ministerul educa Ţiei al republicii moldova … · acest principiu, al ături de principiul separa...

MINISTERUL EDUCA ŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris C.Z.U. [342.5; 342](478)

ARSENI ALEXANDRU

LEGITIMITATEA PUTERII DE STAT: FENOMEN COMPLEX ŞI INDISPENSABIL SOCIET ĂŢII UMANE CONTEMPORANE

Specialitatea: 552.01 – Drept constituţional

Teză de doctor habilitat în drept

Consultant ştiin ţific Gheorghe COSTACHI, doctor habilitat în drept, profesor universitar

Autorul

Alexandru ARSENI, doctor în drept, conferenţiar universitar

Chişinău • 2014

2

© Arseni Alexandru, Chişinău, 2014

3

CUPRINS

ADNOTARE (limba român ă, rusă, engleză) 5

LISTA ABREVIERILOR 8

INTRODUCERE 9

1. ANALIZA SITUA ŢIEI CERCET ĂRILOR ŞTIIN ŢIFICE EFECTUATE ÎN DOMENIUL PUTERII DE STAT PRIN PRISMA LEGITIMIT ĂŢII EI

20

1.1.Valorificarea ştiinţifică a puterii de stat ca fenomen complex şi indispensabil societăţii umane contemporane

20

1.1.1. Autoritatea politică exclusivă sau suverană 22

1.1.2. Relaţia stat - putere (puteri) de stat - puteri publice 26

1.2. Interesul ştiinţific faţă de problema putere de stat ca fenomen complex şi indispensabil societăţii umane

28

1.3. Concluzii la Capitolul 1 48

2. CONCEPTUL ŞI CALIT ĂŢILE PUTERII DE STAT CA ELEMENT LEGITIM AL STATULUI

50

2.1. Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale puterii de stat 50

2.2. Identificarea şi analiza trăsăturilor generale ale puterii de stat 55

2.3. Constantele puterii de stat 58

2.4. Argumentări teoretice în aprecierea termenului de legitimitate a puterii de stat 64

2.5. Sistemul politic – mediu ambiant al puterii de stat 70


3. ORIGINILE ŞI ESENŢA CONCEPŢIILOR DOCTRINARE PRIVIND LEGITIMITATEA PUTERII DE STAT

85

3.1. Evoluţia semantică a noţiunii de suveranitate 86

3.2. Aspecte teoretice şi practice ale conceptului „suveranitate” 88

3.3. Abordări teoretice şi practice de soluţionare a contradicţiilor dintre teoriile „suveranitatea poporului” şi „suveranitatea naţională”

92

3.4. Corpul electoral – exponentul juridico-politic al suveranităţii naţionale 96

3.5. Formele de exercitare a „suveranităţii naţionale” în cadrul legitimităţii puterii de stat 100

3.6. Fracţiunile parlamentare – reflecţie legitimă a voinţei corpului electoral 106


4. IDENTIFICAREA, DEFINIREA ŞI MANIFESTAREA FORMELOR ŞI METODELOR DE REALIZARE A PUTERII DE STAT PRIN PRISM A PRINCIPIULUI LEGITIMIT ĂŢII

125

4.1. Forma de guvernământ – modalitate de constituire şi raport dintre organele supreme de stat

125

4.1.1. Concepţiile doctrinare privind forma de guvernământ 125

4.1.2. Evoluţia şi tipologia formelor de guvernământ 127

4.1.2.1. Formele de guvernământ istorice 129

4.1.2.2. Abordări teoretice ale formelor de guvernământ contemporane 137

4.2. Regimul politic – dimensiune edificatoare a statului de drept şi democratic contemporan

144

4.2.1. Definirea noţiunii şi tipologia regimurilor politice 144

4

4.2.2. Identificarea şi criterii de clasificare a regimurilor politice 148

4.3. Interacţiunea dialectică a principiului legitimităţii puterii de stat cu celelalte principii ale regimului politic liberal şi democratic

163

4.4. Perspectiva praxiologică a principiului legitimităţii puterii de stat în vederea consolidării statului de drept

172


5. CARACTERISTICA SUBIEC ŢILOR DETERMINATORII ANTRENA ŢI ÎN

PROCESUL COMPLEX DE EXERCITARE A PUTERII DE STAT 176

5.1. Poziţia Parlamentului în cadrul sistemului separaţiei puterilor 176

5.1.1. Parlamentul – organul reprezentativ suprem al poporului , a cărui legitimitate emană de la suveranitatea naţională

179

5.1.2. Mandatul parlamentar – împuternicire politico-juridică întru exercitarea „suveranităţii naţionale”

182

5.1.3. Natura juridică şi trăsăturile caracteristice ale mandatului parlamentar 184 5.1.4. Funcţiile Parlamentului condiţie de exercitare a suveranităţii naţionale prin

reprezentare 192

5.2. Poziţia Puterii Executive în cadrul sistemului separării puterilor 196

5.2.1. Identificarea marilor structuri ale executivului 196

5.2.2. Şeful de stat – instituţie legitimă a statului democratic contemporan 200

5.2.3. Guvernul - pilonul principal al puterii executive 204

5.3. Autoritatea judecătorească – instituţie de realizare a ramurii puterii de stat 213

5.3.1. Definirea şi specificul autorităţii judecătoreşti 213

5.3.2. Puterea judecătorească – sistem distinct chemat să protejeze realizarea drepturilor şi libertăţilor legitim garantate

215

5.3.3. Consiliul Superior al Magistraturii – organ de asigurare a legitimităţii şi garant al independenţei puterii judecătoreşti

221

5.4. Concluzii la Capitolul 5 235 6. AFIRMAREA ÎN PRACTIC Ă A PRINCIPIULUI LEGITIMIT ĂŢII PUTERII DE STAT ÎN SOCIETATEA CONTEMPORAN Ă

237

6.1. Problematica determinării şi clasificării organelor (instituţiilor) de stat 237

6.2. Concepţiile privind principiile de funcţionare a aparatului de stat 241 6.3. Statutul juridic al guvernanţilor garant al legitimităţii funcţionării mecanismului de

stat 245

6.4. Responsabilitatea şi răspunderea guvernanţilor 259


CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMAND ĂRI 269 BIBLIOGRAFIE 275

DECLARA ŢIA PRIVIND ASUMAREA R ĂSPUNDERII 299

CV-ul AUTORULUI 300

5

ADNOTARE ARSENI Alexandru „Legitimitatea puterii de stat – fenomen complex şi indispensabil societăţii umane

contemporane”. Teză de doctor habilitat în drept, specialitatea: 552.01 – Drept public (Drept constituţional). Chişinău, 2014

Structura tezei: Introducere, 6 capitole, Concluzii generale şi recomandări, Bibliografia din 379 titluri; 274 de pagini text de bază. Rezultatele obţinute sunt publicate în 45 lucrări ştiinţifice.

Cuvinte-cheie: societate umană; stat; putere; putere de stat; legitimitate; suveranitate; suveranitate naţională; formă de guvernământ; regim politic; principii; separarea puterilor; legitimitatea puterii; organ de stat; aparat de stat; mecanism de stat; demnitar de stat.

Domeniul de studiu: Lucrarea include un studiu complex în domeniul Dreptului constituţional, elucidând cerinţele de organizare şi funcţionare a puterii de stat în baza principiului constituţional al legitimităţii.

Scopul cercetării – elaborarea reperelor conceptuale ale principiului legitimităţii puterii de stat în contextul fundamentării ştiinţifice a fenomenului complex putere de stat, din perspectiva edificării statului de drept şi democratic.

Obiectivele cercetării : definirea conceptelor: legitimitatea puterii de stat; sistem politic; suveranitate naţională; formă de guvernământ; regim politic; sistem instituţionalizat al puterii de stat, aparat de stat; fundamentarea ştiin ţifică a principiului legitimităţii puterii de stat şi a funcţiei Curţii Constituţionale de asigurare a legitimităţii puterii de stat; identificarea raportului funcţional dintre contextul gnoseologic şi practic şi legitimitatea puterii de stat în procesul complex de la geneză şi finalizând cu activitatea guvernanţilor în realizarea puterii de stat; determinarea premiselor şi reperelor conceptuale ale legitimităţii organelor, instituţiilor etatice şi a principiilor şi calităţilor guvernanţilor, ca parte integrantă a procesului complex de realizare a puterii de stat, fundamentarea ştiin ţifică a fenomenului complex putere de stat ca parte integrantă a ştiinţei dreptului constituţional; elaborarea în baza reperelor conceptuale a tematicii legitimităţii puterii de stat în cadrul ştiinţei dreptului constituţional; validarea teoretică şi recomandarea practică a soluţiilor privind asigurarea legitimităţii puterii de stat.

Noutatea şi originalitatea ştiin ţifică. Este exprimată prin formularea şi argumentarea unui nou principiu al regimului politic – principiul legitimităţii puterii de stat – condiţie imanentă a statului de drept şi democratic.

Acest principiu, alături de principiul separaţiei puterilor în stat, va permite delimitarea clară a regimurilor politice democratice de cele nedemocratice. În acelaşi timp, principiul legitimităţii determină soluţionarea problemei ştiinţifice, aplicative, de importanţă majoră: 1) pentru Şeful statului – obligativitatea de a-şi declina calitatea de membru de partid, precum şi de a exercita o nouă funcţie, funcţia de mediere, 2) pentru Curtea Constituţională – de a asigura legitimitatea puterii de stat şi a organelor etatice antrenate în procesul de realizare a puterii de stat.

Rezultatele principial noi pentru ştiin ţă şi practică obţinute: etapizarea evoluției fenomenului legitimității; identificarea proprietăților și elementelor sistemului politic – mediu ambiant al puterii de stat; fundamentarea științifică a principiului legitimității de stat și, ca consecință praxiologică, a unei noi funcții a Curții Constituționale de asigurare a legitimității puterii de stat; conceptualizarea sistemului instituțional al puterii de stat și determinarea unei noi direcții de cercetare – legitimitatea puterii de stat parte integrantă a știin ței Dreptului Constituțional și domeniu de activitate a Curții Constituționale.

Semnificaţia teoretică. Realizarea studiului teoretic contribuie la soluţionarea unei probleme majore pentru ştiinţă, în general, şi pentru Dreptul constituţional ca ramură ştiinţifică.

Anume legitimitatea puterii de stat identifică un impuls interacţional de echilibru şi colaborare a ramurilor puterii în stat în condiţiile unui regim politic contemporan democratic. Domnia legii are la bază legitimitatea însăşi a Constituţiei, iar aceste precondiţii de calitate pot fi realizate numai în condiţiile aplicării şi respectării principiului legitimităţii puterii de stat şi a organelor etatice antrenate direct în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat.

Valoarea aplicativă a lucrării . Drept rezultat, a fost înaintat un ansamblu de propuneri de natură teoretico-practică, a căror implementare poate influenţa în mod decisiv existenţa, menţinerea şi chiar vitalitatea legitimităţii puterii de stat, precum şi afirmarea unui regim politc contemporan democrat – fenomene justificate inclusiv graţie modificărilor legislative ce caracterizează procesul de formare a statului de drept şi democratic.

Implementarea rezultatelor ştiin ţifice. Rezultatele cercetării urmează a fi utilizate la elaborarea cursurilor universitare de licenţiat în drept şi de masterat, precum şi la perfecţionarea suportului normativ-juridic din domeniul Dreptului constituţional.

6

АННОТАЦИЯ АРСЕНИ Александру «Законность государственной власти – сложное и неотъемлемое явление

современных человеческих сообществ». Диссертация на соискание степени доктора права по специализации: 552.01 – Публичное право (Конституционное право). Кишинев. 2014г.

Структура диссертации: введение, 6 глав, общие выводы и рекомендации, библиография из 379 наименований, 274 страниц основного текста. Полученные результаты опубликованы в 45 научных работах.

Ключевые слова: человеческое сообщество; государство; власть: государственная власть; законность; национальный суверенитет; форма правления; политический режим; принципы; разделение властей; законность власти; государственный орган; государственный аппарат; государственный механизм; государственный сановник.

Область исследования: Работа включает комплекс исследований в области конституционного права, проливая свет на требования к организации и функционированию государственной власти на основе конституционного принципа законности.

Цель исследования – разработка концептуальных критериев принципа легитимности государственной власти в контексте научного обоснования комплексного феномена государственной власти с точки зрения построения правового и демократического государства.

Задачи исследования: определение концепций: легитимность государственной власти; политическая система; национальный суверенитет; форма правления; политический режим; институализированная система государственной власти, государственный аппарат; научное обоснование принципа легитимности государственной власти и функции Конституционного Суда в обеспечении легитимности государственной власти; идентификация функциональной связи между гносеологическим и практическим контекстом и легитимность государственной власти в сложном процессе от зарождения до деятельности правителей по реализации государственной власти; определение предпосылок и концептуальных критериев легитимности государственных органов и учреждений, а также принципов и качеств правителей, как неотъемлемой части сложного процесса реализации государственной власти, научное обоснование комплексного феномена государственной власти, как неотъемлемой части науки конституционного права; разработка на основе концептуальных критериев тематики легитимности государственной власти в рамках науки конституционного права; теоретическое подтверждение и практическая рекомендация решений по обеспечению легитимности государственной власти.

Научная новизна и оригинальность. Выражается через формулировку и аргументацию нового принципа политического режима – принципа законности государственной власти –имманентного условия правого и демократического государства.

Этот принцип наряду с принципом разделения властей в государстве позволит четкое разграничение демократических политических режимов от недемократических. Вместе с тем, принцип законности определяет решение научной проблемы большой прикладной важности для: 1) обязанности Руководителя государства отказаться от качества члена партии, а также исполнять новую функцию - функцию посредничества, 2) Конституционного Суда – обеспечение законности государственной власти и государственных органов, вовлеченных в процесс реализации государственной власти.

Полученные принципиально новые результаты для науки и практики: поэтапность эволюции явления законности; выявление свойств и элементов политической системы - окружающая среда государственной власти; научное обоснование принципа государственной законности, как праксеологическое следствие, новой должности Конституционного Суда, для обеспечения законности государственной власти; концептуализация институциональной системы государственной власти и определение новых направлений исследований - законность государственной власти, как составляющей части науки Конституционного Права и области деятельности Конституционного Суда.

Теоретическое значение. Теоретическое исследование способствует решению важной проблемы для науки в целом и конституционного права, как научной отрасли.

Именно законность государственной власти определяет импульс сбалансированного взаимодействия и сотрудничества между ветвями государственной власти в условиях современного демократического политического режима. Верховенство закона имеет в основе законность самой Конституции, а эти качественные предпосылки могут быть реализованы только в условиях применения и соблюдения принципа законности государственной власти и государственных органов, прямо вовлеченных в сложный процесс становления, поддержания и осуществления государственной власти.

Прикладная ценность работы. Как результат, был сделан ряд предложений теоретическо-практического свойства, реализация которых может решительно повлиять на существование, поддержание и даже жизнеспособность законности государственной власти, а также на утверждение современного демократического политического режима - явления, оправданные включительно благодаря законодательным изменениям, что характеризует процесс формирования правового и демократического государства.

Внедрение научных результатов. Результаты исследований следует использовать при разработке курсов университетского и пост-университетского юридического образования, а также в совершенствовании нормативно-правовой поддержки в области конституционного права.

7

ABSTRACT ARSENI Alexandru “Legitimacy of state power - complex and indispensable phenomena of

contemporary human societies”. Thesis for the Doctor of Law’s Degree, specialty: 552.01 – Public Law (Constitutional Law). Kishinev 2014

Thesis Structure: introduction, 6 chapters, general conclusions and recommendations, bibliography of 379 titles, 274 pages of the main text. Obtained results are published in 45 scientific papers.

Key Words, human society; state; power; state power; legitimacy; sovereignty; national sovereignty; form of government; political regime; principles; separation of powers; legitimacy of power; state body; state apparatus; state mechanism; state dignitary.

Field of studies: Paper includes complex study in the field of constitutional law elucidating requirements to organization and functioning of the state power basing on the constitutional principle of legitimacy.

Scope of research – elaboration of conceptual benchmarks for the state power legitimacy principle in the context of scientific rationale for the complex phenomenon of the state power from the point of view of construction of democratic and the rule-of-law state.

Objectives of research: definition of concepts: state power legitimacy; political system; national sovereignty; form of government; political regime; institutionalized system of the state power; state apparatus; scientific rationale for the state power legitimacy principle and function of the Constitutional Court in provision of the state power legitimacy; identification of functional relationship between gnoseological and practical context and the state power legitimacy in the complex process from genesis to activity of governors in implementation of the state power; determination of backgrounds and conceptual benchmarks for legitimacy of the state bodies and institutions, as well as principles and qualities of governors as an integral part of the complex process of implementation of the state power, scientific rationale for the complex phenomenon of the state power as an integral part of the constitutional law science; elaboration basing on conceptual benchmarks of the state power legitimacy branch within the constitutional law science; theoretical validation and practical recommendation of solutions to ensure the state power legitimacy.

Scientific novelty and originality. It is expressed through formulation and argumentation of a new principle of the political regime - principle of the state power legitimacy – immanent condition for the rule-or law and democratic state.

Together with the principle of separation of powers in a state, this principle will permit clear delimitation between democratic political regimes and non-democratic ones. At the same time, the principle of legitimacy determines solution of scientific problem of large applied significance for the following: 1) Obligation of the head of state to decline capacity of the party member and to exercise new function – intermediation function, 2) Constitutional Court – provision of legitimacy of the state power and state bodies involved in the process of the state power realization.

Principially new obtained results for the science and practice: staging of the evolution of the legitimacy phenomenon; identifying the properties and elements of the political system – the environment of the state power; the scientific substantiation of the principle of state legitimacy and as a praxiological consequence, of a new function of the Constitutional Court to ensure the legitimacy of the state power; conceptualization of the institutional system of state power and determining a new research direction – the legitimacy of state power – an integrant part of the science of constitutional right and activity domain of the Constitutional Court.

Theoretical significance. Theoretical study contributes solution of major problems for the science in general and constitutional law as a scientific branch.

The state power legitimacy namely identifies the balanced impetus for interaction and collaboration between branches of power in a state in conditions of the contemporary democratic political regime. Supremacy of law is based on the legitimacy of the Constitution itself, while these qualitative preconditions can be implemented in conditions of application and compliance with the principle of legitimacy of the state power and state bodies involved directly in the complex process of establishment, maintenance and exercising of the state power.

Applied value of paper. As a result, the set of proposals of theoretical and practical nature was elaborated. Implementation of these proposals can affect decisively existence, maintenance and even vitality of the state power legitimacy and consolidation of the contemporary democratic political regime - phenomena justified inclusively due to legislative modifications characterizing the process of formation of the rule-of-law and democratic state.

Implementation of scientific results. Research results shall be used in elaboration of courses of university and post-university education in law, as well as in improvement of the normative and juridical support in the field of constitutional law.

8

LISTA ABREVIERILOR

alin.− alineat

art. − articol

CC − Curtea Constituţională

CE − Consiliul Europei

lit. − litera

nr. − număr

ONG − Organizaţii nonguvernamentale

p. − pagina

Pct. − punct

RM − Republica Moldova

op.cit. − Opera citată

ONU − Organizaţia Naţiunilor Unite

SUA − Statele Unite ale Americii

Стр - Страница (pagina)

Ed. - Ediţia

Edit. - Editura

Vol. - Volumul

CSM - Consiliul Superior al Magistraturii

CEDO - Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului

sec. - Secol

î.e.n. - Înaintea erei noastre

s.n. - Semnătura noastră

URSS - Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

ex. - Exemplu

9

INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa temei

Orice societate umană contemporană constituindu-se în respectivul stat acordă o deosebită

atenţie puterii de stat în complexitatea sa, inclusiv prin prisma legitimităţii. Pe această cale a

mers şi Republica Moldova începând cu perioada renaşterii naţionale şi alegerea primului

Parlament democratic. Astfel, primul pas în această direcţie a fost adoptarea de către Parlamentul

Republicii Moldova la 23 iunie 1990 a Declaraţiei suveranităţii [43]. Următorul act cu caracter

constituţional statal a fost Decretul cu privire la puterea de stat [18]. Acest fapt a pus în prim

plan importanţa puterii de stat şi, nu în ultimul rând, a legitimităţii puterii de stat, condiţie a

edificării statului de drept şi democratic contemporan.

Evident că odată cu adoptarea de către Parlamentul Republicii Moldova la 27 august 1991 a

Declaraţiei de independenţă [45] situaţia s-a schimbat radical, deoarece deacum s-a pus problema

constituirii unui nou stat în calitate de subiect al dreptului internaţional − stat suveran şi

independent. De aici şi atenţia sporită faţă de stat în toată complexitatea elementelor sale, printre

care în mod deosebit este de menţionat puterea de stat.

Aceste necesităţi şi-au găsit reglementare detaliată în Constituţia Republicii Moldova

adoptată de către Parlamentul Republicii Moldova la 29 iulie 1994 [12], intrată în vigoare la 27

august 1994. În textul constituţional sunt expuse şi reglementate trei elemente ce constituie în

ansamblul lor statul ca instituţie: poporul, teritoriul şi puterea de stat.

Cu referire la puterea de stat Constituţia consfinţeşte un şir de articole: de la cele cu conţinut

general, cum ar fi art.2 Suveranitatea naţională şi puterea de stat; art.6 Separarea şi colaborarea

puterilor în stat; art.7 Supremaţia Constituţiei; art.38 Dreptul de vot şi dreptul de a fi ales,

alin.(1), potrivit căruia voinţa poporului constituie baza puterii de stat, voinţă exprimată prin

alegeri libere, care au loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber

exprimat până la articole concrete referitoare la cele trei ramuri ale puterii de stat − legislativă,

executivă şi judecătorească − încadrate în Titlul III (art.60-125) şi în Titlul V (art.134-140

inclusiv).

Trecând la realizarea conducerii societăţii pe calea edificării statului de drept şi democratic în

baza Constituţiei s-au evidenţiat probleme în lanţ şi toate legate de legitimitate, fie a actului

normativ, fie a instituţiilor, formelor şi metodelor de realizare a puterii de stat.

Nu se contestă necesitatea existenţei şi realizării puterii de stat, ba chiar se insistă asupra

sporirii ei şi lărgirii competenţelor şi funcţiilor unei ramuri faţă de alta.

Problema se pune în legitimitatea puterii de stat. Divergenţele dintre Preşedinte şi Prim-

ministru – perioada 1990-1992.

10

Referendumul consultativ din 1999 [22].

Astfel, până în prezent unii doctrinari contestă legitimitatea Constituţiei, care, conform

doctrinei dreptului constituţional, trebuie să fie cel puţin opera referendumului constituţional,

dacă nu a unei adunări constituţionale.

În acest context, constituţionalistul V.Popa, chiar dacă nu contestă legitimitatea Constituţiei,

subliniază că „învestirea Constituţiei cu forţă juridică supremă, ce o deosebeşte de o lege

obişnuită, constă exact în faptul că este (sau trebuie să fie) adoptată de o putere constituantă cu

învestire directă de la popor” [244, p.8].

Aceiași idee privind punerea sub semnul întrebării a legitimității Constituției este expusă și

de către C.Cojocaru, care în urma analizei Constituțiilor adoptate în Europa Centrală și de Est,

accentuează că ele au fost „selectate în baza unui mimetism constituțional occidental ad-hoc fără

a se respecta principiile constitutive și regulatorii ale dreptului constituțional și fără consultarea

prin referendum a voinței poporului, ceea ce într-o măsură oricare influențează legitimitatea

Legii Supreme (s.n.) în stat…„ [128, p.2].

Reforma constituţională din 2000 [52, art.661] a avut ca scop înlăturarea nelegitimităţii

desemnării şefului de stat, şi concomitent, a formei de guvernământ şi a regimului politic. În fapt

însă a adus practic la uzurparea puterii în stat de către partidul de guvernământ.

Evenimentele din aprilie 2009 au avut ca pretext ilegitimitatea alegerilor parlamentare.

Preşedintele Republicii a convocat fracţiunile parlamentare într-un proces de mediere − intenţie

bună dar ilegitimă, deoarece el deţinea concomitent şi funcţia de lider de partid al fracţiunii

parlamentare majoritare.

După alegerile parlamentare anticipate din 29 iulie 2009 a fost contestată la Curtea

Constituţională legitimitatea alegerii Preşedintelui Parlamentului care concomitent îndeplinea şi

interimatul funcţiei de şef de stat [1].

Crearea prin decret prezidenţial a Comisiei pentru reforma constituţională urmărea acelaşi

scop: asigurarea legitimităţii puterii de stat în ansamblul ei [19, art.548].

Este contestată în prezent atât legitimitatea alegerii Şefului de Stat, cât şi învestirea

Guvernului, precum şi semnarea şi ratificarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană.

Totodată, chiar textul constituţional admite cazul de ilegitimitate a Parlamentului în calitate

de organ reprezentativ suprem al poporului şi unică autoritate legislativă. Astfel, potrivit art.63

alin.1 din Constituţie: „Parlamentul este ales pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit,

prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă” [12]. Aşadar suntem în prezenţa unei

norme imperative care stabileşte clar că durata mandatului Parlamentului este de 4 ani. Excepţie

11

făcând cazul de război şi cazul de catastrofă în Republica Moldova. În ambele cazuri mandatul

se prelungeşte în baza unei legi organice adoptate de către Parlament.

În acelaşi timp, potrivit art.61 alin.(3) din Constituţie, „alegerile deputaţilor în Parlament se

desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului

precedent”. Iar în conformitate cu art.63 lin.(2) din Constituţie, „Parlamentul se întruneşte, la

convocarea Preşedintelui Republicii Moldova, în cel mult 30 de zile de la alegeri”.

De aici rezultă că timp de 4 luni de zile, excepţie făcând disoluţia adunării, în Republica

Moldova Parlamentul funcţionează ca organ ilegitim.

Mai mult ca atât, în doctrina autohtonă se vehiculează idei ce pun la îndoială faptul că

poporul este deţinător al puterii politice, al suveranităţii naţionale în fond, nefiind clare interesele

pe care trebuie să exprime puterea de stat. Astfel, potrivit cercetătorilor Gh.Costachi şi P.Hlipca,

„puterea politică nu poate fi „deţinută” de către popor, ea poate fi doar exercitată de către acesta

prin intermediul referendumului şi, desigur, prin alegeri universale şi directe, care sunt

desfăşurate periodic cu scopul desemnării organelor reprezentative ale statului. Puterea politică

este deţinută de către partidul de guvernământ, adică de forţa politică majoritară din sistemul

reprezentativ, a cărei exercitare contribuie şi alte forţe politice (aflate în opoziţie), dar cu rol

secundar” [137, p.391.

Iar teoreticianul Gh.Avornic susţine că „orice stat exprimă (este impus să exprime) trei

niveluri de interese: interesul întregii societăţi, interesele acelei clase, grup sau grupuri sociale

care formează baza socială a puterii şi interesele aparatului de stat, dar, mai precis, ale conducerii

de vârf, care real îi aparţine puterea politică şi de stat” [103, p.445].

Problema legitimităţii autorităţilor a devenit o preocupare şi la nivelul Uniunii Europene,

înaintându-se totodată şi soluţii practice. Astfel, în baza Tratatului de la Lisabona [11] au fost

create câteva instituţii, printre care Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi

Politica de Securitate, a cărui învestire se face de către Parlamentul European, împreună cu

Preşedintele Comisiei şi cu echipa de comisari ai Uniunii [368].

Acest lucru, pe bună dreptate, „îi oferă legitimitate şi reduce din deficitul democrat pe care

l-ar putea reprezenta faptul că numirea să se facă pe baza hotărârii luate de statele-membre şi de

Preşedintele Comisiei fără implicarea directă a cetăţenilor” [58, p.6].

Mai mult ca atât principiul legitimității cucerește noi sfere și în domeniul dreptului

internațional. În mod deosebit se pune problema în sfera soluționării conflictelor, mai ales

referitor la mijloacele aplicate în acest scop.

În viziunea doctrinarului A.-V. Istrătescu „metoda sau măsura luate de stat pentru rezolvarea

crizelor naționale sau internaționale trebuie să satisfacă, înainte de toate, exigența legitimității, cu

12

alte cuvinte, să respecte normele și principiile de drept, să fie justificate în raport de subiecții

cărora li se adresează… absența legitimității ar „legitima” haosul, creând astfel premisele

dezordinii și anarhiei” [191, p.351].

Acest subiect se găsește și în vizorul cercetătorilor autohtoni. Așa, C.Gherega subliniază că

legitimitatea mijloacelor utilizate pentru rezolvarea crizelor trebuie privită ca „… o cerință

intrinsecă societății organizate, a cărei absență ar da naștere arbitrariului și abuzului, cu

consecința directă a afecțiunii drepturilor și libertăților fundamentale individuale”[165, p. ].

În același timp, procesul de edificare a statului de drept şi democratic în Republica Moldova

se confruntă la fiecare pas cu problema ce ţine de legitimitatea puterii de stat în ansamblu, cât şi

a instituţiilor etatice antrenate în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii

de stat.

Din aceste considerente tema tezei „Legitimitatea puterii de stat − fenomen complex şi

indispensabil societăţii umane contemporane” este actuală şi demnă de a fi studiată în cadrul

doctrinei dreptului constituţional.

Importanţa problemei abordate atât pentru ştiinţa dreptului constituţional, cât şi pentru

practică constă în argumentarea ştiinţifică a necesităţii aplicării, principiului legitimităţii ce

constă atât în procedurile de adoptare a actelor normative, cât şi în procedurile de desemnare a

autorităţilor etatice ca instituţii şi a demnitarilor în stat. Numai asigurarea legitimităţii

procedurale prestabilită constituţional legitimează actele şi acţiunile persoanelor, demnitarilor

antrenaţi în procesul de realizare a puterii de stat.

Cunoaşterea acestui mecanism va permite şi cetăţenilor să se implice mai plenar în

administrarea treburilor publice, iar pentru demnitari şi funcţionari va spori gradul de

responsabilitate şi răspundere personală.

Scopul cercetării – elaborarea reperelor conceptuale ale principiului legitimităţii puterii de

stat în contextul fundamentării ştiinţifice a fenomenului complex putere de stat, din perspectiva

edificării statului de drept şi democratic.

Obiectivele cercetării : definirea conceptelor: legitimitate a puterii de stat; sistem politic;

suveranitate naţională; formă de guvernământ; regim politic; sistem instituţionalizat al puterii de

stat, aparat de stat; fundamentarea ştiin ţifică a principiului legitimităţii puterii de stat şi a

funcţiei Curţii Constituţionale de asigurare a legitimităţii puterii de stat; identificarea raportului

funcţional dintre contextul gnoseologic şi practic şi legitimitatea puterii de stat în procesul de

realizare a puterii de stat complex începând de la geneza acestea şi finalizând cu activitatea

guvernanţilor; determinarea premiselor şi reperelor conceptuale ale legitimităţii organelor,

instituţiilor etatice şi a principiilor şi calităţilor guvernanţilor, ca parte integrantă a procesului

13

complex de realizare a puterii de stat: fundamentarea ştiin ţifică a fenomenului complex putere

de stat ca parte integrantă a ştiinţei dreptului constituţional; elaborarea în baza reperelor

conceptuale a tematicii legitimităţii puterii de stat în cadrul ştiinţei dreptului constituţional;

validarea teoretică şi recomandarea practică a soluţiilor privind asigurarea legitimităţii puterii

de stat.

Noutatea și originalitatea ştiin ţifică a tezei rezidă în faptul că în baza analizei conceptelor

doctrinare privind puterea de stat în toată complexitatea sa a fost identificată, pe lângă trăsăturile

generale, o însușire dobândită a puterii de stat – legitimitatea. Aceasta a atras supă sine, și în

cele din urmă formularea și argumentarea, pentru prima dată în doctrina juridică și politologie, a

unui nou principiu al regimului politic – principiul legitimităţii puterii de stat – condiţie

imanentă a statului de drept şi democratic.

Acest principiu, alături de principiul separaţiei puterilor în stat, va permite delimitarea clară a

regimurilor politice democratice de cele nedemocratice. În acelaşi timp, principiul legitimităţii

determină soluţionarea problemei ştiinţifice, aplicative de importanţă majoră pentru: 1) Şeful

statului − obligativitatea de a-şi declina calitatea de membru de partid, precum şi de a exercita o

nouă funcţie, funcţia de mediere, 2) Curtea Constituţională – asigurarea legitimităţii puterii de

stat şi a organelor etatice antrenate în procesul de realizare a puterii de stat.

Rezultatele principial noi pentru ştiin ţă şi practică obţinute: etapizarea evoluției

fenomenului legitimității; identificarea proprietăților și elementelor sistemului politic – mediu

ambiant al puterii de stat; fundamentarea științifică a principiului legitimității de stat și, ca

consecință praxiologică, a unei noi funcții a Curții Constituționale de asigurare a legitimității

puterii de stat; conceptualizarea sistemului instituțional al puterii de stat și determinarea unei

noi direcții de cercetare – legitimitatea puterii de stat parte integrantă a știin ței Dreptului

Constituțional și domeniu de activitate a Curții Constituționale.

Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării

Semnificaţia teoretică a prezentei lucrări este determinată de noutatea ştiinţifică, actualitatea

temei şi concluziile generale la care s-a ajuns. Studiul teoretic menţionat determină formularea

unei noi direcţii ştiinţifice de importanţă majoră pentru ştiinţa juridică, în general, şi pentru

Dreptul constituţional în calitate de ramură de drept fundamentală şi de ramură a ştiinţei juridice,

în special – fenomenul legitimităţii puterii de stat atât în manifestarea sa accepţională, cât şi cea

practică, ce se prezintă în calitate de principiu şi de condiţie de consolidare a statului

contemporan, democratic şi de drept, invocând concomitent cerinţe de calitate atât la

instituţionalizarea, cât şi la funcţionarea mecanismului de stat.

14

Anume legitimitatea puterii de stat identifică un impuls interacţional de echilibru şi

colaborare a ramurilor puterii în stat în condiţiile unui regim politic contemporan democratic.

Domnia legii are la bază legitimitatea însăşi a Constituţiei, iar aceste precondiţii de calitate pot fi

realizate numai în condiţiile aplicării şi respectării principiului legitimităţii puterii de stat şi a

organelor etatice antrenate direct în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare a

puterii de stat.

Valoarea aplicativă a lucrării este sesizată prin posibilitatea folosirii ideilor ştiinţifice, a

concluziilor şi propunerilor formulate în cuprinsul tezei în procesul de instruire la facultăţile de

drept în cadrul cursului Drept constituţional şi cursurilor speciale, printre care temei noi, cum ar

fi: Legitimitatea puterii de stat: Sistemul politic − mediu ambiant al puterii de stat; Principiile

regimului politic – factor determinant al statului de drept şi democratic; Puterea judecătorească –

veritabilă ramură a puterii de stat; Statutul juridic al demnitarilor de stat antrenaţi direct în

procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat. Drept suport doctrinar lucrarea va

servi în procesul modificării Constituţiei, precum şi la ajustarea legislaţiei interne la prevederile

normelor şi principiilor dreptului internaţional. Pe domeniul practic teza va fi utilă deputaţilor,

Şefului de Stat, membrilor Guvernului, magistraţilor în activitatea lor.

Lucrarea va fi utilă studenţilor şi masteranzilor facultăţilor de drept, practicienilor şi pentru

toţi cei care doresc să se familiarizeze cu conţinutul fenomenului complex „putere de stat şi

legitimitatea ei” şi, nu în ultimul rând, despre locul şi rolul fiecărui cetăţean în procesul de

instituţionalizare şi realizare practică a puterii de stat.

Aprobarea rezultatelor tezei. Reperele fundamentale, concluziile şi recomandările au fost

expuse în cadrul multiplelor publicaţii cu caracter ştiinţific, precum şi în comunicările la diferite

forumuri ştiinţifico-practice internaţionale. Printre cele mai relevante publicaţii menţionăm:

I. Manuale

- Drept constituţional şi instituţii politice. Chişinău: Tipografia „Prut-Color”, 1997, vol.I. –

290 p.; vol.II – 388 p.

- Drept constituţional comparat. Chişinău: CEP USM, 2003. – 295 p. (coautori V.M.Ivanov,

L.Suholitco)

- Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol.1. Chişinău: CEP USM, 2005. – 502 p.

- Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol.2. Chişinău: CEP USM, 2014. – 467 p.

II. Monografii

- Jurisdicţia constituţională a Republicii Moldova. Chişinău, 2000. – 214 p.

- Cetăţenia – o nouă viziune şi reglementare europeană. Chişinău: Litera, 2002. – 136 p.

(coautor L.Suholitco).

15

- Suveranitatea naţională de la construcţie teoretică la realizare practică. Chişinău: CEP

USM, 2013. – 188 p.

- Constituţia Republicii Moldova comentată articol cu articol. Chişinău: CIVITAS, 2000. –

176 p. (coautori: Ion Creangă; Cornel Gurin; Boris Negru; Pavel Barbalat; Mihai Cotorobai;

Gheorghe Susarenco).

III. Articole în reviste de specialitate din Republica Moldova

1. Autoritatea judecătorească – veritabilă instituţie de realizare a ramurii puterii de stat în

condiţiile statului de drept. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.11(157), p.16-25.

2. Autoritatea judecătorească – veritabilă instituţie de realizare a ramurii puterii de stat în

condiţiile statului de drept. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.12(158), p.13-16.

3. Curtea Constituţională a Republicii Moldova – garant al supremaţiei Constituţiei. În:

Revista Naţională de Drept, 2013, nr.12 (158), p.48-54.

4. Consiliul Superior al Magistraturii veritabil garant al independenţei puterii judecătoreşti:

reglementări legale şi abordări doctrinare. În: Revista Naţională de Drept, 2014, nr.1(159),

p.13-19 (coautor Tatiana Dabija).

5. Îndatoririle fundamentale – veritabile obligaţii juridico-morale: abordări teoretice şi

reglementări . În: Revista Naţională de Drept, 2014, nr.2(160), p.7-13.

6. Interdependenţa dintre jurisdicţia constituţională şi justiţia de drept comun în domeniul

asigurării legalităţii . În: Revista Naţională de Drept, 2014, nr.3(161), p.8-12 (coautor Tatiana

Dabija).

7. Poziţia puterii executive în cadrul sistemului separării puterilor. În: Revista Naţională de

Drept, 2013, nr.10 (156), p.16-20.

8. Sistemul instituţional al puterii de stat: concept şi forme instituţionalizate. În: Revista

Naţională de Drept, 2013, nr.9(155), p.9-16.

9. Structura politico-juridică a Parlamentului şi rolul ei în organizarea activităţii organelor

etatice. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.7(153), p.8-12.

10. Structura politico-juridică a parlamentului şi rolul ei în organizarea activităţii organelor

etatice. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.8(154), p.15-23.

11. Configuraţia politică a Parlamentului ca organ reprezentativ al poporului. În: Revista

Naţională de Drept, 2013, nr.6 (152), p.9-16.

12. Statutul juridic al deputatului – condiţie imanentă pentru exercitarea mandatului

parlamentar. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.5 (151), p.8-14.

13. Mandatul parlamentar – împuternicire politico-juridică întru realizarea suveranităţii

naţionale prin reprezentare. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.4 (150), p.15-20

16

(coautor Gheorghe Costachi).

14. Corpul electoral – exponentul juridico-statal al suveranităţii naţionale. În: Revista Naţională

de Drept, 2013, nr.3 (150), p.7-13.

15. Political system as a phenomenon of contemporary society. În: Legea şi Viaţa, 2013,

nr.3(255), p. 9-16.

16. Sistemul politic şi societatea civilă: definiţii, realităţi şi tendinţe. În: Revista de Filosofie,

Sociologie şi Ştiinţe Politice, 2013, nr.2(162), p.41-54 (coautor Ion Rusandu).

17. Sistemul politic – fenomen al societăţii contemporane. În: Revista Naţională de Drept, 2013,

nr.1(148), p.2-7.

18. „Suveranitatea naţională” de la abordarea teoretică la realizarea practică. În: Revista

Naţională de Drept, 2012, nr.12 (147), p.8-20.

19. Funcţionarea instituţiilor democratice: Parlament, Executiv, Judiciar. În: Drepturile omului

şi instituţiile democratice în perioada post-electorală în Moldova = Human Right and

Democratic Institution in the post election period in Moldova, 2009, Chişinău, „Depol -

Promo” SRL, p.95-119.

20. The Functioning of democratic institutions: Parliament, Executive, Judicial. În: Drepturile

Omului şi instituţiile democratice în perioada post-electorală în Moldova = Human Rights

and Democratic Institution in the post election period in Moldova, 2009, Chişinău, „Depol-

Promo” SRL, p.207-231.

21. Şeful de Stat – garanţii de realizare a mandatului: concept teoretico-practic. În: Revista


22. „Reichtsstaat” sau doctrina germană a statului de drept. În: Revista Naţională de Drept,

2007, nr.7 (82), p.9-16.

23. Dreptul la libertate în contextul concepţiei de restrângere a lui: reglementări legislative. În:

Revista Naţională de Drept, 2005, nr.2(53), p.18-20 (coautor Constantin Olteanu).

24. Dreptul la libertatea individuală şi siguranţa persoanei: reglementare juridică, teorie şi

asigurare. În: Revista Naţională de Drept, 2005, nr.3(54), p.60-68 (coautor Constantin

Olteanu).

25. Constituţia – garant al libertăţii şi respectului personalităţii umane. În: Analele Ştiinţifice

ale Universităţii de Stat din Moldova, 2001, nr.5, p.33-43.

26. Modificarea Constituţiei Republicii Moldova: consecinţe teoretice şi practice. În: Revista

Naţională de Drept, 2000, nr.2(146), p.4-7 (coautor Haraga Ion).

IV. Articole în reviste de specialitate străine

1. Edificarea statului de drept în Republica Moldova. În: Destin românesc. Revista de istorie şi

17

cultură, 2004, nr.4, An.VIII, nr.32, p.14-25.

2. Єдність державної Власті. În: 65 професорсько-викладацька науково-технічна

конференція: Звірник тез доповідей. Одеса: ОНМУ, 2012, стр.11-14.

V. Comunicări ştiin ţifice

1. Структура ї принципи механізму державі. În: 64 науково-технічна конференція

професорсько-викладацького складу: Звірник тез доповідей. 2011, Одеса: ОНМУ,

стр.15.

2. Механізм правового регулювання на його стадії. În: 63 науково-технічна конференція

професорсько-викладацького складу: Звірник тез доповідей. 2010, Одеса: ОНМУ, стр.14.

3. Funcţionarea instituţiilor democratice statale în perioada de criză politică: reglementări şi

oportunităţi (Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică „Educaţie şi cercetare într-un stat

bazat pe drept”. Chişinău, 16 octombrie 2009). În: Revista Naţională de Drept, 2009, nr.10-

12 (109-111), p.120-126.

4. Organizarea politico-etatică a Republicii Moldova: concepţii, obiective şi perspective

teoretico-practice. În: Materialele conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice „Academia de

Administrare Publică – 15 ani de modernizare a serviciului public din Republica Moldova”,

Chişinău, 21 mai 2008. În 2008, p.198-200.

5. Rolul dreptului în procesul democratizării societăţii: Legislaţia statului de drept. În: Masa

rotundă „Spre o societate civilă, democratică prin drept”, Chişinău, 2 decembrie 2006. În:


6. Dreptul fundamental laic al umanismului. În: Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice

internaţionale „Prin religie şi ştiinţă spre pace şi umanism”, Chişinău, 25-28 octombrie 2006,

p.90-92.

7. Legalitatea şi supremaţia legii într-un stat de drept. În: Materialele Conferinţei internaţionale

ştiinţifico-practice „Edificarea statului de drept”, Chişinău, 26-27 septembrie 2003, p.174-178.

8. Principiile regimului politic democratic − fundamentul politico-juridic al activităţii

economice şi juridice eficiente. În: Materialele Conferinţei teoretico-ştiinţifice internaţionale

„O reformă valoroasă – factor decisiv în realizarea activităţii economice şi de drept”, Bălţi

29-30 noiembrie 2000. Chişinău, 2001, p.80-85.

9. Drepturile omului şi noi. În: Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice „Interesele de stat şi

rolul organelor interne în asigurarea ordinii constituţionale, drepturilor şi libertăţilor omului

în raioanele de est a le Republicii Moldova”, Chişinău 12-13 ianuarie 1993.

10. Conflictul din Transnistria: adevărul aşa cum a fost el. Chişinău: Logos, 1996, p.36-40.

11. Security Services in Civil Society: oversight and Accountability. Conference Report Center

18

for National Security Studies the Foundation for a Civil Society. Helsinki Foundation for

Human Rights Institutions Conference Warsaw, June 30-July, 2, 1995, p.12-13.

Sumarul componentelor tezei. Structural, teza de doctor habilitat conţine următoarele

componente de bază: adnotare, lista abrevierilor; introducere, şase capitole, care conţin 30 de

paragrafe şi 18 subparagrafe, concluzii generale şi recomandări, bibliografie şi CV-ul autorului.

În Capitolul 1, „Analiza situaţiei cercetărilor ştiin ţifice efectuate în domeniul puterii de

stat prin prisma legitimităţii ei”, sunt abordate diverse aspecte teoretico-normative. Astfel,

cercetarea propriu-zisă începe cu investigaţii complexe în domeniul doctrinar privind abordarea

problemei puterii de stat.

Având în vedere scopul cercetării şi obiectivele ce derivă din acesta, în mod special s-a ţinut

cont de examinarea şi contrapunerea opiniilor doctrinarilor în domeniul dreptului constituţional,

ale teoreticienilor şi politologilor pe probleme conceptuale, precum: obiectivitatea existenţei

fenomenului complex putere de stat în societatea umană constituită în respectivul stat; izvorul

puterii de stat în conceptul „suveranitate naţională”; mijlocul şi metodele de delegare a

exerciţiului suveranităţii naţionale prin reprezentare; împuternicirea juridică de exercitare a

suveranităţii naţionale; definirea şi trăsături generale ale puterii de stat; determinarea mediului

ambiant al puterii de stat; formele şi metodele de realizare a puterii de stat; instituţionalizarea şi

realizarea în practică a puterii de stat, în mod deosebit a legitimităţii puterii de stat în contextul

statului democratic contemporan.

În Capitolul 2, „Conceptul şi calităţile puterii de stat ca element legitim al statului”, sunt

analizate concepţiile teoretice privind definirea categoriei „putere de stat”. Ulterior sunt

identificate şi analizate trăsăturile generale ale puterii de stat. În acelaşi context se dă o

clasificare a acestor trăsături, argumentându-se că unele dintre aceste trăsături de încadrează în

sintagma „constantele puterii de stat”.

S-a făcut o analiză doctrinară a categoriei „legitimitatea puterii de stat”.

În fine, unei examinări minuţioase este supus conceptul ce ţine de sistemul politic al

societăţii prin prisma teoriei generale a sistemelor. Aici sunt expuse proprietăţile sistemului

politic, acesta fiind considerat, în bază de argumente solide mediu ambiant al puterii de stat, pe

care o legitimează.

În Capitolul 3, „Originile şi esenţa concepţiilor doctrinare privind legitimitatea puterii de

stat”, se aduce claritate într-un şir de probleme controversate. În primul rând, sub aspect evolutiv

este definită sintagma „suveranitate naţională”. Ulterior este creionată calea de delegare a

exercitării suveranităţii naţionale prin reprezentare, susţinându-se că subiectul acesteia este

corpul electoral. De asemenea sunt examinate formele de exercitare a suveranităţii naţionale.

19

Sunt supuse unor examinări minuţioase probleme vizează: fracţiunile parlamentare – în calitatea

lor de exponente ale voinţei corpului electoral; mandatul parlamentar – împuternicire politico-

juridică, conţinutul căreia este determinat de Constituţie şi alte legi întru realizarea puterii de stat

prin reprezentare, fapt ce legitimează originea ei.

În Capitolul 4, „Identificarea, definirea şi manifestarea formelor şi metodelor de realizare

a puterii de stat prin prisma principiului legitimităţii” , este realizată o incursiune istorică în

doctrinele ce abordează sintagma „formă de guvernământ”. Astfel, se încearcă o clasificare, în

baza criteriului cronologic, pornind de la antichitate şi până în prezent, a formelor de

guvernământ în: istorice (clasice) şi contemporane. Totodată, se arată că de la forma de

guvernământ ulterior s-a detaşat o instituţie de sine stătătoare – regimul politic.

Pe cadrul acestui capitolul se analizează conceptul de regim politic, se dă clasificarea

tipurilor de regim politic, precum şi se încearcă o identificare şi analiză a principiilor regimului

politic.

Tot aici este formulat clar principiul legitimităţii puterii de stat, fiind specificat şi raportul lui

cu celelalte principii ce determină caracterul democratic al regimului politic contemporan.

În Capitolul 5, „Caracteristica subiecţilor determinatorii antrenaţi în procesul complex de

exercitare a puterii de stat” se determină structura guvernamentală în societate şi se dă

clasificarea autorităţilor publice. Ulterior se face o prezentare a autorităţilor încadrate în cele trei

puteri ale statului: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.

În acest context se încearcă a stabili concret: locul, rolul şi funcţiile fiecărei dintre autorităţi

antrenate în procesul de realizare a puterii de stat. Totodată, este examinat şi raportul

constituţional dintre aceste autorităţi, prin prisma principiului legitimităţii puterii de stat.

În Capitolul 6, „Afirmarea în practică a principiului legitimităţii puterii de stat în

societatea contemporană” se arată, în baza cercetărilor ştiinţifice, că anume aparatul de stat,

oameni concreţi, pun în mişcare instituţiile statului, încadrate în noţiunea „mecanismul statului”.

Instituţiile etatice nu funcţionează de la sine ca atare, iar funcţiile sunt realizate de oameni

înzestraţi cu împuterniciri purtând titlul de deputat, guvernant, magistraţi, funcţionari publici.

În acest capitol sunt examinate problemele ce derivă din definiţia dată noţiunii „aparat de

stat”. În baza conceptelor ştiinţifice este analizată responsabilitatea şi răspunderea persoanelor

încadrate în aparatul de stat – condiţie imanentă a principiului legitimităţii puterii de stat.

În finele fiecărui capitol sunt prezentate concluziile, teza de doctor habilitat în drept

finalizând cu un compartiment consistent: Concluzii generale şi recomandări , în care sunt

înaintate un şir de propuneri privind modificarea şi completarea legislaţiei în vigoare, precum şi

completarea curiculumului la disciplina Drept constituţional.

20

1. ANALIZA SITUA ŢIEI CERCET ĂRILOR ŞTIIN ŢIFICE EFECTUATE ÎN

DOMENIUL PUTERII DE STAT PRIN PRISMA LEGITIMIT ĂŢII EI

1.1. Valorificarea ştiin ţifică a puterii de stat ca fenomen complex şi indispensabil

societăţii umane contemporane

Doctrina dreptul constituţional operează, în explicaţia instituţiilor sale, cu un şir de

categorii, precum „societate umană”, „stat”, „politică”, „putere politică”, „putere de stat”,

categorii aflându-se într-o interdependenţă reciprocă. Totul pleacă însă de la categoria „societate

umană”, aceasta având la bază colectivitatea umană.

La rându-i, colectivitatea umană devine „societate umană” atunci când cei care o alcătuiesc

„au chiar şi în formă rudimentară, conştiinţa apartenenţei la acea colectivitate, ceea ce

presupune, bineînţeles, diferenţierea individului de grup” [151, p.60]. Astfel, în evoluţie se

consolidează „conştiinţa socială”, desemnând „o stare de spirit colectivă, dominată de interesul

social. Prin obiectul şi cauza ei, conştiinţa socială este sinteza calitativă a conştiinţelor

individuale, stabilind legătura de coeziune a indivizilor şi unitatea lor de acţiune” [ibidem].

Iată de ce societate umană este definită ca un „ansamblu unitar, complex şi sistematic, de

relaţii între oameni, istoriceşte determinate, condiţie şi rezultat al activităţii acestora de creare a

bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare traiului lor individual şi colectiv” [217, p.1].

Societatea umană este şi trebuie privită nu ca o simplă sumă aritmetică, ci ca un complex de

oameni.

În acest context, doctrina constituţională formulează concluzia potrivit căreia categoria

societate umană nu poate fi şi nu este străină categoriilor „morală”, „politic ă”; „drept” şi „stat”.

Anume pentru societatea umană ea au fost create aceste categorii, sensul şi scopurile cărora sunt

determinate de ea sub genericul „bine comun sau fericire”.

Totodată, literatura de specialitate identifică pentru societatea umană, alături de calităţile

exclusive, inerente fiinţei umane: raţiune şi conştiinţă şi „caracterul său organizat rezultat din

exigenţele existenţei şi dezvoltării, din dorinţa de perfecţiune” [152, p.6].

Întreaga istorie a demonstrat şi demonstrează că o societate umană „poate să existe, să se

dezvolte şi să se impună numai în structuri organizate, iar structura care s-a impus, a rezistat şi

rezistă, fiind practic de neabandonat este statul” [217, p.2].

În aceste circumstanţe evident că statul este un fenomen istoric şi el apare la o anumită

treaptă a dezvoltării societăţii, şi anume „atunci când puterea politică, fiind instituţionalizată,

dobândeşte astfel caracterul de putere publică, oficială, legitimă. Statul este deci o formă

21

perfecţionată a societăţii” [146, p.7]. Cu alte cuvinte, statul este „o instituţie” [321, p.50], o

instituţie politică [241, p.92].

Cele menţionate confirmă încă odată legătura şi interdependenţa dintre categoriile „societate

umană”, „stat”, „putere politică”, „instituţie politică”. În această ordine de idei vom analiza

concepţiile ştiinţifice date categoriei „stat”.

Astfel, în opinia doctrinarului Victor Popa „statul este o comunitate naţională determinată

prin trecutul său, anumită unitate prin care se realizează comunitatea de viaţă a unui popor” [243,

p.30]. Pe când Tudor Drăganu defineşte statul ca o „instituţie având ca suport o grupare de

oameni aşezată pe un spaţiu delimitat, capabilă de a-şi determina singură propria sa competenţă

şi organizată în vederea exercitării unor activităţi care pot fi grupate în funcţiile: legislativă,

executivă şi jurisdicţională” [157, p.114].

Normativistul austriac Hans Kelsen vede statul ca: „a) ordine de conduită a oamenilor, o

ordine juridică de constrângere; b) putere de comandă; c) voinţă, distinctă de voinţa indivizilor,

fiind mai mult decât suma voinţelor individuale, ea situându-se deasupra lor” [198, p.14].

Constituţionalistul Tudor Drăganu defineşte statul ca o „formă de organizare a unei

colectivităţi umane pe un anumit teritoriu, ce implică existenţa unei puteri publice suverane care

realizează conducerea politică, asigură ordinea social-politică şi dezvoltarea generală a

comunităţii date” [137, p.377].

În viziunea constituţionalistului Genoveva Vrabie, statul reprezintă „un sistem de organizaţii

care fiinţează şi acţionează pe un teritoriu asupra unei populaţii statornicite aici” [280, p.60-61].

Dezvoltând aceste idei conceptuale, autoarea în final defineşte statul ca o „îmbinare a unor

elemente de fapt – populaţia şi teritoriul – cu un element politico-juridic, adică o putere politică

reglementată juridiceşte, putere politică organizată, ce poate exercita în mod legal constrângerea,

fiind suverană”[280, p.62].

Din aceeaşi perspectivă sociologică statul este definit şi de către constituţionalistul Jean

François Aubert, potrivit căruia statul apare „ca o îmbinare a unor elemente de fapt, precum

populaţia şi teritoriul, cu elemente de drept, precum o organizare şi o putere de constrângere”

[283, p.195]. Iar în viziunea constituţionalistului Ion Deleanu statul „semnifică dimensiunea

specifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a rezultat din fixarea pe un teritoriu

determinat a unei colectivităţi umane relativ omogene, întruchipând Naţiunea şi care este

guvernată de o putere instituţionalizată, având capacitatea de a exprima şi realiza voinţa unei

părţi din colectivitate ca voinţă generală” [152, p.7].

Într-o expunere mai detaliată este definit statul de către Cristian Ionescu, potrivit căruia „…

statul este forma instituţionalizată de organizare politică a unei colectivităţi umane constituite

22

istoric, şi localizată geografic pe un anumit teritoriu, în care un grup de indivizi, deţinând în

virtutea suveranităţii poporului şi ca expresie a voinţei acestuia, ori legitim, prerogativele şi

instrumentele exercitării autorităţii publice, ale elaborării şi aplicării normelor de convieţuire

socială, exprimă şi apără interesele fundamentale ale statului şi ale naţiunii şi impune voinţa

acestora ca voinţă general-obligatorie” [186, p.67].

Constituţionaliştii Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu definesc statul foarte simplu, ca

„suma a trei elemente, şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul de

putere organizată statal, adică, de fapt, statul în accepţiunea sa strict juridic)” [217, p.3]. Într-o

altă viziune, tot din perspectiva juridică, statul este o „persoană morală, o entitate juridică

distinctă, stabilă şi permanentă; detaşată de persoanele fizice care, în calitatea lor de agenţi ai

puterii, exercită vremelnic puterea, în limitele competenţelor atribuite” [152, p.3].

În acest context, Cristian Ionescu afirmă că „dacă privim statul, făcând abstracţie de indivizii

care exercită la un moment dat puterea, acesta apare ca un fenomen social manifestat printr-o

multitudine de acte şi fapte de guvernare” [186, p.68].

Şi, în fine, statul este definit într-un sens restrictiv sau concret. Aşa, spre exemplu, Ion

Deleanu susţine că în acest sens statul este „ansamblul organelor politice de guvernare; el

desemnează aparatul de direcţionare a societăţii politice” [ibidem]. Aceeaşi viziune o au şi Ioan

Muraru şi Elena Simina Tănăsescu, potrivit cărora prin stat se înţelege „forma organizată a

puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul de stat” [217, p.3].

Politologia formulează această idee şi mai simplu şi anume, prin stat se înţelege „această

autoritate politică” [277, p.89].

Sintetizând conceptele doctrinare putem identifica prezenţa, în definiţia stat a trei elemente

dintre care, două de fapt şi anume: Naţiunea şi teritoriul şi unul de drept – autoritatea politică

suverană. Ultima şi constituie obiectul nostru de studiu.

Aşadar, statul ca entitate şi categorie juridică de drept constituţional prezintă legătura

organică dintre Naţiune - ca dimensiune demografică şi psihologică, teritoriu – ca dimensiune

materială a statului şi autoritatea politică suverană factor de drept coagulant al societăţii umane

organizate în stat.

1.1.1. Autoritatea politică exclusivă sau suverană

Doctrinarul francez Legrand G. vede în „populaţie şi spaţiu numai elemente de ordin

extrinsec, elemente condiţie… a constituirii statului” [307]. Pentru ca statul să apară este nevoie

de cel de-al treilea element: „autoritatea publică”, „puterea politică”, „puterea de stat”.

Doctrinarii dezvoltă această concepţie propunând în acelaşii timp şi respectivele definiţiii.

23

În viziunea doctrinarului Ion Guceac, puterea publică este „o formă a puterii sociale, cu

caracter normativ, de continuitate şi performanţă, care are drept scop realizarea intereselor întregii

societăţi, fiind organizată într-un mecanism social, numit mecanismul de stat” [170, p.70].

Constituţionalistul Victor Popa echivalează „suveranitatea naţională” cu „puterea politică”.

Iar puterea politică este definită ca „putere a unei colectivităţi umane (popor, naţiune) organizată

în stat, având un caracter organizat şi instituţionalizat, suprem în raport cu alte puteri sociale din

cadrul teritorial al statului, care este exercitată în numele poporului pentru realizarea liberă şi

conform voinţei sale a problemelor lui interne şi externe” [243, p.55].

În opinia teoreticianului Gh.Avornic, „puterea poporului” este egalată cu „puterea politică

care presupune capacitatea şi posibilitatea de a dispune în stat cu cineva sau faţă de ceva, a

acorda o influenţă hotărâtoare asupra activităţii oamenilor, utilizând cele mai diverse mijloace,

cum ar fi: autoritatea, tradiţiile, convingerea, dreptul, voinţa, constrângerea, violenţa etc.” [104,

p.88].

Într-o altă definiţie, puterea politică este o „capacitate colectivă abstractă inerentă vieţii

sociale organizate politic şi nepersonalizată, aparţinând întregii colectivităţi umane rezidente pe

un anumit teritoriu, constând în forţa de a impune respectarea generală a anumitor

comandamente sociale” [186, p.236].

Într-o altă opinie, puterea politică este „puterea organizată a unui grup care se exprimă în

capacitatea acestuia de a lua decizii obligatorii şi de a le asigura înfăptuirea în societăţile în care

diferenţierea între guvernanţi şi guvernaţi a atins un anume grad” [278, p.53-54].

Iar constituţionalistul Cristian Ionescu afirmă că „în condiţiile în care puterea suverană a

poporului este instituţionalizată, convertită în instituţii politice formate din reprezentanţi ai

poporului desemnaţi prin alegeri libere democratice, nu se mai poate susţine aserţiunea că statul

serveşte o anumită clasă socială în detrimentul alteia” [186, p.85].

Dezvoltând ideea, doctrinarul în continuare subliniază că, „transpunând în norme de drept

obiectivele cele mai importante ale dezvoltării social-economice şi politice, statul instituie, în

virtutea suveranităţii sale, o ordine juridică menită să-i ocrotească şi să-i consolideze valorile

fundamentale pe care se întemeiază şi pe care este interesat să le promoveze şi să le apere,

precum şi relaţiile sociale corespunzătoare acestor valori” [ibidem].

Potrivit americanului Robert Bierstedt, „trebuie să fie clar că este nevoie de putere pentru a

consfinţi asociaţia, a-i garanta continuitatea, a-i întări normele. Pe scurt, puterea sprijină ordinea

fundamentală a societăţii şi organizarea socială în cadrul ei. Puterea stă în spatele fiecărei

asociaţii şi îi susţine structura. Fără putere nu există nici organizare şi nici ordine” [329, p.234-

235].

24

În viziunea constituţionalistului Cristian Ionescu, „comunitatea socială este sinonimă cu

ordinea, iar autoritatea serveşte drept fundament pentru instituirea ordinii pe care societatea o

reclamă” [179, p. 86].

În acest context se pune problema privind raporturile între puterea politic ă şi puterea de stat.

Puterea politică este privită de C.Ionescu ca o „capacitate colectivă abstractă, inerentă vieţii

sociale organizate politic şi nepersonalizată, aparţinând întregii colectivităţi umane rezidente pe

un anumit teritoriu, constând în forţa de a impune respectarea generală a anumitor

comandamente sociale” [186, p273].

În aceiaşi ordine de idei, „nu este de conceput organizarea societăţii f ără existenţa unui

centru de putere care să stabilească coordonatele organizării şi conducerii sociale. Puterea se

manifestă în acest sens pe un teritoriu delimitat pentru a impune reguli de conduită, un anumit

comportament social unei comunităţi determinate de indivizi. În acest context este de presupus

că puterea se manifestă prin constrângere, centrul de putere având monopolul constrângeri

legitime. Pe măsura întăririi statului apare un fenomen de structurare sau instituţionalizare a

puterii. Altfel spus, puterea se exercită în cadrul unui sistem având structuri şi reguli proprii.

Funcţionarea sistemului este asigurată de indivizi care acţionează asupra colectivităţii prin

metode bine stabilite” [186, p.278].

Analizând raportul dintre puterea politică şi puterea de stat, autorul identifică următoarele:

� „există un raport de la întreg la parte… Puterea de stat este o putere specializată şi delegată

de popor în calitatea sa de titular al puterii politice, anumitor organisme sau autorităţi

publice denumite şi puteri (legislativă, executivă şi judecătorească” [186, p.278];

� „Faptul că puterea de stat este o putere delegată sau, altfel spus, o putere derivată şi

condiţionată, înseamnă că ea nu poate fi opusă poporului şi folosită împotriva şi pentru

implicarea acestuia. Tocmai de aceea, puterea de stat este legitimă dacă rezidă în puterea

suverană a poporului. Puterea de stat nelegitimă este o putere rezultată din uzurparea

puterii legitime sau a puterii exercitate împotriva poporului” [ibidem];

� „Voin ţa colectivă supraindividuală a poporului se află la temelia puterii (suveranităţii)

acestuia şi constituie conţinutul său, în timp ce statul (puterea de stat) reprezintă „forma

politică”, exteriorizată instituţional a suveranităţii poporului” [186, p.279];

� „În virtutea suveranităţii (puterii) sale, poporul este îndreptăţit să ia orice decizie, să

determine natura regimului politic, forma de guvernământ sau structura de stat, să se

autoguverneze sau să decidă liber asupra bogăţiilor sale naturale…” [ibidem];

� „… puterea politică nu-şi schimbă conţinutul în procesul de dezvoltare socială a unei

naţiuni, pe când puterea de stat îşi modifică conţinutul şi mijloacele de exercitate de la o

25

etapă la alta a evoluţiei statului, potrivit voinţei Guvernantului şi intereselor generale ale

naţiunii, definite ca atare de acesta” [ibidem, p.279-280];

� „Suveranitatea se raportează la popor în ansamblul său, pe când puterea de stat presupune

constituirea unor elite sau a unei clase politice care îşi asumă un anumit rol în organizarea

şi conducerea societăţii” [186, p.280];

� „Puterea politică (suveranitatea) nu se erodează în timp, nu-şi schimbă esenţa şi conţinutul,

pe când puterea de stat este funciamente o putere predispusă schimbărilor, atât în ceea ce

priveşte conţinutul şi formele de exercitare, cât şi în ce priveşte titularul. Clasa politică sau

elitele conducătoare se schimbă în funcţie de voinţa suverană a poporului (în democraţiile

constituţionale), pe când titularul puterii politice – poporul – rămâne neschimbat, indiferent

de procesul trecerii de la o generaţie la alta sau de la un regim politic la altul” [ibidem];

� „puterea politică stă la baza puterii de stat; aceasta consolidează puterea poporului prin

formele multiple pe care i le oferă pentru a se exterioriza şi materializa în acte de putere

(legi)” [ibidem];

� „Puterea politică (suveranitatea) poporului, ca şi puterea de stat, sunt esenţialmente unice,

în sensul că nu pot fi concurate în mod legitim de alte puteri de acelaşi tip” [ibidem];

� Numai „poporul, respectiv, naţiunea, constituie unicul titular al puterii politice… Nici

chiar statul nu poate pretinde că exercită în nume propriu suveranitatea, deoarece ar

însemna să se substituie poporului ca atare” [ibidem].

Reţinând caracterul politic al puterii de stat, unii gânditori occidentali aduc argumente

diferite faţă de marxişti. Astfel, A.Hauriou şi J.Gicquel susţin că puterea de stat este o putere

politică, deoarece: 1) statul este un arbitru, alegând între diverse opţiuni (mai ales, în Occident,

prin acţiunea grupurilor de presiune) [307, p.116]; 2) puterea nu mai este de natură patrimonială,

ca în Evul mediu, când se făcea o confuzie între patrimoniul statului şi patrimoniul privat,

autoritatea statului fiind o autoritate directă (personală); 3) sancţiunile pronunţate în numele

statului sunt sancţiuni directe, privind persoana şi deosebindu-se astfel de cele patrimoniale

specifice societăţilor revolute. Sau, în concepţia altor autori, caracterul politic al puterii de stat

este determinat de existenţa deosebirii dintre guvernanţi şi guvernaţi, idee ce reiese din concepţia

fondatorilor dreptului constituţional clasic francez.

În ce ne priveşte, considerăm că puterea politică – suveranitatea naţională şi puterea de stat -

sunt categorii de drept distincte, iar prima o generează pe a doua.

Mai mult ca atât, puterea de stat este obiectul suveranităţii naţionale. Suveranitatea naţională

este unică, inalienabilă şi indivizibil ă, pe când puterea de stat în societatea contemporană se

organizează în baza principiului separaţiei puterilor în stat.

