MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

UNIVERSITATEA DIN ORADEA FACULTATEA DE LITERE

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

cu titlul

SCRIITORI ROMÂNI DE LIMBĂ ENGLEZĂ DIN EXIL Conducător ştiinţific, Prof.univ.dr. PAUL MAGHERU

Doctorand, PETRUŞ (CÂMPAN) ANAMARIA

ORADEA 2010

3

Cuprins

Argument

Capitolul 1 - Conceptul de exil literar

1.1 Definirea sintagmei, sinonime, conotaţii, recurenţe

1.2 Exilul în istoria literaturii – scurtă prezentare

1.3 Forme de manifestare a exilului

1.4 “Scriitorul emigrant” – product al exilului literar

1.5 Reunificarea canonului literar românesc – exilul “creator”

1.6 Exilul literar de factură engleză

Capitolul 2 - Literatura română de limbă engleză în S.U.A

2.1 Mirela Roznoveanu – Trilogia căutării: Viaţa pe Fugă, Platonia şi

Timpul celor aleşi

2.2 Carmen Firan şi mitul fericirii personale

2.3 Mircea Săndulescu şi tentaţia romanului poliţist

2.4 Andrei Codrescu – triumful talentului şi regăsirea identităţii

2.5 Petru Popescu între România şi America

2.6 Alexandra Târziu – realitatea transpusă literar

2.7 Norman Manea – scriitor universal

Capitolul 3 - Literatura română de limbă engleză în Australia

3.1 Anamaria Beligan – împlinirea prin literatură

3.2 Octavian Sărbătoare – pe urmele lui Mircea Eliade

Capitolul 4 - Literatura română de limbă engleză în Canada

4.1 Florin Oncescu – Ilustrate din America

4.2 Eugen Giurgiu sau ghidul emigrantului român

Concluzii

Bibliografie

4

Teza de doctorat cu titlul Scriitori români de limbă engleză din exil îşi propune, fără a

avea pretenţia unei cercetări exhaustive, să recupereze scrierile acelor autori români, care din

motive independente de ei, de cele mai multe ori de ordin politic şi social, au fost nevoiţi să se

exileze pe alte meleaguri, uneori la mii de kilometri distanţă de locurile natale şi să se

integreze în alte culturi, continuând însă să scrie, de cele mai multe ori în limba ţării de

adopţie, dar în spirit românesc autentic.

Motivaţia alegerii temei Scriitori români de limbă engleză din exil este una extrem

de simplă şi, cred eu, esenţială în contextul actual al literaturii române, fiind în acelaşi timp

pragmatică şi obiectivă, fără a exclude însă o nuanţă subiectivă, de ordin personal, legată de

interesul propriu pentru spaţiul literar al culturilor de limbă engleză. Preocupările pentru tema

abordată în prezenta teză au fost materializate şi în articole publicate în reviste autohtone, atât

în limba română, cât şi în limba engeleză, căci publicul autorilor analizaţi este format atât din

cititori români, cât şi cititori de limbă engleză, în care am încercat să conturez câteva idei

generale legate de literatura română de limbă engleză din exil, dar şi un interviu cu scriitoarea

Carmen Firan, inserat în prezenta lucrare în capitolul dedicat scriitorilor români de limbă

engleză din exil.

Pragmatismul şi obiectivitatea opţiunii pentru tema literaturii române de limbă engelză

din exil constau în intenţia de recuperare şi valorificare a literaturii scriitorilor de origine

română, născuţi, crescuţi şi formaţi în ţară, care au plecat de bună voie sau au fost siliţi să

plece, dincolo de graniţele ţării, dar care nu au încetat să scrie şi să simtă româneşte, ba mai

mult, au început să scrie în limba engleză, influenţaţi de noile valori culturale pe care le-au

întâlnit, descoperit şi valorificat, însă cu sufletul şi cu mintea unor români.

Cercetarea de faţă îşi propune să sondeze literatura română scrisă după 1945, în afara

graniţelor ţării, în trei spaţii culturale de limbă engleză, identificate geografic astfel: S.U.A,

Canada şi Australia, cu scopul de a reda literaturii române câţiva autori, mai puţini cunoscuţi

de publicul cititor din ţara noastră.

Facem precizarea că, deşi perioada de referinţă pentru literatura exilului este

cronologic cuprinsă între 1945-1989, avându-i în vedere pe acei scriitori, care au fost nevoiţi

să plece din ţară, datorită opresiunii comuniste, cercetarea de faţă îşi propune să depăşească

anul 1989, atât în ceea ce priveşte anul în care anumiţi scriitori au decis să părăsească

România, cât şi în ceea ce priveşte anul publicării unor romane sau volume de proză scurtă,

reprezentative pentru segmental literar în discuţie. Am decis să avem în vedere şi cărţile

autorilor români de factură engleză, scrise atât în limba română, cât şi în limba engleză şi

5

publicate după anul 1989, deoarece în marea lor majoritate, acestea s-au cristalizat în

conştiinţa scriitoricească în anii exilului, evocând acea perioadă şi inspirându-se din ea.

Am dorit să arătăm, prin intermediul celor unsprezece scriitori incluşi în prezenta

lucrare, faptul că exilul poate fi adesea un exil interior, nemanifestat, latent în conştiinţa

scriitorului, care este înţeles, depăşit sau materializat, în momentul în care se produce un

eveniment major, cum ar fi emigrarea într-o altă cultură. Termenii de exil şi emigrare nu se

exclud, cu toate că factorii care îi produc sunt adesea diferiţi. În primul caz, vorbim

predominant de factorul politic, iar în cel de-al doilea mai mult de cel economic. Am putea

spune chiar, că fiecare din cei doi termeni îl implică pe celălalt, rezultatul celor două

fenomene, însă, fiind adesea acelaşi: ruptura de cultura natală, asimilarea noilor valori,

adoptarea unei a doua limbi, exprimarea sentimentelor resimţite prin literatură, etc.

În sprijinul celor mai sus arătate, menționăm afirmațiile lui Norman Manea din eseul

Exilul, conform cărora străinul (i.e. emigrantul) este întotdeauna într-un soi de exil, iar

„scriitorul adevărat este un etern exilat în sau din această lume”1.

Motivele de mai sus, ne-au îndemnat să-i avem în vedere pe Mirela Roznoveanu,

Carmen Firan sau Florin Oncescu, dar şi cărţi publicate după 1989, ale unor autori exilaţi în

anii comunismului.

Actualitatea temei constă în necesitatea recuperării adevăratelor valori culturale, care

ar putea reprezenta un pol de echilibru în cadrul unei societăţi frământate de crize economice,

sociale şi politice, ce riscă să se golească de conţinut şi să-şi piardă identitatea. Considerăm că

existenţa unei naţiuni este condiţionată în mare măsură de identitatea ei culturală, care, dacă

este neglijată în detrimentul aspectelor pur pragmatice, sau dacă nu este receptată corect, riscă

să se piardă, ducând inevitabil la extincţie.

Originalitatea temei. Lucrarea de faţă, îşi propune să prezinte, prin filtrul unei selecţii

persoanle, romane şi volume de proză scurtă, semnate de autori care s-au născut în România,

mai puţin cunoscute publicului din ţară, în unele cazuri datorită distanţei sau chiar a unei false

percepţii că tot ce e scris în afara graniţelor nu mai este românesc. Exemplele alese

intenţionează a demonstra faptul că literatura scrisă în afara graniţelor ţării, atât în limba

română cât şi în limba engleză, de autori români stabiliţi în S.U.A, Canada sau Australia este

la fel de valoroasă ca şi literatura română scrisă în ţară, fiind parte integrantă a acesteia.

Scopul şi utilitatea lucrării îl reprezintă recuperarea şi receptarea corectă a scrierilor

autorilor români de limbă engleză din exil, în vederea conturării unei imagini de ansamblu,

cât mai complete a fenomenului literar românesc din ultimele decenii.

1 Manea, Norman – Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p.265

6

Consider că o viziune globală asupra istoriei literaturii române, după 1945, nu trebuie

să excludă sau să treacă cu vederea acest capitol din literatura română, care este literatura

scrisă în limba engleză de către scriitorii români din exil, şi nici să se oprească la anul 1989,

din cel puţin două motive: primul ar fi că ceea mai mare parte a acestor scriitori au debutat în

România, în limba română, cu scrieri importante, fapt ce le asigură deja un loc în istoria

literaturii române; cel de-al doilea motiv şi cel mai important pentru mine (deoarce aceasta

este latura pe care aş dori să o aprofundez) este modul în care scriitorii români de limbă

engleză au făcut ca spiritul românesc să intre în cultura universală, să fie cunoscut

pretutindeni , dar şi valorificarea zestrei literare cu care aceştia au îmbogăţit cultura română.

