ministerul educatiei si cercetarii -...
TRANSCRIPT
MINISTERUL EDUCATIEI SI CERCETARII
UNIVERSITATEA ‘’LUCIAN BLAGA’’ SIBIU FACULTATEA DE LITERE SI ARTE
LOCUTIUNILE LIMBII ROMANE SI EXPRESIVITATEA LOR.
ROLUL LOR IN METODOLOGIA SI DIDACTICA PREDARII SI
INSUSIRII LIMBII ROMANE DE CATRE STUDENTII STRAINI
REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT
în limba română şi în limba engleză
Conducător ştiinţific : Doctorand: Prof. Univ. Dr. D.H.C. Prof. Victor V. GRECU Lacrima Madilena – MIHAIL
SIBIU 2008
CUPRINS
1. Introducere
1.1.Preocupările lingviştilor consacrate studierii locuţiunilor limbii române
1.2.Conceptul de colocaţie (collocation)
1.3. Delimitări ale unităţilor frazeologice
2. Locuţiunea – unitate frazeologică
2.1.Conceptul de locuţiune
2.2.Rolul şi însemnătatea locuţiunilor în limbă.
2.3.Caracteristici. unitatea semantică şi funcţională
2.4.Clasificarea locuţiunilor
3. Tipologia locuţiunilor
3.1. valoare morfologică;
3.2. structură / alcătuire;
4. Expresivitatea locuţiunilor limbii române
4.1. Conceptul de expresivitate (DEX, DSL etc.)
4.2. Locuţiunile – oglinda concepţiei vorbitorului despre
lume
4.3. Probleme ale traducerii locuţiunilor române în alte limbi
4.4. Expresivitatea – sursă a originalităţii
5. Aspecte metodice şi didactice ale predării şi însuşirii
locuţiunilor de către studenţii străini
5.1. Imperative lingvistice ale studierii limbii române de către
studenţii străini
5.2.Studiul limbii române ca limbă străină
5.3. Sfere ale comunicării care necesită utilizarea locuţiunilor
5.4. Însemnătatea locuţiunilor în însuşirea unei limbi străine
5.5.Cadrul european de Referinţă pentru predarea limbii
străine
5.6. Predarea locuţiunilor care aparţin vocabularele tematice
CONCLUZII
REZUMAT
Cunoaşterea oricărei limbi presupune însuşirea vocabularului
fundamental, cunoaşterea normelor ortografice, ortoepice şi morfologice şi
cunoaşterea tiparelor sintactice de construcţie a discursului. Chiar dacă
cineva cunoaşte toate aceste lucruri, nu va putea înţelege orice text în limba
respectivă şi nici nu va putea vorbi mai nuanţat, mai expresiv, decât dacă din
vocabularul său fac parte, alături de lexemele propriuzise şi îmbinări
lexicale fixe. Dintre acestea, cele mai frecvent folosite sunt locuţiunile.
Problema delimitării locuţiunilor faţă de alte unităţi frazeologice nu a
fost rezolvată. Efectele insuficientei precizări conceptuale, în ciuda
existenţei preocupării lingviştilor pentru domeniul îmbinărilor lexicale fixe
şi chiar a unor rezultate notabile (în special datorită contribuţiei lui Theodor
Hristea în domeniul frazeologiei şi Floricăi Dimitrescu în descrierea
monografică a locuţiunilor verbale), se observă cu uşurinţă în modul în care
lexicografii selectează şi etichetează diversele îmbinări lexicale fixe. Cea
mai recentă lucrare normativă, Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic
al limbii române, ediţia a IIa, 2005, nu exprimă niciun punct de vedere
asupra locuţiunilor, nici asupra modului de selectare a acestora. Ca urmare a
lipsei unei asemenea gândiri şi a absenţei unei convenţii în ce priveşte
problema înregistrării locuţiunilor, se constată fie neînregistrarea multor
locuţiuni (în special, a celor verbale, dar nu numai a acestora), fie
înregistrarea imprecisă a unora (de pildă, pe alocuri apare când locuţiune
adverbială, când prepoziţie + adverb).
Inventarul noului DOOM cuprinde nu numai cuvinte, ci şi îmbinări
fixe de cuvinte: compuse şi locuţiuni. Se ştie că referentul unei locuţiuni sau
al unui compus nu are un alt nume decât cel locuţional sau al compusului
însuşi, de aceea se impune prezenţa lor în dicţionare. Selectarea acestora ar
fi trebuit să se facă pe baze statistice, ca şi în cazul cuvintelor simple.
Sistemul intrărilor, al locuţiunilor îndeosebi, trebuie uniformizat. E
indicat ca o locuţiune să apară ca intrare nouă, după cuvântul de bază al
combinaţiei respective: aducere aminte după a aduce. Locuţiunile adverbiale
de aceea, de altminteri nu sunt înregistrate după pronumele demonstrativ de
depărtare sau după adverbul altminteri (care, surprinzător, nici măcar nu
apare), ci după prepoziţia de. Alte locuţiuni apar de două ori, după ambele
componente, şi au chiar statut morfologic diferit (v. mai sus, pe alocuri).
Inventarul „locuţiunilor” pronominale de politeţe de tipul Alteţa Sa e
incomplet. Substantivul Alteţă apare înregistrat ca substantiv feminin, fără
precizarea statutului de termen locuţional în Alteţa Regală / Alteţe Regale.
Apare însă menţionată folosirea acestuia cu semnificaţia „titlu” şi aceea de
termen de adresare (ca şi Excelenţă, înregistrat ca apelativ, şi ca Maiestate /
Majestate / Eminenţă, neînregistrate cu această ipostază). Sunt înregistrate
formele: Alteţa Sa / Voastră, Alteţele Lor / Voastre. Nu apar însă: Alteţa Ta,
Alteţele Sale, Măria Noastră, Majestăţile Sale, Măriile Sale, Excelenţa Ta,
Excelenţele Sale, Înălţimile Sale, deşi există în multe texte.
Credem că era necesară precizarea statutului cuvintelor învechite sau
rare care fac parte din locuţiuni drept elemente locuţionale. De pildă, la
cuvântul nelumea, în mod corect, nu se indică statutul morfologic, ci doar
locuţiunea adjectivală, respectiv adverbială şi registrul familiar de utilizare
[DOOM 2 , nelumea (ca ~ )]. Nu acelaşi lucru se întâmplă însă cu
substantivele iveală, hac, vileag, seamă, care şiau pierdut definitiv
autonomia morfosintactică, dar care există în multe locuţiuni (neînregistrate
de DOOM 2 ): a da la iveală / în vileag, ai veni de hac, aşi da seama, deo
seamă etc. La fel stau lucrurile şi cu unele substantive neologice ca
anvergură, augur, brio, intermitenţă, speţă, subsidiar, trombă, vogă ş.a.
care apar mai frecvent sau numai în locuţiuni: de anvergură, de bun / rău
augur, cu brio, cu intermitenţă, în speţă, în subsidiar, în trombă, în vogă…,
locuţiuni pe care noua ediţie a DOOM –ului nu le înregistrează.
Unele substantive învechite din locuţiuni ca noimă, rână şi sponci ş.a.
nu apar cu precizarea „învechit” şi astfel, se induce ideea că sunt încă în uz,
or, în româna actuală, acestea nu se mai folosesc decât în locuţiuni ca: fără
noimă, întro rână, pe sponci.
Cuvintele acătării, presus, prejos, sunt înregistrate ca adjectiv (primul),
respectiv adverbe (ultimele), în ciuda faptului că nu mai au acest statut, ci
sunt elemente componente ale unor locuţiuni, cu o formă fixă de comparativ
de superioritate: mai acătării, mai prejos, mai presus. La fel şi în cazul
locuţiunii mai ales, care nu apare, în ciuda frecvenţei mari. În schimb,
locuţiunea adverbială pe alese e înregistrată.
Majoritatea locuţiunilor adverbiale formate cu pronumele
demonstrative aceea, aceasta, asta, aia: după aceea, deaia, deasta, cu
toate astea / acestea etc. lipsesc nejustificat. Dintre acestea, doar locuţiunea
adverbială cauzală şi finală de aceea apare înregistrată după prepoziţia de.
Lipsesc, deşi frecvenţa lor sporită în vorbire ar fi impus înregistrarea,
toate locuţiunile verbale, cu două excepţii: a aduce aminte (la care nu se
înregistrează varianta aşi aduce aminte) şi a băga de seamă.
Multe alte locuţiuni frecvent utilizate lipsesc: alături de, ziuan amiaza
mare, an de an, de ani şi ani, la anu’, aşa şi pe dincolo, în aşa fel, peste /
sub aşteptări, de bun/ rău augur, împreună cu, referitor la, relativ la, fără
îndoială, din nou etc.
Cele mai multe dintre observaţiile noastre au avut în vedere, în primul
rând, necesitatea stabilirii conceptelor de locuţiune şi expresie, dar şi
necesitatea stabilirii unei convenţii lexicografice a intrărilor acestor unităţi
frazeologice.
Am încercat în prezentarea de mai sus să justificăm alegerea temei
noastre, şi anume studierea locuţiunilor, mai întâi din perspectiva stadiului
actual al cercetărilor lingvistice româneşti în domeniul frazeologiei şi a
reflectării rezultatelor în domeniul lexicografiei.
Domeniul frazeologic începe cu lucrarea fundamentală a lui Lazăr
Şăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbei române, lucrare în care au
fost distinse diferite categorii de expresii idiomatice. Autorul este preocupat
de „cuvinte privite ca momente istorice şi culturale” de evoluţii semantice şi
stilistice legate de influenţa moralizatoare a religiei creştinesau de
„indiferenţa religioasă şi superstiţiunea oglindită în graiul metaforic al
românului”. Aceaste categorii de expresii sunt discutate în legătură cu
„psihologia populară română” reflectată în creaţii metaforice. „Spre a scoate
la iveală geniul şi mânbdreţea limbii româneşti”, Lazăr Şăineanu grupează
sub diferite cuvinte un inventar de metafore şi expresii idiomatice din cele
mai vii şi colorate aparţinând limbii vorbite, „elemente metaforice zămislite
de poetica închipuire a poporului” (op.cit., p.143156). Acest inventar
constituie un corpus de expresii de valoare lingvistică şi istorică din izvoare
precum:colecţii de folclor, documente istorice, beletristică. Tot lui Lazăr
Şăineanu i se datorează de altfel şi prima contribuţie importantă în ce
priveşte semnificaţia şi evoluţia expresiilor idiomatice, studiate ca reflectare
a unei epoci istorice în monografia consacrată „Influenţei orientale asupra
limbii şi culturii române” (1900).