26

1.1.2. Relaţia stat - putere (puteri) de stat - puteri publice

Această structură (legătură între noţiuni) o întâlnim doar la I.Muraru şi E.-S. Tănăsescu, care

pornesc de la ideea protrivit căreia „poporul şi statul sunt deseori privite într-o unitate, lucru firesc

ce rezultă din legăturile puternice ce le apropie sau din trăsăturile care uneori le depărtează, dar pe

un fond comun. Înţelegerea corectă a relaţiei popor-stat este, însă, în limbajul juridic cea mai

importantă, dacă nu cumva prima condiţie în explicarea mecanismului juridico-statal” [217,

p.263]. Aceasta pentru că indivizibilitatea sau identitatea intereselor poporului şi ale statului nu

duce şi nu trebuie să ducă la o confuziune juridică a acestor două categorii. Poporul şi statul sunt

subiecte distincte de drept. Organizarea societăţii umane în stat a atins forme mai mult sau mai

puţin reuşite, dar factorii care compun statul îşi păstrează, în orice caz sub aspect juridic,

identitatea lor.

Argumentând necesitatea puterii, Robert Bierstedt preciza: „Trebuie să fie clar că este nevoie

de putere pentru a consfinţi asociaţia, a-i garanta continuitatea, a-i întări normele... Pe scurt,

puterea sprijină ordinea fundamentală a societăţii şi organizarea socială în cadrul ei. Puterea stă în

spatele oricărei asociaţii şi îi susţine structura. Fără putere nu există nici organizaţie şi nici ordine”

[329, p.234-235].

Întrucât în limbajul curent cuvintele putere, puteri apar frecvent, se pune întrebarea dacă ele

exprimă sau nu noţiuni diferite. Altfel spus, de a şti dacă statul, în accepţiunea sa strict juridică,

este altceva decât puterea (puterile) de stat.

Răspunsul este, desigur, negativ, afirmă I.Muraru, adăugând că „această terminologie

nuanţată exprimă aceeaşi categorie, şi anume: organizarea statală a puterii care aparţine

poporului, naţiunii. Statul nu este altceva decât organizarea statală a puterii poporului, este

instituţionalizarea acestei puteri” [213, p.264].

Dacă vorbim de stat sau de putere (puteri) de stat, vorbim despre unul şi acelaşi lucru. De

unde identitatea între noţiunile „autorităţi statale” şi „autorităţi ale puterii” sau între „funcţiile

statului” şi „funcţiile puterii”.

În legătură cu noţiunile „putere politică” şi „putere de stat” se impun de asemenea unele

precizări. Ele pot evoca aceeaşi noţiune, dar pot fi folosite şi pentru a evoca noţiuni ce se află

într-o strânsă legătură, dar inconfundabile şi care privesc fenomenul general (complex) putere.

„Astfel, dacă termenul politic desemnează caracterul social al puterii, exprimarea putere

politică desemnează puterea poporului, naţiunii” [213, p.265]. Termenul politic poate desemna

caracterul puterii unor formaţiuni, asociaţii, al puterii partidelor. Puterile statale au şi ele

trăsături politice, iar termenul „politic” la rândul, său este nuanţat explicit.

27

La rândul său, G.Vrabie, referindu-se la putere, menţionează că „trebuie să facem o

distincţie între putere.., în general, putere politică şi putere de stat, probleme ce sunt adesea

confuz tratate în literatura de specialitate” [278, p.44].

În viziunea savantei „când spunem „putere ca fenomen social”, facem o distincţie între:

l) relaţiile de „conducere-supuşenie” (sau de „dominare-subordonare”), bazate pe capacitatea de

a lua decizii şi a asigura îndeplinirea lor (prin mijloace de persuasiune sau prin constrângere,

după caz) şi 2) acea calitate a personalităţii umane de a „putea face ceva”, adică de putere în

sensul de „putinţă”, „for ţă”, „t ărie””. Întru susţinerea acestor concluzii G.Vrabie apelează la

savanţii francezi care fac distincţie între „puissance” şi „pouvoir”. Spre exemplu, M.Prelot

susţinea că „puissance” este echivalent cu potentia (autoritate naturală şi personală), iar

pouvoir cu potestas (autoritate construită, magistratura )” [318, p.263].

În consecinţă savanta menţionează că „am putea reţine că puterea ca fenomen social

îmbracă mai multe forme, că, printre acestea, puterea politică ocupă un loc principal, că ea se

manifestă numai în societate, în care există o diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi; având o

sferă mai largă decât puterea de stat care semnifică o anume putere politică ce poate fi detaşată

de altele prin trăsături specifice, proprii, ce-i conferă un loc aparte în sfera formelor (tipurilor) de

putere” [278, p.46].

Anume pentru ca sistemul teoretic pe care-l construim să fie clar, vom folosi termenul

„putere politică” pentru a desemna puterea poporului (naţiunii) care are un conţinut mai larg

decât organizarea sa statală, altfel spus - decât puterea (puterile) de stat. Puterea (puterile) de

stat este partea instituţionalizată a puterii politice dar nu-i epuizează sfera, aici existând relaţia

de la întreg la parte. Într-o asemenea viziune ştiinţifică, trăsăturile puterii politice se regăsesc în

puterile statului, însă trăsăturile statului nu se regăsesc în totalitate în ansamblul puterii politice.

Aşa văzute lucrurile, puterea (puterile) statală, într-o explicaţie simplă, este forma de

organizare statală a puterii poporului (politice) [213, p.265]. Dacă această organizare se

realizează prin mai multe grupe (categorii, autorităţi, puteri) de organe de stat, cu funcţii

(împuterniciri) şi trăsături clar definite şi caracterizate prin autonomie organizatorică şi

funcţională şi prin echilibru reciproc şi colaborare, suntem în prezenţa separaţiei echilibrului

puterilor. Această stare este specifică sistemelor de guvernământ democratice.

Dacă însă organizarea şi funcţionarea acestor organe de stat sunt caracterizate prin

centralism şi concentrare, suntem în prezenţa unicităţii puterii, stare specifică sistemelor de

guvernământ totalitare.

Funcţia fundamentală a statului (puterilor) este de a exprima şi realiza ca voinţă general

obligatorie (voinţă de stat) voinţa poporului. Acesta este punctul de plecare în teoretizarea

28

organizării statale a puterii poporului. De aici trebuie să pornim, menţionează I.Muraru, pentru a

identifica funcţiile puterii, instituţiile şi formele organizatorice necesare realizării acestor funcţii,

raporturile dintre autorităţile statale şi popor, raporturile dintre autorităţile statale.

Am arătat că puterea (suveranitatea) politică aparţine poporului (de altfel, toate constituţiile

exprimă explicit aceasta). Suntem deci în prezenţa unui titular unic − poporul şi a unei puteri

unice − puterea politică. Unitatea poporului este reflectată direct în Constituţie. Aşa, de

exemplu, în art.10, alin.(1) al Legii Fundamentale a Republicii Moldova se stabileşte: „Statul are

ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comuna şi

indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi”. O altă interpretare ar însemna admiterea împărţirii

poporului şi practic autodizolvarea lui. Ar însemna să considerăm că există mai mulţi suverani,

în aceeaşi ţară, ceea ce ar fi, desigur, o absurditate sau dezordine socială.

Rezumând cele analizate, putem concluziona că puterea de stat este necesară pentru

existenţa societăţii umane, iar izvorul legitimităţii puterii de stat rezidă în suveranitatea

naţională, al cărei titular este poporul.

1.2. Interesul ştiin ţific faţă de problema putere de stat ca fenomen complex şi indispensabil

societăţii umane

A. Abordare normativ-juridic ă

Este de menţionat că reglementările internaţionale şi regionale în domeniul puterii de stat

sunt foarte modeste. Aşa, spre exemplu art.21 alin.(3) din Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului stabileşte că „voinţa poporului este baza puterii de stat, această voinţă trebuie să fie

exprimată prin alegeri oneste care trebuie să aibă loc periodic, prin sufragiu universal, egal şi

prin vot secret sau după o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului” [17].

Suveranitatea îşi găseşte oglindirea în Pactul internaţional cu privire la drepturile economice,

sociale şi culturale din 16.12.1966 şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice

din 19.12.1966, care în art.1 alin.(1) stabilesc norma, potrivit căreia „toate popoarele au dreptul

de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept ele îşi determină liber statutul politic şi îşi

asigură liber dezvoltarea economică, socială şi culturală” [370; 375].

La nivel regional putem menţiona „Carta de la Paris pentru o nouă Europă” din 21

noiembrie 1990, în care depistăm două aspecte ale temei noastre: baza puterii de stat şi

responsabilitatea guvernanţilor şi principiul egalităţii.

Astfel, în Preambulul Cartei se stabileşte că „guvernul democratic se întemeiază pe voinţa

poporului, exprimată periodic prin alegeri libere şi corecte.

29

Democraţia, prin caracterul său reprezentativ şi pluralist, presupune responsabilitatea faţă de

electorat, obligaţia autorităţilor de a se conforma legii şi exercitarea imparţială a justiţiei.

Nimeni nu este deasupra legii” [2].

La nivel naţional desemnăm trei acte normative în care problema puterii de stat cu aspectele

ei îşi găseşte reflectarea într-o mai mică măsură sau în plenitudinea sa.

Astfel, Declaraţia suveranităţii Republicii Sovietice Socialiste Moldova din 23 iunie 1990 se

stabileşte că „izvorul şi purtătorul suveranităţii este poporul, iar principiul de bază al funcţionării

statului democratic bazat pe drept este separarea puterii legislative, executive şi celei

judecătoresc” [43].

Aceste prevederi şi-au găsit o reglementare detaliată în Decretul cu privire la puterea de stat.

Mai mult ca atât, în Decret sunt consfinţite şi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a

justiţiei; independenţei justiţiei; incompatibilităţii funcţiilor etatice cu cele de partid [18].

Şi în fine, dar nu în ultimul rând, Constituţia Republicii Moldova dă o reglementare amplă a

puterii de stat în complexitatea sa.

B. Abordare doctrinar ă

Peste două decenii de la proclamarea Republicii Moldova stat independent, în contextul

edificării statului de drept şi democratic, problema realizării puterii de stat prin prisma

suveranităţii naţionale a căpătat o importanţă şi actualitate deosebită, suscitând un viu interes

ştiinţific cu profunde semnificaţii practice.

Constituind un subiect complex, această problemă este frecvent cercetată şi disputată în

literatura de specialitate. Asupra puterii de stat în complexitatea sa îşi dispută priorităţile dreptul

constituţional, teoria generală a dreptului, politologia şi dreptul administrativ. Toate aceste

ramuri ale ştiinţei studiază acest subiect (unele în complexitate, altele în parte), demonstrând

actualitatea şi incontestabila valoare pentru edificarea statului de drept şi democratic.

De aceea, în pofida tuturor eforturilor de recunoaştere a valorii fundamentale a fenomenului

complex putere de stat pentru Republica Moldova, practica denotă grave deficienţe la capitolul

instaurării, menţinerii şi exercitării reale a puterii de stat, îndeosebi a legitimităţii ei. În viziunea

noastră, atât timp cât o asemenea situaţie va persista se impune cu necesitate de a o evalua sub

aspect teoretico-ştiinţifici, pentru a găsi şi argumenta unele căi eficiente de optimizare.

În general, e de necontestat faptul că la cercetarea acestui subiect, adică a fenomenului

puterii de stat, şi-au adus aportul o serie de savanţi consacraţi în domeniu, precum şi o pleiadă de

tineri cercetători în cuprinsul a numeroase lucrări ştiinţifice mai recente, care merită toată

aprecierea. Sunt de remarcat în acest sens aşa cercetători ca: I.Guceac (Curs elementar de drept

constituţional, vol.1, Chişinău, 2001; vol.2, Chişinău, 2004); V.Popa (Drept public, Chişinău,

30

1998); T.Cârnaţ (Drept constituţional, Chişinău, 2010); V.M. Ivanov (Конституционное право

Республики Молдова, Chişinău, 2000); G.Vrabie (Drept constituţional şi instituţii politice, Iaşi,

1999, vol.1); G.Vrabie (Organizarea politico-etatică a României. Drept constituţional şi instituţii

politice, Iaşi, 1999, vol.2); I.Deleanu (Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1996,

vol.1); I.Deleanu (Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1996, vol.2); T.Drăganu

(Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, Bucureşti, 2000, vol.2); T.Drăganu

(Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, Bucureşti, 2000, vol.2); I.Muraru

(Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1997); I.Muraru, E.S.Tănăsescu (Drept

constituţional şi instituţii politic, Bucureşti, 2011, vol.1); I.Muraru, E.E.Tănăsescu (Drept

constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 2013, vol.2); C.Ionescu (Tratat de drept

constituţional contemporan, Bucureşti, 2003); Gh.Iancu (Drept constituţional şi instituţii politice,

Bucureşti, 2007); M.Duverger (Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, 1988);

J.Gicquel, A.Houriou (Droit Constitutionnel et Institutions politiques, Paris, 1985); P.Pactet

(Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, 1988); J.Cadart (Institutions politiques et

droit constitutionnel, Paris, 1992, vol.1 şi vol.2); M.Prelot, J.Boulouis (Institutions politiques et

droit constitutionnel, Paris, 1990), П.В. Енгубарян (Конституционное право, Москва, 2000),

care au abordat în lucrările lor multiaspectual, integrativ şi comparativ problema puterii de stat şi

într-o mai mică parte problema legitimităţii puterii de stat.

Subiectul dat este reflectat şi de teoreticieni, printre care vom remarca: B.Negru, A.Negru

(Teoria generală a dreptului şi statului, Chişinău, 2006); Gh.Avornic (Tratat de teoria generală a

statului şi dreptului, Chişinău, 2009, vol.1); Gh.Avornic (Tratat de teoria generală a statului şi

dreptului, Chişinău, 2010, vol.2); D.Baltag (Teoria generală a dreptului şi statului, Chişinău,

1996); C.Voicu (Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2006); N.Popa, M.-C.Eremia, S.Cristea

(Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2005); I.Craiovanu (Tratat de teoria generală a dreptului,

Bucureşti, 2008); G.K. Fiodorov (Теория государства и права, Chişinău, 1998); G.K. Fiodorov

(Проблемы теории государства и права, Chişinău, 2003); N.Popa (Teoria generală a dreptului,

Bucureşti, 1992); А.В. Малько (Теория государства и права в вопросах и ответах, Москва,

2007); М.Н. Марченко (Теория государства и права, Москва, 2005); В.В. Лазарев (Общая

теория права и государства, Москва, 2007); П.В. Енгубарян, Ю.К. Краснов (Теория

государства и права, Москва, 2007) etc.

Este de remarcat valoarea deosebită a tuturor lucrărilor citate, dat fiind faptul că, de rând cu

elucidarea esenţei şi trăsăturilor puterii de stat la etapa contemporană, ele conţin şi o expunere a

garanţiilor şi mecanismelor exercitării puterii de stat în interesul general cu asigurarea respectării

drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti. Din aceste considerente, ele pot fi privite

31

concomitent ca surse doctrinare şi ghiduri practice în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării

puterii de stat, precum şi în argumentarea principiului legitimităţii ei.

În acelaşi timp, în cuprinsul multora dintre ele problematica puterii de stat este studiată prin

prisma normelor dreptului internaţional, printre care Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;

Pactele Internaţionale din 1966, Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 21.11.1990 etc.,

moment ce le sporeşte considerabil valoarea ştiinţifico-practică.

Unele aspecte ale tematicii tezei fac obiect de cercetare şi al politologiei. Astfel, printre

cercetători putem enumera: V.Juc, V.Josanu, I.Rusandu (Sisteme politice tranzitorii din Europa

de Sud-Est, Chişinău, 2008); Marian Voiculescu (Politologie, Bucureşti, 1998).

Totodată, dat fiind că puterea de stat în Republica Moldova se realizează în baza principiului

separaţiei puterilor, respectiv cercetătorii abordează în lucrările lor separat fiecare ramură a

puterii. Aşa, în domeniul puterii legislative îşi aduc aportul cercetători ca: V.Popa (Drept

parlamentar, Chişinău, 1999); M.Constantinescu, I.Muraru (Drept parlamentar, Bucureşti, 1994);

C.Călinoiu, V.Duculescu (Drept parlamentar, Bucureşti, 2006); etc.

Pe problemele ce vizează puterea executivă şi-au axat investigaţiile: S.Cobăneanu,

E.Bobeica, V.Rusu (Drept administrativ, Chişinău, 2012); V.Mocanu, L.Ţurcan, V.Rusu,

E.Bobeico (Drept administrativ, Chişinău, 2013); V.Guţuleac (Drept administrativ, Chişinău,

2013); M.Orlov (Drept administrativ, Chişinău, 2001); M.Orlov, Şt.Belecciu (Drept

administrativ, Chişinău, 2005) etc.

Cu referire la domeniul puterii judecătoreşti menţionăm monografia dlui A.Negru

(Consolidarea justiţiei în statul contemporan democratic, Chişinău, 2012).

În ce priveşte fenomenul complex putere de stat şi, îndeosebi, legitimitatea ei, acestea n-au

constituit subiect de cercetare monografică în Republica Moldova. Studierea unor aspecte ale

problemei putând fi atestată în lucrările următorilor cercetători: Gh.Costachi (Statul de drept:

între teorie şi realitate. Chişinău, 2000); Gh.Costachi (Direcţii prioritare ale edificării statului de

drept în Republica Moldova, Chişinău, 2009); Gh.Costachi; P.Hlipca (Organizarea şi

funcţionarea puterii în statul de drept, Chişinău, 2011); В.М. Иванов (Власть, демократия и

социальные контрасты, Chişinău, 2002); D.Grama (Evoluţia suveranităţii Republicii Moldova

la etapa iniţială de edificare a statului de drept. În: „Probleme ale edificării statului de drept în

Republica Moldova”, vol. II, Chişinău, 2006); V.Gamurari, N.Osmochescu (Suveranitatea şi

dreptul internaţional, Chişinău, 2007).

Aceşti autori au abordat în lucrările lor subiecte ca: esenţa conţinutului de suveranitate;

puterea de stat, responsabilitatea şi răspunderea persoanelor oficiale de stat; identificarea şi

definirea sistemului constituţional; funcţionarea mecanismului statal etc.

32

Din perspectiva celor enunţate, în contextul edificării statului de drept şi democratic, destul

de actuală, în viziunea noastră, se dovedeşte a fi problema privind asigurarea funcţionării

instituţiilor statale antrenate în procesul exercitării şi menţinerii puterii de stat în concordanţă cu

rigorile respectării şi asigurării, până în cele din urmă, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale

cetăţeneşti.

Desigur, atingerea acestor deziderate este posibilă şi printr-un efort ştiinţific complex, în cadrul

căruia să fie abordate în complexitate şi în conexiunea lor fenomenele, instituţiile şi aparatul etatic,

care nemijlocit, în virtutea legitimităţii primite în baza suveranităţii naţionale, exercit vremelnic în

numele poporului suveran, puterea de stat în baza principiului legitimităţii puterii de stat.

La acest capitol, atât în doctrina juridică, cât şi cea politologică din Republica Moldova

poate fi atestat un viu interes ştiinţific faţă de problema genezei, instituirii, exercitării, menţinerii

şi limit ării puterii de stat, aceasta fiind studiată în multe din lucrările enunţate anterior.

În special sunt de remarcat lucrările constituţionalistului I.Guceac Curs elementar de drept

constituţional (Chişinău, 2001, vol.1 şi 2004, vol.2). În primul volum autorul pune la loc de

frunte puterea publică, identificând trăsăturile ei specifice. Drept urmare, I.Guceac defineşte

puterea publică ca „o formă a puterii sociale, cu caracter normativ, de continuitate şi permanenţă,

care are drept scop realizarea interesului întregii societăţi, fiind organizată într-un mecanism

social, numit mecanismul de stat” [170, p.69]. Totodată, puterea de stat este definită ca „o putere

politică a unui grup social, prin intermediul căreia grupul expune în realitate voinţa poporului,

asigură realizarea acesteia prin mijloace specifice în exclusivitate statului” [170, p.63]. Urmând

logica fenomenului, sunt expuse formele de guvernământ şi tipurile de regim politic.

În volumul doi doctrinarul pune în centrul cercetării sistemul politic, care reprezintă „un

subsistem al sistemului social care formează o unitate integrală cu structură organizatorică

unitară, structurat pe anumite niveluri de organizare (elemente constitutive), aflat într-o stare de

evoluţie continuă şi care asigură direcţionarea dezvoltării societăţii prin adoptarea deciziilor

politice şi a normelor general-obligatorii şi asigurarea respectării lor, inclusiv prin aplicarea

forţei de constrângere” [169, p.141]. În calitate de elemente ale sistemului politic sunt

identificate şi analizate: statul – cadrul privilegiat al puterii de stat; Parlamentul – organ

reprezentativ; Puterea executivă – Guvernul şi Preşedintele Republicii şi Puterea judecătorească

– ca ansamblu al instanţelor judecătoreşti, precum şi Curtea Constituţională – ca unică autoritate

de jurisdicţie constituţională.

O lucrare de valoare doctrinară care va contribui la dezvoltarea ştiinţei dreptului

constituţional este monografia Constituţia la răscruce de milenii (Chişinău, 2013). Dezvoltând

33

elementele teoriei constituţiei, autorul acordă un loc aparte şi bazelor constituţionale ale

sistemului politic, subiect ce se încadrează plenar în tema noastră de cercetare.

Generalizând concepţiile teoretice privind sistemul politic, doctrinarul afirmă că el „rămâne

a fi un sistem de conducere universal al societăţii sociale asimetrice, ale cărei componente

reprezintă o formaţiune contradictorie dialectic, dar unitară prin relaţiile politice în problema

privind direcţia de dezvoltare a societăţii, a puterii de stat…” [168, p.341].

O altă lucrare de valoare ştiinţifică este în acest sens, lucrarea Drept public (Chişinău, 1998),

autor V.Popa. Constituţionalistul abordează materia pornind de la faptul că dreptul constituţional

reprezintă „o totalitate de norme juridice cuprinse în Constituţie sau în alte acte normative prin

care se reglementează relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi

exercitării statale a puterii (s.n.)” [243, p.24]. Pornind de la acest deziderat, autorul examinează

conceptul de suveranitate naţională înţeleasă ca putere politică, cu trăsăturile ei specifice. Merită

atenţie şi ideea potrivit căreia puterea politică este „puterea unei colectivităţi umane (popor,

naţiune) organizată în stat, având un caracter organizat şi instituţionalizat, suprem în raport cu

alte puteri sociale din cadrul teritorial al statului, care este exercitată în numele poporului pentru

realizarea liberă şi conform voinţei sale a problemelor lui interne şi externe” [243, p.55]. Autorul

expune atât formele de guvernământ, cât şi tipurile de regim politic, abordând concomitent şi

principiul separaţiei puterilor.

În cadrul clasificării doctrinarul identifică următoarele autorităţi publice: a) reprezentative –

Parlamentul; b) executive – Preşedintele Republicii Moldova şi Guvernul; c) judecătorească –

Curtea Supremă de Justiţie şi Consiliul Suprem al Magistraturii.

Merită a fi menţionată şi monografia Drept parlamentar (Chişinău, 1999) elaborată de

acelaşi autor. În laceastă ucrare dată constituţionalistul expune concepţia privind „suveranitatea

naţională” şi legătura cu sistemul sau democraţia reprezentativă. În acest context, autorul afirmă

că „într-o societate contemporană regimul reprezentativ, nu se limitează la un singur organ

reprezentativ cum ar fi parlamentul, numărul autorităţilor publice reprezentative fiind direct

proporţional formei de guvernământ, principiilor democratice aplicate în procesul executării

puterii” [242, p.17].

De remarcat că V.Popa priveşte sistemul reprezentativ în sens larg şi sens restrâns. Astfel, în

sens larg, regimul reprezentativ este „forma de exercitare indirectă a suveranităţii naţionale de

către popor prin intermediul reprezentanţilor săi aleşi, iar în sens restrâns − ca ansamblu de

autorităţi publice, desemnate de popor, pentru a exercita suveranitatea (puterea politică) în

numele lui” [242, p.17-18]. În continuare dânsul afirmă că „în reprezentare îşi află geneza sa

Parlamentul, ca corp reprezentativ împuternicit să exercite puterea drept expresie a voinţei

34

poporului” [242, p.23].

O altă lucrare în materie este Dreptul constituţional (Chişinău, 2010), în care autorul

T.Cârnaţ realizează un studiu asupra puterii publice, ca element constitutiv al statului.

Constituţionalistul utilizează în paralel sintagmele „putere publică” şi „putere de stat”, fiecare

caracterizându-se prin trăsături proprii. Este expus şi principiul separaţiei puterilor în stat.

În lucrare sunt expuse atât formele de guvernământ, cât şi tipurile de regim politic. În cadrul

autorităţilor publice, pe care autorul le concepe ca instituţii „care exercită funcţiile guvernării

asupra unei colectivităţi sau asupra unui teritoriu în virtutea deţinerii unei legitimităţi statale şi a

mijloacelor necesare de constrângere proprii puterii publice” [116, p.154], sunt examinate:

Parlamentul; Preşedintele Republicii Moldova; Guvernul; Autoritatea Judecătorească – sistemul

instanţelor judecătoreşti; Consiliul Superior al Magistraturii; Procuratura.

Probele supuse cercetării în teză au fost examinate şi de V.M. Ivanov în studiul său

Конституционное право Республики Молдова (Chişinău, 2000). Autorul porneşte de la

examinarea bazelor constituţionale ale suveranităţii Republicii Moldova, abordând în acelaşi

timp şi teoriile „suveranitate naţională”, „suveranitatea poporului” şi „suveranitatea de stat”.

Este de remarcat faptul că doctrinarul priveşte fenomenul „putere de stat” în strânsă legătură

cu „sistemul politic”, menţionând că „relaţiile politice” ce se nasc în procesul funcţionării

sistemului politic sunt relaţiile politice, legate de funcţionarea puterii politice în societate,

expresia concentrată a căreia este puterea de stat [347, p.299].

O deosebită atenţie autorul acordă identificării şi clasificării organelor de stat, dându-le

următoarea definiţie: „Organul de stat este partea componentă a mecanismului de stat, abilitat cu

competenţe, care activează în numele statului suveran şi realizează nemijlocit puterea de stat în

formele specifice organizaţional-juridice” [347, p.264].

Un aspect deosebit ce ţine de funcţionarea aparatului de stat în procesul exercitării puterii de

stat îl regăsim în monografia doctrinarului Gh.Costachi, Statul de drept: între teorie şi realitate,

(Chişinău, 2000). În cuprinsul acestei lucrări autorul examinează un spectru larg al conceptelor,

mecanismelor şi corelaţia statului de drept cu democraţia. Un interes aparte pentru noi prezintă

două probleme: 1) sistemul politic; şi 2) statul de drept şi responsabilitatea autorităţilor supreme

în stat.

În cadrul primei probleme vom remarca faptul că, definind sistemul politic, autorul

consideră că anume „guvernele sunt, în principal, organe de impulsionare şi de acţiune, capabile

să elaboreze o politică şi să o materializeze. Ele sunt elementele motorii şi dinamice ale oricărui

sistem politic, care trebuie privite ca adevăraţi autori şi realizatori ai politicii naţionale” [134,

p.145].

35

Cât priveşte problema a doua, Gh.Costachi afirmă că „statul de drept este de neconceput fără

instituţia de drept a responsabilităţii politice, obligaţie ce revine reprezentanţilor oficiali de a-şi

îndeplini îndatoririle corect şi de a răspunde pentru modul în care îşi îndeplinesc misiunile,

atribuţiile şi îndatoririle” [134, p.157].

Aceste deziderate cu caracter de principiu sunt dezvoltate de autor în lucrarea, Direcţii

prioritare ale edificării statului de drept în Republica Moldova (Chişinău, 2009).

Ne vom opri doar la faptul că este necesar a le privi împreună, organic legate, dar şi de a

face o delimitare juridică între categoriile „responsabilitate” şi „r ăspundere”. Astfel,

„responsabilitatea” este „o dimensiune spirituală a omului şi, respectiv, autoritatea de judecare

este individul însuşi, care îşi impune un comportament conform valorilor asumate nu pentru că i-

o cere societatea, ci pentru că şi-o cere sieşi, se obligă faţă de sine: „Răspundere” în schimb „se

datorează situării individului în sistemul social de relaţii normative”. El răspunde în faţa acestui

sistem pentru asumarea conduitei compatibile cu existenţele ordinii normate social” [131, p.97-

98].

Un rol aparte în studiul procesului funcţionării, exercitării puterii de stat îl are monografia, -

Organizarea şi funcţionarea puterii în statul de drept (Chişinău, 2011), autori Gh.Costachi şi

P.Hlipca.

Autorii s-au referit, în mod special, la categoria putere şi deţinătorul ei. Ei accentuează în

special ideea potrivit căreia „categoria de putere este distinctă de cea de autoritate şi autoritatea

trebuie să fie un atribut indispensabil al puterii, deoarece puterea în stat este eficientă şi de durată

doar atunci când se sprijină pe consimţământul cetăţenilor, e convingerea lor că instituţiile

puterii respectă regulile jocului politic şi acţionează în beneficul societăţii şi al majorităţii

populaţiei” [137, p.388]. Totodată, contrar aşteptărilor, cercetătorii afirmă că „puterea politică nu

poate fi „deţinută” de către popor, ea poate fi doar exercitată de către acesta prin intermediul

referendumului şi, desigur, prin alegerile universale şi directe, care sunt desfăşurare periodic în

scopul desemnării organelor reprezentative ale statului. Puterea politică este deţinută de către

partidul de guvernământ, adică de forţa politică majoritară din sistemul reprezentativ, la

exercitarea căreia contribuie şi alte forţe politice (aflate în opoziţie), dar cu rol secundar” [144,

p.391].

Privite în ansamblu, aceste trei monografii conţin valoroase argumente care fundamentează

necesitatea cercetării fenomenului „putere de stat” în integralitatea şi complexitatea sa.

În monografia sa Teoria sistemelor constituţionale contemporane (Chişinău, 2008) elaborată

de M.Cuşmir, punctul-cheie îl constituie conceptul privind sistemul constituţional. Astfel,

autorul afirmă că „în cadrul oricărui sistem politic, prin locul şi rolul pe care-l ocupă în cadrul

36

acestuia, prin multitudinea, complexitatea şi diversitatea relaţiilor ce le generează se detaşează şi

se impune sistemul constituţional, fapt determinat atât de credinţa în rolul benefic al

constituţiilor în viaţa socială, aceasta fiind esenţa constituţionalismului modern, cât şi de

înţelegerea că constituţiile sunt elemente indispensabile pentru funcţionarea sistemului politic al

oricărei ţări” [148, p.17]. De aici conchidem că sistemul politic este mai larg decât sistemul

constituţional care include: „parlamentul; şeful statului şi guvernul” [185, p.7].

În a doua monografie a sa Sisteme constituţionale europene (Chişinău, 2008), dezvoltând

cercetarea efectuată în sursa anterior indicată, autorul face următoarea precizare „Vorbind despre

un sistem constituţional sau altul, răspundem totodată la întrebarea: care sunt raporturile în

cadrul trunchiului parlament - şef al statului – guvern?”. Astfel, observăm că sistemul

constituţional cuprinde nu doar instituţiile învestite cu atribuţii de suveranitate naţională, ci şi

mecanismele de guvernare, adică instrumentele de interferenţă şi conducere a acestora, ele

constituind relaţiile interne ale sistemului constituţional, adică ceea ce asigură sistemului

valabilitate funcţională [147, p.17]. Vom vedea că interrelaţiile dintre aceste trei laturi ale

„triunghiului duc într-un caz la instituirea formei de guvernământ, iar în alt caz – la regim

politic”.

Un rol aparte ce ţine de putere este acordat de către В.М. Иванов în monografia sa –

Власть, демократия и социальные контрасты (Chişinău, 2002). În această lucrare

cercetătorul demonstrează interdependenţa dintre democraţie şi putere, evidenţiind rolul deosebit

al statului în cadrul sistemului politic, precum şi al mecanismului de realizare a puterii politice.

Anume în funcţie de principiile ce stau la baza activităţii organelor statului (Parlament, Şeful

statului, Guvern şi Autorităţile judecătoreşti) se poate vorbi despre un „stat de drept ca formă

superioară de manifestare a democraţiei” [348, p.286]. Considerăm că din paginile studiului în

cauză pot fi desprinse valoroase idei referitoare la optimizarea funcţionării mecanismului de stat,

fapt ce va determina, în final, asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate.

Problema puterii de stat în complexitatea sa face obiect de studiu al teoreticienilor B.Negru

şi A.Negru în Teoria generală a dreptului şi statului (Chişinău, 2001). Este de menţionat

conceptul potrivit căruia „aparatul statului reprezintă un sistem de organe, prin intermediul

cărora se realizează puterea de stat”, căruia în revine „sarcina de a executa, practic, întregul

complex de funcţii interne şi externe” [225, p.150]. În cadrul organelor statului sunt identificate

organele legislative, executive şi judecătoreşti.

În contextul temei noastre este de menţionat şi studiul teoreticianului Gh.Avornic Tratat de

teoria generală a statului şi dreptului (Chişinău, 2009, vol.1 şi Chişinău, 2010, vol.2). În primul

volum autorul acordă atenţie deosebită mecanismului statului, prin care înţelege „sistemul

37

organelor puterii de stat, inclusiv toate celelalte organe şi organisme statale, care exercită diferite

funcţii ale statului întru realizarea scopurilor şi sarcinilor ce stau în faţa lui” [104, p.86].

Referindu-se la puterea de stat cercetătorul afirmă că noţiunea „puterea poporului” este după

volum mai largă. Ea include şi „puterea de stat şi presupune întreaga activitate a populaţiei de pe

teritoriul statului respectiv îndreptată spre exercitarea întregului arsenal al puterii sociale” [104,

p.88].

Autorul se expune şi cu privire la sistemul politic, analizând în detaliu fiecare element al lui,

statutând în prim plan statul – ca element deosebit. Ideile privind statul sunt expuse de către

cercetător în volumul 2, unde afirmă că „orice stat exprimă (este impus să exprime) trei niveluri

de interese: interesele întregii societăţi, interesele acelei clase, grup sau grupuri sociale care

formează baza socială a puterii şi interesele aparatului de stat, dar, mai precis, ale conducerii de

vârf, cărui real şi aparţine puterea politică şi de stat” [103, p.445]. (Asupra acestei idei ne vom

expune în textul tezei la momentul cuvenit).

În fond, lucrările teoreticienilor menţionaţi merită apreciere pentru să contribuie la

elucidarea unor aspecte ale fenomenului putere de stat. Concepţiile teoretice expuse în lucrări ne

permit argumentarea unor concluzii şi formularea pe baza lor a recomandărilor ştiinţifice de

rigoare cu semnificaţii practice.

Numeroase aspecte ale problematicii abordare în prezenta teză şi-au găsit reflectare, într-un

şir de articole ştiinţifice ale cercetătorilor autohtoni, printre care: Gh.Costachi, N.Podachin,

Aspecte ale separării puterilor în Republica Moldova între teorie şi practică. În: Legea şi viaţa,

2000, nr.10, p.27-28; Gh.Costachi Forma de guvernământ şi eficienţa mecanismului de

guvernare. În: Legea şi viaţa, 2000, nr.5. – 2000, p.9-11. În ele autorii dau definiţia formei de

guvernământ: „Modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme, ea se referă la

metodica de constituire a organismelor de guvernare în stat, de organizare şi stabilire a

competenţelor lor”.

În această activitate şi-au dat concursul atât autorii consemnaţi, cât şi o serie de cercetători

mai puţin cunoscuţi, dar care „îndemnaţi” de primii obiectiv au abordat problema noastră sub

diferite aspecte, contribuind astfel la fundamentarea ştiinţifică a unor soluţii de perfecţionare a

fenomenului complex putere de stat. Din rândul articolelor vom menţiona:

1. Dumitru Baltag. Unele aspecte teoretice referitoare la dimensiunea juridică a

responsabilităţii Guvernului. În: Revista Naţională de Drept, 2005, nr.12(63), p.8-14.

2. Andrei Negru. Organizarea şi componenţa Consiliului Superior al Magistraturii. Noţiuni

generale. Aspect comparat. În: Revista Naţională de Drept, 2007, nr.1(76), p.28-32.

38

3. Gheorghe Costachi. Organizarea de stat – componenţă de bază a statalităţii . În: Revista

Naţională de Drept, 2007, nr.3(78), p.33-34 („Noţiunea, poporul, statul sunt comunităţi

sociale care unesc oamenii sub egida unui teritoriu, a unei pieţe de desfacere, a unei ordine

de drept”) (p.34).

4. Mariana Drelea. Cu privire la definirea puterii de stat. În: Revista Naţională de Drept, 2007,

nr.7(82), p.77-78.

5. Gheorghe Costachi, Petru Hlipca. Reflecţii asupra conceptului putere de stat. În: Revista

Naţională de Drept, 2008, nr.5(92), p.14-17. Concluzia generală este că problema răspunderii

Guvernului preocupă orice stat modern, fapt dovedit prin diversitatea actelor normative

existente în lume care au drept obiect de reglementare acest fenomen complex. Republica

Moldova, la rândul său, trebuie să adopte şi ea o poziţie clară vis-à-vis de responsabilitatea

Guvernului – p.14.

6. Gheorghe Costachi, Petru Hlipca. Unele probleme privind răspunderea în dreptul

constituţional. În: Revista Naţională de Drept, 2008, nr.8(95), p.23-28.

7. Teodor Cârnaţ, Piotr Plămădeală. Independenţa şi imparţialitatea judecătorului prin prisma

accesului liber la justiţie. În: Revista Naţională de Drept, 2009,nr.3(102), p.17-22.

8. Gheorghe Costachi, Drilea Pompiliu, Marin Marga. Echilibrul puterilor în stat – chezăşie a

unei guvernări democratice. În: Revista Naţională de Drept, 2009, nr.4(103), p.31-34.

(Eficienţa sistemului de guvernare în stat nu va spori dacă nu va avea loc o separaţie, dar şi o

interferenţă, o conlucrare fructuoasă a puterilor în stat, fiecare dintre ele reprezentând cu

stricteţe competenţele sale, Constituţia şi legile Ţării – p.34).

9. Boris Negru, Andrei Negru. Reflecţii cu privire la legitimitatea Consiliului Superior al

Magistraturii în contextul legislaţiei naţionale actuale şi al standardelor europene. În:

Revista Naţională de Drept, 2010, nr.1(112), p.51-54.

10. Gheorghe Costachi, Vitalie Mazuri. Fundamente ale statului de drept contemporan. În:


11. Andrei Smochină. Instituţia prezidenţială în Republica Moldova: probleme, aspecte

contradictorii. În: Revista Naţională de Drept, 2003, nr.10, p.22-26.

12. Andrei Smochină. Perspectivele dezvoltării parlamentarismului în contextul Constituţiei

Republicii Moldova. În: Justiţia Constituţională = Конституционное правосудие: Ediţie

specială, – 2004, nr.2, p.10-12.

În acelaşi timp, au fost publicate materiale şi în culegeri de materiale ale meselor rotunde şi

conferinţelor ştiinţifice organizare la nivel naţional şi internaţional.

39

Problemele ce ţin de realizarea puterii de stat a constituit tema mesei rotunde, desfăşurată la

2 decembrie 2006, Chişinău, cu genericul „Spre o societate civilă, democratică prin drept”. În

cadrul acestei mese rotunde s-au expus: Gheorghe Avornic. Caracteristicile unei societăţi civile,

democratice. Noţiunea şi principiile de bază ale democraţiei. Raport; Elena Aramă.

Reconsiderarea raporturilor dintre stat, societate, persoană în cadrul tranziţiei spre o societate

democratică; Ion Guceac. Edificarea unei societăţi democratice în condiţiile

constituţionalismului contemporan; Gheorghe Costache. Spre o societate civilă şi democratică în

statului de drept; Dumitru Postovan. Societatea civilă, partidele politice, ONG-urile, cetăţeanul

- instrumentele de bază de edificare şi menţinere a unei orânduiri democratice; Andrei

Smochină. Interacţiunea dintre puterea de stat şi societatea civilă într-un stat democratic:

reglementări juridice; Boris Negru. Responsabilitatea şi răspunderea juridică într-un stat

democratic de drept; Gheorghe Aghenie. Probleme privind separaţia şi colaborarea puterilor.

Privite în ansamblu, lucrările expuse dezvoltă aspecte importante ale problematicii propuse

spre investigare în prezenta teză de doctor habilitat, servindu-ne în acelaşi timp şi ca surse

doctrinare. Practic, fiecare din ele ne sugerează necesitatea investigaţiei anumitor direcţii

importante care ne-ar permite să dezvoltăm cât mai complet şi plenar tema lucrării noastre,

îndeosebi aspectul privind legitimitatea puterii de stat.

În acelaşi timp, este de menţionat că diferite aspecte ale puterii de stat au fost abordate

destul de reuşit în unele teze de doctor şi de doctor habilitat, cum ar fi:

� Igor Bantuş. Protecţia mandatului parlamentar – mecanism inerent în realizarea

suveranităţii naţionale, în care autorul analizând, printre altele, raporturile dintre

suveranitatea naţională şi autonomia Parlamentului, deduce: „Poporul … este autonom

(suveran), deasupra lui nu stă nimeni… Prin urmare … că şi organul ales de popor

(Parlamentul) cu împuternicirile sale de a realiza puterea în numele lui deţine aceeaşi

calitate; este autonom” [108, p.9]. Iar scopul protecţiei mandatului parlamentar autorul îl

vede în „… a asigura deplina libertate de acţiune a parlamentarilor în exercitarea mandatului

cu care au fost învestiţi de alegători” [108, p.15].

� Constantin Marin. Societatea civilă: abordări clasice şi recomandări moderne (politologie).

În această lucrare autorul constată că societatea civilă trebuie percepută lato sensu ca „o

anumită stare a corpului social, stare care asigură motivaţiile politice, economice juridice

etc. de statuare a cetăţeanului în calitate de autor al creaţiei sociale” [204, p.16].

� Constantin Solomon. Instituţionalizarea şi evoluţia sistemului politic democratic în

Republica Moldova (Aspecte istorico-politologice). Doctrinarul menţionează că „stabilitatea

politică în societate şi normalizarea vieţii oamenilor pot fi obţinute nu numai datorită unei

40

politici social-economice eficiente elaborate şi promovate de stat care ar satisface

necesităţile vitale crescânde ale cetăţenilor, dar şi prin maturizarea elementelor întregului

sistem politic al societăţii, prin formarea unei societăţi civile dezvoltate, cu o cultură politică

autentică” [264, p.30].

� Nicolae Ursu. Rolul, locul şi funcţiile procuraturii, în care autorul afirmă că „Procuratura

Republicii Moldova este un organ independent în autoritatea judecătorească fără atribuţii ale

judecătorilor; autoritatea judecătorească şi puterea judecătorească nu sunt noţiuni identice,

prima fiind o noţiune mai generală în care trebuie inclusă şi procuratura cu atribuţiile sale”

[273, p.6].

Suntem de acord cu această constatare, care trebuie completată cu acordarea titlului de

„magistrat” şi procurorilor abolind totodată şi statutul de structură militară a Procuraturii.

� Marwan Harel Abdul Morela Assad (Yemen) (ULIM). Organizarea şi funcţionarea puterii

de stat în statele perioadei de tranziţie, ideea principală constând în faptul că „perioada de

tranziţie are nevoie de legitimitate, în susţinerea juridică a măsurilor propuse, iar societatea

să recunoască necesitatea acestor schimbări” [205, p.21].

Este un adevăr dar incomplet, deoarece aceste cerinţe şi condiţii trebuie să aibă un caracter

permanent şi durabil.

� Sergiu Ţurcan. Reglementarea constituţională a participării autorităţilor executive la

procesul legislativ, lucrare în care autorul menţionează că „în ultimul timp asistăm la

creşterea rolului autorităţilor executive, în primul rând, al Guvernului, în exercitarea funcţiei

legislative a statului. Aceasta facilitează adoptarea unui cadru legislativ necesar realizării

programului guvernamental, dar poate duce şi la posibile încălcări în desfăşurarea

democratică a procesului de exercitare a funcţiei legislative a statului” [271, p.21].

Evident că în cazul asumării de către Guvern a răspunderii politice există acest risc, dar

trebuie pus în acţiune controlul constituţionalităţii legilor.

� Valeria Şterbeţ. Probleme ale controlului constituţionalităţii legilor (studiu comparat).

Ideea principală a lucrării constă în depolitizarea justiţiei constituţionale care „trebuie să fie

tratată prin prisma limitării activităţii celor trei puteri în stat, cea politică revenind

legislativului şi executivului, iar autoritatea judecătorească fiind preocupată doar de

activitatea de drept. Justiţia constituţională, constituind o formă specială în cadrul activităţii

judecătoreşti, sau autonomă, cu caracter de suprastructură, poate şi trebuie să fie percepută

ca un exponent al dreptului, al legalităţii” [266, p.14]. Corect, dar „perceperea” vine de la

acţiuni concrete, anume în domeniul legalităţii şi nu a politicii. Tototdată, independenţa

politică se va diminua cu stabilirea doar a unui mandat pe termen.

41

� Guceac Ion. Evoluţia constituţionalismului şi a organizării de stat în Republica Moldova,

lucrare în care doctrinarul printre tendinţele de evoluţie a constituţionalismului în Republica

Moldova enumeră: „1. Renunţarea la rolul paternist al statului şi acordarea mai multor

drepturi societăţii civile; 2) Implementarea principiilor de transformare a republicii într-un

stat de drept; 3) Consacrarea principiului separaţiei puterilor în stat şi tendinţa spre

delimitarea pe cale constituţională a competenţelor dintre puterea legislativă, executivă şi

judecătorească” [172, p.233].

Anume în contextul realizării celei de a treia tendinţe încearcă să-şi aducă aportul şi teza

noastră.

� Vadim Mişin. Проблемы разделения властей в государстве в переходном периоде:

„Государственная власть в любом её проявлении должна быть образцом исполнения

действующих законов, а власти любого государства независимо от его формы должны

в обязательном порядке действовать строго в рамках правового поля” [354, p.16].

� Tutunaru C.Mircea (România) (ULIM). Probleme teoretice şi practice în edificarea statului

de drept, autorul evidenţiind în lucrare ideea, conform căreia „statul de drept presupune

existenţa unei aşezări politice ce se bazează pe separaţia şi echilibrul puterilor în stat, pe un

sistem capabil să împiedice organele publice să abuzeze de atribuţiile cu care au fost

învestite” [270, p.3]. Iar puterea de stat se „raportează în mod necesar la un titular căruia îi

sunt recunoscute anumite prorogative. Poporul sau naţiunea este titularul absolut al puterii

politice, adică al suveranităţii, pe când statul (autorităţile puterii publice), reprezintă titularul

exerciţiului puterii de stat încredinţate în mod legitim de popor” [270, p.9].

� Udrescu P.Gheorghe. Instituţii şi mecanisme politico-juridice privind garantarea

supremaţiei Constituţiei, mecanisme printre care autorul menţionează „accesul cetăţeanului

la Curtea Constituţională … prin sesizarea directă a acestuia”[272, p.13], idee pe care o

împărtăşim şi noi.

� Slipenscki Boris. Influenţa formei de guvernare asupra dezvoltării instituţiei şefului statului.

În lucrare autorul studiază formele de guvernământ actuale, subliniind: „Cât priveşte

deosebirile dintre monarhii parlamentare şi republici, bineînţeles că ele există şi sunt

substanţiale, însă trebuie de menţionat că în ambele titularul puterii este unic – poporul.

Diferenţa constă în modul de desemnare şi exercitare a puterii de către şeful statului” [260,

p.15].

Pe bună dreptate, diferenţa dintre monarhii şi republici, precum şi dintre republici constă în

modul de desemnare, în primul rând, a Şefului de Stat. Apoi, desigur, şi în modul de exercitare a

funcţiei de Şef de Stat.

42

� Goriuc Silvia. Locul şi rolul Preşedintelui Republicii Moldova în sistemul autorităţilor

publice şi în asigurarea echilibrului în societate. Abordând problema privind determinarea

locului Preşedintelui Republicii Moldova în cadrul autorităţilor etatice, analizând

reglementările constituţionale, autorul afirmă că „Preşedintele Republicii Moldova nu este

plasat în cadrul organelor executive. În acelaşi timp, pentru a evita apariţia pe lângă puterile

legislativă, executivă şi judecătorească a unei a patra puteri – prezidenţiale, în mod

tradiţional Şeful Statului este inclus în cadrul puterii executive” [166, p.15]. Totuşi, în opinia

noastră, nu teama de a da naştere unei a patra puteri – prezidenţiale determină locul

Preşedintelui Republicii Moldova, ci funcţiile cu care Şeful Statului este abilitat.

� Cotici Radu. Statutul juridic al organelor administrative de stat. Finalizând studiul autorul

menţionează că „statul … nu are numai putere de comandă, nu este numai un principiu de

coeziune şi de durată, ci este, totodată, un instrument de organizare constituit dintr-o

totalitate de servicii care sunt organe (sau autorităţi) ce acţionează în vederea atingerii în

interesul public al binelui comun” [142, p.15]. Da, într-adevăr, menirea organelor

administraţiei de stat este atingerea acestui „bine comun”, iar determinarea strictă a

statutului lor juridic legitimează în acelaşi timp şi acţiunile organelor de stat, precum şi

răspunderea juridică.

� Puşcaş Victor. Autoritatea judecătorească în exercitarea puterii de stat, lucrare în care

autorul menţionează că „Puterea judecătorească poate activa eficient numai în cazul

respectării condiţiei separării celor trei puteri şi colaborării lor, iar instituţia poate fi

efectuată numai de o autoritate cu împuterniciri constituţionale” [248, p.14-15]. Într-adevăr,

se impune colaborarea celor trei puteri cu precizarea că această colaborare se face doar în

realizarea interesului general şi cu strictă respectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale omului.

În ceea ce ţine de Consiliul Superior al Magistraturii, autorul menţionează că acest organ nu

„face parte cu desăvârşire din puterea judecătorească”. Această instituţie garantează doar

interdependenţa şi imparţialitatea puterii judecătoreşti la înfăptuirea justiţiei, opinie pe care o

susţinem.

� Cuşmir Marcel. Sisteme constituţionale europene (concepte şi practică juridico-politică). În

lucrarea dată printre altele referindu-se la „regimul politic”, autorul menţionează că

„sistemul constituţional, desemnând formal-juridic configuraţia şi modul de organizare a

organelor puterii de stat, caracteristicile şi principiile lor, cadrul normativ al raporturilor

dintre ele şi celelalte organe ale statului, precum şi al raporturilor dintre ele şi celelalte

elemente instituţionalizate ale sistemului politic, constituie anatomia (carcasa) sistemului

43

politic, pe când regimul politic, desemnând materializarea expresă a unor operaţiuni

axiologice, a unei ierarhii specifice a valorilor guvernamentale, şi a valorilor politice, în

special, constituie, fiziologia (integritatea funcţiei lor) sistemului politic” [147, p.33]. O

definiţie contrară tuturor celorlalte date noţiunii de „regim politic” în doctrina juridică şi în

politologie.

� Buzescu Gheorghe (România). Locul şi rolul funcţionarului public în aparatul de stat,

lucrare în care autorul menţionează că „funcţia publică trebuie considerată ca o activitate

organizată de o autoritate publică într-un scop clar determinat, realizată într-un ansamblu de

atribuţii stabilite unui personal angajat, prin intermediul căruia se realizează un interes

public. Funcţia publică are un înţeles mai larg decât funcţia de stat, deoarece integrează şi

noţiunea de funcţie de stat, iar funcţia de stat trebuie privită într-o accepţie mai restrânsă,

deoarece, deşi este publică, nu include toate autorităţile publice care o exercită (autorităţile

publice locale şi judeţene) raionale” [114, p.15]. Delimitare acceptabilă dar incompletă; se

impune determinarea clară a statutului juridic al: 1) funcţionarului public; 2) funcţionarului

de stat, aşa cum şi natura lor juridică diferă.

Novruzov Vugar Şahmar Oglî. Probleme actuale ale formării mecanismului puterii în ţările

aflate în tranziţie. Principala problemă în acest proces al formării mecanismului puterii de stat

autorul o vede în „limitarea puterii prin drept, prin lege, care reprezintă una dintre principalele

condiţii de constituire şi realizare a puterii în societăţile în tranziţie. Întreaga totalitate a

formelor, instrumentelor, structurilor, sistemelor, principiilor şi instituţiilor de drept, ce formează

mecanismul de realizare a puterii de stat, este îndreptată spre realizarea în fapt a principiilor

statului de drept” [232, p.4]. În opinia noastră, afirmaţia este corectă, dar incompletă, deoarece

realizarea puterii de stat în condiţiile statului de drept este mai complexă.

� Hlipcă Petru (România). Aspecte ale modului de organizare a puterii de stat în România şi

în Republica Moldova din perspectiva integrării europene (studiu comparat). În lucrare,

concluzionând, autorul pune accentul pe următoarele afirmaţii: „Integrarea europeană

implică o trecere de la modalitatea clasică de înţelegere a suveranităţii, ca nucleu al

sistemului constituţional clasic, în care puterea este exercitată prin instituţii politice care

reprezintă poporul la perspectiva modernă de înţelegere, în care suveranitatea continuă să

aparţină poporului, să fie exercitată prin instituţiile statului, dar să poată fi şi transferată

parţial către anumite instituţii comunitare, ceea ce nu înseamnă înstrăinarea puterii legitime,

ci un alt mod de asumare a suveranităţii, în comun cu celelalte state-membre” [179, p.22]. În

opinia noastră, este o interpretare neştiinţifică şi păguboasă. Integrarea europeană presupune

44

descentralizarea în primul rând a puterii executive cu lărgirea autonomiei locale a

răspunderii.

� Hlipcă Adriana (România). Răspunderea în dreptul constituţional (studiu juridico-

comparat). Abordând în ansamblu problema răspunderii în dreptul constituţional, autorul afirmă

că „condiţiile edificării unui stat de drept… presupun existenţa unui regim constituţional, prin

care instituţiile democratice trebuie să reglementeze aspectele fundamentale de organizare şi

activitate socială, dar şi de răspundere şi sancţiune pentru lucrul neefectuat sau efectuat sub orice

nivel” [178, p.22]. Concluzie pe care o împărtăşim, ca de altfel şi pe următoarea „… miniştrii

trebuie să poarte răspundere personală pentru sfera de activitate încredinţată. Or, răspunderea

juridică a membrilor Guvernului îşi are temei în majoritatea construcţiilor statelor europene”

[ibidem]. Aşadar, trebuie să răspundă juridic fiecare membru al Guvernului, învestit în funcţie

prin votul de încredere acordat de către Parlament.

� Drilea Marga Pocupiliu-Marian (România). Echilibrul puterilor în stat – pilon al

constituţionalismului din România şi Republica Moldova (studiu comparat). În această

lucrare autorul face o legătură între teoria separaţiei şi echilibrului puterilor în stat cu

societatea civilă, afirmând că „separaţia puterilor în stat este un principiu constituţional al

statului de drept în condiţiile unei societăţi civile adevărate. Puterea trebuie să aibă un

caracter organizat şi instituţionalizat, adică se impune necesitatea unui ansamblu sistematizat

de organe şi instituţii (legiuitoare, administrative şi judecătoreşti” [162, p.15]. Anume prin

instituţii statale şi se materializează puterea de stat ca fenomen complex şi indispensabil

societăţii umane.

� Moldoveanu Marian Dan (România). Locul şi rolul partidelor politice în exercitarea puterii

de stat. Pentru noi reprezintă interes afirmaţiile potrivit cărora „… puterea politică se

deosebeşte de alte forme ale puterii prin aceea că ea se manifestă numai în societăţile în care

există o diferenţiere socială între cei ce conduc şi cei conduşi, între guvernanţi şi

guvernaţi…, iar partidul politic reprezintă o organizaţie cu caracter permanent, formată în

baza asocierii libere a cetăţenilor, structurată ierarhic şi geografic, a cărui finalitate este

cucerirea, menţinerea şi exercitarea puterii politice pe baza unui program pentru care a

obţinut un sprijin din partea electoratului în cadrul unei competiţii politice libere” [209,

p.10]. Împărtăşim această definiţie complexă dată partidului politic. Referitor însă la

afirmaţia ce vizează „puterea politică” şi legătura ei cu „diferenţierea socială”, considerăm

că este incompletă, deoarece statul nu este o simplă diferenţiere, ci o instituţie politică.

� Nemţoi Gabriela. Rolul suveranităţii poporului în organizarea statală a puterilor

(aspecte juridice). Două momente ne-a atras atenţia în lucrare. Primul, când autorul afirmă că

45

„indiscutabil, statul este un instrument de ordonare a relaţiilor din societate, de conducere

generală şi guvernare, de dominaţie, dar nu în interesul unui individ real, ori al unui grup politic,

sau social determinat, ci în interesul poporului…” [228, p.20]. Adică, autorul împărtăşeşte teoria

dominaţiei, a instrumentului de forţă a statului şi nu cea democratică. Al doilea ţine de afirmaţia

potrivit căreia „… dreptul de exercitare a puterii îl are poporul, sau naţiunea când vorbim de un

stat naţional” [228, p.13]. Adică, autorul leagă puterea de stat de „naţional” şi nu de

„suveranitatea naţională” în calitate de concept.

� Bordei Lilia. Principiile democraţiei pluraliste în organizarea şi funcţionarea

Parlamentului Republicii Moldova, lucrare în care se face referire la necesitatea existenţei

opoziţiei într-un stat de drept şi democratic şi la rolul acesteia. Astfel, autorul afirmă că „în

mod normal, Guvernul şi opoziţia constituie, împreună, totalitatea puterii politice dintr-o

naţiune. Prezenţa opoziţiei împiedică partidul de guvernământ să se identifice cu statul, să

devină partid de stat şi să-şi ridice propria interpretare a binelui comunitar la rangul de

adevăr absolut şi singur valabil” [113, p.23].

� Creangă Liliana. Căile de asigurare a constituţionalităţii în Republica Moldova, lucrare

în care autorul afirmă că „necesitatea exercitării controlului de constituţionalitate este datorată

existenţei, pe de o parte, a principiului separaţiei puterilor în stat, pe de altă parte, controlul de

constituţionalitate se fundamentează pe principiul supremaţiei Constituţiei” [145, p.27]. Altfel

spus, atât existenţa, cât şi aplicarea principiului separaţiei puterilor în stat impune exercitarea

controlului de constituţionalitate.

� Ciobanu Ion. Reglementarea juridică privind organizarea şi funcţionarea partidelor politice

în Republica Moldova (studiu comparat). În viziunea autorului, partidul politic reprezintă „o

grupare sau asociaţie permanentă de indivizi uniţi în mod liber între ei prin afinităţi

ideologice şi convingeri politice comune, create la nivel teritorial pe baza unor principii

stricte de organizare şi disciplină, al cărui scop, înscris într-un program sau statut, constă în

promovarea şi înfăptuirea, în competiţie electorală şi parlamentară cu alte partide, a unei

anumite doctrine sau concepţii politice privind dezvoltarea şi conducerea unei societăţi date”

[125, p.17]. Autorul evită să se pronunţe asupra scopului final al partidului politic care este

cucerirea şi exercitarea puterii de stat.

� Negru Andrei. Consolidarea justiţiei în statul contemporan democratic (aspecte teoretico-

practice). Autorul argumentează ideea consolidării justiţiei prin „necesitatea revizuirii

locului şi rolului selectării şi evaluării magistraţilor în scopul determinării unei implicări mai

active a CSM-ului în procesul de selectare, atestare şi promovare în carieră de magistrat…”

Acest lucru, continuă autorul, „determină transmiterea competenţelor de instruire iniţială şi

46

continuă şi a politicilor din domeniu din gestiunea Ministerului Justiţiei în cea a Consiliului

Superior al Magistraturii” [219, p.39]. Ideea referitor la necesitatea de a fi lărgit

competenţele Consiliului Superior al Magistraturii este una raţională; într-adevăr, aceasta va

consolida nu doar justiţia, ci şi puterea judecătorească în ansamblu.

� Jecev Ivan. Natura juridică a puterii de stat la etapa contemporană, lucrare în care autorul

defineşte puterea de stat în sens restrâns şi în sens larg. Prin putere de stat în sens restrâns

autorul subînţelege „o formă de organizare statală a puterii politice”. Iar în sens larg

„puterea de stat este o varietate a puterii sociale, formă oficială – instituţionalizată a puterii

politice, ceea ce se manifestă în capacitatea şi posibilitatea exercitată direct de popor sau

transmisă (s.n.) unor autorităţi de a organiza şi conduce societatea în anumite limite

teritoriale în interesul comunităţilor umane respective (?!) şi care se deosebeşte de celelalte

categorii şi forme de autoritate prin trăsături caracteristice: este suverană, legitimă,

revocabilă, are vocaţia globalizării, dispune de structuri specializate care o realizează –

mecanismul de stat (la nevoie, prin utilizarea mijloacelor de constrângere) şi limitată prin

drepturile cetăţeneşti recunoscute şi garantate de o lege supremă” [194, p.15].

� Scobioală Diana. Esenţa şi efectele actului jurisdicţional internaţional. Exprimându-se pe

marginea subiectului „Întinderea obligaţiei de a executa actul jurisdicţional internaţional”

cercetătoarea afirmă că el este destinat procedurii „de implementare a condiţiilor şi

termenelor actului jurisdicţional, legitim adoptat de o instanţă internaţională” [257, p.30], iar

obligaţia de a executa acest act „se impune executivului unui stat, el fiind reprezentantul

statului în relaţiile internaţionale, în acest sens Guvernul, indiferent de forma de

guvernământ sau regimul politic, identificându-se cu entitatea statală” [257, p.31].

Toate aceste aspecte relatate supra justifică manifestarea unui viu interes ştiinţific faţă de

problema ce ţine de puterea de stat în toată amploarea sa şi, îndeosebi, faţă de legitimitatea

acesteia. Apreciind semnificaţia deosebită a acestor momente, prin prezenta lucrare ne propunem

studierea complexă a tematicii prin prisma reglementărilor normative, ale concepţiilor

doctrinare, precum şi a practicii în domeniu.

Scopul cercetării – elaborarea reperelor conceptuale ale principiului legitimităţii puterii de

stat în contextul fundamentării ştiinţifice a fenomenului complex putere de stat, din perspectiva

edificării statului de drept şi democratic.

Obiectivele cercetării : definirea conceptelor: legitimitate a puterii de stat; sistem politic;

suveranitate naţională; formă de guvernământ; regim politic; sistem instituţionalizat al puterii de

stat, aparat de stat; fundamentarea ştiin ţifică a principiului legitimităţii puterii de stat şi a

funcţiei Curţii Constituţionale de asigurare a legitimităţii puterii de stat; identificarea raportului

47

funcţional dintre contextul gnoseologic şi practic şi legitimitatea puterii de stat în procesul

complex de realizare a puterii de stat de la geneza acesteia şi finalizând cu activitatea

guvernanţilor în acest sens; determinarea premiselor şi reperelor conceptuale ale legitimităţii

organelor, instituţiilor etatice şi a principiilor şi calităţilor guvernanţilor, ca parte integrantă a

procesului complex de realizare a puterii de stat; fundamentarea ştiin ţifică a fenomenului

complex putere de stat ca parte integrantă a ştiinţei dreptului constituţional; elaborarea în baza

reperelor conceptuale a tematicii legitimităţii puterii de stat în cadrul ştiinţei dreptului

constituţional; validarea teoretică şi recomandarea practică a soluţiilor privind asigurarea

legitimităţii puterii de stat.

Noutatea ştiin ţifică a tezei rezidă în faptul că pentru prima dată în literatura de specialitate

au fost formulate, în baza teoriei generale a sistemelor, proprietăţile sistemului politic ca mediu

ambiant al puterii de stat. Aceasta a dus la formularea şi argumentarea unui nou principiu al

regimului politic – principiul legitimităţii puterii de stat – condiţie imanentă a statului de drept şi

democratic.

Acest principiu, alături de principiul separaţiei puterilor în stat, va permite delimitarea clară a

regimurilor politice democratice de cele nedemocratice. În acelaşi timp, principiul legitimităţii

determină soluţionarea problemei ştiinţifice, aplicative, de importanţă majoră pentru: 1) Şeful

Statului – obligativitatea de a-şi declina calitatea de membru de partid, precum şi de a exercita o

nouă funcţie, funcţia de mediere, 2) Curtea Constituţională – asigurarea legitimităţii puterii de

stat şi a organelor etatice antrenate în procesul de realizare a puterii de stat.

Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării

Semnificaţia teoretică a prezentei lucrări este determinată de noutatea ştiinţifică, actualitatea

temei şi concluziile generale la care s-a ajuns. Studiul teoretic menţionat determină formularea

unei noi direcţii ştiinţifice de importanţă majoră pentru ştiinţa juridică, în general, şi pentru

Dreptul constituţional în calitate de ramură de drept fundamentală şi de ramură a ştiinţei juridice,

în special: fenomenul legitimităţii puterii de stat atât în manifestarea sa accepţională cât şi cea

practică, se prezintă în calitate de principiu şi de condiţie de consolidare a statului contemporan,

democratic şi de drept, invocând concomitent cerinţe de calitate privind atât instituţionalizarea,

cât şi funcţionarea mecanismului de stat.

Anume legitimitatea puterii de stat identifică un impuls interacţional de echilibru şi

colaborare a ramurilor puterii în stat în condiţiile unui regim politic contemporan democratic.

Domnia legii are la bază legitimitatea însăşi a Constituţiei, iar aceste precondiţii de calitate pot fi

realizate numai în condiţiile aplicării şi respectării principiului legitimităţii puterii de stat şi a

48

organelor etatice antrenate direct în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare a

puterii de stat.

Valoarea aplicativă a lucrării este sesizată prin posibilitatea folosirii ideilor ştiinţifice, a

concluziilor şi propunerilor formulate în cuprinsul tezei în procesul de studiere la facultăţile de

drept a cursului Drept constituţional şi a cursurilor speciale, printre care temei noi, cum ar fi:

Legitimitatea puterii de stat: Sistemul politic - mediu ambiant al puterii de stat; Principiile

regimului politic – factor determinant al statului de drept şi democratic; Puterea judecătorească –

veritabilă ramură a puterii de stat; Statutul juridic al demnitarilor de stat antrenaţi direct în

procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat. Drept suport doctrinar lucrarea va

servi în procesul modificării Constituţiei, precum şi la ajustarea legislaţiei interne la prevederile

normelor şi principiilor dreptului internaţional. În ce priveşte domeniul practic, teza va utilă

deputaţilor, Şefului de Stat, membrilor Guvernului, magistraţilor în activitatea lor.

Lucrarea prezintă interes şi pentru toţi cei ce doresc să se familiarizeze cu conţinutul

fenomenului complex „putere de stat şi legitimitatea ei” şi, nu în ultimul rând, să se informeze

despre locul şi rolul fiecărui cetăţean în procesul de instituţionalizare şi realizare practică a

puterii de stat.

1.3. Concluzii la Capitolul 1

Practica constituţională a statelor a demonstrat, iar doctrina a argumentat adevărul în

conformitate cu care o societate umană există, se dezvoltă şi evoluează doar într-o structură

organizată care este statul. Însă, pentru constituirea şi coeziunea statului este necesară existenţa

puterii politice a poporului instituţionalizată în putere de stat.

În acest context, doctrina dreptului constituţional susţine în unanimitate conceptul potrivit

căruia relaţiile sociale fundamentale ce ţin de instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de

stat, baza puterii şi bazele organizării puterii constituie obiectul de reglementare al dreptului

constituţional şi obiectul de cercetare al ştiinţei dreptului constituţional. În acest context s-ar

înţelege că toate aspectele legate de această problemă trebuie să fie în atenţia cercetătorilor şi

doctrinarilor.

Studiul efectuat ne permite să formulăm următoarele concluzii:

1. Se observă o tendinţă în conformitate cu care tema ce vizează puterea de stat în

complexitatea sa devine obiect de studiu al Dreptului constituţional ca ştiinţă, al Teoriei

generale a statului şi dreptului, precum şi al Politologiei, fapt ce impune o delimitare clară a

obiectului de studiu pentru fiecare ştiinţă. În acelaşi timp, unii doctrinari se expun în linii

49

generale asupra puterii de stat şi trăsăturilor ei, iar legitimitatea puterii de stat este expusă

doar schematic, atunci când se defineşte noţiunea „stat”.