Interferenţele literare şi culturale care s-au creat, reprezintă ceva nou, ceva încă

neîncheiat, un proces în desfăşurare, care trebuie asimilat literaturii române din care s-a

născut, dar de care nu s-a desprins, ci doar s-a îndepărtat temporar, şi care acum, firesc trebuie

să se reunească sub auspiciile aceleiaşi culturi.

Caracterul novator al lucrării. Ca element de noutate prezenta lucrare işi propune să

reunească şi să analizeze cele mai importante opere ale scriitorilor români de limbă engleză,

îndeosebi prozatorii valoroşi, exilaţi în S.U.A, Canada şi Australia - ca fiind cele mai

importante repere geografice pentru românii care au ales să se exprime artistic în limba

engleză, cum ar fi Mirela Roznoveanu, Carmen Firan, Petru Popescu, Alexandra Târziu,

Mircea Săndulescu, Andrei Codrescu, Norman Manea, Florin Oncescu, Anamaria Beligan,

Octavian Sărbătoare sau Eugen Giurgiu.

Aşa cum am precizat anterior, perioada de referinţă pentru prezenta incursiune –

(1945-1989) ca fiind perioada în care scriitorii prezentaţi au părăsit România – nu se opreşte

la anul 1989. Am făcut câteva excepţii de la regulă, prezentând şi trei scriitori care au luat

calea străinătăţii după anul 1989: Mirela Roznoveanu, Carmen Firan şi Florin Oncescu;

motivele includerii lor, în prezenta lucrare, ţinând de intenţia prezentării fenomenologiei

exilului, dintr-o perspectivă mai largă, care pe alocuri include şi emigraţia, dar mai ales forme

particulare de manifestare a exilului, cum ar fi exilul interior, sau exilul în cuvânt.

Fiecare dintre scriitorii analizaţi, a publicat cel puţin o carte în limba engleză, de la

momentul plecării lor din România, chiar dacă au continuat să scrie şi în limba română. Din

dorinţa de a excede caracterul limitativ al prezentei cercetări, legat de stricta periodizare a

exilului literar românesc, de o parte a criticii, am inclus în studiu şi două romane de ultimă

oră, publicate la finele anului 2009: Supleantul de Petru Popescu şi Vizuina de Norman

Manea, ambele având drept sursă de inspiraţie şi tratând subiecte specifice literaturii exilului.

7

Mirela Roznoveanu, autoexilată în S.U.A în 1991, şi-a motivat plecarea cu aceleaşi

considerente politice, care i-au îndemnat şi pe alţii să plece înainte de 1989. Considerăm

necesară prezentarea ei în această lucrare, încurajaţi şi de observaţia Georgetei Orian,

referitoare la alternativa la guvernare survenită abea în 1996, când românii au avut cu

adevărat alegeri libere, efectele comunismului resimţindu-se puternic în primii ani

postrevoluţionari2.

În ceea ce-i priveşte pe Carmen Firan şi Florin Oncescu, plecaţi din ţară, prima în

2002 şi cel de-al doilea în 1995, facem precizarea că i-am avut în vedere pentru ilustrarea

fenomenului exilului interior şi cel al exilului în cuvânt, forme pe care le-am întâlnit şi la

scriitorii români exilaţi în anii dictaturii comuniste, un exemplu în acest sens fiind Norman

Manea care declara referitor la exilul în cuvânt : într-un cotidian spaniol cu ocazia premierii

romanului său Întoarcerea Huliganului în anul 2005: „Am luat limba cu mine, precum melcul

isi ia casa, limba este refugiul unde vechiul si noul meu eu continua neîncheiatul dialog”3

Prin prezentarea celor doi scriitori, mai sus amintiţi, am dorit să subliniem faptul că

exilul nu este un fenomen stereotip, ci din contră unul care are mai multe faţete ce se

manifestă în mod diferit, la diferite niveluri.

Tot ca un element novator îmi propun ca prin intermediul metodelor de cercetare

literară, cum ar fi metoda analizei literare şi metoda comparativă să scot în evidenţă

asemănările şi deosebirile, interferenţele, similarităţile şi conexiunile la nivel de teme şi

motive literare, stil, abordare şi mentalitate în opera scriitorilor români de limbă engleză din

exil. Mai mult, prin utilizarea metodei psihocritice, al cărei întemeietor este Charles Mauron

urmaresc relevarea acelor aspecte ale personalităţii scriitorului cu impact hotărâtor asupra

pordusului artistic, exemplul cel mai elocvent fiind cel al scriitoarei Mirela Roznoveanu.Nu

au fost omise nici apropierile autorilor analizaţi de literatura postmodernă, elementele acesteia

fiind identificate în câteva dintre scrierile prezentate.

Prin intermediul acestei lucrări intenţionez să analizez opera literară a unor scriitori

români de limbă engleză din exil urmărind, comparativ, atât scrierile din ţară cât şi cele din

exil, deoarece acest aspect dualist al scrierilor îl regăsim la mai toţi autorii abordaţi pentru

tratarea acestei teme, accentul căzând pe acea parte a literaturii generată de exil, care este şi

mai puţin cunoscută de publicul român. Astfel vor fi reunite cele două laturi, una cunoscută,

alta gata să fie descoperită, ale uneia şi aceleiaşi literaturi. 2 Orian, Georgeta – Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicaţii, raporturi, comunicare susţinută la Sesiunea Ştiinţifică Zilele Universităţii, la Universitatea „1 Decembrie Alba Iulia”, în perioada 5-7 iunie 2003 (sursa:http:// www.uab.ro/reviste_recunoscute.ro) 3 Apud : ***Bună dimineaţa Israel, nr.390 din 11.01.2006, sursa: http://www.isropress.net/Portal - Interviu aparut in cotidianul „La Vanguardia“, cu prilejul decernarii premiului „Cartea straina a anului 2005“ in Spania pentru El regreso del Huligan de Norman Manea

8

Interesant de urmărit este şi cum se raportează această literatură română de limbă

engleză din exil la literatura română scrisă în ţară, în aceeaşi perioadă, dar în alte condiţii

istorice, politice şi sociale, determinând acele elemente care le plasează în acelaşi patrimoniu

literar, naţional pe de o parte şi universal pe de alta. Pregnantă va fi desigur diferenţa la

nivelul motivelor şi temelor abordate, constanta literaturii române de limbă engleză din exil

va fi predilecţia pentru tema exilului în sine. Această temă o regăsim la toţi scriitorii analizaţi,

utilizată explicit ca sursă de inspiraţie sau subiect al prozei pe care o scriu, sau implicit ca

formă a exilului interior, sau în cuvânt.

Conceptualizarea şi definirea noţiunilor operante.

Demersul nostru necesită de la bun început clarificarea unor termeni recurenţi în

această lucrare sau a unor cuvinte cheie, a căror explicaţie va întregi înţelegerea şi receptarea

cercetării noastre, motiv pentru care un prim capitol va urmări explicarea şi definirea câtorva

concepte de bază. Punctul de plecare al prezentei lucrări sau sintagma cheie, de la care a

pornit şi în jurul căruia se desfăşoară acest demers ştiinţific este “exilul creator”, cu dubla sa

valenţă, introspectivă în unele cazuri, de sondare interioară şi recuperare a originilor pe de o

parte şi expansivă, exuberantă, inovatoare pe de alta. Va fi intersant de urmărit în capitole

distincte, care vor avea în vedere autorii români şi scrierile acestora, în spaţiile geografice

amintite, modul în care cultura de adopţie a influenţat scrisul, transformând creaţia artistică

într-una introvertită sau dimpotrivă extrovertită.

Pentru a da greutate subiectului abordat, în realizarea acestei lucrări, am avut în vedere

un bogat material bibliografic, format din scrieri critice autohtone, dar şi universale, în special

istorii literare, dar şi culegeri, articole sau volume colective, completat de beletristică în limba

română şi engleză, toate menite să contureze o imagine de ansamblu asupra fenomenului

literar românesc de factură englez din afara graniţelor ţării, care în opinia noastră face parte

din literatura română îmbogăţind-o cu teme, motive şi abordări noi. Un element cheie în

lucrarea de faţă, care ne-a oferit o perspectivă autentică asupra exilului literar românesc din

S.U.A, este în opinia noastră, inserarea a două interviuri obţinute prin intermediul poştei

electronice, cu scriitorii Andrei Codrescu şi Carmen Firan, dar şi corespondenţa şi întâlnirea

personală cu scriitorul Petru Popescu aflat la Oradea, cu prilejul lansării celui mai recent

volum, Supleantul, în cursul lunii octombrie 2009. Contactul direct şi corespondenţa cu

scriitorii analizaţi ne-au fost de un real folos şi ne-au uşurat munca, deoarece cei mai în

măsură să răspundă întrebărilor ridicate de cercetarea de faţă sunt chiar cei intervievaţi.