O altă personalitate de prim rang care a consacrat o adevărată
monografie unui mare număr de cuvinte şi expresii în diferitele sale lucrări,
dar mai ales în Etymologicum Magnum Romaniae (18871893) este Bogdan
Petriceicu Hasdeu.
Ovid Densusianu în operele sale Păstoritul la popoarele romanice
(„Opere”, vol. I, 1968) şi studiile de istorie a limbii, de dialectologie şi
folclor comparat a acordat o atenţie deosebită cuvintelor şi expresiilor cu
semantism păstoresc.
George Coşbuc a manifestat preocupări pentru folclor care lau
condus la cunoaşterea a numeroase „vorbe şi zicători” asupra cărora a
formulat concluzii privind aspectele etimologice şi stilistice ale limbii
(Coşbuc, Curiozităţi ale limbii române, Tribuna XVII, 1900, nr.94, p.375).
În Dintrale neamului (1894), George Coşbuc se întreabă cum înţelege
românul culorile şi explică sensul metaforic al culorilor în diferite expresii şi
proverbe ca de exemplu: a văzut stele verzi, i se face negru înaintea ochilor,
pestriţ la maţe.
Mihai Eminescu preciza în Despre limba cărturarilor români din
Ardeal că limba română nu e doar o limbă veche, ci şi o limbă cu mare
stabilitate. Bogăţia ei constă nu doar în numărul de cuvinte, ci, mai cu
seamă, în numărul mare de locuţiuni. Locuţiunile sau format în cursul
multor ani, dând limbii o fizionomie proprie, aparte. Partea ei combinatorie
formează adevărata zestre, transmisă din moşi strămoşi.
Alexandru Philippide în Istoria limbii române. I. Principii de istoria
limbii (1894) înregistrează numeroase idiotisme încadrate între rezultatele
izolării, fenomen cercetat şi de Iorgu Iordan în Limba română contemporană
(1956).
C.Negruzi în Scrisoarea a XIIa. Păcală şi Tândală oferă primele
interpretări în ce priveşte aspectul stilistic al expresiilor idiomatice, primele
aparţinând lui Lazăr Şăineanu. Inventarul de proverbe şi sentinţe al lui
Negruzzi este o carte de „învăţătură” pentru finul Tândală, carte cu sfaturi
ca: bate zerul până e cald, nu căuta cai morţi să le iei potcoavele, (omul în
slujbă) este o poamă bună în burduf de câine.
Iacob Negruzzi în Copii de pe natură (1893) este preocupat de
probleme de cultivare a limbii şi de explicare a unor expresii împrumutate.
În Vorbe parlamentare, I.Negruzzi analizează expresii ca: a se ascunde după
deget, a da cărţile pe faţă şi clişee caa atrage atenţiunea sau expresii
specifice discursurilor demagogice.
Sextil Puşcariu duce o bogată activitate lexicografică, având o
preocupare constantă de descoperire a originii, semanticii şi sinonimiei a
diferite locuţiuni şi expresii româneşti. Astfel, sub dublul aspect al valorii
documentare şi al funcţiei lor expresive, metaforele şi expresiile idiomatice
ocupă un loc important în capitolele consacrate lexicului din lucrarea sa
Limba română. Privire generală (1940).
Vasile Bogrea, lexicograf, filolog clasic a explicat un mare număr de
„expresii neînţelese sau deteriorate din textele culte şi cele populare”.
Activitatea lingvistică a acestui erudit a fost ilustrată de Sextil Puşcariu.
Iorgu Iordan se remarcă şi prin opera sa clasică Stlistica limbii române
(1944), operă de analiză a resurselor stilistice ale limbii române în toate
aspectele ei, sunete, forme gramaticale, fenomene sintactice. Trebuie
subliniată bogăţia de material şi subtila analiză a acestuia din capitolul
Izolări şi din partea a IVa Fenomene lexicale. Lingvistul grupează aici şi
prezintă după metode ştiinţifice: cuvintemetaforă, sintagme şi expresii
idiomatice, proverbe şi zicători. Demonstrează astfel calităţile sale de stilist
în tradiţia lui Ch.Bally sau a lui Leo Spitzer.
Tudor Vianu cu studiile sale Cercetarea stilului (1955) şi Problemele
metaforei (1957) aduce un aport deosebit în planul teorie filozofice şi
estetice în ceea ce priveşte cercetările asupra stilului. În Arta prozatorilor
români (1941), Tudor Vianu, vorbind despre dubla intenţie a limbajului,
arată că „expresiile care se repetă [...] sunt fapte de limbă care exprimă [...]
dispoziţia sufletească a celui care le întrebuinţează” (op.cit., p.11)
Locuţiunile reprezintă adevărate documente referitoare la felul de a trăi,
de a gândi, de a simţi, de a se exprima al poporului român. Sau născut din
dorinţa de a exprima întrun mod specific observaţiile asupra lumii, de a
transfera asupra acestora sensibilitatea caracteristică. Ele fac parte din
tezaurul literarartistic naţional. Pitorescul acestora marchează limbajul,
dândui farmec şi forţă emoţională, expresivă. Forma lor unică cristalizată în
timp sa păstrat graţie graiului viu, unei bogate şi variate creaţii populare,
dar şi literaturii artistice. Scriitorii au descoperit cu uşurinţă valorile
expresive puternice ale celor mai multe locuţiuni şi de aceea leau folosit în
operele lor. Aşadar, una dintre trăsăturile de bază a locuţiunilor constă în
expresivitate, în înţelesul figurat al lor, în efectul pe care îl capătă utilizarea
lor. Păstrarea lor în forma dată reprezintă o necesitate, căci în această formă
sunt conţinute informaţii dintre cele mai diverse asupra limbii române,
asupra felului nostru inconfundabil de a fi. Locuţiunile conservă, cum se
ştie, fapte de limbă vechi, arhaisme: dodii, brânci, seamă, iveală, vileag, hac
etc., forme gramaticale vechi: ziuă, roate, cậmpii, lắturi etc., construcţii
vechi: aminte, afund, îndelete. Moştenirea acestor locuţiuni a condus şi
conduce încă la varietatea şi expresivitatea comunicării. Prin intermediul
locuţiunilor se exprimă cultura noastră materială şi spirituală, mentalul
nostru, ocupaţiile noastre prioritare, modul nostru particular al relaţionării cu
timpul şi spaţiul, cu alte popoare, tipologia umană, credinţa religioasă, vechi
obiceiuri, tradiţii. Locuţiunile proprii limbii române reprezintă cristalizări ale
unor reprezentări individualizate a experienţei de viaţă, care conturează un
mod specific de gândire şi exprimare. Ele ilustrează colectivitatea în cele
mai felurite ipostaze, apar în comunicarea individuală ca dovadă elocventă a
integrării lingvistice a individului în limba naţională, chiar ca dovadă a
creativităţii individuale.
Locuţiunile denumesc noţiuni întocmai ca şi cuvintele: băgare de seamă,
a da drumul, de vază, cu dare de mână, din topor, a lua parte, a avea de
gând, a da din gură, cu scaun la cap etc. Pot stabili relaţii la nivel
propoziţional: împreună cu, odată cu, afară de, în urma, în ciuda, în pofida
etc. şi la nivel frastic: cu toate că, chiar dacă, de vreme ce, îndată ce, pe
când, ca şi cum, ca şi când, de parcă, măcar că etc.
Locuţionalizarea sa produs de regulă prin abstractizarea sau golirea de
sens a unor termeni: caii de la bicicletă, în dorul lelii, dea valma, cu
ghiotura, a băga fitile etc., prin elipsă: ţine minte, la cheie, în cap, cu cap, cu
minte, a o scoate la cap, din cap, cu carul etc., prin comparaţie: cât o ceapă
degerată, can palmă, ca pe ace, cât negru sub unghie, ca naiba etc., prin
repetiţii: an de an, clipă de clipă, zi de zi, faţăn faţă, cap în cap, cap la cap,
nas în nas etc.
Locuţiunile combină cele două valori: denominativă şi expresivă.
În vederea definirii locuţiunilor, am supus analizei morfosintactice şi
lexicosemantice un corpus de îmbinări lexicale, excerptate din dicţionare
explicative, normative şi speciale, dar şi din cele mai importante lucrări de
gramatică, pe care autorii menţionaţi le consideră locuţiuni. Am identificat
unele criterii, pe baza cărora, delimitarea acestor unităţi frazeologice să fie
mai sigură.
Prezentăm, în rezumat, unele dintre aceste criterii de identificare a
statutului locuţional al unor îmbinări lexicale.
Cel mai important criteriu este pierderea autonomiei lexicogramaticale a
cuvântului. Astfel, cuvinte precum seamă, iveală, vileag, sponci, şest, toi,
pofida, aminte ş.a. nu apar decât în locuţiuni, semn sigur că şiau pierdut
autonomia. În ciuda acestei evidenţe, dicţionarele româneşti continuă să
menţioneze statutul de substantive ori adverbe al acestora, neglijând faptul
că acest statut lear permite funcţionarea ca substantive, respectiv adverbe.