2. Puterea de stat este necesară pentru a consolida societatea, a-i garanta continuitatea prin

normele legitim adoptate. Într-un cuvânt, puterea de stat sprijină ordinea fundamentală a

societăţii şi organizarea socială în cadrul ei în calitate de factor organizatoric şi de asigurare a

ordinii.

3. Raportul dintre puterea politică şi puterea de stat este explicat prin aceea că puterea politică

aparţine poporului, iar puterea de stat este o putere specializată şi delegată de către popor, în

calitatea sa de titular al puterii politice, anumitor organisme sau autorităţi publice – puterii

legislative, puterii executive şi puterii judecătoreşti.

4. Puterea de stat este legitimă dacă rezidă în puterea suverană a poporului, iar puterea

nelegitimă este o putere rezultată din uzurparea puterii legitime sau o putere exercitată

împotriva poporului. Adică, puterea politică este baza legitimă a puterii de stat.

5. Poporul, în calitate de deţinător al suveranităţii naţionale, este îndreptat să ia orice decizie, să

determine natura regimului politic, forma de guvernământ, să schimbe clasa politică sau

elitele conducătoare.

50

2. CONCEPTUL ŞI CALIT ĂŢILE PUTERII DE STAT CA ELEMENT LEGITIM

AL STATULUI

2.1. Noţiunea şi tr ăsăturile esenţiale ale puterii de stat

Definirea categoriei putere de stat

Noţiunea de putere este tratată în literatura de specialitate sub mai multe aspecte; capacitate,

însuşire, posibilitate fizică, morală, intelectuală de a acţiona, de a realiza ceva [352], sau ca forţă,

tărie [ibidem]. Cu alte cuvinte precum putem concretiza că noţiunea de putere este acea

capacitate, însuşire de a influenta într-un fel sau altul comportamentul altora, influenţă care poate

lua forma de convingere sau de constrângere [70, p.436].

Din punctul de vedere al dreptului constituţional în teoria şi practica sistemelor

constituţionale categoria de putere este cel mai des întâlnită. Iar concepţiile despre putere se

extind până şi în India veche în Codul de legi al lui Mânu, precum şi în China în filosofia

confuciană. Este demonstrat faptul că puterea este cel de-al treilea element constitutiv al statului

şi niciun doctrinar nu neagă acest fapt.

Putere (lat. potestas – putere, abilitate) – abilitate sau drept de a face ceva, capacitate de a

impune propria voinţă sau de a exercita autoritatea asupra altora. Puterea poate fi de diferite

tipuri: politică, legislativă, judecătorească, spirituală etc. [358, p.203].

Puterea desemnează ansamblul sau sistemul relaţiilor de putere constituie într-o societate,

istoriceşte determinată, exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are

asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivităţii sau impus

acestora de către cei care exercită puterea [295, p.402].

Puterea este un fenomen relaţional, ea preexistă formelor sale de manifestare, este o energie

socială. Scopul puterii poate fi deliberat (asumat de către cei asupra cărora se exercită puterea)

sau impus (presiune exterioară). Raporturile existente între subiectul şi obiectul puterii explică

mijloacele la care recurge puterea pentru a se înfăptui [115, p.68].

Puterea este privită drept un fenomen social prin excelenţă [295, p.402], în sensul că nu

poate fi concepută în afara societăţii, pe de o parte, ea neputându-se manifesta decât prin

intermediul relaţiilor sociale, pe de altă parte, în afara relaţiilor de putere o societate fiind un

corp inert, incapabil de a-şi satisface raţiunea de a fi, care este acţiune continuă [ibidem].

Altfel spus, orice societate, oricât de primitivă ar fi, trebuie să fie supusă unei anumite

organizări şi distribuiri ale puterii, care să o conducă, precum şi să aibă funcţia de conservare a

societăţii.

51

În acest context, prof. Ion Deleanu menţionează că puterea este specifică şi inerentă oricărei

societăţi umane, aşadar, şi formelor embrionare constituite natural şi spontan [151, p.60]. Puterea

apare ca o necesitate socială, necesitate ce poate fi explicată, în primul rând, prin prisma

importanţei pe care o prezintă menţinerea echilibrului, a coeziunii interne a oricărei societăţi. Dar

ea apare şi ca rezultat al unei necesităţi externe, explicată prin faptul că orice societate globală

este în legătură cu exteriorul, are relaţii cu alte societăţi, fapt pentru care puterea trebuie să

organizeze aceste relaţii, după cum trebuie să-i asigure apărarea [278, p.43].

Noţiunea de putere este tratată drept capacitatea de a afecta comportamentul altora într-un

fel dorit şi care poate lua toate formele mecanismelor de influenţă. Aceste mecanisme înseamnă

persuasiune (influenţare fără a promite vreo recompensă ori fără a ameninţa cu pedeapsa din

partea celui ce deţine puterea) sau mici presiuni ori tratative (promisiune de recompensare,

ameninţarea cu pedeapsa), mergând până la presiune extremă, forţă sau coerciţie (ameninţarea cu

o pedepsire severă sau cu o pierdere). Deşi „puterea” şi „influenţa” deseori sunt folosite ca

sinonime, mulţi analişti consideră că „influenţa" este un concept mai larg, iar puterea este o

formă a influenţei ce derivă din ameninţarea cu o pedeapsă severă, în caz de neascultare [170,

p.68].

În doctrină puterea apare în multiple forme de exprimare, cum ar fi: putere politică, putere

publică, putere de stat, putere individuală, putere economică...

Rolul esenţial a oricărei forme de putere este de a asigura coeziunea şi funcţionarea

diferitelor structuri şi organisme ale societăţii umane, de a coordona activităţile care se

desfăşoară în interiorul acestora [170, p.69].

Puterea apare la savantul francez Burdeau atât ca fenomen raţional, cât şi ca putere de sine.

Din punct de vedere conceptual, puterea apare ca o forţă organizaţională a vieţii sociale; din

punct de vedere istoric puterea se referă, în mod necesar, la un om sau la un grup de oameni.

După conceptul sociologic, puterea poate fi tratată ca influenţă asupra cuiva, precum şi ca

posibilitate de a folosi această influenţă. Din acest punct de vedere se disting două tipuri de

putere – putere reală şi putere potenţială. Raportată la viaţa socială, puterea devine influenţa

direcţionată asupra unui individ [112, p.229] sau asupra mai multor indivizi, actuală (existentă în

momentul respectiv) sau potenţială (pentru viitor, ex. – după viitoarele alegeri).

Dacă analizăm din punctul de vedere al surselor de obţinere a puterii, atunci avem putere

primară, adică putere ce se află în posesia unui individ sau grup de indivizi, a unei familii, şi

putere delegată – puterea fiind transmisă (delegată) de la electorat la aleşii săi, sau transmiterea

atribuţiilor de la puterea legislativă, pe parcursul vacanţei parlamentare, la puterea executivă.

52

Formele puterii, privite în evoluţia lor, pot fi clasificate în: forme preetatice şi forme etatice

[151, p.62].

În cadrul formelor preetatice, puterea aparţine fie grupului însuşi, fiind constituită ca un

ansamblu de credinţe, superstiţii...., fie aparţine unui şef sau grup minoritar [70, p.439], iar

puterea statală (etatică) este puterea instituţionalizată prin ansamblul de instituţii şi reguli de

conduită constituite în acest scop.

În afară de conceptul sociologic şi după sursele de obţinere, puterea, se mai clasifică şi

conform faptului social [112, p.230]. Această ideologie duce la afirmaţia că un grup social nu

poate exista în afara relaţiilor de putere, individul din acest grup întotdeauna se regăseşte cel

puţin în una din cele trei forme de putere:

� imediată – puterea ce este exercitată asupra tuturor membrilor grupului, dar nimeni nu

comandă şi toţi membrii grupului se supun, aici putem menţiona obiceiurile, datinile.

� socială individualizată – această putere este strâns legată de proprietatea privată şi a apărut

odată cu evoluţia spre bogăţie, în momentul în care s-a pronunţat divizarea muncii. Fiecare

membru al grupului s-a specializat în un domeniu anume, astfel obţinând puterea asupra

celorlalţi în domeniul dat.

� instituţionalizată – această putere este cea ce apare în momentul când toţi indivizii unui grup

recunosc grupul ca o entitate superioară fiecărui membru al grupului în parte. În cadrul

acestei puteri sunt indispensabile unele norme care reglementează relaţiile sociale, aceste

reguli sociale fiind unanim recunoscute de către toţi şi îi privesc pe toţi, dar interesele ocrotite

sunt superioare intereselor particulare ale fiecărui individ în parte.

Puterea, ca fenomen, presupune existenţa unei surse de autoritate şi se caracterizează prin

posibilitatea de a ordona, a impune obligaţia celui ce primeşte ordinul, comanda de a se supune

acestui ordin [170, p.71].

Nu toate noţiunile puterii ce au interferenţă cu statul sunt sinonime. Altfel, semnul de

egalitate îl putem pune doar între puterea de stat şi puterea publică. În literatura de specialitate

puterea de stat este inclusă în cadrul puterii politice; astfel, noţiunea de putere politică este mai

largă decât noţiunea de putere publică.

Puterea politică apare atunci când comunitatea umană devine societate [152, p.60]. Iar

colectivitatea umană devine societate doar în momentul când cei care o compun conştientizează

apartenenţa la acea colectivitate, ceea ce presupune, bineînţeles, diferenţierea individului în grup

[70, p.438]. Puterea socială se manifestă ca putere politică; conştiinţa socială nu se reduce la

niciuna din conştiinţele individuale, precum nu este nici suma acestora, iar prin obiectul şi cauza

ei conştiinţa socială este sinteza cantitativă a conştiinţelor individuale.

53

Termenul „politic” desemnează caracterul social al puterii, noţiunea „putere politică”

desemnează puterea poporului, a naţiunii. Termenul „politic” poate desemna şi caracterul puterii

unor formaţiuni, asociaţii a partidelor politice [70, p.442].

Puterea statală este forma de organizare statală a puterii poporului. Totodată, ea se manifestă

în societatea în care există diferenţierea între guvernanţi şi guvernaţi.

Puterea (puterile) statală, într-o explicaţie simplă, este forma de organizare statală a puterii

poporului (politice). Dacă această organizare se realizează prin mai multe grupe (categorii,

autorităţi, puteri) de organe de stat, cu funcţii (împuterniciri) şi trăsături clar definite şi

caracterizate prin autonomie organizatorică şi funcţională, precum şi prin echilibru reciproc şi

colaborare, suntem în prezenţa separaţiei/echilibrului puterilor. Această stare este specifică

sistemelor de guvernământ democratice.

În doctrina juridică întâlnim diverse abordări ale noţiunii putere de stat. Aşa, potrivit

teoreticianului Gh.Avornic, puterea de stat „reprezintă o parte componentă a puterii publice care

este forţa de comandă a unei societăţi, generată de relaţiile sociale de putere” [104, p.87]. În

acelaşi timp, autorul priveşte conceptul putere de stat în sens îngust şi în sens larg al cuvântului.

Astfel, puterea de stat este concepută în sens îngust atunci „când este vorba despre activitatea

exercitată de un organ sau un grup de organe ale statului, cum ar fi, bunăoară, puterea legislativă,

executivă sau judecătorească”, iar în sens larg „când se are în vedere activitatea întregului

mecanism al statului, fiecare din ele utilizându-se în cazurile necesare şi care corespund situaţiei

create”” [ibidem]. Nu împărtăşim această delimitare, deoarece nu întregul mecanism al statului

participă direct la realizarea puterii de stat, ci numai deputaţii, Şeful de Stat, membrii Guvernului

şi magistratura.

La rândul său, cercetătorul I.Jecev defineşte puterea ca „fenomen universal, imanent

socialului, ce conferă autoritate unui ordin şi se manifestă într-o formă a interacţiunilor sociale

dintre mai mulţi indivizi sau structuri sociale, organizaţionale sau instituţionale, interne şi

internaţionale, bazată pe raporturi intra- şi intersistemice, şi care presupune de cele mai dese ori

capacitatea şi posibilitatea de impunere a voinţei şi deciziilor unor subiecţi faţă de alţi subiecţi,

datorită voinţei, forţei, dreptului şi autorităţii de care se bucură cei dotaţi cu asemenea atribute

moştenite sau dobândite şi asigurate prin diferite forme organizatorice” [194, p.18]. Această

definiţie este prea largă şi nu permite identificarea elementelor definitorii ale categoriei putere de

stat.

Mai adevărată ne pare definiţia dată de G.Burdeaux, potrivit căruia, în sens sociologic şi

aparent tautologic, puterea „desemnează ansamblul sau sistemul relaţiilor de putere constituite

într-o societate istoriceşte determinată, exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de

54

indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivităţii

sau impus acestora de către cei care exercită puterea” [291, p.257]. Această părere, pe care o

împărtăşim şi noi, implică cel puţin următoarele precizări:

1) Puterea nu este o simplă posibilitate a omului în raport cu lumea exterioară lui, ea nu

este o simplă relaţie între om şi om, între om şi un obiect sau fenomen imaterial. O astfel de

relaţie poate exprima, cel mult, putinţa omului de a face ceva în ambianţa sa, nu însă autoritatea

lui în raport cu alţii;

2) Autoritatea exprimă atât ideea de forţă, puterea de a comanda, de a dispune şi de a

impune, cât şi cadrul instituţional prin care această idee se materializează, se obiectivează;

3) Puterea este un fenomen relaţional. Altfel spus, dezvăluirea esenţei puterii nu este

posibilă făcându-se abstracţie de subiectul puterii (guvernării), de obiectul ei (guvernaţii) şi de

mijloacele sau metodele întrebuinţate pentru realizarea puterii, adică de raportul existent între

constrângere şi convingere. Aşadar, puterea este o forţă care preexistă formelor ei de

manifestare, ea este o energie socială în stare latentă. „Sesizarea” puterii şi a esenţei ei devin

posibile numai ca urmare a exteriorizării acesteia într-un cadru relaţional;

4) Funcţie de scopul puterii şi autenticitatea acestuia, el poate fi unul deliberat asumat de

către cei asupra cărora se exercită puterea sau, dimpotrivă, unul impus, resimţit ca presiune

exterioară, ca formă alienată a idealului social. Acest factor – scopul puterii – este de natură,

după caz, să asigure stabilitatea raportului dintre guvernaţi şi guvernaţi sau, dimpotrivă, să

determine şi să întreţină tensionarea şi precaritatea lui. În fine, raportul existent între subiectul şi

obiectul puterii explică mijloacele la care recurge puterea pentru a se înfăptui. El explică de

asemenea „starea” existentă în interiorul societăţii: complementaritatea dintre putere şi voinţa

grupului sau neutralismul lor static şi potenţial exploziv.

Puterea este un fenomen esenţialmente social:

a) Ea nu poate fi concepută în afara societăţii, ea nu se poate manifesta decât prin

intermediul relaţiilor sociale;

b) În lipsa puterii, societatea este un corp inert, ea este incapabilă sa-şi satisfacă raţiunea

de a fi. Puterea este necesară societăţii în aceeaşi măsură în care societatea este necesară puterii.

Ea este o condiţie a ordinii sociale şi a apropierii idealului comun; iar libertatea şi binele nu sunt

posibile decât într-o asemenea ordine.

În concluzie ţinem să menţionăm că puterea de stat reprezintă ansamblul relaţiilor de

putere constituite într-o anumită societate, istoriceşte determinată, şi reprezintă autoritatea pe

care guvernanţii o au asupra guvernaţilor, pentru realizarea unui anumit scop comun, care a

fost impus de către guvernanţi sau care a fost asumat de guvernaţi.

55

2.2. Identificarea şi analiza trăsăturilor generale ale puterii de stat

În literatura de specialitate opiniile cu privire la trăsăturile generale ale puterii de stat sunt

diferite, dar pentru început ar fi necesar de a defini trăsăturile generale ale puterii de stat, care

confirmă aplicarea principiului legitimităţii ei.

Prin trăsături generale ale puterii de stat înţelegem acele caractere esenţiale şi comune

tuturor tipurilor de putere de stat, care permit gruparea lor într-o noţiune generală şi care

diferenţiază în acelaşi timp puterea de stat de orice alt fenomen [217, p.255].

Unii autori susţin că principala deosebire între trăsăturile generale ale puterii de stat, în

ansamblu, îşi găseşte exprimare în teoriile marxiste şi cele nemarxiste [278, p.62].

Caracterele pe care le conţin ambele doctrine:

1) caracterul politic;

2) puterea este investită cu forţă de constăngere materială;

3) caracterul organizat al puterii de stat;

4) suveranitatea puterii de stat.

La aceste caractere d-na profesor Genoveva Vrabie menţionează că la doctrinarii marxişti

se enumeră şi caracterul unitar al puterii de stat, pe când unii autori occidentali includ în

trăsăturile generale ale puterii: civil, caracterul temporar, putere de superpoziţie şi centralizare.

Al ţi autori realizează o clasificare pe care o considerăm mai reuşită:

1) caracterul de putere;

2) caracterul de constrângere;

3) caracterul social;

4) puterea de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat;

5) caracterul organizat al puterii;

6) suveranitatea.

Caracterul de putere. Acest caracter constă în aceea că puterea de stat este o forţă (o

putinţă) efectivă de a exprima şi realiza voinţa obligatorie pentru toţi membrii societăţii precum

şi fiecare individ luat în parte.

Caracterul de constrângere. Fiind o putere socială, puterea de stat, se distinge în cadrul

fenomenului de putere prin faptul că este o putere de constrângere. În realizarea voinţei lor,

guvernanţii apelează la un întreg arsenal de mijloace, folosind chiar constrângerea de stat

împotriva celor care nu se supun.

Elementul constrângere este un element de natură definitorie pentru puterea de stat,

deoarece, în momentul în care constrângerea dispare, dispare însuşi statul.

56

Altfel spus, caracterul de constrângere a existat chiar şi în cele mai permisive state din

lume şi mai există. Există opinii conform cărora statul însuşi s-a format în momentul în care s-au

concentrat în mâinile lui toate coardele constrângerii sociale. Nu putem spune că doar

constrângerea este aplicată de către stat, există şi metoda convingerii care este pusă la loc de

cinste. Constrângerea de stat este aplicată doar în momentul în care supuşii statului încalcă

normele impuse de stat, şi ea se aplică doar asupra celor care au încălcat şi nu asupra tuturor

membrilor societăţii, deoarece nu toţi au participat la încălcarea normelor impuse de stat.

Aşadar, constrângerea de stat este folosită doar în ultimă instanţă, atunci când voinţa de

stat exprimată prin lege nu este respectată de bunăvoie.

Caracterul social al puterii de stat. Nu ne putem imagina că puterea de stat ar putea

exista fără caracterul social al ei. Apariţia, apartenenţa, conţinutul şi funcţiile puterii de stat sunt

explicate de acest caracter al puterii. Puterea organizată statal a apărut ca puterea unor forţe

sociale (clase, grupuri) [70, p.446] şi a fost folosită la consacrarea şi protejarea intereselor

acestor forţe, iar drumul parcurs în organizarea de stat a puterii de la despotism până la statul de

drept şi democratic se analizează şi se explică în raport tocmai cu caracterul social al puterii

[217, p.255].

Caracterul puterii publice de a putea exprima şi realiza voinţa guvernanţilor ca

voinţă general obligatorie. Trăsătura de faţă a puterii de stat exprimă însuşi raţiunea de a exista

a puterii organizate statal. De remarcat că voinţa indivizilor, grupurilor sociale, poporului,

naţiunii (în dependenţă de sfera pe care o delegăm guvernanţilor), exprimată prin lege, nu este

suma aritmetică a tuturor voinţelor membrilor societăţii organizate în stat, a grupurilor sociale.

Într-un stat prin lege sunt exprimate interesele guvernanţilor. Iar în ce priveşte raportul dintre

aceste interese şi voinţa generală, acesta depinde de gradul de democraţie existent în statul

respectiv.

Puterea de stat pretinde să exprime interesul întregii societăţi, cu toate că uneori se află în

serviciul unei clase sociale sau a unui grup social restrâns (în dictaturi) [170, p.73].

Caracterul organizat al puterii de stat. La fel cum nu este posibil dea ne imagina puterea

de stat fără caracterul de constrângere sau caracterul social, mult mai puţin posibil este de a ne

imagina puterea de stat fără un caracter organizat.

Din aceste considerente, puterea de stat este o putere organizată sub forma unui aparat,

autorităţi; acest aparat este numit în literatura de specialitate mecanism de stat. Mecanismul de

stat este organizat pe principiul echilibrului şi conlucrării, ceea ce reprezintă avantaje

incontestabile în executarea democratică a funcţiilor şi atribuţiilor încredinţate.

57

Privită prin prisma necesităţilor care i-a determinat apariţia şi prin prisma funcţiilor pe care

le are de îndeplinit, puterea de stat nu poate fi concepută decât organizată, dat fiind faptul că

statul apare ca un sistem organizaţional politic a cărui menire este conducerea societăţii [70,

p.447]. Dat fiind acest fapt, conducerea se realizează prin adoptarea de norme juridice care au

putere juridică pe întreg teritoriul statului, iar organele care adoptă aceste norme trebuie ca să fie

organizate într-un anumit mod, conform unor principii, funcţii, atribuţii şi fiecare în parte să aibă

anumite competenţe. Mecanismul de stat diferă de la stat la stat, organele (autorităţile) se

diferenţiază ca număr şi competenţe în dependenţă de sistemul politic sau constituţional adoptat

de statul respectiv.

Suveranitatea puterii de stat. Această trăsătură este foarte bine descrisă de Ioan Muraru,

„ea fiind supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca

voinţă de stat. Această trăsătură se analizează sub denumirea de suveranitate de stat pentru a fi

deosebită de suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională” [213, p.257].

Caracterul de putere instituţionalizată. Conform acestei trăsături puterea are un caracter

organizat, în sensul că ea depinde de persoana care o exercită [112, p.233]. Considerăm că

această trăsătură este identică cu caracterul organizat al puterii de stat.

Puterea de stat este o putere politică. Acest caracter are dreptul la viaţă, dat fiind faptul

că statul este un arbitru, alegînd între diverse opţiuni prin negocieri cu supuşii săi. Puterea

politica determină conducerea societăţii în direcţia pe care o indică forţele politice care se află la

un moment dat la guvernare, de deţinătorii puterii, guvernanţi.

Unicitatea puterii de stat. Conform acestei trăsături se presupune că nu pot exista în

acelaşi timp mai multe puteri în cadrul unei formaţiuni statale, deţinătorul unic al puterii fiind

poporul. Cât priveşte puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească, acestea

sunt nişte ramuri ale puterii de stat. Susţinând unicitatea ca trăsătură generală a puterii de stat ce

rezidă în unicitatea voinţei poporului, teoreticianul I.Jecev constată că „unitatea puterii de stat”

trebuie privită în planul interacţiunii anumitor ramuri ale puterii, iar separarea puterilor în stat

presupune încredinţarea funcţiilor statului unor titulari distincţi şi independenţi condiţii care să

permită colaborarea acestora şi controlul reciproc. Dânsul consideră, că aici „nu ar fi vorba”

despre o „separare a puterilor” cât mai ales despre relativa lor autonomie şi dependenţa lor

reciprocă: „echilibrul puterilor” [194, p.21].

Ideea unicităţii puterii de stat are, în ansamblu, un caracter autoritar şi în practică duce la

„utilizarea pe sacră largă a măsurilor coercitive şi, uneori, violente din partea statului” [358,

p.13].

58

Pe când separarea puterilor în stat necesită „unitatea politicii de stat, unitatea acţiunii

tuturor ramurilor cu privire la chestiunile-cheie ale dezvoltării sociale” [ibidem].

Din aceste considerente putem afirma că doar suveranitatea naţională este unică, deoarece

are un singur titular – Poporul, pe când puterea de stat în condiţiile statului de drept şi

democratic contemporan impune separarea ei în cele trei ramuri: legislativă, executivă şi

judecătorească.

2.3. Constantele puterii de stat

Puterea de stat – formă oficială a puterii politice

La general vorbind, constantele puterii de stat le întâlnim doar la I.Deleanu conform căruia

există nouă atribute care indică că puterea de stat este forma oficială de realizare a puterii

politice:

1. Ca putere publică, oficială, puterea de stat îşi are legitimitatea într-un sistem de norme, reguli

care au ca obiect guvernarea. Aceste norme pun baza puterii de stat, precum şi indică

pârghiile pe care este desfăşurată guvernarea.

2. Continuitatea şi permanenţa puterii este asigurată prin faptul că instituţiile guvernării deţin

autoritatea, şi nu guvernanţii înşişi.

3. Puterea de stat se înfăţişează ca o putere a întregii societăţi, chiar dacă prin formele ei

concrete de manifestare şi realizare ea privilegiază un grup sau o categorie socială.

4. Prin ridicarea puterii politice la rang de putere de stat se are în vedere nu doar legitimizarea

acesteia, ci şi validarea acesteia ca factor de conducere socială.

5. Crearea şi aplicarea normelor juridice sunt mijlocul puterii de stat de a se valorifica ca factor

de conducere socială. Opţiunea politică din timpul alegerilor devine după acapararea puterii

dirijare statală şi juridică ce se află sub semnul constrângerii juridice [70, p.449].

6. Puterea de stat ca ansamblu unitar al instituţiilor şi relaţiilor de putere reglementate juridic nu

acoperă şi nici nu absoarbe totalitatea instituţiilor şi raporturilor existente în societate. Există

şi raporturi care nu pot fi absorbite, cum ar fi cel cu corpul electoral, partidele politice,

sindicatele, organizaţiile religioase, mass-media...Dimensiunea puterii în societate, sub

diferite forme ale ei (puterea partidelor, a sindicatelor, a grupurilor de presiune, mass-media)

şi interacţiunea dintre factorii ei constituie o condiţie incontestabilă de echilibru şi eficacitate

la nivel social, precum şi o premisă a unui regim politic democratic.

7. Puterea de stat şi societatea se află într-o relaţie de influenţă reciprocă. Societatea acţionează

asupra puterii de stat prin intermediul factorilor ideologici, economici, politici, internaţionali,

iar puterea de stat acţionează ca autoritate în societate.

59

8. Unicitatea puterii de stat. În acest context puterea de stat este singura putere publică care

poate exista într-un anumit stat la un moment dat. Iar două sau mai multe puteri de stat pot

exista doar temporar. Puterea de stat este unică datorită faptului că provine de la un singur

titular – poporul. Iar în ce priveşte separaţia puterilor de stat este o sintagmă care, de fapt,

înseamnă divizarea pe funcţii şi atribuţii a puterii de stat între diferitele categorii de organe

ale statului.

9. Caracterul organizat al puterii de stat. Puterea instituită în aparatul de stat, faţă de celelalte

diviziuni ale puterii sociale, are o organizare diferită. În aparatul de stat sunt învestiţi un

anumit grup de oameni cu o anumită capacitate de a transforma decizia politică în decizie de

stat, obligatorie.

Metoda puterii – constrângerea

Fiecărei societăţi îi este caracteristic un anumit ansamblu de norme, reguli de conduită. Dat

fiind acest fapt, fiecărei forme a puterii sociale îi sunt caracteristice anumite metode de influenţă

asupra celor care nu respectă aceste norme, fie ele sociale, religioase sau juridice. Pentru puterea

de stat este caracteristică constrângerea, deoarece statul prin intermediul legiuitorului adoptă

normele juridice care sunt obligatorii pentru toată populaţia statului. Sunt obligatorii, deoarece

populaţia, prin intermediul votului universal, secret şi direct, a delegat atribuţiile sale de acest

gen statului. Poporul însuşi alege Parlamentul, de aceea, actele normative sunt obligatorii chiar şi

pentru cei care nu au dat votul partidului care a obţinut majoritatea în Parlament sau chiar nu a

depăşit pragul de intrare în Parlament.

În cazul în care se încalcă aceste prevederi, statul acţionează asupra populaţiei sale prin

metoda de constrângere. Aşadar, constrângerea este prezentă în toate sferele şi domeniile de

activitate ale statului.

Luând în considerare că constrângerea este o constantă a puterii de stat, formele,

intensitatea şi mijloacele de înfăptuire a constrângerii reprezintă o variabilă a acestei puteri. Cu

alte cuvinte, raportul dintre constrângere şi convingere depinde de o numeroşi factori. Acest

raport se exprimă, deseori cu destulă claritate, prin regimul politic al societăţii în sistemele

normative determinate exclusiv şi obiectiv de imperativul convieţuirii sociale a membrilor

societăţii întru accederea acestora la „Binele Comun”, în sistemele în care omul este solidar cu

ele pentru că valorile ocrotite şi criteriile de ordonare a acestor valori sunt propriile sale valori şi

criterii. Iar respectarea regulilor de comportament apare ca asumare conştientă şi deliberată a

necesităţii, originală în convingere, apare deci ca responsabilitate. S-ar putea spune, aşadar, că în

evoluţia puterii şi a mijloacelor prin care aceasta îşi valorifică sistemul său normativ, inversarea

60

raporturilor dintre constrângere şi convingere semnifică, totodată, trecerea de la răspunderea

executivă la responsabilitatea socială.

Responsabilitatea socială nu exclude răspunderea, inclusiv cea juridică, ca unul din

segmentele responsabilităţii, dar nici nu se reduce la ea. Responsabilitatea socială, care constituie

o dimensiune interiorizată a agentului social, vizează activitatea desfăşurată din proprie

iniţiativă, printr-un aport contributiv original, în raport cu baza sa strict normativ-juridică.

Constrângerea statală îşi face efectul prin diferite forme de constrângere care iau o

„îmbrăcăminte” juridiceşte consacrată. Dacă este consacrată din punct de vedere juridic, atunci

constrângerea este aplicabilă în toate condiţiile de nesupunere a populaţiei legilor statale [70,

p.451].

O constrângere mai specială este cea constituţională. La această formă de constrângere este

supusă doar o categorie de persoane, cum ar fi Preşedintele Republicii Moldova, membrii

Guvernului, Parlamentului. Parlamentul, de exemplu, poate exprima votul de neîncredere

Guvernului la propunerea a o pătrime din deputaţi cu votul majorităţii deputaţilor [12, art.1].

Sau, potrivit art.89 din Constituţie, în cazul în care Preşedintele Republicii Moldova a comis o

încălcare a prevederilor Constituţiei, el poate fi demis cu votul a 2/3 din deputaţii aleşi.

Premisă pentru aplicarea metodei de constrângere este faptul că încălcarea dreptului este o

conduită contrară celei prescrise prin normele acestuia, delimitarea formelor răspunderii juridice

are ca principal temei natura normelor juridice în legătură cu care s-a săvârşit ilicitul. Totodată,

aceste norme întruchipează natura şi gravitatea faptelor sociale de încălcare a dreptului, apreciate

ca atare de agenţii puterii.

Suveranitatea puterii de stat

Statul este obişnuit să deţină monopolul „constrângerii organizate”, deoarece este datoria

lui de a edicta reguli de drept şi de a asigura respectarea lor, fie prin convingere, fie prin forţa de

constrângere, atunci când acestea este necesară. O atare prerogativă este oficial organizată atât pe

plan intern (poliţia, justiţia), cât şi pe plan extern (armata), ceea ce este o condiţie a

independenţei naţionale sau a suveranităţii.

Puterea de stat este o putere suverană. „Neîndoios – subliniază I.Deleanu, – că

suveranitatea este un atribut exclusiv al puterii de stat, o notă de specificare a acestei puteri, care

o face să se deosebească, pe plan intern, de orice alte puteri (autorităţi) sociale (de exemplu,

puterea partidelor, puterea sindicatelor, puterea asociaţiilor etc.), iar pe plan extern de orice alte

puteri statale sau suprastatale”. În continuare savantul menţionează: „Suveranitatea este acea

trăsătură a puterii de stat ce se exprimă în dreptul acestei puteri de a se organiza şi de a se

exercita, de a-şi stabili şi rezolva problemele interne şi externe în mod liber şi conform voinţei

61

sale, fără nicio imixiune, respectând suveranitatea altor state, precum şi normele dreptului

internaţional”. Detalierea elementelor constitutive ale acestei definiţii înlesneşte, credem,

înţelegerea procesului de cristalizare şi de evoluţie a conceptului şi fenomenului suveranităţii

[70, p.452].

Termenul de suveranitate a fost utilizat de gândirea politico-juridică paralel cu constituirea

primelor formaţiuni statale.

Astfel, în Evul mediu prin „suveranus” se determina poziţia deosebită a monarhului plasat

în fruntea ierarhiei feudale.

Din cauza influenţei crescânde a religiei, unii doctrinari atribuiau această prerogativă

primordială papalităţii. Toma d'Aquino susţinea necesitatea subordonării individului monarhului

şi a monarhului faţă de biserică, fapt ce ducea la concluzia că şi suveranitatea aparţine ultimei.

Suveranitatea a apărut ca fenomen social-politic obiectiv odată cu puterea de stat, ca

atribut inerent acestei puteri. Suveranitatea nu este deci un cuvânt magic, o forţă ocultă şi

miraculoasă, un atribut în afara spaţiului şi timpului, ci o calitate intrinsecă puterii de stat. Având

un conţinut social istoric concret, suveranitatea nu este aceeaşi, nu se manifestă uniform, ci în

funcţie de circumstanţele reale, interne, internaţionale şi de stadiul dezvoltării respectivei

societăţi.

Având ca poziţie iniţială ideea suveranităţii monarhului, s-a ajuns la ideea suveranităţii

poporului, idee dezvoltată în doctrina lui J.J.Rousseau. Reieşind din concepţia contractului

social, legitimitatea suveranităţii are ca sursă nu divinitatea, ci poporul.

Astfel, în concepţia lui JJ.Rousseau, deţinătorul puterii de stat este poporul, iar

conducătorii statului nu sunt decât funcţionari temporari, care sunt instituiţi în şi rechemaţi din el

de către popor.

La definirea suveranităţii statului există mai multe concepţii, dintre care cele mai reuşite

vor fi relatate în cele ce urmează.

Prima dintre ele susţine că suveranitatea statului este calitatea puterii de stat de a fi

supremă în raport cu oricare altă putere socială, existentă în limitele sale teritoriale şi

independentă faţă de puterea oricărui alt stat sau organism internaţional, calitate exprimată în

dreptul statului de a-şi stabili în mod liber, fără nicio imixtiune din afară, scopul activităţilor sale

pe plan intern şi extern, sarcinile fundamentale pe care le are de îndeplinit şi mijloacele necesare

realizării lor, respectând suveranitatea altor state şi normele dreptului internaţional. Într-o altă

viziune, suveranitatea este recunoscută ca acea trăsătură a puterii de stat, care se exprimă prin

dreptul acestei puteri de a se organiza şi de a se exercita, de a-şi stabili şi rezolva problemele

62

interne şi externe în mod liber şi conform voinţei sale, fără nicio imixtiune, respectând

suveranitatea altor state, precum şi normele dreptului internaţional [169, p.82].

Suveranitatea implică două ipostaze fundamentale: supremaţia şi independenţa [316, p.46].

Supremaţia puterii de stat desemnează acea însuşire a acestei puteri de a fi superioară – şi

dominantă–faţă de orice alte puteri (autorităţi) sociale constituite în interiorul acelui stat.

Supremaţia puterii constă în competenţa acesteia de a stabili şi a rezolva toate problemele vieţii

politice şi social-economice prin rânduieli obligatorii pentru întreaga populaţie, de a reglementa

statutul juridic al cetăţenilor săi, precum şi al altor persoane ce se află pe teritoriul statului,

totodată şi dreptul de a dispune de toate resursele materiale aflate pe acel teritoriu.

Independenţa puterii de stat desemnează dreptul deplin, exclusiv şi limitat doar prin forţa

normelor şi principiilor internaţionale, drept al fiecărui stat de a decide în toate problemele

interne şi externe după libera sa apreciere şi potrivit cu interesele proprii, fără imixtiunea sau

constrângerea exercitată de o altă putere statală sau suprastatală.

Aşa privită suveranitatea, ea pare a fi mai degrabă o ficţiune decât o calitate reală. Şi

aceasta, întrucât: „a) însuşi statul trebuie să se subordoneze şi să se conformeze ordinii juridice

de el instituită; b) statul trebuie să respecte suveranitatea altor state, precum şi normele şi

principiile dreptului internaţional; c) statele federale nu se bucură de o suveranitate plenară”

[151, p.7].

Asemenea posibile obiecţiuni sunt însă, – după părerea lui I.Deleanu, – pur formale, iar

semnificaţia reală a unor atare împrejurări este mult extrapolată, deoarece: a) subordonându-se

ordinii sale juridice, statul se autolimitează, îşi defineşte conduita prin propria dorinţă, adică

manifestându-se suveran; b) nimic nu poate împiedica puterea statală suverană şi tocmai ca

expresie a suveranităţii ei să schimbe ordinea juridică instituită; c) respectarea suveranităţii altor

state, a normelor şi principiilor dreptului internaţional constituie o garanţie a suveranităţii, iar nu

anularea ei; d) statele federale îşi cesionează o parte a atributelor suverane, în interes propriu,

având însă posibilitatea redobândirii lor [70, p.453].

Organizaţia Naţiunilor Unite în Declaraţia sa din 1970 a precizat principalele elemente

constitutive ale suveranităţii, printre care:

- toate statele sunt egale din punct de vedere juridic;

- fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranităţi;

- fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state;

- integritatea teritorială şi independenţa politică ale statului sunt inviolabile;

- fiecare stat are dreptul de a alege şi dezvolta în mod liber sistemul său politic, social,

economic şi cultural;

63

- fiecare stat este obligat să se achite în întregime şi cu bună-credinţă faţă de obligaţiile sale

internaţionale şi să trăiască în pace cu celelalte state.

În rezultat, suveranitatea poate fi apreciată ca o calitate a puterii de stat de a fi supremă pe

teritoriul statului şi independentă faţă de orice stat sau organism internaţional, caracteristică

exprimată în dreptul statului de a-şi rezolva liber treburile interne şi externe, cu condiţia

respectării drepturilor corespunzătoare ale altor state şi a normelor de drept internaţional [169,

p.83].

Suveranitatea nu poate fi dislocată din sistemul valorilor democratice. Libertatea şi

egalitatea constituie criteriul fundamental al progresului, istoric şi logic; libertatea omului, ca

fiin ţă socială, presupune libertatea grupului social, a colectivităţii pe care o reprezintă naţiunea

[151, p.74].

Conceptul şi fenomenul suveranităţii au fost şi rămân încă, în politologie şi în literatura

juridică, două dintre categoriile cele mai polemice. De la teorii nihiliste, tinzând la acreditarea

ideii desuetudinii şi a necesităţii abandonării ei, sau, oricum, a înlocuirii acesteia cu altceva şi

până la teorii reformatoare tinzând la „adaptarea" conţinutului şi limitelor de manifestare a

suveranităţii, polificitatea concepţiilor şi speculaţiilor teoretice este aproape inhibantă. Totuşi,

suveranitatea este şi rămâne o realitate şi o necesitate. Fireşte, suveranitatea, prin ea însăşi nu va

putea să determine armonia internă şi externă [70, p.454].

Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova [51] a stabilit că, în caz de apariţie a

situaţiilor excepţionale, cauzate de avarii de mari proporţii, catastrofe sau calamităţi naturale,

formaţiunile de salvare şi de restabilire ale altor state trec frontiera de stat a Republicii Moldova,

pentru a localiza şi lichida aceste situaţii, în condiţiile stabilite în tratatele internaţionale la care

Republica Moldova este parte. Aceeaşi lege consacră că nu constituie încălcări ale regulilor de

trecere a frontierei de stat: trecerea forţată a acesteia de către persoane şi mijloace de transport pe

uscat, intrarea neintenţionată în apele de frontieră ale Republicii Moldova a navelor nemilitare şi

a vedetelor, zborul forţat în spaţiul aerian al republicii al aeronavelor şi al altor aparate de zbor,

efectuate în următoarele cazuri de forţă majoră: accident, avarie, calamitate naturală, condiţii de

îngheţ, necesitate de transportare a persoanelor salvate, acordarea de ajutor medical de urgenţă

unor membri ai echipajului sau pasagerilor şi din alte motive impuse de situaţie.

Totodată, trebuie de menţionat că cu toate că suveranitatea este un atribut obligatoriu al

statului, ca o putere absolută indivizibilă, imprescriptibilă şi inalienabilă a statului, unii autori

contemporani încep să considere suveranitatea drept un obstacol în dezvoltarea relaţiilor

internaţionale, considerând că prin renunţarea la suveranitate se va ajunge la „libera circulaţie a

oamenilor şi a ideilor”. Alţi autori insistă asupra creării unei noi concepţii a suveranităţii, care ar

64

limita competenţele statelor în favoarea unor organisme internaţionale. A treia categorie de

autori, pornind de la inegalitatea puterii militare şi economice a statelor, susţin că „noţiunea de

suveranitate îşi pierde orice semnificaţie”.

În interpretarea noţiunii de suveranitate rămânem la ideea autorilor [169, p.85] care susţin

că etapa contemporană se caracterizează prin:

1) tentativa de internaţionalizare, de integrare economică, culturală, politică etc., fenomene

însoţite de crearea unor organisme interstatale, învestite cu atribuţii anterior aparţinând

statelor suverane;

2) tendinţa de dezmembrare a unor state (de regulă, federale) şi de formare a unor state

independente noi.

Concluzionăm prin aceea că suveranitatea îşi dezvăluie şi consolidează valorile prin

acţiune şi nu este o stare de repaus, ea este acea trăsătură a puterii de stat, care se exprimă prin

dreptul acestei puteri de a se organiza şi de a se exercita, de a-şi stabili şi rezolva problemele

interne şi externe în mod liber şi conform voinţei sale, fără mici o imixtiune, respectând

suveranitatea altor state, precum şi normele dreptului internaţional.

2.4. Argumentări teoretice în aprecierea termenului de legitimitate a puterii de stat

În viziunea constituţionalistului T.Drăganu, problema legitimităţii apare cu ocazia

adoptărilor constituţiilor, îndeosebi a celor scrise, şi a fost legat de un moment istoric, în care

„ideea” de legitimitate monarhică mai persista, deşi pierdea tot mai mult teren în favoarea ideii

de „legitimitate democratică” [157, p.77].

Este adevărat că, atât Franţa cât şi Marea Britanie s-au dezvoltat ca state în cadrul formei de

guvernământ monarhice care, „întrucât era socotită – într-o vreme când credinţele religioase

aveau un rol social preponderent – de origine divină, era acceptată ca firească şi necesară de

mentalitatea populară. De aceea, în Franţa, primele constituţii au fie pacte intervenite între

monarh şi adunarea reprezentativă, fie carte concedate de monarh” [ibidem].

Revoluţia nord-americană şi alungarea monarhiei în Franţa la sfârşitul secolului al XVIII-lea

au dus însă până în cele din urmă la consacrarea falimentului acestei idei şi la înlocuirea ei cu

principiul suveranităţii poporului. Triumful acestui principiu a dus la apariţia aşa-numitelor

constituţii-convenţii [ibidem].

Această răsturnare de situaţie nu a fost însă acceptată în Franţa de adepţii vechiului regim

monarhic, care au declarat-o ilegitimă, dat fiind că ea era socotită ca venind în contrazicere cu

credinţele lor religioase, precum şi cu concepţiile şi interesele lor economice şi politice. Pentru

65

ei, „guvernământul republican, impus prin forţă de mulţimile răsculate, putea avea o bază legală

în noile constituţii republicane, dar el nu era legitim, căci contravenea tradiţiilor seculare ale ţării

şi unor convingeri religioase, cărora o parte a populatei le mai era ataşată” [157, p.77].

Aşa s-a născut în limbajul politic opoziţia între legalitate şi legitimitate. Această opoziţie se

rezumă în esenţa la faptul că „legalitatea este un principiu care are la bază ideea că normele

juridice în vigoare trebuie strict respectate, în timp ce legitimitatea presupune o judecată de

valoare asupra unui anumit sistem de guvernământ” [ibidem]. Acesta este declarat bun sau rău în

funcţie de convingerile politice, de idealurile şi aspiraţiile înrădăcinate la un moment istoric dat

în mentalitatea colectivităţii sau a unei părţi a ei. „Astfel, legalitatea exprimă o situaţie obiectivă,

o realitate existentă într-o anumită perioadă de dezvoltare a unei ţări, în timp ce legitimitatea este

un dat social subiectiv, dependent de evoluţia concepţiilor şi sentimentelor dominante într-o

colectivitate umană. Mai mult, ceea ce este legitim pentru o parte a societăţii poate fi ilegitim

pentru alta” [316, p.71-72; 318, p.194-197; 310, p.678-682].

Treptat, de-a lungul unui proces istoric, care a dus la o adevărată cotitură, ideea legitimităţii

monarhice de drept divin s-a estompat, pentru a face loc ideii legitimităţii democratice. „În

temeiul ultimului concept, o constituţie, pentru a se putea impune respectului general, trebuie să

fie expresia liber consimţită a voinţei poporului. Astfel, în această concepţie, un guvern nu este

legitim decât dacă şi în măsura în care este emanaţia voinţei corpului electoral” [157, 78].

Mai mult, odată cu aderarea celei mai mari părţi a statelor lumii la cele două pacte ale

drepturilor omului din 1966, se poate spune că principiul legitimităţii democratice, potrivit căruia

– aşa cum stipulează art.1 al pactelor sus-citate – popoarele au dreptul de a-şi determina liber

statutul politic, a devenit o parte integrantă a dreptului internaţional contemporan.

Odată apărută, problema legalităţii şi legitimităţii diferitelor regimuri politice se pune şi

astăzi, ca urmare a faptului că nu arareori ordinea constituţională în vigoare în unele state este

răsturnată prin acţiuni violente, cum sunt revoluţiile, insurecţiile, loviturile de stat, intervenţiile

militare străine, războaiele de gherilă etc. Pe calea acestor acţiuni violente, la conducerea statului

se instalează guverne de fapt, care nu mai recunosc ordinea constituţională anterioară şi o

înlocuiesc cu structuri politice noi, a căror respectare o asigură prin forţa de constrângere a

statului.

Întrucât ordinea constituţională introdusă de guvernele de fapt fie după prăbuşirea unui

guvern înfrânt în război, fie după triumful unei revoluţii populare sau după succesul unei lovituri

de stat, nu este instituită de organul în vigoare, va fi firesc ca noul regim politic ajuns la putere să

caute să-şi creeze o bază legală.

66

„Dacă guvernul de fapt este emanaţia unei puternice mişcări populare, legalizarea lui va

putea fi înfăptuită cu uşurinţă. Va fi suficient să se convoace corpul electoral pentru a alege în

mod liber o adunare constituantă, iar constituţia adoptată de această adunare să fie eventual

supusă apoi votului prin referendum, pentru ca guvernul de fapt să se transforme, în temeiul

principiului suveranităţii poporului, într-un guvern legal” [157, p.79].

Aşa s-a procedat în Franţa după cel de-al doilea război mondial, când, potrivit legii

constituţionale din 2 noiembrie 1945, a fost aleasă o adunare constituantă, care a adoptat noul

proiect de constituţie (la 29 noiembrie 1946). Supus ulterior votului popular, acest proiect de

constituţie a fost adoptat cu majoritate de corpul electoral.

O procedură similară a fost urmată şi în România după revoluţia din 16-22 decembrie 1989.

Potrivit Decretului-lege nr. 92/1990, a fost aleasă o adunare constituantă. Aceasta a adoptat la 21

noiembrie 1991 o nouă constituţie, care a fost aprobată apoi, la 8 decembrie 1991, prin

referendum.

Problema se pune, opinează T. Drăganu, „în termeni diferiţi atunci când o lovitură de stat,

declanşată de sus în jos şi lipsită de o bază reală de masă, răstoarnă prin forţă vechea ordine

constituţională şi instituie noi structuri politice, pentru ca ulterior să supună noua constituţie unui

simulacru de plebiscit (cazul Constituţiei din 1938 decretate de Carol al II-lea)” [157, p.79]. Este

evident că punerea în aplicare în aceste condiţii a unei noi ordini politice nu apare conformă

principiului democratic de stabilire a constituţiilor şi, prin urmare, nu va putea fi socotită, în

optica concepţiilor moderne în materie, legitimă. „Nefiind rezultatul consultării liber exprimate a

voinţei populare, ea se va impune prin constrângere şi se va putea, eventual, menţine, datorită

pasivităţii unei bune părţi a colectivităţii sociale. În acest caz, noua ordine constituţională nu este

o prelungire a vechii ordini juridice, ci va fi generată de prăbuşirea acesteia” [ibidem] . Noul

drept constituţional nu apare în cadrul şi în conformitate cu reglementările juridice în vigoare în

momentul plămădirii lui, ci este fructul forţei, în temeiul căreia se va face respectat un timp mai

mult sau mai puţin îndelungat. Primatul dreptului este înlocuit cu primatul faptului brutal. Născut

„contra legem, noul drept se va aplica, totuşi, ca lege atâta vreme cât forţa de constrângere

statală se va găsi în slujba lui şi el în slujba ei”.

Dar dacă astăzi legitimitatea unor reglementări apărute într-un vid constituţional nu poate fi

apreciată, ca urmare a evoluţiei intervenite în mentalitatea umană pe plan universal, decât în

lumina principiului democratic consacrat de pactele drepturilor omului din 1966, în schimb

rămâne deschisă problema „de a şti ce forme procedurale vor trebui garantate pentru a se

respecta libera exprimare a voinţei populare, singura în măsură să legitimeze transformarea unui

guvern de fapt în unul de drept” [ibidem].

67

Întrucât pactele drepturilor internaţionale menţionate anterior nu cuprind nici o precizare în

această privinţă, problema nu va putea primi un răspuns decât în lumina principiilor şi practicilor

general acceptate în regimurile democratice.

Plecând de la aceste principii, va fi firesc, menţionează T. Drăganu, „să se considere că noua

ordine constituţională va trebui să fie opera unei adunări constituante. Supunerea constituţiei

adoptate în acest fel unui vot referendar, deşi nu apare strict necesară pentru a da expresie voinţei

corpului electoral, va fi o măsură suplimentară chemată să sublinieze caracterul democratic al

procedurii urmate” [157, p.79].

Este evident că în împrejurările în care au loc atât alegerile pentru adunarea constituantă, cât

şi referendumul, ele vor trebui organizate de guvernul de fapt. Dacă în decretul de convocare a

corpului electoral pentru alegerea unei adunări constituante vor fi prevăzute şi regulile potrivit

cărora aceasta urmează să-şi desfăşoare lucrările, procedura astfel stabilită va fi obligatorie

pentru ea, căci face parte integrantă din mandatul dat de alegători aleşilor în vederea adoptării

unei noi constituţii. De aceea, de exemplu, dacă în actul de convocare a corpului electoral pentru

alegerea adunării constituante nu se stabileşte şi procedura, potrivit căreia aceasta va delibera, ea

va fi liberă să şi-o stabilească singură.

Modul în care doctrina modernă a dreptului constituţional pune problema stabilirii

constituţiilor în cazul unui vid constituţional este de natură să ridice un număr de semne de

întrebare. În viziunea lui T.Drăganu, „într-adevăr, se pare că există un punct de vedere comun că,

atunci când un asemenea vid se produce, fie prin mijloace violente, fie pe cale neviolentă (de

exemplu, un nou stat ia naştere în mod paşnic ca urmare a emancipării unei foste colonii),

poporul este liber să-şi stabilească propria constituţie. Dacă, în acest scop, poporul va alege

adunarea constituantă, aceasta va putea adopta textul noii constituţii f ără să fie obligată să

procedeze pe calea unei majorităţi calificate sau a unei alte proceduri speciale, bineînţeles cu

condiţia ca în actul de convocare a adunării să nu se fi prevăzut altfel. Faţă de această situaţie, o

întrebare firească se pune: aplicarea unei asemenea proceduri simplificate este posibilă numai în

cazul unui vid constituţional sau ori de câte ori se adoptă o totalitate în noua constituţie, urmând

ca reglementările speciale privitoare la condiţiile de exercitare a iniţiativei legislative, de

desfăşurare a dezbaterilor, de votare (de exemplu, obligaţia de a se obţine o majoritate calificată)

să opereze doar în cazul revizuirilor constituţionale propriu-zise, adică atunci când sunt vizate

numai unul sau mai multe articole ale constituţiei în vigoare? O asemenea întrebare face să se

nască, însă, în mod firesc, o alta: dacă se admite că o adunare constituantă poate adopta prin

simplă majoritate o nouă constituţie, prevederile constituţiei care stabilesc o procedură mai

complicată şi mai dificilă de revizuire a ei nu vor putea fi eludate sub pretextul că se adoptă în

68

ansamblul ei o nouă constituţie ? Nu va trebui să se ajungă până în cele din urmă la concluzia că

o adunare constituantă, din moment ce este liber aleasă, este abilitată atât să adopte o nouă

constituţie, cât şi să revizuiască pe cea existentă, fără să aibă nevoie în acest scop de o majoritate

calificată sau de parcurgerea unei proceduri speciale de iniţiativă, de dezbatere etc.?” [157, p.80].

Astfel, conceptul legitimităţii şi-a extins treptat sfera de acoperire, culminând cu legitimitatea

puterii de stat. Mai mult ca atât, problema legitimităţii devine obiect de cercetare atât în doctrina

juridică, cât şi în sociologie, precum şi în politologiei, acest subiect fiind examinat din punct de

vedere juridic, sociologic şi politologic.

Din punct de vedere juridic. Aşa, spre exemplu, Ion Guceac consideră legitimitatea puterii

statului ca „o caracteristică a puterii specifică statului de drept, în cadrul căruia regulile de

comportare sunt nu numai impuse, dar şi acceptate, în general, de cei cărora le sunt destinate, şi

nu sunt bazate pe absolutism, pe forţă, ca şi în statul poliţienesc” [170, p.72].

Analizând legitimitatea puterii de stat, cercetătorul I.Jecev subliniază că „puterea de stat într-

un stat democratic nu poate fi menţinută decât în măsura în care structurile de putere sunt

legitime, iar deciziile politice, inclusiv şi în primul rând legile, exprimă voinţa generală şi nu

sunt folosite împotriva unei părţi a populaţiei. Iar legitimitatea unei puteri statale poate fi privită

dintr-o dublă perspectivă: ca act al desemnării structurilor de putere (cucerirea sau actul de

întemeiere a puterii); concordanţa dintre conţinutul deciziilor politice şi aşteptările celor

guvernanţi. Legitimitatea în statul de drept presupune o relaţie bilaterală între guvernanţi şi

guvernaţi: perceperea de către guvernaţi a eficienţei puterii şi înţelegerea de către guvernanţi a

puterii sale ca una condiţionată de încrederea guvernaţilor şi de limitele puterii stabilite de

prevederile normative” [194, p.16].

La rândul său, Cristian Ionescu consideră că „legitimitatea este un element fundamental al

puterii politice, de care depinde autoritatea acesteia, capacitatea sa de consacrare sau de apărare,

de adaptibilitate la confruntările noi ale vieţii politice, ale societăţii civile” [186, p.86; 161, p70-

73].

Din punct de vedere sociologic. În viziunea sociologilor C.Zamfir şi L.Vl ăsceanu,

legitimitatea este „caracteristica puterii (a sursei, naturii şi organizării sale) de a fi conformă cu

ceea ce poporul vede preferabil sau corespunzător potrivit anumitor norme juridice, morale sau

unor tradiţii consacrate” [281, p.329-330].

Din punct de vedere politologic. În opinia cercetătorului S.Tămaş, legitimitatea „este

considerată un principiu de întemeiere şi justificare a unui sistem de guvernământ care presupune

o anumită recunoaştere de către cei guvernaţi a dreptului de a conduce exercitat de cei care

guvernează” [358, p.149].

69

Într-o altă opinie din politologie, prin legitimitate se înţelege, în esenţă, „calitatea de a fi

justificat sau acceptat de bunăvoie de subordonaţi, ceea ce converteşte exerciţiul puterii politice

într-o autoritate dreaptă”. Într-o altă opinie, legitimitatea reflectă un consens subdiacent, ce

permite conducerea şi comportarea cu autoritate şi care oferă acceptarea şi pentru conducătorii

individuali, instituţii precum şi norme de comportament [277, p.89].

Dar mai există încă o concepţie privind legitimitatea puterii – aşa-numita „legitimitatea

elitistă”.

Teoriile elitiste „moderne” se axează pe elitele care participă la „modernizarea procesului în

statele în curs de dezvoltare şi pe diversele elite care funcţionează într-o societate democratică,

pluralistă, la nivel local, statal şi naţional” [238, p.165].

Considerăm că în cazul dat mai degrabă este vorba despre calitatea clasei politice şi nu

despre legitimitatea puterii de stat.

În acelaşi timp, doctrinele ştiinţifice au formulat mai multe concepte, printre care:

Teoria contractualistă [112, p.232] – conform acesteia, puterea a luat naştere printr-un

pact de supunere prin care supuşii promit să asculte, iar monarhii promit un pachet minim de

drepturi şi libertăţi.

Teoria dreptului divin – suveranul are dreptul de a comanda supuşilor săi nu doar din

dorinţa divină de a exista o oarecare ordine, ci şi datorită faptului că voinţa divină desemnează

un anumit conducător (suveran).

Teoria marxistă – puterea este rezultatul şi forma de exprimare a ireductibilităţii

contradicţiilor de clasă.

Legitimitate carismatică [169, p.77] – este bazată pe particularităţile puternice ale

conducătorului, care devine persoană istorică în sensul deplin al cuvântului, poporul fiindu-i

devotat orbeşte.

Teoriile democratice - conform acestora, puterea politică este legitimă doar în măsura în

care îşi are ca temelie voinţa colectivităţii umane care stă la baza puterii. Această voinţă generală

a naţiunii este titulara de drept a suveranităţii, adică a puterii de comandă a statului.

Legitimitate elitistă – ansamblu de viziuni care urmăresc scopul de a explica natura şi rolul

grupurilor şi comunităţilor sociale, în posesia cărora se află puterea.

Teoreticienii elitismului afirmă că în fiecare formă a convieţuirii umane există un sistem

ordonat al puterii, în care un grup exercită, direct sau indirect, cea mai mare parte din putere

[169, p.79].

Cât ne priveşte, în sinteză, considerăm că legitimitatea este o însuşire, o calitate a puterii

politice şi de stat, un principiu de întemeiere şi justificare a autorităţilor etatice corespunzător

70

unor norme juridice şi morale şi recunoaşterea de către cei guvernaţi de a fi conduşi de cei care

guvernează. Iar legitimitatea puterii este o însuşire a puterii de stat ce rezidă în suveranitatea

naţională, specifică statului de drept şi democratic, în cadrul căruia atât Constituţia, cât şi

organele etatice şi actele emise de ele sunt în concordanţă cu voinţa generală şi sunt acceptate ca

atare de întreaga societate umană organizată în respectivul stat.

2.5. Sistemul politic – mediu ambiant al puterii de stat

Concepţiile teoretice privind definirea noţiunii „sistem politic”

Mijlocul secolului al XX-lea se caracterizează prin săvârşirea revoluţiei tehnico-ştiinţifice,

revoluţie care a cuprins practic toate sferele vieţii social-economice, toate ramurile ştiinţei,

inclusiv cibernetica. Pe lângă alte novaţii, cibernetica a dat naştere şi „teoriei generale a

sistemelor”, care, la rândul ei, treptat a cuprins un şir întreg de ştiinţe, inclusiv politologia, şi

puţin mai târziu dreptul constituţional ca ştiinţă juridică fundamentală.

Conceptul de sistem politic ia naştere în a doua jumătate a secolului XX „sub influenţa

teoriei generale a sistemelor, reflectând preocuparea pentru abordarea integrativă a domeniului

politic” [207, p.71].

Anume sub influenţa teoriei generale a sistemelor politologul american David Easton

utilizează, pentru prima dată, noţiunea „sistem politic” în lucrarea sa The Political System scrisă

la 1953. Pornind de la conceptul „asigurarea unităţii intrinseci necesare ştiinţelor politice”,

politologul a propus în calitate de modalitate conceptul de „sistem politic” [332, p.83].

Acest concept a fost dezvoltat, după cum menţionează politologii autohtoni [196, p.77],

pentru a evita ceea ce conferă a fi ambiguitatea conceptului de stat [331].

Doctrinele ştiinţifice contemporane prezintă o gamă largă de definiţii date noţiunii de

sistem politic, unele doar utilizând sintagma fără a o interpreta [342, p.77-79].

Pe bună dreptate, aşa cum menţionează V.Ivanov, sintagma „sistem politic” cuprinde două

categorii, şi anume: „sistem” care are un caracter general ştiinţific şi „politic ă” categorie general

sociologică [347, p.246].

„Sistemul” reprezintă o structură integră, ansamblu organic de elemente (componente)

formând o unitate determinată, şi nu un simplu conglomerat al unor sau altor elemente. Această

unitate este asigurată prin prezenţa între elemente a legăturilor omogene, a legăturilor complexe

în urma cărora modificarea unui component atrage după sine modificarea altui sau a altor

componente.

71

Asemenea legături formează mediul asigurării integrităţii sistemului şi reprezintă o formă

specifică de interacţiune în cadrul căreia schimbările componentelor decurge în condiţiile

păstrării integrităţii sistemului, iar fiecare component cu metodele sale participă la exercitarea

funcţiilor sociale, acestea imprimând sistemului calităţi noi, ireductibile părţilor componente

[347, p.246-247].

În acelaşi timp, trebuie să menţionăm că autorul nu dezvăluie esenţa categoriei „politică”.

Mai plauzibilă este opinia politologului M.Voiculescu, care expune ambele componente. Prin

„sistem” se înţelege „un ansamblu de elemente şi de relaţii de interacţiuni, reguli care constituie

structura acestor ansambluri sau mulţimi” [277, p.181].

Politica înseamnă „activitatea umană preocupată de luarea şi de implementarea unor decizii

învestite cu autoritatea societăţii pentru care sunt luate deciziile… politica sugerează o activitate

sau un proces” [277, p.26-27].

În concluzie politologul menţionează că „sistemul politic implică existenţa unor structuri

sau a unor legături modelate” [277, p.27].

Într-o altă opinie din doctrina politică română, „sistemul politic include instituţiile şi

procesele ce permit cetăţenilor dintr-un stat să aplice şi să modifice politicile publice” [358,

p.226].

Şi doctrina politică americană, precum şi cea din Europa Apuseană, nu sunt unanime în

ceea ce priveşte definirea conceptului de sistem politic. Spre exemplu, politologul american

Robert A.Dahil consideră că sistemul politic este un model stabil al realităţilor umane care

include puterea, norma de conduită sau autoritatea [330, p.6]. Sau, într-o altă opinie, „sistemul

politic” reprezintă „ansamblul de organisme care adoptă decizii politice, norme general-

obligatorii, standarde de conduită a căror încălcare atrage forţa represivă a statului” [318].

Politologia europeană consideră că sistemul politic formează totalitatea proceselor de

decizie care privesc ansamblul unei societăţi globale [313, p.34], iar într-o altă opinie sistemul

politic este definit ca „ansamblul structurilor politice constituite prin exprimare, prin procedee

electorale democratice şi periodice a voinţei suverane a naţiunii, care au ca obiectiv exercitarea

procesului de guvernare” [285, p.35].

„Sistemul politic” face obiect de studiu şi politologiei autohtone, care identifică sistemul

politic cu „instituţiile guvernamentale şi activitatea lor” [194 p.7]. Dezvoltând subiectul, autorii

menţionează că termenul „sistem politic” este utilizat atât în sens îngust, cât şi în sens mai larg.

În sens îngust „sistemul politic” prezintă o „totalitate a interacţiunilor dintre instituţiile

guvernamentale”, iar în sens larg „sistemul politic” reprezintă „ansamblul elementelor vieţii

politice aflate în interacţiune între ele, precum şi alte sisteme ce alcătuiesc societatea, rezultatul

72

activităţii lor fiind adoptarea unor decizii cu caracter global” [ibidem].

În viziunea noastră, prima definiţie este prea îngustă, lăsând în afara noţiunii partidele

politice care nu fac parte din numărul instituţiilor guvernamentale. Iar a doua definiţie este prea

largă, dat fiind că include şi „alte sisteme”.

O altă problemă ridicată de autori este „determinarea diferenţelor dintre sistemul politic şi

alte tipuri de sisteme” [ibidem]. Savanţii afirmă că „sistemul politic” este particularizat îndeosebi

prin „specificul „ieşirilor” („outputs”): sistemul politic transformă cerinţele, dorinţele, aspiraţiile

oamenilor în decizii care vizează caracterul globalizării, comunitatea în ansamblul ei, deciziile

având un caracter obligatoriu pentru toţi membrii săi” [ibidem].

În ce priveşte, considerăm că „sistemul politic” nu poate de la sine să „transforme”

cerinţele, dorinţele, aspiraţiile oamenilor în decizii general obligatorii. Această funcţie rămâne

doar unor instituţii, elemente ale sistemului politic, cum ar fi Parlamentul, Guvernul.

Şi politologul Constantin Solomon se pronunţă pe marginea acestui subiect, menţionând că

„sistemul politic exprimă un model de relaţii umane prin care se realizează anumite decizii ce

urmează a fi traduse în viaţă în interesul societăţii. El reprezintă un subsistem al sistemului social

care cuprinde instituţiile politice, relaţiile politice şi concepţiile politice, sistem care asigură

organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii, funcţionalitatea ei” [264, p.17].

Doctrina juridică română, precum şi cea autohtonă studiază şi ea „sistemul politic”. Spre

exemplu, teoreticienii J.Ceterchi şi M.Luburică consideră că sistemul politic reprezintă „un

ansamblu de organe şi organizaţii sociale care participă, într-o formă sau alta, la realizarea

puterii şi la conducerea societăţii” [122, p.280]. Esenţial în definiţia dată este faptul „participării”

la realizarea puterii şi la conducerea societăţii. Cu toate că, în viziunea noastră, societatea se

conduce anume prin organele puterii de stat. Într-o altă viziune, sistemul politic este interpretat

ca „organizare politică a societăţii”, ca „totalitatea instituţiilor, relaţiilor, metodelor şi măsurilor

prin care se realizează conducerea politică a societăţii”[149, p.70]. Mai mult ca atât, în doctrina

juridică română s-a încercat o novaţie în acest domeniu, şi anume: în circuitul juridic s-a introdus

conceptul de „sistem constituţional”. Cristian Ionescu susţine că prin „sistem constituţional” se

subînţelege, stricto sensu, „ansamblul coerent şi armonios structurat al instituţiilor politice şi al

normelor juridice prin care se obiectivează mecanismele de guvernare consfinţite în Constituţie,

prin intermediul cărora se realizează procesul de conducere statală” [186, p.374]. În acest

context, însuşi autorul face precizarea de rigoare, subliniind că „definiţia respectivă este dată

dintr-o perspectivă exclusiv instituţională” [ibidem]. Analizând practica diferitelor state, autorul

utilizează în exclusivitate termenul „sistem politic” [186, p.396-463], însă fără a da o definiţie

73

acestei sintagme. În viziunea noastră, sintagma „sistem constituţional” nu se raportează integral

la conceptul „teoria generală a sistemelor”.

Şi doctrina juridică autohtonă îşi focusează atenţia asupra conceptului „sistem politic”.

Spre exemplu, Ion Guceac, utilizând sintagma „sistem politic”, îşi pune ca scop să dovedească că

„sistemul politic, existând ca fenomen social organizatoric şi funcţional, este reglementat de

normele dreptului constituţional”[170, p.136]. Utilizarea noţiunii „sistem politic” în limbajul

politico-juridic este dictată de faptul că:

„- conducerea societăţii se realizează prin intermediul unui sistem, al unui ansamblu de

organe şi organisme, în centrul cărora se află statul;

- statul niciodată nu a fost unica organizaţie a deţinătorului puterii publice, împuternicită să

asigure conducerea societăţii;

- activitatea statului orientată spre conducerea societăţii a fost mereu completată cu

activităţi ale diverselor organisme sociale, care împreună cu statul formează sistemul

politic al societăţii”[170, p.136].

