanică, Vol. I, Bucureşti, EA, 1970.

154. Mihaş, Constantin, Expresia " până una­alta", în CL 1/1983.

155. Mirska, Halina, Unele probleme ale compunerii cuvintelor în limba română,

în SMCF I/1967.

156. Munteanu, Ştefan, Paralelisme frazeologice, în LR 6/1988.

157. Munteanu, Ştefan, Cuvânt şi cultură, Timişoara, Ed. Amphora, 2000.

158. Munteanu, Ştefan, Stil şi expresivitate poetică, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică,

1972.

159. Neamţu, G.G., Conjuncţii ( locuţiuni conjuncţionale ) temporale, în

St.U.B.B., Philologia, XXIV, 2/1979.

160. Neamţu, G.G., Elemente de analiză gramaticală, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989.

161. Neamţu, G.G., Predicatul în limba română, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1986.

162. Nica, Dumitru, Locuţiunile substantivale în limba română, în LR 5/1963.

163. Nica, Dumitru, Teoria părţilor de vorbire. Aplicaţii la adverb, Iaşi, Editura

Junimea, 1988.

164. Niculescu, Alexandru, Individualitatea limbii române între limbile

romanice, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.

165. Oancea, Ileana, Istoria stilisticii româneşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1988.

166. Oancea, Ileana, Poezie si semioza, Timisoara, Editura Marineasa, 1999.

167. Oancea, Ileana, Romanitate si istorie, Editura de Vest, 1993.

168. Oancea, Ileana, Semiostilica, Timisoara, Editura Excelsior, 1998.

169. Pamfil, Alina, Limba şi literatura română în gimnaziu, Piteşti, Ed. Paralela

45, 2003.

170. Pană Dindelegan, Gabriela, Dicţionar de terminologie lingvistică. Valenţă,

în LL I/1997.

171. Pană Dindelegan, Gabriela, Locuţiuni sau grupuri sintactice libere

(analizabile) ?, în LL 1/1991.

172. Pană Dindelegan, Gabriela, Pronumele "o" cu valoare neutră şi funcţia

cliticelor în limba română, în LL 1/1994.

173. Pană Dindelegan, Gabriela, Restricţii sintactice în combinarea cuvintelor, în

Limba română în şcoală, supliment al revistei Limba şi literatura română.

Revistă trimestrială pentru elevi, Bucureşti, 1986.

174. Pană Dindelegan, Gabriela, Sintaxă şi semantică. Clase de cuvinte şi forme

gramaticale cu dublă natură, Bucureşti, TUB, 1992.

175. Pană Dindelegan, Gabriela, Teorie şi analiză gramaticală, ediţia a II­a,

Bucureşti, Editura Coresi, 1994.

176. Pană Dindelegan, Gabriela, Utilizări sintactice ale verbului " a fi ", în LLR

4/1987.

177. Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii şi literaturii române în şcoală,

Iaşi, Polirom, 1999.

178. Piot, Mireille, Conjunctions de subordination et figement, în Langages. Les

expressions figees, Paris, juin 1988, 1990.

179. Poalelungi, Gh., Locuţiuni adjectivale, în LR 2/1963.

180. Pop, Liana, O tipologie intuitivă a conversaţiei în locuţiuni verbale

româneşti, în LR 5/1984.

181. Pop, Liana, Prezumţia de minciună (Perspectivă discursivă), în SCL 5­

6/1994.

182. Pop, Liana, Moldovan, Victoria, Uricariu, Lucia, Scurtă gramatică română

ca limbă străină, Cluj, Ed. Echinox, 2002.

183. Popescu, Ştefania, Gramatica practică a limbii române cu o culegere de

exerciţii, ediţia a V­a revăzută, Bucureşti, Editura Orizonturi, 1995.

184. Preda, Irina, Îmbogăţirea lexico­semantică a limbii române actuale (cu

privire specială la perioada post­decembristă), LR, nr. 9, 10, 11, 12, 1992.

185. Rădulescu, Marina, Despre regimul sintactic al prepoziţiilor şi al

locuţiunilor prepoziţionale, în LL 1/1995.

186. Rădulescu, Marina, Dificultăţi ale gramaticii limbii române. Teste pentru

examenele de admitere în licee şi facultăţi, Bucureşti, Editura Saeculum I.O. şi

Editura Vestala, 1996.

187. Rădulescu, Marina, Pronumele de politeţe, în LLR 3­4/1992.

188. Reinheimer Râpeanu, Sanda, Leahu, Sarmiza, Rom. " pe dibuite " ­ sp. " a

tientas ", în SCL 5/1983.

189. Rey, Alain, Chantreau, Sophie, Dictionaire des expressions et de locutions,

deuxieme edition mise a jour, Paris, 1993.

190. Rizescu, I., Observaţii asupra îmbinărilor de cuvinte, în LR 5/1962.

191. Rousseau, Jean­Jacques, Eseu despre originea limbilor (trad. rom.), Iaşi,

Ed.Polirom, 1999.