Existenţa unor cuvinte a căror formă locuţională nu poate fi folosită decât în
locuţiuni: berbeleacul, adevăratelea, binelea sau sa învechit: roate din a
merge ca pe roate şi a băga beţen roate, întru din întru totul. Un alt criteriu
cu ajutorul căruia stabilim statutul de grup locuţional al unei îmbinări este o
diminuare a capacităţii de funcţionare a cuvântului respectiv în afara
grupului. Restrângerea autonomiei morfosintactice a substantivului din unele
îmbinări permite interpretarea grupului respectiv ca locuţiune. Nu orice
valenţe ale substantivului se actualizează în locuţiuni: a face multe / puţine
concesii / complimente / cumpărături / fasoane/ glume / greşeli / mofturii, a
face multă / oarecare / puţină avere / curăţenie / ordine / băşcălie / linişte /
lumină / morală / concurenţă / treabă/ tăcere … Tendinţa utilizării
substantivului întro anumită formă şi combinaţiile preferenţiale indică
locuţionalizarea îmbinării lexicale. Când se constată o restrângere sau o
anulare a disponibilităţilor combinatorii ale substantivului, în contextul unei
coeziuni semantice a elementelor, se poate vorbi de locuţiune: a face plinul
/ curte (cuiva) / faţă / ochi / picioare / circ / feţefeţe / gât / cunoştinţă /
blatul / jocul (cuiva) / rost / haz / abstracţie de…/ apel la…/ cinste (cuiva)/
excepţie / imposibilul / ravagii / tapaj / trotuarul / parte / pluta / praf /
recurs ş.a.
Un alt criteriu îl constituie existenţa unor forme gramaticale nemotivate
contextual. De pildă, pronumele personal de persoana a IIIa feminin,
singular în acuzativ e prezent nejustificat în unele locuţiuni, fiind
nereferenţial: a o lua la sănătoasa, a o lua razna, a o lua înainte / înapoi / la
dreapta / la stânga / pe ţigăneşte / pe englezeşte ş.a.m.d. La fel, forma de
feminin / neutru plural a participiului din locuţiuni ca: pe sărite, pe ghicite,
pe negândite, pe nemâncate, pe furate ş.a. nu e motivată de dependenţa faţă
de un substantiv feminin / neutru plural (când acordul o impune: rânduri
sărite, cuvintele ghicite, lucruri negândite). Şi alte elemente locuţionale au
forme nemotivate, cum sunt femininul adjectivului „articulat” din a o lua la
sănătoasa, numeralul „trei” din a lua la trei păzeşte, singularul
substantivului din a o lua la picior, a sta de vorbă, pluralul substantivului
din a sta pe gânduri, singularul aceluiaşi substantiv din a avea de gând,
pluralul substantivulelor din aşi aduna minţile, a fi la cuţite, articolul
nehotărât din: a veni întrun suflet, întrun gând, întrun glas, întro ureche .
Desigur e greu, uneori chiar imposibil de stabilit statutul unei îmbinări
lexicale. Se impune luarea unei decizii, mai ales în analiza didactică a unor
astfel de îmbinări. Am încercat în teza noastră să subliniem că trebuie să se
ţină cont de funcţionarea de ansamblu a grupului, funcţionare asigurată de
sensul unitar şi de comportamentul gramatical unitar.
Aşa cum am încercat să sugerăm, locuţiunile româneşti vechi au apărut
ca îmbinări formate conform regulilor “tehnicii libere” a vorbirii, care cu
timpul, prin dificultatea înţelegerii tiparului, prin modificări semantice, prin
opacizarea relaţiilor dintre elemente au devenit construcţii fixe. Din nevoia
din ce în ce mai mare de a introduce în limbă semne care să denumească noi
realităţi extralingvistice au apărut împrumuturile şi diversele tipuri de calc
frazeologic. Pentru îmbinările bazate pe verbul a face este evident că limba
franceză a oferit românei numeroase exemple, cele mai multe dintre acestea
fiind calchiate: a face act de prezenţă < faire acte de présence, a face aluzie
< faire allusion, a face carieră < faire carrière, a face cauză comună cu…<
faire cause commune avec…, a face avansuri cuiva < faire des avances…, a
face fasoane < faire des façons, a face ravagii < faire des ravages, a face
sport / schi / teatru < faire du sport / ski / théâtre, a face naveta < faire la
navette, a face plinul < faire le plein, a face senzaţie < faire sensation, a
face o reverenţă < faire une révérence etc.
Gradul sporit de sudură al acestor îmbinări se manifestă prin
incapacitatea substantivului de a funcţiona morfologic şi/sau sintactic.
Această incapacitate, după cum sa văzut, este un argument al statutului
locuţional.
Tipurile de locuţiuni din limba română sunt prezentate în subcapitolele
referitoare la locuţiunile substantivale, adjectivale, adverbiale, verbale
ş.a.m.d. Fiecare tip de locuţiune este prezentat cu ajutorul caracteristicilor
structurale şi semantice.
Un capitol important este cel despre expresivitatea locuţiunilor. Victor
V. Grecu susţine ideea că „Pentru ca vorbitorii să exprime mai clar, mai
precis, mai nuanţat ideile simt adesea nevoia de a se folosi de mai multe
cuvinte, care exprimă aproximativ acelaşi conţinut logic, noţional. În vorbire
se folosesc frecvent sinonimele pentru realizarea comunicării, a clarităţii şi a
proprietăţii exprimării.” (Grecu, Limba română contemporană. Lexicologia,
ediţia a IIa revăzută şi augmentată, vol. II, Sibiu, Editura Alma Mater, 2003,
p.91). Am preluat şi ideea că „sinonimele reflectă în esenţă evoluţia
progresivă a limbii, pentru sensuri noi apărute folosinduse mai multe
complexe sonore, pe baza coincidenţei sau apropierii unor însuşiri.” (ibidem)
pentru a evidenţia faptul că locuţiunile exprimă mai nuanţat şi mai expresiv
aceleaşi conţinuturi decât o fac cuvintele echivalente semantic, adică
sinonimele lor.
Am subliniat în teza noastră de doctorat faptul că locuţiunile au diferite
grade de expresivitate. De cele mai multe ori, locuţiunile care au
expresivitate sporită în raport cu echivalentele lor se bazează pe comparaţii,
repetiţii şi metafore. Am constatat că prin utilizarea locuţiunilor şi
expresiilor se obţin efecte stilistice aparte, efecte care vizează sublinierea
ideii, aspectul gradual al însuşirilor, caracteristicilor, diferenţierea unor
noţiuni, ironia, umorul, luarea în derâdere a defectelor omeneşti. Vorbitorul
întrebuinţează întrun fel propriu locuţiuni şi expresii româneşti, la fel ca şi
scriitorii. Dacă vorbitorul obişnuit nu apelează la locuţiuni şi expresii în mod
deliberat, ci mai curând din obişnuinţă, nu la fel stau lucrurile cu scriitorii
care folosesc cu intenţii clare, în scop estetic aceste îmbinări lexicale.
Fantezia creatore a poporului român a făcut posibilă crearea unor asemenea
locuţiuni şi expresii extrem de expresive: a da apă la moară, a da apă la
şoareci, a bate apan piuă, a bate câmpii, bătut în cap, fără cap şi coadă,
greu de cap, aşi lua lumea în cap, cu cap, până peste cap, vai de capul lui,
ca nelumea, ca pe ace, ai ieşi un sfânt din gură etc. E cât se poate de
limpede că prezenţa acestor locuţiuni şi expresii are rolul de a concretiza sau
materializa noţiuni abstracte (bătut în cap, destupat la minte, larg la mână,
bătaie de cap, învăţătură de mite etc.), de a exprima plastic noţiuni generale
(a lua la rost, a o lua la sănătoasa, ai veni de hac etc.). Iorgu Iordan este
lingvistiul care dă prioritate stilurilor individuale, în sensul că expresivitatea
unie opere literare se află întro relaţie de condiţionare cu particularităţile
stilistice ale limbii care permit scriitorului selectarea celor mai potrivite
locuţiuni şi expresii cu ajutorul cărora îşi construieşte imaginarul lingvistic.
Operele lui Creangă, Eminescu, Caragiale, Sadoveanu reprezintă, din acest
punct de vedere, actualizarea proprie a unor asemenea elemente ale limbii.
Limbajul peronajelor din oprele scriitorilor nu e o banală reproducere a
limbajului spontan, ci o selectare condiţionată de funcţia artistică, dar şi de
particularităţile lingvistice individuale. În fond, cele mai multe dintre
efectele de stil se obţin printro anumită întrebuinţare a limbii, a lexicului şi
a unităţilor frazeologice. Fără doar şi poate, în opera artistică există o zonă
lingvistică a comunicării, dar şi una a expresivităţii. Aceasta din urmă
înseamnă selectarea şi asocierea cu lexicul comun a unor locuţiuni şi
expresii sugestive, plastice. La nivelul frazeologic al limbajului,
expresivitatea e o manifestare a afectivităţii, a reacţiei sensibile faţă de
realitate, alături de „dimensiunea” raţională. Această afectivitate sporită face
posibilă selectarea unor expresii şi locuţiuni care aparţin perspectivei
emoţionale asupra realităţii. Expresiile şi locuţiunile reflectă reacţiile
afective, perspectiva emoţională prin care se reacţionează la tot ce ne
înconjoară. Orice comunicare, literară şi nonliterară, poate fi supusă
observaţiei nu doar din perspectiva sistemului, a limbii, a cuvintelor şi
normelor de compunere, ci şi din perspectiva individualităţii vorbitorului
care actualizează şi din sistemul frazeologic acele locuţiuni şi expresii pe
care le consideră cele mai potrivite să exprime reacţiile lui emotive, dar şi
obiective. Această comunicare se distinge adeseori de altele de acelaşi fel nu
doar prin lexic, ci mai cu seamă prin unităţile frazeologice care dau culoare
exprimării, dau identitate inconfundabilă: Creangă e Creangă nu doar printr
un text în care îşi aminteşte copilăria, ci mai ales prin limba operei sale, o
limbă cu identitate evidentă dată, printre altele, de încărcătura expresivă a
unităţilor frazeologice: a mă ridica băieţaş, drăgăliţăDoamne, în toată
puterea cuvântului, făceau mare cinste, ageră la minte, la urma urmelor,
înaintat în învăţătură până la genunchiul broaştei, cu ghiotura, îmi
scăpărau picioarele, cu binişorul, cu tragere de inimă, de tot soiul, bătaie de
joc, îmi ardea sufletul etc. Creangă apelează la fondul de înţelepciune
populară, preluând în special îmbinări lexicale fixe relevante, pe care le
reîncarcă cu forţă de exprimare în contextul naraţiunii sale.