Considerăm că şansa de a dialoga cu autorul unei cărţi, este poate primul pas în descifrarea

mesajului transmis, facilitând astfel receptarea ei.

9

Iniţial ne-am propus, ca prin intermediul câtorva exemple de scrieri – romane şi

volume de proză scurtă – aparţinând unor scriitori români de limbă engleză din exil,

consideraţi de noi reprezentativi pentru tema de faţă, să recuperăm, în vederea valorificării şi

asumării de către literatura română a unor nume, care sunt legate generic de matricea culturală

românească, dar care au fost evitate, uitate sau ignorate de istoria literaturii române, datorită

unei rupturi, cauzată desigur de exil, înţeles ca şi ruptură sau îndepărtare de cultura română,

impus sau ales.

Demersul nostru a scos la iveală o trăsătură relevantă a literaturii române de azi, mai

puţin cunoscută şi evocată de critica literară, dar deosebit de actuală în contemporaneitate:

multiculturalismul. Am descoperit faptul că un scriitor român poate să fie în acelaşi timp şi un

scriitor american sau canadian sau australian, identificându-se în egală măsură cu societatea

nativă şi cu cea de adopţie, rezultatul fiind unul bipolar, din care ambele culturi au de câştigat.

Spaţiile cultural geografice alese, respectiv S.U.A, Canada şi Australia, pe criteriul

lingvistic, toate fiind spaţii de limbă engleză, şi-au dovedit productivitatea literară,

proporţional cu dimensiunea teritoriului. Astfel, S.U.A s-a dovedit a fi ţara în care s-au stabilit

cei mai mulţi scriitori români, exemplele alese de noi fiind în număr de şapte, după cum

urmează: Mirela Roznoveanu, Carmen Firan, Alexandra Târziu, Petru Popescu, Andrei

Codrescu, Mircea Săndulescu şi Norman Manea. În continuare, la egalitate enunţăm Canada

şi Australia cu câte două exemple: Florin Oncescu - Eugen Giurgiu, şi Anamaria Beligan -

Octavian Sărbătoare. Referitor la scriitorii români din exil, stabiliţi în spaţiul canadian, trebuie

să facem precizarea, că numărul lor este mai mare, însă faptul că limbile oficiale ale Canadei

sunt engleza şi franceza, în procente aproximativ egale, a făcut ca o parte dintre aceştia să

aleagă să se exprime în limba franceză, restrângând astfel aria noastră de interes.

Selecţia autorilor reprezentativi pentru tema noastră este una de ordin personal şi

nicidecum una limitativă, resursele literare de limbă engleză asumate de scriitorii români din

exil, fiind mult mai numeroase. Intenţia noastră în acest demers a fost de a semnala fenomenul

literaturii române de limbă engleză din exil, în vederea asimilării lui de către literatura

română, cu precizarea că autorii şi cărţile prezentate sunt exemple - considerăm noi cele mai

reprezentative - ale literaturii române de limbă engleză din exil.

Capitolul I este unul introductiv cu rolul de a contura cadrului general, prin

intermediul definirii şi explicării conceptelor operante,

10

pornind de la eseul lui Laurenţiun Ulici – Avatarii lui Ovidiu în care sunt inventariate formele

de manifestare ale exilului4 şi câte un capitol dedicat literaturii române de factură engleză

scrisă în S.U.A, Canada şi Australia.

Pentru fiecare dintre scriitorii prezentaţi, unsprezece la număr, şapte din S.U.A şi câte

doi din Canada şi Australia, am încercat să urmărim aceeaşi structură: o scurtă prezentare a

autorilor şi operei, cu accente pe acea parte a creaţiei artistice, produs al exilului literar, care

considerăm noi este şi cea mai originală şi definitorie, dar şi cea mai puţin cunoscută

publicului cititor.

Spaţiile culturale în care pot fi localizaţi cei unsprezece autori, sunt toate spaţii ale

libertăţii şi democraţiei, în care fiecare a putut să se exprime, fără rezerve şi fără cenzură,

oferind publicului producte literare, care cu siguranţă ar fi fost cenzurate în ţară în perioada

comunistă.

Exilul a reprezentat pentru toţi scriitorii amintiţi un reper şi fie că l-au folosit ca şi

temă în romanele sau prozele lor scurte: Mirela Roznoveanu – Viaţa pe Fugă, Petru Popescu

– Supleantul, fie doar ca sursă de inspiraţie Alexandra Târziu – America Pantoful

Cenuşăresei, fie ca şi cadru pentru desfăşurarea acţiunii Carmen Firan – Caloriferistul şi

nevasta Hermeneutului şi Anamaria Beligan – Dragostea e un Trabant, fie amintit accidental

în romanele lui Andrei Codrescu. Indiferent însă de modul cum s-au raportat la exil, cert este

că experienţa de exilat i-a marcat pe toţi şi le-a influenţat felul de a gândi şi maniera de a

scrie.

Capitolul II urmăreşte fenomenul literar românesc de factură engleză din S.U.A prin

intermediul literaturii scrise de Mirela Roznoveanu, Carmen Firan, Mircea Săndulescu,

Andrei Codrescu, Petru Popescu, Alexandra Tarziu şi Norman Manea.

Pentru cei mai mulţi exilul, reprezentat de ţara de adopţie, a însemnat o şansă de

afirmare, de despovărare sau o cale către găsirea identităţii. Pentru Mirela Roznoveanu, exilul

a reprezentat racordarea la real, combinând valorile pe care deja le avea imprimate în fiinţa sa,

cu valorile noi pe care le-a descoperit în S.U.A, reuşind să se afirme ca şi scriitoare originală,

scriind romane inspirate din experienţa ambelor culturi în care a trăit. Învăţând valorile Lumii

4 Vezi: Ulici, Lurenţiu – Avatarii lui Ovidiu, în Secolul 20, nr.10-12/1997, 1-3/1998, 391-396 „„ Exilul ca fugă, exilul ca fugărire, exilul ca sancţiune, exilul ca opţiune, exilul ca aventură, ca destin. Şi încă: exilul ca salvare, exilul ca terapie, exilul ca revanşă, exilul ca refuz. Şi iarăşi: exilul ca revoltă, exilul ca regăsire. Apoi: exilul din motive politice, exilul din motive economice, exilul din motive personale, exilul din motive psihologice. Şi încă: exilul din dor de ducă, exilul din lehamite, exilul din întâmplare. Şi iarăşi: exilul din frică, exilul din curaj. La atâta morfologie sunt tentat să cred că analogia cu medicina e valabilă: nu există boli, există bolnavi, nu există exil, există exilaţi. Şi mai departe, exilul – precum orice boală – înţeles ca dereglare a unor funcţii dintr-un sistem, afectând, mai mult sau mai puţin, sistemul însuşi. Sau altfel: exilul ca rectificare a unui sistem deja dereglat. Dar exilul – fie ales, fie impus – nu este, zice-se, o soluţie, este, cel mult, soluţia lipsei de soluţie. Prin toată această tevatură semantică îşi face loc şi cere să fie luat în seamă un înţeles bastard: exilul ca dilemă”.

11

Noi, nu le-a uitat şi nici nu le-a aruncat pe cele existente deja, în bagajul ei interior, aşa cum o

dovedesc cele trei romane : Viaţa pe Fugă, Platonia şi Timpul celor Aleşi, rod al experienţelor

personale ale autoarei, dar şi a codurilor celor două culturi, pe care a ajuns să le cunoască şi a

încercat să le îmbine.

Mirela Roznoveanu, autoexilată în S.U.A în 1991, şi-a motivat plecarea cu aceleaşi

considerente politice, care i-au îndemnat şi pe alţii să plece înainte de 1989. Am considerat

necesară prezentarea ei în această lucrare, încurajaţi şi de observaţia Georgetei Orian,

referitoare la alternativa la guvernare survenită abea în 1996, când românii au avut cu

adevărat alegeri libere, efectele comunismului resimţindu-se puternic în primii ani

postrevoluţionari5.