Autorul menţionează că noţiunile „sistem politic” şi „regim politic” nu sunt sinonime,

deoarece „sistemul politic” indică modul de organizare şi exercitare a puterii politice de către

autorităţile statale în concordanţă cu un set de valori şi idei, programe ale partidelor politice, pe

când „regimul politic” pune în evidenţă metodele de exercitare a puterii folosite de instituţiile

publice ale statului [ibidem, 137].

În acelaşi timp, generalizând definiţiile date noţiunii „sistem politic”, autorul consideră că

el „rămâne a fi un sistem de conducere universal al societăţii social asimetrice ale cărei

componente reprezintă o formaţiune contradictorie dialectic, dar unitară prin relaţiile politice în

problema privind direcţia de dezvoltare a societăţii, a puterii de stat…” [168, p.341].

La rândul său, V.M. Ivanov consideră că „sistemul politic” este „ansamblul organizaţiilor

de stat, obşteşti, de muncă şi altor colective de cetăţeni ce activează în cadrul Constituţiei, care

asigură exercitarea de către poporul Republicii Moldova a sarcinilor sale, orientate spre făurirea

unei societăţi democratice, a statului de drept” [347, p.247].

Într-o altă viziune, „sistemul politic” este privit ca „mecanism al integrării politicii şi

suveranităţii poporului, care asigură administrarea societăţii şi reglementarea activităţii sociale”

[91, p.75].

Doctrinarii ruşi privesc sistemul politic ca un „sistem universal de conducere a societăţii

organizate statal, ale cărui componentele sunt legate prin relaţii politice”[352, p.488]. Acest

postulat general este urmat de definirea sistemului politic, acestea reprezintând „ansamblul

organizaţiilor statale, obşteşti şi de alt gen interconexate, chemate să dezvolte organizarea

74

independenţei şi activitatea politică a oamenilor în procesul realizării de către ei a puterii

politice” [352, p.489].

În literatura rusă se utilizează şi sintagma „organizaţie politică a societăţii”, prin care se

subînţelege „ansamblul instituţiilor de stat şi obşteşti ce constituie structura instituţional-

organizatorică a vieţii politice” [352, p.491]. Se menţionează că „sistemul politic” este mai larg

decât „organizarea politică a societăţii”.

Un aspect important îl constituie tipologia sistemelor politice. Aici vom menţiona doar că

în literatura de specialitate s-au constituit diferite teorii cu privire la tipologia sistemelor politice.

Astfel, politologul american G.Almond evidenţiază următoarele tipuri de sisteme politice: anglo-

american, continental-european, preindustrial şi parţial industrial, totalitar. Politologul francez

I.Blondel, la rândul său, evidenţiază cinci tipuri de sisteme politice: democraţia liberală,

autoritar-radicală sau comunistă, tradiţională, populistă şi autoritar-conservatoare.

Pe bună dreptate, particularitatea principală a sistemelor sociale şi, implicit, a sistemului

politic „constă în faptul că acestea sunt legate de activitatea conştiincioasă, volitivă a oamenilor,

a diferitelor asociaţii şi organizaţii ale lor” [97, p.75], „oamenii formează sistemul politic” [352,

p.490]. Într-adevăr, „secole de-a rândul fiind socotit un obiect al istoriei, în prezent, în societatea

democratică, pluralistă omul devine adevăratul ei subiect” [277, p.41].

Sintetizând cele menţionate, considerăm că sistemul politic este rezultatul activităţii

umane organizate şi reprezintă unitatea organelor politice şi de stat ierarhic structurate care

activează în conformitate cu prevederile constituţionale în vederea asigurării binelui comun al

poporului suveran.

Așadar, sistemul politic al societății umane organizate în stat „reprezintă unitatea organelor

politice și de stat ierarhic structurate, care activează în conformitate cu prevederile

constituționale în vederea asigurării binelui comun al poporului suveran” [86, p.3; 320, p.12].

Așadar, conceptul „sistem politic” este operațional din punct de vedere politico-juridic și

justificat sub aspect științific, încărcătura pe care o comportă este mai extinsă comparativ cu

„regimul politic”. Elementele sistemului politic se disting prin diversitate și grad diferit de

impact asupra societății în ansamblu și cetățeanului în parte [100, p.41-54].

Identificarea propriet ăţilor caracteristice „sistemului politic”

Dacă specialiştii în domeniu nu au ajuns la o definiţie unanim admisă ce ţine de sintagma

„sistem politic”, apoi „teoria generală a sistemelor” a identificat cu certitudine un complet de

proprietăţi caracteristice tuturor sistemelor, cu manifestări specifice în domeniile

corespunzătoare. Doctrinarii se expun şi pe marginea acestui subiect. Aşa, spre exemplu, printre

principalele trăsături antologice ale sistemului politic Ion Guceac enumără următoarele:

75

1) Sistemul politic este un subsistem al sistemului social, subliniind că „sistemul politic este atât

subiect, cât şi obiect al conducerii”.

2) Sistemul politic, ca orice alt sistem, reprezintă o unitate integrală.

3) Sistemul politic reprezintă o structură organizatorică unitară.

4) Sistemul politic este structurat pe anumite niveluri de organizare.

5) Sistemul politic se află într-o stare de evoluţie continuă.

6) Sistemul politic îndeplineşte funcţii specifice,cum ar fi:

- direcţionarea dezvoltării sociale prin decizii ce privesc totalitatea vieţii sociale;

- asigurarea stabilităţii şi integrităţii societăţii prin contracararea proceselor de dezintegrare şi

haos social;

- realizarea adaptării la schimbările ce se produc atât în interiorul, cât şi în mediul extern al

unei societăţi, prin înnoirea structurilor, crearea de noi roluri politice sau modificarea

conţinutului celor vechi;

- adoptarea deciziilor politice şi a normelor general obligatorii şi asigurarea respectării lor,

inclusiv prin aplicarea forţei de constrângere [169, p.140].

Funcţiile sistemului politic sunt abordare de V.Ivanov, dânsul menţionând, printre altele, că

ele contribuie la:

- determinarea scopurilor şi sarcinilor societăţii, la elaborarea programului de activitate în

conformitate cu interesele poporului;

- mobilizarea societăţii pentru realizarea scopurilor trasate de elementele de conducere a

sistemului politic;

- integrarea elementelor societăţii în jurul scopurilor şi sarcinilor social-politice;

- distribuirea valorilor sociale în corespundere cu interesele structurilor sociale pentru

menţinerea acestui sistem, a proprietăţilor lui şi a puterii [347, p.248].

Autorul consideră că principala particularitate a sistemului politic constă în aceea că el este

legat de voinţa şi activitatea conştientă a oamenilor, iar esenţa lui fundamentală constă în

caracteristica lui ca „mecanism integratoriu al exprimării politicii şi puterii poporului, al

asigurării conducerii societăţii şi al reglementării activităţilor sociale” [347, p.247].

Politologii autohtoni susţin că sistemului politic îi sunt proprii caracteristicile inerente

oricărui sistem, acestea manifestându-se într-un mod specific:

- este un sistem de elemente („părţi”) aflate în interacţiune, care în raport cu „întregul” se

manifestă ele însele ca sisteme (autorii nu identifică care sunt aceste „elemente”);

- între ele subsistemele stabilesc raporturi ierarhice, care determină o stratificare pe

niveluri (supranaţional, naţional, subnaţional);

76

- are o structură proprie ce implică atât ramurile (instituţiile) guvernării (legislativă,

executivă, judecătorească), (instituţiile fiind Parlamentul, Şeful de Stat, Guvernul, Curtea

Supremă de Justiţie, curţile de apel, instanţele de fond, inclusiv cea militară), cât şi

partidele politice, grupurile de interese, grupurile de presiune, mass-media, raporturile

dintre guvernare şi opoziţie. Fiecare dintre aceste elemente are funcţii caracteristice care

definesc mecanismele de autoreglementare (s.n.) a sistemului, contribuind şi la

funcţionarea celorlalte sisteme (aici menţionăm că teoria generală a sistemelor identifică

„autoreglare” şi nu „autoreglementare”);

- interacţiunile dintre elementele ce alcătuiesc sistemul politic naţional determină forme

diferite de integralitate, adică diverse forme de guvernământ şi de regimuri politice;

- este un sistem deschis, aflat în permanentă devenire, în interacţionare cu mediul (cu alte

sisteme, cu elementele nonpolitice ale societăţii civile), cu precizarea că această

caracteristică se manifestă în volum diferit, în unele cazuri (cum este cel al regimurilor

totalitare) fiind chiar pregnantă tendinţa nu spre închidere, ci spre deschiere [196, p.88].

Pornind de la trăsăturile generale ale sistemelor elaborate la „teoria generală a sistemelor”,

ne propunem să identificăm proprietăţile sistemului politic şi modalităţile de manifestare a lor.

Vom menţiona în acest context că sistemul politic, ca de altfel orice sistem, are proprietăţi,

trăsături, dar nu principii, ultimele fiind caracteristice regimului politic.

Aşadar, în viziunea noastră, proprietăţile sistemului politic sunt următoarele:

1. Sistemul politic este o totalitate, un ansamblu de organe politice şi de stat constituite

din cetăţenii statului. Această realitate implică concluzia potrivit căreia elementul de bază al

sistemului politic este cetăţeanul, deţinătorul tuturor drepturilor, libertăţilor şi obligaţilor

fundamentale, este măsura lui inerentă care determină schema acestuia. Anume cetăţeanul

constituie elementul ansamblului organizat, care este sistemul politic.

În celebra sa lucrare „Politica” Aristotel menţiona: „Trebuie să desfacem compusul până la

cele care nu mai sunt compuse, căci ele sunt cele mai mici părţi ale întregului”[59, p.33-35].

Ca şi în cazul lui Aristotel, şi în cazul nostru „această cea mai mică parte „a întregului” este

tocmai omul, cetăţeanul. Aristotel consideră că „comunitatea naturală constituită în vederea

„vieţii” cotidiene este familia” [59, p.35], iar „comunitatea primară a mai multor familii,

realizată dintr-o necesitate care nu este efemeră, este satul”; „comunitatea deplină…, formată din

mai multe sate, este cetatea care este naturală şi omul este în mod natural un vieţuitor politic”

[59, p.57].

Tot din gruparea oamenilor apar şi alte elemente ale sistemului politic, cum ar fi partidele

politice, mişcările social-politice, corpul electoral, Parlamentul, Guvernul.

77

2. Sistemul politic este un sistem deschis. El este o categorie dinamică prin excelenţă,

aflându-se într-un proces de permanentă devenire, nu doar ca reflectare a transformărilor

calitative intervenite în ansamblul relaţiilor sociale, dar şi ca factor dinamizator în dezvoltarea

acestor relaţii.

3. Sistemul politic se caracterizează prin prezenţa unor legături specifice ce se stabilesc

între întreg şi elementele sale (într-un cuvânt − instituţiile). Structura sistemului politic apare ca

totalitate complexă şi unitară de interacţiune între elementele lui, dar şi între acestea şi întreg –

sistemul politic. Exemplu: cetăţeanul îşi realizează dreptul exclusiv politic de vot pentru alegerea

deputaţilor, înaintaţi de către partidele politice, ceea ce duce la alegerea de către corpul electoral

a Parlamentului. După validarea mandatului de deputat, Parlamentul trece la formarea organelor

puterii de stat: Şeful statului, învestirea Guvernului.

4. Sistemul politic nu este rezultatul împărţirii lui în elementele sale componente, precum

nu este nici suma elementelor sale. Prin urmare, interrelaţiile dintre elementele componente ale

sistemului politici, precum şi interrelaţiile dintre aceste elemente şi sistem, ca întreg, nu pot şi nu

trebuie înţelese doar ca o simplă configuraţie, ca o simplă alcătuire a elementelor în sistem, ci ca

o totalitate, ca fenomen complex cu proprietăţi noi, ireductibile la proprietăţile părţilor

componente. Spre exemplu, interrelaţiile dintre instituţiile Parlament şi Şeful statului dau naştere

categoriei „formă de guvernământ”, iar interrelaţiile dintre instituţiile: Parlament, Şeful statului

şi Guvern dau naştere instituţiei „regim politic: parlamentar; prezidenţial; semiprezidenţial”.

Interrelaţiile ce definesc modalitatea de „construire” a sistemului politic desemnează totalitatea

caracteristicilor şi a „legilor” proprii sistemului politic, caracterizând comportarea lui ca întreg.

5. Sistemul politic se distinge de mediul său ambiant: el se distinge de toate celelalte

instituţii şi fenomene ale suprastructurii. Principala caracteristică şi, în acelaşi timp, principalul

criteriu de distructibilitate a sistemului politic rezidă în faptul că elementul de bază este

cetăţeanul, făuritor al relaţiilor sociale, care acţionează în strictă conformitate cu prevederile

Constituţiei − sursa normativă supremă pentru sistemul politic.

6. În interiorul sistemului politic există o ordine ierarhică a elementelor sale. Arhitectura

sistemului politic este determinată de funcţiile ce le revin elementelor. Astfel, numai statul deţine

cele mai importante funcţii care îl deosebeşte de toate celelalte instituţii şi fenomene politice.

Acestea sunt: funcţia legislativă, funcţia executivă şi funcţia jurisdicţională.

7. Sistemul politic are funcţii caracteristice, care îi dezvăluie esenţa. Aceste funcţii nu

apar numai din existenţa sistemului elementelor sale, dar şi din necesităţile ce apar din însăşi

funcţionarea sistemului politic şi al elementelor sale. În viziunea noastră, funcţiile sistemului

politic în raport cu elementele sale sunt: asigurarea unităţii elementelor sale; dinamizarea

78

acestora corespunzător unităţilor social-economice, politice şi morale din societate, astfel încât

sistemul politic să fie un factor de impulsionare a lor.

8. Sistemul politic, privit ca ansamblu al organelor politice şi statale, este organizabil.

Însă, neavând mecanism propriu de autoreglare, sistemul politic nu se poate autoorganiza. El este

însă reglat din afara sa, prin activitatea politică a cetăţenilor, precum şi prin activitatea normativă

desfăşurată de către organele statului.

În mod succint vom enumera funcţiile principale ale sistemului politic. „Sub aspect

conceptual şi operaţional, este important de avut în vedere ca funcţiile sistemului politic să se

realizeze pe două direcţii principale:

- organizarea, coordonarea şi reglarea raporturilor din cadrul sistemului ca atare;

- organizarea, mobilizarea şi conducerea societăţii” [249, p.34].

În viziunea noastră, în general, sistemele create prin munca conştientă a oamenilor sunt

organizabile, dar nu au mecanism de autoreglare, motiv din care ele sunt reglate din exterior,

prin activitatea umană. Toate celelalte sisteme create de natură au mecanism de autoreglare,

autoadaptare, dar, în acelaşi timp, ele pot fi şi reglate din exterior, prin activitatea umană

(încrucişare, selecţie etc.).

Elementele constitutive ale sistemului politic

Şi acest subiect este tratat diferit de către doctrinari. Într-o viziune politologică,

următoarele ar fi elementele sistemului politic: „statul – instituţie politică fundamentală a

sistemului politic, partidele politice; puterea legislativă” [277, p.76].

Politologii autohtoni dau următoarea clasificare a elementelor sistemului politic: „a)

instituţiile legislative (Parlamentul); b) instituţiile executive (Şeful statului şi Guvernul); c)

instituţiile judecătoreşti” [196, p.17-20].

Doctrina juridică are şi ea propria viziune asupra acestui subiect. Într-o viziune,

următoarele ar fi elementele sistemului politic: „a) statul; b) organizaţiile nonguvernamentale; c)

partidele şi organizaţiile social politice” [97, p.76-82].

Într-o altă opinie, structura sistemului politic ar fi statul, cu toate instituţiile sale de putere

şi administrare; partidele politice; sindicatele; organizaţiile obşteşti de toate tipurile [347, p.247].

Într-o a treia opinie, în calitate de elemente ale sistemului politic sunt: „statul; partidele

politice; asociaţiile obşteşti ca elemente tradiţionale şi, suplimentar: armata; poliţia; mijloacele

de informare în masă şi cultele religioase” [160, p.141].

Doctrinarul român Cristian Ionescu consideră că elementele „sistemului constituţional sunt

tocmai organismele de suveranitate naţională, adică Parlamentul, Şeful statului (preşedinte sau

monarh) şi Guvernul”.

79

Evident, un rol important în constituirea şi funcţionarea sistemului ca atare îl au instituţiile

judecătoreşti şi, într-o anumită privinţă, organul însărcinat cu controlul constituţionalităţii legilor

[186, p.374]. Însă, atunci când analizează practica diferitor state, abandonează categoria „sistem

constituţional” şi utilizează sintagma „sistem politic”, iar în calitate de elemente include şi

studiază „constituţionalismul; sistemul de partide; organizarea Parlamentului; Şeful statului;

Guvernul; Curtea (Consiliul) Constituţional” [186, p.396-451].

Doctrina rusă porneşte de la faptul că trăsătura specifică a elementelor sistemului politic

este „… legătura directă cu politica”, iar ca elemente sunt recunoscute: „statul; partidele politice;

organizaţiile obşteşti” [352, p.490].

După această sumară expunere a concepţiilor doctrinare privind identificarea elementelor

sistemului politic, vom expune propria viziune pe marginea acestui subiect. Vom porni de la

ideile prof. T.Drăganu, potrivit căruia, pentru a ajunge la o rezolvare cu adevărat ştiinţifică a

problemei, privind identificarea şi clasificarea elementelor sistemului politic, este necesar, pe de

o parte „… să se procedeze prin aplicarea unui criteriu care să fie în acelaşi timp unitar şi

substanţial … iar, pe de altă parte, clasificarea fenomenelor în cadrul unor trăsături de ansamblu

trebuie să se întemeieze pe luarea în considerare a unor aspecte fundamentale ale acestora,

întrucât numai astfel se va putea ajunge la cunoaşterea esenţei înseşi a materiei studiate”[156,

p.157].

Aşadar, în cazul elucidării elementelor sistemului politic este nevoie de a identifica două

componente, şi anume: 1) criteriul unic şi substanţial şi 2) aspectul fundamental al fenomenului.

Unitatea şi intercorelaţia acestor două componente ne asigură rezolvarea cu adevărat ştiinţifică a

sarcinii propuse.

În ce priveşte primul component, considerăm că acesta ar fi „elementul constitutiv primar”

al structurilor politice ce derivă din activitatea lui, iar al doilea – activitatea politică a acestui

element, activitate ce se încununează cu exercitarea puterii de stat.

De aici, sistemul politic include în structura sa următoarele componente:

��Cetăţeanul

În paragraful precedent am stabilit că elementul de bază, structura imanentă a sistemului

politic este omul. Şi aceasta deoarece „nefiind un simplu homo faber (fiinţă producătoare, ci un

homo sapiens (fiinţă cugetătoare), omul îşi gândeşte viitorul şi îşi defineşte existenţa în funcţie

de un proiect. Ca participant la relaţiile sociale el este făuritor de istorie şi poartă din plin

răspunderea pentru actele sale”[101, p.8]. Însă, ca participant şi producător al relaţiilor sociale cu

caracter politic omul „îmbracă” calitatea de cetăţean, calitate ce se exprimă prin legătura lui

„politico-juridică permanentă nelimitată în timp şi spaţiu” cu statul (în cazul nostru, devenind

80

prin aceasta plenipotenţialul drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale şi garantarea lor

constituţională). În calitate de cetăţean, omul dispune de următoarele drepturi exclusiv politice:

1) dreptul de vot şi dreptul de a fi ales (art.38); 2) dreptul la administrare (art.39); 3) dreptul de a

asocia liber în partide şi în alte organizaţii social-politice (art.41) din Constituţia Republicii

Moldova [12].

Trecând la analiza instituţiilor politice, menţionăm că acestea merită un studiu aparte. Aici

ne propunem doar a le identifica ca elemente ale sistemului politic, specificându-le funcţiile fără

a le dezvălui esenţa.

��Partidele politice

În urma asocierii libere a cetăţenilor în baza statutelor şi a programelor iau naştere partidele

politice, ele constituind prima instituţie cu caracter politic şi următorul element constitutiv al

sistemului politic. Partidele politice constituie, prin definiţie, „forţe sau grupuri organizate în

scopul apărării şi promovării intereselor comune uneia sau unor categorii sociale de cetăţeni, cu

mijloacele autorităţii publice statale” [277, p.109]. Această calitate partidele o primesc datorită

funcţiilor ce le revin în domeniul politic.

Potrivit alin.(1) art.41 din Constituţie, partidele politice „… contribuie la definirea şi la

exprimarea voinţei politice a cetăţenilor şi în condiţiile legii participă la alegeri”.

Deci, constituţional, partidele politice sunt învestite cu două funcţii: 1) ideologică şi 2)

participativă.

1) Funcţia ideologică constă în contribuţia din partea partidelor la definitivarea şi la libera

exprimare a voinţei politice a cetăţenilor. Această funcţie se manifestă mai intens în perioada

campaniilor electorale, în cadrul cărora se materializează cea de-a doua funcţie − participativă.

Potrivit art.41 alin.(2) din Codul Electoral, dreptul de a desemna candidaţi pentru alegeri îl au:

„ a) partidele şi alte organizaţii social-politice…;

b) blocurile electorale, formate pe baza deciziilor adoptate conform statutelor (regulamentelor)

partidelor şi altor organizaţii social-politice ce le-au constituit…” [8, art.67].

Doctrinarul I.Guceac acordă un loc important partidelor politice şi rolului lor în sistemul

politic contemporan, examinând toate sistemele − începând cu cel monopartidist şi finalizând cu

pluripartidismul [169, p.343-351].

În acelaşi timp, nu putem trece cu vederea opinia constituţionalistului I.Guceac, care în

calitate de componentă a sistemului politic consideră „ ideologia politică” în cele trei variante ale

sale: 1) obligativitatea unei anumite ideologii, celelalte fiind interzise prin lege; 2) ideologia

unică susţinută de stat, caracteristică prin lipsa sancţiunilor împotriva altor opinii; 3) diversitatea

liberă a ideologiei politice [169, p.353]. Susţinând originalitatea opiniei, considerăm, totuşi, că

81

această componentă se include în principiul pluralismului politic, caracteristic regimului politic

liberal şi democratic.

Următorul grup de instituţii politice îl vor forma, în stricto sensu, acelea care „participă

nemijlocit la exercitarea propriu-zisă a puterii politice” [186, p.35]. Aici vom include

Parlamentul; Şeful statului; Guvernul şi Curtea Constituţională, enumerare ce corespunde logicii

„ierarhiei”.

�� Parlamentul

Prima instituţie este Parlamentul, dat fiind că, potrivit art.61 alin.(1) din Constituţie, el este

ales de către cetăţeni în baza votului universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. În urma

acestui fapt, Parlamentul este înzestrat cu următoarele funcţii: 1) reprezentativă; 2) legislativă

(ambele prevăzute în art.60 alin.(1) din Constituţie); 3) formarea organelor de stat (alegerea

Preşedintelui Republicii Moldova (art.78 alin.(1) din Constituţie); învestirea Guvernului (art. 98

din Constituţie); numeşte doi judecători la Curtea Constituţională.

Următoarele două instituţii politice ţin de puterea executivă, dat fiind că în Republica

Moldova ea este bicefală, şi anume: Şeful statului şi Guvernul.

�� Şeful de stat

Potrivit art.77 din Constituţie, Preşedintele Republicii în calitate de Şef de stat reprezintă

statul şi este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a

ţării. Din aceste prevederi constituţionale rezultă cu certitudine două funcţii ale Preşedintelui

Republicii Moldova: a) funcţia reprezentativă şi b) funcţia de garant. Însă, dintr-o analiză

minuţioasă a textului constituţional rezultă şi o a treia funcţie: funcţia de mediere [92, p.14-14].

Potrivit art.85 alin.(1) din Constituţie, „… Preşedintele Republicii Moldova, după consultarea

fracţiunilor parlamentare (s.n.), poate să dizolve Parlamentul”, iar potrivit art.98 alin.(1) din

Constituţie, „după consultarea fracţiunilor parlamentare, Preşedintele Republicii Moldova

desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru”.

�� Guvernul

Pivotul principal al puterii executive este Guvernul, care, potrivit prevederilor art.96 alin.

(81) din Constituţie, este singurul care „… asigură realizarea politici interne şi externe a statului

şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”. Guvernul, în conformitate cu

prevederile art.136 alin.(2) din Constituţie, numeşte doi judecători la Curtea Constituţională a

Republicii Moldova.

�� Curtea Constituţională

82

Indiscutabil, întreg sistemul politic, alături de alte fenomene statale, îşi găseşte aşezământul

juridic în Constituţie, legea fundamentală a naţiunii. În esenţa ei, Constituţia este înzestrată cu

supremaţie juridică faţă de toate actele normative ale statului.

Această supremaţie este garantată de către Curtea Constituţională ca unică autoritate de

jurisdicţie constituţională în Republica Moldova şi independentă în activitatea ei de orice altă

autoritate publică. Supunându-se numai Constituţiei, Curtea Constituţională îşi realizează

funcţiile strict determinate de textul Constituţiei. Printre acestea, conform art.134 alin.(3), fiind

garantarea supremaţiei Constituţiei, a realizării principiului separaţiei puterii de stat în putere

legislativă, putere executivă şi putere judecătorească.

Întru realizarea respectivelor funcţii, Curtea Constituţională este învestită, conform art.135

din Constituţie, cu atribuţii concrete, printre care: a) exercită, la sesizare, controlul

constituţionalităţii legilor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii

Moldova, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care

Republica Moldova este parte; b) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui

Republicii Moldova; c) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului,

demiterea Preşedintelui Republicii Moldova sau interimatul funcţiei de Preşedinte, precum şi

imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de

zile; d) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid.

Aşadar, fiind o instituţie strict de jurisdicţie constituţională şi nu politică, Curtea

Constituţională, prin funcţiile şi atribuţiile sale, ţine sub supraveghere permanentă întreg sistemul

politic în conformitate cu prevederile constituţionale. Din aceste considerente am inclus Curtea

Constituţională în şirul elementelorconstitutive ale sistemului politic al Republicii Moldova.

�� Statul

Într-o accepţie din ştiinţa politică, statul este privit ca o „… comunitate juridică, adică

ansamblul (aceloraşi) indivizi supuşi aceleiaşi legislaţii, aceleiaşi autorităţi politice”. Iar în

noţiunea de stat se include „… Guvernul şi ansamblul structurilor prin care acesta îşi manifestă

autoritatea” [277, p.90]. Pe când într-o accepţie juridică, statul este privit ca o „instituţie de

instituţii”, constituită într-un ansamblu unic şi organic articulat prin legături specifice existente

între aceste elemente şi „întregul” „stat” [151, p.131].

Statul ca element al sistemului politic este reglator al raporturilor sociale, în primul rând,

exponent al puterii de creaţie juridică, iar raporturile politice formate în „procesul funcţionării

sistemului politic prezintă raporturi corelate cu funcţionarea puterii politice în societate, a căror

expresie accentuată o constituie puterea de stat. Ea se exercită prin intermediul mai multor

83

instituţii politice, reglementate, în mare măsură, prin dreptul constituţional, principalul dintre ele

fiind statul, a cărui putere se extinde legitim în întreaga societate” [97, p.763].

În concluzie subliniem dubla ipostază a „statului” în sistemul politic, şi anume: este

element al sistemului politic şi factor structurant al întregului sistem politic. Astfel, statul este în

vârful ierarhiei elementelor sistemului politic, structurându-i întreaga arhitectură.

Nu putem să nu fim de acord cu următoarea afirmaţie a autorilor lucrării „Cum

funcţionează democraţia. Tradiţii civice ale Italiei moderne”: „Ritmurile schimbărilor

instituţionale sunt lente. Adesea sunt necesare mai multe generaţii pentru ca efectele specifice

unei instituţii create la un moment dat asupra culturii şi comportamentului să devină inteligibile”

[250, p.74]. Vom menţiona că problema evoluţiei sistemului politic din Republica Moldova a

fost analizată de către profesorul Victor Juc în articolul „Viaţa politică în Republica Moldova”

[195, p.26-46].

Aşadar, conceptul „sistem politic” este operaţional din punct de vedere politico-juridic şi

justificat sub aspect ştiinţific; încărcătura pe care o comportă este mai extinsă comparativ cu

„regimul politic”. Elementele sistemului politic se disting prin diversitate şi grad diferit de

impact asupra societăţii în ansamblu şi cetăţeanului în parte. Unul dintre elementele de bază este

partidul politic, care îi imprimă dinamism şi funcţionalitate prin actualitatea în forul legislativ

suprem, dar şi în cadrul altor autorităţi de putere. Sistemul politic din Republica Moldova se

caracterizează prin lipsa unui contur bine determinat, fundamentat şi edificat, criza politică din

prima jumătate a anului 2013 fiind exemplu elocvent de instabilitate a funcţionalităţii.


Puterea de stat este elementul decisiv în procesul de organizare a comunităţii umane în

respectivul stat. Însă, spre deosebire de celelalte două elemente de fapt – naţiunea şi teritoriul –

puterea de stat, esenţa şi finalitatea ei depind în mod direct de activitatea oamenilor antrenaţi în

procesul complex de realizare a ei.

Tocmai de aici şi interesul deosebit atât al ştiinţei dreptului constituţional, cât şi al societăţii

umane de a găsi acele metode şi mijloace pentru ca puterea de stat să nu degenereze în arbitraj şi

dictatură. Criteriul decisiv în acest proces îi revine legitimităţii – în calitate de însuşire a puterii

în condiţiile statului de drept şi democratic.

Sintetizând materialul cercetat în acest capitol putem face următoarele concluzii:

84

1. Noţiunea „putere de stat” este o noţiune complexă, genul proxim al căreia este scopul puterii

şi metodele de realizare a lui, fapt ce impune studierea acestei probleme în cadrul dreptului

constituţional.

2. Ca fenomen complex, puterea de stat ce caracterizează printr-un ansamblu organic legat de

trăsături generale, dintre care trei sunt constante şi caracteristice doar puterii de stat în raport

cu alte tipuri de puteri, şi anume: a) caracterul de putere; b) constrângerea – modalitate de

realizare (în ultima instanţă) a puterii de stat; c) suveranitatea puterii de stat.

3. Legitimitatea puterii de stat este expusă în literatura juridică doar sumar în calitate de

caracteristică a puterii de stat, în fapt fiind o însuşire a ei. Apreciind rolul decisiv al

legitimităţii în calitatea de însuşire a puterii de stat, aceasta trebuie să facă obiect de studiu al

dreptului constituţional.

4. Deşi se extinde asupra întregii societăţi, puterea de stat îşi găseşte mediul ambiant doar în

sistemul politic al societăţii, deoarece îşi manifestă însuşirile numai în rezultatul interacţiunii

elementelor sale: cetăţean; partid politic; Parlament, Şef de stat, Guvern; autorităţile de

jurisdicţie şi, în fine, statul. Sistemul politic face obiect de studiu atât a ştiinţelor juridice:

(Teoria generală a statului şi dreptului şi Dreptul constituţional), cât şi al Politologiei, însă

autorii nu examinează subiectul în integralitatea sa.

5. Chiar dacă unii autori utilizează sintagma „sistem constituţional” referindu-se doar la

„instituţiile etatice”, mai adecvată este, considerăm, sintagma „sistem politic”, deoarece

ultima cuprinde toate elementele şi proprietăţile unui sistem clasic ce se încadrează în teoria

generală a sistemelor.

85

3. ORIGINILE ŞI ESENŢA CONCEPŢIILOR DOCTRINARE PRIVIND

LEGITIMITATEA PUTERII DE STAT

Evoluţia politico-juridică a societăţii a transformat poporul dintr-un supus într-un deţinător

plenar al Suveranităţii, adică unică autoritate care legitimează activitatea organelor puterii de

stat, păstrându-şi suveranitatea unică, indivizibilă, inalienabilă şi continuă.

În prezentul capitol ne propunem să punctăm prin prisma concepţiilor doctrinare

constituţionale, semnificaţia şi consecinţele practice ale realizării suveranităţii naţionale.

În calitate de punct de reper ne serveşte art.2 alin.(1) din Constituţia Republicii Moldova,

potrivit căruia: „Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită

în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie” [12].

Din prevederile articolului citat supra rezultă cu certitudine următoarele consecinţe

constituţionale. În primul rând, poporul Republicii Moldova este unicul deţinător al

„suveranităţii naţionale”. În al doilea rând, „suveranitatea naţională” este exercitată fie în mod

direct de către popor, fie prin organele sale (ale poporului) reprezentative. Şi, în al treilea rând,

ambele forme de exercitare a „suveranităţii naţionale” sunt stabilite de Constituţie.

Constituţia stabileşte următoarele două forme de exercitare directă de către popor a

„suveranităţii naţionale” – alegerile generale şi referendumul. Aşa, potrivit art.38 alin.(1) din

Constituţie, „voinţa poporului constituie baza puterii de stat. Această voinţă se exprimă prin

alegeri libere, care au loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal, secret şi liber exprimat”.

Iar conform art.75 alin.(1) din Constituţie, „cele mai importante probleme ale societăţii şi ale

statului sunt supuse referendumului”.

Dat fiind că forma directă de exercitare a „suveranităţii naţionale” merită un studiu aparte,

în demersul nostru ştiinţific ne vom referi la a doua formă de exercitare a „suveranităţii

naţionale”, adică la cea exercitată „prin organele reprezentative”.

Potrivit prevederilor constituţionale, în Republica Moldova, organul reprezentativ prin care

poporul realizează „suveranitatea naţională” este Parlamentul. Astfel, art.60 alin.(1) din

Constituţie stipulează că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al Republicii

Moldova...”. În statele cu regimuri politice prezidenţiale sau semiprezidenţiale şi Şeful statului

este „organ reprezentativ” deoarece el este ales direct de către popor prin vot universal, secret şi

liber exprimat (de ex.: Franţa, România), sau indirect – prin intermediul colegiilor electorale (de

ex: Statele Unite ale Americii).

Evident că poporul exercită „suveranitatea naţională” practic prin organele sale

reprezentative în formele stabilite de Constituţie. Iată din care considerente apare necesitatea de

86

a face o claritate în raportul dintre popor ca deţinător al „suveranităţii naţionale” şi „organul

reprezentativ – Parlamentul (în cazul nostru), căruia poporul îi deleagă exerciţiul „suveranităţii

naţionale”, studiu pe care ni-l propunem să-l realizăm în continuare.

3.1. Evoluţia semantică a noţiunii de suveranitate

Etimologic, cuvântul „suveranitate” provine din latina vulgară. De la cuvântul super

(deasupra) a luat naştere substantivul superanaitas (în franceză, souveraineté), adică situaţia

unui om care, din punctul de vedere al ierarhiei, nu are pe nimeni deasupra sa, nu este

subordonat nimănui.

Aşa fiind înţeleasă noţiunea de suveranitate, Sfântul Toma d’Aquino (1225-1274), călugăr

dominican şi profesor de filosofie şi teologie, fondând dreptul pozitiv pe dreptul natural, iar

acesta pe legea eternă – lege de esenţă divină – l-a declarat pe Papa de la Roma reprezentant al

vieţii divine şi şef al „Republicii lui Hristos”, care era în drept „să sancţioneze monarhii şi să

elibereze monarhii, să elibereze subordonaţii acestora de obligaţia de a se supune monarhului”

[268, p.74]. Această argumentare a filosofului duce, în viziunea prof. G.Vrabie, la concluzia că

„suveranitatea aparţine acesteia”[280, p.74], adică papalităţii.

Mai târziu, în sec. XVI, Jean Bodin (1530-1596), în lucrarea sa „Les livrés de la

République” (1576), atribuie suveranitatea regelui, el fiind adept al monarhiei ereditare, ca formă

de organizare statală. În acest context, el menţiona: „În fiecare stat trebuie să existe o putere

suverană (regele, n.a.): unică şi indivizibil ă, fiind absolută, nelimitată şi exercitată fără

consimţământul celor supuşi” [276, p.58].

Caracterul absolut şi indivizibil al suveranităţii rezultă din imperativul unităţii statului,

lucru care nu se poate realiza, privându-l de calităţile: suveranitate, indivizibilitate, continuitate”

[276, p.59].

Astfel, Jean Bodin devine autorul teoriei laice a „suveranităţii”, f ăcându-l pe rege un

suveran independent faţă de exterior, ceea ce a dus la desprinderea statelor de puterea papală.

Dezvoltând conceptul de „suveranitate”, J.Bodin evidenţiază principalele ei caracteristici,

cum ar fi: „permanent; absolut; indivizibil şi unitar; necondiţionat şi continuu”. Totodată, sunt

arătate activităţile prin care se manifestă suveranitatea: a) adoptarea legilor; b) declararea şi

încheierea războaielor; c) numirea funcţionarilor; d) realizarea justiţiei [276, P.60].

O nouă abordare a concepţiei de „suveranitate” întâlnim la englezul John Locke (1632-

1704), care în calitate de fundament al luptei cu manifestările despotismului în realizarea puterii

de stat impune principiul suveranităţii poporului.

87

Argumentându-şi concepţia, J.Locke menţionează că, în baza drepturilor sale suverane,

„poporul încredinţează realizarea puterii în stat adunării legislative, pe care însuşi poporul o

alege. În urma acestei delegări, poporul nu-şi pierde calitatea de suveran. În caz de necesitate,

poporul este în drept: a) să anuleze contractul social; b) să înlăture sau să răstoarne şi/sau să

modifice componenţa reprezentanţilor săi din cadrul puterii statului specificând; şi c) dreptul

poporului la răscoală” [ 251, p.125.].

De aici rezultă că obligaţia poporului de a se supune este în legătură directă cu respectarea

de către guvern a dispoziţiilor contractului social.

Astfel, J.Locke, autorul „liberalismului politic”, a pus începutul transmiterii „suveranităţii”

de la monarh la popor şi a „legitimităţii” puterii, nu a divinităţii, ci a voinţei poporului.

Un rol aparte în dezvoltarea conceptului „suveranitatea poporului” aparţine iluministului

francez J.J. Rousseau (1712-1778) prin lucrarea sa „Contractul social sau principiile dreptului

public”. El vede în suveranitate „temei al libertăţii şi al egalităţii cetăţenilor, dat fiind că

deţinătorul „suveranităţii” este poporul, iar conducătorii statului nu sunt decât funcţionari supuşi

care pot oricând fi revocaţi” [252, p.99]. În acest context, iluministul recunoaşte după popor

dreptul la răscoală.

Un alt iluminist, Charles Montesquieu (1689-1755), împărtăşind conceptul potrivit căruia

suveranitatea aparţine poporului, include în circuitul ştiinţific şi politic categoria „Naţiune”,

ataşând-o la noţiunea „suveranitate”, dând astfel naştere unei noi concepţii, şi anume:

„suveranitatea naţională” [211, p.11].

Politicianul Thomas Jefferson (1743-182), chiar dacă nu utilizează termenul de

„suveranitate a poporului”, în schimb redă cu lux de amănunte conţinutul acestui concept în

următorul raţionament: „Guvernele sunt stabilite de oameni pentru a le garanta aceste drepturi

naturale şi inalienabile şi justa lor putere emană din consimţământul celor guvernaţi. Ori de câte

ori forma de guvernământ devine dăunătoare acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba

sau de a o aboli şi de a stabili un nou guvernământ pe care să-l fondeze pe principii (s.n.) şi să-l

organizeze în formele care îi par cele mai potrivite pentru a-i conferi siguranţă şi fericire”[312,

p.500-501].

Cele menţionate permit să concluzionăm că doctrina politică şi juridică în evoluţie a „pus

în circuit” trei concepţii privitoare la suveranitate: a) „suveranitatea de stat”; b) „suveranitatea

poporului”; c) „suveranitatea naţională”.

Doctrina politică şi juridică contemporană la fel utilizează toate aceste trei categorii, fie că

sunt considerate identice, fie că se deosebesc între ele, sau neconsiderându-se una din ele.

Aşa spre exemplu, prof. B.Negru subliniază că „suveranitatea naţională constă în dreptul

88

poporului de a hotărî necondiţionat în privinţa intereselor sale şi de a le promova şi realiza în

mod nestingherit”[225, p.89].

La rândul său, prof. Gh.Avornic menţionează că suveranitatea poporului reprezintă „o stare

legală, constituţională” şi, deseori, mai este numită şi naţională” [104, p.82]. După cum vedem,

autorul consideră aceste categorii sinonime, pe când „suveranitatea de stat” este examinată de el

aparte [104, p.82].

Prof. V.M. Ivanov, de asemenea, examinează separat aceste trei categorii, dezvăluindu-le

conţinutul şi semnificaţia practică [347, p.118-136]. Prof. V.Popa, examinând aceste concepţii,

intervine cu unele precizări [243, p.49-50].

Aceleaşi concepţii sunt împărtăşite şi în alte studii [94].

Situaţia este similară şi în doctrina politică şi juridică din România. Spre exemplu, prof.

N.Popa examinează doar „suveranitatea de stat” prin manifestarea „internă” şi „externă” [241,

p.62].

În schimb, prof. I. Deleanu examinează toate trei concepţii privind suveranitatea, elucidând

atât „avantajele”, cât şi „dezavantajele” „suveranităţii poporului” şi ale „suveranităţii naţionale”,

aducând şi „criticile” suveranităţii de stat” [152, p.48-55].

La fel şi prof. T.Drăganu împărtăşeşte coexistenţa acestor trei concepţii aducând

argumentele de rigoare [157, p.208-212]. La rândul său, prof. G.Vrabie propune chiar unele

soluţii de „împăcare” între aceste concepţii” [280, p.74-90].

Examinând această temă, prof. I.Muraru subliniază că, „deoarece suveranitatea este o

trăsătură generală a puterii de stat, nu se poate vorbi de un titular al suveranităţii decât în măsura

în care nu punem semnul egalităţii între puterea de stat şi suveranitate în virtutea faptului că în

societatea în care puterea de stat aparţine real întregului popor (naţiunii) suveranitatea poporului

sau suveranitatea naţională se identifică cu suveranitatea de stat” [213, p.161].

Şi în doctrina rusă predomină concepţia potrivit căreia suveranitatea se atribuie numai

„statului şi poporului”, fiind considerată „calitatea poporului sau a statului” [352, p.172-173].

3.2. Aspecte teoretice şi practice ale conceptului „suveranitate”

În paragraful precedent am constatat că, în mod general, s-au conturat şi cristalizat trei

concepţii privind suveranitatea: 1) „suveranitatea poporului”; 2) „suveranitatea naţională” şi 3)

„suveranitatea de stat”. În cele ce urmează vom examina aceste concepţii în esenţa lor.

A. Teoria „suveranităţii poporului”

Această teorie este fondată pe ideea universalismului cetăţenilor şi a fost definitivată de J.J.

89

Rousseau, aşa cum am arătat, în celebra sa lucrare „Contractul social sau principiile dreptului

public” (în literatură este des întâlnită într-o formă prescurtată – „Contractul social”). Prin

încheierea contractului social, care stă la baza statului, se urmăreşte asigurarea libertăţii ce poate

fi asigurată numai de voinţa generală, astfel atribuind poporului suveranitatea.

Poporul este privit de autor din punct de vedere juridic ca „o entitate concretă, un ansamblu

de indivizi care locuiesc pe un teritoriu determinat, asociaţi în stat” [252, p.102-103]. Dat fiind

că toţi cei care alcătuiesc poporul sunt egali în drepturi, şi suveranitatea trebuie împărţită în

„cote-părţi” egale tuturor, astfel încât fiecare să devină deţinătorul unei „parcele” din

suveranitate, care trebuie exercitată de toţi în ansamblu, ea constituind suma voinţelor tuturor.

„Suveranitatea, care este exercitarea voinţei generale, nu poate fi înstrăinată, căci voinţa nu se

poate transmite, ea fiind, pentru aceleaşi motive, atât inalienabilă, cât şi indivizibil ă” [ibidem,

p.101].

Cu toate acestea, exerciţiul suveranităţii nu împiedică, în mod necesar, constituirea de

instituţii reprezentative, extinzându-i-se posibilitatea de a fi exprimată în cadrul procedurilor

democraţiei directe sau semidirecte. Dacă asemenea instituţii sunt „totuşi constituite pe calea

exercitării dreptului cetăţenilor de a alege ca deţinători ai „cotelor-părţi” de suveranitate, cei aleşi

sunt strict şi direct legaţi de alegătorii lor” [ibidem, p.104]. În aceste condiţii, suveranitatea „nu

se poate manifesta decât prin voinţa celor care o deţin, reprezentanţii acestora fiind „simpli

mandatari”, urmând să facă cunoscută voinţa imperativă a reprezentanţilor” [152, p.49].

Aşadar, teoria „suveranităţii poporului” implică mandatul „imperativ”, din care, după

părerea prof. I.Deleanu, rezultă următoarele consecinţe: a) Exprimarea suveranităţii, prin voinţa

poporului, reclamă acordul unanim sau controlul majoritar al celor ce-l alcătuiesc, ceea ce

echivalează cu „absolutismul democratic”; b) Întrucât poporul este titularul suveranităţii, iar

suveranitatea nu poate fi alienată, democraţia trebuie să se realizeze direct; c) Legea fiind

expresia „voinţei generale”, iar guvernanţii neavând decât statutul de commis, supremaţia

legislativului asupra executivului este indubitabilă; d) Întrucât fiecare individ posedă o „cotă”

din suveranitate, logic, sufragiul nu poate fi decât universal; e) Exprimarea voinţei fiecărui

individ, prin sufragiu, constituie un drept fundamental; f) Mandatul conferit celor aleşi nu poate

fi decât imperativ, asociat cu dreptul de revocare a aleşilor; g) Forma de guvernământ este

necesarmente republicană [152, p.50].

Totodată, în opinia savantului, mandatul imperativ atrage după sine şi unele inconveniente:

a) Mandatarul nu exprimă propria voinţă, ci voinţa celor care l-au mandatat (corpul electoral

dintr-o circumscripţie); Conduita lui în adunarea deputaţilor nu poate fi alta decât aceea care

i-a fost prescrisă expres de către mandanţi;

90

b) Deputatul trebuie să raporteze periodic alegătorilor săi asupra modului în care îşi exercită

mandatul;

c) Aceştia, ca, în general, orice mandant, îi pot retrage oricând mandatul pe motiv că mandatarul

nu a respectat prescripţiile date sau pentru că le-a depăşit;

d) Titularul suveranităţii, poporul, poate, pe calea unui referendum, să modifice sau să anuleze

orice decizie a adunării reprezentative dacă aceasta nu corespunde voinţei sale [151, p.37].

Aceste inconveniente, în viziunea prof. V.Popa, au cel puţin două neajunsuri în procesul de

exercitare a suveranităţii, şi anume: „imposibilitatea deputatului de a reprezenta interesele

generale, el fiind constrâns să acţioneze în limitele intereselor unei anumite circumscripţii

electorale; îngrădirea libertăţii de acţiune a deputatului, el fiind cu totul subordonat voinţei

alegătorilor săi” [242, p.13].

Observăm că, în teoria „suveranităţii poporului”, suveranitatea are două trăsături

indispensabile: „inalienabilitatea” şi „indivizibilitatea”. Iar purtătorul suveranităţii – poporul −

este privit ca o entitate concretă ce ne duce la mandatul imperativ în exerciţiul suveranităţii,

adică suveranitatea este personalizată.

B. Teoria „suveranităţii naţionale”

Autorul teoriei „suveranităţii naţionale” este Ch.Montesquieu, care susţine ideea că

suveranitatea aparţine poporului. Dar poporul este conceput de către autor „ca o entitate

colectivă şi abstractă, numită „Naţiune”, ca o personalitate distinctă de indivizii care o compun

[211, p.13]. Şi în contextul acestei teorii suveranitatea este „inalienabilă” şi „imprescriptibilă”,

dar nu este legată organic de deţinătorul ei – poporul şi, respectiv, nu se împarte în „cote-părţi”

egale fiecărui cetăţean.

Aceste trăsături ale suveranităţii naţionale sunt explicit expuse de către prof. T.Drăganu,

fiind împărtăşite şi de alţi constituţionalişti [242, p.47-48].

„Suveranitatea este inalienabilă în sensul că, Naţiunea nu poate, printr-un contract social

sau pact de supunere, să-şi înstrăineze definitiv şi irevocabil suveranitatea (s.n.) în profitul unei

sau mai multor persoane. O asemenea înstrăinare este de neconceput, întrucât voinţa generală

este organic legată de persoana-naţiune, astfel încât aceasta nu şi-o poate aliena, după cum un

individ nu poate să înstrăineze altuia voinţa sa.

Suveranitatea este imprescriptibilă, ceea ce înseamnă că „un uzurpator oricât de îndelungat

timp ar exercita suveranitatea nu devine titularul ei prin uzucapiune” [151, p.208].

Problema care se pune şi în cazul teoriei „suveranităţii naţionale” este aceeaşi ca şi la teoria

„suveranităţii poporului”, şi anume: modalitatea exerciţiului suveranităţii: fie direct, fie prin

reprezentanţi. Ambele teorii acceptă ideea delegării exerciţiului suveranităţii. Şi dacă teoria

91

„suveranităţii poporului” impune mandatul imperativ, apoi teoria „suveranităţii naţionale”, dat

fiind că nu divizează suveranitatea în „cote-părţi”, impune „mandatul reprezentativ”.

Aşa fiind lucrurile, „suveranitatea naţională” se caracterizează prin următoarele practici

avantajoase:

„a) reprezentanţa naţională în întregul ei devine mandatara naţiunii, întrucât suveranitatea este

una indivizibilă şi inalienabilă;

a) deciziile reprezentanţei nu trebuie ratificate de naţiune;

b) deputaţii, ca reprezentanţi ai întregii naţiuni, nu pot fi revocaţi de alegătorii lor, nici nu au

obligaţia de a da socoteală în faţa acestora;

c) deputatul nu are nevoie de instrucţiuni din partea corpului electoral, el procedând după intima

sa convingere;

d) demisia în alb a deputatului este nulă, chiar dacă a fost dată ca garanţie a bunei sale credinţe

în exercitarea mandatului” [151, p.50].

Totodată, nici teoria „suveranităţii naţionale” nu este lipsită de unele aspecte

dezavantajoase, cu implicaţii negative, afirmă prof. I.Deleanu, acestea fiind următoarele:

„a) excluderea oricărei subordonări juridice organizate a deputaţilor faţă de alegători;

b) posibilitatea deputatului de a aluneca spre arbitrar şi voluntarism;

c) transformarea corpului electoral doar într-un instrument de desemnare a deputaţilor şi nu în

unul de voinţă;

d) transformarea adunării reprezentative în depozitară exclusivă a suveranităţii naţionale, având

omnipotenţa de a decide în numele naţiunii, interpret infailibil al voinţei generale;

e) înlocuirea voinţei generale cu voinţa partidului sau a formaţiunii căreia îi aparţine deputatul

şi cu care se conformează în principiu” [ibidem].

Pe lângă această înţelegere a teoriei „suveranităţii naţionale”, unii autori utilizează

categoria şi sub aspect de dreptul poporului la autodeterminare. Aşa, spre exemplu, prof.

I.Muraru prin „suveranitate naţională” înţelege „dreptul la autodeterminare şi la dezvoltarea

independentă a fiecărei naţiuni care îi aparţine fie că posedă sau nu o organizare proprie de stat”

[207, p.118].

Aceeaşi idee o întâlnim şi la prof. V.M. Ivanov, potrivit căruia „suveranitatea naţională”

presupune „calitatea politico-juridică a fiecărei naţii, care, în virtutea unui şir de condiţii…,

benevol şi de sine stătător decide asupra autodeterminării sale…” [347, p.140].

Doctrinarii evidenţiază această trăsătură a „suveranităţii naţionale”, dar ea nu este una

singură şi suficientă de a caracteriza în complexitatea ei teoria „suveranităţii naţionale”. Aşa cum

am arătat deja, teoria „suveranităţii naţionale” este mai largă şi pune accentul pe „exerciţiul”

92

puterii suverane a poporului, a naţiunii.

Prezintă interes şi abordarea subiectului de către prof. V.Popa, care înţelege „suveranitatea

naţională” ca putere politică. Argumentarea concepţiei pleacă de la postulatul, conform căruia

„noţiunea de putere politică este folosită, deseori, prin sinonimie cu aceea de „putere de stat”

[242, p.54] şi dat fiind că „trăsăturile specifice puterii politice (de stat n.a.) sunt identice cu cele

ale suveranităţii naţionale, identitate asigurată de unicul titular al acestor categorii – poporul

(naţiunea)… putem afirma că suveranitatea naţională trebuie înţeleasă ca putere politică” [242,

p.56].

În ce ne priveşte, considerăm că „suveranitatea naţională” este într-adevăr unică,

indivizibilă, imprescriptibilă şi alienabilă, iar puterea politică (de stat) derivă de la „suveranitatea

naţională”, primeşte legitimitatea de la ea. Totodată, poporul, naţiunea nu „transmite puterea”

[242, p.56], deoarece ea este inalienabilă, ci doar deleagă exerciţiul ei.

În concluzie, putem menţiona că prin suveranitate naţională înţelegem dreptul inalienabil,

indivizibil şi imprescriptibil al poporului de a decide asupra propriei sorţi, de a stabili linia

politică a statului, de a alcătui organele statale şi, implicit, de a controla activitatea acestora şi, în

ultimă instanţă, dreptul de insurecţie [90, p.11], și constituie „veritabilul soclu pe care se sprijină

teoria statului de drept” și, în consecință, izvorul legitimității puterii de stat ca factor determinant

al societății umane contemporane [73, p.16].

3.3. Abordări teoretice şi practice de soluţionare a contradicţiilor dintre teoriile

„suveranitatea poporului” şi „suveranitatea naţională”

Conform doctrinei franceze, elementul principial distinct al celor două teorii:

„suveranitatea poporului” şi „suveranitatea naţională”, este „titularul suveranităţii”. În primul

caz, „poporul − ca o categorie concretă, iar în al doilea caz − naţiunea ca o categorie abstractă

care manifestă un interes general transcendent interesului particular” [293, p.187].

Acest lucru se explică prin faptul că sufragiul a devenit universal, ceea ce duce la dispariţia

deosebirilor dintre aceste două teorii.

Însă nu toţi savanţii în domeniu susţin această concepţie. Spre exemplu, prof. B.Chantebout

consideră că aceasta este „o eroare totală”. În opinia autorului, diferenţa dintre cele două teorii

constă în faptul că „suveranitatea naţională implică sistemul reprezentativ – care conduce

aproape inevitabil spre confiscarea puterii de către clasa politică, în timp ce suveranitatea

populară îl exclude în mod absolut” [298, p.100]. Arătând în acest context că suveranitatea

naţională constă în „a transfera puterea reală – dreptul de a exprima voinţa naţiunii şi de a

93

legifera în numele ei – unei elite foarte restrânse ca număr („à une très petite élite”) aleasă,

desigur, dar care nu va fi răspunzătoare pentru deciziile sale în faţa nimănui, asupra căreia nicio

presiune nu va fi admisă şi care va şti să concilieze voinţa populară pe care o reprezintă cu

interesele proprii clasei căreia îi aparţine” [292 , p.99].

Care atunci este soluţia realizării plenare a suveranităţii naţionale? Soluţia o găsim la prof.

G.Vrabie, potrivit căreia „încercându-se evitarea consecinţelor nedorite ale celor două concepţii,

constituantul român a preluat... „elemente” şi de la una şi de la alta. Astfel, suveranitatea este

naţională, dar ea nu poate fi „confiscată” de guvernanţi (nu ar trebui), pentru că aceştia sunt „în

serviciul poporului”... (art.68 din Constituţia Republicii Moldova) ... Conducerea se realizează

prin reprezentanţi, dar „suveranitatea naţională” se exercită „şi prin referendum” (art.2 din

Constituţie)”. Rolul alegătorilor nu se reduce la dreptul de a vota, aceştia fiind chemaţi pentru

a-şi exprima voinţa liberă, pe calea unor forme ale democraţiei directe, în cazurile prevăzute de

Constituţie” [279, p.11].

Neacceptând, în fond, concepţia mandatului imperativ, G.Vrabie este înclinată să accepte

„un sistem” de revocare a deputaţilor, instituţie necesară în situaţia în care aceştia dezamăgesc

complet electoratul când, de exemplu, rămân inactivi în Parlament, nu iau poziţie faţă de nicio

problemă ani în şir, nu au nimic de propus, nimic de obiectat, absentează repetat de la lucrări etc.

[279, p.11].

Principiul suveranităţii poporului astfel înţeles presupune, în viziunea prof. G.Vrabie,

următoarele trei exigenţe:

a) „Crearea unor forme organizaţionale etatice apte să exprime şi să traducă cât mai

fidel voinţa poporului” [ibidem]. În cazul dat, noţiunea de popor trebuie înţeleasă „atât în sens

larg, cât şi în sens restrâns – de totalitatea cetăţenilor care participă la exprimarea voinţei

naţionale – atunci când se face referire la acei cetăţeni ce pot alege sau şi la cei ce îndeplinesc

calităţile pentru a lua parte, de exemplu, la referendum. (Nu ar fi exclus, astfel, ca tinerii de 16-

18 ani să fie consultaţi într-o anumită problemă cu ocazia unui referendum). Este folosită în sens

larg când se face referire la scopul exercitării puterii, conducerea de stat trebuind să promoveze

şi să protejeze interesele tuturor cetăţenilor, capabili sau nu din punct de vedere juridic, şi nu

numai a celor cu drept de vot” [ibidem].

b) „Caracterul cu adevărat reprezentativ al autorităţilor etatice şi, pe cale de

consecinţă, creşterea fără precedent a importanţei dreptului de a alege, conştientizarea puternică

a electoratului în vederea acestui drept. Sigur, vorbim de „un drept” la vot şi nu de „o funcţie

socială” [170, p.199], „o obligaţie” (cum este, de exemplu, în Belgia, Grecia etc.). Dar

electoratul trebuie dinamizat. Fiecare poartă răspunderea pentru soarta cetăţii; treburile statului

94

nu trebuie lăsate numai în grija unei elite politice...”.

c) „Dacă izvorul ultim al puterii este poporul, atunci trebuie recunoscut acestuia dreptul

de a interveni pe căile democraţiei directe sau semidirecte în problemele-cheie ale ţării” [170,

p.13-14].

Împărtăşim aceste iniţiative, cei drept, asupra cărora urmează de mai lucrat, găsind formula

juridică de exprimare şi modalităţile de realizare.

C. Teoria „suveranităţii de stat”

După cum am arătat deja, primul care a utilizat sintagma „suveranitatea de stat” a fost

J.Bodin, care, la fel ca şi N.Machiavelli, a personalizat statul, echivalându-l cu principele [202,

p.81].

Odată cu cristalizarea teoriilor „suveranitatea poporului” şi „suveranitatea naţională”

capătă contururi tot mai pronunţate şi teoria „suveranitate de stat”, îndeosebi la începutul

sec.XX. Aşa, spre exemplu, în 1915, Constantiun Dissescu scria: „Suveranitatea este inerentă

oricărui stat, ea poate fi găsită în exerciţiu pretutindeni unde există o societate politică” [153,

p.315]. Pe parcurs, s-au conturat definiţii mai concrete privind „suveranitatea de stat”. De

exemplu, prof. I.Deleanu subliniază că, „suveranitatea reprezintă acea calitate a puterii de stat în

temeiul căreia această putere are vocaţia de a decide, fără nicio imixtiune, în toate treburile

interne şi externe, cu respectarea suveranităţii celorlalte state, precum şi a principiilor şi

celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional” [152, p.54].

O definiţie mai amplă o găsim la prof. G.Vrabie, în opinia căreia suveranitatea este „acea

calitate-trăsătură a puterii de stat de a fi supremă (s.n.) în raport cu orice altă putere socială

existentă în limitele sale teritoriale şi independentă (s.n.) faţă de puterea oricărui alt stat şi

organism internaţional, calitate exprimată în dreptul statului de a-şi stabili în mod liber, fără

nicio imixtiune din afară, scopul activităţii sale pe plan intern şi extern, sarcinile fundamentale

pe care le are de îndeplinit şi mijloacele necesare realizării lor, respectând suveranitatea altor

state şi normele dreptului internaţional” [279, p.70].

Şi în doctrina autohtonă găsim, la fel, diverse definiţii date „suveranităţii de stat”. Prof.

V.M. Ivanov menţionează că „suveranitatea de stat reprezintă în sine supremaţia (s.n.) puterii de

stat în interiorul statului şi independenţa (s.n.) de alte state în relaţiile internaţionale”[347, p.122-

123].

În viziunea prof. Gh.Avornic, suveranitatea de stat „desemnează caracterul puterii de stat

de a fi supremă (s.n.) în interiorul statului, de a nu recunoaşte nicio altă putere deasupra sa şi de

a fi independentă (s.a.) în exterior în raport cu alte state” [103,p.82].

Puţin sub alt aspect, prof. D.Baltag defineşte „suveranitatea de stat” ca o caracteristică

95

esenţială a statului, a puterii publice, exprimând faptul că puterea publică îşi extinde autoritatea

asupra unui anumit teritoriu şi populaţiei şi nu admite o altă autoritate să exercite atribuţiile

specifice puterii asupra aceluiaşi teritoriu şi populaţiei aflate pe el” [105, p.70].

În doctrina rusă predomină concepţia potrivit căreia „suveranitatea de stat” reprezintă „...

puterea supremă în raport cu alţii şi dreptul de a determina conţinutul, formele şi metodele de

realizare a puterii” [352, p.172-173] în exterior şi în interior.

Pentru început, vom preciza că „statul” este înţeles ca „organizare statală a puterii

poporului, chiar însăşi instituţionalizare a acestei puteri. Funcţia principală a statului (puterii de

stat) este de a exprima, promova şi realiza voinţa poporului sub formă de voinţă general-

obligatorie” [225, p.90].

Din succinta expunere a definiţiilor date „suveranităţii de stat”1 se identifică două

proprietăţi esenţiale ale conceptului respectiv, şi anume: a) supremaţia puterii de stat; b)

independenţa puterii de stat.

a. Supremaţia puterii de stat desemnează acea însuşire a acesteia de a fi superioară oricărei

alte puteri sociale existente într-o anumită ţară la un moment dat. Ea se concretizează în dreptul

statului de a adopta norme juridice, reguli obligatorii pentru toţi cetăţenii săi şi de a le asigura

aplicarea” [279, p.70].

În viziunea prof. V.M. Ivanov, „supremaţia constă în dreptul de a stabili în societate o

ordine unică, competenţele organelor de stat şi obşteşti, a înzestra cu drepturi şi obligaţii

persoanele publice şi cetăţenii” [347, p.123].

La rândul său, I.Deleanu utilizează trei sintagme diferite ca expresie: „supremaţia puterii”,

„suveranitatea internă” sau „suveranitatea de stat”, dar identice în conţinut, menţionând că ele

exprimă „dreptul puterii de stat de a decide, fără niciun fel de îngrădire din partea altor „puteri”

sociale, în toate problemele economico-sociale, politice şi juridice” [152, p.54].

Totodată, constituţionalistul subliniază că, pe plan intern, suveranitatea nu este absolută,

întrucât „autorităţile publice chemate să o exercite sunt limitate în prerogativele lor prin

Constituţie. Ea este limitată sau relativă, deoarece într-un regim politic autentic democratic,

puterea de stat nu poate face abstracţie – decât cu riscul anatemizării ei, de aspiraţiile şi deciziile

altor puteri sociale sau, pur şi simplu, de sistemul valorilor prefigurate prin diversele forme de

manifestare a indivizilor, în raporturile lor cu puterea” [152, p.54-55].

b. Independenţa puterii de stat, în viziunea prof. G.Vrabie, indică acea trăsătură a puterii

�Evident că şirul definiţiilor putea fi lărgit şi, pe bună dreptate, că nu este complet, şi nu din alte considerente decât din lipsă de spaţiu, pe de o parte, iar, pe de altă parte, scopul a fost de a identifica elementele definitorii ale sintagmei „suveranitate de stat”.

96

de stat „potrivit căreia statul îşi stabileşte singur, liber şi după propria sa apreciere, fără niciun

amestec al vreunui alt stat sau organizaţie mondială, politica sa internă sau externă” [ 274, p.72].

Şi de data aceasta prof. I.Deleanu utilizează tripla expresie „independenţa puterii” sau

„suveranitatea externă” sau „suveranitate între state”, toate exprimând plenitudinea şi

necondiţionarea aceloraşi prerogative pe plan extern” [152, p.55].

Prof. Gh.Avornic consideră această trăsătură, proprietate, ca pe „independenţa în ordinea

juridică internaţională, unde el (statul − s.n.) nu este limitat decât prin propriile sale

angajamente” [103, p.81-82].

Despre limitare vorbeşte şi prof. I.Deleanu, subliniind că şi pe plan extern „suveranitatea

nu este şi nu poate fi absolută, căci vremea statelor autarhice – în sens larg vorbind – a trecut

demult. Statul naţional este un element în „sistemul internaţional” şi ca atare el trebuie să accepte

toate servituţile ce revin, în mod necesar, „părţii” „într-un întreg” [152, p.55].

Pe bună dreptate, „suveranitatea nu este un cuvânt magic, o forţă ocultă şi miraculoasă, ea

exprimă dreptul statului de a-şi decide sieşi. Suveranitatea nu poate fi, însă, pretext de arbitrariu,

de voluntarism, de aroganţă sau de autoconsolare” [152, p.55].

În concluzie, considerăm că suveranitatea de stat, care îşi are legitimitatea în

suveranitatea naţională reprezintă acea proprietate a puterii de stat de a fi supremă în raport cu

alte puteri sociale existente în stat şi independentă de puterea oricărui alt stat sau organism

(organisme) internaţional în limitele principiilor şi normelor internaţionale unanim recunoscute

[90, p.18].

3.4. Corpul electoral – exponentul juridico-politic al suveranităţii naţionale

Pentru a-şi realiza suveranitatea naţională poporul se organizează din punct de vedere

juridic şi politic. Această organizare dă naştere la cinci structuri „corp electoral”, care tocmai şi

realizează suveranitatea în mod direct ori legitimează pentru alegeri organele reprezentative să

exercite suveranitatea naţională în condiţiile democraţiei reprezentative.

Organizarea politică şi juridic ă a poporului

În contextul temei noastre, într-o viziune poporul „reprezintă colectivitatea indivizilor care

au calitatea de cetăţeni şi, prin aceasta, aptitudinea de a participa la exprimarea voinţei naţionale”

[151, p.206]. Totodată, trebuie de menţionat că nu toţi cei care deţin calitatea de cetăţeni

participă la exprimarea voinţei generale. Pentru aceasta legea electorală a stabilit anumite criterii,

cerinţe. În această direcţie, pentru a exprima o „voinţă valabilă cetăţeanul trebuie să aibă: un

anume discernământ, aptitudine morală, vârstă”.

97

În acelaşi timp, în viziunea prof. I.Deleanu, „poporul, in corpore, obiectiv nu poate

participa într-un raport juridic concret, el fiind constrâns să se exprime doar printr-o secţiune a

lui şi în forme specifice (prin corpul electoral şi prin formele specifice ale democraţiei directe şi

ale democraţiei reprezentative). Cu alte cuvinte, pentru a se exprima, poporul trebuie să se

organizeze” [151, p.207].

Doctrina franceză abordează organizarea poporului din două perspective, şi anume: „una

juridică şi alta politică” [303, p.667]. Conform acestei teorii „organizarea juridică a poporului

are drept criterii cetăţenia din care, „în condiţiile legii, derivă dreptul de a alege reprezentaţii

poporului pentru a-i exprima voinţa şi dreptul de a fi ales ca asemenea reprezentant” [151,

p.207]. Pe când „organizarea politică a poporului se realizează prin partidele politice şi

organizaţiile social-politice, instituţii ale sistemului politic” [60,p.8]. Prin partid politic se

subînţelege, în general, „o formaţiune mai mult sau mai puţin durabilă care îşi propune să

cucerească, să conserve sau să influenţeze puterea, pe baza unui program ideologic – având la

fundamentul său o concepţie filosofică despre om şi societate – şi urmând o strategie proprie”

[151, p.207].