Se ştie că stilul beletristic nu se supune normării riguroase a limbii literare,
fiind deschis tuturor registrelor limbii naţionale. Şi un bun vorbitor al limbii
sale îşi potenţează exprimarea cu ajutorul unităţilor frazeologice. Adeseori,
cu ajutorul acestor semne complexe construieşte o lume semantică,
descifrând întrun chip unic anumite sensuri. Se întâmplă ca această
înţelegere să sensibilizeze, să emoţioneze, să solicite o participare specială a
interlocutorului. Procesul de semnificare înseamnă şi corecta, expresiva
întrebuinţare a unităţilor frazeologice. Acestea nu doar exprimă în mod
expresiv mentalitatea noastră, cultura noastră, ci accentuează anumite
dimensiuni ale structurilor lingvistice contextuale. Semnificaţia estetică a
unui text este dată de complementaritatea unor fapte lingvistice, între care şi
unităţile frazeologice.
Se afirmă pe bună dreptate că locuţiunile exprimă mentaliatatea unui
popor, a unei colectivităţi. Prin mentalitate înţelegem gândirea tipică şi la
comportamentul tipic unui om sau unui grup, un anume mod de a vedea
lucrurile, anumite principii morale pe care se întemeiază acest fel particular
de a gândi sau, pur şi simplu, o viziune asupra lumii. Din punctul de vedere
al limbii, mentalitatea se oglindeşte în locuţiunile şi expresiile sale specifice.
În limba română, certitudinea celor enunţate îşi găseşte variate forme
de exprimare, mai multe chiar decât exprimarea incertitudinii. Iată câteva
locuţiuni ale exprimării certitudinii: cu siguranţă, cu certitudine, fără doar şi
poate, fără îndoială, fără discuţie, fără comentarii, deasupra oricărei
îndoieli / discuţii / interpretări / oricărui comentariu, de bună seamă ş.a.
Mentalitatea dominantă a unui popor se dezvăluie, de multe ori, prin
intermediul seriilor sinonimice cu mulţi termeni. Limba reflectă şi cantitativ
temele dominante ale unei gândiri. Nu întâmplător, lenea, prostia, minciuna,
beţia dispun în româna colocvială de o exprimare bogată, mai ales în ce
priveşte nivelul lor superlativ: prost de bubuie, minte de îngheaţă apele, bea
de stinge, leneş de pute locul sub el.
Am putea rezuma mentalitatea impreciziei prin expresia merge şi
aşa!, şi nu prin numai şi numai aşa!. Dar, tot atât de bine, am putea crede că,
de frica de a nu greşi şi din grija de a nu (se) înşela, vorbitorul preferă
aprecieri aproximative. În locul unei cuantificări, adică al precizării
cantităţii, atât de utile nu doar cercetării ştiinţifice – cum sar putea crede
ci chiar unei banale observaţii, se preferă utilizarea unor locuţiuni, mărci de
aproximare precum: în jur de, în jurul, un fel de, un soi de, destul de,
nici...nici..., mai mult sau mai puţin, pe la (ora trei), ceva de genu’, ani în
şir, ani la rând, hăt departe, între două vârste, mâinepoimâine, cât pe ce,
cevaceva ş.a.
Nesiguranţa fixării genului proxim din definirea unor noţiuni ia, în
unele cazuri, forma unei identificări aproximative, bazate pe o comparaţie cu
mărci specifice: un fel de (Proprietatea a devenit un fel de puşculiţă de
partid; EuroTV – un fel de OTV al Bacăului), un gen de (rockul e un gen
de muzică), un soi de (speranţa e un soi de fericire), de tipul (stimulatoare de
tipul amfetaminelor), de genul (un bărbat de genul lui Peter O’Toole), de
felul (oameni de felul tău), în genul (Google lansează un serviciu video în
genul Youtube), ceva de genu’ (ghid pentru bac sau ceva de genu’ ăsta).
În ce priveşte cuantificarea, se constată că majoritatea caracteristicilor
unor obiecte pot avea nu doar gradele de intensitate cunoscute, ci şi o
intensitate graduală, între limitele subiective ale intensităţii maxime şi
minime. Aceasta se exprimă cu ajutorul unor combinaţii fixe precum: destul
de (un motiv destul de sigur), suficient de (norme suficient de flexibile),
îndeajuns de (nu e îndeajuns de bun), atât de (informarea este atât de
importantă; sunt prea mici pentru o funcţie atât de mare), aşa de (nu e aşa
de simplu cum credeţi), mai mult sau mai puţin (idei mai mult sau mai puţin
interesante), nici (puternic), nici (slab).
Pentru gradul superlativ al aprecierii unei însuşiri, limba română
dispune de foarte multe şi variate mijloace de exprimare. Doar adverbul
foarte care însoţeşte adjective şi adverbe trebuie considerat marcă
gramaticală a acestui grad. Toate celelalte construcţii au diferite grade de
expresivitate, expresivitate care le exclude din inventarul mărcilor
gramaticale şi le include în cel al mărcilor expresive ale superlativului. Între
acestea, combinaţii fixe ca grozav / teribil / nemaipomenit / îngrozitor /
extrem / extraordinar / deosebit de (inteligent) sunt frecvent întâlnite.
Imprecizia cuantificării unei mulţimi formate din obiecte sau fiinţe
numărabile este marcată foarte variat. De regulă, apare exprimată cu ajutorul
unor locuţiuni grupate în două serii. În prima, colocaţiile adjectivale au
semnificaţia „mulţi, multe”: o groază de (lucruri), o mulţime de (examene),
un morman de (gunoaie), o sumedenie de (modele), o grămadă de (siteuri),
o droaie de (malluri), o puzderie de (stele), o cârcă de (comisioane), un
purcoi de (bani), un vraf de (acte), o avalanşă de (moţiuni), marea
majoritate (a studenţilor), (o) mare parte (dintre ei). În a doua serie intră
colocaţii cu semnificaţia „puţini, puţine”: o mână de (oameni), un pumn de
(bani). Cât priveşte cuantificarea imprecisă a substantivelor nenumărabile, se
folosesc colocaţii ca: un pic(uţ) de (mândrie), o doză de (încredere), o umbră
de (cinste), o fărâmă de (speranţă), o brumă de (cultură).
Un adverb frecvent folosit pentru exprimarea aproximării este mai.
Aproximarea timpului, de pildă, se poate face şi cu ajutorul acestuia în
combinaţii uzuale precum: mai ieri (era copil), mai (în)totdeauna (e
elegant), (nu refuza) mai niciodată (pe nimeni), (este) mai mereu (ocupată),
mai acum (un an erai căsătorit), (până) mai anul trecut / luna trecută (puteau
admira peisajul), mai devreme sau mai târziu (va înţelege), (sa sculat) mai
an (bădiţa Traian).
Aproximarea spaţiului, la fel: mai oriunde (se duc, sunt întâmpinaţi
cu răceală), (sa plimbat) mai peste tot, (expuse vânzării) mai pretutindeni,
(bănci presărate) mai în tot locul, (nu se găseşte) mai niciunde (marfa asta).
Şi aproximarea modului sau manierei se face cu ajutorul acestui
adverb fixat în locuţiuni ca: mai ales, mai exact, mai precis, mai nou, mai
degrabă, şi mai şi, dar şi cu adverbe şi locuţiuni modale: cumva, oarecum,
nicicum, întrucâtva, aşa şi aşa, cum, necum, cât pe ce, oare ş.a.