Cele trei personaje feminine Angela Kaminsky (Viaţa pe fugă), Platonia (romanul cu

acelaşi titlu) şi Maria (Timpul celor Aleşi), avataruri ale autoarei înseşi, aşa cum am arătat prin

intermediul teoriei lui Charles Mauron despre mitul personal6, demonstrează faptul că

experinţa exilului a fost pentru Mirela Roznoveanu o experienţă marcantă :“Exilul a fost o

încercare extremă la care m-a supus destinul. Acesta este în fond exilul: piatra de încercare a

forţei de afirmare a individului”7

Elementul autobiografic prezent, în special, în primul dintre romanele enunţate, prin

Angela Kaminsky, tânăra româncă, foarte bine pregătită, care lucrează la un cabinet de

avocatură din metropola americană, fugită din România de teama persecuţiei comuniste este

explicat de autoare prin intenţia creării efectului de real. Valoarea romanului Viaţa pe fugă,

constă, aşa cum a intenţionat autoarea, în modul de folosire a resurselor biografice şi

interpretarea lor, în scopul de a reda o imagine artistică, literară, unei experienţe de viaţă cum

este cea a exilului. O imagine terifiantă, catalogată de unii critici drept suprapersonaj în

roman, o reprezintă comunismul, marcat de-a lungul textului de obsesia găsirii unui anume K

sau Corbu, care însă nu va fi găsit cu toate stăruinţele Angelei.

5 Orian, Georgeta – Exilul românesc după al II-lea război mondial: literatură, probleme, publicaţii, raporturi, comunicare susţinută la Sesiunea Ştiinţifică Zilele Universităţii, la Universitatea „1 Decembrie Alba Iulia”, în perioada 5-7 iunie 2003 (sursa:http:// www.uab.ro/reviste_recunoscute.ro) 6 Mauron, Charles – De la metaforele obsedante la mitul personal, traducere din limba franceză de Ioana Bot, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 5 „1.Suprapunând texte ale aceluiaşi autor ca pe nişte fotografii ale lui Galton, vom face să apară reţele de asocieri sau grupuri de imagini, obsedante şi probabil involuntare. 2.Căutăm prin intermediul operei aceluiaşi autor, să vedem cum se repetă reţelele, grupurile, sau cu un cuvânt mai general structurile revelate de operaţiunea dintâi. [...] analiza diverselor teme cu cea a viselor şi a metamorfozelor lor. Ea conduce în mod normal la imaginea unui mit personal. 3. Mitul personal şi avatarii săi sunt interpretaţi ca expresii ale personalităţii inconştiente şi a evoluţiei acesteia. 4. Rezultatele astfel câştigate prin studiul operei sunt controlate prin compararea lor cu viaţa scriitorului.” 7Stănescu, Gabriel – Românii din lumea Nouă, Criterion Publishing House, 1998, p. 201

12

Romanele Platonia şi Timpul celor Aleşi întregesc trilogia, fiind mai degrabă romane

de factură simbolică. Primul, un roman de dragoste, ne prezintă o femeie genială, care va

atinge absolutul prin artă, reprezentaţia magistrală a eroinei Carmen, aducându-i şi revelaţia

ultimă că arta se hrăneşte din iubire.

Timpul celor Aleşi este o reluare şi o completare a romanului Totdeauna Toamnă,

truncheat la publicare, în 1988 de cenzura comunistă. Tehnica romanescă este de această dată

cea a scriiturii încastrată în scriitură, Maria – personajul central – fiind autoarea unei scrieri de

inspiraţie biblică.

Exilul a însemnat pentru unii şi despovărare aşa cum ne-a mărturisit scriitoarea

Carmen Firan, cizelându-şi discursul artistic şi şlefuind formele pre-exsistente încă de la

momentul când se afla în ţară.

Aşa cum a mărturisit, experienţa comunistă i-a marcat modul de a scrie literatură: “... nu

în sensul de a face compromisuri, ci de a recurge la subînţelesuri şi metaforă. Nu eram

conştientă de asta în anii 80 când am debutat ca poetă, scriam ce voiam, cum voiam, dacă

reuşeam să public bine, eram tânără şi a scrie în sine conta mai mult decât presiunea de a

publica. Exista Cenaclul de luni unde confruntarea cu alţi poeţi tineri şi sentimentul tocmai că

nu eram înregimentaţi era un mare motiv de satisfacţie. A scrie nu este un act politic, este o

experienţă personală cărora alţii îi pot găsi însă conotaţii politice. Cenzura din timpul

comunismului cu asta se ocupa, de a depista referinţe şi a interpreta politic actul de creaţie. La

New York scrisul meu s-a schimbat, nu ştiu dacă în bine, dar discursul liric s-a simplificat,

eliberat de subconştienta grijă de a evita, ori dimpotrivă, de a atinge subînţelesuri şi subiecte

greu de formulat în totalitarism. Romanul Tot mai aproape pe care nu am reuşit să-l public la

vremea lui, în 1985, fiind respins de cenzură sub motivul că ar prezenta intelectuali incomozi

şi dezabuzaţi, şi care a apărut doar în 1990, este exemplul cel mai bun despre cum mi-a

influenţat comunismul scrisul. Eram propriul meu personaj”, ne-a declarat autoarea într-un

interviu acordat în luna august 2009, şi publicat la Oradea, în revista Zodii în Cumpănă,

nr.3/2009.

Cu toate că a părăsit România după anul 1989, în America şi-a dezvoltat capacitatea de

a scrie proză, schimbându-şi mentalitatea, fiind nevoită să treacă un examen extrem de dificil,

constând în puterea de a capta interesul cititorului cu un tip de proză despre realitatea

americană, văzută prin ochiul unui est european. Am inclus-o în categoria scriitorilor români

de limbă engleză din exil, din considerentul că efectul dezrădăcinării este similar cu al altor

scriitori români exilaţi în anii comunismului, cum ar fi cazul scriitoarei Alexandra Târziu.

13

Similarităţile în cazul prozei scrise de cele două autoare sunt evidente mai ales în

volumele de proză scurtă Caloriferistul şi nevasta Hermeneutului (de Carmen Firan) şi Fapte

bune cu Lisa şi alte 12 moralităţi (de Alexandra Târziu). Ambele se raportându-se la exil cu

detaşare, cu toate că fac trimiteri frecvente la fenomenul exilului: prin personaje care sunt

adesea imigranţi veniţi în America cu speranţa unei vieţi mai bune. Umorul domenşte în cele

două volume, iar personajele sunt spumoase, cum este cazul lui Dick, Diculescu în România

din povestirea care dă titlul volumului Caloriferistul şi nevasta hermeneutului, un om simplu

care „reuşise” în America şi era în mod cert invidiat acasă, una din calităţile sale fiind

capacitatea de a-şi aminti lucruri încă de pe vremea când era în pântecele mamei sale, sau

cazul Lisei – din nuvela Fapte bune cu Lisa de Alexandra Târziu – pe care bunica o învăţase

să facă măcar o faptă bună în fiecare zi, cu toate că în majoritatea cazurilor, încercările sale

eşuează.

Exilul a inspirat-o pe Alexandra Târziu şi în romanul America, pantoful Cenuşăresei,

construit pe scenariul cunoscutului basm românesc, dar transpus în cercul unor imigranţi

români în America. Esenţa cărţii o surprinde Irina Marin, în recenzia prilejuită de publicarea

în România a romanului: „Venirea în America, aşadar, nu a schimbat decât coordonatele

exterioare ale vieţii personajelor, interiorul rămânând la fel de pustiu ca înaintea plecării. Fuga

din ţară se dovedeşte a fi fost doar o expresie spaţială a bovarismului acestora, i.e. dorinţa de

evadare din sine”.8

Experinţa imigrării este depăşită adesea în proza scrisă de Carmen Firan aşa cum se

întâmplă în A doua viaţă, care are în centru figura unui imigrant american, naturalizat de vreo

15 ani, pe nume Andrei Roscov. Prototipul omului însetat de lectură, care citeşte orice,

ajungând să-şi umple casa cu cărţi şi să-şi dedice toate eforturile doar pentru a citi. Destinul

său se schimbă radical în seara când, la o întâlnire literară îl cunoaşte pe Alen Hunter, un

scriitor celebru, cu care are o discuţie până târziu în noapte, urmând să o continue a doua zi.

Cu toate că întâlnirea din ziua următoare nu se concretizează, viaţa lui Andrei Roscov ia o altă

turnură, iar patima lecturii, se transformă în patima scrisului, doarece vicii fiind, suma lor

trebuie să fie constantă.