Dat fiind aceasta, textul Constituţiei oferă partidelor politice o reglementare aparte. Astfel,

în conformitate cu art.41 alin.(1) din Constituţia Republicii Moldova, „cetăţenii se pot asocia

liber în partide şi în alte organizaţii social-politice. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea

voinţei politice a cetăţenilor şi, în condiţiile legii, participă la alegeri”. În viziunea prof.

I.Deleanu, aceste prevederi constituţionale, au o întreită semnificaţie: „Ele consacră

constituţional pluripartidismul şi acţiunea partidelor în viaţa politică a societăţii; în linii generale,

stabilesc regimul juridic al partidelor; ele precizează, de asemenea, principalele funcţii ale

acestora” [151, 207].

Aşadar, în conformitate cu prima semnificaţie constituţională, pluripartidismul, regim

politic care cuprinde şi bipartidismul – contrar monopartidismului specific regimurilor totalitare

care personifică puterea, este sistemul care asigură coexistenţa şi diversitatea opiniilor politice.

Cu toate acestea, prof. I.Deleanu identifică câteva neajunsuri, „solubile însă: conducând, uneori,

la o prea accentuată diversitate, aceasta poate pune în pericol unitatea necesară realizării

interesului comun; multipartidismul determină – ca singură variantă de sufragiu – scrutinul de

listă; pluripartidismul favorizează sau chiar reclamă constituirea coaliţiilor; prin precaritatea

coabilităţilor se ajunge însă la instabilitatea guvernamentală” [151, p.208].

Regimul juridic al partidelor, ca a doua semnificaţie, în opinia aceluiaşi autor, poate fi

exprimat prin câteva elemente, ele fiind următoarele: „a) libertatea de constituire sau de formare,

ca expresie a libertăţii de asociere (a se vedea art.41 alin.(1) din Constituţie); b) libertatea

98

stabilirii programului, precum şi a strategiei ce trebuie urmată pentru îndeplinirea lui, prerogative

care derivă nu numai din esenţa dreptului de asociere, dar şi din libertatea de exprimare a

opiniilor politice (art.32 din Constituţie); c) partidele se constituie şi îşi desfăşoară activitatea

potrivit statutelor proprii, dar şi cu respectarea legii – cerinţă absolută a statului de drept şi, în

cele din urmă, a democraţiei; d) constituirea partidelor şi formularea programelor acestora

trebuie să se afle sub semnul principiului transparenţei. Sunt interzise asociaţiile de orice fel – cu

caracter secret (art.41 alin.(5) din Constituţie); e) prin scopurile sau prin activitatea lor, partidele

politice nu trebuie să militeze împotriva valorilor esenţiale ale statului şi ale democraţiei (art.41

alin.(4) din Constituţie)” [ibidem].

Şi, în sfârşit, cea de-a treia semnificaţie. Din multitudinea funcţiilor ce le revin partidelor

politice, doar câteva sunt definitorii, şi anume: ,,a) constituind un corp intermediar între popor şi

putere (s.n), ele contribuie la cristalizarea voinţei generale şi la valorizarea acesteia ca impuls

faţă de putere; b) ele tind la realizarea funcţiei de conducere a societăţii, prin cucerirea puterii şi

transformarea programelor politice în programul de guvernământ; c) partidele contribuie la

informarea şi educarea politică a cetăţenilor şi la formularea exigenţelor şi aprecierilor acestora

faţă de putere” [151, p.208-208].

Din cele expuse rezultă că voinţa generală naţională se exprimă nu de întreg poporul ţării,

ci doar de acea parte a lui care întruneşte criteriile strict determinate de Constituţie şi legi, cum ar

fi: a) cetăţenia; b) vârsta minimă de 18 ani; c) discernământul; d) aptitudinea modală, într-un

cuvânt − dreptul de vot. Aceasta este tocmai organizarea „juridică” a poporului. „Organizarea”

politică a poporului se materializează prin partidele politice şi organizaţiile social-politice în

limitele stabilite de legislaţie.

Unitatea organizării juridice şi politice a poporului dă naştere la o categorie juridică nouă –

„corp electoral”, în calitate de exponent al suveranităţii naţionale.

Pentru început vom menţiona că literatura de specialitate operează cu trei categorii:

a) „corp electoral”, b) „electorat” şi c) „corp social”.

Sintagma „corp electoral” este cunoscută doctrinei dreptului constituţional românesc încă

din anii ’50 ai secolului XX. Savanţii români Paul Negulescu şi Gheorghe Alexianu subliniau că

„atunci când lucrează corpul electoral, lucrează acţiunea” [227, p.437]. În viziunea prof.

I.Deleanu, „corpul electoral este o colectivitate de persoane fizice, din multitudinea celor care

alcătuiesc poporul, care, având calitatea de cetăţeni şi îndeplinind condiţiile de capacitate

juridică şi aptitudine morală, participă la exercitarea puterii” [151, p.209].

Potrivit lui Cristian Ionescu, din punctul de vedere al problematicii accesului poporului la

exercitarea puterii politice, „prin termenul de popor se subînţelege ansamblul indivizilor cărora

99

statul le recunoaşte calitatea de cetăţeni ai acestuia şi, în această calitate, aptitudinea de a

participa în anumite condiţii la diferite proceduri electorale prin care se exprimă voinţa

naţională” [186, p.314]. Astfel, autorul consideră că noţiunea de popor este circumscrisă noţiunii

de electorat sau corp electoral [319, p.631]. În doctrina franceză „corpul electoral mai poate fi

calificat ca „putere de sufragiu” [apud 284, p.596; 151, p.209].

La rândul său, prof. T.Drăganu subliniază că „noţiunea de electorat desemnează totalitatea

persoanelor fizice care, potrivit legislaţiei fiecărui stat, se bucură de dreptul de a vota, fie în

vederea desemnării sau revocării reprezentanţilor în organele alese ale statului, fie în cadrul

referendumului [158, p.20].

În acest context, savantul consideră că noţiunea de „corp electoral este mai puţin adecvată

decât „electoratul”. Aceasta pentru că „ea reflectă concepţia că ar putea exista o voinţă generală

a naţiunii, distinsă de cea a indivizilor care o compun” [158, p.239-240]. Mai mult ca atât, „odată

cu răspândirea practicii referendumurilor, atât noţiunea de electorat, cât şi cea de corp electoral

au devenit prea strâmte, ţinând seama de faptul că participarea cetăţenilor la consultările

populare poate avea un alt obiect decât alegerea unor organe ale statului (de exemplu, acceptarea

revizuirii constituţiei)” [168, p.21].

În viziunea prof. V.Popa, „corpul electoral este acea parte de membri care deţin calitatea

de cetăţeni ai statului … şi care prin alegeri desemnează organul reprezentativ, dar el nu este

reprezentat ca corp electoral”.

Prof. I.Guceac utilizează expresia „corp social”. Astfel doctrinarul subliniază că „organul

de manifestare a suveranităţii naţionale este voinţa generală a corpului social (s.n.), care

alcătuieşte condiţia juridică de existenţă a statului cu denumirea de popor” [171, p.12].

Considerăm că sintagma „corp social” este destul de largă şi poate include diverse grupări de

oameni, fără a identifica un criteriu ştiinţific pentru deosebirile dintre diferite „corpuri sociale”,

pe când sintagma „corp electoral” are în calitate de criteriu definitoriu următoarele: a) cetăţenia;

b) dreptul de vot; c) aptitudinea morală şi capacitate juridică.

În ce ne priveşte, considerăm aceste categorii identice, fapt pentru care vom opera cu

noţiunea „corp electoral”. Corpul electoral, fiind o putere politică autentică, exercitându-şi

puterea prin mijloacele democraţiei semidirecte, „este acela care constituie cele mai importante

instituţii ale democraţiei reprezentative, în primul rând Parlamentul” [151, p.209], dar şi care

decide soluţia problemelor supuse referendumului, vom adăuga.

Corpul electoral fiind constituit din toţi cetăţenii Republicii Moldova cu drept de vot sunt

organizat la alegerile parlamentare într-o singură circumscripţie electorală. Însă, pornind de la

dezideratul democraţiei, conform căruia în organul reprezentativ suprem al statului –

100

Parlamentul – trebuie să fie reprezentate „atât teritoriul, cât şi populaţia [180, p.465]”,

considerăm oportun a organiza „corpul electoral” al Republicii Moldova pe circumscripţii

electorale [66, p.9].

3.5. Formele de exercitare a „suveranităţii naţionale” în cadrul legitimit ăţii puterii de stat

A. Referendumul – formă directă de exercitare a suveranităţii naţionale de către popor

Sediul juridic al materiei. Revenim din nou la art.2 alin.(1) din Constituţie, potrivit căruia

„Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct, în

formele stabilite de Constituţie”. Iar art.75 alin.(1) din Constituţie stabileşte că „cele mai

importante probleme ale societăţii şi ale statului sunt supuse referendumului”.

Precizarea acestei prevederi o găsim în art.142 alin.(1) din Codul electoral, conform căruia

„referendumul republican se desfăşoară în scopul exercitării puterii poporului şi participării lui

nemijlocite la conducerea şi administrarea treburilor de stat” [8, art.667].

Etimologic, termenul „referendum” provine de la latinescul ad referendum – a fi supus

adunării, ceea ce „exprimă în condiţiile democraţiei directe procedura prin care conducerea unei

ţări se adresează poporului, fără intermediari, pentru a-l consulta în problemele majore” [358,

p.209]. Iar într-o formulă mai simplă, referendumul este „şi o formă de arbitraj popular” [151,

p.214].

În dreptul elveţian, referendumul se aplică dacă „delegaţii cantoanelor nu aveau

instrucţiuni cum să procedeze în unele cazuri, ei nu adoptau decizii la nivelul Adunării federale,

ci votau ad referendum, adică rezervau alegătorilor dreptul de a se pronunţa liber şi definitiv”

[243, p.142]. Dezvoltând această practică, Iancu Gheorghe subliniază că „referendumul

reprezintă garanţia că Parlamentul, în activitatea sa, nu se îndepărtează de la împuternicirile care

rezultă din Constituţie” [180, p.465]. Doctrinarul V.Popa concepe referendumul în „sens larg” şi

în „sens îngust”.

În sens larg, referendumul este conceput „ca un apel către electorat în o problemă de ordin

legislativ sau administrativ, dacă el emană de la un organ reprezentativ” [243, p.142]. În sens

îngust, referendumul este un element al democraţiei semidirecte (s.n.). Cuvântul „semi” denotă

că poporul nu poate interveni (exercita suveranitatea) direct în toate problemele, ci numai în

unele din ele şi prin metode specifice (iniţiativă legislativă, veto, referendum) [243, p.143].

În viziunea noastră, în această frază autorul se contrazice, dat fiind că, pe bună dreptate,

poporul exercită direct suveranitatea „în unele” probleme şi „prin metode specifice” (iniţiativă

legislativă, veto, referendum (s.n.)). Deci, referendumul este forma directă de exercitare a

101

suveranităţii naţionale şi nicidecum un „element al democraţiei semidirecte” [66, p.9].

În opinia lui T.Cârnaţ, referendumul este „o formă a democraţiei directe, prin care se

realizează suveranitatea poporului în cele mai importante probleme de interes naţional şi social,

având drept scop soluţionarea acestora, precum şi consultarea cetăţenilor în problemele locale de

interes deosebit şi revocarea primarului satului (comunei), sectorului, oraşului (municipiului)”

[117, p.334].

Totodată, autorul formulează câteva criterii ce permit a delimita „alegerile” de

„referendum”, printre care menţionăm:

1. Obiectul de exprimare a voinţei alegătorilor: a) la alegeri obiectul îl constituie candidatul sau

lista de candidaţi în organul reprezentativ al statului; b) la referendum sunt supuse probleme

concrete formulate fie în proiecte legislative, fie în concepţii.

De regulă, referendumului republican se supun: textul Constituţiei; proiecte de legi;

alegerea formei de guvernământ etc., precum şi modificări ale Constituţiei ce ţin de caracterul

suveran, independent şi unitar al statului, neutralitatea permanentă a statului (art.75 alin.(2) din

Constituţie);

2. Referendumul se petrece în baza sistemului electoral majoritar, iar alegerile fie prin sistemul

electoral majoritar, fie prin sistemul reprezentării proporţionale;

3. Aspectul organizatoric atât la referendum, cât şi la alegeri este acelaşi, cu excepţia că la

referendum nu se constituie circumscripţii electorale [117, p.334].

Întru confirmarea acestei idei vom mai adăuga încă un criteriu, şi anume − acel al

„ finalităţii ”: a) Hotărârile adoptate potrivit rezultatelor referendumului republican au putere

juridică supremă (art.75 alin.(2) din Constituţie) au efect juridic direct nemijlocit; b) Alegerile

legitimează mandatul deputaţilor, după care ei îşi încep activitatea întru realizarea funcţiilor

organului reprezentativ.

În calitate de asemănări între referendum şi alegeri putem menţiona:

1. Atât referendumul (art.142 alin.(2) din Codul Electoral, cât şi alegerile (art.38 alin.(1)

din Constituţie) se efectuează prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat;

2. Totodată, atât rezultatele referendumului, cât şi ale alegerilor urmează a fi confirmate de

către Curtea Constituţională (art.135 alin.(1) lit.d) şi e) din Constituţie).

Sintetizând definiţiile date categoriei referendum, observăm că numai referendumul

republican este forma directă de exercitare a suveranităţii naţionale, dat fiind că rezultatele lui

vizează interesele întregii societăţi. Pe când referendumul local vizează doar interesul localităţii

şi al comunităţii respective.

Ce ne priveşte, considerăm că referendumul este forma de realizare directă a suveranităţii

102

naţionale de către popor în procesul soluţionării celor mai importante probleme ale societăţii şi

ale statului, atribuind deciziilor adoptate forţă juridică supremă [66, p.10].

B. Alegerile – instrument juridic de legitimitate a exercitării suveranităţii naţionale prin

organe reprezentative

Sistemele constituţionale contemporane unanim recunosc poporul ca fiind unicul titular şi

deţinător al suveranităţii, care exercită suveranitatea naţională „în mod direct şi prin organele

sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie (art.2 alin.(1) din Constituţia Republicii

Moldova)”.

Din aceste prevederi constituţionale rezultă că la baza democraţiei sunt aşezate „două

reguli fundamentale: reprezentativitatea – care implică eligibilitatea şi participarea directă.

Reprezentativitatea se asigură prin alegeri, iar participarea directă prin referendum” [151, p.210].

În acest context, prof. I.Guceac subliniază că „în cadrul democraţiei directe, cetăţenii

învestiţi cu dreptul de vot se pronunţă nemijlocit şi direct asupra tuturor actelor de suveranitate.

În sistemul democraţiei reprezentative, cetăţenii învestiţi cu acest drept aleg reprezentanţii care

exercită în numele poporului suveranitatea” [170, p.160].

Aşadar, vom examina prima regulă, şi anume: reprezentativitatea care implică votul şi

eligibilitatea. În conformitate cu art.61 alin.(1) din Constituţia Republicii Moldova, „Parlamentul

este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”. În aceleaşi condiţii sunt aleşi

primarii satelor, comunelor, oraşelor, municipiului, precum şi consiliile locale de gradul unu şi

doi, cu toate că Constituţia direct nu reglementează această situaţie, ci doar face referinţă

(art.112, 113,) la Codul electoral [8].

Din această sumară prezentare a prevederilor legale evidenţiem o categorie, şi anume −

„alegerile”. În cele ce urmează vom încerca să stabilim esenţa şi semnificaţia juridică şi politică

a acestui termen.

Aşa, într-o opinie, alegerile reprezintă „o acţiune prin care cetăţenii selectează şi

desemnează prin vot, în conformitate cu anumite proceduri, persoanele care urmează să facă

parte din organele de conducere ale unui stat, unitate teritorial-administrativă sau ale unei

organizaţii sau partid politic, sau un organ colegial” [358, p.21].

Doctrina franceză defineşte alegerile în două sensuri: în sens larg şi sens restrâns. În sens larg,

alegerile reprezintă „manifestări de voinţă, ajunse la un consens, pentru a alege reprezentanţii”. În

sens restrâns, alegerile reprezintă „un act juridic prin al cărui intermediu alegătorii, învestiţi cu

dreptul de vot în baza unor reglementări normative, selectează prin vot individual un candidat sau un

grup de candidaţi în organul în care îi va reprezenta o perioadă de timp” [317, p.397].

Totodată, doctrina franceză atribuie alegerilor parlamentare caracterul de competitivitate,

103

potrivit căruia „… cetăţenii aleg dintre mai mulţi candidaţi …, ceea ce constituie „piatra

unghiulară a democraţiei liberale”” [303, p.83].

În viziunea prof. V.Popa, alegerile „constituie un instrument juridic obişnuit graţie căruia

poporul îşi exercită suveranitatea” [243, p.156]. Abordând această problemă în lucrarea sa

„Drept parlamentar”, prof. V.Popa face distincţie din punct de vedere juridic între noţiunile

alegere şi „ votare”. Astfel, în opinia lui, prin alegere „trebuie de înţeles un complex întreg de

măsuri, reglementate prin lege, necesare pentru organizarea şi desfăşurarea alegerii unui organ

reprezentativ”, iar prin votare – „mecanismul nemijlocit prin care alegătorii individual îşi

exprimă opinia, selectând, alegând pe cineva dintre mai mulţi” [242, p.68].

În viziunea aceluiaşi autor, alegerile „în sens restrâns, se reduc la selectarea uneia sau a

mai multor persoane care vor intra în componenţa organului reprezentativ” [242, p.68].

În sens larg, alegerile au un caracter multifuncţional:

a) permit electoratului prin intermediul votului universal, secret şi liber exprimat să-şi exercite

dreptul de a participa la guvernare, la administrarea intereselor publice, fie direct, fie prin

intermediul reprezentanţilor aleşi;

b) conferă legitimitate sistemului politic, sistemului guvernamental, partidului sau partidelor de

guvernământ;

c) selectează un lider, o autoritate de guvernare, de administrare, pentru colectivitatea

naţională;

d) fiind multiple manifestări de voinţă în ansamblu, constituie un act colectiv în urma căruia se

aprobă o echipă;

e) permit electoratului să participe nemijlocit la viaţa social-politică a societăţii, prin votarea

programelor electorale ale candidaţilor, ale formaţiunilor politice. Votând candidaţii,

electoratul tacit acceptă programul;

f) permit electoratului să-şi expună opinia referitor la activitatea formaţiunilor politice aflate

la putere şi la direcţiile de activitate în perspectivă;

g) confirmă sau infirmă activitatea celor aleşi, dându-le mandat de acţiune sau înlocuindu-i cu

alţii [242, p.68-69].

În dependenţă de calitatea selecţiei reprezentanţilor în organul reprezentativ, se creează şi o

răspundere morală a electoratului pentru această selecţie [242, p.69].

În viziunea noastră, indiferent de calitatea selecţiei finale, electoratul poartă din plin

răspundere morală, dar fiind că el a făcut această selecţie.

În viziunea prof. I.Guceac, alegerile „ca instrument de formare a organelor puterii publice,

se caracterizează prin următoarele trăsături:

104

1. Alegerile legitimează puterea „…nu există guvernanţi legitimi, împuterniciţi cu forţa de a

comanda, decât cei ieşiţi din alegeri libere şi democratice” [315, p.6].

„… Alegerile reprezintă principala formă de participare politică a cetăţenilor, iar în ochii

conştiinţei colective ele sunt criteriul principal al democraţiei politice”.

2. Alegerile constituie barometrul vieţii politice. Rezultatele alegerilor reflectă măsura de

influenţa a acestor forţe politice şi aspiraţiile alegătorilor.

3. Alegerile sunt un instrument de selectare a guvernanţilor [169, p.196; 169, p.14-20].

Aşadar, votul cetăţenilor este „instrumentul juridic pentru învestirea cu prerogative legale a

celor ce alcătuiesc unele dintre autorităţile publice” [151, p.211].

În viziunea noastră, votul cetăţenilor şi numai el legitimează atât constituirea autorităţilor

publice, cât şi legitimitatea actelor emise de către ele.

Votul. Dobândirea şi exercitarea dreptului de vot sunt condiţionate de îndeplinirea

„cumulativă a câtorva exigenţe, unele obiective, altele subiective: a) Titularul dreptului trebuie

să aibă calitatea de cetăţean, întrucât, legitim, numai cetăţenii pot participa la exercitarea

puterii... pe calea sufragiului. Este o cerinţă care derivă din suveranitatea puterii de stat; b)

Persoana trebuie să aibă „capacitate electorală” sau, cum i se mai spune, „capacitate politică”,

adică, prin vârsta sa biologică, care devine „vârsta electorală”, să aibă discernământul necesar

pentru a aprecia semnificaţia manifestării de voinţă prin sufragiu...; c) Persoana trebuie să aibă

aptitudine morală, adică să nu fi fost condamnată prin hotărâre judecătorească definitivă la

pierderea drepturilor electorale. N-ar fi admisibil ca o persoană să participe la formarea voinţei

generale pe care ea însăşi nu o respectă. Dar, tocmai pentru că sancţionarea inaptitudinii morale

afectează universalitatea votului, aceasta nu trebuie să aibă implicaţii discriminatorii de ordin

social sau partizan” [151, p.21-212].

Eligibilitatea. Dreptul de a fi ales se realizează în aceleaşi condiţii ca şi dreptul de a alege.

Totuşi, legea electorală stabileşte câteva condiţii în plus, şi anume: „a) Candidatul trebuie să aibă

numai cetăţenia statului în organele căruia este ales...; b) Candidatului să nu-i fi fost interzisă

asocierea în partidele politice...; c) Candidatul să aibă domiciliul în ţară...; d) Candidatul să fi

împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, o vârsta mai înaintată decât 18 ani...” [151, p.212-213].

Examinând problema eligibilităţii, prof. T.Drăganu menţionează că, dat fiind că toate

organele eligibile „sunt implicate într-un fel sau altul în exercitarea unor atribute ale puterii de

stat, este firesc să se prevadă că o persoană, pentru a fi eligibilă în aceste organe, trebuie să

îndeplinească, în primul rând, toate condiţiile cerute pentru electorat. În consecinţă, eligibilitatea

este subordonată condiţiilor minime cerute de lege în ce priveşte cetăţenia, aptitudinea

intelectuală şi cea morală” [156, p.32].

105

Prof. T.Drăganu utilizează şi noţiunea „ineligibilitate”, adică situaţiile ce nu-i permit

persoanei să fie aleasă în organul reprezentativ. Ceea ce caracterizează „ineligibilit ăţile” este

faptul că „ele afectează însăşi capacitatea unei persoane de a se bucura de dreptul de a fi aleasă

într-un organ al statului...; noţiunea de ineligibilitate este rezervată pentru a desemna acele

situaţii, în care o persoană este lipsită de capacitatea de folosinţă a dreptului de a fi aleasă, iar

toate celelalte ipoteze în care o persoană are această capacitate de folosinţă a dreptului de a fi

aleasă, dar nu o poate pune în valoare decât îndeplinind anumite acţiuni depinzând de voinţa sa

(cum este demisia din funcţia publică deţinută în momentul alegerii), să fie cuprinse în categoria

incompatibilităţilor” [156, p.36].

În literatura de specialitate, prin „incompatibilitate parlamentară” se înţelege „interdicţia

adresată parlamentarilor de a cumula mandatul legislativ cu o anumită funcţie publică sau

îndeletnicire, cu excepţia activităţii ştiinţifice şi didactice” [156, p.36].

Acceptând această definiţie, prof. T.Drăganu subliniază că „ceea ce deosebeşte

incompatibilitatea de ineligibilitate este, prin urmare, faptul că ineligibilitatea operează înainte

de alegerea în parlament a unei persoane, fiind un impediment pentru ca aceasta să fie supusă

votului, în timp ce incompatibilitatea nu este operată decât ulterior alegerii” [158, p.36-37.

Adică, o persoană incompatibilă va fi aleasă în cazul în care întruneşte majoritatea de voturi

necesară, dar va putea exercita mandatul numai cu condiţia să renunţe la funcţia publică ori la

altă îndeletnicire.

La rândul său, „ineligibilitatea” se divide în: a) ineligibilitate absolută şi b) ineligibilitate

relativă. Dacă ineligibilitatea absolută este „inerentă persoanei candidatului în alegeri şi nu

poate fi remediată printr-un act depinzând exclusiv de voinţa acestuia, apoi ineligibilitatea

relativă poate fi remediată printr-un asemenea act” [156, p.37].

În realitate însă, subliniază prof. T.Drăganu, „aşa-zisa ineligibilitate relativă nu este o

formă de ineligibilitate, ci de incompatibilitate. Aceasta pentru că, spre deosebire de

ineligibilitatea absolută, care lipseşte o persoană de capacitatea de folosinţă a dreptului de a fi

votat (s.n), (aşa cum rezultă din faptul că prezenţa tutorelui la alegere alături de minor nu-i

atribuie acestuia calitatea de alegător), ineligibilitatea relativă afectează numai capacitatea de

exerciţiu a dreptului de a fi ales (s.n.). În cazul ineligibilităţii relative, cetăţeanul respectiv îşi

păstrează dreptul de a fi ales, dar nu poate să-l exercite atâta vreme cât nu recurge la un anumit

act care depinde de voinţa lui, iar nu de o împrejurare inerentă persoanei sale (de exemplu,

alienaţia mintală). Prin urmare, între ipoteza persoanei care nu poate candida întrucât exercită o

anumită funcţie publică sau o îndeletnicire şi cea a persoanei care, fiind aleasă, nu-şi poate

exercita mandatul decât dacă renunţă la o asemenea funcţie sau îndeletnicire, nu există nicio

106

deosebire de natură juridicăşi, de aceea, ele trebuie încadrate în aceeaşi categorie juridică, a

incompatibilităţilor” [156, p.37].

3.6. Fracţiunile parlamentare – reflecţie legitimă a voinţei corpului electoral

A. Evoluţia şi consolidarea fracţiunilor parlamentare

Fracţiunile parlamentare au apărut în timpul evoluţiei parlamentarismului, odată cu apariţia

partidelor politice sau grupărilor politice la etapa timpurie. Partidele, luate ca simple asocieri de

interese care aspirau să împărtăşească beneficiile puterii, având uneori şi o coloratură ideologică,

au existat din toate timpurile, începând cu Albaştrii şi cu Verzii din Bizanţ, cu ghelfii şi

ghibelinii din Italia medievală, cu „capetele rotunde” şi „cavalerii”, sau aşa-numiţii „whigs” şi

„tories” din Anglia sec. XVI şi XVIII ori cu „bonetele” şi „pălăriile” din Suedia veacului al

XVIII-lea. Ele erau însă diferite atât calitativ, cât şi cantitativ de partidele din secolul al XIX-lea,

ca şi de partidele de masă moderne din sistemele parlamentare contemporane [187, p.36].

Precum menţiona juristul francez Joseph Barthelemy, „partidele sunt resortul esenţial şi

principal al regimului parlamentar şi fără partide nu există un regim parlamentar” [180, p.365].

Ele mereu au urmărit în lupta electorală scopul de a trimite cât mai mulţi reprezentanţi în

parlament. Prezenţa reprezentanţilor partidelor politice în Parlament se manifestă prin formarea

de grupuri politice care reunesc parlamentari ai aceluiaşi partid sau fiind adepţii aceloraşi idei.

La faza incipientă, primele fracţiuni parlamentare ce au apărut în viaţa parlamentară

românească din principatele Moldova şi Muntenia au fost grupurile politice liberal şi

conservator, care reflectau în general interesele claselor dominante, burghezia şi moşierimea, dar

într-o anumită măsură şi pe cele ale maselor populare [190, p.13]. Aceste grupuri politice au

apărut după constituirea Adunărilor ad-hoc în conformitate cu art.24 al Tratatului de la Paris din

18/30 martie 1856 în Moldova şi Muntenia, alcătuite din reprezentanţi ai tuturor categoriilor

sociale. De menţionat că cele două Adunări elective de la Iaşi şi Bucureşti, având o configuraţie

politică şi ideologică diferită – în Moldova majoritatea era deţinută de liberali, în timp ce în

Muntenia majoritatea o deţineau conservatorii – au ajuns la un consens în privinţa desemnării

puterii executive. Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie şi 24 ianuarie 1859,

liberalii şi conservatorii au realizat primul consens naţional din viaţa parlamentară românească,

soldându-se cu Unirea Principatelor Române şi întemeierea României moderne.

Epoca de după Unire se caracterizează prin prezenţa unor grupări politice în cadrul celor

două mari curente ale vremii, liberal şi conservator. În Muntenia, în cadrul curentului liberal

radicalii sau „roşii”, principalii reprezentanţi ai burgheziei aflate în prim proces de formare,

107

constituiau gruparea politică cea mai avansată şi, în acelaşi timp, cea mai închegată din punct de

vedere organizatoric. Aflaţi sub conducerea lui I.C.Brătianu, C.A. Rosetti şi a fraţilor Goleşti, ei

militau pentru dezvoltarea instituţiilor parlamentare şi liberale. Obiectivul principal pe care-l

urmăreau pe plan instituţional politic era instaurarea unui sistem reprezentativ asemănător celui

belgian, considerat în acel timp unul dintre cele mai avansate, capabil să asigure maxim de

ordine şi libertate [190, p.100].

Datorită ponderii pe care o deţineau în corpurile legiuitoare, forţa politică dominantă a

societăţii româneşti de după Unire o constituiau însă conservatorii sau „albii”, reprezentanţi ai

intereselor marii moşierimi. Fără a constitui o grupare politică închegată pe plan organizatoric,

conservatorii, în rândul cărora se remarcau o serie de personalităţi ca muntenii B.Catargiu, C.N.

Brăiloiu, Ap.Arsache, Dim.Ghica şi moldovenii Gr.M. Sturdza, L.Catargiu, P.Mavrogheni, A.C.

Moruzi, se caracterizau totuşi prin idei şi opţiuni general acceptate în privinţa modului de

organizare a statului naţional: „Apărarea şi integritatea marii proprietăţi constituia preocuparea

lor esenţială” [ibidem].

Promovând concepţii diferite în privinţa organizării sociale şi instituţional-politice a

statutului naţional, grupările liberale şi conservatoare s-au aflat de la început într-o aprigă luptă

atât în forul legislativ, cât şi în afara lui. Opoziţia de interese dintre elementele conservatoare şi

liberale nu îmbrăca totuşi forme categorice, ceea ce a făcut posibilă încheierea unor înţelegeri

parlamentare temporare ale celor două grupuri.

B. Definirea categoriei „fracţiune parlamentară”

Terminologii. Examinând acelaşi subiect, şi anume: organizarea deputaţilor în parlament,

în corespundere cu listele pe care au candidat la alegeri, literatura de specialitate utilizează

diferite expresii. În linii generale, în funcţie de practica constituţională a statelor, se utilizează

trei expresii: a) club de deputaţi (Marea Britanie, Austria şi Polonia); 2) grupuri parlamentare

(Franţa, România, Italia, Spania); 3) fracţiuni parlamentare (Germania – fraction; Republica

Moldova (din 1996, anterior „cluburi parlamentare”; Federaţia Rusă (фракция); Ucraina

(фракцiя)).

Respectiv şi definiţiile diferă de la doctrină la doctrină, de la autor la autor.

Atât legislaţia, cât şi doctrina Republicii Moldova utilizează sintagma „fracţiune

parlamentară”. Etimologic, termenul „fracţiune” provine din latinescul fractio, ceea ce semnifică

parte distinctă dintr-un întreg.

Termenul „fracţiune” a intrat mai târziu în uzul politic şi juridic, iar astăzi este utilizat atât

în „sens larg”, cât şi în sens restrâns.

Stricto sensu, fracţiunea reprezintă un grup format din reprezentanţii unui partid politic în

108

parlament [153, p.396], iar lato sensu – gruparea deputaţilor în parlament formată din

reprezentanţii unor partide, mişcări politice care adoptă în general aceeaşi poziţie politică, la

aceasta existând posibilitatea să adere şi deputaţii independenţi, care nu se supun disciplinei de

partid [154, p.122].

Reglementări legale ale fracţiunilor parlamentare

Dreptul deputaţilor la asociere în baza afiliaţiei de partid, în baza listelor electorale pe care

au candidat împreună este stipulat direct în constituţiile unor state. Spre exemplu, art.61 alin.(3)

din Constituţia României stabileşte că „Deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri

parlamentare, potrivit regulamentelor fiecărei Comisii” [365]. Pe când Constituţia Republicii

Moldova nu stipulează acest drept facultativ al deputaţilor, însă în schimb operează cu sintagma

„fracţiune parlamentară”, ridicându-i astfel rangul la nivel constituţional. Astfel, spre exemplu,

potrivit art.64 alin.(3) din Constituţie, „vicepreşedinţii (Parlamentului − n.a.) se aleg la

propunerea Preşedintelui Parlamentului, cu consultarea fracţiunilor parlamentare”[12]*, iar

conform art.83 alin.(1) din Constituţie, „în cazul imposibilităţii formării Guvernului sau al

blocării procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni, Preşedintele Republicii Moldova, după

consultarea fracţiunilor parlamentare, poate să dizolve Parlamentul”. Şi, în fine, dar nu în ultimul

rând, art.98 alin.(2) din Constituţie stipulează „După consultarea fracţiunilor parlamentare,

Preşedintele Republicii Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru”.

Indiferent care ar fi sintagma utilizată pentru a desemna asocierea deputaţilor în Parlament,

cert este, că „sistemul grupurilor parlamentare este compatibil numai cu principiul pluralismului

politic”, principiu stipulat şi în Constituţie. Aşa, potrivit art.1 alin.(3), „Republica Moldova este

un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera

dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic (s.n.) reprezintă valori supreme

şi sunt garantate” [152, p.261].

Această valoare este dezvoltată în art.5 din Constituţie, în conformitate cu care:

„(1) Democraţia în Republica Moldova se exercită în condiţiile pluralismului politic, care

este incompatibil cu dictatura şi cu totalitarismul.

(2) Nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului”.

Totodată, trebuie de remarcat o concepţie expusă în doctrina română, potrivit căreia „teoria

mandatului reprezentativ pare greu conciliabilă cu principiul pluralismului politic, precum şi cu

ideea constituirii grupurilor parlamentare” [93, p.15-20].

În acest context şi Gh.Iancu menţionează că „mandatul reprezentativ se opune ideii de grup

* În continuare în text „Constituţie”.

109

parlamentar, pentru că, aderând la un grup parlamentar, parlamentarii sunt obligaţi să se supună

directivelor partidului politic, căruia îi aparţine grupul în cauză” [186, p.477].

În acelaşi timp, activitatea partidelor politice şi a altor formaţiuni angajate în campania

electorală nu se încheie odată cu finalizarea alegerilor parlamentare ci „…continuă, în cadrul

Parlamentului, prin formarea „grupurilor parlamentare” sau a „grupurilor politice”, alcătuite de

regulă din parlamentari care aparţin aceleiaşi formaţiuni sau care subscriu aceluiaşi program ori

sunt adepţii aceloraşi idei” [152, p.261].

Doctrina constituţională privind definirea fracţiunilor parlamentare

Dacă Guvernul – organul executiv central al puterii executive, asigură realizarea politicii

interne şi externe a satului prin proiectele de legi înaintate Parlamentului spre adoptare, atunci

„fracţiunile parlamentare”, „grupurile parlamentare” promovează prin activitatea lor în

Parlament anumite concepţii şi opinii, pe care le-au susţinut în cadrul campaniei electorale. Într-

un cuvânt, „grupurile parlamentare asigură supleţea activităţii Parlamentului, precum şi

concentrarea diverselor tendinţe politice existente în cadrul acestuia” [152, p.261-262].

În acest context, constituţionalistul V.Popa menţionează, pe bună dreptate, că „interesul

fracţiunilor este de ordin politic, deoarece partidul care a câştigat locuri în Parlament încearcă să

promoveze politica ce ţine de programul său, precum şi promisiunile date alegătorilor în cadrul

campaniei electorale” [242, p.124]. Iar potrivit constituţionalistului I.Guceac, „existenţa

grupurilor parlamentare este determinată de prezenţa partidelor politice în sistemul politic al

societăţii, inclusiv de dreptul acestora de a-şi desemna şi promova reprezentanţii săi în alegerile

parlamentare. Ori, altfel spus, fără partide nu există nici regim parlamentar” [ibidem]. Din

această definiţie rezultă, în viziunea autorului, două criterii ce stau la baza constituirii fracţiunilor

parlamentare: 1) afinitatea politică – adică doar dintre membrii Parlamentului care au înaintat

propria listă de candidaturi în campania electorală pentru alegerile în Parlament şi 2) consensul

dintre deputaţii de orientare politică diferită, ceea ce ar însemna că, după alegeri, deputaţii de pe

diferite liste electorale pot constitui o singură fracţiune parlamentară, dar care nu are la bază un

program politic bine definit şi „aprobat” de electorat. Această a doua opţiune se încadrează în

conceptul politologului francez M.Duverger, potrivit căruia „afinitatea politică n-a fost însă

totdeauna criteriul decisiv pentru constituirea grupurilor parlamentare” [303, p.].

Într-o a doua opinie, expusă de I.Guceac, formal utilizând sintagma „grup parlamentar” şi

nu „fracţiune parlamentară”, grupurile parlamentare, ca formaţiuni interne ale Parlamentului,

„constituie organisme interne ale Parlamentului (ori ale camerelor în cazul parlamentelor

bicamerale), formate din parlamentari – reprezentanţi ai unor partide, mişcări politice şi care

adoptă, practic, aceeaşi poziţie politică” [170, p.335].

110

Aşadar, autorul împărtăşeşte, practic, aceeaşi opinie ca şi V.Popa şi M.Duverger, adică nu

afinitatea politică, apartenenţa la un partid anume constituie criteriul de formare a grupului, ci

„practic aceeaşi poziţie politică”. Dar ce urmează în cazul în care se schimbă, după cum arată

practica parlamentară, „poziţia politică”? Cel puţin urmează destrămarea „grupului parlamentar”

şi, ceea ce duce de la sine, la refigurarea organelor de lucru ale Parlamentului, inclusiv a

raportului „majoritate” parlamentară.

Într-o a treia opinie, „fracţiunile parlamentare constituie organisme interne ale

Parlamentului formate din parlamentari”[117, p.401]. Exponentul acesteia, T.Cârnaţ, nu indică în

definiţie nici un criteriu, cu excepţia celui de calitatea de parlamentar, deputat. Iar într-o a patra

opinie, expusă în doctrina constituţională autohtonă de V.Ermurachi, „Fracţiunile parlamentare

sunt asociaţii de deputaţi constituite pentru formarea organelor de lucru şi organizarea activităţii

Parlamentului” [346, p.224].

Acest autor califică „fracţiunile parlamentare” ca simple asociaţii constituite cu două

scopuri foarte clare: 1) formarea organelor de lucru ale Parlamentului şi 2) organizarea activităţii

Parlamentului. Aceste scopuri sunt clar determinate în art.4 alin.(1) din Regulamentul

Parlamentului Republicii Moldova, în conformitate cu care fracţiunile parlamentare se constituie

în vederea „formării organelor de lucru şi organizării activităţii Parlamentului”[54, art.237] *.

Acum vom face o analiză a doctrinei româneşti privitor la definirea „grupurilor

parlamentare”, printre altele − unica sintagmă utilizată în literatura de specialitate şi în textul

constituţional.

Aşa, într-o viziune, grupurile parlamentare „… reprezintă o structură organizatorică a

Camerei pe bază de afinitate” [130, p.118].

„Grupurile parlamentare … deşi nu au putere decizională, în cadrul lor se definesc poziţiile

ce vor fi confirmate sau infirmate în şedinţa respectivă, fie a Comisiei sau în şedinţa comună a

Camerelor… atât sub aspect politic, cât şi tehnic” [ibidem, p.118].

De aceea, ele reprezintă structuri organizatorice restrânse, cu caracter parţial, întrucât nu

cuprind decât o parte din membrii Comisiei, şi închise, întrucât reuniunile lor nu sunt de regulă

publice, în scopul pregătirii deciziilor ce urmează a fi adoptate de plenul Parlamentului [130,

p.118].

În opinia doctrinarului Joseph-Barthélerny, regimul parlamentar reprezintă în sine

„organizarea constituţională a luptei partidelor pentru cucerirea puterilor…[286, p.148].

Partidele sunt resortul esenţial şi principal al acestui regim; fără partide nu există regim

* În continuare - Regulamentul Parlamentului.

111

parlamentar” [284, p.64]. Or, întreaga activitate parlamentară „… exprimă confirmarea sau

colaborarea între partidele politice reprezentative în Camera respectivă” [186, p.630], într-un

cuvânt − în Parlament.

Grupurile parlamentare reprezintă o structură organizatorică a Parlamentului „pe bază de

afinitate politică. Ele constituie formaţiuni interne ale Camerei, rezultate din reuniunea

senatorilor şi a deputaţilor având aceeaşi concepţie politică sau concepţii înrudite, ce nu

constituie, însă, o asocierea în sensul juridic al termenului” [130, p.118], întrucât „reprezintă

fragmente ale unei autorităţi publice” [284, p.74].

„Sub aspectul rolului lor politic, grupurile parlamentare reprezintă transpunerea

aproximativă a partidelor politice în cadrul fiecărei Camere. Astfel, grupurile parlamentare

asigură legătura dintre acţiunea instituţională a Parlamentului şi cea partizană” [130, p.118].

Sub aspect juridic, nu este niciun raport între grup şi partid, chiar dacă prin intermediul său

partidul este reprezentat în Parlament, deoarece amândouă ţin de ordini juridice diferite. Chiar

„dacă statutul unui partid ar prevedea subordonarea grupului faţă de organele de conducere ale

acelui partid, aceasta nu are nicio semnificaţie juridică, constituind un mandat imperativ care,

potrivit art.66 alin.(2) din Constituţie, este nul” [130, p.119].

Nu mai puţin, însă, grupul asigură liantul necesar pentru ca activitatea parlamentarilor să

fie atât individualizată, fiecare fiind în exerciţiul propriului său mandat, cât şi colectivizată în

cadrul grupului.

Această din urmă trăsătură (activitatea parlamentară colectivizată (s.n)) se referă, pe de o

parte, la discuţiile pentru degajarea unui punct de vedere comun al membrilor grupului, a

coerenţei necesare unei acţiuni politice eficiente a membrilor săi şi a controlului politic al

activităţii lor, îndeosebi a disciplinei de vot, şi, pe de altă parte, la rolul regulamentar al

grupurilor parlamentare, când acestea acţionează fiecare ca o „entitate” [130, p.119].

Pentru realizarea legăturii dintre grup şi partid, un rol important îl are „uniunea personală”,

rezultând din prezenţa în grup a conducătorilor politici ai partidului şi din prezenţa în instanţele

de conducere, ale partidului a membrilor grupului [130, p.119].

Într-o altă opinie, grupurile parlamentare sunt „… structuri ce reprezintă spectrul politic al

parlamentarilor şi care au un rol fundamental în constituirea organelor de lucru, propunerile

nominale pentru funcţiile de preşedinte, vicepreşedinte, secretar şi chestor fiind în competenţa

lor” [279, p.99]. De data aceasta suntem în prezenţa unei definiţii descriptive care cuprinde

criteriul politic de constituire precum şi unele dintre competenţele grupurilor parlamentare, în

mod special de formare a organelor directorii ale Camerelor.

Potrivit constituţionalistului Gheorghe Iancu, „grupurile politice parlamentare sunt

112

organizaţii ale deputaţilor sau senatorilor reunite, datorită” afinităţii lor politice, care doresc să

păstreze între ei contacte cu scopul de a se mobiliza pentru o direcţie comună în domeniul

legislativ şi politic” [180, p.477].

Autorul „îmbogăţeşte” sintagma „grupuri parlamentare” cu termenul „politic”, subliniind

astfel caracterul politicii ce rezultă din afinitatea deputaţilor sau senatorilor la un partid, afinitate

păstrată pentru un scop mobilizator în activitatea parlamentară. Aceasta deoarece rostul şi cauza

acestor grupuri rezidă în partidele politice, care în lupta lor electorală urmăresc trimiterea a câtor

mai mulţi reprezentanţi în Parlament. Prezenţa reprezentanţilor partidelor politice în Parlament

se manifestă prin formarea de grupuri politice care reunesc parlamentari ai aceluiaşi partid sau

proferând aceleaşi idei [180, p.477].

Vedem până la urmă că autorul înclină la opinia expusă anterior, conform căreia

constituirea grupurilor parlamentare poate să se facă nu doar pe criteriul afinităţii politice, dar

este suficient şi împărtăşirea aceloraşi idei.

Examinând subiectul ce ţine de „grupurile parlamentare”, doctrinarii Constanţa Călinoiu şi

Victor Duculescu le includ în organizarea internă a Camerelor, „plasându-le” pe locul 5 în

ierarhia organelor Camerelor [120, p.123].

În opinia acestor autori, „afirmarea grupurilor politice parlamentare în cadrul structurilor

moderne reprezintă un rezultat al recunoaşterii pe un plan mai larg a rolului şi importanţei

partidelor politice” [120, p.123]. De aici derivă că „grupurile parlamentare” au un caracter

politic, sunt organizate politic şi rezidă din partidele politice. Totodată, vom menţiona că o

definiţie proprie doctrinarii nu o dau.

În acest context, savanţii francezi Pierre Avril şi Jean Gicquel observă că „… deşi folosirea

noţiunii de partid apare încă din 1816 în Franţa, de abia în 1910 ea şi-a găsit recunoaşterea într-

un regulament parlamentar, şi anume − în Regulamentul Camerei Deputaţilor” [284, p.89].

În continuarea studiului, C.Călinoiu şi V.Duculescu scot în vileag două probleme. Prima

ţine de definirea „grupurilor parlamentare”, iar a doua de natura juridică a grupurilor

parlamentare.

Primo. Cât priveşte prima problemă, Louis Maduriera, în raportul prezentat în cadrul

Asociaţiei secretarilor generali ai Parlamentelor, întemeindu-se pe răspunsurile la un chestionar

transmis tuturor Parlamentelor membre ale Uniunii Internaţionale, relevă faptul că „nu există o

definiţie unanim acceptată a grupurilor parlamentare, această problemă constituind obiectul unor

reflecţii şi a unor controverse” [371].

Astfel, grupurile parlamentare sunt considerate în unele ţări: organisme politice (Spania,

Portugalia), în altele – organisme parlamentare (Franţa, Italia, Germania, Belgia, România,

113

Republica Moldova), şi într-o a treia grupă li se atribuie caracter mixt, recunoscându-li-se

calitatea lor de a fi în acelaşi timp organisme politice şi organisme parlamentare (Canada,

Grecia, Elveţia, Norvegia, Islanda, Slovenia) [120, p.123].

Un aport la clarificarea acestor controverse îl aduce T.Drăganu, potrivit căruia grupurile

parlamentare sunt „organele partidelor în adunări”, deosebindu-se de organele interne ale

Camerelor prin cel puţin următoarele: ele nu sunt alese de ansamblul deputaţilor sau senatorilor,

ci sunt constituite pe criteriul apartenenţei la o anumită orientare politică; dacă formarea

organelor interne ale Camerelor este consecinţa unei obligaţii constituţionale sau regulamentare,

parlamentarii sunt, în principiu, liberi să se constituie sau nu în grupuri parlamentare” [158,

p.216].

Subscriem şi noi întru totul la acest argument, adică că grupurile parlamentare sunt

„organisme politice”, dar vom adăuga că ele acţionează în cadrul Parlamentului având la bază

reglementări constituţionale şi regulamentare (regulamentele parlamentare).

Secundo. Nici natura juridică a grupurilor parlamentare nu este suficient de clară, deoarece

determinările diferă de la ţară la ţară. Astfel, în unele ţări grupurile parlamentare sunt considerate

asociaţii de drept public (Spania, Elveţia, Polonia, Canada, Senegal şi Grecia) iar în altele –

asociaţii de drept privat (Franţa, Olanda, Noua Zeelandă etc.), pe când Brazilia şi Marea Britanie

în genere nu recunosc personalitatea juridică a grupurilor parlamentare [120, p.123-124]. Marea

Britanie şi Brazilia consideră grupurile parlamentare ca simple „cluburi”, cu toate consecinţele

respective.

În ce ne priveşte, împărtăşim opinia potrivit căreia „grupurile parlamentare” sunt asociaţii

de drept public adoptate, care servesc ca temei pentru decizii parlamentare, fie ele cu caracter

juridic (cum ar fi numirile, adică înaintarea candidaturilor, consultările purtate de către

Preşedintele Republicii, Preşedintele Parlamentului etc.), fie cu caracter politic, cum sunt

declaraţiile etc.

Sintetizând opiniile doctrinare expuse, putem deduce câteva concluzii, printre care:

1) Utilizarea în paralel a sintagmelor „fracţiune parlamentară” şi „grup parlamentar”.

2) Constituirea lor din rândurile parlamentarilor, adică a deputaţilor aleşi de către corpul

electoral şi validaţi de către Curtea Constituţională.

3) Criteriile ce stau la baza constituirii lor sunt fie afiliaţia de partid, adică de membru de

partid pe lista căruia au candidat la alegeri, fie ca un candidat pe liste diferite dar se

constituie în baza faptului că adoptă aceeaşi poziţie politică sau au găsit consens de a se afla

într-o fracţiune.

4) Existenţa lor este dictată de existenţa partidelor politice şi a principiului pluralismului

114

politic.

5) Constituirea lor urmăreşte două scopuri: 1. Formarea organelor de lucru ale Parlamentului;

2. Organizarea activităţii Parlamentului.

6) Fracţiunile parlamentare (grupurile parlamentare) sunt „organisme politice” ale partidelor

în Parlament dar acţionează în cadrul şi în limitele stabilite de Constituţie şi Regulamentul

Parlamentului (a Camerelor în Parlamentul bicameral).

7) Fracţiunile parlamentare (grupurile parlamentare) sunt asociaţii de drept public prin

finalitatea propunerilor şi poziţiilor luate pe marginea unor competenţe strict determinate şi

supuse în consecinţă votului în Plenul Parlamentului.

În concluzie, considerăm că fracţiunile parlamentare sunt organisme politice, constituite

în principiu pe bază de afinitate politică, asociaţii de drept public ce activează în Parlament în

conformitate cu prevederile constituţionale şi regulamentare, iar finalitatea deciziilor lor se

încheie prin aprobarea în final de Plenul Parlamentului.

Evident că realizarea suveranităţii naţionale prin reprezentare implică nemijlocit şi

partidele politice, ai căror reprezentanţi deţin mandatul parlamentar, dându-i astfel Parlamentului

o configuraţie politică concretă, dar nu ca scop de „divizare”, ci de identificare a

responsabilităţilor ce le revin în baza votului acordat de corpul electoral. Acest studiu este

operaţional din punct de vedere politico-juridic şi justificat sub aspect ştiinţific.

Competenţa fracţiunilor parlamentare

Doctrina românească, fără a face o clasificare, identifică un şir de atribuţii ale grupurilor

parlamentare, printre care: „alegerea Biroului permanent; stabilirea componenţei comisiilor

permanente – modificarea acestora; dreptul grupurilor parlamentare de a prezenta amendamente;

rolul grupurilor parlamentare în cadrul procedurii de urgenţă” [120, p.127].

În Germania, Danemarca şi Senegal, pe lângă competenţele enumerate, grupurile

parlamentare mai au şi dreptul de a „propune modificări constituţionale” [120, p.127]. Pe când

dreptul de a iniţia „propuneri legislative” este recunoscut grupurilor parlamentare în ţări precum

Germania, Spania, Irlanda, Portugalia, Mali, Senegal, Elveţia [120, p.124].

Potrivit art.183 din Constituţia Portugaliei [345], grupurile parlamentare au dreptul de a

prezenta moţiuni, solicitând demiterea Guvernului. Un drept similar îl au şi grupurile

parlamentare din Parlamentul Sloveniei, cu condiţia însă ca moţiunea să fie susţinută prin

semnăturile a cel puţin 10 deputaţi, membri ai grupului [372].

Analizând atribuţiile fracţiunilor parlamentare din Parlamentul Republicii Moldova,

propunem următoarea clasificare a acestora:

115

(Art.126). La propunerea fracţiunilor parlamentare, Parlamentul iniţiază audieri în diverse

domenii de interes public major (art.6 alin.(1) lit.f) – iniţierea audierilor parlamentare).

(Art.121). Fracţiunile parlamentare pot iniţia proiecte de acte exclusiv politice ale

Parlamentului, adică acte care produc efecte politice şi nu au forţa actelor normative. La această

categorie se atribuie declaraţiile, apelurile, mesajele etc. Adică este dezvoltată atribuţia stabilită

în art.6 alin.(1) lit.d).

(art.99). La cererea unei fracţiuni parlamentare Parlamentul hotărăşte, cu votul majorităţii

deputaţilor prezenţi, ca şedinţa Parlamentului să fie închisă.

A. Contribu ţia fracţiunilor parlamentare la organizarea activităţii Parlamentului

În acest context, fracţiunile parlamentare fac propuneri pentru:

− întocmirea ordinii de zi a şedinţelor Parlamentului şi ale Biroului permanent;

− lit.d) proiectele de hotărâri ale Parlamentului privind programul de activitate a

Guvernului;

− a) delegaţiile parlamentare permanente;

− e) formarea grupurilor de lucru şi de experţi pe diverse domenii de activitate.

(Art.46 alin.(19)). Orice fracţiune parlamentară poate propune fie modificarea, fie

completarea ordinii de zi. Aceste propuneri se fac prin cereri verbale din partea a câte unui

reprezentant din cadrul fiecărei fracţiuni, după care propunerile se supun votului.

În mod excepţional, la cererea unei fracţiuni parlamentare, în orice şedinţă cu votul

majorităţii deputaţilor aleşi, ordinea de zi se poate modifica ori completa.

B. Competenţa în domeniul legislativ

(Art.59 alin.(1)). Fracţiunile parlamentare au dreptul să prezinte în scris propuneri

conceptuale şi amendamente motivate la proiectul de act legislativ, care se transmit comisiei

permanente responsabile de prezentarea avizului pe marginea proiectului.

(Art.67 alin.(1)). La discutarea fiecărui articol opinia fracţiunii parlamentare poate fi

expusă de deputaţii fracţiunii din care fac parte.

(Art.70 alin.(1)). În cadrul celei de-a treia lecturi, în dezbateri poate lua cuvântul, numai o

singură dată, numai câte un reprezentant al fiecărei fracţiuni parlamentare, dacă deputaţii din

fracţiunea respectivă au prezentat amendamente în cadrul dezbaterii proiectului de lege în a doua

lectură, iar comisia permanentă sesizată în fond nu le-a acceptat.

(Art.83 alin.(1) lit.a)). La dezbaterea proiectelor de legi constituţionale în a doua lectură

Parlamentul audiază opiniile fracţiunilor parlamentare, prezentate de cel mult doi vorbitori din

partea fiecărei fracţiuni parlamentare.

116

(Art.102 alin.(19) lit.b)). Marţi – şedinţe ale fracţiunilor parlamentare ca formă de lucru a

Parlamentului.

Alin.(5). La propunerea unei fracţiuni parlamentare, preşedintele şedinţei va anunţa o

pauză.

(Art.4 alin.(10)). Preşedintele şedinţei stabileşte succesiunea luărilor de cuvânt în funcţie de

componenţa numerică a fracţiunilor parlamentare.

(Art.106 alin.(3)). Fracţiunilor parlamentare li se acordă până la 7 minute pentru fiecare

declaraţie. Dacă declaraţia vizează imaginea unei fracţiuni parlamentare, aceasta are dreptul la

replică (nu mai mult de 3 minute) în cadrul aceleiaşi şedinţe.

(Art.108 alin.(1)). La cererea unei fracţiuni parlamentare, dezbaterile asupra problemei

luate de Parlament în discuţie pot fi încheiate.

C. Procedura realizării competenţelor

Analizând competenţele fracţiunilor parlamentare prevăzute atât în art.6 din Regulamentul

Parlamentului, cât şi în întregul text al Regulamentului, precum şi în alte acte legislative,

propunem împărţirea competenţelor fracţiunilor în:

1) competenţele fracţiunilor parlamentare la alegerea Preşedintelui Republicii Moldova şi a

Prim-ministrului;

2) competenţele fracţiunilor parlamentare la constituirea şi funcţionarea organelor de conducere

a Parlamentului Republicii Moldova;

3) competenţele fracţiunilor parlamentare la controlul parlamentar asupra puterii executive;

4) competenţele fracţiunilor parlamentare la controlul constituţionalităţii legilor.

1. Competenţele fracţiunilor parlamentare la alegerea Preşedintelui Republicii Moldova şi

a Prim-ministrului

Fracţiunile parlamentare joacă un rol important în alegerea a două funcţii–cheie în stat – a

Preşedintelui RM şi a Prim-ministrului. Acesta este rolul fracţiunilor parlamentare în virtutea

faptului că persoanele care vor fi alese în aceste funcţii au nevoie de o susţinere politică în

Parlament.

Până la modificarea procedurii de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova prin Legea

cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei RM, nr.1115-XIV din 05.07.2000,

fracţiunile parlamentare nu participau în niciun fel la alegerea Preşedintelui, acesta fiind ales prin

votul direct al alegătorilor. Pentru prima dată, fracţiunile parlamentare au participat la alegerea

Preşedintelui RM după alegerile parlamentare anticipate din 25 februarie 2001.

În temeiul Legii cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui RM [42], Parlamentul, la

propunerea fracţiunilor parlamentare, instituie o comisie specială de desfăşurare a alegerilor

117

pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova, ale cărei atribuţii de bază sunt: recepţionarea

propunerilor de desemnare a candidaţilor la funcţia de Preşedinte al RM, organizarea şi

asigurarea pregătirii şi desfăşurării votării pentru candidaţii la funcţia de Preşedinte al RM,

totalizarea rezultatelor votării, prezentarea Parlamentului spre aprobare a rezultatelor votării.

Rolul fracţiunilor parlamentare nu se opreşte aici, deoarece, potrivit art.5 al Legii cu privire la

procedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova, candidatura pentru funcţia de

Preşedinte poate fi propusă de persoana care îşi înaintează propria candidatură susţinută de cel

puţin 15 deputaţi sau de un grup de cel puţin 15 deputaţi. Din prevederile legii rezultă că la

înaintarea candidaturilor va fi nevoie de participarea fracţiunilor, care urmează să asigure 15

semnături ale deputaţilor în susţinerea candidaturii. De asemenea, ca urmare a faptului că art.78

din Constituţia RM prevede că alegerea Preşedintelui RM poate avea loc doar cu votul a 3/5 din

numărul deputaţilor aleşi (61 de deputaţi), este necesară participarea disciplinară a fracţiunilor la

votarea unei candidaturi. În concluzie, putem menţiona că fracţiunile parlamentare participă la

alegerea Preşedintelui RM direct – prin propunerea creării comisiei de desfăşurare a alegerilor, şi

indirect – prin susţinerea candidaturilor înaintate la etapa înregistrării candidaturilor şi la etapa

votării acestora.

Fracţiunile parlamentare participă, potrivit Legii Fundamentale a statului, la desemnarea

candidatului pentru funcţia de Prim-ministru. Constituţia RM stipulează la art.98 că după

consultarea fracţiunilor parlamentare, Preşedintele Republicii Moldova desemnează un candidat

pentru funcţia de Prim-ministru. De menţionat că Regulamentul Parlamentului RM prevede la

art.146 că Preşedintele RM desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru după

consultarea majorităţii parlamentare. Ambele sintagme sunt acceptabile, deoarece termenul

„majoritatea parlamentară” este definit în Regulamentul Parlamentului la art.4 ca fiind fracţiunea sau

coaliţia fracţiunilor, anunţată prin declaraţie, care cuprinde mai mult de jumătate din deputaţii aleşi.

Astfel, termenul „fracţiuni parlamentare” se include în termenul „majoritate parlamentară”. În ceea

ce ne priveşte, susţinem exprimarea din Constituţie, deoarece implică consultarea atât a

fracţiunii sau fracţiunilor ce constituie majoritatea parlamentară, cât şi a fracţiunii sau

fracţiunilor ce constituie minoritatea parlamentară, numită şi opoziţie parlamentară.

În termen de 15 zile de la desemnarea Prim-ministrului, fracţiunile parlamentare participă

indirect la acordarea votului de încredere asupra programului de activitate şi a întregii liste a

Guvernului, fiind necesar votul majorităţii deputaţilor aleşi.

2. Competenţele fracţiunilor parlamentare la constituirea şi funcţionarea organelor de

conducere a Parlamentului Republicii Moldova

118

Fracţiunile parlamentare joacă rolul determinant în formarea organelor de conducere a

Parlamentului Republicii Moldova: Preşedintele Parlamentului, prim-vicepreşedintele,

vicepreşedinţii şi Biroul permanent al Parlamentului.

Potrivit art.8 din Regulament, Parlamentul, la propunerea fracţiunilor parlamentare,

instituie o comisie pentru efectuarea alegerii Preşedintelui Parlamentului, ale cărei atribuţii de

bază sunt: recepţionarea propunerilor de desemnare a candidaţilor la funcţia de Preşedinte al

Parlamentului, asigurarea pregătirii şi desfăşurării votării, totalizarea rezultatelor votării,

prezentarea Parlamentului spre aprobare a rezultatelor votării. Preşedintele Parlamentului se

alege pe durata mandatului Parlamentului, prin vot secret, cu buletine de vot pe care se înscriu

numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de fracţiunile parlamentare. Fiecare fracţiune

parlamentară poate face o singură propunere. În caz de paritate de voturi se organizează

voturi noi, pentru care fracţiunile parlamentare vor propune aceiaşi sau alţi candidaţi.

Preşedintele Parlamentului poate fi revocat înainte de termen la cererea fracţiunii parlamentare

care l-a propus sau a 1/3 din numărul deputaţilor aleşi. Hotărârea privind revocarea Preşedintelui

Parlamentului se adoptă cu votul a 2/3 din numărul deputaţilor aleşi, prin vot secret, în condiţiile

art.8 din Regulament [46].

Preşedintele Parlamentului propune candidaturile la funcţiile de prim-vicepreşedinte şi

vicepreşedinţi după consultarea fracţiunilor parlamentare, fiind aleşi prin vot deschis, cu votul

majorităţii deputaţilor aleşi. Prim-vicepreşedintele şi vicepreşedinţii Parlamentului pot fi revocaţi

înainte de termen, la propunerea Preşedintelui Parlamentului, după consultarea fracţiunilor

parlamentare, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi.

Valeriu Moşneaga, dr. hab. în ştiinţe politice, conf. la Universitatea de Stat din Moldova,

consideră că opinia publică nu este de acord cu tendinţa de formare a Parlamentului Republicii

Moldova, a fracţiunilor lui numai prin intermediul partidelor politice. (De exemplu, cităm: „O

opunere din partea opiniei politice a fost provocată de tendinţa fracţiilor parlamentare de a

monopoliza dreptul de a înainta candidaturi la posturi de conducere în organul legislativ suprem

al ţării. În această privinţă este tipică încercarea de autopropunere la postul de vice spicher a

deputatului Marina Leviţchi în vara anului 1997”) [373].

În conformitate cu art.12 din Regulament, Biroul permanent al Parlamentului se formează

ţinându-se cont de reprezentarea proporţională a fracţiunilor în Parlament. Din el fac parte

ca membru ex-officio Preşedintele Parlamentului, prim-vicepreşedintele şi vicepreşedinţii.

Componenţa numerică şi nominală a Biroului permanent se stabileşte prin hotărârea

Parlamentului, la propunerea fracţiunilor parlamentare. Membrii Biroului permanent se numesc

prin hotărâri ale fracţiunilor parlamentare în limitele numărului de locuri ce le revin. Hotărârile

119

se prezintă preşedintelui şedinţei care le aduce la cunoştinţă Parlamentului. Orice membru al

Biroului permanent poate fi revocat prin hotărârea fracţiunii parlamentare care l-a numit, odată

cu votul majorităţii membrilor acesteia.

În conformitate cu Regulamentul Parlamentului, fracţiunile parlamentare au dreptul să facă

propuneri pentru alegerea şi revocarea reprezentanţilor lor în comisiile permanente, comisiile

speciale şi comisiile de anchetă. Comisiile permanente se constituie pentru efectuarea activităţii

permanente a Parlamentului, comisiile speciale – pentru examinarea proiectelor de acte

legislative, pentru elaborarea unor proiecte de acte legislative complexe sau pentru alte scopuri,

indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei, iar comisiile de anchetă sunt constituite pentru a

elucida anumite evenimente, fenomene produse în societate.

Componenţa nominală a comisiilor permanente, a comisiilor speciale şi a comisiilor de

anchetă se stabileşte ţinându-se cont de reprezentarea proporţională a fracţiunilor în Parlament.

Preşedinţii comisiilor pot fi revocaţi înainte de termen, la propunerea Preşedintelui

Parlamentului, după consultarea fracţiunilor parlamentare, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi.

Vicepreşedinţii şi secretarii comisiilor pot fi revocaţi înainte de termen, la propunerea fracţiunii

parlamentare care i-a înaintat sau a unui grup de cel puţin 10 deputaţi, cu votul majorităţii

deputaţilor aleşi. Dacă fracţiunile parlamentare nu ajung la un acord comun asupra componenţei

uneia sau mai multor comisii, Biroul permanent propune, iar Parlamentul hotărăşte, cu votul

majorităţii deputaţilor prezenţi, asupra candidaturilor propuse de fracţiunile parlamentare,

respectându-se principiul reprezentării proporţionale şi opţiunea personală a deputatului.

Comisiile permanente sunt în drept de a constitui subcomisii, desemnându-le atribuţiile,

componenţa şi conducerea. În componenţa subcomisiei au dreptul să fie incluşi reprezentanţi ai

fracţiunilor parlamentare din cadrul comisiei respective.

De menţionat că Regulamentul Parlamentului RM acordă dreptul unei fracţiuni

parlamentare de a cere Parlamentului crearea unei comisii de anchetă. Articolul 35 din

Regulament stipulează că, la cererea unei fracţiuni parlamentare sau a unui grup de deputaţi,

ce constituie cel puţin 5% din numărul deputaţilor aleşi, Parlamentul va putea hotărî înfiinţarea

unei comisii de anchetă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.

Pe lângă competenţele enumerate mai sus, mai menţionăm dreptul fracţiunilor

parlamentare de a face propuneri pentru numirea şi revocarea reprezentanţilor lor în delegaţii

parlamentare. Articolul 14 din Regulament prevede că Preşedintele Parlamentului RM

desemnează, după consultarea fracţiunilor parlamentare, componenţa delegaţiilor parlamentare,

cu excepţia delegaţiilor parlamentare permanente. Componenţa delegaţiilor parlamentare

120

permanente se stabileşte cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, la propunerea fracţiunilor, ţinându-

se cont de reprezentarea proporţională a fracţiunilor în Parlament.

În cazul în care reprezentarea proporţională a fracţiunilor în Parlament se schimbă,

fracţiunile parlamentare, după cel puţin un an de la constatarea acestui fapt, pot cere modificarea

corespunzătoare a componenţei Biroului permanent, a comisiilor permanente, precum şi a

delegaţiilor parlamentare permanente.

Până aici ne-am referit la competenţele fracţiunilor parlamentare la constituirea organelor

de conducere a Parlamentului RM. În continuare, vom analiza competenţele fracţiunilor

parlamentare în ceea ce priveşte funcţionarea organelor Parlamentului.

În conformitate cu art.13 din Regulament, Biroul permanent întocmeşte, de comun acord

cu preşedinţii fracţiunilor parlamentare şi ai comisiilor permanente, proiectul ordinii de zi a

şedinţelor Parlamentului spre aprobare. Articolul 46 din Regulament prevede dreptul fracţiunilor

parlamentare de a cere modificarea şi completarea ordinii de zi la prima şedinţă plenară a

săptămânii de lucru. Cererile motivate privind modificarea şi completarea ordinii de zi se fac

printr-o singură luare de cuvânt, limitată în timp. În cazul în care există o altă părere, se va da

cuvânt numai câte unui reprezentant din partea fiecărei fracţiuni parlamentare, după care

propunerile vor fi supuse votării. În mod excepţional, Preşedintele Parlamentului poate propune,

în orice şedinţă a Parlamentului, modificarea şi completarea ordinii de zi din proprie iniţiativă, la

cererea unei fracţiuni parlamentare. Această propunere se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor

prezenţi.