Am repartizat aceste îmbinări lexicale fixe în funcţie de semnificaţia lor
expresivă în următoarele clase locuţionale:
Locuţiuni ale inutilităţii: în zadar, ia luat boii de la bicicletă, frecţie
la un picior de lemn, cooperativa munca în zadar, sa dus pe apa Sâmbetei,
nare rost să, a căra apă cu ciurul, de flori de cuc, de florile cucului, nici să
dai cu tunul;
Jocuri tautologice: face ce face, antică şi de demult, nu senţelege om
cu persoană, din nou iarăşi, aşadar şi prin urmare, vorbeşte ca să nu tacă,
vorbim discuţii, calcăn picioare, cum şi în ce fel, de colo colo;
Locuţiuni ale comparaţiei: (scandal) cât casa, cât ai zice peşte, cât
bradu’, can palmă, ca ziua, ca niciodată, can filme, ca lumea, ca nelumea,
ca zăpada, fură can codru’, ca la uşa cortului, seneacă ca ţiganu’ la mal,
înaintează ca racu’, ca nou, can Texas, ca din gură de şarpe, ca nuca’n
perete, ca o fiară, (merge) ca unsă, ca din puşcă, cât un purice, cât negru
sub unghie, cât o şchioapă, a se avea precum câinele cu pisica, (credincios /
a trăi / a duce o viaţă) ca un câine, (trage) ca un bou, (bun) ca pâinea caldă,
(frumoasă) ca luna de pe cer, ca la noi, la nimeni, ca dracu, ca la carte,
(suav) ca o garofiţă, cât ai clipi, ca pe apă, ca pe ace;
Locuţiuni cu repetiţie: din când în când, picior peste picior, rând pe
rând,
Locuţiuni ale nerăbdării: arde de nerăbdare, îi ard călcâiele, îi arde
buza, pleacă / merge / iese ca din puşcă, stă ca pe jar;
Locuţiuni ale adevărului, evidenţei şi minciunii: a da de gol, pe bune,
întradevăr, de bună seamă, pe la spate, în faţă, face lumină, saren ochi;
Locuţiuni ale răzgândirii: antorso ca la Ploieşti;
Locuţiuni ale manipulării: trage sforile, bate şaua să priceapă iapa;
Locuţiuni ale superlativului: frumoasă de pică / de mai mare dragul /
de toată frumuseţea, prost de dă în gropi, frig de crapă pietrele, cel mai tare
din parcare, a controla la sânge, prăpădul lumii, cât se poate de, doldora
de, adevărul adevărat, adevărul golgoluţ, care mai de care, câtă frunză şi
iarbă;
Locuţiuni ale aproximării: în jur de, în jurul, un fel de, un soi de, o
doză de, o fărâmă de, o brumă de, o mână de, un timp, o vreme, nici...nici,
mai mult sau mai puţin, pe la (ora trei), un pumn de, un vraf de, o sumedenie
de, o groază de, o nuanţă de, o umbră de, o serie de, un plus de, ceva de
genu’, marea majoritate, tot felul de, o puzderie de, o avalanşă de, ani în şir,
ani la rând, suficient / îndeajuns /destul, o palmă de, o azvârlitură de băţ,
hăt departe, între două vârste, mâinepoimâine, ba azi, ba mâine, cât pe ce,
cevaceva, (rezultate) după ureche, o cârcă de (bani), de ani buni;
Locuţiuni ale proximităţii: la doi paşi, o clipă, un moment;
Locuţiuni ale localizării: hăt departe, undeanţărcat dracu copiii, în
inima, în miezul, o azvârlitură de băţ, la dracu’n praznic, cât vezi cu ochii;
Locuţiuni ale timpului: în toiul (discuţiei), deun car de ani, (mai) din
timp, la ore târzii, data asta, zilele trecute, ziuan amiaza mare, când o face
plopul mere şi răchita micşunele, cât ai bate din palme, cât ai zice peşte, de
cu noapte, de cu seara;
Locuţiuni ale stărilor fiziologice, senzaţiilor: mie dor / lene / lehamite
/ somn / foame / sete / groază / ciudă, mi se face frig / teamă / dor / rău /
chef / poftă, i sa pus nodu’n gât, ca vai de el, din păcate, pe nemâncate, ai
lăsa gura apă, al trece toate sudorile / sudori reci, a i se urca sângele la
cap, a muri de frică, a i se ridica părul (măciucă), al lua ameţeala, i sa
ridicat păru’n cap, a face pipi, al apuca dracii, mi se rupe sufletul / inima,
cu / fără tragere de inimă, a i se face chef de, a i se fâlfâi;
Locuţiuni ale cantităţii: cu ţârâita, o nimica toată;
Locuţiuni ale certitudinii: de bună seamă, fără doar şi poate, fără
îndoială, fără discuţie, mai mult ca sigur, în mod sigur / cert / evident, cu
siguranţă / certitudine;
Locuţiuni ale modalităţii deontice: cu necesitate, în mod necesar;
Locuţiuni ale modalităţii apreciative: din fericire, din păcate, din
nenorocire, în mod straniu;
Locuţiuni ale reformulării: cu alte cuvinte, altfel spus, altcumva spus,
mai bine zis, mai exact, mai precis, (şia apărat avutul), mai precis, cum ar
veni, cum sar spune;
Locuţiuni ale exemplificării: de exemplu, de pildă, şi anume;
Locuţiuni ale adăugării: în plus, pe lângă asta, de asemenea, de
altminteri, de altfel, una peste alta;
Locuţiuni ale specificării: mai ales, mai cu seamă, în special;
Locuţiuni ale ordonării: în primul rând, în al doilea rând, în ultimul
rând, mai întâi, pe urmă, mai înainte de toate, în sfârşit, mai ales, la final,
pe final, în cele din urmă, în altă ordine de idei, de data asta;
Locuţiuni ale confruntării: pe de o parte...pe de altă parte, în vreme ce
X face asta, Y nu face;
Locuţiuni ale echivalării: la fel, tot aşa / astfel;
Locuţiuni ale rezumării: în esenţă, pe scurt, în două cuvinte, întrun
cuvânt, prin urmare, în rezumat, în concluzie, în două vorbe;
Locuţiuni ale contrazicerii: din contra, în schimb;
Locuţiuni ale morţii: aşi da obştescul sfârşit, a da colţul, a da ortul
popii, aşi da ultima suflare, a înceta din viaţă, a trece pe lumea cealaltă, îl
caută moartea peacasă, a fi pe sfârşite, a fi pe ducă, ai bate ceasul, ai
cânta popa;
Locuţiuni ale gesticii: a da din umeri, a ridica din umeri, aşi muşca
limba;
Locuţiuni ale mentalităţii şi modului de viaţă: a pune boii înaintea
carului, a boteza vinul, a pune beţen roate, trage unul hăis şi altul cea, a se
culca odată cu găinile, a face pe dracu’n patru, a trage cu ochiul / cu
urechea, aşi face damblaua, aşi face de cap, a face pomană, a da în gât, cu
curu’n două luntri, aşi da cu părerea, a se avea bine cu, a trage sfori, a
avea toane, a scăpa ca prin urechile acului;
Locuţiuni ale generalizării: în mare, în general, în bună parte, marea
majoritate, în majoritatea, pe scară largă;
Locuţiuni ale caracteristicilor, trăsăturilor obiectelor: (preţuri) de tun,
(un articol) ca vai de el, (ghiozdan) de firmă, (marfă) de duzină, apă
chioară, bătător la ochi;
Un capitol al tezei noastre de doctorat prezintă Aspecte metodice şi
didactice ale predării şi însuşirii locuţiunilor de către studenţii străini.
Necesitatea studierii locuţiunilor devine evidentă mai ales în procesul
de învăţare a unei limbi străine. Nu e suficient, pentru a vorbi corect acea
limbă, să cunoşti doar cuvinte din lexicul de bază şi reguli gramaticale, ci
trebuie să înveţi şi combinaţiile lexicale. Se întâmplă adeseori că unei
asocieri de cuvinte dintro limbă să nui corespundă asocierea aceloraşi
cuvinte în altă limbă (de pildă, expresiei din engleză to have a dance with
nui corespunde *a avea un dans cu, ci colocaţia verbală a dansa cu). În
limbajele specializate, cunoaşterea locuţiunilor tehnice e unanim
recunoscută. Orice bun specialist întrun domeniu oarecare trebuie să
cunoască şi să utilizeze combinaţii lexicale fixe specifice domeniului său (de
pildă, în domeniul bancar: operaţiuni bancare, obligaţiuni garantate,
obligaţiuni negarantate, obligaţiuni subordonate, piaţă monetară, piaţa
primară a titlurilor de stat, piaţa scontului, sistem de bancă electronică,
titluri de stat etc.)
Uniunea Europeană presupune, pe lângă multe unificări ale unor
sisteme şi valori diferite, o corectă înţelegere. Această înţelegere înseamnă a
găsi cele mai bune echivalente ale combinaţiilor libere şi fixe în limbaţintă.
Dacă pentru limba română nu va exista principalul instrument, adică un
dicţionar al celor mai frecvente combinaţii lexicale fixe, traduse în celelalte
limbi europene, înseamnă că orice traducere va fi inexactă. Necesitatea
cunoaşterii acestor îmbinări lexicale, a locuţiunilor îndeosebi, derivă din
inexistenţa unor modele universale de combinaţii ale cuvintelor şi din
specificitatea fiecărei limbi de a avea preferinţe, restrângeri şi interdicţii
combinative.
În acest sens, am introdus în manualul de predare a limbii române
pentru studenţii greci (Michail, LacrimaMadilena, Limba română pentru
greci, Salonic, Casa de redacţie Antonis Stamoulis, 2008) cele mai uzuale
locuţiuni şi expresii româneşti, a căror frecvenţă sporită în limbă impune
cunoaşterea lor de către vorbitorii străini. Pentru a facilita însuşirea lor, le
am grupat în funcţie de verbul de bază. Astfel, pentru a da: a da explicaţii, a
da exemple, a da examen, a da telefon, a da înapoi, a da mâna, a da
împrumut, a da foc, a da în primire, aşi da seama, a da afară (p.4950),
pentru a (se) face: a face o vizită, a face o excursie, a face o plimbare, a face
o partidă de şah, a face o glumă, a face o propunere, a face cumpărături,
a face piaţa, a face curăţenie (p.54), a se face bine, a se face lumină, a se
face seară, a se face noapte (p.81), pentru verbul a (se/şi) pierde: a pierde
din vedere, aşi pierde cunoştinţa, aşi pierde cunoştinţa, aşi pierde minţile,
aşi pierde urma. Pentru a demonstra faptul că locuţiunile sunt echivalente
ale unor cuvinte, am exemplificat cu: a da lămuriri, a da explicaţii, a vărsa
lacrimi (p.199), cu totul, peste tot, (bun) de tot, mie tot una, cu toate
acestea, cu toate că, înainte de toate (p.211).
Frazeologia rămâne un compartiment lingvistic destul de neglijat. El
se află la interferenţa lexicului cu sintaxa, cuprinzând îmbinările lexicale
fixe, cel mai adesea numite locuţiuni şi expresii. Cele mai multe unităţi
frazeologice sunt din fondul vechi al limbii populare (de cu ziuă, a băga în
sperieţi, a da apă la moară, a băga de seamă etc.). Alte unităţi frazeologice
sunt împrumutate sau calchiate, în special din limba franceză: a lua act de
prezenţă, a trece în revistă, a cădea de acord, prin intermediul, a avea în
vedere etc.
Corecta folosire a locuţiunilor şi expresiilor constituie, în opinia
noastră, cel mai bun atestat al simţului limbii. Ele reprezintă dovada unei
foarte bune însuşiri a bagajului frazeologic.
O problemă importantă este aceea a conservării lor prin menţinerea în
uz, prin cunoaşterea exactă a semnificaţiei lor, prin lectura operei marilor
noştri scriitori. Această problemă e strâns legată de procesul de predare a
limbii române ca limbă străină, pentru că adeseori, în absenţa unor explicaţii
semantice corecte, acestea sunt folosite defectuos, mai cu seamă, din punct
de vedere stilistic şi semantic.
Această teză de doctorat propune identificare unor criterii de
identificare a locuţiunilor, stabilirea tipologiei acestora, evidenţierea
expresivităţii lor în raport cu cuvintelesinonime şi subliniază importanţa
bunei cunoaşteri a acestora prin metode adecvate învăţării limbii române ca
limbă străină.