192. Rusu, G. C., Unităţi propoziţionale ( sau frazeologice ) nepredicative, în LR

1/1975.

193. Simeonides, Charalambos, Introduction to Greek Phraseology, Thessaloniki,

Kodicas, 2000.

194. Simeonidou­Christidou, Teta, Zones de transparence et d’opacité

sémantique par le Grec et le Français, Thessalonique, Editions University,

Studio Press, 1998.

195. Skytte, Gunver, Italienisch : Phraseologie " Fraseologia ", în Lexikon der

Romanistischen Linguistik (LRL), Band/ Volume IV ( Italiano, Corso, Sardo ),

Tübingen, Niemeyer, ( p. 76­83 ), 1988 ( autori : Hottus, G., Metzeltin, M.,

Schmitt, C.).

196. Slama Cazacu, Tatiana, Structura dialogului: despre sintaxa dialogată,

SCL, 33, 1982, 211­224, 31­321.

197. Slama Cazacu, Tatiana, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Iaşi,

Polirom, 2000.

198. Slave, Elena, Metafora în limbia română, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1991.

199. Slave, Elena, Delimitarea argoului, în “Probleme de lingvistică generală”

(redactor responsabil Al.Graur), vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1959,

p.109­118.

200. Stan, Camelia, Asupra structurii de adâncime a unor sintagme cu verbe

„reflexive”, SCL, nr. 6, 1986.

201. Stan, Camelia, Un tip de structuri sintactice cu elemente corelative în limba

română, în SCL 5/1989.

202. Stati, Sorin, Elemente de analiză sintactică, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 1972.

203. Stati, Sorin, Sintagma şi sistemul sintactic al limbii, în SCL 4/1957.

204. Stoichiţoiu­Ichim, Adriana, Corectitudine şi greşeală în semantică, LLR, nr.

3 şi 4, 1995.

205. Stoichiţoiu­Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică.

Influenţe. Creativitate, Bucureşti, Editura All, 2001.

206. Şerban, Valentina, În legătură cu prezentarea lexicografică a unor expresii,

în CL 1/1986.

207. Şerban, Vasile, Sintaxa limbii române – curs practic, Bucureşti, EDP, 1970.

208. Şerbănescu, Andra, Pentru un dicţionar sintactic al verbelor româneşti, în

SCL 3­4/1994.

209. Şerbănescu, Andra, Întrebarea – teorie şi practică, Iaşi, Editura Polirom,

2002.

210. Şerbănescu, Andra, Cum se scrie un text, ediţia a II­a, Iaşi, Editura Polirom,

2001.

211. Şuteu, Flora, Expresii " la modă ", în LR 3/1959.

212. Tabarcea, Cezar (coordonator), Gramatica limbii române pentru

bacalaureat, admitere în licee şi facultăţi, Bucureşti, Editura Constelaţii, 1998.

213. Toma, Ion, Limba română contemporană. Privire generală, Bucureşti,

Editura Niculescu, 1996.

214. Toma, Ion, Limba română pentru elevi, studenţi şi profesori, Bucureşti,

Editura Niculescu, 1993.

215. Tsopanoglou, Antonis, Methodology of scientific research and its

applications in the evaluation of language training, Thessaloniki, Ziti, 2002.

216. Ţicăloiu, Şerban, Expresia " mii şi fărâme ", în LR 1/1965.

217. Uritescu, Dorin N., De la chioşcari la vesternizare. Mic dicţionar de termeni

actuali, Bucureşti, Editura Humanitas,1993.

218. Uritescu, Dorin N., Greşeli de exprimare. Pleonasmul. Contradicţia în

adaos. Enunţuri stupide. Degradarea unităţilor frazeologice. Nerespectarea

proprietăţii termenilor, ediţia a II­a, Bucureşti, Editura Steaua Procion, 1999.

219. Uritescu, Dorin N., Uţă­ Uritescu, Rodica, Cuvinte cu dificultate de scriere

în limba română, Bucureşti, Editura Geneze, 1992.

220. Vasiliu, Emanuel, Introducere în teoria limbii, Bucureşti, EA, 1992.

221. Vasiliu, Laura, Cuvinte şi grupuri de cuvinte cu funcţie prepoziţională, în

LR 2/1964.

222. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Bucureşti, Ed. Albatros, 1977.

223. Vasiliu, Laura, " La cotele …", în LR 2/1988.

224. Volceanov, Anca, Volceanov, George, Dicţionar de argou şi expresii

familiare ale limbii române, Bucureşti, Livpress, 1998.

225. Zafiu, Rodica, Câteva observaţii asupra conectorilor pragmatici din limba

română, în SCL 3/1989.

226. Zafiu, Rodica, Locuţiuni hiperbolice, în România Literară, nr. 39/1998.

227. Zugun, Petru, Cuvântul. Studiu gramatical, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1983.