Potrivit prevederilor art.6 din Regulament, fracţiunile parlamentare pot face propuneri şi

pentru ordinea de zi a Biroului permanent al Parlamentului.

O altă competenţă a fracţiunilor parlamentară legată de funcţionarea legislativului este

dreptul, prevăzut la art.59 din Regulament, de a prezenta (de regulă, în scris) propuneri

conceptuale şi amendamente motivate la proiectul de act legislativ, care se transmit comisiei

permanente sesizate în fond în termen de cel mult 30 de zile după primirea proiectului ce au

prezentat propuneri de modificare. În cadrul pregătirii proiectului de lege pentru dezbatere în a

doua lectură, fracţiunile parlamentare pot prezenta amendamente comisiei sesizate în fond în

termen de 10 zile de la data aprobării proiectului în prima lectură, astfel încât dezbaterea

proiectului de lege în a doua lectură implică dezbaterea proiectului pe articole. La această etapă

deputaţii pot expune în cel mult 2 minute punctul de vedere al fracţiunii parlamentare din care

fac parte. În cazul proiectelor de lege care necesită examinare în a treia lectură, în dezbateri

poate lua cuvânt, numai o singură dată, doar câte un reprezentant al fiecărei fracţiuni

121

parlamentare, dacă deputaţii din fracţiunea respectivă au prezentat în cadrul dezbaterii

proiectului de lege în a doua lectură, iar comisia permanentă sesizată în fond nu le-a acceptat.

Fracţiunile parlamentare au competenţa de a face propuneri pentru formarea grupurilor de

lucru şi de experţi pe diverse domenii de activitate. În conformitate cu Legea privind actele

legislative, pentru elaborarea proiectului de act legislativ, Parlamentul sau autorităţile abilitate de

acesta formează un grup de lucru format din experţi şi specialişti în materie din cadrul

autorităţilor publice, din savanţi de la instituţiile ştiinţifice şi de învăţământ superior de profil,

din practicieni în domeniu şi din alţi specialişti, precum şi din reprezentanţi ai părţilor interesate

[48].

Adoptarea legilor privind modificarea Constituţiei, denumite şi legi constituţionale,

implică o procedură specială în care fracţiunile parlamentare au competenţe specifice.

Dezbaterea în prima lectură a proiectului de lege constituţională prevede acordarea dreptului

fracţiunilor de a se expune pe marginea legii deputaţilor, reprezentând toate fracţiunile

parlamentare. Dezbaterea în a doua lectură a proiectului de lege constituţională prevede

audierea opiniilor fracţiunilor parlamentare, prezentate de cel mult doi vorbitori din partea

fiecărei fracţiuni şi a deputaţilor independenţi.

O competenţă a fracţiunilor parlamentare ce ţine de funcţionarea legislativului mai este

dreptul, prevăzut la art.99 din Regulament, de a cere ca o şedinţă în plen a Parlamentului să aibă

un caracter închis. O astfel de hotărâre se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.

Fracţiunile parlamentare au dreptul, în conformitate cu art.106 din Regulament, să facă

declaraţii în probleme ce nu sunt incluse în ordinea de zi a şedinţei plenare. Fracţiunilor

parlamentare li se acordă până la 7 minute pentru fiecare declaraţie, iar deputaţilor până la 5

minute. Dacă declaraţia vizează imaginea unei fracţiuni parlamentare sau a unui deputat, aceştia

au dreptul la replică în cadrul aceleiaşi şedinţe. De asemenea, fracţiunile parlamentare pot cere

încheierea dezbaterilor asupra problemei puse în discuţie în Parlament. Cererea de încheiere a

dezbaterilor se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.

Un drept de care se folosesc în practică deseori fracţiunile parlamentare este iniţierea

proiectelor actelor exclusiv politice ale Parlamentului (art.121 din Regulament). Acestea

constituie manifestări de voinţă ale autorităţii legislative, care produc efecte politice şi nu au

forţa actelor normative. La categoria actelor exclusiv politice ale Parlamentului se atribuie

declaraţiile, apelurile, mesajele etc. Actele exclusiv politice ale Parlamentului se perfectează prin

hotărâre de Parlament şi se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.

Fracţiunile parlamentare au dreptul de a cere sancţionarea unui deputat în cazul în care

acesta încalcă prevederile Regulamentului în cadrul şedinţelor în plen ale Parlamentului (art.133

122

din Regulament). Sancţiunile prevăzute de Regulament sunt avertismentul, chemarea la ordine,

retragerea cuvântului, lipsirea de cuvânt pe o durată de până la 5 şedinţe, eliminarea din sala de

şedinţe, interzicerea participării la şedinţele plenare pe o durată de până la 10 şedinţe. Aplicarea

sancţiunii se aplică cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi. Cel mai des întâlnite sancţiuni în

practica parlamentară din Republica Moldova sunt avertismentul, chemarea la ordine şi

retragerea cuvântului. Un exemplu de aplicare a sancţiunii de eliminare din sala de şedinţe a

Parlamentului a unui deputat a avut loc la 7 aprilie 2011, atunci când propunerea Fracţiunii

Partidului Liberal a fost votată de către 56 de deputaţi privind eliminarea din sala de şedinţe a

Parlamentului a deputatului din Fracţiunea Partidului Comuniştilor Alexandr Petkov pentru

proferarea unor insulte, calomnii la adresa membrilor Guvernului şi altor persoane [390]. La

art.139 Regulamentul Parlamentului prevede că sancţiunea interzicerii participării la şedinţele

plenare poate fi ridicată de Parlament în orice moment, la propunerea Preşedintelui

Parlamentului, a unei fracţiuni parlamentare, la adresarea scrisă sau publică a deputatului

sancţionat, prin care acesta comunică regretul său pentru faptele comise şi se obligă să respecte

Regulamentul şi ordinea în şedinţă.

3. Competenţele fracţiunilor parlamentare la controlul parlamentar asupra puterii

executive

Pe lângă funcţiile de reprezentare, legislative, de informare, de desemnare prin învestire, o

funcţie importantă a Parlamentului este cea de control. Această funcţie se manifestă printr-o serie

întreagă de activităţi de maximă importanţă, cum ar fi acordarea şi retragerea încrederii

Guvernului, întrebările şi interpelările, anchetele parlamentare etc. [120, p.23]. Fracţiunile

parlamentare ca organisme interne ale Parlamentului deţin competenţe în ceea ce priveşte

controlul parlamentar asupra puterii executive.

Competenţele fracţiunilor parlamentare asupra puterii executive rezultă din participarea

fracţiunilor la desemnarea Prim-ministrului şi acordarea încrederii Guvernului. Individual

deputaţii adresează întrebări membrilor Guvernului sau conducătorilor altor autorităţi ale

administraţiei publice, înaintează interpelări Guvernului, dezbat rapoartele anuale ale activităţii

Guvernului şi altor autorităţi publice. În această privinţă fracţiunile iniţiază audieri parlamentare

în domenii de interes major, fac propuneri pentru proiectele de hotărâri ale Parlamentului privind

programul de activitate al Guvernului şi pentru proiectele actelor exclusiv politice ale

Parlamentului, care pot viza activitatea puterii executive.

Competenţele fracţiunilor parlamentare la controlul parlamentar asupra puterii executive se

realizează şi prin dreptul acordat fracţiunilor de a cere crearea comisiilor de anchetă care pot

123

investiga abuzurile puterii executive. Fracţiunile parlamentare participă şi la formarea comisiilor

de anchetă, ţinându-se cont de reprezentarea proporţională a fracţiunilor în Parlament.

4. Competenţele fracţiunilor parlamentare la sesizarea Curţii Constituţionale

În conformitate cu art.25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, fracţiunile

parlamentare sunt competente de a sesiza Curtea Constituţională pentru a realiza controlul

constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui

RM, a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care

Republica Moldova este parte [36]. Legea sus-menţionată acordă fracţiunii statut de subiect cu

drept de sesizare a Curţii Constituţionale, fapt ce sporeşte importanţa fracţiunii ca organism

intern al Parlamentului. Chiar dacă dreptul luat individual poate sesiza Curtea Constituţională,

acordarea dreptului de sesizare a fracţiunilor parlamentare este o realizare pentru sistemul

parlamentar din Republica Moldova. Aceasta se explică prin faptul că, din punct de vedere

logistic, fracţiunile parlamentare sunt mai bine dotate decât un deputat luat individual, acestora

fiindu-le puse la dispoziţie încăperi pentru lucru, tehnică birotică, rechizite de birou şi

acordându-li-se servicii necesare activităţii lor eficiente. Totodată, aceasta permite ca la

elaborarea sesizării să lucreze mai mulţi deputaţi ce pot fi ajutaţi de consultanţii fracţiunii, care

sunt angajaţi de Secretariatul Parlamentului şi plătiţi din banii de la bugetul de stat.


Indispensabil, legitimitatea puterii de stat rezidă în popor ca unic titular al suveranităţii de

stat. Acest adevăr, recunoscut astăzi practic în toate sistemele constituţionale, şi-a creat drumul

pe parcursul istoriei pornind de la un singur titular al suveranităţii – Papa, trecând apoi la Rege,

şi culminând în cele din urmă cu Poporul.

Argumentată teoretic, teoria suveranităţii naţionale şi-a găsit în secolul XX întruchiparea în

Constituţiile statelor lumii, precum şi într-un şir de acte internaţionale. Formula „suveranitatea

naţională aparţine poporului care o exercită în mod direct şi prin reprezentanţii săi în formele

stabilite de Constituţie” exprimă esenţa statului de drept şi democratic contemporan. Această

stare de fapt şi de drept permite, în urma cercetărilor efectuate, formularea următoarelor

concluzii:

1. Suveranitatea naţională, în calitate de concept ştiinţific şi principiu al regimului politic

liberal şi democratic, semnifică apartenenţa puterii politice poporului, legitimitatea

acestei puteri din care derivă puterea de stat cu cele trei ramuri ale ei: legislativă,

executivă şi judecătorească.

124

2. Delegarea exerciţiului suveranităţii naţionale prin reprezentare Parlamentului aparţine

corpului electoral, care întruchipează cetăţenii cu drept de vot ai statului. De menţinut

formula potrivit căreia când lucrează corpul electoral, lucrează Naţiunea.

3. Legitimitatea puterii de stat este asigurată pe două căi independente una de alta: Prima, în

mod direct şi, anume − prin referendum republican fie consultativ, fie constituţional, şi

prin utilizarea de către popor a dreptului la insurecţie, la care se recurge foarte rar şi în

mod de excepţie când celelalte căi nu au dat rezultatul scontat de a scăpa de tiranie.

Calea a doua − prin reprezentare cu aplicarea scrutinului în baza votului universal, egal,

direct, secret şi liber exprimat. Anume această modalitate de asigurare a legitimităţii

puterii de stat este cel mai des aplicată şi asupra eficienţei căreia se fac cercetări

ştiinţifice cu propuneri de realizare practică prin reglementări normative.

4. Pornind de la principiul constituţional al pluralismului politic în urma expresiei libere a

corpului electoral, reprezentanţa naţională – Parlamentul − prin fracţiunile formate după

alegeri în baza partidelor politice în calitate de concurenţi electorali, câştigători la

alegerile generale, reflectă legitimitatea lor, antrenându-le în realizarea puterii de stat în

interesul general al întregii societăţi.

125

4. IDENTIFICAREA, DEFINIREA ŞI MANIFESTAREA FORMELOR ŞI METODELOR DE

REALIZARE A PUTERII DE STAT PRIN PRISMA PRINCIPIULU I LEGITIMIT ĂŢII

4.1. Forma de guvernământ – modalitate de constituire şi raport dintre organele supreme

de stat

4.1.1. Concepţiile doctrinare privind forma de guvernământ

În capitolul 2 paragraful 2.5, examinând sistemul politic ca mediu ambiant al puterii de

stat, am arătat că interrelaţiile dintre elementele sistemului, şi anume: dintre Şeful de Stat, popor

şi Parlament, în procesul realizării puterii de stat dau naştere unui fenomen juridic cu consecinţe

practice şi anume − forma de guvernământ, iar interrelaţiile dintre Şeful de Stat, Parlament şi

Guvern, în alt caz, dau naştere altui fenomen juridic cu implicaţii practice mai pronunţate şi

decisive pentru edificarea statului de drept – regimul politic.

Iată de ce în acest capitol ne propunem să examinăm în complexitatea lor atât formele de

guvernământ, cât şi regimurile politice prin prisma legitimităţii şi influenţei lor asupra puterii de

stat.

În acelaşi timp, dat fiind impactul tipului de regim politic asupra legitimităţii puterii de stat

în ansamblu şi a organelor etatice, precum şi metodele şi mijloacele de realizare în practică a

puterii de stat, considerăm că pentru identificarea regimului politic liberal şi democratic decisive

sunt principiile ce stau la baza regimului politic. Aceste considerente ne servesc ca temei de a

examina în cadrul acestui capitol şi principiile regimului politic ce determină caracterul statului

de drept şi democratic.

Formele de guvernământ

În viziunea constituţionalistului I.Guceac, „forma de guvernământ ca noţiune şi mai apoi ca

instituţie juridică de drept constituţional are o importanţă deosebită pentru reglementarea

normativă a relaţiilor ce ţin de buna organizare şi funcţionare a statului” [169, p.104].

Considerăm că în condiţiile actuale forma de guvernământ nu mai influenţează asupra bunei

organizări a statului, ci mai degrabă împarte statele în monarhii şi republici.

Constituţionalistul defineşte forma de guvernământ ca „o modalitate de constituire şi

funcţionare a autorităţilor publice legislative şi executive centrale, vizând în special instituţia

şefului statului în raport cu autoritatea legislativă” [169, p.104]. În opinia noastră, este o definiţie

prea îngustă, deoarece lasă în afară monarhia, unde poporul nu are nicio relaţie socială la

126

desemnarea monarhului, iar Parlamentul intervine doar în cazul de stabilire a succesului la tron.

La fel şi forma de guvernământ prezidenţială la care votul decisiv aparţine doar poporului.

Constituţionalistul T.Cârnaţ defineşte forma de guvernământ ca „modul în care sunt

constituite şi funcţionează organele supreme, fiind raportată la trăsăturile definitorii ale Şefului

de stat şi la raporturile acestuia cu puterea legiuitoare” [117, p.182].

Prin formă de guvernământ constituţionalistul V.Ivanov înţelege „sistemul de formare a

organelor supreme şi interrelaţiilor dintre: Şeful statului, organele supreme ale puterii legislative

şi executive” [347, p.271].

Teoreticienii B.Negru şi A.Negru consideră că forma de guvernământ „caracterizează

modalitatea de formare şi organizare a statului, caracteristicile şi principiile care stau la baza

raporturilor dintre acestea şi, în special, dintre organul legiuitor şi organele executive, inclusiv

Şeful statului” [225, p.127]. În fond definiţia dată include în egală măsură elemente ale formei de

guvernământ şi ale regimului politic. Principiile sunt elemente caracteristice ale regimului politic

cu ajutorul cărora şi putem distinge un regim democratic de altul nedemocratic.

Teoreticianul Gh.Avornic priveşte forma de guvernământ ca „formarea, organizarea şi

competenţa organelor supreme ale puterii de stat, raporturile lor cu celelalte organe din sistemul

statal” [103, p.234]. Este o definiţie prea largă şi nu dă posibilitatea de a evidenţia elementul

decisiv al fenomenului.

Pentru Aristotel, „guvernământul fiind puterea suverană a cetăţii, trebuie, în chip

necondiţionat, ca această putere să se compună ori dintr-un singur individ, ori dintr-o minoritate,

ori, în sfârşit, din masa cetăţenilor [59, sec.I].

Jean Jacques Rousseau a definit guvernământul ca „un corp intermediar, plasat între supuşi

şi suveran, adică corpul politic văzut din punct de vedere activ, pentru legătura lor reciprocă şi

însărcinat cu aplicarea legilor şi menţinerea libertăţii − atât civile, cât şi politice. Membrii acestui

corp se numesc magistraţi sau regi, adică guvernatori; iar corpul întreg poartă numele de

principe” [252, p.164]. Guvernământ sau administraţie supremă nu ar fi astfel decât exercitarea

legitimă a puterii executive, şi principe sau magistrat nu ar fi decât omul sau corpul însărcinat cu

această administrare [124, p.37].

Ioan Muraru vede în forma de guvernământ „modul în care sunt constituite şi funcţionează

organele supreme. Ea este raportată, în principiu, la trăsăturile definitorii ale Şefului de stat şi la

raporturile sale cu puterea legiuitoare” [213, p.123].

O definiţie asemănătoare o găsim şi la Gh.Iancu „...modalitate de constituire a organelor

supreme a statului, în principal a Şefului statului, care sunt determinate de anumite condiţii

specifice” [180, p.249].

127

Cristian Ionescu defineşte forma de guvernământ ca fiind: „un concept juridic şi,

deopotrivă, politologic, care indică natura organului ce îndeplineşte funcţia de Şef al statului:

preşedinte, monarh-rege, împărat, directorat, Consiliul de Stat, Consiliul Revoluţiei, Consiliul

Federal” [185, p.85].

Una dintre cele mai simple definiţii aparţine lui A.B. Vengherov, subliniind că forma de

guvernământ este acel element al formei de stat „care determină cine şi cum îndeplineşte puterea

de stat într-o societate organizată din punct de vedere statal”.

Forma de guvernământ, scrie I.Deleanu, exprimă modul în care, practic, se exercită

puterea. Ea este independentă de structura de stat. Diferite forme de guvernământ pot succede în

cadrul aceleiaşi structuri de stat: invers, aceeaşi formă de guvernământ poate exista în stat în

structuri diferite.

În concepţia dlui I.Rusu, forma de guvernământ indică procedeul de creare şi funcţionare a

organelor statale, relevând trăsăturile distinctive şi elementele fundamentale care constituie

temeiul raporturilor dintre Şeful statului, autorităţile publice şi popor” [254, p.194].

Forma de guvernământ îşi reliefează complexitatea şi prin afirmarea necesităţii „delimit ării

adevăratelor esenţe de aparenţele publice, respectiv adevăratele teorii de înşelătoarele justificări

oficiale”.

În doctrina occidentală, prin formă de guvernământ se înţelege modul de participare a

poporului la realizarea puterii de stat [109, p.50].

În accepţiunea pe care am dat-o formei de guvernământ, aceasta cuprinde ca element

constitutiv şi condiţiile în care se realizează atribuţiile de Şef al statului. De asemenea, ea

vizează raporturile specifice ce se stabilesc între organul chemat să îndeplinească atribuţiile de

Şef de stat şi celelalte categorii de organe, îndeosebi Parlamentul şi Guvernul. Practic însă,

atunci când avem a examina forma de guvernământ, procedăm la identificarea titularului puterii

şi la reperarea modului în care ea se exercită [70, p.456].

Cu alte cuvinte, forma de guvernământ este „expresia exterioară a statului, determinată de

structura și condiția juridică a organelor supreme ale puterii de stat și anume „șeful statului” și

„parlamentul” și raporturile dintre ele” [80, p.198].

4.1.2. Evoluţia şi tipologia formelor de guvernământ

Identificarea formelor de guvernământ poate fi mai simplă sau mai complicată, după cum ne

raportăm numai la prezent, sau şi la trecut, pe de o parte, respectiv, după accepţiunea pe care o

dăm formei de guvernământ, pe de altă parte [188, p.165].

128

Mai mult ca atât, doctrinarul francez Benoît Jeanneau subliniază că „în determinarea

formelor de guvernământ trebuie să ţinem cont de realitatea istorică, deoarece monarhiile sunt

mai mult simbolice, aristocraţia aproape a dispărut, republica are cu totul altă semnificaţie decât

cea originară, democraţia îmbracă forma sistemului reprezentativ, despotismul se înfăţişează în

forme mai subtile decât tirania elementară, dictaturile sunt disimulate prin „conducerea

colectivă”” [289, p.13-15].

În acelaşi timp, am dori să ne referim la opinia constituţionalistului G.Vrabie, potrivit căreia

„deosebirile dintre republici şi monarhii în statele democratice contemporane sunt de natură a

prezenta o importanţă practică numai dacă tratăm această problemă în lumina raporturilor dintre

principalele categorii de organe existente într-un stat, a modului în care se realizează cerinţele

principiului separaţiei puterilor, adică în lumina trăsăturilor caracteristice ale sistemului politic

căruia aparţine statul respectiv” [278, p.134-135]. Noi vom adăuga: în lumina tipului de regim

politic şi a principiilor ce stau la baza lui.

Utilizând în egală măsură noţiunile „formă de stat” şi „formă de guvernământ”, Herodot şi

Platon distingeau: aristocraţia, teocraţia, oligarhia, democraţia şi tirania. Aristotel, la rândul său:

monarhia, oligarhia şi democraţia. Montesqueu: republica, monarhia şi despotismul. Rouseau:

democraţia; aristocraţia şi monarhia.

Machiavelli, la rându-i, a spus-o foarte tranşant: „Toate statele, toate stăpânirile care au avut

şi au putere asupra oamenilor au fost şi sunt fie republici, fie principate” [202, p.13].

Constituţionalistul I.Guceac distinge următoarele tipuri de formă de guvernământ: a)

monarhia (în formele ei istorice); republica în tipurile: prezidenţială; parlamentară;

semiprezidenţială [170, p.271-272].

La fel şi constituţionalistul T.Cârnaţ consideră ca forme de guvernământ monarhia şi

republica. Monarhia: absolută, constituţională (limitată), dualistă, parlamentară [117, p.183-184];

Republica: prezidenţială, parlamentară, semiprezidenţială [ibidem, p.184-185].

În opinia constituţionalistului V.Ivanov, forme de guvernământ sunt: monarhia şi republica;

Monarhia: absolută; dualistă; parlamentară; constituţională [347, p.271-272]; Republica:

prezidenţială, parlamentară; semiprezidenţială [327, p.273-275].

Teoreticienii Gh.Avornic, B.Negru şi A.Negru disting două forme de guvernământ

monarhia şi republica [103, p.239; 225, p.127].

Monarhia, după Aristotel, este caracterizată prin concentrarea puterii în mâinile unei

singure persoane, putând degenera în tiranie sau despotism: Oligarhia presupune împărţirea

între mai mulţi indivizi sau, după caz, rezervarea puterii unui grup restrâns (clan, castă, clasă

129

socială). Democraţia (de la gr. demos= popor şi cratos = putere) presupune deţinerea puterii

suverane de către popor care o exercită direct.

Ch.L.Montesquieu distinge, la rândul său, tot trei forme de guvernământ: republica,

monarhia; despotismul.

Republica, prin care se desemnează toate formele de exercitare a puterii ce nu se bazează

pe un şef de stat ereditar, ci pe o parte a populaţiei (aristocraţia) sau pe popor, în ansamblu

(democraţia); monarhia, în care puterea aparţine unei singure persoane, care o exercită după

legi fixe; despotismul, în care puterea se exercită fără niciun fel de limite sau reguli.

Din punctul de vedere al condiţiilor şi specificului realizării atribuţiilor de şef al statului, de

regulă, sunt identificate două forme de guvernământ [213, p.123]: monarhia şi republica,

opinează I.Muraru şi E.-S. Tănăsescu.

Monarhia este acea formă de guvernământ în care şeful statului este desemnat pe baze

ereditare sau pe viaţă; republica se caracterizează prin faptul că organul care exercită funcţia de

Şef al statului (numindu-se, de regulă, Preşedinte) este ales pe o perioadă determinată fie de

către corpul electoral (direct sau prin electori), fie de către Parlament.

Pe când constituţionalistul Ion Deleanu, având în vedere clasificarea clasică şi

comparînd-o cu realităţile contemporane, concluzionează că există următoarele forme de

guvernământ: democraţia, monocraţia, oligarhia, formele mixte şi formele specifice statelor

socialiste.

Pe parcurul istoriei de la forma de guvernământ s-au desprins unele elemente cum ar fi

ansamblul instituţiilor etatice antrenate în procesul realizării puterii de stat precum şi a

metodelor şi mijloacelor de guvernare într-o instituţie aparte – regimul politic.

În aceste împrejurări, considerăm oportun să facem o clasificare a formelor de

guvernământ, aplicând metoda istorică şi criteriul conţinutului fenomenului, în: a) forme de

guvernământ istorice: aristocraţia, teocraţia, oligarhia, democraţia; b) forme de guvernământ

contemporane.

4.1.2.1. Formele de guvernământ istorice

Democraţia este forma de guvemămînt în care puterea aparţine poporului pe care o exercită

suveranul prin scrutinul electoral sau, după caz, prin acordul său referendar.

Democraţia este forma de guvemămînt în care puterea aparţine poporului (în greceşte

demos = popr, cratos = putere). Democraţia se caracterizează prin următoarele trăsături:

- participarea tuturor cetăţenilor la rezolvarea problemelor publice;

- stipularea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor publice şi private ale cetăţenilor;

130

- aplicarea principiului majorităţii;

- pluralismul ideologic;

- pluralismul instituţional care cunoaşte următoarele forme: sufragiul universal, iniţiativa

legislativă, dreptul de revocare ori disoluţie a organelor elective, veto-ul popular,

referendumul, instituţionalizarea autorităţilor (deliberativă, executivă şi judecătorească)

[254, p.205].

Pentru Aristotel, democraţia însemna deţinerea puterii de către popor şi exercitarea ei în

mod direct. Reţinând ca formă de guvernământ republica, Montesquieu desemna prin acest

concept toate formele politice „lipsite de un şef de stat ereditar şi în care puterea aparţine fie unei

părţi din populaţie (aristocraţia), fie poporului (democraţie)”.

R.Laun defineşte democraţia ca „un stat unde domneşte voinţa poporului sau voinţa

majorităţii, în opoziţie cu celelalte forme de stat, nedemocratice, unde domneşte voinţa unuia

singur, a câtorva, a unei părţi a poporului, în orice caz − nu a majorităţii poporului”.

Democraţia înseamnă „acea doctrină politică după care suveranitatea trebuie să aparţină

mulţimii, cetăţenilor poporului, într-o organizare politică − în general de tip republică, pe care o

putem analiza din antichitate până azi, de la greci până la americani” [152, p.140].

Democraţia înseamnă, aşa cum subliniază dicţionarele şi etimologiile, respectarea libertăţii

şi egalităţii cetăţenilor, a voinţei poporului.

Democraţia este acea formă de guvernământ în care prerogativele puterii aparţin poporului

şi acesta le exercită suveran, prin corpul său electoral sau, după caz, prin corpul său referendar

[152, p.141].

Cu toate acestea, experienţa democraţiilor postdictatoriale, dar şi a celor capitaliste, s-a

văzut şi se vede pusă sub semnul întrebării de cel puţin câteva tipuri de grave disfuncţii sociale,

umane şi economice, create din perspectiva egalităţii pe care o implică mai ales democraţia

directă.

Democraţia evidenţiază, mai mult decât libertatea, standardul spiritual şi material al unui

popor. Radiografiile democraţiei sunt indici elocvenţi ai bunăstării mentale şi materiale. Ele

relevă nivelul culturii civice şi calitatea serviciului public [112, p.98].

Printre fundamentele şi caracteristicile democraţiei pot fi înscrise:

a) universalitatea participării la rezolvarea problemelor politice;

b) consacrarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor publice private;

c) pluralismul ideologic;

d) aplicarea principiului majorităţii;

e) pluralismul instituţional [70, p.459].

131

Democraţia se manifestă sub următoarele forme:

- democraţia directă;

- democraţia reprezentativă;

- democraţia semireprezentativă;

- democraţia semi-directă.

Democraţia directă este acea formă de guvernare în care poporul se autoguvernează,

legiuieşte el însuşi şi controlează executarea legilor. Ea semnifică aplicarea integrală a ideii de

democraţie, receptarea in terminis a dezideratelor lui J.J.Rousseau, care consideră că poporul

dispune de „integralitatea puterii" doar atunci când el însuşi se află reunit. Imposibilitatea

practică de realizare a unei asemenea democraţii este tot atât de vădită ca şi generozitatea ideilor

ce o animă.

Democraţia directă, în sensul strict şi originar al acestei sintagme, nu a existat vreodată şi

este puţin probabil să se înfăptuiască în viitorul previzibil, ea este imposibil de realizat si

transpus, toţi autorii de specialitate motivînd utopia democraţiei directe tocmai datorită

„generozităţii ideilor ce o animă” [112, p.99].

Democraţia directă se caracterizează prin faptul că poporul exercită puterea publică el

însuşi, fără să recurgă la intermediul unui individ sau al unei grupări de indivizi, cum ar fi

Parlamentul.

Această definiţie dată democraţiei directe are însă o valoare mai mult teoretică, decât

practică.

Într-adevăr, chiar în democraţiile directe este o imposibilitate ca toate funcţiile statului să

fie exercitate de popor în mod permanent. În general, în aceste democraţii, poporul exercită el

însuşi numai funcţia legislativă, în timp ce celelalte funcţii sunt delegate unor magistraţi pentru

tot intervalul de timp cât adunarea poporului, care se întruneşte numai la anumite perioade, nu

funcţionează. Astfel, poporul nu exercită totalitatea funcţiilor statului decât în timpul cât sunt

întrunite aceste adunări periodice.

Cu toate acestea, nu se poate spune, − aşa cum face M.Duverger, − că cetăţenii

democraţiilor directe nu sunt „guvernanţi temporari, dar guvernanţi permanenţi”. Ei nu sunt

guvernanţi permanenţi, căci, în principiu, în timpul cât adunarea întregului popor este reunită,

toate funcţiile statului sunt exercitate direct de popor, astfel încât, cel puţin pentru acest timp,

poporul guvernează, dar nu este guvernat [158, p.235].

Democraţia reprezentativă constă în exercitarea puterii de către popor (naţiune) prin

reprezentarea, prin delegarea necesară pentru a acţiona în numele titularului puterii. Aceasta

apare dat fiind faptul că în condiţiile geografice şi demografice ale majorităţii statelor

132

contemporane democraţia directă e o iluzie nostalgică. În mod obiectiv, în locul democraţiei

directe s-a cristalizat democraţia reprezentativă.

Suveranitatea nu poate fi exercitată direct de titularul ei, fie acesta poporul sau naţiunea.

Apare deci necesitatea esenţialmente de ordin pragmatic a reprezentării. Intr-o altă concepţie,

democraţia reprezentativă constă în faptul că puterea neputînd fi exercitată direct de popor ori de

naţiune, este nevoie de reprezentare, de o delegare pentru a acţiona în numele titularului puterii

[254, p.208].

Dar ce anume are a fi reprezentat, cum şi în ce limite şi care sunt raporturile dintre

reprezentaţi şi reprezentanţi? Două concepţii s-au conturat, justificând două sisteme de

guvernământ reprezentativ: suveranitatea populară şi suveranitatea naţională [70, p.461].

Democraţia semireprezentativă se manifestă prin următoarele aspecte: parlamentarul are

legături strânse cu corpul electoral, deoarece, în funcţie de modul de îndeplinire a mandatului

său, există posibilitatea refuzului realegerii sale;

- mandatul reprezentativ are o durată limitată (o persoană nu poate dobândi mai mult de

două mandate succesive);

- cu prilejul alegerilor, de regulă prin votul lor alegătorii se pronunţă şi asupra unui

„program politic” şi de „guvernare” , pe care candidatul îl susţine ea independent sau

ca persoană aparţinând unui partid sau unei formaţiuni politice;

- supravegherea activităţii Parlamentului se asigură şi prin publicitatea vieţii

parlamentare;

- dizolvarea adunării reprezentative înainte de termenul pentru care a fost aleasă.

Democraţia semidirectă reprezintă sistemul în care coexistă şi se realizează principiul

reprezentativităţii, aşa-zisa „democraţie pură” (democraţie directă) [182, p.42]. Astfel spus, pe

lângă organul legiuitor ales prin sufragiu universal sunt instituţionalizate mijloace de intervenţie

directă a poporului în procesul legiferării şi, uneori, chiar în activitatea administrativă. Sunt

astfel instituţionalizate: iniţiativa populară, veto-ul popular, revocarea mandatului şi

referendumul [112, p.102].

1. Iniţiativa populară este procedeul obţinerii legii, constituţionale, organice sau ordinare,

la propunerea directă a cetăţenilor. Ea presupune fie doar propunerea ca Parlamentul să decidă

asupra oportunităţii intervenţiei sale legiuitoare într-un anumit domeniu, fie cererea colectivă ca

acesta să se pronunţe asupra unui proiect de lege deja formulat („iniţiativa formulară”) [151,

p.148]. Totdeauna, însă, Parlamentul este legat, ca urmare a declanşării ini ţiativei populare, să se

abţină, chiar dacă el nu-şi însuşeşte iniţiativa. Pentru realizarea iniţiativei sunt prevăzute şi unele

îngrădiri:

133

a) de regulă, iniţiativa populară este exclusă în materie constituţională sau, în statele federative,

iniţiativa poate fi realizată obişnuit, numai la nivelul statelor federale, nu însă şi la nivel

federal;

b) pentru exercitarea iniţiativei trebuie să existe un număr de semnături. Indiferent însă de

modul cum se realizează, iniţiativa populară are meritul de a provoca o dezbatere naţională

asupra unor probleme de interes general [70, p.456].

2. Veto-ul popular se realizează prin stabilirea unui termen pentru intrarea legii în vigoare, de la

data adoptării ei, timp în care cetăţenii, printr-o petiţie colectivă, se pot opune validării legii

adoptate.

3. Revocarea, parlamentarilor intervine atunci când, în urma petiţiei alegătorilor din una sau

mai multe circumscripţii electorale, prin hotărârea corpului electoral al respectivelor

circumscripţii ori, după caz, a întregului corp electoral, se pune capăt înainte de termen unui

mandat electiv [70, p.456].

Revocarea poate fi individualistă (să privească doar pe un deputat) sau colectivă. Hotărârea

de revocare poate să aparţină întregului corp electoral ori numai celui dintr-o circumscripţie.

Acest procedeu este mai rar întâlnit în practica statelor occidentale (care au adoptat

principiul mandatului reprezentativ, unde cei aleşi nu pot fi revocaţi), dar a fost întâlnit în

practica statelor socialiste [152, p.150].

4. Referendumul reprezintă forma cea mai frecventă şi, în multe privinţe, cea mai

semnificativă de manifestare a democraţiei semidirecte. Prin referendum, corpul electoral , iar

uneori chiar un cerc mai larg de persoane decât cele care au calitatea de alegatori, este convocat,

la iniţiativa organului legiuitor, a Şefului statului, a Guvernului ori a altor subiecte prevăzute de

legi, pentru a decide asupra unor probleme de interes general (cum ar fi menţinerea sau

abrogarea unei legi în vigoare, adoptarea sau modificarea Constituţiei, adoptarea unei anumite

conduite într-o chestiune dată a vieţii internaţionale, perfectarea sau menţinerea unui tratat ş.a.).

Referendumul poate fi obligatoriu sau facultativ. Indiferent însă de caracterul lui, referendumul

constituie forma cea mai expresivă de asociere a poporului la procesul legislativ, poporul

trebuind să se pronunţe expres asupra unui proiect de lege ce urmează a fi eventual adoptat, cu

condiţia însă ca votul popular să nu fie deviat de la finalitatea lui [70, p.466].

După o altă definiţie, pe care o datorăm lui Julien Laferriere, „referendumul este procedeul

prin care corpul cetăţenilor este chemat să exprime prin vot popular avizul sau voinţa sa în

privinţa unei măsuri luate de o autoritate sau preconizată de aceasta” [152, p.52].

Democraţia semidirectă se realizează prin mai multe procedee de implicare a corpului

electoral în activitatea legislativă a Parlamentului. Aceste procedee sunt următoarele:

134

referendumul legislativ posterior, care constă în faptul că o măsură votată în prealabil de

Parlament este apoi supusă votului poporului, care poate să o aprobe sau nu prin depunerea de

buletine în urne;

referendumul legislativ anterior. În acest caz, înainte de adoptarea unei legi de către

parlament, corpul electoral este consultat asupra principiilor generale ale viitoarei legi, urmând

ca apoi, dacă ele sunt aprobate de alegători, să fie formulate în dispoziţii concrete de organul

reprezentativ al naţiunii.

Aşadar, democraţia semidirectă este o modalitate de implicare a corpului electoral în

activitatea legislativă a Parlamentului, totodată ea este şi procedeu de legiferare exercitat de

Şeful statului în concurs cu corpul electoral.

În forma sa tradiţională, practicată în Elveţia şi în SUA, referendumul presupune o hotărâre

luată sau pregătită de Parlament [157, p.251].

Conceput ca un procedeu de corectare a activităţii parlamentare, referendumul apare, în

lumina acestei practici, incompatibil cu crearea unei căi paralele de legiferare, care să permită

evitarea procedurii parlamentare.

Monocraţia este o formă de guvernământ în care puterea este personalizată, este în mâinile

unei singure persoane, indiferent că aceasta se numeşte rege, prinţ, împărat, domnitor,

conducător, ţar sau preşedinte.

Monocraţiile pot să se înfăţişeze în felurite moduri, în funcţie de contextul politic şi

internaţional în care acestea au existat [112, p.94].

Deşi întâlnită mai ales în Antichitate şi în Evul mediu, sub forma „monarhiilor absolute”

monocraţia nu este străină nici istoriei moderne şi contemporane.

Cele mai întâlnite forme ale monocraţiei sunt:

- monocraţiile clasice (istorice), mai precis: monarhia absolută, tirania, dictatura;

- monocraţiile populare („cezarismul empiric”, „despotismul popular”);

- dictatura militară.

a) Despre monarhia absolută credem că s-a concretizat suficient mai sus, aici putem

adăuga că principiul de bază este ereditarea şi subordonarea faţă de lege, iar monarhul

poate oricând, prin capriciile sale, să o transforme în tiranie.

b) Tirania sau despotismul are ca notă specifică arbitrarul, prin originea sa (preluarea

brutală a puterii, uzurparea acesteia etc.), dar mai ales prin exerciţiul puterii (tiranul

exercitîndu-şi puterea exclusiv în interesul său) [70, p.469].

În cazul despotismului nu contează originea puterii. Astfel, dacă la început conducătorul a

acţionat pentru întărirea independenţei şi poziţiei statului, ulterior regimul instituit de acesta s-a

135

transformat într-unul autoritar. Aşadar, dacă la începutul existenţei ca republică Filipine era

legată printr-un tratat de prietenie şi acord militar cu SUA, în ultima parte a preşedinţiei lui

Ferdinand Marcos (1965-1986) regimul devine unul autoritar [254, p.199].

Aşadar, despotismul se caracterizează prin arbitrarul exercitării puterii, prin preluarea cu

forţă a acesteia şi transmiterea ei ereditară (sau prin desemnare personală).

c) Dictatura este un fel de „expedient sau de remediu brutal destinat să facă faţă unor

dificultăţi excepţionale” [319, p.p.115] şi constă în concentrarea puterii în mîinile unui om,

concomitent cu suspendarea drepturilor şi libertăţilor publice, sub motivul unor situaţii de

urgenţă şi de pericol. În general, sub raportul naturii, originilor, consecinţelor şi duratei, sunt

considerate ca fiind note comune ale dictaturii:

- dictatura este o monocraţie cvasiperfectă, în sensul că realizează concentrarea completă a

puterii. Autoritatea, în plenitudinea ei, este atribuită unui om care reuneşte funcţiile;

- dictatura apare în circumstanţe excepţionale sau extraordinare, dar sursa ei este formal legală

de dispoziţiile constituţionale sau alte reglementări legale existente;

- dictatura antrenează corelativ dispariţia şi a libertăţilor publice cetăţeneşti: „inevitabila

contrapartidă a plenitudinii puterii este eclipsarea drepturilor individuale şi colective”

[ibidem];

- dictatura este limitată în timp. Cu alte cuvinte, îndată ce criza este surmontată, încetarea

dictaturii devine scadentă. Dictatura nu este un scop în sine, ci un produs al împrejurărilor

[70, p.469].

Monocraţia populară, în fapt − o asociere de termeni ce pare imposibilă, se caracterizează

prin faptul că realizarea şi exercitarea puterii se bazează pe mijloacele şi tehnicile caracteristice

democraţiei semidirecte (iniţiativa populară, revocarea, referendumul) în falsa ambianţă a

adunării şi exaltării maselor şi aroganţa unicului partid asupra tuturor organelor şi structurilor

statale (care devin simple organe de înregistrare, legitimare şi realizare a voinţei acestora), avem

imaginea reală a monocraţiei populare [255, p.153].

Caracteristicile acestei forme de guvernământ sunt:

- personalizarea puterii şi tendinţa de permanentizare a ei;

- unicitatea partidului de guvernământ şi a organelor guvernamentale;

- suportul popular, real sau deghizat;

- totalitarismul sau omniprezenţa în toate domeniile vieţii sociale [151, p.157].

Dictatura militară (având ca zone de proliferare mai ales Orientul Apropiat, Africa de Nord

şi America de Sud), apărută în ţările în curs de dezvoltare, reuneşte trăsăturile tradiţiilor

pretoriene şi ale monocraţiilor populare contemporane [70, p.470]. Politiceşte, dictatura militară

136

este ambivalenţă: ea poate fi reacţionară, conservatoare sau reformistă, revoluţionară. Eticheta

„revoluţionară” a dictaturii militare este însă, îndeobşte, înşelătoare [151, p.157].

Ca şi în cazul monocarţiilor populare, dictaturile militare prezintă unele particularităţi

determinate de condiţiile specifice şi tradiţiile din statele unde s-au manifestat. Totodată, ele

poartă amprenta activităţilor şi intereselor marilor puteri care în mai multe cazuri s-au implicat

ori le-au sprijinit nemijlocit material (tehnică militară, ajutor financiar şi uman).

Oligarhia este destul de bine redată la dl Bădescu: „Oligarhia desemnează forma de

guvernământ de trecere de la monocraţie la democraţie şi constă în exercitarea puterii de către un

număr restrâns de persoane sau de familii (aristocraţia)”.

Ca şi democraţia, oligarhia îmbracă mai multe forme. Pentru Aristotel, caracterul distinctiv

al primei specii de oligarhie constă în fixarea unui cens destul de ridicat pentru ca săracii, deşi în

majoritate, să nu poată ajunge la putere, ce este deschisă numai acelora având venitul fixat de

lege. Într-o a doua specie, censul cerut pentru a lua parte la guvemămînt este foarte mare; iar

corpul magistraţilor are dreptul de a se alege el însuşi. O a treia specie de oligarhie se bazează pe

ereditatea funcţiilor, care trec de la tată la fiu. O a patra specie de oligarhie reuneşte principiul

eredităţii cu acela al suveranităţii magistraţilor, care înlocuiesc legea. Această ultimă formă de

oligarhie, care corespunde cu tirania, printre guvernămintele monarhice se numeşte dinastie

[124, p.42].

Oligarhia se poate prezenta sub următoarele forme: guvernământul pluripersonal,

aristocarţia, plutocraţia censitară, partitocraţia [151, p.158].

1. Guvernământul pluripersonal este o formă a puterii statale care se exercită printr-un

guvemămînt colectiv, ce nu constituie un grup omogen şi nici o calitate distinctă. Aceste

persoane exerictă puterea sau partajează atribuţiile ce decurg din aceasta chiar în părţi inegale.

Puterea se exercită de mai multe persoane, dar ceea ce caracterizează guvernământul

pluripersonal este faptul că grupul care-1 compune nu este unul omogen şi nici nu reprezintă o

categorie distinctă.

2. Aristocraţia se caracterizează prin guvernământul unei clase sociale privilegiate,

guvemământ exercitat în comun într-un număr de membri aparţinând acestei clase sau, mai

exact, unor familii. De regulă, privilegiile acestei clase se transmit ereditar, ea conservându-şi

astfel caracterul de castă închisă.

3. Plutocraţia censitară este o formă de guvemământ asemănătoare cu aristocraţia, numai

că, de această dată, minoritatea guvernantă nu este o clasă socială, organic constituită şi având o

existenţă autonomă, ci o simplă reuniune de persoane, constituită − în condiţiile prevăzute de

lege − potrivit unui criteriu cantitativ, ca urmare a sistemului de cenzuri aplicate operaţiunilor

137

electorale [70, p.471]. Această grupare este privilegiată, este o categorie socială oligarhică −

„elita electorală”. Este, credem, forma de guvemământ adaptată la cerinţele concrete, specifice

Libanului în 1943.

4. Partitocraţia este forma oligarhică de guvernământ în care, de fapt, puterea aparţine

unor partide politice care manipulează instituţiile guvernamentale sau exercită asupra lor o

presiune irezistibilă. În cadrul monocraţiilor, partidul unic constituie el însuşi un gen de grupare

aristocratică, privilegiată. Partidele constituie un substitut oligarhic al participării populare la

putere. Totuşi, partitocraţia nu este un regim exclusiv şi autentic oligarhic; el semnifică mai

degrabă „hipertrofierea fenomenelor partizane, inerente democraţiei clasice”.

Pe lângă sistemele pure mai sunt şi sisteme mixte care sunt o combinaţie între democraţie,

monocraţie şi oligarhie:

- Monarhia limitată;

- Parlamentul dualist;

- Cezarismul democratic.

Despre monarhia limitată deja am menţionat, iar cât priveşte parlamentul dualist. acesta

derivă din monarhia limitată, fiind un „pseudoconstituţionalism”.

Şeful statului îşi păstrează poziţia şi atribuţiile, dar în acelaşi timp el trebuie să accepte,

într-o oarecare măsură politica emanând din compoziţia Camerelor. Într-un astfel de sistem

„piesa centrală” pare să fie prim-ministrul: pe o parte, el se sprijină pe prerogativele Şefului de

stat; pe de altă parte, el are nevoie de încrederea şi sprijinul Parlamentului. Parlamentarismul

dualist apare astfel ca o posibilă formulă de tranziţie între vârsta prerogativelor monarhice şi era

suveranităţii poporului.

Iar cezarismul democratic este o combinaţie între democraţie şi monocraţie; cezarul

exercită puterea în numele poporului care îi cedează puterea printr-un referendum, totodată

cezarul aprobă forma de guvernământ.

4.1.2.2. Abordări teoretice ale formelor de guvernământ contemporane

Monarhia, ca formă de guvernământ, − subliniază I.Muraru, − se caracterizează prin aceea

că Şeful statului este un monarh (rege, împărat, emir, prinţ).

Monarhia este acea formă de guvernământ în care puterea supremă este personificată într-

un monarh, care ocupă tronul, de obicei prin succesiune, iar uneori prin alegerea pe viaţă. În

republică, puterea supremă este deţinută, în general, de un organ ales pe timp limitat [201, p.39].

138

Conform altei opinii, monarhia, ca formă de guvernământ se caracterizează prin aceea că

Şeful statului este monarhul (de la grecescul ,,monas”, ce caracterizează puterea unei persoane).

Monarhul, având diferite denumiri − rege, ţar, sultan, şah, faraon, emir, domnitor, împărat etc. −

de regulă, deţine puterea pe viaţă şi o transmite ereditar sau e desemnat după proceduri speciale

în dependenţă de tradiţiile respective [225, p.128].

Monarhia nu este doar de un singur tip, majoritatea autorilor împart grupul monarhiilor în

patru forme:

- monarhia absolută;

- monarhia limitată (constituţională);

- monarhia parlamentară dualistă;

- monarhia parlamentară contemporană.

Monarhia absolută, ca cea mai veche formă de guvernământ, se caracterizează prin puterea

discreţionată în stat monarhului [70, p.457].

Pentru Aristotel, monarhia consta în concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane,

în puterea nelimitată a monarhului. Trăsătura caracteristică monarhiei absolute − succesiunea

tronului − revine prin moştenire, întemeindu-se astfel un dinastism. Astfel spus, monarhia

absolută devine obiectul unei succesiuni predeterminate. Aristotel a acceptat caracterizarea

succintă a acestei forme de „regalitate”, în care un singur om domneşte după bunul său plac. El

şi-a însuşit, de asemenea, critica adusă regalităţii absolute pe temeiul că statul, nefiind decât o

asociaţie de fiinţe egale, prerogativele şi drepturile trebuie să fie, în mod necesar, identice.

Astfel, este just ca partea de putere şi de supunere, pentru fiecare, să fie perfect egale. Mai mult,

este o nedreptate latentă de a se da unui singur om magistratură supremă, înlăturându-se, prin

aceasta, toţi acei care preţuiesc dreptatea şi legea. Un individ nu poate să facă mai mult decât

legea. Acolo unde legea se dovedeşte neputincioasă, un individ nu va şti niciodată mai mult

decât ea; o lege care a ştiut să înveţe, în mod cuvenit, pe magistraţi, poate să se bizuie pe bunul

lor simţ şi pe dreptatea lor, pentru a judeca şi rezolva toate cazurile în care ea nu se pronunţă.

Mai mult, legea dă magistraţilor dreptul să îi înlăture defectele, atunci când experienţa aplicării

ei a arătat că este necesară o îmbunătăţire. Astfel, atunci când se cere suveranitatea legii, aceasta

înseamnă domnia raţiunii bazate pe lege. A învesti un om suveran înseamnă, din contra, a pune

puterea la discreţia patimilor omeneşti.

Pentru toate aceste considerente, Aristotel a ajuns la concluzia că „puterea absolută a unuia

singur nu este nici utilă; puţin importă că acest individ este, de altminteri, în lipsă de orice lege

ori chiar în prezenţa legilor, ori că el comandă unor indivizi tot atât de virtuoşi, ori tot atât de

depravaţi ca el, ori că el este cu totul superior prin meritul său [124, p.40].

139

Monarhia absolută există în forma de monarhie despotică sau teocratică. Monarhia

absolută a existat şi s-a dezvoltat cel mai pregnant în epoca medievală în ţările Europei

Occidentale. Ideologia absolutismului este clar exprimată în cuvintele regelui Franţei Louis XIV:

„Statul sunt eu”. În Rusia ţaristă monarhia a atins culmile absolutismului în timpul leu Petru I. În

absolutism monarhul concentrează în mâinile sale toate ramurile de bază ale puterii: legislativă,

executivă, judecătorească, militară.

Autoritarismul monarhului presupunea drept valabilă numai vionţa. Expresii celebre

precum: ,,L'etat c'est moi” sau „Regele este capul statului” scot în evidenţă, încă o dată

adevărata dimensiune a puterii discreţionare a monarhului. Aşa se întîmplă că, de cele mai multe

ori, monarhia absolută se transformă în tiranie sau despotism.

Monarhia absolută este cea mai veche formă de monarhie. Ea a existat până aproape de

zilele noastre. La începutul secolului XX în lume existau două monarhii absolute: Imperiul Rus

şi Imperiul Otoman. În cazul monarhiei absolute puterea monarhului aproape că nu este limitată,

monarhul domnind după bunul său plac. Ca regulă, o asemenea formă de guvernământ de cele

mai multe ori nu a fost considerată raţională, oportună. Aşa, de exemplu, în opinia lui Aristotel

considera că „ puterea absolută a unuia singur nu este nici justă, nici utilă” [225, p.128].

Monarhia limitată (constituţională) se caracterizează prin limitarea puterilor monarhului

prin Legea Fundamentală a statului (Constituţia). Cu toate aceste limitări, monarhul are un mare

rol, atribuţiile Parlamentului fiind reduse [70, p.457].

Monarhia limitată se deosebeşte de monarhia absolută prin faptul că puterea monarhului

este limitată prin existenţa − ca autonomie şi cu atribuţii proprii − şi a altor organe. Totodată,

monarhia limitată combină principiul monocratic de guvernământ al unei singure persoane

(monarhul) cu participarea la putere a unei aristocraţii nobile şi ereditare, precum şi a unei

oligarhii censitare, acestea formând cele două Camere ale Parlamentului [151, p.160].

Monarhia limitată a fost introdusă în Franţa de Constituţia din 1814. Până la 1814 ea fusese

deja practicată în Anglia, ca după aceea să se întâlnească temporar în sudul Germaniei (Bavaria -

1818), Wurtenberg (1819), Hessen (1820)). Va fi de asemenea specifică şi Prusiei (1880),

Austriei (mijlocul sec. XIX) şi Rusiei (între 1906-1917) [304, p.35-36].

În monarhia limitată puterea monarhului este îngrădită de alte organe reprezentative, care

adesea, în feudalism, aveau un caracter de clasă. Astfel de organe au fost: Adunarea de zemstvă

în Rusia, Parlamentul în Anglia, Cortexul în Spania, Statele generale în Franţa. De obicei,

acestea aveau prerogative de a elabora şi adopta legea bugetului, prin intermediul căreia

influenţau politica monarhului.

După cum am menţionat monarhia limitată mai este denumită şi monarhie constituţională.

140

În condiţiile epocii contemporane există monarhii constituţionale, în care puterea

monarhului este îngrădită de către organele reprezentative şi constituţie.

Monarhia parlamentară dualistă este o formă a monarhiei constituţionale prin care

(monarhul) şi Parlamentul stau, din punct de vedere legal, pe o poziţie egală [70, p.457].

Forma mixtă de guvernământ, monarhia parlamentară dualistă, derivă din monarhia

limitată, fiind vorba mai mult de un „pseudoconstituţionalism”. „Liantul viu” [319, p.266] între

puteri (monarh şi parlament) îl reprezintă Prim-ministrul care se sprijină pe prerogativele Şefului

de stat şi, totodată, are nevoie de încrederea şi sprijinul Parlamentului [112, p.106].

În cadrul monarhiei dualiste, monarhul împarte puterea cu parlamentul. Acestea din urmă

îndeplineşte funcţia legislativă în timp ce monarhul pe cea executivă.

După cum apreciază G.Burdeau, parlamentarismul dualist (monarhia parlamentară

dualistă) apare ca o posibilă „formulă de tranziţie între vârsta prerogativelor monarhice şi era

suveranităţii poporului” [294, p.151].

Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită azi în Anglia, Belgia, Olanda, ţările

scandinave, ca o expresie a tradiţiei şi istoriei acestor ţări, are mai mult un caracter simbolic.

Monarhul − care „domneşte dar nu guvernează” − păstrează totuşi unele prerogative, precum:

dreptul de a dizolva Parlamentul, dreptul de a numi în funcţii superioare, dreptul de a refuza

semnarea unor legi [70, p.457].

Monarhia parlamentară contemporană poate fi inclusă în rândul formelor mixte de

guvernare. Prim-ministrul are cel mai important rol în cadrul executivului, el contrasemnînd

aproape toate actele emise ca urmare a exercitării atribuţiilor suveranului [112, p.106].

Astăzi doctrina politico-juridică a trecut de pe poziţiile unei critici aprige pe ale unei mult

mai tolerante, uneori chiar justificatoare. Iată de ce acest proces a căpătat denumirea de

„renaşterea monarhiei”. Aceasta îşi găseşte explicaţia în faptul că noile forme de guvemămînt:

doctrina militară şi republica au suferit eşecuri, în timp ce monarhia a rezistat vicisitudinilor

istorice ca urmare a unei experienţe acumulate de veacuri. Astfel, acolo unde monarhia a fost

desfiinţată, peste puţin timp a fost nevoie să se revină la această formă de guvemământ prin

readucerea la tron a foştilor suverani sau a moştenitorilor acestora.

Republica este acea formă de guvemământ, subliniază I.Muraru, în care „aşa cum se

spune, cetăţenii se guvernează singuri, desemnându-şi sau alegînd un Şef de stat denumit, de

regulă, preşedinte” [213, p.106].

Constituţionalistul G.Vrabie consideră că „...republica se caracterizează prin aceea că

puterea supremă aparţine unui organ ales pe un termen limitat (sau unor organe – acolo unde

există şi Parlament, şi preşedinte ales de către popor)” [278, p.112].

141

Aceasta nu este, după Aristotel, decât un amestec de democraţie şi oligarhie. De obicei, se

dă numele de republică guvemămîntelor care înclină spre democraţie şi acelora care înclină spre

oligarhie. Trei elemente de stat îşi dispută egalitatea în structurarea formei de guvemământ.

Acestea sunt: libertatea, avuţia şi virtutea. Republica este o combinaţie numai a libertăţii şi

avuţiei [124, p.42].

Primele republici apar încă în mileniile IV-III î.e.n. în Mesopotamia ca formă de

guvemământ a oraşelor-state de aici. Apoi este atestă în Grecia Antică, dar şi în Roma. În cadrul

republicilor antice structura puterii era una destul de complicată. Ca organe reprezentative

serveau „Adunarea populară" şi „Sfatul celor 12”. La ele puteau lua parte sau candida doar

cetăţenii cu drepturi depline, excuzându-i pe străini, robi sau femei.

La diferite etape de dezvoltare istorică au existat republici de diferite tipuri. În perioada

antică au existat cel mai des republici aristocratice (Roma, Sparta în sec. V-II î.e.n.), oligarhice

(Cartagena), democratice (Atena). În epoca medievală au existat oraşe-republici comerciale:

Venezia, Genua, Florenţa, Novgorod, Hamburg etc. Deja în epoca modernă republicile încep să

devină parlamentare şi prezidenţiale. Diferenţa lor de bază constă în statutul juridic al organului

reprezentativ.

Republica se caracterizează prin aceea că organele supreme sunt alese şi organizate pe

baze de colegialitate. Lor le aparţine dreptul de a elabora legi de o putere juridică supremă.

Aşadar, în republică guvernarea se înfăptuieşte prin reprezentanţi aleşi după proceduri

electorale. Aici Şeful de stat − preşedintele republicii − este ales fie direct prin vot universal, fie

de către Parlament, desemnare ce determină clasificări ale acestei forme de guvemământ.

Savanţii în domeniu nu sunt unanimi în ce priveşte tipurile de republici ca formă de

guvemămînt. Unii consideră că sunt două: republică prezidenţială şi republică parlamentară

[213, p.198].

Al ţii susţin că republicile în esenţa lor sunt de mai multe tipuri:

- republici prezidenţiale [102, p.87; 151, p.160; 222, p.128];

- republici parlamentare;

- republici semiprezidenţiale.

Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea Şefului de stat de către cetăţeni fie

direct − prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat, fie indirect − prin intermediul colegiilor

electorale (electori, SUA de exemplu). Acest mod de desemnare a Preşedintelui republicii îl

situează din punct de vedere legal pe o poziţie egală cu Parlamentul. În republica prezidenţială

prerogativele Şefului de stat sunt puternice. În unele republici prezidenţiale Preşedintele

republicii este şi şeful Guvernului (SUA), în altele există şi un şef al Guvernului (Franţa,

142

România). În forma de guvernământ republicană funcţia de Şef de stat poate fi îndeplinită fie de

o singură persoană, fie de către un organ colegial (situaţie mai ales întâlnită în statele din Europa

de Est în perioada 1945-1990) [70, p.458].

Şi republicile prezidenţiale reprezintă o varietate de tipuri: republici prezidenţial-militare,

apărute ca urmare a unor lovituri militare, iar la putere vin autorităţile supreme militare (hunta),

care numeşte de fapt în calitate de Preşedinte pe unul din membrii săi. De obicei miniştrii sunt

numiţi din rândul generalilor de armată, iar Parlamentul se dizolvă. Puterea se bazează pe armată

şi se formează o ierarhizare conform gradelor militare în cadrul puterii de stat. De obicei, şeful

huntei după o perioadă de timp încearcă să-şi legalizeze situaţia pe calea care alegerilor. În

republica prezidenţială executivul este format de către Preşedinte, care poate cere ca să-i fie

prezentată darea de seamă de către Guvern. Parlamentul nu are dreptul să constrîngă executivul

spre a demisiona. În SUA executivul este condus de însuşi Şeful statului. Împuternicirile

Preşedintelui unei republici prezidenţiale sunt foarte însemnate. În SUA, la fel, Preşedintele

însuşi numeşte miniştrii şi conduce cu activitatea Guvernului.

Republica parlamentară se caracterizează, în viziunea doctrinarilor, prin alegerea Şefului

de stat de către Parlament în faţa căruia de altfel şi răspunde (nuanţat, desigur). Datorită acestui

fapt, poziţia legală a şefului de stat este inferioară Parlamentului (Italia, Austria, Germania,

Finlanda) [70, p.458].

Există şi opinii oarecum pe jumătate opuse generalului. Astfel, doctrinarii Gh.Avornic,

B.Negru şi A.Negru, susţin că forma de guvernământ parlamentară „nu are (adică îi lipseşte)

Şeful statului, sau fie că el este ales de către Parlament, fiind responsabil în faţa acestuia” [103,

p.235, 214, 128].

Nu putem împărtăşi acest punct de vedere din motivul că toate statele indiferent de forma

de guvernământ sau de tipul de regim politic au un Şef de stat, fie el monarh sau preşedinte.

Dacă autorii se referă la fosta Uniune Sovietică apoi, de jure, nu exista un Şef de stat – instituţie

reglementată constituţional, Uniunea era reprezentată în această calitate de către Secretarul

General al Partidului Comunist.

În cadrul republicilor parlamentare, parlamentul se formează din membrii partidului (sau ai

unei coaliţii), având majoritatea în cadrul Parlamentului. Executivul poartă răspundere în faţa

organului legislativ, iar acesta din urmă, dacă e nemulţumit de activitatea acestuia, îi poate

acorda vot de neîncredere, obligându-l în aşa fel să-şi prezinte demisia.

Rolul Preşedintelui într-o republică parlamentară e mai mult formal, iar participarea sa la

formarea executivului e mai mult una nominală. În activitatea sa practică Şeful statului are o

influenţă minusculă la îndeplinirea puterii de stat. Acţiunile sale politice se pot realiza numai cu

143

acordul legislativului, iar actele emise de el capătă forţă juridică numai dacă se acceptă de

Parlament.

În practică pot fi republici prezidenţiale cu elemente de parlamentarism. De exemplu, în

Rusia executivul este format de Preşedintele federaţiei şi e răspunzător în faţa acestuia. Dar se

poate întâmpla că Duma de Stat să-şi exprime neîncrederea faţă de Guvern. Cu toate acestea,

ultimul cuvânt, în ceea ce priveşte demiterea Guvernului aparţine Preşedintelui Federaţiei Ruse.

În comparaţie cu republica prezidenţială, cea parlamentară e mai puţin răspândită, dar

numărul ţărilor care aderă la o astfel de formă de guvemământ e în creştere.

Republica semiprezidenţială, în viziunea constituţionalistului I.Guceac, este forma de

guvernământ „care înglobează caracteristici specifice atât republicii prezidenţiale, cât şi

republicii parlamentare” [170, p.111].

Aceeaşi interpretare o întâlnim şi la constituţionalistul T.Cârnaţ [117, p.186].

În iziunea noastră, este necesar de a identifica un criteriu concret pentru identificarea

acestui tip de guvernământ.

În viziunea doctrinarului V.Popa, republica semiprezidenţială „se manifestă prin faptul că

şeful statului este ales prin vot universal, îndeplineşte numai funcţia de şef de stat, iar în funcţia

de şef de Guvern este numită după anumite proceduri o altă persoană… această formă de

guvernare sau regim a primit denumirea de „prezidenţial” sau „semiprezidenţial”” [242, p.84].

Până la urmă, autorul însăşi subliniază că este vorba de regim politic.

Republica semiprezidenţială, în opinia cercetătorului I.Rusu, se caracterizează prin

alegerea Preşedintelui prin vot universal direct şi prin răspunderea politică a guvernului faţă de

Parlament [255, p.153].

Aplicând metoda criteriului unic de clasificare, şi anume modalitatea desemnării

Preşedintelui de republică: prin vot universal direct de către popor, sau de către Parlament.

Aşadar, sunt doar două tipuri de republică ca formă de guvernământ: republică

prezidenţială şi republică parlamentară.

Aplicând abordările teoretice la prevederile Constituţiei Republicii Moldova, putem afirma

că suntem în prezenţa republicii parlamentare ca formă de guvernământ. Aşa, potrivit art.1

alin.(2) din Constituţie, „forma de guvernământ este republica”. Iar art.77 alin.(1) din Constituţie

stipulează: „Preşedintele Republicii Moldova este şeful statului”. În acest context, art.78 alin.(1)

stabileşte că „Preşedintele Republicii Moldova ete ales de Parlament prn vot secret”.

Din aceste considerente nu împărtăşim opinia teoreticianului Gh.Avornic care afirmă că,

de iure, Republica Moldova ca formă de guvernământ este „republică parlamentară, şeful

statului fiind ales de către Parlament şi responsabil în faţa lui. În realitate, considerăm că în

144

întreaga perioadă de timp de după modificările respective (2000) nu a existat republică

parlamentară, am îndrăznit să o numim chiar republică semiprezidenţială” [102, p.448].

Practic în aceeaşi ordine de idei se exprimă şi cercetătorul Silvia Goriuc, potrivit căreia

„după modalitatea de alegere a Preşedintelui, Republica Moldova reprezintă o republică

parlamentară, iar după atribuţiile conferite Preşedintelui – republică semiprezidenţială” [166,

p.18].

Ambii autori fac o confuzie între forma de guvernământ; criteriul decisiv este modalitatea de

desemnare a Şefului de stat, pe când atribuţiile lui se încadrează în „regimul politic” care poate fi

şi semiprezidenţail.

De iure, Republica Moldova ca formă de guvernământ a fost republică parlamentară, la fel

şi regimul politic a fost parlamentar. Asta a fost situaţia; Şeful statului a uzurpat puterea practic

în întregime în stat, influenţând şi puterea judecătorească, adică am avut un regim politic

ilegitim.

4.2. Regimul politic – dimensiune edificatoare a statului de drept şi democratic

contemporan

4.2.1. Definirea noţiunii şi tipologia regimurilor politice

Conceptele teoretice şi categoriile tipologice ale instituţiilor politice, analizate în

perspectiva doctrinei constituţionale moderne, în funcţie de realităţi social-istorice concrete şi

fenomene sociologice diverse − aflate ele însele într-o continuă dinamică şi transformare − sunt

adesea în imposibilitate de a oferi o bază corectă de clasificare şi interpretare categorială a

anumitor fapte sociale sau fenomene putere [158, p.256].

Problema definirii noţiunii de regim politic este deosebit de dificilă, dat fiind că aceasta nu

este utilizată într-un sens univoc. Nu este mai puţin adevărat că din momentul în care noţiunea

de regim politic este opusă celei de formă de guvernământ, ea începe să prindă contururi mai

precise.

Etimologic, prin regim politic se subînţelege un sistem de organizare, de conducere, a

vieţii economice, politice şi sociale [109, p.53].

Democraţia, libertatea, autoritatea, raporturile de tip instituţional între autorităţile publice

capătă un conţinut şi forme diverse de la ţară la ţară, fapt ce dovedeşte că sunt concepte cu o

„fizionomie variabilă”. Rezultă, de aici, dificultatea pentru orice analist al vieţii politice de a

emite, din perspectiva juridică, judecăţi de valoare foarte precise cu privire la caracterul şi

tipologia regimurilor politice contemporane.

145

Pentru o analiză completă, orice cercetător al fenomenelor de putere trebuie să aibă în

vedere, alături de conceptele juridice, principiile, metodele logice ale cercetării politologice,

precum şi rezultatele investigaţiei sociologice asupra unui regim politic sau a unor schimbări

politice de natură constituţională ce intervin în cadrul unui stat şi care pot să-i influenţeze

formele şi metodele de guvernare. Chiar şi aşa, analiza unui anumit regim politic poate fi

incompletă, întrucât viaţa juridică ca şi cea politică sunt atât de diverse şi uneori atât de instabile,

chiar în cadrul aceluiaşi stat, încât nu pot fi cuprinse complet nici în forme general-obligatorii,

nici în categorii sau instituţii politice, al căror conţinut se modifică pe măsura transformărilor din

viata socială.

În ceea ce priveşte noţiunea „regim-politic”, acest termen nu este sinonim cu cel de sistem

politic.