Andrei Roscov va începe să scrie cu febrilitate, neglijând serviciul pe care în cele din

urmă îl va pierde, dedicându-şi tot timpul scrisului. Soţia îl înţelege o vreme aşa cum făcuse şi

în trecut, însă lipsa banilor o face să îi ceară socoteală. Drept răspuns, acesta părăseşte

căminul conjugal şi se retrage la un hotel, cu o semnificaţie aparte pentru el, doarece aici

poposise prima dată când venise în America. În mod simbolic am putea sublinia faptul că

8 Marin, Irina – Ţara tuturor posibilităţilor în România Literară, Bucureşti, nr. 39/2002

14

începutul şi sfârşitul se săvârşesc în acelaşi loc, acest lucru fiind o marcă a genialităţii. Scrie

în mod febril la “Cartea vieţii şi a morţii” în timp ce trimite fragmente din romanul său la mai

multe edituri şi publicaţii de profil, ale căror răspunsuri întârzie să apară. Tema abordată, cea

a genialităţii refuzată de lumea exterioară, am întâlnit-o şi în romanul Mirelei Roznoveanu

Platonia.

Soarta potrivnică îi joacă feste şi lui Andrei Roscov şi va ajunge celebru doar după

misterioasa sa dispariţie din cutia de carton în care îşi petrecuse noaptea, alături de persoanele

fără adăpost. Dispariţia sa este una simbolică, fiind mai degrabă o metamorfozare , căci

dimineaţa cutia în care dormise era goală. Nu se ştie unde a dispărut sau ce s-a întmplat cu

Andrei Roscov, cert este că după ce el nu mai este, valoarea sa este recunoscută, celebrul

cotidian The New Yorker prezentându-l drept genial.

În cazul lui Mircea Săndulescu, exilul a însemnat o imersiune în cultura de adopţie,

romanul Evadări şi Zădărnicii fiind catalogat, chiar un roman american, atât prin stil cât şi

prin tematică, care la fel ca şi în cazul lui Andrei Codrescu, aduce doar accidental aminte de

România sau de tema exilului. Cu toate că o parte a criticii nu îl revendică drept scriitor

român, imputându-i probabil faptul că a împrumutat prea mult de la cultura americană,

considerăm că discursul său narativ şi faptul că s-a format ca şi scriitor în România, dar şi

unele trimiteri ale textului, un personaj este originar din România, îl includ în categoria

scriitorilor români de limbă engleză din exil.

Romanul în sine se prezintă ca şi o cronică de familie modernă, în care actorii

principali sunt Jerry Tagis, un tânăr agent de bursă care tocmai îşi părăsise slujba pentru o

vreme aflând că este bolnav de leucemie, tatăl acestuia Cori Tagis, aflat în divorţ cu cea de-a

doua soţie Eliza, şi care aflând de boala fiului său îi cumpărase o proprietate importantă în

Long Island, Gabi doctoriţa de origine română, de la secţia de leucemie a spitatului unde se

trata Jerry, trimisă de Ron şeful ei să-şi spioneze pacientul, pentru a da de Zico, presupusul

său fiu, care datorită unui tratament neomologat, administrat în timpul sarcinii mamei sale, de

către Cori , se născuse cu grave afecţiuni psihice. În şirul poveştii mai apar şi alte personaje:

Suzy infirmiera lui Zico; Melody sora vitregă a lui Jerry; doamna Solo, mama vitregă a lui

Tabio, puştiul care fusese martorul unei scene violente, al cărui autor fusese Zico.

Naraţiunea urmează tipicul unui scenariu de film american, în care tânărul aflat la

începutul luptei sale cu boala, va trece prin mai multe etape, printre care şi una amoroasă,

până la vindecarea sa din finalul romanului. Cu toate că unele voci, susţin că romanul nu ar fi

nici românesc şi nici american „De fapt, nimic americanesc in aceasta carte, dar nici

romanesc! (in afara originii unui personaj, doctorita Gabi, care vine din Romania, si a catorva

15

fraze care fac aluzie la experienta ei in comunism). Aceasta poveste de familie putea fi

amplasata oriunde, cu minime modificări.”9 , considerăm că romanul Evadări şi Zădărnicii,

este produsul exilului literar românesc, datorită faptului că autorul s-a format şi a debutat în

ţară, în anii comunismului, reuşind în timp să ofere publicului o creaţie originală, bazată pe

experienţa trăită pe continentul american.

Vorbind despre Mircea Săndulescu, Alex Ştefănescu aşterne următoarele rânduri: “

Printre puţinii scriitori români stabiliţi la New York care pot fi consideraţi profesionişti ai

scrisului şi care contează în literatura română contemporană se numără Mircea Săndulescu.

Un recent roman al său, Un loc bun să te sinucizi, nu numai că intră în concurenţă directă cu

cele mai valoroase romane româneşti apărute după 1989, dar atrage atenţia printr-o

perspectivă inedită asupra societăţii româneşti de azi, aceea a unui român plecat de multă

vreme din România”.10 În continuare criticul remarcă cu admiraţie, faptul că scriitura de acum

nu mai are influenţele din tinereţe, care-l apropiau pe autor de Nicolae Breban, aşa cum

remarcase şi Nicolae Manolescu, ci ne aflăm în faţa unui scriitor matur cu un stil propriu,

şlefuit, influenţat cel mai probabil de experienţa exilului literar american: “ El a renunţat la

jungla epică, fascinantă şi neliniştitoare, în care îşi atrage Nicolae Breban cititorii, în favoarea

unui edificiu narativ graţios geometrizat, la fel de atrăgător. Această "raţionalizare" a

arhitecturii romanului (învăţată probabil de la americani) nu reduce deloc farmecul literar al

textului. Este vorba doar de altfel de farmec. În plus, Mircea Săndulescu a devenit mai

conştient de umorul său, astfel încât nu ezită să şarjeze (cu măsură şi bun-gust) portretele şi

gesticulaţia personajelor. Povestea tristă şi uneori grotescă pe care ne-o spune ni se înfăţişează

şi ca o secvenţă din eterna comedie umană”.11

Personajul central al romanului Un loc bun să te sinucizi, septuagenarul

Haralambie Roşu, zis Har, are puternice legături cu epoca de dinainte de 89 când deţinuse o

funcţie importantă în partid, având în present statutul de fost nomenclaturist. Construirea unui

astfel de personaj, indică predilecţia autorului pentru teme aparţinând canonului literar

românesc, tratate însă în manieră universală, căci să nu uităm faptul că tehnica romanescă a

autorului Mircea Săndulescu s-a şlefuit în urma experienţei americane.

Titlul romanului vine de la hotărârea luată de Har, urmare a obsesiei sale că presa va

scormoni şi-i va afla trecutul comunist, nu tocmai apreciat în zilele noastre, fapt ce-i va dăuna

fiicei sale Olga, ajunsă şi ea acum pe o funcţie importantă în Guvern, aceea de secretar de stat

în Ministerul Justiţiei. Istoria se repetă aşadar, şi coincidenţă sau nu, fiica calcă pe urmele

9 Radu, Tania – Despre întoarcere în Revista 22, Bucureşti, nr. 21/2005 10 Ştefănescu, Alex – România văzută de la distanţă, în România literară nr.30, Bucureşti, 2008 11 Idem, ibidem

16

tatălui, urcând în plan social. Har însă e hotărât să nu lase trecutul său să-i ruineze fiicei sale

cariera, de unde şi hotărârea sa de a se sinucide. Dorind să-şi ducă planul până la capăt, caută

“un loc bun” pentru a-şi pune capăt zilelor şi-l va găsi în Insula Brăilei, unde are o rulotă.

Planurile sale însă sunt date peste cap şi sinuciderea amânată de un eveniment petrecut pe

drum, când este martorul unui accident.

La Andrei Codrescu, exilul american, a devenit fire aşa cum însuşi ne-a declarat. Pe

continentul american şi-a găsit identitatea şi s-a afirmat ca şi scriitor cu câteva romane

explozive cum sunt: Casanova în Boemia, Wakefield sau Mesia, cărţi în a căror arhitectură

regăsim vagi trimiteri la tema exilului, care ţin mai degrabă de accidental, subliniind faptul că

desăvârşirea ca şi scriitor a trecut de barierele naţionalului. Cu toate acestea, bagajul spiritual

al autorului se datorează într-un procent semnificativ originilor sale, dovadă fiind faptul că

autorul şi-a publicat cărţile în traducere, în limba română de care se simte indisolubil legat.

Întrebat în ce măsură i-a influenţat scrisul experienţa comunistă Andrei Codrescu ne-a

răspuns : “M-a sensibilizat la ideea ca libertatea este vital necesara; mi-a daruit spaţiul

nemediatizat să citesc literatură şi să visez; comunismul, in provincie la Sibiu, a fost ca un

somn bun. Când m-am trezit in adolescenta l-am respins”.