Am încercat să demonstrăm punctul nostru de vedere asupra
expresivităţii locuţiunilor, evidenţiind diversitatea acestora şi capacitatea lor
de a dezvălui elemente de cultură a poporului român. Un alt obiectiv al tezei
noastre de doctorat a fost acela al precizării unor aspecte didactice şi
metodice ale predării unităţilor frazeologice, în special ale predării
locuţiunilor pentru studenţii străini. Am demonstrat că studenţii străini pot
obţine o reală competenţă lingvistică, dacă vor fi puşi în contact cu modul
specific de a actualiza regulile compoziţionalităţii semantice şi sintactice.
Am pledat pentru introducerea gradată a locuţiunilor în lecţiile de limba
română: locuţiunile verbale şi derivatele lor locuţionale la verbele suport: a
da, a face, a fi, a avea, a lua, a sta, a pune etc., locuţiunile conective în
lecţiile de predare a relaţiilor sintactice intrapropoziţionale şi frastice. Teza
noastră de doctorat este rezultatul unui proiect asupra strategiilor de predare
a locuţiunilor limbii române studenţilor străini.
BIBLIOGRAFIE
1. Academia Română, Institutul de Lingvistică « Iorgu Iordan », Enciclopedia
limbii române, (coord. Acad. Marius Sala), Bucureşti, Ed. Univers
Enciclopedic, 2001.
2. Andriescu, Alexandru, Stil şi limbaj, Iaşi, Ed. Junimea, 1997.
3. Anghel, Petre, Cuvântul şi cuvintele, Bucureşti, Ed. Aramis, 1999.
4. Anghel, Petre, Stilistica limbii române, Bucureşti, Ed. Aramis, 2000.
5. Asan, Finuţa, Ciobanu, Fulvia, Cuvintele compuse şi grupurile sintactice
stabile, în SMCF III, IV/1960.
6. Avram, Mioara, Cultivarea limbii şi frazeologia, în LR 5/1981.
7. Avram, Mioara, Cuvinte şi expresii interzise, în LLR 1/1990.
8. Avram, Mioara, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente
conjuncţionale în limba română, Bucureşti, EA, 1960.
9. Avram, Mioara, Folosirea unor unităţi frazeologice, în LR 6/1986.
10.Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, ediţia a IIa revăzută şi adăugită,
Bucureşti, Humanitas, 1997.
11.Avram, Mioara, Ortografia pentru toţi, Bucureşti, EA, 1990.
12.Avram, Mioara, Probleme ale exprimării corecte, Bucureşti, EA, 1987.
13.Avram, Mioara, Structura internă şi construcţia externă a unor formule cu
numerale, în LL 34/1995.
14.Bejan, D., Despre expresiile cu verbe impersonale unipersonale copulative, în
CL 2/1981.
15.Bejan, D., Prepoziţie + adverb, în CL XXI, 1976, nr.2.
16.Blaga, Lucian, Fiinţa istorică. Geneza metaforei şi sensul culturii, Cluj
Napoca, Ed. Dacia, 1997.
17.Boroianu, Ioana, Conceptul de unitate frazeologică; tipuri de unităţi
frazeologice (I), în LL 1/1974.
18.Boroianu, Ioana, Conceptul de unitate frazeologică; tipuri de unităţi
frazeologice (II ), în LL 3/1974.
19.Bougneau, Daniel, Introducere în ştiinţele comunicării, Iaşi, Polirom, 2000.
20.Brâncuş, Grigore, Saramandu, Manuela, Gramatica limbii române. Morfologia,
Bucureşti, Editura Atos, 1997.
21.Brâncuş, Grigore, Ionescu, A., Saramandu, Manuela, Limba română. Manual
pentru studenţii străini, Bucureşti, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2002.
22.Bulgăr, Gh., Despre structura locuţiunilor şi expresiilor româneşti, în " Lucrări
ştiinţifice", Institutul Pedagogic Galaţi, vol. IV/1970.
23.Bulgăr, Gh., Despre unele locuţiuni româneşti de tipul : " pe alese ", " de
mânecate ", "pe nevăzute ", în SCL 3/1960.
24.Bulgăr, Gh., Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1969.
25.Bulgăr, Gh., Limba Română, Bucureşti, Editura Vox, 1995.
26.Cadrul European de Referinţă pentru predarea limbii străine.
27.Canarache, Ana, Locuţiunea " faţă de ", în LR 1/1962.
28.Caracostea, D., Expresivitatea limbii române, Iaşi, Polirom, 2000.
29.Capotă, Teodor, Stereotipia lingvistică, în LLR 2/1979.
30.Caune, Jean, Cultură şi comunicare, Presses Universitaire de Grenoble, trad.
Rom. Mădălina Bălăşescu, Cartea Românească, 2002.
31.Ciobanu, Fulvia, Comparaţia adverbelor compuse, în SCL IV/1985.
32.Ciobanu, Fulvia, Cu privire la construcţiile care exprimă cumulul şi excepţia,
în LR 4/1962.
33.Ciobanu, Fulvia, Observaţii asupra prepoziţiilor şi a locuţiunilor prepoziţionale
în limba română, în SG II/1957.
34.Ciobanu, Fulvia, Unele aspecte ale corespondenţei dintre elementele
prepoziţionale şi cele conjuncţionale cu referire specială la locuţiuni, în SG
III/1959.
35.Ciobanu, Fulvia, Valorile prepoziţiilor în conjuncţie cu adverbele, în SG
III/1960.
36.Ciobanu, Fulvia, Hasan, Finuţa, Formarea cuvintelor în limba română. Vol. I.
Compunerea, Bucureşti, EA, 1970.
37.Colţun, Gh., Frazeologismele adverbiale : Semnificaţii şi valori, Chişinău, I şi
II LR 2 şi 3/1996.
38.Colţun, Gh., Frazeologia limbii române, Chişinău, Ed. Arc, 2003.
39.Colţun, Gh., Măsuri şi instrumente pentru determinarea greutăţii în
frazeologisme, în LLR 34/1994.
40.Colţun, Gh., Reflectarea perceperii timpului în frazeologisme, în LLR 4/1996.
41.Constantinescu Dobridor, Gh., Dicţionar de termeni lingvistici, Bucureşti,
Editura Teora, 1998.
42.Constantinescu Dobridor, Gheorghe, Morfologia limbii române, ediţia a IIa,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1996.
43.Cosăceanu, Anca, Littera, Ileana, Imaginar colectiv şi expresie lingvistică :
locuţiuni şi expresii idiomatice franceze referitoare la părţile corpului omenesc,
în SCL 2/1990.
44.Coşeriu, Eugenio, Introducere în lingvistică, Cluj Napoca, Editura Echinox,
1995.
45.Coşeriu, Eugen, Prelegeri şi conferinţe ( 199293 ), Iaşi, Institutul de Filologie
Română "Al. Philippide", Filiala Iaşi a Academiei Române.
46.Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, ediţia a IIa, Bucureşti,
Editura Albatros, 1995.
47.Coteanu, Ion, Forăscu, Narcisa, BiduVrănceanu, Angela, Limba română
contemporană.. Vocabularul, ediţie revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1985.
48.Coteanu, Ion, Stilistica funcţională a limbii române stil, stilistică, limbaj,
Bucureşti, EA, 1973.
49.Craşoveanu, D., Locuţiuni prepoziţionale, în Analele Universităţii din
Timişoara, Seria Ştiinţe Filologice, Vol. V/1967.
50.Craşoveanu, D., Pronume demonstrative în locuţiuni adverbiale, în LLR
1/1988.
51.David, Doina, Limbă şi cultură. Româna literară între 1880 şi 1920. Cu privire
specială la Transilvania şi Banat, Timişoara, Editura Facla, 1980.
52.David, Doina, Crestomaţie românească. Texte de limbă literară alese şi
adnotate, Bucureşti, EDP, 1978.
53.Diaconescu, Ion, Corelaţia sintactică, în LLR 3/1985.
54.Diaconescu, Paula, Sintagma în sistemul gramatical, în LR 6/1993.
55.Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti, Iaşi, Mydo Center, 1997.
56.Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a IIa, Bucureşti, Univers
Enciclopedic, 1996.
57.Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Nemira, 2001.
58.Dicţionarul limbii române, Bucureşti, Academia Română, 19131948.
59.Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a IIa,
Bucureşti, EA, 2005.
60.Dimitrescu, Florica, Asupra caracterului impersonal şi aspectiv al locuţiunilor
verbale, în SCL 2/1957.
61.Dimitrescu, Florica, Componenţa locuţiunilor în limba română, în SG I/1956.
62.Dimitrescu, Florica, Locuţiunile verbale în limba română, Bucureşti, EA, 1958.
63.Dimitriu, C., Gramatica limbii române explicată, I, Iaşi, Editura Virginia, 1994.
64.Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române. I, Morfologia, Iaşi,
Institutul European, Colecţia Universitaria 13, 1999.
65.Dinu, Mihai, Personalitatea limbii. Fizionomia vocabularului, Bucureşti,
Editura All şi Cartea Românească, 1996.
66.Dragomirescu, Gh. N., Îmbinările de cuvinte indivizibile analizabile şi
neanalizabile, în LL 8/1964.
67.Dragomirescu, Gh. N., Locuţiunile adverbiale, în LL 5/1961.
68.Dragomirescu, Gh. N., Problema locuţiunilor ca obiect al analizei gramaticale,
în LR 6/1963.
69.Drăganu, Nicolae, Elemente de sintaxă a limbii române, Lucrare postumă,
Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1945.
70.Drăganu, Nicolae, Compunerea cuvintelor în limba română, Timişoara, Editura
Amphora, 1998.
71.Drincu, Sergiu, Conjuncţii corelative, I în LLR 1/1994 şi II în LLR 34/1994.
72.Dubois, Jean, Giacomo, Mathee, Guespin, Louis, Marcellesi, Christiane,
Marcellesi, JeanBaptiste, Mevel, JeanPierre, Dictionnaire de linguistique,
Paris, Larousse, 1973.