Prin sistem politic înţelegem ansamblul structurilor politice constituite prin exprimare, prin

procedee electorale democratice şe periodice, a voinţei suverane a naţiunii, care au ca obiectiv

exercitarea procesului de guvernare.

Şi totuşi, multă vreme, noţiunea de regim politic a fost şi este încă redusă la instituţiile de

guvernare care formează baza instituţională a sistemului politic.

Atât sistemele politice cât şi regimurile politice sunt subsisteme − care se intersectează −

ale sistemului social global. Ele au funcţii şi roluri diferite. Dacă sistemul politic indică modul de

organizare şi exercitare a puterii politice de către autorităţile statale în concordanţă cu un set de

valori şi idei, programe ale partidelor politice, regimul politic pune în evidenţă metodele de

exercitare a puterii folosite de instituţiile publice ale statului [185, p.350].

De aceea, sistemul politic îşi poate modifica configuraţia (de exemplu, transformarea

republicii în monarhie va precede schimbări la nivelul instituţiei şefului de stat şi a raporturilor

acestuia cu parlamentul) fără ca regimul politic să se schimbe (rămîne mai departe democratic).

Dificultatea definirii clare a unui regim politic constă în faptul că noţiunea sau conceptul

teoretic respectiv nu se aplică unei entităţi abstracte (nici nu poate exista aşa ceva), ci un regim

politic concret, existent într-un stat şi într-o anumită etapă de dezvoltare a acestuia. Cum fiecărui

stat îi sunt proprii anumite elemente de natură politică, economică, socială, ce-i caracterizează

regimul politic, conceptul respectiv tinde să cuprindă sau să reflecte aceste elemente. Dacă

conceptul teoretic de regim politic este însă construit pe baza unor criterii metodologice rigide,

şablonarde şi aplicat fără discemământ unor realităţi politice dinamice, există riscul ca unele

caracteristici ale regimului respectiv să se piardă.

Interpretarea unui regim politic într-o astfel de manieră va fi mai mult sau mai puţin

eronată.

146

Acestea sunt unele dintre motivele pentru care prof. Georges Burdeau consideră că în

definirea regimului politic trebuie să se ţină seama, pe lângă conceptul juridic, şi de structura

economică şi socială a statului asupra căruia se face analiza politică, de baza puterii pe care o

exercită guvernanţii, de obiectivele pe care şi le propun aceştia şi de mijloacele şi metodele la

care recurg, de forţele nomice politice şi sociale de care sunt legaţi cei ce guvernează [293,

p.187].

Desigur, împletirea unor elemente de natură socială, cum ar fi, de pildă, structura de clasă

şi raporturile între clase, interesele sociale etc., cu elemente de natură politică şi ideologică, adică

metodele şi programele de guvernare, statutele partidelor, doctrina lor politică, raporturile între

puteri, pluralismul, ideologia forţelor politice etc., pare să confere unei definiţii teoretice un

caracter eteroclit, impropriu rigorii demersului ştiinţific. În cazul nostru, însă, împletirea

elementului social cu cel politic este necesară şi naturală, mai ales în epoca contemporană, când

orice formă de existenţă sau activitate socială are o reflecţie, dar şi o justificare şi chiar o

motivaţie politică.

Profesorul Jean-Louis Quermonne înţelege prin regim politic ansamblul de elemente de

ordin ideologic, instituţional şi sociologic care concurează la formarea unui tip de guvernământ

al unei anumite ţări, într-o perioadă dată [320, p.10].

La rîndul său, Maurice Duverger consideră că regimul politic este o combinaţie între un

sistem de partide, mod de scrutin, tipuri de decizii şi diferite structuri ale grupului de presiune

[apud. 302, p.4].

Într-o definiţie de dicţionar, prin regim politic se înţelege, în general, modul de guvernare

practicat într-o anumită ţară [302, p.887].

Pentru caracterizarea unui regim politic sunt esenţiale maniera în care societatea, în

ansamblul determinărilor şi manifestărilor sale social-istorice, ideologice şi al structurilor sale

politice, juridice, economice, militare, sociale se reflectă coerent fenomenul unitar al puterii,

precum şi stilul şi metodele de conducere pe care puterea le imprimă acţiunii guvernanţilor şi, nu

în ultimă instanţă, acordul sau dezacordul guvernanţilor faţă de putere, care reflectă, de fapt,

baza socială a acesteia.

În doctrina autohtonă recentă de drept constituţional, dar şi în teoria generală a statului şi

dreptului întâlnim mai multe definiţii date sintagmei regim politic.

Potrivit opiniei constituţionalistului I.Guceac, regimul politic reprezintă „ansamblul

instituţiilor, metodelor, procedeelor şi mijloacelor prin care se realizează puterea politică în

societate” [170, p.111].

147

Într-o altă ordine de idei este definit regimul politic de către doctrinarul T.Cârnaţ, în

viziunea căruia regimul politic exprimă „totalitatea procedeelor de realizare a puterii de stat,

evocă raporturile dintre componentele sistemului social-economic şi politic, adică reprezintă

ansamblul instituţiilor şi mijloacelor prin care se realizează puterea” [124, p.199-200].

Pe când teoreticienii B.Negru şi A.Negru susţin că regimul politic „include ansamblul

metodelor şi mijloacelor de conducere a societăţii, ansamblul care priveşte atât raporturile dintre

stat şi individ, cât şi modul în care statul dat asigură şi garantează drepturile subiective” [225,

p.150].

Teoreticianul D.Baltag defineşte regimul politic ca „sistemul metodelor şi principiilor de

înfăptuire a puterii de stat, în strânsă legătură cu situaţia drepturilor şi libertăţilor democratice ale

cetăţenilor şi posibilitatea lor de a determina sau influenţa politica statului, pe baza participării

lor la adoptarea deciziilor” [106, p.88-89].

Teoreticianul Gh.Avornic prin regim politici are în vedere „metodele şi mijloacele de

exercitare a puterii de stat, de conducere statală a societăţii, metode şi mijloace relevând, în

primul rând, starea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, care pun în evidenţă raportul dintre

individ şi stat” [103, p.84].

După cum vedem, doctrinarii nu includ în definiţie ansamblul instituţiilor statului antrenate

în procesul realizării puterii de stat; ori, fără aceste instituţii metodele şi mijloacele rămân simple

declaraţii.

În doctrina românească recentă de drept constituţional, prin regim politic se înţelege

modalităţile, procedeele sau metodele prin care se exercită guvernarea unui stat. Într-o altă

opinie, regimul politic reprezintă ansamblul instituţiilor, procedeelor şi mijloacelor prin care se

realizează puterea, ceea ce nu împiedică ca acest concept să aibă determinări de natură

economică, socială, istorică ş.a. [186, p.352].

Constituţionalistul I.Deleanu menţionează că regimul politic reprezintă ansamblul

instituţiilor şi al mijloacelor prin care se realizează puterea.

Prin conceptul de regim politic Paul Negulescu şi George Alexianu înţelegeau, cu peste 75

de ani în urmă, ansamblul normelor juridice care stabilesc modul de organizare a statului, fixând

organele de conducere, atribuţiile şi modul de funcţionare [227, p.103].

Totodată, regimul politic reprezintă ansamblul metodelor şi mijloacelor de înfăptuire a

puterii, a relaţiilor existente între elemente ce alcătuiesc sistemul social-politic, relevând în

primul rând, măsura consacrării şi garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ceteteneşti

[254, p.215].

148

Analizând conceptul de regim politic, constatăm că în procesul de organizare şi exercitare

a puterii raporturile dintre autorităţile puterii statale reprezintă o parte componentă, importantă, a

acestuia.

Afirmând aceasta, înseamnă să înţelegem de altfel (ca şi ceilalţi autori), că modul de

organizare şi exercitare a puterii nu constituie singurul criteriu de definire a regimului politic.

Dacă e să conluzionăm, regimul politic poate fi definit ca ansamblul unitar şi coerent

structurat al instituţiilor politice şi al normelor juridice constituţionale, politice, social-

economice, ideologice, prin intermediul cărora se înfăptuieşte actul de guvernare sau, altfel

spus, se realizează puterea politică.

4.2.2. Identificarea şi criterii de clasificare a regimurilor politice

Regimurile politice sunt clasificate după diferite criterii de către autori în literatura de

specialitate. Pentru început ar fi necesar să analizăm care sunt criteriile de clasificare. Acestea au

o deosebită importanţă, deoarece, pe lângă momentul de timp când a fost elaborat criteriul, mai

este şi situaţia socială a societăţii la momentul dat.

În legătură cu modalităţile şi procedee de guvernare, doctrina constituţională surprinde

regimul politic în două ipostaze: regim politic constituţional, în care organele statului acţionează

în limitele Legii Fundamentale, ale Constituţiei, şi regim politic absolut în cadrul căruia

asemenea limitări nu există.

Plecând de la acelaşi criteriu, al metodelor de înfăptuire a guvernării, se pot desfăşura cu

respectarea libertăţii şi regimuri autoritare.

Un alt criteriu al unei posibile definiri şi clasificări a regimurilor politice îl constituie

proprietatea (tipul marxist de regim politic), pe care doctrinarii l-au apreciat drept mistificator,

deoarece socializarea proprietăţii nu atrage, real şi substanţial, socializarea puterii şi deci

democratizarea ei; în sens invers, forma privată a proprietăţii nu presupune existenţa unui regim

politic nedemocratic.

Nivelul de dezvoltare a respectivei ţări se poate constitui, de asemenea, într-un criteriu

(considerat modern) de clasificare a regimului politic. Astfel, se poate ajunge la o tipologie a

regimului politic, pornindu-se de la considerente geografice, în sensul că marile zone industriale

sunt de asemenea mari zone de liberalism politic (America de Nord, Europa Occidentală,

Japonia); în celălalt sens, zone subdezvoltate economic (America Latină, Asia, Africa) sunt zone

de autoritarism. Din perspectivă istorică, dezvoltarea parlamentarismului în ţările europene

coincide cu avântul capitalismului industrial (în Anglia după 1215; în Franţa după 1815; în

149

Scandinavia după 1914).

Structura economică şi socială a statului, principiile care stau la baza organizării şi

funcţionării puterii, obiectivele şi forţele acesteia, maniera în care societatea se reflectă în putere

şi stilul pe care ea îl imprimă guvernanţilor trebuie luate în considerare la determinarea tipului de

regim politic dintr-un stat.

Regimul politic, aprecia, la rândul său, şi P.Pactet, apare mai întâi ca ftind rezultatul

forţelor politice, în special al partidelor, în cadrul instituţional stabilit prin Constituţie, dar este

necesar să se ţină seama şi de alţi factori istorici, ideologici şi economici, care prezintă o

importanţă considerabilă.

Unul dintre criteriile care stau la baza stabilirii tipurilor de regim politic este puterea, mai

precis − modul de organizare a puterii. Totodată, se ia în considerare natura raporturilor dintre

guvernanţi şi cei guvernaţi, jocul politic dintre instituţiile guvernante, caracterul real al opoziţiei

etc. În funcţie de aceste criterii, doctrina constituţională clasifică regimurile politice în mod

deosebit.

Constituţionalistul I.Guceac identifică şi următoarele tipuri de regim politic: democraţia,

„ca fiind: directă şi semidirectă sau reprezentativă; regimul politic liber; democraţia

semiprezidenţială; antidemocraţia” [170, p.111]. Pe când constituţionalstul V.Popa operează

doar cu „regimul de adunare” [170, p.112-120] şi „regimul reprezentativ” [255, p.85].

Aplicând criteriul separaţiei puterilor, constituţionlistul T.Cârnaţ distinge: regimul

separaţiei suple sau al colaborării puterilor (regim parlamentar); regimul separaţiei rigide

(prezidenţial) şi regimul semiprezidenţial (mixt); regimul confuziei puterilor (regimul

dictatorial); regimul directorial şi guvernământul de adunare [117, p.210-202].

Iar în funcţie de metodele utilizate la exercitarea puterii constituţionalistul T.Cârnaţ

distingem egimuri democratice şi antidemocratice [255, p.4]. De remarcat că în cadrul

regimurilor politice antidemocratice doctrinarul include monocraţia, monarhia absolută, tirania,

dictatura, dictatura militară, oligarhia, partocraţia, regimurile politice socialiste [117, p.210-214].

Teoreticienii B.Negru, A.Negru şi D.Baltag disting două categori de stat, şi anume: „state

cu regimuri politice democratice şi state cu regimuri politice autocratice (totalitare)” [225, p.150;

105, p.89].

Dacă e să indicăm regimurile politice clasice într-o anumită ordine, pentru a le desluşi mai

bine conţinutul, asemănările şi deosebirile, clasificarea ideală, în baza principiului separaţiei

puterior în stat, ar fi următoarea: regimul politic parlamentar, regimul politic prezidenţial;

regimul politic mixt. Iar aplicând confuziunea puterior, avem: regimul directoral; regimul

dictatorial, guvernământul de adunare.

150

Înainte de a trece la analiza esenţei tipurilor de regimuri politice vom reveni la clasificarea

dată de unii teoreticieni. Aşa, B.Negru şi A.Negru [225, p.151] care împart regimurile politice în

democratice şi antidemocratice, definind regimul politic democratic apelează la Spinoza.

În viziunea lui Spinoza „în statul democratic, care se apropie cel mai mult de starea

naturală, toţi se leagă să lucreze, iar nu să judece şi să raţioneze printr-o hotărâre comună; adică,

întrucât oamenii nu pot avea cu toţii exact aceleaşi păreri, au făcut legămînt să se aibă putere de

lege acea părere care întruneşte mai multe aprobări, rezervându-şi însă dreptul de a o schimba

atunci când vor vedea că e mai bine altfel. Prin urmare, cu cât li se îngăduie oamenilor mai

puţină libertate de gândire, cu atât ne îndepărtăm mai mult de starea naturală şi, în consecinţă, cu

atât guvernarea devine mai violent” [265].

A. Regimurile politice ce au la bază principiul separaţiei puterilor în stat

Regimul parlamentar

Regimul parlamentar are la bază ideea colaborării puterilor. El este un regim politic în care

organul executiv şi organul legislativ, efectiv distincte, sunt ţinute să colaboreze în exercitarea

funcţiilor etatice şi dispun de mijloacele politice care le permit să se controleze mutual [301,

p.251].

Într-o altă definiţie, regimul parlamentar este „regimul separaţiei suple sau a colaborării

puterilor, în care gestionarea afacerilor publice este asigurată de colaborarea dintre executiv şi

legislativ prin intermediul unui guvern (cabinet ministerial) responsabil în faţa Parlamentului.

Născut pe ruinele monarhiilor absolute din Europa Occidentală, apariţia regimului

parlamentar coincide cu apariţia unui organ nou: Guvernul. Istoria parlamentarismului este de

fapt istoria raporturilor dintre acest nou organ şi Parlament [308, p.361-365].

O altă accepţiune prezintă regimul parlamentar ca fiind cel în care „direcţia afacerilor

publice aparţine Parlamentului şi Şefului statului, prin intermediul unui cabinet responsabil în

faţa Parlamentului” [293, p.166].

În cazul acestui regim parlamentar, „puterea executivă are o puternică armă împotriva

puterii legislative, constând în dreptul Şefului de stat de a dizolva Parlamentul sau cel puţin

Camera aleasă a acestuia”. La rândul său, Parlamentul poate să provoace demisia Guvernului

printr-un vot de neîncredere sau prin refuzul de a vota bugetul, ori o lege importantă propusă de

Guvern.

După ce conceptul de regim parlamentar este examinat în lumina contururilor concrete, la

care a dus aplicarea lui în diferite ţări, precum şi a fizionomiilor multiple asumate, el apare într-o

mare diversitate de forme, determinate de specificul condiţiilor economice şi sociale şi,

îndeosebi, de starea forţelor ce se înfruntă la un moment dat în lupta politică. De aceea s-a şi

151

spus că atunci când sunt luate în considerare aceste rezultate, nu trebuie să se vorbească despre

un regim parlamentar, ci despre diferite regimuri parlamentare.

Având ca principiu echilibrul dintre puterea executivă şi puterea legislativă, concentrarea

lor pentru realizarea obiectivelor puterii, concomitent cu existenţa unor mijloace de control şi

temperare reciprocă specifice fiecăreia dintre puteri, regimul parlamentar (abstracţia facându-se

de unele note specifice de la o etapă istorică la alta) funcţionează după următoarea „schemă”,

întâlnită la toţi savanţii în domeniu:

a) disocierea organului executiv în funcţia de Şef de stat şi Guvern. Cu alte cuvinte, existenţa

unui executiv bifurcat, dualist sau bicefal;

b) Şeful de stat este politiceşte iresponsabil în faţa Parlamentului. Dacă a fost ales de adunare

sau de adunări ori de către corpul electoral, Şeful statului nu poate fi revocat, aceasta fiind

considerată „una din dogmele ortodoxiei parlamentare”;

c) în schimb, Guvernul − ca organ colegial − răspunde politiceşte în faţa Parlamentului, care îl

poate demite;

d) el răspunde, indirect, şi pentru activitatea Şefului statului, întrucât actele acestuia trebuie

obligatoriu contrasemnate de Şeful guvernului;

e) guvernul se sprijină în activitatea sa pe o majoritate parlamentară, provenită − prin sufragiu

universal direct − din interiorul propriului partid, sau pe o coaliţie parlamentară, constituită în

scopul desemnării Guvernului şi pentru a sprijini activitatea acestuia.

Guvernul − prin intermediul Şefului statului − poate recurge la disoluţia adunării,

provocând astfel un arbitraj popular, prin organizarea de noi alegeri [70, p.481]. Aşadar,

caracteristic pentru regimul parlamentar este:

- Existenţa unui executiv dualist: Şeful statului şi Guvernul;

- Şeful statului nu este responsabil politic faţă de Parlament; dacă Şeful statului a fost ales de

parlament sau de către corpul electoral, el nu poate fi revocat;

- Guvernul, ca organ colegial, răspunde politiceşte în faţa Parlamentului;

- Parlamentul poate demite Guvernul;

- Guvernul răspunde indirect pentru activitatea Şefului statului;

- Actele Şefului statului trebuie contrasemnate de către Şeful guvernului;

- Guvernul se sprijină în activitatea sa pe majoritatea parlamentară;

- Guvernul, prin intermediul Şefului de stat, poate recurge la dizolvarea Parlamentului [117,

p.108].

După cum am menţionat, regimul politic parlamentar nu este de un singur tip. În literatura

de specialitate regimul parlamentar este divizat în două direcţii distincte:

152

1) regim parlamentar monist; regim parlamentar dualist;

2) regim parlamentar bicameral; regim parlamentar multicameral.

Regimul parlamentar monist. Aici guvernul este responsabil doar în faţa Parlamentului ales

prin vot universal, direct.

Regimul parlamentar dualist se caracterizează prin responsabilitatea colectivă a

Guvernului nu doar în faţa Parlamentului, ci şi în faţa Şefului de stat.

Regimul parlamentar dualist, numit şi „regim parlamentar prin teoria echilibrului”, se

caracterizează prin următoarele:

- responsabilitatea colectivă a Guvernului, nu numai în faţa adunării, dar şi în faţa şefului de

stat;

- executivul este compus dintr-un şef de stat iresponsabil din punct de vedere politic şi dintr-

un Guvern numit de Şeful de stat şi responsabil în faţa Parlamentului;

- datorită faptului că Şeful statului este iresponsabil din punct de vedere politic, actele sale

sunt contrasemnate de un ministru, care, prin aceasta devine răspunzător de ele;

- executivul este responsabil nu doar în faţa Adunării, dar şi în faţa Şefului de stat. Dubla

responsabilitate a Guvernului îi permite acestuia de a se prevala pe lângă fiecare dintre

instituţii (Şeful statului sau Parlament) de încrederea şi de voinţa celuilalt şi de a încerca să

realizeze, prin sinteza aspiraţiilor lor, o politică acceptabilă pentru amândouă părţile.

- Guvernul este sprijinit în activitatea sa de o majoritate parlamentară ori de o coaliţie

parlamentară; dacă Guvernul pierde încrederea Parlamentului, este obligat să se retragă;

- Guvernul, poate să determine prin Şeful statului, dizolvarea Adunării, provocând noi

alegeri;

- legislativul (mono- sau bicameral) dispune de prerogativa adoptării legilor şi de a controla

activitatea executivului;

- relaţiile dintre executiv şi legislativ sunt caracterizate de un echilibru garantat prin existenţa

mijloacelor de acţiune reciproce [112, p.113].

Regimul parlamentar bipartid se caracterizează prin următoarele:

- alternanţa, la putere, mai mult sau mai puţin regulată a celor două formaţiuni (partide)

politice principale;

- alegerea Şefului guvernului de către corpul electoral în persoana liderului partidului pentru

care electoratul a optat cu prilejul alegerilor legislative;

- existenţa unei majorităţi parlamentare confortabile şi, de regulă, pe durata întregii legislaturi.

Regimul parlamentar multipartid mai este numit şi „regim de tip latin” şi se caracterizează

prin:

153

- existenţa mai multor partide care acced la putere;

- în permanenţă există o majoritate parlamentară fluctuată şi instabilitatea Guvernului;

- alternanţa la putere este înlocuită cu „simple inflexiuni în jurul axelor politice puţin

îndepărtate”;

- corpul electoral nu are nicio contribuţie la alegerea prim-ministrului ori la stabilirea

majorităţii parlamentare care rezultă din combinaţiile parlamentare sau din deciziile luate de

statele majore ale partidelor [151, p.172].

Traseul regimului parlamentar este, de fapt, drumul parcurs de la monarhia absolută la

monarhia limitată, de la monarhia limitată la monarhia parlamentară [70, p.482].

Regimul prezidenţial are la bază ideea separării organice accentuate a puterilor de stat.

Principalele trăsături ale acestui regim sunt, în primul rând, o strictă repartiţie a atribuţiilor dintre

puterea legislativă şi cea executivă şi, totodată, independenţa celor două puteri. Ele nu dispun de

instrumente de presiune reciprocă pentru adoptarea deciziilor, iar Şeful statului este totodată

Şeful guvernului ales prin sufragiu universal.

În ceea ce priveşte Guvernul, acesta nu acţionează ca organ colegial şi solidar. Membrii

guvernului sunt numiţi în funcţie cu acordul Senatului. Ei răspund individual în faţa Şefului

statului [117, p.109].

Şeful statului, respectiv şi al guvernului, nu poate fi demis din funcţie de către Parlament,

dar nici el nu poate dizolva Parlamentul [97, p.93-94]. Exemplu tipic de regim prezidenţial sunt

Statele Unite al Americii.

Regimul prezidenţial se caracterizează prin faptul că realizează, cel puţin în principiu, o

separaţie strictă a puterilor în stat. Un executiv cât mai independent faţă de puterea legislativă

este creat de regimul prezidenţial prin încredinţarea întregii autorităţi executive unui preşedinte

[254, p.223].

Dacă e să analizăm exemplul SUA, pentru a crea un executiv cât mai independent de

puterea legiuitoare şi înzestrat cu o autoritate egală, acest regim încredinţează întreaga putere

executivă, adică activitatea de organizare a aplicării şi de punere în executare a legilor, unui

preşedinte care nu este ales de vreo adunare legiuitoare, ci de alegători prin vot direct sau

indirect. În SUA el este ales în cadrul unui sistem organizat pe două trepte, distinct de cel

instituit pentru a desemna Camerele Congresului.

Astfel, prin puterea pe care o deţine, Preşedintele apără egalul adunărilor legiuitoare, căci,

din acest punct de vedere, el se vrea un organ tot atât de reprezentativ ca şi acestea.

Dar faptul că Preşedintele este ales de către corpul electoral dă naştere în plus la consecinţa

că el nu poate fi silit să se retragă printr-un vot de neîncredere al adunărilor legiuitoare înainte de

154

expirarea mandatului său. Aceasta pentru că dacă adunărilor legiuitoare li s-ar recunoaşte un

asemenea drept, ar însemna să li se dea posibilitatea de a înfrânge însăşi voinţa alegătorilor,

concretizată în actul de desemnare a Preşedintelui.

Regimul prezidenţial conferă un număr considerabil de atribuţii Preşedintelui, dar acestea

pot fi neutralizate şi corectate printr-o procedură ce poate permite transparenţa şi controlul

opiniei publice, inclusiv tragerea la răspundere a Şefului statului, în situaţia în care s-a îndepărtat

de la mandatul care i-a fost conferit [163, p.44].

Astfel, o regulă fundamentală a regimului prezidenţial este lipsa răspunderii politice a

Preşedintelui în faţa adunărilor legiuitoare. Forma de răspundere, politică, este una distinctă de

răspunderea civilă, care instituie o obligaţie a funcţionarilor de stat de reparare pecuniară a

prejudiciilor materiale sau morale cauzate prin actele şi faptele săvârşite în exerciţiul atribuţiilor

lor, precum şi de răspunderea penală, care se referă la posibilitatea aplicării sancţiunilor

prevăzute de lege pentru infracţiunile de care se fac vinovaţi în calitatea lor oficială.

Răspunderea politică implică obligaţia miniştrilor de a se retrage atunci când au pierdut

încrederea parlamentului − instituţie necunoscută în regimul prezidenţial. Mai mult, în acest din

urmă sistem de guvernământ nu doar Preşedintele statului, ci şi şefii diferitelor ramuri ale

administraţiei de stat, adică aşa−numiţii secretari, chemaţi să-1 ajute pe Preşedinte în

îndeplinirea activităţii executive, nu răspund din punct de vedere politic în faţa Congresului, ci,

numiţi de Preşedinte, dau seama de activitatea lor exclusiv în faţa acestuia [158, p.267].

Avantajele unui astfel de sistem sunt, desigur, reale: egalitatea puterilor, legitimarea

democratică a legislativului, înlăturarea presingului dintre puteri, prin ameninţarea cu demiterea

Guvernului sau disoluţia Adunării, posibilitatea celor două puteri de a acţiona eficace şi potrivit

cu strategia lor ş.a. Totuşi, nu pot fi ignorate nici dezavantajele, mai ales două:

1) pericolul alunecării spre omnipotenţa executivului, spre prezidenţialism;

2) majoritatea pe care se sprijină executivul este esenţialmente diferită de majoritatea

parlamentară.

Regimul prezidenţial prezintă, desigur, avantajul înlăturării unor presiuni reciproce între

puteri, creând astfel şi posibilitatea acestora de a acţiona conform programului prezentat

electoratului. Nu pot fi neglijate însă şi dezavantajele acestui regim. Astfel, există pericolul

creşterii influenţei executivului, pericolul alunecării către prezidenţialism. Apoi, dacă

majoritatea parlamentară este diferită de cea pe care sprijină executivul, apar dificultăţi în

funcţionarea mecanismului statal.

Regimurile mixte sunt produsul unor combinaţii de elemente ce aparţin unor regimuri

politice diferite, în special regimului prezidenţial şi celui parlamentar.

155

Având ca criteriu raporturile dintre puteri, regimurile mixte se grupează în trei categorii:

Regim convenţional, în care preeminenţă are Parlamentul. Prim-ministrul − sub

conducerea şi controlul Parlamentului.

Regim prezidenţial, hegemonia aparţine Preşedintelui, îndeosebi dacă majoritatea se

constituie ca suport al preşedintelui.

Regimuri intermitent prezidenţiale, Preşedintele şi Prim-ministrul îşi partajează atribuţiile

executive de circumstanţe.

După însăşi denumirea lor, regimurile mixte sunt ,,produsul unor combinaţii de elemente

aparţinând unor regimuri politice diferite, în special regimului prezidenţial şi celui

parlamentar” [151, p.175].

Conceptul de regim semiprezidenţial a fost introdus pentru prima oară în limbajul juridic

de profesorul Maurice Duverger în considerarea reformei constituţionale efectuate în Franţa în

1962, prin care s-a decis alegerea Preşedintelui Republicii Franceze prin sufragiu universal.

Modelul identificat de Duverger (regimul semiprezidenţial) a făcut obiectul multor critici,

fiind considerat de către unii specialişti mai curând un regim „hibrid” decât un sistem

constituţional original. S-a invocat, ca argument împotriva recunoaşterii regimurilor semi-

prezidenţiale ca o categorie distinctă, ideea că modul de desemnare a Şefului statului nu are

relevanţă din punctul de vedere al diferenţierii regimului prezidenţial de cel parlamentar, ci doar

faptul dacă Şeful statului poate dizolva Parlamentul, iar acesta, la rândul său, dacă poate,

printr-un vot de neîncredere, să facă Guvernul să demisioneze.

Al ţi autori consideră să amintească regimurile semiprezidenţiale ca o categorie aparte,

deoarece ele prezintă trăsături de originalitate care le individualizează faţă de regimurile

parlamentare.

Pe de altă part, evidenţiem şi celălalt aspect, şi anume: că prerogativele Preşedintelui,

evident mult mai puternice decât în regimul parlamentar, nu se identifică nici cu acelea de care

dispune Şeful statului în regimul prezidenţial, axat pe o riguroasă separaţie a puterilor.

Aşadar, în regimul politic semiprezidenţial [256, p.3]:

- Preşedintele nu mai este ales de Parlament ci de corpul electoral, prin sufragiu universal, din

acest punct de vedere putem afirma că Preşedintele se află pe picior de egalitate, în ce

priveşte reprezentativitatea, cu autoritatea legiuitoare;

- Preşedintele nu mai are nevoie de o contrasemnătură pentru a lua anumite măsuri cerute când

instituţiile republicane, independenţa naţiunii, integritatea teritoriului ori executarea

angajamentelor internaţionale sunt ameninţate în mod grav şi imediat;

- Preşedintele are dreptul de a recurge la referendum, acesta constituind de fapt un mijloc de

156

presiune împotriva Parlamentului, pe lângă dreptul de dizolvare a acestuia;

- păstrîndu-se trăsăturile din regimul parlamentar, executivul este bifurcat în Şeful de stat, care

nu răspunde politic, şi un Guvern răspunzător pentru activitatea sa în faţa Adunării Naţionale;

- Preşedintele nu poate să numească discreţionar Guvernul, el trebuind să-l desemneze astfel

încât acesta să se bucure de încrederea majorităţii Adunării Naţionale.

Ca regimuri mixte după cum am menţionat, sunt şi regimurile intermitent prezidenţiale,

întrucât Preşedintele şi Prim-ministru îşi partajează atribuţiile executive, cu intensitate variabilă

şi în funcţie de circumstanţe.

B. Regimuri politice care au la bază confuziunea puterilor

Dacă forma de guvernământ este direct indicată în textul Constituţiei, apoi tipul de regim

politic în Republica Moldova poate fi dedus aplicând criteriile doctrinare la prevederile

constituţionale. Aşa, puterea executivă este bicefală: Şeful de stat – ales de către Parlament

(art.78 alin.(1) din Constituţie) şi Guvernul în frunte cu Prim-ministrul (art.101 din Constituţie).

Guvernul este organ colegial şi răspunde solidar. Aşa, potrivit art.101 alin.(3) din Constituţie, în

cazul demisiei Prim-ministrului, demisionează întregul Guvern. Şeful statului în conformitate cu

art.78 alin.(5) şi art.85 din Constituţie, poate dizolva Parlamentul. Dar şi Parlamentul, conform

art.89, poate demite Preşedintele Republicii Moldova.

Deci, în Republica Moldova suntem în prezenţa unui regim politic parlamentar monist,

deoarece Guvernul răspunde politic doar în faţa Parlamentului (art.106 din Constituţie −

exprimarea neîncrederii în Guvern).

Regimul convenţional este regimul care are la bază confuziunea puterilor, în sensul că

fiecare dintre cele trei puteri (legislativă, executivă, judecătorească) urmăreşte să se controleze

reciproc, sistemului de măsuri al unei puteri urmând să i se adauge „contramăsuri” ale celorlalte

puteri, asigurându-se astfel echilibrul şi prevenind monopolul puterii.

Nerespectarea regulilor decurgând din „sistemul de balanţe” duce la regimul dictatorial

sau, după caz, la guvernământul de adunare [150, p.25].

Nu putem spune că regimul convenţional este sinonim cu guvernământul de adunare. În

opinia unor autori, există această confuzie; regimul convenţional este regimul care are la bază

confuziunea puterilor, numindu-se „regimul ori guvernământul de adunare” [255, p.219]. Cu alte

cuvinte, se urmăreşte controlul reciproc între autorităţile statale care exercită cele trei funcţii

tradiţionale: legislativă, executivă, judecătorească, astfel încât „puterea să oprească puterea”.

Sub această formă a „sistemului de balanţe” sau de „măsuri şi contramăsuri” pot fi

înlăturate abuzurile unei puteri, tendinţele acesteia de dominare.

157

Nerespectarea acestor reguli are ca efect, după cum s-a menţionat, apariţia regimurilor

dictatoriale sau, după caz, a guvernământului de adunare.

În cadrul regimurilor convenţionale avem: regim directorial; regim dictatorial;

guvernământ de adunare.

Regimul directorial se caracterizează prin următorul mecanism: întreaga putere executivă

este deţinută de un colegiu. Acest colegiu este ales de legislativ pe un termen stabilit de

Constituţie şi nu poate fi revocat înainte de exprimarea mandatului său.

Regimul directorial se deosebeşte de regimul parlamentar prin faptul că nu cunoaşte

instituţia responsabilităţii politice a miniştrilor. Acest fapt nu este menit însă să ducă, în regimul

directorial (aşa cum ar fi fost, poate, de aşteptat), la o consolidare a poziţiei executivului faţă de

legislativ. Aceasta pentru că, în locul executivului numit, ca în regimul parlamentar, de Şeful

statului, regimul directorial cunoaşte un executiv ales de puterea legiuitoare pe termen

determinat. Pe de altă parte, deşi puterea legiuitoare nu poate revoca executivul înainte de

expirarea mandatului lui, îi poate anula sau modifica actele [70, p.477].

Pe lângă faptul că executivul e numit de puterea legiuitoare (şi nu de Şeful statului), că nu

mai poate fi demis (ca în regimul parlamentar), actele sale se află sub controlul parlamentului.

În opinia altor autori, în regimul directorial executivul este dependent de legislativ. În

practică, subordonarea executivului faţă de legislativ nu este întotdeauna realizată în regimul

directorial. În Elveţia, ţară care consacră astăzi acest sistem, executivul influenţează în mare

măsură legislativul [117, p.108].

În regimul directorial puterea este deţinută − în plenitudinea ei − de un colegiu, ales de

legislativ pe o perioadă determinată, dar imposibil de revocat înainte de expirarea mandatului.

Colegiul odată constituit devine iresponsabil politiceşte faţă de legislativ, care îi poate însă anula

sau modifica actele. Aceste elemente deosebesc regimul directorial atât de regimul parlamentar,

cât şi de regimul prezidenţial.

Elementele menţionate deosebesc regimul directorial şi de regimul prezidenţial, căci pe

când acesta creează un executiv puternic, care se bucură, în principiu, de aceeaşi autoritate ca şi

puterea legiuitoare, fiind ales întocmai ca ea de corpul electoral, executivul în regimul directorial

este prin chiar originea sa dependent de legislativ. De asemenea, faptul că executivul nu este

concentrat în mâinile unei singure persoane ca în regimul prezidenţial, ci este deţinut de un

colegiu, ale cărui hotărâri presupun acordul prealabil al mai multor voinţe şi pot fi, în cele din

urmă, infirmate sau modificate de Parlament, este şi el de natură să slăbească posibilităţile

acestei puteri de a-şi afirma independenţa faţă de legislativ.

Regimul dictatorial este o varietate a regimului politic rezultat din confuziunea puterilor.

158

Acest regim se instaurează în urma creşterii prerogativelor executivului, văzut însă în

persoana Şefului de stat, deci personalizarea puterii în ultimă instanţă. Se confundă de mai multe

ori cu sistemul totalitarist, menţinut prin constrângere. În această situaţie puterea se

personalizează excesiv, alunecându-se spre instaurarea unui sistem totalitarist.

Regimurile totalitare au drept trăsături comune următoarele:

- existenţa unui partid unic (de mase), condus de un lider politic care impune o conducere de

„mâină forte”;

- impunerea unei doctrine oficiale (ex. „ învăţătura marxist-leninistă");

- anularea sau diminuarea substanţială a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;

- lichidarea opoziţiei şi a adversarilor politici;

- monopolul mijloacelor de comunicare;

- controlul partidului asupra economiei;

- manipularea opiniei publice prin discursul ideologic demagogic;

- un sistem închegat de teroare poliţienească şi politică;

- tendinţa de a lichida societatea civilă, impunând monopolul conducerii exercitat de un lider

despotic, care concentrează prerogativele puterii şi ale autorităţii publice, conducere în care

„for ţa legii” este înlocuită cu „legea forţei”;

- decizia politică se concretizează la vârful piramidei structurilor de partid care dobândesc

trăsăturile unui „partid-stat” [112, p.111].

Asemenea regimuri totalitare degenerează de cele mai multe ori în dictaturi.

În sens restrâns, putem menţiona că regimurile dictatoriale urmăresc un scop unic:

generalizarea ca adevăr absolut a ideologiei conducătorului unic pentru realizarea strategiei

autoritare. De aceea, nimic nu i se poate opune orice, opoziţie fiind curmată brutal [254, p.220].

Este cunoscută scoaterea în afara legii a „deviaţiilor de dreapta şi de stânga” dinăuntrul

partidului ce se află la conducere (ex., comunist sovietic), mergându-se la lichidarea liderilor

acestora. Aşadar, o asemenea putere este asigurată, dacă toţi membrii societăţii sunt dominaţi în

toate aspectele existenţei lor.

Dacă în ecuaţia „puterea legiuitoare” - „puterea executivă”, prin hipertrofierea acesteia din

urmă, se instaurează preeminenţa executivului faţă de legislativ (şi nu neapărat prin opresiunea

adunării sau adunărilor legiuitoare, ci, cum spunea cineva, prin „domesticirea” lor), se ajunge la

un regim politic autoritar instituit şi menţinut prin constrângere. În condiţiile existenţei unui Şef

de stat (Şef al executivului), puterea se personalizează excesiv, alunecând spre instaurarea unui

sistem total ţarist, indiferent de culoarea lui (brun, negru, roşu). Este un regim, spunea

Montesquieu, „făcut pentru vite de povară, nu pentru oameni” [70, 478].

159

Guvernământul de adunare este rezultatul „supraordonării puterii legiuitoare faţă de cea

executivă”.

Nici în guvernământul de adunare nu se neagă separaţia puterilor, dar ele sunt inegale: una

o domină pe cealaltă.

În cadrul acestui tip de regim politic:

- puterea, în ansamblul său, aparţine Adunării care cumulează atât puterea legislativă, cât şi

pe cea executivă;

- executivul este desemnat de Adunare (unica care poate să-l anuleze) şi nu poate demisiona.

Totodată, în acest regim, Guvernul are statutul de agent executiv al Adunării, este un

„funcţionar” (commis) al acestuia [311, p.49].

Semnele distinctive ale unui asemenea regim politic sunt identificate de către I.Deleanu

după cum urmează:

a) plenitudinea competenţelor Adunării sau adunărilor;

b) dreptul acesteia sau acestora (în sistemul bicameral) de a anula deciziile Guvernului;

c) structura colegială a executivului;

d) desemnarea şi revocarea lui de către Adunare;

e) imposibilitatea executivului de a demisiona.

Un astfel de regim apare rar, de regulă, pe „ruinele unui executiv discreditat”, şi el este

efemer; fie se transformă într-un guvemământ dictatorial, fie într-un regim parlamentar. În orice

caz, ambiţia lui de a se perpetua duce fie spre „dictatura adunării”, fie spre anarhie [70, p.479].

După cum am menţionat, asemenea regimuri politice sunt destul de rare, iar câteva

exemple sunt, credem, elocvente [112, p.112]:

- Franţa pe perioada celor 10 luni ale Convenţiei (20 septembrie 1792 - 26 iulie 1793), până

când Robespierre va conferi Comitetului Salvării un rol preponderent;

- Regimul constituţional al Israelului (consacrat de Constituţia din 1958), deşi este un regim

parlamentar (deoarece consacră principiul răspunderii colective), prin elementele specifice

se apropie de guvernământul de adunare: guvernul nu are dreptul de disoluţie a Knessetului;

alegerea adunării pe baza principiului reprezentării proporţionale integrale conduce la

farâmiţarea partidelor şi la diminuarea puterii de guvernare a executivului, pe baza unei

majorităţi de condiţie;

- Sistemul de guvernământ al Uniunii Sovietice a fost considerat drept un guvernământ de

adunare. Toate prerogativele puterii aparţineau Sovietului Suprem, guvernul neavând niciun

organ subordonat;

- Regimul elveţian este un regim specific guvernământului de adunare − Consiliul Federal

160

(executiv) este ales de Adunarea federală (o reuniune a Consiliului Naţional şi al Consiliului

Statelor). Consiliul federal execută deciziile Camerelor. Acestea pot modifica sau anula

deciziile Consiliului.

Dar ceea ce caracterizează funcţionarea perfectă a acestui sistem politic, aidoma unui

ceasornic elveţian, este tocmai separarea instituţională a funcţiilor puterilor, compromisul

reciproc şi colaborarea partidelor politice [254, p.41].

Guvernământul de adunare, fără să se identifice, se apropie de regimul parlamentar.

C. Regimurile politice neadecvate

Regimurile politice ale ţărilor socialiste sunt pe larg caracterizate de majoritatea autorilor

români şi autohtoni.

Aceste tipuri de regimuri sunt în majoritatea lor covârşitoare şi aproape pe tot parcursul

existenţei lor, în pofida diversităţii, regimuri totalitare. O sursă doctrinară unică, preeminenţa

economicului în viaţa socială şi socializarea violentă a proprietăţii, partidul politic unic şi

omnipotent, refuzul implementării principiului separaţiei puterilor şi contopirea organelor de stat

cu cele de partid, primatul organelor de partid faţă de cele statale, ortodoxia ideologică şi

extinderea ei în sfera tuturor relaţiilor sociale, impunerea violentă a principiului unanimităţii,

ignorarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, implicarea aparatului represiv în întreaga viaţă

socială, cultul conducătorului infailibil, manipularea maselor, inocularea suspiciunilor etc. − sunt

numai câteva dintre elementele ce definesc regimul [70, p.484].

Aşadar, toate regimurile socialiste (comuniste) au avut pe lângă trăsături proprii şi anumite

note definitorii comune. Acestea pot fi identificate într-o măsură sau alta la nivel constituţional,

al legislaţiei ordinare, în programele politice ale partidelor comuniste. Ceea ce este mai grav,

este faptul că unele dintre ele au pătruns în cunoştinţa politică şi fizionomia socială ale unor

categorii sociale, ale unor indivizi, influenţându-le comportamentul [112, p.112].

Printre altele, pot fi identificate următoarele trăsături comune acestor regimuri politice:

- organizarea piramidală a puterii politice din treaptă în treaptă şi concentrarea prerogativelor

decizionale la un pol al conducerii (un singur lider care cumula funcţiile supreme în partid şi

în stat);

- desfiinţarea sistemului pluripartidist şi înlocuirea acestuia cu partidul unic;

- lichidarea opoziţiei politice;

- existenţa unor proceduri electorale formale, în fapt nedemocratice şi instituirea unei

„monarhii” de tip comunist; întărirea aparatului represiv al statului;

- ridicarea teoriei absolutizării luptei de clasă la rangul de politică de stat şi extinderea

dictaturii proletariatului asupra celorlalte clase şi pături sociale;

161

- stabilirea unei ideologii oficiale şi dominante, concomitent cu înregimentarea unui număr de

persoane în partidul unic de guvernământ;

- exacerbarea „prestigiului social” al liderilor până la cultul personalităţii.

O opinie asemănătoare referitor la regimurile politice a ţărilor socialiste o găsim şi la

I.Rusu.

Aceste regimuri sunt regimuri totalitare, diversitatea mijloacelor şi metodelor folosite în

exercitarea puterii şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale depinzând uneori şi de

specificul local şi contextul istoric în care au evoluat. Influenţa sovietică s-a făcut resimţită din

plin, canalizând şi determinînd căi specifice de dezvoltare.

Iată câteva elemente ale acestor regimuri identificate de I.Rusu:

- o doctrină unică, cea marxist-leninistă;

- dominaţia partidului politic unic şi primatul organelor de partid faţă de toate structurile sale,

şeful acestui partid fiind un conducător desăvârşit, deşi principiul muncii şi conducerii

colective era afirmat împreună cu cel al centralismului democratic;

- prin legile fundamentale poporul este declarat suveran şi titularul puterii, pe care o exercită

prin organele statale reprezentative „alese” prin vot universal, egal, direct, secret şi liber

exprimat; deputaţii reprezintă interesele alegătorilor răspunzând în faţa acestora pentru

activitatea lor, manifestându-se astfel exigenţele mandatului imperativ dar şi reprezentativ;

- economicul domină socialul, fiind lichidată proprietatea privată prin folosirea unor slogane

de tipul „proprietatea întregului popor”, „de la fiecare după capacitate, fiecăruia după

nevoi";

- cetăţenii sunt declaraţi egali în drepturi şi îndatoriri, deşi prin constrângerea acestora să

accepte principiul unanimităţii li se încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale;

- manipularea maselor prin: inocularea suspiciunilor, încurajarea carierismului, alterarea

bunului simţ şi a bunei-credinţe, folosirea criticii şi autocriticii, suprimarea iniţiativelor;

- folosirea accentuată a unui complex aparat represiv [254, p.226].

În literatura de specialitate mai întâlnim o clasificare foarte interesantă a regimurilor

politice pornind de la relaţia: stat - societate - individ. Orientînd vizorul spre locul şi rolul

individului în procesul de realizare a puterii de stat, vom deosebi trei categorii de regimuri

politice:

• Democraţia

• Regimul liberal

• Antidemocratia [170, p.120].

162

În opinia lui Ion Guceac, regimului politic democratic îi sunt caracteristice formele de

guvernământ al democraţiei directe şi semidirecte, în ceea ce priveşte regimul liberal −

democraţia reprezentativă şi semireprezentativă, iar regimul antidemocratic este regimul care

constă în concentrarea exagerată a puterii de stat în exerciţiul unei persoane sau al unui grup

social restrâns, cu limitarea sau suspendarea completă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Forme ale regimurilor antidemocratice sunt:

- Totalitarismul

- Autoritarismul

- Dictatura.

Democraţia rămânând a fi cea mai perfectă modalitate de a conduce cu treburile publice,

este afectată de unele imperfecţiuni, numite „paradoxuri ale democraţiei”. Datorită acestora, în

cadrul societăţii îşi au izvorul tensiuni sociale, care duc sau la slăbirea democraţiei, sau la

înlocuirea acesteia cu un regim antidemocratic, autoritar. La capitolul unor asemenea

imperfecţiuni am putea cita contradicţiile dintre diferite laturi ale democraţiei: consens şi

conflict, reprezentativitate şi guvernabilitate, legitimitate şi eficacitate.

Într-un stat cu regim politic democratic exercitarea puterii politice este încredinţată statului

[180, p.199], înţeles în accepţiunea sa juridică restrânsă.

Democraţia directă continuă să fie prezentă în forme diferite. De obicei, democraţia directă

se practică în cadrul unor comunităţi sociale mai mici (în unele cantoane elveţiene, în adunările

orăşeneşti din Noua Anglie). La nivel naţional, democraţia directă este aplicată în cadrul

referendumurilor, unde poporul obţine posibilitatea de a-şi exprima prin intermediul votului

poziţia sa în probleme.

Regimul politic liberal. Concepţia liberală a regimului politic este considerată mai

superioară şi mai puţin periculoasă pentru libertate, decât democraţia.

Pornind de la ideea că orice putere „îşi iese din minte” şi conduce la abuzuri, mai ales dacă

ea este exercitată „în numele poporului”, liberalii au încercat să conceapă democraţia mai mult

ca un mod de limitare a puterii, decât de exercitare a ei. „Democraţia, scria filosoful radical

Alain, nu poate fi instituţionalizată, ea rămâne în masele populare şi poporul pierde în mod

absolut puterea sa de rezistenţă din momentul în care încetează s-o exercite”. Sau: „ceea ce

distingem de numele democraţiei este organizarea rezistenţei împotriva puterilor redutabile. Şi

cum nu putem aduna tot poporul pentru a decide dacă puterea abuză sau nu, această rezistenţă

pusă la cale se exercită prin reprezentanţii aleşi”. Cu alte cuvinte, adepţii regimului politic liberal

pledează nu pentru o democraţie directă, dar pentru o democraţie reprezentativă.

163

Spre deosebire de susţinătorii democraţiei, liberalii mizează nu pe suveranitatea populară,

dar pe suveranitatea naţională, care îşi are sorgintea în Declaraţia franceză a drepturilor omului şi

cetăţeanului (art.3), în conformitate cu care „principiul oricărei suveranităţi rezidă esenţial în

naţiune. Niciun corp, niciun individ nu poate exercita autoritatea care nu-i este proprie expres”.

Născută din nevoia de a justifica luarea puterii monarhului „divin”, f ără ca aceasta să nimerească

în mâinile poporului, suveranitatea naţională este totalmente opusă suveranităţii populare [170,

p.122].

Contrar doctrinei suveranităţii populare, cea a suveranităţii naţionale, „unică şi

indivizibilă”, exclude orice fracţionare în milioane de titulari. Alegătorii nu se mai consideră

deţinători ai suveranităţii, deoarece suveranitatea nu poate fi decât în naţiunea întreagă sau în

reuniunea delegaţilor. Într-adevăr, naţiunea este o entitate care cuprinde nu doar toţi cetăţenii ce

trăiesc într-o epocă dată, dar şi pe toţi cei ce sunt morţi şi care urmează să se nască. În aceste

condiţii, naţiunea are nevoie de anumite organe care ar exprima, ar crea şi ar executa voinţa sa

[170, 123].

În Republica Moldova la etapa actuală suntem în prezenţa unui regim politic parlamentar

monist cu principii constituţionale, care se încadrează în arealul statului de drept şi democratic.

La fel rămâne incertă legitimitatea miniştrilor în caz de remanieri guvernamentale, deoarece ei

nu primesc votul de încredere de la Parlament.

4.3. Interacţiunea dialectică a principiului legitimit ăţii puterii de stat cu celelalte principii

ale regimului politic liberal şi democratic

Fiecare tip de regim politic se bazează pe anumite principii. Aceste principii diferă în

funcţie de doctrina ideologică pe care se construieşte regimul şi, totodată, sunt diferite de la un

stat la altul. Nu putem spune că există principii generale pentru toate regimurile politice, dar este

de dorit a constata că principiile pentru regimurile democratice şi liberale sunt aproape identice.

În acelaşi timp, cu referire la tipurile de regim politic, politologul G.Bourdieau subliniază

că „trebuie, în acelaşi timp să se ia în considerare … principiile ce stau la baza organizării şi

funcţionării puterii” [295, p.165-166]. Ce-i drept, autorul nu dezvoltă mai departe acest subiect.

Pe când constituţionalistul român G.Vrabie, preluând ideea, determină următoarele

principii care guvernează organizarea politico-etatică: suveranitatea poporului; exercitarea

suveranităţii poporului prin reprezentanţii săi şi prin referendum; pluralismul politic; principiul

separaţiei puterilor în stat; orientarea întregului proces de organizare politico-etatică în direcţia

164

atingerii scopurilor ce reies din interpretarea Constituţiei statului şi a documentelor politico-

ideologice care au stat la baza adoptării ei; principiul statului de drept [279, p.5-6].

Tot în această ordine de idei am determinat suplimentar următoarele principii ale regimului

politic democratic: principiul egalităţii; principiul pluripartitismului; principiul

constituţionalităţii, legalităţii; principiul libertăţii şi egalităţii; principiul responsabilităţii;

principiul echităţii şi justiţiei; principiul autonomiei locale; principiul descentralizării serviciilor

publice [70, p.489].

În acelaşi timp, considerăm că cele mai edificatoare principii ale unui regim liberal şi

democratic, care contribuie la edificarea statului de drept, sunt: a) principiul suveranităţii

naţionale (subiect examinat în Capitolul 3 al tezei); b) principiul legitimităţii puterii de stat; c)

principiul separaţiei puterilor în stat; d) principiul pluripartitismului şi pluralismului politic, e)

principiul constituţionalităţii şi legalităţii; f) principiul echităţii şi justiţiei; g) principiul statului

de drept.

Dat fiind titlul temei de cercetare şi conţinutul lucrării, am formulat un nou principiu

constituţional: principiul legitimităţii puterii de stat, pe care îl vom expune înainte de a ne referi

la principiul separaţiei puterilor în stat.

Principiul legitimităţii puterii de stat

În paragraful 2.4. din Capitolul doi am analizat categoria „legitimitatea puterii de stat”. În

acest paragraf finalizăm acest subiect cu formularea şi argumentarea unui nou principiu

constituţional: principiul legitimităţii puterii de stat, principiu ce se încadrează în rândul

celorlalte principii ale regimului politic liberal şi democratic.

Principiul legitimităţii puterii de stat se aplică: Constituţiei – în calitate de act juridic şi

politic al poporului constituit în respectivul stat. Adică, până la urmă, ultimul, cuvânt în

adoptarea Constituţiei îi aparţine poporului − voinţă exprimată prin referendum constituţional.

Respectiv, şi modificările sau amendamentele ulterioare aduse Constituţiei pot fi legitime doar

după aprobarea lor prin referendum.

În paragraful 1 al Capitolului întâi am constatat că societatea umană poate să existe şi există

doar organizat, iar această organizare este nu altceva decât statul. Statul fiind în general

constituit din trei elemente, dintre care două de fapt: Naţiunea şi teritoriul şi unul de drept –

puterea de stat, exclusivă sau suverană.

Puterea de stat fiind un element de drept obiectiv, apare problema legitimităţii ei. Adică,

puterea de stat ca fenomen complex şi indispensabil societăţii umane contemporane are nevoie

de legitimitate. Legitimitatea puterii de stat emană în suveranitatea naţională stabilită în art.2 din

Constituţie. Iar baza puterii de stat, conform art.38 din Constituţie, rezidă în voinţa poporului,

165

exprimată prin alegeri libere, care au loc în mod periodic, prin sufragiu universal, egal, direct,

secret şi liber exprimat.

Tot art.2 alin.(1) din Constituţie stabileşte că suveranitatea naţională este exercitată: direct

de către popor – alegeri, referendum şi prin organele sale reprezentative. Constituţia Republicii

Moldova stabileşte doar un singur organ reprezentativ suprem al poporului – Parlamentul (art.60

alin.(1)).

Deci, legitimitatea Parlamentului, ca organ reprezentativ şi unica autoritate legislativă,

rezidă în voinţa poporului exprimată prin corpul electoral. De remarcat că doar Parlamentul

primeşte legitimitatea direct de la popor, pe când celelalte două ramuri ale puterii de stat primesc

legitimitatea în cazul Guvernului – de la Parlament, iar în cazul autorităţii judecătoreşti – de la

organul de autoadministrare – Consiliul Superior al Magistraturii.

Un statut aparte îl au magistraţii Curţii Constituţionale, a căror legitimitate emană în mod

egal de la Parlament; Guvernul şi Consiliul Superior al Magistraturii.

Evident că legitimitatea unor organe etatice de rang superior: Procuraturii; Curţii de Conturi

etc. emană în majoritatea cazurilor în votul Parlamentului.

Revenind la puterea executivă, mai precizăm că legitimitatea Şefului de stat emană din votul

deputaţilor în Parlament exprimat în mod secret.

Legitimitatea Guvernului emană, conform art.98 alin.(3), din acordarea încrederii cu votul

majorităţii deputaţilor aleşi. Guvernul, ca structură centrală în rândul autorităţilor executive, este

opera Parlamentului, existenţa sa se bazează pe trei componente esenţiale: programul de

guvernare, procedura de învestire şi încrederea acordată de Parlament. În cazul lipsei uneia din

aceste componente, legitimitatea (s.n.) şi ponderea structurii guvernamentale devine incertă [53].

Lista membrilor Guvernului votată în Parlament include: Prim-ministrul; prim-viceprim-

ministrul; viceprim-miniştrii şi miniştrii. Apare problema legitimităţii celorlalţi „membri stabiliţi

prin lege organică”. Urmând logica principiului legitimităţii puterii de stat, nu pot fi membri ai

Guvernului decât cei votaţi de către Parlament.

Principiul separaţiei puterilor în stat

Conţinutul şi sensul teoriei separaţiei puterilor a fost clar definit chiar de către autorul ei,

Montesqueou. În fond, iluministul a determinat clar existenţa a trei puteri distincte: puterea

legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească, subliniind în acelaşi timp că trebuie să

existe un echilibru şi o interdependenţă relativă a acestora. Astfel, sublinia Montesquieu:

„…puterea legislativă nu trebuie să aibă dreptul de a ţine în loc puterea executivă, deoarece

activitatea la care mereu se referă ea cere rezolvarea promptă a tuturor chestiunilor. Puterea

166

executivă trebuie să fixeze momentul convocării corpului legislativ şi durata sesiunilor sale, şi

trebuie să ia parte la legiferare prin dreptul său de veto. Puterea legislativă poate ancheta şi

pedepsi pe miniştri, dar nu poate face acest lucru în ce priveşte monarhul, ea nu poate să

judece”[211, p.204]. Iluministul nu se opreşte aici în pragul inacţiunii acestor trei puteri şi el

susţine că „… întrucât, datorită mersului necesar al lucrurilor, ele sunt silite să funcţioneze, vor fi

nevoite să funcţioneze de comun acord” [211, p.204.

Vom menţiona că teoria separaţiei puterilor, în accepţiunea lui Montesquieu a fost ridicată la

rang de principiu constituţional şi se regăseşte, practic, în constituţiile statelor lumii, inclusiv al

Republicii Moldova. Aşa, în conformitate cu art.6, întitulat „Separarea şi colaborarea puterilor”

în Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi

colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei.

Separaţia puterilor în stat şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Instaurarea principiului separaţiei puterilor în stat are drept scop crearea unui sistem de

guvernare ce ar permite lichidarea abuzului din partea unei sau altei puteri [25].

Respectarea principiului separaţiei puterilor implică nu doar faptul că niciuna din ramurile

puterii nu intervine în competenţele unei alte ramuri, dar şi faptul că niciuna dintre aceste ramuri

nu−şi va neglija atribuţiile pe care este obligată să le exercite în domeniul specific de activitate –

îndeosebi atunci când o astfel de obligaţie este statutată în Legea Supremă sau a fost impusă

printr-o hotărâre a Curţii Constituţionale, instanţă care, în virtutea art.134 din Constituţie, asigură

în cele din urmă realizarea principiului separaţiei puterilor în stat [27].

La fel nu au rămas fără replică nici recomandările iluministului Mpnstequieu. Aşa, potrivit

art.106/1 din Constituţie, Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra

unui program, unui proiect de lege. Mai mult ca atât, potrivi art.106/2 alin.(1) din Constituţie, în

vederea realizării programului de activitate al Guvernului, Parlamentul poate adopta, la

propunerea acestuia, o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în

domenii care nu fac obiectul legilor organice (delegarea legislativă). Aşadar, obstacole de a „ţine

în loc puterea executivă” au fost înlăturate prin reglementări constituţionale.

În ce priveşte dreptul puterii executive de a fixa momentul convocării corpului legislativ şi

durata sesiunilor sale, practica constituţională contemporană a mers pe altă cale, reglementând

aceste activităţi prin norme constituţionale. Aşa, în conformitate cu prevederile art.67 din

Constituţie, Parlamentul se întruneşte în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în

luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iulie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi

nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie.

167

Ce-i drept, şi puterea executivă, prin intermediul Şefului statului, şi-a păstrat dreptul de a

convoca corpul legislativ. Aşa, în conformitate cu art.63 alin.(2) din Constituţie Parlamentul nou

ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui Republicii Moldova, în cel mult 30 de zile de la

alegeri. Totodată, în conformitate cu prevederile art.67 alin.(2) din Constituţie, Parlamentul se

poate întruni în sesiuni extraordinare la cererea Preşedintelui Republicii Moldova.

Parlamentul îşi realizează funcţia de control faţă de Guvern, precum şi de fiecare membru al

său, adoptând în urma acestui control măsurile de rigoare. Aşa, potrivit art.105 din Constituţie,

Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările sau la interpelările

formulate de deputaţi. În funcţie de rezultate, Parlamentul poate adopta o moţiune prin care să-şi

exprime poziţia faţă de obiectul interpelării.

Şi, în fine, acea forţă care sileşte aceste trei puteri „să funcţioneze de comun acord” este

suveranitatea naţională, ghidată de realizarea interesului comun întregii societăţi umane

organizate în respectivul stat.

Principiul şi, respectiv, teoria separaţiei puterilor în stat continuă să fie şi în atenţia

doctrinarilor, fiecare aducându-şi aportul la dezvoltarea anumitor aspecte ale lui sau încercând

completarea cu noi elemente.

Aşa, spre exemplu, constituţionalistul V.Popa afirmă că „teoria separaţiei puterilor trebuie

înţeleasă ca teorie de echilibrare a lor, a unui sistem de frâne şi contrafrâne, de balansare, care ar

influenţa reciproc autorităţile ce execută puterile, nepermiţând depăşirea limitelor stabilite de

Constituţie în exercitarea atribuţiilor” [243, p.98]. La aceasta vom adăuga doar că, în

conformitate cu art.134 alin.(3) din Constituţie Curtea Constituţională asigură, printre altele,

realizarea principiului separaţiei puterilor în stat de către puterea legislativă, puterea executivă şi

puterea judecătorească.

Constituţionalistul T.Cârnaţ consideră că principiul separaţiei puterilor în stat „constituie în

perioada contemporană una dintre pârghiile garantării unui regim democratic în statul de

drept…, iar separarea puterii în legislativă, executivă şi judecătorească trebuie să se

fundamenteze pe suveranitatea naţională” [117, p.169].

Nu ne rămâne decât să afirmăm că principiul separaţiei puterilor în stat este inclus printre

principalele şi decisivele principii ale regimului politic liberal şi democratic. În prezenta lucrare

ne-am străduit, să argumentăm această opţiune în baza teoriei suveranităţii naţionale.

Abordări teoretice ale principiului separaţiei puterilor găsim şi la cercetătorii Gh.Costachi şi

P.Hlipca, în opinia cărora „separaţia puterilor nu înseamnă numai diviziune, ci şi independenţa

autorităţilor guvernamentale fondată pe existenţa unor funcţii fundamentale distincte prin natura

lor, care pot fi exercitate numai separat”[137, p.440].

168

Pe bună dreptate, aceste funcţii distincte pot fi exercitate nu doar separat, ci şi fiind

încredinţate anumitor autorităţi, organe, tot distincte, autonome.

Totodată cercetătorii subliniază încă un aspect al principiului examinat, şi anume „…

separaţia democratică a acestei puteri în legislativă, executivă şi judecătorească trebuie să se

fundamenteze pe sursa unică a ei (poporul) şi pe direcţia comună de activitate” [137, p.441].

Opinie similară expusă şi de către constituţionalistul T.Cârnaţ.

Constituţionalistul român G.Vrabie, acceptând, în fond, principiul separaţiei puterilor în stat,

îl ataşează în acelaşi timp la tipul de regim politic. Astfel, în opinia doctrinarului, „în funcţie de

modul în care a fost interpretat acest principiu şi în modul în care s-au conturat raporturile dintre

cele trei categorii de organe (de „puteri”) şi raporturile dintre stat şi cetăţean, s-au creat mai

multe regimuri politice” [278, p.165]. Această opinie confirmă alegerea noastră de a include

principiul separaţiei puterilor printre principiile regimului politic, iar tipurile de regimuri politice

având la bază acest principiu au fost expuse anterior.

Teoreticienii B.Negru şi A.Negru, examinând principiul separaţiei puterilor în stat, pun în

prim plan echilibrul dintre puteri, care se „realizează prin stabilirea atribuţiilor fiecărei puteri şi

separarea lor strictă prin înzestrarea fiecăreia cu mijloace de control asupra celorlalte…

Separarea lor rigidă, fără a se asigura o colaborare intensă, nu va avea niciun avantaj şi nu va fi

eficientă” [225, p.179].

Teoreticianul român N.Popa menţionează că acest principiu, al separaţiei puterilor, nu

trebuie privit ca ceva negativ, „în sensul că tot ce face una faţă de cealaltă devine astfel un act, cu

destinaţia să i se împotrivească. În ameliorarea unei asemenea viziuni, rolul important revine

dreptului, prin fixarea cadrului legal de funcţionare optimă a fiecărei puteri, cadru în care trebuie

să se regleze şi raporturile fireşti de cooperare a puterilor şi de integrare a acestora în sistemul

social-politic de organizare socială” [241, p.86].

Împărtăşind acest punct de vedere, vom mai adăuga că acest „cadru legal” este în primul

rând Constituţia, în care mai trebuie clar determinate structura ramurii puterii, locul instituţiilor

în sistemul statal, precum şi funcţiile clare şi distincte, acoperite cu atribuţii. Anume unele

aspecte menţionate sunt argumentate de noi în prezenta lucrare.

Un interes ştiinţific cu implicaţii practice prezintă şi opinia doctrinarului francez G.Burdeau,

în conformitate cu care „concepţia revoluţionară care vede în fiecare putere o fracţiune a

suveranităţii, încarnată într-un organ distinct, este astăzi total abandonată…. Este fals să

considerăm puterile fiecărui organ de stat ca o delegare distinctă a unei puteri superioare dând

naştere unor entităţi separate. În realitate, acestea sunt competenţe care-i sunt repartizate, puterea

nefiind divizată. Fiecare organ dispune de puterea etatică în plenitudinea ei indivizibilă şi este

169

astfel, mai ales, pentru că guvernanţii nu impregnează actele lor cu autoritatea lor personală – caz

în care s-ar concepe o diviziune a puterii: actul se impune ca fiind decis de stat, beneficiind

pentru îndeplinirea lui de întreaga forţă de constrângere inclusă în puterea etatică” [293, p.334-

335].

Această abordare a teoriei separaţiei puterilor în stat vine, să „lini ştească” într-o măsură,

îngrijorarea fondatorului teoriei suveranităţii J.J.Rousseau, care scria: „Dacă politicienii noştri,

neputând să împartă suveranitatea în principiu, o împart după obiectul ei, o împart în forţă şi în

voinţă, în puterea legiuitoare şi puterea executivă, în drepturi fiscale de justiţie şi de război, în

administraţie interioară şi în puterea de a trata cu străinii, uneori ei confundă toate aceste părţi şi

alteori le separă… Ei cad în această greşeală din cauză că nu au noţiuni exacte despre autoritatea

suverană şi pentru că iau drept părţi ale acestei autorităţi ceea ce nu reprezintă decât emanaţii ale

ei” [252 p.116].

Adică, puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt părţi ce emană de la autoritatea

suverană – unică şi inalienabilă.

Într-adevăr, puterea de stat este obiectul suveranităţii naţionale, dar principiul separaţiei

puterilor în stat, în accepţiunea actuală, este înţeleasă dintr-o triplă componenţă: „1) cea de

delimitare precisă a atribuţiilor („puterilor”) fiecărei categorii de organe; 2) cea de colaborare a

lor în sensul unei activităţi conjugate la nivelul conducerii societăţii; 3) cea de control reciproc”

[278, p.154-155].

Esenţa unei guvernări democratice este echilibrul în repartizarea funcţiilor publice inerente

oricărei autorităţi implicate în actul de guvernare. Această repartizare a prerogativelor este bazată

pe menţinerea echilibrului instituţional şi social prin intermediul sistemului de frâne şi

contrabalanţe în exercitarea puterii de stat. Un astfel de sistem de difuzare a puterii de stat este

cel instituit de principiul separaţiei şi colaborării puterilor în stat, consfinţit de articolul 6 din

Constituţie [53].

În temeiul controlului reciproc al puterilor în stat, bazat pe sistemul „frânelor şi

contrabalanţelor”, puterea executivă nu poate fi instituită fără o voinţă expres exprimată de

puterea legislativă, prin intermediul Parlamentului, executată în procesul învestirii Guvernului

[28].