Ca şi exilat în America, autorul a abordat mai multe genuri literare de la metaficţiunea

istoriografică în Casanova în Boemia, roman ce îl are în centru pe faimosul aventurier, izgonit

din Veneţia natală, la apusul vieţii, aflat în faţa unei noi provocări reprezentată de scris, până

la romanul construit pe celebra temă a pactului cu Diavolul Wakefield sau romanul de

inspiraţie postmodernistă Mesi@, construit pe o temă tradiţională – cea a Apocalipsei – și

apreciat în anul publicării de către Andrei Șerban drept „ o amplă fabulaţie milenaristă”.

Insolitul ne întâmpină în romanul Wakefield încă de la primele fraze ale prologului care

se deschide cu fraza „ Într-o zi se arătă Diavolul”. Nu avem nici un fel de introducere pentru

scena ce urmează, însă realismul cu care este descrisă şi tonul relaxat crează cititorului

senzaţia de rutină, de cotidian. Apariţia Diavolului nu este una înspăimântătoare sau terifiantă,

ci mai degrabă un lucru comun, aprope firesc, dialogul dintre cei doi fiind unul perfect normal

între doi oameni care se confruntă pe o anumită temă asupra căreia au opinii diferite şi nici

unul nu e gata să cedeze pentru a trage o concluzie comună, acceptată de amândoi.

Avertizaţi încă de la început, de motto - ul din nuvela lui Hawthorne, potrivit căruia

Diavolul nu este produsul imaginaţiei lui Wakefield şi nici al fantasticului, romanul fiind mai

degrabă tributar postmodernismului, apariţia personajului supranatural poate fi pusă pe seama

vocii inconştientului personajului nostru. Aflat probabil la vârsta când marea majoritate a

oamenilor îşi pun întrebări legate de rostul existenţei şi mai ales de finalitatea ei, Wakefield se

17

întrebă inconştient, dacă e pregătit să moară, dacă a înfăptuit ceva notabil de-a lungul

existenţei sale şi dacă va lăsa vreo urmă în vieţile celor din jur.

Diavoul poate fi interpretat astfel ca o metaforă a sinelui care îi cere socoteală şi îl

judecă acum când se află într-o cumpănă a vieţii. Această idee nu este deloc deplasată, dacă o

interpretăm prin prisma consideraţiilor Ruxandrei Cesereanu la adresa autorului „Subiect

multiplu si scriitor aproape anarhetipic, ca structura (daca este sa aplic un concept lansat de

curând pe piata culturala din România de catre Corin Braga), Andrei Codrescu este în primul

rând un fan al extravagantilor si ciudatilor de tip Tristan Tzara ori Salvador Dali, dar nu

numai. Faptul acesta îl face sa fie dotat cu un absurd urmuziano-ionescian, dar si sa se

manifeste ca o personalitate nuanţata, heteronimica, de tipul lui Fernando Pessoa (un Pessoa

postmodern, sa spunem, asemenea unui jucator de poker, jonglând cu propriile sale ipostaze

poetice). Poet, prozator, eseist, jurnalist, Codrescu încearca sa hibrideze genurile si sa obtina

un alchimic palimpsest, de aici curiozitatea voluptoasa cu care se citesc cartile sale”12.

Emigraţia şi exilul, apar în romanele lui Codrescu, doar colateral, nefăcând parte din

tema centrală a naraţiunii. Se pare că autorul le-a folosit doar ca şi surse de inspiraţie pentru

culoarea locală a acţiunii, efectele şi conotaţiile fenomenului nefiind dezbătute.

Un alt scriitor, care şi-a descoperit evreitatea în exil asemeni lui Andrei Codrescu,

transformând-o în literatură este Norman Manea, poate cel mai reprezentativ exponent al

exilului literar românesc de factură engleză, cotidianul francez Le Figaro apreciindu-l drept

cel mai tradus autor român din lume13 A plecat din ţară la vârsta de 50 de ani, în 1986, căzut

în disgraţia regimului comunist după ce acordase un interviu revistei orădeane Familia în care

şi-a permis să-şi expună părerea despre libertăţile scriitorului în propria ţară, subliniind

importanţa conştiinţei etice a scritorului şi responsabilitatea sa în plan politic, accentuând

dezideratul libertăţii de exprimaredupă ce rezistase eroic cenzurii.

Trebuie să remarcăm faptul că în perioada 1986 – 1989 receptarea lui Norman Manea

în România a avut aceeaşi soartă cu cea a tuturor scriitorilor exilaţi. Numele lui dispărând

practic din istoriile literare şi de pe scena culturală românească, în timp ce dincolo de ocean

scriitorul Norman Manea devenea tot mai cunoscut. Tradus în 20 de limbi şi recenzat elogios

de numeroase publicaţii de profil din ţările în care i-au fost publicate volumele, Norman

Manea a intrat în cultura universală prin literatura pe care a scris-o şi continuă să o scrie,

cultivând cu predilecţie tema exilului.

12 Cesereanu, Ruxandra – “One man show”: Andrei Codrescu, în Steaua, nr. 1-2, Cluj, 2007 13 Adpud Mihăilescu, Robert – Norman Manea, România o democraţie kafkiană. Nobelul o obsesie isterică naţională, sursa http://www.hotnews.ro/ 30.10.2009

18

Criticul literar Ion Simuţ sintetizează într-un articol din România Literară situaţia de fapt

în care se găseşte scriitorul Norman Manea atunci când vine vorba de o eventuală întoarcere

definitivă în România : „Inutil să spun că nu se întoarce pentru a rămâne. Din multe puncte de

vedere i-ar fi imposibil scriitorului să se repatrieze. S-a stabilit definitiv la New York şi predă

literatura Holocaustului la Bard College. Acesta ar fi un motiv obiectiv. Există, în plus,

motive subiective şi motive abstracte, uşor de imaginat. Exilul, deşi are ambiguităţile lui, a

pecetluit o plecare ca opţiune definitivă. Patria originară a fost ingrată.” .14

Prima carte de anvergură publicată de Norman Manea în exilul său american este romanul

de factură confesivă şi memeorialistică Întoarcerea Huliganului, publicat în limba engleză

sub titlul The Hooligan’s Return în 2003, carte salutată de publicaţiile de profil din S.U.A, dar

şi din Europa, care trebuia scrisă din două motive: primul pentru a face cunoscut lumii

mecanismul totalitarismului românesc din anii dictaturii comuniste şi cel de-al doilea pentru a

restabili legătura dintre autor şi ţara natală. Cartea lui Norman Manea, privită prin prisma

autorului este o încercare de recuperare a trecutului, în care îşi înşiruie povestea propriei vieţi,

marcată de cele două exiluri, primul la vârsta de cinci ani în lagărul din Transnistria, iar cel

de-al doilea în jurul vârstei de 50 de ani în Germania şi apoi S.U.A. Aceeaşi schemă literară

am întâlnit-o şi la Petru Popescu, care a dedicat şi el un volum evocării vieţii sale în

Întoarcerea. Trebuie să precizăm că pe alocuri destinele celor doi scriitori se aseamănă, însă

există şi deosebiri atât din punctul de vedere al abordării, Norman Manea preferând o formulă

în care îmbină memorialistica cu ficţiunea, abandonând criteriul cronologic, în timp ce

romanul lui Popescu este pur autobiografic, respectând adevărul istoric şi glosând pe formula

clasică, cu respectarea cronologiei evenimentelor.

Dacă Norman Manea s-a exilat la vârsta de 50 de ani, Petru Popescu a plecat de foarte

tânăr într-un moment în care era pe punctul să devină „scriitorul generaţiei sale” experienţă

descrisă în cel mai recent roman al său Supleantul, pentru care a avut nevoie de o perioadă de

decantare a ideilor care a durat 40 de ani, aşa cum a mărturisit la lansarea cărţii, la Oradea, în

26 octombrie 2009, în Sala „Traian Moşoiu” a Primăriei Orădene. Explicaţia pe care ne-o

oferă este plauzibilă şi pentru că este însoţită de o explicaţie logică. Scriitorul a afirmat că o

relatare a poveştii prea apropiată de momentul producerii ar fi dat scrierii caracterul unui

reportaj, îndepărând astfel scrierea din zona literarului. Pentru a scrie acest roman, autorul a

mărturisit că a avut nevoie de timp nu doar pentru a-şi cerne amintirile, dar şi pentru a-şi

desăvârşi scrisul, publicând între timp mai multe romane în limba sa de adopţie, traduse şi în

limba română, printre care şi romanul autobiografic Întoarcerea.

14 Simuţ, Ion – Ambiguităţile exilului în România Literară,Bucureşti, nr.15/2008

19

Capitolul III prezintă literatura română de limbă engleză de pe continentul australian,

prin două exemple Anamaria Beligan şi Octavian Sărbătoare.