73.Ducrot, Oswald, Schaeffer, Jean Marie, Noul Dicţionar Enciclopedic al
Ştiinţelor Limbajului, Bucureşti, Editura Babel, 1996.
74.Duda, Gabriela, Gugui, Aglaia, Wojcicki, Marie Jeanne, Dicţionar de expresii
şi locuţiuni ale limbii române, Bucureşti, Editura Albatros, 1985.
75.Dumistrăcel, Stelian, Expresii româneşti, Bucureşti, Institutul European,1997.
76.Dumistrăcel, Stelian, Lexic românesc. Cuvinte. Metafore. Expresii, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.
77.Dumistrăcel, Stelian, Locuţiunii şi expresii simple izolate din construcţii
bimembre, în LR 1/1981.
78.Evseev, I., Cuvânt, simbol, mit, Timişoara, Ed. Facla, 1983.
79.Ecco, Umberto, În căutarea limbii perfecte, Polirom, 1996.
80.Eminescu, Mihai, Despre limba cărturarilor români din Ardeal, în
M.Eminescu, Opere, vol. VI, Bucureşti, EA, 1963.
81.Frâncu, Constantin, Curente şi tendinţe în lingvistiica secolului nostru, Casa
editorială “Demiurg”, Iaşi, 1997.
82.Gallison, Robert, De la langue à la culture par les mots, Paris, Clé
International, 1991.
83.Găitănaru, Ştefan, Descrierea locuţiunilor prepoziţionale cu genitivul, în LR 3
4/1965.
84.Găitănaru, Ştefan, Criteriile deosebirii locuţiunilor prepoziţionale cu genitivul
de grupările libere, analizabile, LLR, 2, 1999, p. 1214.
85.GirySchneider, Jacqueline, Les noms construites avec "faire" : complements ou
predicats ?, în Langue francaise. Syntaxe des nomes, Paris, Larousse, fevrier,
1986, nr. 69.
86.GirySchneider, Jacqueline, Les predicats nominaux en francais. Les phrases
simples a verbe support, Geneve, Librairie Droz, 1987.
87.Giurescu, Anca, Les mots composes dans les langues romanes, Haga Paris,
Mouton, 1975.
88.Goga, Mircea, Limba română. Morfologie. Sintaxă. Ghid de analiză
morfosintactică, ediţia a IIa revăzută şi adăugită, ClujNapoca, Editura Dacia,
1998.
89.Goga, Mircea, Teste de limba română pentru admiterea în licee şi facultăţi,
ClujNapoca, Editura Cartimpex, 1998.
90.Goia, Vistian, Didactica limbii şi literaturii române pentru gimnaziu şi liceu,
Clujnapoca, Ed. Dacia, 2002.
91.Grecu, Victor V., Lingvistică generală şi comparată, Ediţia a IIa, Vol.I, Sibiu,
Ed. Alma Mater, 2002.
92.Grecu, Victor V., Limba română contemporană. Lexicologia, ediţia a IIa
revăzută şi augmentată, Sibiu, Ed. Alma Mater, 2003.
93.Gramatica limbii române, Vol. I, II, ediţia a IIa revăzută şi adăugită. Tiraj nou,
Bucureşti, EA, 1966.
94.Gramatica limbii române, Vol. I Cuvântul, II Enunţul, Bucureşti, EA, 2005.
95.Graur, Alexandru, Tendinţele actuale ale limbii române actuale, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1968.
96.Graur, Alexandru, Dicţionar al greşelilor de limbă, Bucureşti, Editura
Academiei, 1982.
97.Gross, Gaston, Degré de figement des noms composes, în Langages. Les
expressions figées, Paris, juin 1988, 1990.
98.Gross, Maurice, Les limites de la phrase figée, în Langages. Les expressions
figées, Paris, juin 1988, 1990.
99.Gross, Maurice, Les phrases figées en français, în L'Information gramaticale,
Paris, nr. 59, oct. 1993.
100. Gross, Maurice, Une classification des phrases figées du français, în Revue
Quebecoise de Linguistique, Vol. II, nr. 2, UQAM, Montreal.
101. Groza, Liviu, Arhaisme frazeologice de provenienţă franceză, în LL
III/1982.
102. Groza, Liviu, Câteva paralele frazeologice, în LL III/1987.
103. Groza, Liviu, Despre conceptul de unitate frazeologică, în AUB 1987.
104. Groza, Liviu, Despre jocurile de cuvinte în frazeologia limbii române, în LL
2/1996.
105. Groza, Liviu, Despre locuţiuni şi expresii, în LL 2/1996.
106. Groza, Liviu, Greşeli în folosirea unor unităţi frazeologice, în LL 34/1995.
107. Groza, Liviu, Unităţi frazeologice de provenienţă romanică în limba română
literară, în LL 3/1986.
108. Groza, Liviu, Variante ale unor unităţi frazeologice de provenienţă
franceză, în LL I/1984.
109. Gruiţă, G., Cuvinte compuse, în LLR 4/1983.
110. Gruiţă, G., Gramatică normativă, ediţie revăzută şi completată, Cluj
Napoca, Editura Dacia, 1998.
111. Gruiţă, G., Locuţiuni recente, în LL 1/1995.
112. Guţu Romalo, Valeria, Abaterea lingvistică, în LR 6/1961.
113. Guţu Romalo, Valeria, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi,
versiune nouă, Bucureşti, Humanitas Educational, 2000.
114. Guţu Romalo, Valeria, Morfologia structurală a limbii române, Bucureşti,
EA, 1968.
115. Guţu Romalo, Valeria, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973.
116. Hristea, Theodor, Contribuţii la studiul etimologic al frazeologiei româneşti
moderne, LR nr.6 / 1977.
117. Hristea, Theodor, Din problemele etimologiei frazeologice româneşti, în LR
2/1987.
118. Hristea, Theodor, Frazeologia şi importanţa ei pentru studiul limbii române,
în LL 1/1984.
119. Hristea, Theodor, Limba română. Teste rezolvate, texte de analizat şi un
glosar de neologisme, Bucureşti, Editura Petrion, 1998.
120. Hristea, Theodor, Probleme de cultivare şi de studiere a limbii române
contemporane, Bucureşti, Academia Universitara Athenaeum, 1994.
121. Hristea, Theodor, Probleme de etimologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1968.
122. Hristea, Theodor ( coordonator ), Sinteze de limba română, ediţie adăugită şi
îmbogăţită, Bucureşti, Editura Albatros, 1984.
123. Hristea, Theodor, Tipuri de calc în limba română, în LL IIIIV/1997.
124. Hristea, Theodor, Un calc lexical de structură : "floareasoarelui", în SCL
5/1973.
125. Hristea, Theodor, Ortografia şi ortoepia neologismelor româneşti (cu
referire specială la împrumuturile recente), LL, 1995, vol. II, p.3653.
126. Ioaniţescu, Eugen, Locuţiunile, în LR 6/1956.
127. Iordan, Iorgu, Limba română actuală. O gramatică a greşelilor, Bucureşti,
Editura Socec, 1947.
128. Iordan, Iorgu, Despre inovaţie în limbă, SCL, XI, nr.3, 1960, p.519527.
129. Iordan, Iorgu, Tendinţe sintactice în limba română actuală, SCL, XVII, nr.6,
1966, p.609622.
130. Iordan, I., Robu, Vl., Limba română contemporană, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1978.
131. Iordan, I., Stilistica limbii române, ediţie definitivă, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1979.
132. Iordan, I., Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Al., Structura morfologică a
limbii române contemporane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967.
133. Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 1997.
134. Irimia, Dumitru, Structura stilistică a limbii române contemporane,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
135. Labelle, Jacques, Lexiques grammaires compares : formes verbales figees
en francais du Quebec, în Langages. Les expressions figees, Paris, juin 1988,
1990.
136. Laporte, Eric, La reconnaissance des expressions figees lors de l' analyse
automatique, în Langages. Les expressions figees, Paris, juin 1988, 1990.
137. Lipshitz, E., La nature semanto structurelle des phraseologismes verbaux,
în Cahiers de lexicologie, XXXVIII, 1981.
138. Lombard, Alf, La langue roumaine. Une presentation, Paris, Editions
Klincksieck, 1974.
139. Lüder, Elsa, Procedee de gradaţie lingvistică, Iaşi, Editura Universităţii "Al.
I. Cuza", 1995.
140. Lyons, John, Introducere în lingvistica teoretică, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1995.
141. Magheru, Paul, Spaţiul stilistic, Reşiţa, Editura Modus, 1995.
142. Magheru, Paul, Noţiuni de compoziţie şi stil, Bucureşti, Editura Coresi,
1991.
143. Manoliu Manea, Sistematica substitutelor în româna contemporanã standard,
Bucuresti, 1968.
144. Maneca, Constantin, Cuvinte compuse în terminologia ştiinţifică şi tehnică
actuală, în SMCF I/1960.
145. Mareş, Lucreţia, Cuvinte regionale în locuţiuni şi expresii literare, în LR
2/1973.
146. Margerie, C. de, Moirand, S., Porquier, R., Les constructions verbales avec
"faire", "laisser", "voir" etc., în Le Francais dans le monde, Paris, nr. 98/1973.
147. Matei, Pamfil, Morfosintaxa limbii române contemporane, Sibiu, Ed. Imago,
2001.
148. Merlan, Aurelia, Sintaxa şi semantica – pragmatica limbii române vorbite.
Discontinuitatea, Iaşi, Editura Universităţii “Al.I.Cuza”, 1998.
149. Merlan, Aurelia, Sintaxa limbii române. Relaţii sintactice şi conectori, Iaşi,
Editura Universităţii “Al.I.Cuza”, 2001.
150. Merlan, Aurelia Voineag, Părţi de propoziţie insuficiente, AUI, XXXIX,
1993, 5769.
151. Micuşan, Cristina, Observaţii în legătură cu clasificarea morfologică şi
semantică a locuţiunilor adverbiale în limba portugheză contemporană, în SCL
2/1967.