Pentru Anamaria Beligan exilul a reprezentat o rampă de lansare. Dragostea e un

trabant, Scrisori către Monalisa sau mamabena.com sunt cărţi pe care le-a scris după ce a

experimentat statutul de imigrant în Australia, autoexilată din propria ţară pentru a scăpa de

represiunea sistemului comunist. Cu toate că nu a publicat nimic în ţară înainte să urmeze

calea exilului, apartenenţa ei la literele româneşti este incontestabilă. În cărţile sale românii

sunt o prezenţă frecventă, la fel şi obiceiurile, tradiţiile şi limbajul neaoş, pe care le înfăţişează

cititorului cu multă degajare şi umor. Statutul exilatului din punctul ei de vedere nu este unul

deplorabil, ci mai degrabă unul intersant şi colorat aşa cum este prezentat în Dragostea e un

trabant, tragic în Scrisori către Monalisa, sau multicultural în mamabena.com.

Întrebată cum ar dori să fie catalogată drept scriitoare română sau australiană,

răspunsul a venit să sublinieze această dualitate pe care am regăsit-o şi în cazul altor scriitori

români de limbă engleză în exil : “Nu ma simt atrasă de niciuna şi de amandouă. Simt

realmente ca fac parte din două literaturi. Mi-a făcut mare plăcere că cei din Australia mă

consideră scriitor australian, cei din România mă consideră scriitor roman - aşa şi sunt. Eu

incep să cred că poate este mai bine aşa, că un scriitor să trăiasca cu un picior într-o cultura şi

cu celălat într-o altă cultura. Nu ai decât de câştigat din aceasta detaşare şi în acelaşi timp

implicare în aceste două culturi foarte diferite. Cu toţii suntem mai mult sau mai puţin scriitori

globali.”15

Proza pe care o scrie Anamaria Beligan este inspirată de epoca comunistă, dar şi de

experienţele trăite în exil, fiind scrisă cu foarte mult umor. Volumul Dragostea e un trabant,

prezintă în nuvela cu acelaşi titlu trabantului, simbol, odinioară, al comunismului de tip est-

german. El capătă în această povestire noi sensuri, de la cel de emblemă a sărăciei, la cel al

căpătuirii dragostei. Asocierea lui cu lumea şatrelor de ţigani români sublinează o dată în plus

indiferenţa acestei etnii cu timpul, regăsirea lor permanentă în tradiţie. Trama narativă se

leagă din nou, dinspre Australia înspre România. O călătorie (tema preferată a autoarei)

încadrează principalele evenimente. Tema iubirii („Dragoste din aia cum rar se întâmplă.

Dragoste din aia care vine cu trabantul” se confesează personajul-narator), mirajul ei,

simbolistica nomadismului şi farsele destinului sunt elementele definitorii ale acestei

povestiri. Pacientul care aşteaptă un ajutor de la psiholog, devine, prin propria-i poveste,

propriul vindecător. Abia finalul istorisirii deconspiră stratagema pacientului, dar în acelaşi

15 Oprea, Carmen – Femeia contemporană este sexul cel tare în Eva.ro, sursa http://www.eva.ro/

20

timp şi a doctorului. Interesant e că, de la un punct, rolurile celor doi se schimbă, doctorul

fiind interesat, ca un bolnav de ficţiune, de povestirea pacientului.”16

Primul roman al Anamariei Beligan, Scrisori către Monalisa, apare în România în

anul 1999 şi este inspirat, aşa cum a declarat autoarea, din experienţa trăită într-un lagăr de

emigranţi din Germania, timp de 6 luni, anterior experienţei australiene. Cartea prezintă

experienţele unui grup de imigranţi într-un stabiliment german, din rândul cărora se

individualizează Matei, care traversează un proces de recuperare al memoriei, ajungând ca în

finalul cărţii să-şi amintească coşmarul prin care trecuse şi înţelegând că povara pe care

trebuie să o poarte pentru totdeauna, moartea Ancuţei, este prea mult pentru el. Fusese învins.

Pierduse lupta cu “şalupa comunistă” şi cu fluviul morţii. Scena de încheiere este simbolică:

va porni într-o călătorie cu prietenul său Radovan, în timp ce focul mistuie hotelul Arkadia şi

implicit camera în care se aflau cei doi.

Tema romanului mamabena.com, al doilea publicat de prozatoare este prin excelenţă

postmodernistă, apropiindu-se prin abordare de stilul lui Andri Codrescu din Mesi@, dublată

de motivaţia suplimentară a autoarei dictată de exilul australian. Acţiunea roamnului se

petrece în două locaţii total opuse, doi poli reprezentaţi unul de satul românesc, rudimentar,

sărăcăcios şi lipsit de perspectivă, iar celălalt de metropola australiană, frapantă prin

tehnologism, urbanism, automatism, dar şi dezumanizare.

Personajele romanului sunt rezultatul întâlnirii celor două lumi, referindu-ne aici la

imigranţii din Australia, care trăiesc intens poveşti de dragoste, drame sau transformări

radicale. S-a spus despre acest roman, că este unul al formării17, deoarece urmăreşte viaţa

Mariei, fetiţa simplă din satul Ciulin, care trecând prin mai multe experienţe iniţiatice. Firul

vieţii Mariei este urmărit îndeaproape până la momentul senectuţii, când mama Bena este

țintuită într-un scaun cu rotile, defect care nu o împiedică însă să conducă totul după bunul

plac cum făcea odinioară, în special pe cei patru copii ai săi Rhea, Cehai, Serafina și

Beniamin, unul mai diferit decât celălalt.

De o cu totul altă factură este perceput exilul de Octavian Sărbătoare. Funcţia lui este

în acest caz una de cunoaştere, la care se reportează strict scriitorul. În scrierile sale, accentul

cade pe ceea ce înseamnă India şi valorile sale, într-o încercare a continua demersul lui

Mircea Eliade în domeniul indianisticii.

16 Napristoc, Crenguţa – Proză. Anamaria Beligan. Dragostea e un trabant, în Observator Cultural, Bucureşti, nr. 175/2008 17 Bildungsromanul este o scriere în proză care prezintă procesul de formare a personalităţii eroului principal sub influenţa experienţei directe. Exemple de Bildungsroman sunt Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, de Goethe, Amintiri din copilărie, Povestea lui Harap Alb de Ion Creangă, A Portrait of the Artist as a Young Man (Portretul artistului în tinereţe), de James Joyce, Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade şi Enigma Otiliei de George Călinescu (sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Bildungsroman)

21

Capitolul IV urmăreşte literatura română de limbă engleză din Canada, prin

intermediul lui Florin Oncescu şi Eugen Giurgiu.

Florin Oncescu, scriitorul român, emigrant în Canada, percepe exilul ca pe o alegere

personală, pe criterii economice, fără a exclude însă impactul acestei schimbări majore asupra

psihicului. Literatura pe care o scrie, sub forma unor file de jurnal în Ilustrate în America e

inspirată din experienţele trăite de la momentul emigrării sale, cu episoade româneşti,

canadiene sau americane, istorisite cu o ironie fină şi având pe alocuri un scop moralizator şi

cultivând aceeaşi atmosferă de literatură scrisă departe de ţară. Tabletele sale au uneori o

concluzie amară, rămasă nerostită, dar percepută subliminal. Trebuie să remarcăm faptul că

experienţa exilului, l-a făcut probabil să vadă dincolo de aspectele de suprafaţă, constatând

defincenţe omeneşti atât în ţară, cât şi în lume, doar că de altă natură şi din cauze specifice

fiecărei zone.

Eugen Giurgiu, cu al său volum Brăţara de aur, care cuprinde atât scrieri de dinaintea

exilului, cât şi nuvele care preced momentul plecării sale din ţară, aduce un aport în ceea ce

priveşte percepţia asupra exilului literar românesc de factură engleză. Există în textele sale

referinţe la viaţa în comunism şi la tentaţia exilului eliberator.

Despre volumul de povestiri Brăţara de aur s-a spus că este un “ghid narativ al

emigrantului român în Canada”, ce reuneşte unsprezece piese de dimensiuni diferite, care

invită cititorul la relectură, mesajele transmise fiind deosebit de subtile.