152. Michail, LacrimaMadilena, Limba română pentru greci, Salonic, Casa de
redacţie Antonis Stamoulis, 2008.
153. Mihăilescu Urechia, Venera, Urechia, Alexandre, Considerations sur la
frequence des verbes dans les constructions phraseologiques roumaines et
francaises, în Actele celui deal XIIlea Congres Internaţional de Lingvistică şi
Filologie Romanică, Vol. I, Bucureşti, EA, 1970.
154. Mihaş, Constantin, Expresia " până unaalta", în CL 1/1983.
155. Mirska, Halina, Unele probleme ale compunerii cuvintelor în limba română,
în SMCF I/1967.
156. Munteanu, Ştefan, Paralelisme frazeologice, în LR 6/1988.
157. Munteanu, Ştefan, Cuvânt şi cultură, Timişoara, Ed. Amphora, 2000.
158. Munteanu, Ştefan, Stil şi expresivitate poetică, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică,
1972.
159. Neamţu, G.G., Conjuncţii ( locuţiuni conjuncţionale ) temporale, în
St.U.B.B., Philologia, XXIV, 2/1979.
160. Neamţu, G.G., Elemente de analiză gramaticală, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989.
161. Neamţu, G.G., Predicatul în limba română, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1986.
162. Nica, Dumitru, Locuţiunile substantivale în limba română, în LR 5/1963.
163. Nica, Dumitru, Teoria părţilor de vorbire. Aplicaţii la adverb, Iaşi, Editura
Junimea, 1988.
164. Niculescu, Alexandru, Individualitatea limbii române între limbile
romanice, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.
165. Oancea, Ileana, Istoria stilisticii româneşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1988.
166. Oancea, Ileana, Poezie si semioza, Timisoara, Editura Marineasa, 1999.
167. Oancea, Ileana, Romanitate si istorie, Editura de Vest, 1993.
168. Oancea, Ileana, Semiostilica, Timisoara, Editura Excelsior, 1998.
169. Pamfil, Alina, Limba şi literatura română în gimnaziu, Piteşti, Ed. Paralela
45, 2003.
170. Pană Dindelegan, Gabriela, Dicţionar de terminologie lingvistică. Valenţă,
în LL I/1997.
171. Pană Dindelegan, Gabriela, Locuţiuni sau grupuri sintactice libere
(analizabile) ?, în LL 1/1991.
172. Pană Dindelegan, Gabriela, Pronumele "o" cu valoare neutră şi funcţia
cliticelor în limba română, în LL 1/1994.
173. Pană Dindelegan, Gabriela, Restricţii sintactice în combinarea cuvintelor, în
Limba română în şcoală, supliment al revistei Limba şi literatura română.
Revistă trimestrială pentru elevi, Bucureşti, 1986.
174. Pană Dindelegan, Gabriela, Sintaxă şi semantică. Clase de cuvinte şi forme
gramaticale cu dublă natură, Bucureşti, TUB, 1992.
175. Pană Dindelegan, Gabriela, Teorie şi analiză gramaticală, ediţia a IIa,
Bucureşti, Editura Coresi, 1994.
176. Pană Dindelegan, Gabriela, Utilizări sintactice ale verbului " a fi ", în LLR
4/1987.
177. Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii şi literaturii române în şcoală,
Iaşi, Polirom, 1999.
178. Piot, Mireille, Conjunctions de subordination et figement, în Langages. Les
expressions figees, Paris, juin 1988, 1990.
179. Poalelungi, Gh., Locuţiuni adjectivale, în LR 2/1963.
180. Pop, Liana, O tipologie intuitivă a conversaţiei în locuţiuni verbale
româneşti, în LR 5/1984.
181. Pop, Liana, Prezumţia de minciună (Perspectivă discursivă), în SCL 5
6/1994.
182. Pop, Liana, Moldovan, Victoria, Uricariu, Lucia, Scurtă gramatică română
ca limbă străină, Cluj, Ed. Echinox, 2002.
183. Popescu, Ştefania, Gramatica practică a limbii române cu o culegere de
exerciţii, ediţia a Va revăzută, Bucureşti, Editura Orizonturi, 1995.
184. Preda, Irina, Îmbogăţirea lexicosemantică a limbii române actuale (cu
privire specială la perioada postdecembristă), LR, nr. 9, 10, 11, 12, 1992.
185. Rădulescu, Marina, Despre regimul sintactic al prepoziţiilor şi al
locuţiunilor prepoziţionale, în LL 1/1995.
186. Rădulescu, Marina, Dificultăţi ale gramaticii limbii române. Teste pentru
examenele de admitere în licee şi facultăţi, Bucureşti, Editura Saeculum I.O. şi
Editura Vestala, 1996.
187. Rădulescu, Marina, Pronumele de politeţe, în LLR 34/1992.
188. Reinheimer Râpeanu, Sanda, Leahu, Sarmiza, Rom. " pe dibuite " sp. " a
tientas ", în SCL 5/1983.
189. Rey, Alain, Chantreau, Sophie, Dictionaire des expressions et de locutions,
deuxieme edition mise a jour, Paris, 1993.
190. Rizescu, I., Observaţii asupra îmbinărilor de cuvinte, în LR 5/1962.
191. Rousseau, JeanJacques, Eseu despre originea limbilor (trad. rom.), Iaşi,
Ed.Polirom, 1999.
192. Rusu, G. C., Unităţi propoziţionale ( sau frazeologice ) nepredicative, în LR
1/1975.
193. Simeonides, Charalambos, Introduction to Greek Phraseology, Thessaloniki,
Kodicas, 2000.
194. SimeonidouChristidou, Teta, Zones de transparence et d’opacité
sémantique par le Grec et le Français, Thessalonique, Editions University,
Studio Press, 1998.
195. Skytte, Gunver, Italienisch : Phraseologie " Fraseologia ", în Lexikon der
Romanistischen Linguistik (LRL), Band/ Volume IV ( Italiano, Corso, Sardo ),
Tübingen, Niemeyer, ( p. 7683 ), 1988 ( autori : Hottus, G., Metzeltin, M.,
Schmitt, C.).
196. Slama Cazacu, Tatiana, Structura dialogului: despre sintaxa dialogată,
SCL, 33, 1982, 211224, 31321.
197. Slama Cazacu, Tatiana, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Iaşi,
Polirom, 2000.
198. Slave, Elena, Metafora în limbia română, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1991.
199. Slave, Elena, Delimitarea argoului, în “Probleme de lingvistică generală”
(redactor responsabil Al.Graur), vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1959,
p.109118.
200. Stan, Camelia, Asupra structurii de adâncime a unor sintagme cu verbe
„reflexive”, SCL, nr. 6, 1986.
201. Stan, Camelia, Un tip de structuri sintactice cu elemente corelative în limba
română, în SCL 5/1989.
202. Stati, Sorin, Elemente de analiză sintactică, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1972.
203. Stati, Sorin, Sintagma şi sistemul sintactic al limbii, în SCL 4/1957.
204. StoichiţoiuIchim, Adriana, Corectitudine şi greşeală în semantică, LLR, nr.
3 şi 4, 1995.
205. StoichiţoiuIchim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică.
Influenţe. Creativitate, Bucureşti, Editura All, 2001.
206. Şerban, Valentina, În legătură cu prezentarea lexicografică a unor expresii,
în CL 1/1986.
207. Şerban, Vasile, Sintaxa limbii române – curs practic, Bucureşti, EDP, 1970.
208. Şerbănescu, Andra, Pentru un dicţionar sintactic al verbelor româneşti, în
SCL 34/1994.
209. Şerbănescu, Andra, Întrebarea – teorie şi practică, Iaşi, Editura Polirom,
2002.
210. Şerbănescu, Andra, Cum se scrie un text, ediţia a IIa, Iaşi, Editura Polirom,
2001.
211. Şuteu, Flora, Expresii " la modă ", în LR 3/1959.
212. Tabarcea, Cezar (coordonator), Gramatica limbii române pentru
bacalaureat, admitere în licee şi facultăţi, Bucureşti, Editura Constelaţii, 1998.
213. Toma, Ion, Limba română contemporană. Privire generală, Bucureşti,
Editura Niculescu, 1996.
214. Toma, Ion, Limba română pentru elevi, studenţi şi profesori, Bucureşti,
Editura Niculescu, 1993.
215. Tsopanoglou, Antonis, Methodology of scientific research and its
applications in the evaluation of language training, Thessaloniki, Ziti, 2002.
216. Ţicăloiu, Şerban, Expresia " mii şi fărâme ", în LR 1/1965.
217. Uritescu, Dorin N., De la chioşcari la vesternizare. Mic dicţionar de termeni
actuali, Bucureşti, Editura Humanitas,1993.
218. Uritescu, Dorin N., Greşeli de exprimare. Pleonasmul. Contradicţia în
adaos. Enunţuri stupide. Degradarea unităţilor frazeologice. Nerespectarea
proprietăţii termenilor, ediţia a IIa, Bucureşti, Editura Steaua Procion, 1999.
219. Uritescu, Dorin N., Uţă Uritescu, Rodica, Cuvinte cu dificultate de scriere
în limba română, Bucureşti, Editura Geneze, 1992.
220. Vasiliu, Emanuel, Introducere în teoria limbii, Bucureşti, EA, 1992.
221. Vasiliu, Laura, Cuvinte şi grupuri de cuvinte cu funcţie prepoziţională, în
LR 2/1964.
222. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Bucureşti, Ed. Albatros, 1977.
223. Vasiliu, Laura, " La cotele …", în LR 2/1988.
224. Volceanov, Anca, Volceanov, George, Dicţionar de argou şi expresii
familiare ale limbii române, Bucureşti, Livpress, 1998.
225. Zafiu, Rodica, Câteva observaţii asupra conectorilor pragmatici din limba
română, în SCL 3/1989.
226. Zafiu, Rodica, Locuţiuni hiperbolice, în România Literară, nr. 39/1998.
227. Zugun, Petru, Cuvântul. Studiu gramatical, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1983.