“Eugen Giurgiu are în întreg scrisul său o capacitate specială de a alterna emoţia şi

indiferenţa, autenticul şi convenţionalul, discursul alunecă imperceptibil din ironie în grav,

din ridicol în tragic. Tensiunea ce se acumulează între asemenea planuri antitetice susţine

texte fără o prea mare densitate epică. Volumul publicat în colecţia Povestaşi români arată un

scriitor complex stăpânind o mulţime de registre: excelent regizor al unui discurs fantastic în

Biserica arsă, în Orfanii se plasează programatic în tiparul narativ al lui Dan Pavel din

Moartea lui Urcan Bătrânul, iar în micul roman Ca frunzele-n vânt, prin personajul Anton

Comşa pare a da o replică Întunecării lui Cezar Petrescu, doar că de data aceasta, nu războiul

răvăşeşte şi mutilează destine, ci comunismul.”18

Concluziile vin să sublinieze modului în care cei unsprezece scriitori s-au raportat la

tema exilului, conturează ideea că, într-o mai mare sau mai mică măsură, toţi cei amintiţi au

experimentat şi au folosit în scrierile lor acele elemente care îi încadreză într-o categorie, care

nu trebuie să se delimiteze de literatura română, ci să facă parte integrantă din aceasta, şi ne

18 Bud, Crina – Literatură şi destin în Vatra, nr. 8, Târgu Mureş, 2008

22

referim aici la literatura română de limbă engleză din exil. În sprijinul acestei idei venim cu

argumentul multiculturalismului.

Considerăm că din această ecuaţie în care scriitori români se afirmă atât în străinătate,

cât şi în România au de câştigat ambele culturi. Comunitatea scriitorilor români exilaţi în

afara graniţelor ţării, văzută ca un grup cu aceleaşi preocupări şi aspiraţii găseşte în

multiculturalism un cadru de afirmare pentru identităţile sale. Dacă ar fi să explicăm în câteva

cuvinte caracteristica de bază a multiculturalismului aceasta s-ar subsuma sintagmei „unitate

în diversitate”. Lumea în continuă schimbare şi tumultul societăţii contemporane au

determinat naşterea fenomenului de multiculturalism, care vine să răspundă perfect nevoilor

de astăzi, iar literatura nu face excepţie. Multiculturalismul deschide calea spre globalizare,

spre cunoaşterea universală. Din punctul nostru de vedere multiculturalitatea conferă unui

scriitor o notă de originalitate, căci fiecare o interpretează diferit, în funcţie de propriul bagaj

cultural, raportat la celelalte elemente întâlnite şi prelucrate la rândul lor prin prisma

individualităţii.

Am văzut astfel că scrierile prezentate în această teză, sunt legate între ele de

conceptul de exil şi de apartenenţa lor la literatura română pe de o parte şi la literatura scrisă

în limba engleză pe de alta.

În baza analizei literare şi comparate, prin prisma căreia au fost prezentate scrierile

autorilor prezentaţi, se poate desprinde ideea că acestea aparţin generic literaturii române şi

tematic, spaţial şi ideatic literaturilor de limbă engleză prezentate, putând fi revendicate de

ambele culturi, astfel exprimarea diverselor identităţi ale unor scriitori de naţionalitate

română, capătă forma unor răspunsuri asemănătoare,în faţa provocării la care i-a supus exilul:

pe de o parte cultura naţională, susţinută de bagajul cultural aferent, iar pe de alta cultura de

limbă engleză, spaţiul transnaţional şi chiar global oferit de limba engleză. Înţelegerea şi

acceptarea diversităţii a devenit un deziderat al lumii moderne în special din perspectiva

diminuării raportului de valori în ceea ce priveşte minoritatea şi majoritatea. În acest context

se vorbeşte de diversitate subculturală care presupune că membrii societăţii participa la o

cultura comuna, dar împărtăşesc şi credinţe sau practici de tip particular, iar exemplele

prezentate de noi în acest sens sunt mai mult decât grăitoare. Cultivând bagajul cultural

românesc în proză scrisă în limba engleză autorii români exilaţi nu au intrat în conflict cu

cultura dominantă, ci reprezintă vocea unui alt tip de abordare al literaturii, care îi face să fie

gustaţi atât de publicul român cât şi de cel de limbă engleză. Spaţiile de limbă engleză

selectate de noi, au dovedit faptul că asigură suficientă libertate grupurilor subculturale în tot

ceea ce înseamnă conservarea identităţii proprii.

23

Din punctul nostru de vedere, scriitorii prezentaţi au încercat şi îi amintim aici doar pe

Petru Popescu, Anamaria Beligan, Andrei Codrescu sau Norman Manea, ca prin abordare

multiculturală a scrisului lor să schimbe nişte mentalităţi care au invadat şi terenul literaturii,

mentalităţi de care societatea modernă încearcă din greu să se descotorosească. Promovând

toleranţa şi respecarea vocii minorităţilor, au pledat pentru echilibru şi egalitate de şanse, cu

atât mai mult cu cât aceste valori le-au lipsit cu desăvârşire în epoca comunistă.

Multiculturalismul pledază pentru păstrarea identităţii fiecărei culturi, pe care urmăreşte să o

folosească pentru a construi, iar în cazul literaturii principiul se aplică prin excelenţă. Bagajul

cultural românesc le-a permis lui Norman Manea, Petru Popescu, Mircea Săndulescu, Andrei

Codrescu sau Florin Oncescu să se afirme în faţa unui public de limbă engleză şi să aibă un

succes răsunător într-o altă cultură. La fel s-a întâmplat şi în cazul autoarelor Anamaria

Beligan, Mirela Roznoveanu, Carmen Firan sau Alexandra Târziu, care poate s-au lovit iniţial

şi de bariera discriminării legate de sex, barieră pe care multiculturalismul îşi propune să o

depăşească.

Considerăm că acestă trăsătură fundamentală, desprinsă din scrierile autorilor români

de limbă engleză din exil este o resursă valoroasă care trebuie cultivată şi evidenţiată fiind

generatoare de noutate.

Exemplele de mai sus sunt menite, în opinia noastră, să vină în sprijinul ideii că exilul

a reprezentat un catalizator de energii creatoare, adesea sentimentele şi transformările

interioare generate de acesta, având drept rezultat opere literare care merită cunoscute. Cu

toate că exilul, de-a lungul timpului a fost perceput în speţă pentru conotaţiile lui negative

care degradează sufletul, nu putem să nu remarcăm şi latura pozitivă a acestuia când exilul

revigorează sau când gererează trăiri, care prin talent scriitoricesc, se transformă în opere

literare, iar autorii şi cărţile prezentate de noi sunt câteva repere în acest sens.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Băileşteanu, Fănuş – Personalităţi culturale româneşti din străinătate. Dicţonar.

Romania Press, Bucureşti, 1999

Beligan, Anamaria – Dragostea e un trabant, traducere în limba română de Dana

Lovinescu şi Anamaria Beligan, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003

Behring, Eva –Scriitori români din exil 1945-1989, O perspectivă istorico-literară,

traducere din limba germană de Tatiana Petrache si Lucia Nicolau, revăzută de Eva

Behring si Roxana Sorescu, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Române, 2001.

24

Codrescu, Andrei – Wakefield, traducere în limba română de Ioana Avadani,

Editura Polirom, Bucureşti, 2005

Firan, Carmen – Caloriferistul şi nevasta hermeneutului, Editura Polirom, Bucureşti, 2005

Firan, Florin & Popa, C-tin M – Antologie: Literatura Diasporei, Editura Poesis,

Craiova, 1996

Giurgiu, Eugen – Brăţara de Aur, Editura Curtea Veche, Bucureşti 2006

Glodeanu, Gheorghe – Incursiuni în literatura diasporei şi disidenţei, Editura

Libra, Bucureşti, 1999.

Manea Norman – Întoarcerea Huliganului, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi,

2006

Manolescu, Florin – Enciclopedia exilului literar românesc, Editura Compania,

Bucureşti, 2003

Oncescu, Florin – Ilustrate din America, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007

Petraș, Irina – Literatura română contemporană, Editura Ideea Europeană, București,

2008

Pleşea, Gabriel – Scriitori români la New York, ed. Vestala, Bucureşti, 1998

Popescu, Petru – Supleantul, Editura Jurnalul, Bucureşti, 2009

Roznoveanu, Mirela – Viaţa pe fugă, Editura Sirius, Bucureşti, 1997

Sasu, Aurel - Dicţionarul scriitorilor români din S.U.A şi Canada, editura

Albatros, Bucureşti, 2001

Săndulescu, Mircea – Evadări şi zădărnicii, traducere în limba română de Liviu

Bleoca, Editura Paralela 45, Piteşti 2005

Sălcudeanu, Nicoleta – Patria de hârtie. Eseu despre exil, Editura Aula, Braşov,

2003

Târziu, Alexandra – Fapte bune cu Lisa si alte 12 moralitati , editura Compania,

Bucureşti, 2004

Ulici, Laurenţiu - Scriitori români din afara graniţelor ţării. Dicţionar, Editura Fundaţiei

Luceafărul, Bucureşti, 1996