Pluripartitismul şi pluralismul politic. În art.5 din Constituţia Republicii Moldova este

stipulată ideea potrivit căreia: „(1) Democraţia în Republica Moldova se exercită în condiţiile

pluralismului politic, care este incompatibil cu dictatura şi totalitarismul. (2) Nici o ideologie nu

poate fi instituită ca ideologie oficială a statului”.

170

Procesul apariţiei partidelor politice trebuie privit în strânsă corelaţie cu apariţia şi

dezvoltarea parlamentarismului (Parlamentul − sediul suveranităţii poporului), deci cu ideea de

reprezentare în viaţa publică, adică, prin ce pârghii poporul îşi realizează această suveranitate

[97, p.190].

Partidele politice sunt asociaţii libere ale cetăţenilor prin care se urmăreşte, în baza unei

platforme (program), definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţii care au şi

care îşi afirmă clar şi deschis vocaţia şi aptitudinea guvernării.

Aşadar, toate partidele, formaţiunile şi mişcările politice care sunt constituite în mod legal,

conform legislaţiei Republicii Moldova, au dreptul de a-şi înainta candidaţi la funcţiile elective,

precum şi orice candidat independent are acest drept. Totodată, au dreptul de a-şi manifesta

convingerile politice şi de a-şi dezvălui ideologiile în măsura în care acestea nu contravin

Constituţiei Republicii Moldova.

Principiul constituţionalităţii, legalităţii. Acest principiu înseamnă cucerirea pe cale legală

a puterii şi apoi exercitarea ei în conformitate cu cerinţele legislaţiei. Legalitatea mai implică şi

simţul compromisului, adică recunoaşterea legitimităţii argumentelor celorlalţi. În acest context,

putem concluziona că acest principiu este caracteristic regimului democratic încă de la

instaurarea lui şi este necesar pentru asigurarea continuităţii acestui regim.

„Principiul legalității presupune și legitimitate, adică autenticitatea organului abilitat în

mod obiectiv să înfăptuiască opera constituțională altminteri se comite uzurparea suveranității

poporului” [79, p.175].

Principiul libertăţii şi egalităţii. Acest principiu la fel este menţionat în Constituţie în

cuprinsul mai multor articole.

În art.16 este prevăzut că: toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a

autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,

opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială.

În art.25 este stipulat că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.

La fel, în art.31 din Constituţie se prevede că libertatea conştiinţei este garantată. Ea

trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc; art.32 garantează oricărui

cetăţean libertatea gândirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvânt,

imagine sau prin alt mijloc posibil; în art.33 garantează libertatea creaţiei artistice şi ştiinţifice.

Creaţia nu este supusă cenzurii. Aşadar, realizarea efectivă a libertăţii presupune: îngrădirea prin

drept a înclinaţiilor unor grupări de a nu permite altora ceea ce lor nu le place, neutralizarea

suspiciunilor difuze ale autorităţilor politice faţă de grupurile neconformiste şi a discriminărilor

ce persistă în calea asigurării şanselor egale de manifestare şi progres pentru toţi oamenii.

171

Principiul echităţii şi justiţiei. Cuvântul „echitate” vine de la latinescul „equitas” care

înseamnă potrivire, dreptate, cumpătare, nepătimire şi constă în existenţa unor prescripţii

fundamentale preexistente, desprinse din raţiune sau dintr-o ordine supraindividuală şi al căror

scop acel de a da siguranţă vieţii sociale [97, p.192].

Justiţia reprezintă acea stare generală ideală a societăţii realizabilă prin asigurarea pentru

fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii drepturilor şi intereselor lor legitime.

Justiţia se situează printre principalii factori de consolidare a celor mai importante relaţii sociale,

întrucât ea întruchipează virtutea morală fundamentală, menită să asigure armonia şi pacea

socială, la a căror realizare contribuie deopotrivă regulile religioase, morale, juridice.

Statul de drept este un principiu inalienabil oricărui regim politic democratic. Acest

principiu a fost implementat atunci când s-a considerat că şi autorităţile publice, guvernanţii

trebuie să se supună unor reguli juridice. Scopul fundamental al statului este de a asigura

realizarea dreptului şi ca oamenii care deţin puterea (guvernanţii) să fie supuşi dreptului şi

limitaţi prin drept. Acest scop poate fi realizat numai cu condiţia că Constituţia, ca lege a

poporului, se adoptă şi se modifică doar de puterea constituantă şi, respectiv, se exercită

controlul constituţionalităţii legilor şi a actelor administrative, emanate de la puterea executivă

centrală (Şef de stat, Guvern). În practică, statul de drept presupune existenţa unui sistem

legislativ „călăuzit de preocuparea constantă de a ocroti personalitatea umană în integritatea ei şi

de a-i crea condiţii optime bazate pe recunoaşterea şi garantarea eficientă a drepturilor şi

libertăţilor inerente naturii umane”.

Pronunţându-se asupra esenţei statului de drept, doctrinarul J.J. Chevallier face aluzie la

caracterul de legitimitate. Astfel, statul de drept este „… respectuos faţă de autonomia socialului

şi nu iese din cadrul atribuţiilor sale legitime…” [299, p.58].

Într-o altă ordine de idei, P.Niculescu vede, în calitate de condiţie a edificării statului de

drept, „… proclamarea suveranităţii naţionale, care va fi garantată prin principiul democratic…”

[206, p.198]. Totodată, esenţa statului de drept constă în faptul că „statul în întreaga sa activitate

este organizat şi dirijat, condus de către drept, este supus normelor juridice, atât aparatul de stat,

cât şi statul în sensul de populaţie organizat suveran pe un anumit teritoriu” [206, 292].

În acest context, constituţionalistul T.Cârnaţ consideră că statul de drept este acela care, pe

lângă asiguraea separaţiei puterilor în stat, mai are şi un sistem legislativ „… preocupat constant

de ocrotirea personalităţii umane şi de crearea condiţiilor optime pentru dezvoltarea ei” [117,

p.177].

Cu alte cuvinte, statul de drept este acela în care s-a „instituit un mecanism juridic”, care

garantează „respectarea riguroasă a legii”, căreia „să i se dea un anumit conţinut, inspirat de

172

ideea promovării drepturilor şi libertăţilor umane în cel mai autentic spirit liberal şi al unui larg

democratism” [154, p.289]. Totodată, statul de drept presupune în mod obligatoriu aplicarea

principiului separaţiei puterilor în stat.

Iar ca mecanisme de înfăptuire a statului de drept sunt:

- controlul constituţionalităţii legilor,

- controlul jurisdicţional al legalităţii actelor administrative,

- organizarea unei justiţii independente [70, p.494].

În Constituţia Republicii Moldova acest principiu este consacrat în art.1 alin.(3) şi care

prevede că Republica Moldova este un stat de drept. Aşadar, statul de drept constituie un

mecanism a cărui funcţionare implică instituirea unui climat de ordine în care recunoaşterea şi

valorificarea drepturilor unui individ nu pot fi concepute în mod absolut şi discreţionar, ci numai

în corelaţie cu respectarea drepturilor celorlalţi şi ale colectivităţii în ansamblu [53, p.40].

În consecinţă, putem concluziona că în statul de drept întinderea puterii trebuie să fie

compensată de scurţimea duratei sale (a celor ce o deţin). Izvorul oricărei puteri politice sau

civile trebuie să fie voinţa suverană a poporului, iar aceasta trebuie să-şi găsească formele

juridice potrivite de exprimare, astfel încât puterea poporului să poată funcţiona în mod real ca o

democraţie [53].

4.4. Perspectiva praxiologică a principiului legitimit ăţii puterii de stat în vederea

consolidării statului de drept

Principiul legitimităţii puterii de stat impune o nouă funcţie ce-i revine constituţional Curţii

Constituţionale.

Funcţia Curţii Constituţionale de asigurare a legitimităţii puterii de stat în complexitatea sa

derivă din art.7 din Constituţie − „Constituţia, Lege Supremă”, precum şi, în mod logic, din

prevederile art.135 „Atribuţiile”, printre care: „d) confirmă rezultatele referendumurilor

republicane; e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii

Moldova; f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului; suspendarea din

funcţie a Preşedintelui Republicii Moldova sau interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii

Moldova, precum şi imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile

mai mult de 60 de zile; h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui

partid”. În acelaşi timp, potrivit art.62 din Constituţie, „Curtea Constituţională, la propunerea

Comisiei Electorale Centrale, hotărăşte validarea mandatului de deputat sau nevalidarea lui în

cazul încălcării legislaţiei electorale. Acest articol, în coroborare cu confirmarea alegerii

173

Parlamentului pun Curtea Constituţională la straja suveranităţii naţionale − izvor al legitimităţii

puterii de stat”.

Aceste concluzii sunt confirmate prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Aşa, potrivit

Hotărârii Curţii Constituţionale cu privire la confirmarea rezultatelor referendumului republican

consultativ din 23 mai 1999, art.37 din 15 iunie examinând minuţios raportul Comisiei Electorale

centrale din 15 iunie acelaşi an, procesul-verbal şi materialele anexate, Curtea Constituţională nu

a constatat cazuri de încălcare gravă, în timpul votării sau al numărării voturilor, precum şi în

procesul totalizării rezultatelor referendumului republican, a prevederilor Codului electoral, care

ar fi putut influenţa rezultatele referendumului. În baza dispoziţiilor art.140 din Constituţie,

art.26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.62 şi 68 din Codul jurisdicţiei

constituţionale, Curtea Constituţională a hotărât: „1. Confirmă rezultatele referendumului

republican consultativ din 23 mai 1999” [31].

Această hotărâre vine să justifice puterea referendumului ca formă de exercitare directă a

suveranităţii naţionale.

Aşa, în conformitate cu art.75 alin.(2) din Constituţia Republicii Moldova, „hotărârile

adoptate potrivit rezultatelor referendumului republican au putere juridică supremă [12] pe care o

dobândesc, însă, „după confirmarea lor de către Curtea Constituţională şi sunt executorii pe

întreg teritoriul Republicii Moldova (art.142 alin.(3) din Codul electoral)”” [8].

Curtea Constituţională a confirmat legitimitatea alegerii deputaţilor în Parlament prin

Hotărârea cu privire la validarea mandatelor deputaţilor aleşi în Parlamentul Republicii Moldova

de legislatura a XVIII-a, nr.14 din 19.08.2009. Examinând materialele referitoare la desfăşurarea

alegerilor parlamentare din 29 iulie 2009, prezentate de către Comisia Electorală Centrală în

baza dispoziţiilor art.62, art.69 alin.(1) şi art.140 alin.(1) din Constituţia Republicii Moldova,

art.26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.61 alin.(1) şi art.62 lit.d) din Codul

jurisdicţiei constituţionale, art.89 alin.(2) din Codul electoral, Curtea Constituţională a hotărât:

„Se validează mandatele deputaţilor aleşi în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a

XVIII-a” [20].

După alegerile parlamentare din 29 iulie 2009 şi întrunirea legală la 28 august 2009 a

Parlamentului nou ales, un grup de deputaţi au sesizat Curtea Constituţională având ca obiect

Hotărârea Parlamentului nr.2-XVIII privind aprobarea procesului-verbal nr.1 al şedinţei

Comisiei pentru efectuarea alegerii prin vot secret a Preşedintelui Parlamentului şi Hotărârea

nr.3-XVIII pentru alegerea Preşedintelui Parlamentului. Într-un cuvânt, s-a pus la îndoială

legitimitatea alegerii Preşedintelui Parlamentului.

Examinând în şedinţă plenară sesizarea, Curtea Constituţională a decis de a sista procesul

174

pentru controlul constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului nr.1-XVIII, nr.2-XVIII şi nr.3-

XVIII din 28 august 2009 „…fiind prezumate constituţionale” [16].

Un alt exemplu de asigurare a principiului legitimităţii puterii de stat serveşte Avizul Curţii

Constituţionale privind constatarea circumstanţelor care justifică interimatul funcţiei de

Preşedinte al Republicii Moldova, nr.4 din 17.09.2009. Drept temei pentru examinarea dosarului

a servit sesizarea Parlamentului Republicii Moldova, prezentată la 14 septembrie 2009.

Examinând sesizarea, stenograma şedinţei Parlamentului din 11 septembrie 2009 prin care

s-a decis ca interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova se asigură de Preşedintele

Parlamentului [1], precum şi alte materiale anexate la dosar, Curtea Constituţională a adoptat

respectivul Aviz, prin care „se constată ca circumstanţe care justifică interimatul funcţiei de

Preşedinte al Republicii Moldova vacanţa funcţiei survenită ca urmare a demisiei şefului

statului” [30].

A fost contestat şi mandatul Preşedintelui Republicii Moldova ales de către Parlament la 16

martie 2012. Astfel, un grup de deputaţi au sesizat Curtea Constituţională pentru controlul

constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului: nr.38 din 7 martie 2012 privind stabilirea datei

pentru alegerea Preşedintelui Republicii Moldova, nr.39 din 7 martie 2012 privind comisia

specială de desfăşurare a alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova, nr.46 din

16 martie 2012 cu privire la confirmarea alegerii Preşedintelui Republicii Moldova.

Analizând actele nominalizate prin prisma prevederilor legale, Curtea Constituţională le-a

declarat constituţionale şi a confirmat „constituţionalitatea alegerilor pentru funcţia de Preşedinte

al Republicii Moldova din 16 martie 2012” [22].


Interrelaţiile elementelor sistemului politic la nivelul instituţiilor etatice şi anume:

Parlament, Şef de stat şi Guvern, pe de o parte, şi poporul, pe de altă parte, dau naştere, în funcţie

de combinaţie, unor instituţii ale dreptului constituţional direct sau indirect legate de procesul de

instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat, ceea ce ne face să formulăm următoarele

concluzii:

1. Interrelaţiile dintre Şeful de stat, Parlament şi Popor dau naştere instituţiei formă de

guvernământ întâlnită astăzi fie ca a) monarhie; fie ca b) republică.

La forma de guvernământ monarhie poporul nu are niciun aport, deoarece funcţia de Şef de

stat este ereditară, iar Parlamentul intervine doar când apar probleme cu stabilirea succesiunii la

tron.

175

La forma de guvernământ republică avem două situaţii de sine stătătoare. 1) Poporul alege

direct sau (prin electori) Şeful statului; 2) Parlamentul prin vot secret alege Şeful statului.

Aşadar, unicul criteriu de clasificare a republicii ca formă de guvernământ este modalitatea

desemnării Şefului de stat: prin votul universal al poporului – republică prezidenţială; prin votul

Parlamentului – republică parlamentară.

Republica Moldova ca formă de guvernământ este republică parlamentară şi are un regim

politic parlamentar.

2. Interrelaţiile dintre Parlament, Şeful de stat şi Guvern dau naştere la diferite tipuri de regim

politic în funcţie de aplicare, mai rigidă sau mai suplă, a principiului separaţiei puterilor în

stat.

3. La baza clasificării regimurilor politice în democratice şi nedemocratice stau principiile

constituţionale ale regimului politic.

Principiile regimului politic liberal şi democratic interacţionează dialectic, se condiţionează

şi se completează reciproc. Rolul integrator însă îi revine principiului legitimităţii puterii de stat.

Astfel, principiile edificatoare ale regimurilor politice liberale şi democratice sunt:

a) principiul suveranităţii naţionale; b) principiul legitimităţii puterii de stat; c) principiul

separaţiei puterilor în stat; d) principiul pluripartitismului şi pluralismului politic; e) principiul

constituţionalităţii şi legalităţii; f) principiul echităţii şi justiţiei; statului de drept.

4. Principiul legitimităţii puterii de stat este unul integrator şi definitoriu al statului de drept şi

democratic contemporan. În această ipostază el este asigurat şi garantat de către Curtea

Constituţională prin funcţia respectivă ce-şi găseşte confirmarea în prevederile

constituţionale şi în jurisprudenţa Curţii.

176

5. CARACTERISTICA SUBIEC ŢILOR DETERMINATORII ANTRENA ŢI ÎN

PROCESUL COMPLEX DE EXERCITARE A PUTERII DE STAT

5.1. Poziţia Parlamentului în cadrul sistemului separaţiei puterilor

Principiul esenţial care guvernează într-un stat de drept întreaga organizare politică,

relaţiile dintre puterea publică şi cetăţeni, raporturile dintre diferitele puteri ale statului este

principiul separaţiei puterilor. Acest principiu, enunţat pentru prima dată de Aristotel în

lucrarea sa „Politica”, a fost dezvoltat mai târziu cu deosebire de şcoala dreptului natural

(Grotius, Wolff, Puffendorf), iar mai târziu de John Locke, găsindu-şi încununarea în opera lui

Montesquieu.

„Există în toate constituţiile − scria Aristotel − trei elemente în legătură cu care un bun

legiuitor trebuie să studieze ceea ce este avantajos pentru fiecare”. În opinia lui, „una dintre

aceste trei părţi este aceea care deliberează cu privire la problemele comune; a doua este aceea

care are drept obiect magistratura...; a treia este aceea care distribuie justiţia” [59, p.95].

În pofida diferenţei de redactare faţă de terminologia modernă cu privire la separaţia

puterilor, elaborată de Montesquieu în secolul XVIII, multe elemente de gîndire politică ale

filosofului antic premerg principiul care s-a încetăţenit ulterior şi este cunoscut astăzi în toate

democraţiile moderne: un corp legislativ, o putere executivă şi un număr de judecători

independenţi, chemaţi să împartă justiţia, în mod egal, tuturor membrilor cetăţii.

În Anglia, o contribuţie remarcabilă la fundamentarea teoretică a principiului separaţiei

puterilor a adus-o cunoscutul filosof John Locke [226, p.299]. Argumentînd ideea separaţiei

puterilor, filosoful şi omul de ştiinţă englez sublinia că „tentaţia de a pune mâna pe putere ar fi

prea mare dacă aceleaşi persoane care au puterea de a face legile ar avea în mâini şi puterea de a

le pune în executare, deoarece ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele le fac”.

În consecinţă, după părerea lui, într-un stat bine organizat ar trebui ca puterea de a face legile să

fie încredinţată unei adunări special convocate în acest scop, însă după ce legile au fost adoptate,

adunările ar trebui să se separe şi să se supună legilor pe care le-au acceptat.

Pronunţându-se în sprijinul durabilităţii şi stabilităţii legilor, John Locke consideră că „este

de trebuinţă ca să existe o putere care să vegheze la executarea legilor ce sunt în vigoare. Astfel,

puterea legislativă şi puterea executivă trebuie să fie separate”. El admite totuşi, alături de cele

trei puteri ale statului, care trebuie să existe în mod necesar în orice stat, legislativă, executivă şi

federativă (relaţii externe) şi o a patra putere, denumită „prerogativ ă”, care ar cuprinde toate

atribuţiile puterilor, lăsate la discreţia puterii executive, în caz de pericol.

177

Reluând şi dezvoltând ideeile lui John Locke, Montesquieu „şi după dânsul toţi

teoreticienii statului liberal au văzut în principiul separaţiei puterilor mijlocul eficace de a slăbi

atotputernicia statului, împărţindu-i atribuţiunile” [211, p.195]. Pornind de la ideea că există o

înclinaţie naturală a omului care deţine puterea de a abuza de ea, Montesquieu a dezvoltat

principiul că „puterea trebuie să fie ţinută în frîu de putere. În concepţia sa, separaţia puterilor

reprezintă singurul mijloc prin care se poate asigura respectul legilor într-un stat în care este

posibilă existenţa unui guvern legal. „Atunci când, în mâinile aceleiaşi persoane sau în ale

aceluiaşi corp de dregători se află întrunite puterea legislativă şi puterea executivă, nu există

libertate, deoarece se poate naşte teama ca acelaşi monarh sau acelaşi Senat să întocmească legi

tiranice, pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate dacă puterea

judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată

cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul

ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui

opresor. Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie al nobililor, fie al

poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire

hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari” [211, 195-

196].

Principiul separaţiei puterilor a fost dezvoltat ulterior şi de Rousseau, dar filosoful francez

foloseşte o logică diferită, considerând că puterea legislativă se confundă cu însăşi suveranitatea

şi nu poate fi exercitată decât de întreaga naţiune. În opinia sa, puterea executivă este competentă

numai să emită acte particulare, care trebuie să rezulte din aplicarea măsurilor general adoptate

de puterea legislativă. „El nu poate concepe însă independenţa puterii executive, căci aceasta

este supusă puterii legislative, ale cărei ordine le execută şi care o supraveghează, spre a vedea

cum îşi îndeplineşte atribuţiile fixate de dânsa”.

Din punct de vedere juridic, principiul separaţiei puterilor a fost consacrat în numeroase

documente de drept constituţional. Astfel, el se regăseşte în cunoscuta Declaraţie a drepturilor

omului şi cetăţeanului din 1789 [97, p.192-193], precum şi în documentele revoluţiei

americane. Unul dintre părinţii actualei Constituţii a Statelor Unite, James Madison, arată că

„ acumularea tuturor puterilor − legislativă, executivă şi judecătorească − în aceleaşi mâini,

indiferent dacă acestea aparţin unei singure persoane, unor puţini sau la mai mulţi, sau dacă

aceasta (acumularea) este ereditară, autonumită sau electivă, poate fi considerată în mod

justificat ca fiind adevărata definiţie a tiraniei”.

În multe constituţii moderne, principiul separaţiei puterilor este consacrat expres, cum ar fi

Constituţia Cantonului Jura din Elveţia (art.55), Constituţia Republicii Moldova din 28 iulie

178

1994, care în art.6 dispune că „puterile legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi

colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin”. De asemenea, referiri la puterile statului se

regăsesc în Constituţiile Germaniei, Spaniei, Belgiei, Danemarcei, Greciei, Finlandei, Italiei,

Portugaliei şi ale altor state, precum şi în Constituţia SUA.

Regimurile politice totalitare de toate nuanţele au criticat principiul separaţiei puterilor,

susţinând că, de fapt, puterea ar fi „unică” şi că ea ar aparţine poporului şi, în consecinţă, nu ar

putea în niciun caz să fie divizată. În realitate, însă, prin ignorarea voită a principiului separaţiei

puterilor şi prin eliminarea sa practică din constituţiile fostelor state socialiste a fost favorizată

concentrarea puterii în mâinile unor persoane şi negarea practică a oricăror mecanisme de

conducere colectivă. Principiul „unicităţii” puterii a netezit nu numai calea unor dictaturi, dar şi

a subordonat practic întregul sistem al organizării politice dominaţiei unui singur partid,

împrejurare ce a avut ca efect lichidarea opoziţiei politice, negarea principiilor pluralismului şi,

în final, îndepărtarea de la marile principii democratice ale dreptului constituţional, validate de o

întreagă experienţă istorică. Revenirea la democraţie în ţările Europei de Răsărit a impus tot mai

mult „reabilitarea” principiului separaţiei puterilor, recunoaşterea utilităţii sale ca un principiu

fundamental de organizare politică şi drept constituţional şi, totodată, ca premisă a aşezării

întregii vieţi sociale pe principii umanistice şi democratice [120, p.8].

Aşa cum se cunoaşte (şi aşa cum am arătat în cadrul paragrafului precedent), parlamentele

lumii au o lungă şi furtunoasă istorie. De la primele adunări consultative pe „stări”, convocate de

monarhi pentru a stabili plata impozitelor, până la marile parlamente moderne, ale căror

dezbateri şi hotărâri stârnesc interesul lumii întregi, instituţia parlamentară a cunoscut o

îndelungată istorie. Au fost, desigur, „parlamente” obidiente, care s-au transformat în adevărate

anexe ale puterii executive, dar şi parlamente revoluţionare, care au cerut socoteală regilor ori au

impus adoptarea unor documente programatice, cum a fost Declaraţia drepturilor omului şi

cetăţeanului.

Forţa sistemului parlamentar constă însă în principiul suveranităţii naţionale, în ideea că

Parlamentul reprezintă însuşi poporul, iar parlamentarii sunt delegaţii săi, care nu pot delega, în

niciun caz prerogativele lor unor funcţionari ai statului. Cunoscutul principiu din dreptul roman

„delegata potestas non delegatur” se opune transmiterii oricăror prerogative parlamentare către

alte instituţii alese sau numite [120, p.8]. Principiul „autonomiei parlamentului" garantează

forumului legislativ plenitudinea de acţiune şi decizie în orice domeniu, Parlamentul fiind,

totodată, în cele mai multe state, singurul organism în măsură să tragă la răspundere pe membrii

săi. Puterea excepţională ce revine parlamentelor şi calitatea cu totul aparte a celor care le

alcătuiesc au determinat elaborarea unor statute, a unui regim propriu de imunităţi şi

179

inviolabilităţi, chemat tocmai să garanteze exercitarea mandatului parlamentar. Acesta a devenit,

cu timpul, tot mai mult, un mandat reprezentativ, Parlamentul constituind nu o „părticică” din

suveranitatea naţiunii, ci însăşi aceasta suveranitate, de unde fundamentul drepturilor şi

prerogativelor parlamentarilor, independenţa de care ei se bucură pentru a-şi putea înfăptui

mandatul în condiţii optime.

Împotriva „parlamentarismului” au fost formulate fel şi fel de critici. Exacerbarea

dezbaterilor, confruntarea de idei, uneori imposibilitatea găsirii unor soluţii, au fost invocate ca

argumente de către adepţii regimurilor antiparlamentare de toate nuanţele, care au teoretizat

supremaţia executivului şi au redus până la anihilare rolul factorului reprezentativ.

Revigorarea ideii democratice şi eşecul tuturor formelor de guvernare totalitară au

demonstrat însă, fără putinţă de tăgadă, forţa şi viabilitatea instituţiei Parlamentului, ca exponent

al suveranităţii naţionale. A devenit general recunoscută ideea că „parlamentele nu reprezintă

astăzi în lume numai cele mai largi forumuri democratice naţionale, de dezbatere, dar şi

laboratoare eficiente de elaborare a legilor, factori de răspundere ai vieţii publice, elemente de

contrapondere faţă de orice tentative de a diminua drepturile democratice şi valoarea instituţiilor

statului de drept” [163, p.9].

5.1.1. Parlamentul – organul reprezentativ suprem al poporului, a cărui legitimitate emană

de la suveranitatea naţională

Fiind expresia suveranităţii naţionale, a voinţei poporului – unicul titular al puterii politice,

Parlamentului îi revine un rol deosebit în sistemul statl. De aceea şi competenţele sale trebuie să

răspundă necesităţii de a avea condiţiile necesare exprimării voinţei poporului care l-a ales şi pe

care îl reprezintă direct şi nemijlocit [27].

Autonomia parlamentară nu legitimează instituirea unor reguli care încalcă litera şi spiritul

Legii Supreme [29].

Puterea legislativă este reprezentanţa directă a poporului, ca titular al suveranităţii naţionale.

Puterea legislativă determină regulile de comportament ale tuturor persoanelor fizice şi juridice

în societate [26].

Democraţia directă a trecut în istorie, deoarece acum este „greu de pus în practică în

condiţiile existenţei unor teritorii întinse şi a unor populaţii numeroase. Ca urmare, apare

necesitatea reprezentării , a căror cauze şi baze au constituit tocmai teritoriul şi populaţia [180,

p.464].

Potrivit concepţiei lui Montesquieu, poporul trebuie „să facă prin reprezentanţii săi tot ce

180

nu poate face el însuşi” [211, p.198].

Democraţia reprezentativă presupune „ca poporul, singurul titular al suveranităţii, să

aleagă, în mod periodic şi limitat în timp, un anumit număr de persoane care să exercite

suveranitatea, în numele său” [180, p.465].

Caracterul reprezentativ al Parlamentului se exprimă în faptul că el este considerat ca

exponent al intereselor şi al voinţei poporului (naţiunii), adică al tuturor cetăţenilor statului

respectiv.

De aici rezultă şi formula de reprezentanţă naţională sau populară [97, p.138-139].

„În reprezentare îşi află geneza sa parlamentul în calitate de corp reprezentativ împuternicit

să exercite puterea ca expresie a voinţei poporului” [243, p.328].

Dintotdeauna s-a afirmat că puterea, suveranitatea aparţin poporului, naţiunii, realitate

speculată deseori demagogic şi înşelător, şi că numai poporul are dreptul de a legifera, legea

fiind expresia voinţei sale suverane. Faţă de realitatea că în statele cu teritorii întinse şi cu

populaţii numeroase este practic imposibil ca întreg poporul să se constituie într-o adunare care

să decidă, să legifereze (ca în cetăţeniile antice greceşti), s-a pus problema de a se şti cum se

poate exprima rostul său tehnico-juridic şi statal.

Soluţia găsită de minţile luminate ale filosofilor, juriştilor, politologilor s-a dovedit a fi

bună, practică şi eficientă. Aceasta a fost ca poporul să delege exerciţiul dreptului său, natural şi

inalienabil, de a legifera unor reprezentanţi ai săi (delegaţi, mandatari), astfel desemnaţi încât să

poată exprima juridiceşte voinţa acestuia. Astfel, au apărut sistemele electorale, deputaţii şi

senatorii, parlamentul.

În prezent, aproape toate constituţiile statelor lumii consideră dreptul poporului (naţiunii)

de a exercita puterea prin reprezentare sau prin referendum, care este o formă de manifestare a

voinţei generale într-o democraţie semi-directă. Referendumul nu poate fi confundat cu

plebiscitul, care reprezintă o alterare cezaristă a ideii de referendum.

Împuternicirile Parlamentului şi rolul său într-un stat au impus autonomia Parlamentului,

care să fie independentă faţă de alte autorităţi publice [180, p.465].

S-au căutat, desigur, şi garanţii privind exercitarea acestui mandat de către Parlament, mai

ales pentru ca Parlamentul să nu se îndepărteze de la împuternicirile date. Printre cele mai

importante garanţii este referendumul, consultarea populară, modalitate larg folosită astăzi în

sistemele constituţionale democratice.

Referendumul reprezintă garanţia că Parlamentul, în activitatea sa, nu se îndepărtează de la

împuternicirile civile care rezultă din Constituţie [180, p.465].

Importanţa împuternicirilor ce i se deleagă, rostul său statal-juridic, funcţia de legiferare a

181

impus şi autonomia în sistemul autorităţilor statale. S-au căutat şi practicat soluţii pentru ca

Parlamentul să fie independent autonom în exercitarea puterilor sale, puteri atât de importante şi,

totodată, să fie o eficientă contrapondere faţă de Guvern.

„Parlamentul apare deci ca o instituţie politică şi juridică formată din una sau mai multe

corpuri, adunări sau „camere”, fiecare alcătuită dintr-un număr de membri (deputaţi, senatori),

dispunând, într-o măsură mai mare sau mai mică, de putere de decizie” [214, p.].

Într-o altă opinie „Parlamentul este un organ de stat reprezentativ, a cărui funcţie

principală în sistemul de separaţie a puterilor constă în exercitarea puterii legislative” [117,

p.387].

Potrivit altei concepţii, „raţiunea practică a existenţei Parlamentului constă în alegerea

unor persoane demne de încredere şi competente care să ia decizii în locul poporului şi din

numele său” [358, p.182].

În viziunea doctrinarului I.Guceac, Parlamentul este definit ca „instituţie politico-juridică

în cadrul societăţii organizate în stat” [169, p.327].

Politologul C.Solomon porneşte de la ideea că, fiind „constituit din reprezentanţi ai

diferitelor partide politice aleşi, total sau parţial, prin votul cetăţenilor, Parlamentul trebuie

considerat drept instituţie ce exprimă cerinţa minimă de participare la elaborarea legilor,

participare care este de fapt prima dintre legile democraţiei” [264, p.17].

Totodată, doctrina franceză consideră şi pe bună dreptate, că Parlamentul nu trebuie

confundat cu comitetele sau comisiile, din care, de regulă, sunt create camerele parlamentare şi

cuprind un număr mai mic de membri şi nici cu adunările consultative care nu au putere de

decizie [310, p.].

Finalizînd succinta expunere a definiţiei „Parlament”, considerăm oportun de a face apel la

Constituţie.

Potrivit prevederilor art.2 alin.(1) din Constituţie, suveranitatea naţională aparţine

poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative,

în formele stabilite de Constituţie. Întru dezvoltarea acestui principiu al suveranităţii naţionale,

art.60 alin.(1) din Constituţie stipulează: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al

poporului Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului.”

În ce ne priveşte, considerăm că Parlamentul este o instituţie politico-juridică statală

rezultată din libera expresie de voinţă a corpului electoral – exponent al suveranităţii naţionale,

menită să exercite puterea legislativă.

Am încercat așadar în a demonstra „legătura organică dintre suveranitatea națională și

Parlament ca organ reprezentativ al poporului constituit prin voința corpului electoral …

182

necesitatea organizării structurii politico-juridice a parlamentului ca reflecție a principiului

pluralismului politic, în majoritate și opoziție”[91, p.11], adică în legitimitatea deplină a

mandatului parlamentar.

5.1.2. Mandatul parlamentar – împuternicire politico-jurid ică întru exercitarea

„suveranităţii naţionale”

Termenul „mandat” derivă din limba latină, în care mandatum are semnificaţia de „ceea ce

este încredinţat, indicat, ordonat” [166, p.]. Pornind de la genul proxim, prin noţiunea „mandat”

se subînţelege o împuternicire dată unei persoane de către alta pentru a-l reprezenta sau apăra

interesele. Aşa, potrivit art.1030 din Codul civil al Republicii Moldova, prin contractul de

mandat o parte – mandantul, împuterniceşte cealaltă parte – mandatarul, de a o prezenta la

încheierea de acte juridice, iar aceasta, prin acceptarea mandatului, se obligă să acţioneze în

numele şi pe contul mandatantului [4].

Aşa fiind, „mandatul” în dreptul civil este imperativ, dat fiind că „mandantul” a ordonat o

acţiune, pe care „mandatarul” este obligat s-o îndeplinească, să raporteze îndeplinirea ei fără să

depăşească limitele împuternicirilor date, sub riscul că mandantul poate oricând să întrerupă

mandatul, cu toate consecinţele respective.

În dreptul civil, prin „mandat imperativ” se subînţelege situaţia în care mandatarul (cel care

deţine mandatul) este strict legat de porunca primită de la mandant, poruncă pe care n-o poate

modifica, este obligat s-o îndeplinească întocmai, poartă răspundere juridică şi are obligaţia de a

prezenta mandantului o dare de seamă, iar ultimul, în funcţie de rezultatele misiunii îndeplinite,

poate prelungi termenul mandatului sau îl poate retrage.

Nici Constituţia Republicii Moldova, nici Regulamentul Parlamentului şi nici Legea „Cu

privire la statutul deputatului” nu defineşte noţiunea „mandat parlamentar”, această preocupare

ţine de doctrina dreptului constituţional.

În fond, „mandatul parlamentar” este şi el o împuternicire de a reprezenta. Dar de data

aceasta el nu intervine în sfera raporturilor juridice civile, ci juridiceşte, el semnifică o funcţie

publică cu care titularul său este învestit prin alegeri, al cărei conţinut este predeterminat prin

lege. Totodată, el nu rezultă dintr-un contract, ci politiceşte, „este o convenţie între alegători şi

cei care aspiră la dobândirea mandatului, având la bază o platformă electorală” [151, p.230].

Mandatul parlamentar este definit ca o „împuternicire dată de către popor unor persoane în

scopul de a-l reprezenta în procesul exercitării puterii de stat, împuternicire care se transformă

într-o funcţie sau demnitate publică electivă, nominativă, înzestrată cu anumite competenţe şi

183

garanţii pentru participarea efectivă la libera exercitare a funcţiilor Parlamentului, ca autoritate

reprezentativă a poporului” [13, p.265].

Doctrinarul român Iancu Gheorghe consideră mandatul parlamentar drept „un mijloc

intermediar între popor ca deţinător al suveranităţii naţionale şi reprezentanţii acestuia în organul

legislativ al statului, rezultând din alegeri, al cărui conţinut este determinat de normele de drept

constituţional” [180, p.305].

Într-o a doua opinie, mandatul parlamentar reprezintă un „a) suport popular pentru un

program politic, exprimat prin votul dat în alegeri; b) împuternicire dată unui deputat să exprime

doleanţele şi voinţa cetăţenilor ce l-au ales în organele reprezentative ale statului” [358, p.153].

Într-o a treia opinie, mandatul parlamentar reprezintă „o funcţie publică cu care membrii

adunărilor (Camerelor) parlamentare sunt învestiţi prin alegere, funcţie al cărei conţinut este

determinat prin Constituţie şi în virtutea căreia fiecare parlamentar, reprezentând naţiunea,

concură la exerciţiul suveranităţii naţionale” [284, p.23].

În aceeaşi viziune, „mandatul parlamentar este o funcţie politică (s.n.) cu care membrii

Camerelor parlamentare sunt învestiţi prin alegere (s.n.) şi în virtutea căreia fiecare parlamentar,

reprezentând naţiunea, concură la exerciţiul suveranităţii naţionale” [ibidem].

Potrivit art.68 alin.(1) din Constituţie, „în exerciţiul mandatului, deputaţii sunt în serviciul

poporului”. Rezultă deci că „mandatul parlamentar are un conţinut de mare generalitate şi

exprimă relaţia parlamentului cu toată naţiunea, dar nu numai cu o circumscripţie electorală”

[319, p.86], cu alegătorii majoritari, am adăuga noi, dat fiind că întreaga Republica Moldova este

o singură circumscripţie electorală.

Dat fiind că suveranitatea naţională este inalienabilă, ceea ce se transmite „organelor

reprezentative” (art.2 alin.(1) din Constituţie) este doar „exerciţiul acesteia”. Iar prin „organe

reprezentative” Constituţia înţelege toate acele organe care „acţionează în baza unei învestiţii

populare...” [120, p.64].

Naţiunea, ca titular al suveranităţii, are voinţa sa proprie, dar această voinţă în cazul dat

este exprimată prin reprezentanţii săi. Astfel, mandatul parlamentar este naţional pentru că „el

îmbracă o formă colectivă (invers decât în dreptul civil) în considerarea interesului general”

[120, p.70].

Mandatul parlamentar este „... un mijloc intermediar între popor ca deţinător al

suveranităţii naţionale şi reprezentanţii acestuia în organul legislativ al statului, rezultând, de

regulă, din alegeri, al cărui conţinut este determinat de normele de drept constituţional” [170, p.].

La rândul său, V. Popa defineşte mandatul parlamentar drept „o împuternicire dată de către

popor unor persoane în scopul se a-l reprezenta în procesul executării puterii de stat,

184

împuternicire care se transformă într-o funcţie sau demnitate publică electivă, nominativă,

înzestrată cu anumite competenţe şi garanţii pentru participarea efectivă la libera exercitare a

funcţiilor Parlamentului ca autoritate reprezentativă a poporului” [242, p.57-58].

Savanţii M.Constantinescu şi I.Muraru definesc mandatul parlamentar ca „demnitate

publică rezultată din alegerea de către electorat în vederea exercitării prin prezentare a

suveranităţii naţionale (puterii poporului) şi care conţine împuterniciri stabilite prin Constituţie şi

legi” [130, p.289].

Şi în acest context facem o referinţă la doi doctrinari francezi, P.Avrili şi J.Gicquel, care

opinau: „Alegerea se prezintă ca un „act – condiţie”, un act juridic care declanşează aplicarea la

un individ a unui statut anterior definit, în alţi termeni, alegerea este o nominalizare, comparabilă

cu cea de numire a unui funcţionar, dar Constituţia însăşi determină statutul celui nominalizat”

[284, p.24].

Sintetizînd cele expuse, mandatul parlamentar este, în opinia noastră, o demnitate publică

rezultată din manifestarea de voinţă a corpului electoral în scopul exercitării prin reprezentare a

suveranităţii naţionale în baza împuternicirilor stabilite prin Constituţie şi legi în spiritul

democraţiei şi statului de drept [93, p.16].

5.1.3. Natura juridică şi tr ăsăturile caracteristice ale mandatului parlamentar

Dat fiind că mandatul parlamentar rezultă „dintr-o manifestare de voinţă colectivă a unui

subiect determinat (corpul electoral) făcută în scopul de a produce un efect de drept

constituţional” [151, p.24], tocmai în considerarea faptului „că fiecare parlamentar reprezintă

naţiunea în întregul ei, mandatul parlamentar are o natură juridică specifică, din care rezultă şi

caracteristicile lui” [152, p.231].

De aici rezultă natura juridică a mandatului parlamentar, care este reprezentativ, fapt

indicat direct în art.68 al Constituţiei Republicii Moldova, potrivit căruia „(1) în exercitarea

mandatului deputaţii sunt în serviciul poporului” şi „(2) orice mandat imperativ este nul” [12].

Aici însă ideea este detaliată în art.1 alin.(2) şi (3) al Legii statutului deputatului, care

stipulează clar că mandatul parlamentar este constituit în absenţa oricărei proceduri de revocare

(indiferent de la cine vine iniţiativa şi care sunt motivele) [46]. În viziunea lui I.Deleanu,

raţionamentele sunt următoarele: „a) Mandatul e Naţiunea, iar purtătorul de voinţă al Naţiunii

este corpul electoral; b) Mandatul ar înceta să mai fie reprezentativ dacă un corp politic l-ar

putea retrage; c) Admiţând, ca ipoteză de şcoală, că mandatul poate fi retras, dreptul de a-l

retrage nu poate aparţine decât mandantului, potrivit cu regulile care guvernează „convenţiile” şi

185

cu exigenţele principiului simetriei în drept; d) S-ar putea ajunge astfel în confuziunea

inadmisibilă între structurile parlamentare şi cele de partid” [145, p.230].

Literatura de specialitate, identifică următoarele trăsături caracteristice ale „mandatului

parlamentar”: generalitatea, independenţa (libertatea) şi irevocabilitatea [170, p.305; 125, p.376-

377].

Într-o altă opinie, „mandatul parlamentar are următoarele patru trăsături: a) generalitatea;

b) independenţa; c) irevocabilitatea şi d) protecţia constituţională” [130, p.89].

În ce ne priveşte, considerăm că trăsăturile mandatului parlamentar sunt următoarele:

generalitatea; independenţa; irevocabilitatea; protecţia constituţională.

A. Caracterul general rezultă, în opinia lui I. Deleanu, din faptul că parlamentarul este „...

reprezentantul întregii Naţiuni şi pentru toate interesele ei” [ibidem]. Examinând această

trăsătură a mandatului parlamentar, V.Popa apelează la francezii Marcel Prelot şi Jean Boulouis,

care subliniază că „fiind reprezentanţi individuali ai celor care i-au desemnat, deputaţii devin

reprezentanţi generali ai naţiunii, cunoscută ca o entitate colectivă şi abstractă” [318, p.86]. De

aici autorul trage concluzia potrivit căreia „Parlamentul, fiind autoritatea care reprezintă poporul

ca un întreg şi fiecare parte a acestui întreg, fiecare element constitutiv, deţine calitatea de

reprezentant cu mandat general” [242, p.59].

Vom observa că nu modalitatea de obţinere a mandatului (scrutin uninominal sau de listă),

adică reprezentarea proporţională fie pe circumscripţii electorale sau naţională determină

caracterul general al mandatului parlamentar, ci „statutul juridic” pe care îl invocă, el fiind egal

pentru fiecare deţinător în parte: de aici şi egalitatea votului între demnitarii parlamentari.

B. Independenţa, în opinia lui I. Deleanu, se manifestă prin aceea că „parlamentarul, se

manifestă în exerciţiul mandatului său fără a fi legat juridic de angajamentele sale faţă de corpul

electoral sau de manifestările de voinţă ale acestuia, pe durata mandatului”.

Mai mult ca atât, „după alegeri, în raportul partid-candidat ales se produce o transformare

de natură juridică. Din acest moment candidatul propus de partid şi ales de către corpul electoral

nu mai este alesul partidului, ci al întregului popor care i-a încredinţat puterea de stat, iar

partidul, practic, poate să nu mai exercite nicio influenţă asupra lui” [242 p.61].

În acest context, C.Călinoiu şi V.Duculescu consideră că independenţa mandatului

parlamentar constituie o „consecinţă a teoriei reprezentativităţii, ori sensul că nu este posibil să i

se supună parlamentului o atribuie determinat” şi că trebuie privită „atât în raport cu cei care l-au

ales, cât şi faţă de partidul pe listele căruia a candidat” [120, p.71].

Din prevederile art.68 alin.(2) al Constituţiei rezultă că „orice mandat imperativ este nul”

[12], ceea ce duce la consecinţa că „parlamentarul nu este ţinut, din punct de vedere juridic, să

186

respecte angajamentele pe care şi le-a luat în campania electorală şi nici pe cele care ar rezulta

din manifestările de voinţă ale alegătorilor din timpul mandatului. Parlamentarul este

independent în exercitarea mandatului său, supunându-se numai Constituţiei şi legilor” [130,

p.90].

Cât priveşte independenţa pe plan politic, apoi, un program politic nu este sinonim cu o

lege (s.n.), semnificaţia lui nefiind juridică, ci politică, îndeplinirea lui fiind o problemă de

demnitate morală şi politică, sancţionată la viitoarele alegeri, care reprezintă posibilitatea pentru

popor, de a aprecia prin corpul electoral, modul în care reprezentanţii săi şi-au îndeplinit

mandatul acordat. Deci, independenţa parlamentarului înseamnă faptul că partidul de care

aparţine nu-i poate impune, sub aspect juridic, nici cum să-şi exercite dreptul la cuvânt, şi nici

cum să voteze, după cum nici cetăţenii circumscripţiei electorale în care a fost ales nu-i pot

impune respectarea angajamentelor luate ori pledarea pentru o anumită cauză sau alta care ar

prezenta interes pentru ei, aceasta având semnificaţia unui mandat imperativ, care, după cum am

arătat deja, este interzis prin Constituţie.

Această trăsătură asigură „libertatea juridică şi politică de exercitare a mandatului

parlamentar în conformitate cu interesul naţiunii şi cu conştiinţa parlamentarului” [120, p.71].

Garanţiile independenţei mandatului parlamentar

C. Irevocabilitatea. În condiţiile în care alin.(1) al art.1 din Constituţie stabileşte că

„suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi

prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie”, iar alin.(1) al art.60 din

Constituţie prevede că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii

Moldova...”, stabilirea procedurii de revocare a „mandatului parlamentar” ar veni în directă

contradicţie cu aceste prevederi, potrivit cărora „democraţia în Republica Moldova se exercită în

condiţiile pluralismului politic, care este incompatibil cu dictatura şi cu totalitarismul”.

Irevocabilitatea mandatului parlamentar este „o protecţie a independenţei parlamentarului

în exercitarea mandatului”, sau „irevocabilitatea este o noţiune strâns legată de teoria mandatului

reprezentativ, potrivit căreia parlamentarul este un reprezentant al poporului şi nu numai al celor

care l-au ales” [120, p.71]. Cu alte cuvinte, raporturile dintre alegători şi ales „nu sunt un

contract, ele fiind lipsite de consecinţe juridice specifice unor asemenea relaţii” [120, p.71].

Mandatul imperativ are la bază „teoria suveranităţii poporului”. Dacă mandatul este

imperativ, atunci el posedă următoarele trăsături:

a) alegătorii ar trebui să dicteze soluţii pe care parlamentarii să le voteze, iar în cazul în

care nu le-ar da aceste directive, parlamentarii ar trebui să ţină cont doar de interesele particulare

numai ale celor care i-au ales;

187

b) în cazul neexecutării sau al exercitării defectuoase a obligaţiilor mandatului,

parlamentarii ar trebui să poată fi revocaţi şi să le fie angajată răspunderea patrimonială;

c) alegătorii, ca şi mandanţii, ar trebui să suporte toate cheltuielile cu indemnizaţiile şi alte

avantaje ale parlamentarilor mandataţi [286, p.14];

d) în cazul în care mandatul imperativ ar fi în favoarea partidului ce a susţinut candidatura

parlamentarului, acesta ar putea avea aceleaşi drepturi, amintite mai sus, asupra parlamentarului.

În acest sens, nerealizarea programului politic ar antrena atât răspunderea politică, cât şi

materială, excluderea din partid şi revocarea parlamentarului [120, p.73-74].

Anume din aceste considerente, prin Constituţie stabileşte că „orice mandat imperativ este

nul” (art.68 alin.(2)).

Aceasta nu înseamnă însă „că parlamentarul nu îşi poate lua angajamente, că odată ales nu

respectă voinţa alegătorului şi disciplina votului, ci că parlamentarul nu poate fi tras la

răspundere juridică dacă nu-şi respectă angajamentele şi promisiunile. Însă, în plan politic,

nerespectarea promisiunilor sau angajamentelor poate avea consecinţe, culminând cu

răspunderea în faţa electoralului, care la următoarele alegeri i-ar putea aplica sancţiunea

nerealegerii; deci, parlamentarul îşi desfăşoară activitatea sub control colectiv” [120, p.72].

D. Protecţia constituţională a mandatului parlamentar

Conform unor doctrinari francezi, „sistemul protecţiei funcţionale şi personale (s.n.) este

instituit nu în interesul parlamentarului, ci în interesul mandatului, cea ce înseamnă că

imunităţile nu pot fi văzute ca privilegii ale unor persoane în virtutea deţinerii unor înalte funcţii

de stat. Scopul principal este protejarea mandatului de reprezentare a poporului, crearea unor

condiţii reale de independenţă în exercitarea lui şi, în ultimă instanţă, de exercitare a suveranităţii

naţionale. Din aceste considerente imunităţile posedă un caracter obiectiv” [284, p.41]. Odată

stabilite constituţional, imunităţile au un caracter imperativ.

Dat fiind faptul că doctrina în ansamblu utilizează termenul „protecţie”, am făcut apel la

DEX, în care termenul „protecţie” este definit ca „ansamblu de măsuri care protejează persoana,

instituţia...”. Iar „garanţia” este definită ca „mijloc legal prin care se asigură executarea unei

obligaţii” [352].

Pornind de la aceste precizări, considerăm că măsurile de protecţie a mandatului

parlamentar sunt: a) incompatibilităţile şi b) imunităţile: iresponsabilitatea juridică şi

inviolabilitatea.

Ceea ce ţine de indemnizaţii, de protecţie socială, de dreptul la spaţiu locativ, acestea sunt

garanţii de asigurare a drepturilor şi obligaţiunilor deputatului, adică se încadrează în statutul

juridic al deputatului.

188

Doctrina juridică română tratează subiectul în sens restrictiv în sistemul de protecţie a

mandatului parlamentar: „incompatibilităţile şi imunităţile”, iar în sens larg „mai pot fi integrate”

indemnizaţiile şi regimul disciplinar [152, p.235; 130, p.96]. La rândul său, V.Popa în cadrul

protecţiei mandatului parlamentar include: „incompatibilităţile; imunitatea; indemnizaţiile: a)

plăţi fixe; b) plăţi variabile, legate de participarea la şedinţe şi transparenţa financiară” [242,

p.97-105], iar I.Guceac include: „indemnizaţiile; asigurarea cu spaţiu locativ; protecţia socială;

incompatibilităţi; imunităţi − iresponsabilitatea; inviolabilitatea” [170, p.312-319].

A. Incompatibilit ăţi

Incompatibilitatea mandatului parlamentar trebuie să fie asigurată „a) vizavi de

administraţie – regula conform căreia funcţiile publice neelective sunt incompatibile cu mandatul

parlamentar a fost dictată de abuzurile monarhiei absolute; b) vizavi de interesele private” [170

p.315-316].

Însuşi textul Constituţiei stabileşte două asemenea mijloace de protecţie: a)

incompatibilitatea şi b) imunitatea.

„Această protecţie constituţională protejează mandatul parlamentar în abstract (cazurile de

ineligibilitate), precum şi parlamentarul în concret (inviolabilitate)” [120, p.72].

Aşa, potrivit art.70 din Constituţie, „(1) Calitatea de deputat este incompatibilă cu

excitarea oricărei altei funcţii retribuite, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice. (2) Alte

incompatibilităţi se stabilesc prin legea organică”. Iar potrivit art.3 al legii organice, şi anume −

al Legii despre statutul deputatului în Parlament (în continuare − Legea nr.39-XIII), mandatul de

deputat este incompatibil cu: a) funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova; b) funcţia de

membru al Guvernului; c) funcţia de avocat parlamentar; d) exercitarea oricărei altei funcţii

remunerate, inclusiv a funcţiei acordate de un stat străin sau organizaţie internaţională, cu

excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice desfăşurate în afara programului stabilit de

Regulamentul Parlamentului [41].

Protecţia mandatului parlamentar nu este o favoare personală a deputatului, ci este

orientată contra „presiunii alegătorilor; presiunii propriului partid; presiunilor Guvernului şi ale

diferitelor interese private” [130, p.88].

Aşadar, deputatului îi este interzis să ocupe alte funcţii care nu sunt compatibile cu funcţia

pe care o deţine; activităţile didactice şi ştiinţifice sunt permise, totodată şi preferabile. Aceasta

deoarece activitatea legislativă vizează interesele întregii societăţi, ea presupune o profundă şi

temeinică examinare a măsurilor propuse şi a consecinţelor lor. Ori, tocmai activitatea didactică

şi ştiinţifică contribuie la atingerea acestor deziderate.

189

B. Imunit ăţi parlamentare

Potrivit art.70 alin.(3) din Constituţie, „deputatul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat,

cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă, sau trimis în judecată fără încuviinţarea

Parlamentului, după ascultarea sa”.

Practic aceleaşi stipulări le găsim în art.10 alin.(1) din Legea nr.39-XIII. Totodată, trebuie

de menţionat că art.9 al acestei legi dă o dezvoltare mai amplă a acestor prevederi, stabilind că

(1) imunitatea parlamentară are ca scop protejarea deputatului în Parlament împotriva urmăririlor

judiciare şi garantarea libertăţii lui de gândire şi acţiune. În acelaşi timp, art.71 din Constituţie,

intitulat „Independenţa opiniilor”, stabileşte că „deputatul nu poate fi persecutat sau tras la

răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului”.

Acest tip de imunitate parlamentară este inclus în art.9 alin.(2) din Legea nr.39-XIII în

următoarea redacţie: „Deputatul nu poate fi persecutat sau tras la răspundere juridică sub nici o

formă pentru opiniile politice sau voturile exprimate în exercitarea mandatului”.

Şi art.94 alin.(1) şi (2) din Regulamentul Parlamentar (forma prescurtată) stipulează

prevederile constituţionale privind imunitatea parlamentară [54].

Analizând jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile omului, Popescu Corneliu-

Liviu, menționează că imunitatea parlamentară este acceptată și proporțională „în cazul

protecției unui parlamentar pentru un discurs politic, în interiorul parlamentului, cu ocazia

dezbaterilor parlamentare și care poartă asupra unor chestiuni de interes general, în timp ce

recunoașterea imunității parlamentare pentru comportamente în afara parlamentului, fără

legătură cu probleme de interes general și cu exercitarea mandatului parlamentar … constituie o

ingerință disproporțională în dreptul de acces la o instanță…”[245, p.75] și deci, în fond,

încălcarea principiului egalității în drepturi și în fața legii. De aici și propunerea de a abilita

Curtea Constituțională cu dreptul de a se autosesiza în cazul conflictului de imunitate.

Din analiza celor menţionate rezultă următoarele: 1) scopul imunităţilor parlamentare; 2)

tipurile de imunitate parlamentară, şi anume: a) protecţia împotriva urmăririi judiciare; b)

protecţia împotriva răspunderii juridice pentru opţiunile sale; şi, totodată, dacă imunitatea

împotriva urmăririi judiciare poate fi ridicată în condiţiile legii (art.10-12 ale Legii nr.39-XIII şi

art.95-98 ale Regulamentului Parlamentului), atunci imunitatea împotriva răspunderii juridice

pentru opiniile sale are caracter stabil şi permanent şi se aplică şi după încetarea mandatului

parlamentar.

Imunităţile parlamentare au ca scop „protejarea membrilor parlamentului faţă de acţiunile

represive sau judiciare, care ar putea fi intentate împotriva lor” [151, p.245]. În opinia lui

M.Constantinescu şi I. Muraru, „imunitatea parlamentară are un caracter „imperativ”, nu

190

constituie un simplu drept subiectiv al parlamentului la care el ar putea renunţa” [120, p.96].

Însă, subliniază I.Deleanu, „ideea rămâne discutabilă din moment ce imunitatea este un mijloc de

protecţie a parlamentarului şi ea, oricum, în condiţiile stabilite, poate fi ridicată. Pe de altă parte,

nici parlamentarului nu i se poate refuza accesul liber la justiţie şi dreptul de a obţine o hotărâre

judecătorească într-o cauză care îl priveşte” [151, p.245-246; 178, p.489].

Imunităţile nu au caracterul unor cauze absolvitorii de răspundere juridică, căci ele

urmăresc a fi pentru puterea parlamentară adăpost împotriva urmăririlor juridice abuzive.

Iată de ce, potrivit lui I.Deleanu, regulile privitoare la imunităţi – derogatorii de la cele de

drept comun (stabilite din această cauză doar în legi organice) „au ca scop asigurarea

independenţei parlamentarului în exercitarea mandatului său şi punerea lui sub protecţie faţă de

acte sau fapte abuzive ale autorităţilor administrative, judiciare sau ale persoanelor fizice” [152,

p.236-237].

Potrivit cu obiectul lor, aceste imunităţi sunt:

a) iresponsabilitatea juridică;

b) inviolabilitatea.

„Iresponsabilitatea juridică, − subliniază I.Deleanu, – previne declanşarea sau stabilirea

unor consecinţe nefavorabile parlamentarului pentru votul său pentru opiniile politice exprimate

în exercitarea mandatului” [152, p.237].

Aceste prevederi consacră o „imunitate de fond” [310, p.778] cu caracter „absolut”,

„întrucât priveşte toate actele sau faptele săvârşite de parlamentar în exercitarea mandatului său,

precum şi toate formele de răspundere juridică” [152, p.237]. Explicând situaţia dată, I.Deleanu

menţionează că „singura consecinţă politică (s.n.) care poate fi − refuzul corpului electoral de a-

l realege pe acel parlamentar care, prin votul sau opiniile lui, în exercitarea mandatului, l-a

dezamăgit, dar acesta nu este o „sancţiune politică”, ci, mai degrabă, o formă de exprimare a

democraţiei reprobatoare, o dezavuare a candidatului” [ibidem].

Imunitatea poartă în acelaşi timp un caracter „permanent”, deoarece efectele ei se extind şi

asupra perioadei de după încetarea mandatului parlamentar.

În opinia lui I.Deleanu, iresponsabilitatea juridică în forma legal parlamentată implică două

condiţii: „a) formele de manifestare ale parlamentarului să nu exceadă conţinutului specific al

mandatului (cum ar fi incitările la revoltă, la violenţă etc., sau „chiar în cea mai ignorantă

interpretare, nu s-ar putea spune că insultele sau calomniile proferate de la tribuna Parlamentului

sunt săvârşite în exerciţiul mandatului” [154, p.243]; b) „respectivele forme de manifestare să

aibă o legătură directă cu conţinutul mandatului” [152, p.237].

191

Iresponsabilitatea juridică ce ţine de imunitatea funcţională (independenţa opiniilor) este,

în mod necesar, „absolută, atât în sensul că nu poate fi ridicată, cât şi în cel ce se referă la toate

actele de exercitare a mandatului parlamentar şi la toate formele de răspundere juridică” [120,

p.27]. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această problemă este expusă sintetic în Hotărârea

Curţii Constituţionale nr.8 din 16.02.1999. Aici se arată că „independenţa opiniilor deputatului în

Parlament este condiţionată de statutul special al parlamentarului în calitatea sa de reprezentant

plenipotenţiar al poporului în organul suprem al puterii legislative. În sensul art.71 din

Constituţie, aceasta se referă doar la activitatea de deputat, desfăşurată în exercitarea exclusivă a

mandatului reprezentativ.

Independenţa opiniilor deputatului în Parlament este absolută şi perpetuă. Deputatul nu

poate fi tras la răspundere penală, civilă sau administrativă pentru voturile sau opiniile exprimate

în exercitarea mandatului, nici după expirarea acestuia.

Independenţa opiniilor deputatului în Parlament semnifică protecţia juridico-

constituţională a deputatului în exercitarea atribuţiilor parlamentare. Totodată, garantarea

juridică a independenţei opiniilor deputatului în Parlament nu-l scuteşte de răspunderea penală

sau administrativă pentru delictul săvârşit în afara exerciţiului mandatului de deputat.

Apelurile publice la rebeliune, violenţă sau alte acţiuni care, potrivit legislaţiei în vigoare,

„implică răspunderea penală şi nu cad sub incidenţa garantării juridice a iresponsabilităţii

deputatului în Parlament pentru opiniile sale”.

Inviolabilitatea este o aşa-zisă „imunitate de procedură” [310, p.779] „consacrată în

considerarea eventualelor imputări făcute parlamentarului pentru alte fapte decât cele săvârşite în

exercitarea mandatului şi în legătură directă cu conţinutul acestuia” [152, p.237].

În viziunea lui I.Deleanu, inviolabilitatea este o instituţie a dreptului parlamentar care are

„drept scop să prevină urmărirea juridică nefondată, arbitrară sau vexatorie a parlamentarului,

împiedicându-l astfel să-şi exercite mandatul încredinţat sau constrângându-l astfel să exercite

într-un anume mod, contrar convingerilor şi voinţei sale” [152, p.237-238].

Inviolabilităţile cuprind „reguli speciale privind reţinerea, arestarea sau trimiterea în

judecata penală, în cazul în care deputaţii sau senatorii sunt învinuiţi de crime sau delicte”, [213,

p.402] reguli chemate să ocrotească parlamentarii „împotriva unor abuzuri, unor urmăriri

judiciare nejustificate, arbitrare, declanşate de către executiv sau adversari” [ibidem].

În concluzie, putem spune că mandatul parlamentar este o împuternicire politico-juridică

acordată de către corpul electoral prin alegerea unor reprezentanţi în scopul exercitării

suveranităţii naţionale, mandat protejat constituţional, atrăgând răspunderea morală şi politică

a deţinătorului mandatului [93, p.20].

192

5.1.4. Funcţiile Parlamentului condiţie de exercitare a suveranităţii naţionale prin

reprezentare

Conceptul de funcţii ale Parlamentului prezintă o însemnătate cu totul aparte, deoarece

identifică marile direcţii de acţiune, obiectivele primordiale pe care trebuie să le urmărească

întreaga activitate a forumurilor reprezentative. Acest concept reprezintă de altfel o creaţie

doctrinară, deoarece termenul expres de „funcţii” ale Parlamentului nu se regăseşte în

Constituţie, aceasta referindu-se în mod primordial la „atribuţii”, iar nu la funcţii ale

Parlamentului.

Din punct de vedere terminologic, înţelesul noţiunilor de „funcţie" şi de „atribuţie” este

diferit. Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, prin funcţie se înţelege „o sarcină, un

rol sau o destinaţie”, în timp ce prin „atribuţie” se înţelege „o sferă de autoritate, de competenţă,

de activitate a cuiva” [352].

Definirea şi determinarea funcţiilor Parlamentului este necesară pentru a „delimita deci

obiectivele şi direcţiile de acţiune ale Parlamentului în raport de alţi factori de conducere ai

statului. Determinarea funcţiilor Parlamentului nu reprezintă, prin urmare, numai o construcţie

teoretică, ci şi o delimitare practică a unor obiective pe care trebuie să le îndeplinească organele

de stat în cadrul competenţelor care le revin” [120, p.19].

În ceea ce priveşte identificarea propriu-zisă a funcţiilor Parlamentului, în literatura de

specialitate au fost emise numeroase puncte de vedere şi clasificări.

Astfel, Profesorul Pierre Pactet [314, p.254] identifică o funcţie de reprezentare a

parlamentelor, o funcţie deliberantă, o funcţie selectivă pentru selectarea personalului politic şi

guvernamental, precum şi o funcţie de control asupra guvernelor.

În literatura română de specialitate se identifică drept funcţii ale Parlamentului:

− Funcţia legislativă, constând în adoptarea legilor;

− Stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice;

− Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale;

− Controlul parlamentar;

− Conducerea în politica externă;

− Organizarea şi funcţionarea proprie.

Autorii Ion Muraru şi Simina Tănăsescu critică definirea Parlamentului ca „putere

legislativă”, estimând că acesta ar trebui să fie considerat mai curând, datorită specificului

activităţii pe care o desfăşoară, putere „deliberantă”. Cu toate acestea, atunci când examinează în

193

detaliu funcţiile Parlamentului, ei încep examinarea acestuia cu funcţia legislativă: „reţinând şi

explicaţiile privind funcţia deliberativă, constatăm că legiferarea rămâne împuternicirea

primordială a Parlamentului, ea fiind cea mai importantă funcţie în cadrul celor trei. Într-o

viziune simplă, funcţia legislativă înseamnă edictarea de norme juridice, obligatorii pentru

executiv, iar în caz de litigii − pentru puterea jurisdicţională” [217, p.153].

Sunt de menţionat şi alte câteva constatări pe care le face profesoara Genoveva Vrabie.

Astfel, remarcăm consideraţiile cu privire la aşa-zisa „funcţie guvernamentală”, cu care prilej

autoarea observă că aceasta nu poate fi atribuită „cu titlu principal” Parlamentului României.

Remarcăm, de asemenea, distincţia ce se face între „funcţia finală”, funcţiile „fundamentale” şi

funcţiile „laterale” ale Parlamentului.

În opinia profesoarei Genoveva Vrabie, reprezentarea trebuie să fie considerată „funcţie

finală” a Parlamentului [278, p.76].

În legătură cu ideea considerării unei funcţii deliberative, autoarea observă că, aşa cum

susţine şi profesorul Prelot, aceasta este „o măsură comună a tuturor celorlalte funcţii”, la cele de

mai sus adăugându-se şi faptul că deliberarea − după cum a arătat în mod argumentat profesorul

Tudor Drăganu − este specifică întregului sistem al organelor învestite cu atribuţii de decizie

[158, p.80].

De remarcat este şi ideea că „Parlamentul, organ reprezentativ suprem, deliberează în

vederea exprimării voinţei generale în sensul reglementării juridice a celor mai importante relaţii

sociale, adoptând legi în cele mai diverse domenii ale vieţii sociale − organizare, finanţe, relaţii

internaţionale etc. Dar deliberarea poate avea şi alt scop decât cel al adoptării legilor, precum

numirea, desemnarea sau alegerea unor persoane pentru a exercita înalte funcţii guvernamentale

sau judiciare; deliberarea se finalizează, astfel, prin legiferare sau prin ratificarea unor tratate

internaţionale, numirea unor demnitari etc.

Adoptând legi, exercitând deci funcţia legislativă, Parlamentul realizează în acelaşi timp

funcţia guvernamentală, direcţionând relaţiile externe, asigurând echilibrul financiar etc.”

Într-o altă opinie, se identifică patru funcţii posibile, şi anume: funcţia de reprezentare,

funcţia de recrutare a personalului guvernamental, funcţia de control asupra executivului şi

funcţia deliberativă. În legătură cu funcţia de reprezentare, căreia i se acordă primul loc în

arhitectura funcţiilor parlamentare, profesorul Ion Deleanu observă că „Parlamentul este

purtătorul de cuvânt al Naţiunii, alcătuit fiind din aleşi şi aceştia păstrând o legătură permanentă

cu mandanţii lor; Parlamentul exprimă, în cele din urmă, voinţa corpului electoral şi prin aceasta

voinţa tuturor; spre deosebire de diversele alte corpuri intermediare, care apără interesul unor

categorii sociale sau profesionale determinate, Parlamentul are vocaţia de a depăşi

194

particularismele şi de a se ridica la nivelul unei viziuni globale; el constituie cadrul unei discuţii

publice, având un mare şi imediat ecou în opinia publică; opoziţia are în Parlament o tribună

permanentă, instituţionalizată, pentru a-şi exprima concepţiile sale, dar şi observaţiile critice la

adresa guvernământului”.

Al ţi autori disting funcţia legislativă, funcţia de informare, funcţia de control asupra

executivului şi funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau numire a unor autorităţi publice

[130, p.210]. Este de remarcat că „toate funcţiile Parlamentului, indiferent de numărul şi

conţinutul conferit fiecăreia, se întrepătrund şi exprimă în modalităţi distincte rolul său de organ

reprezentativ suprem al poporului român şi de unică autoritate legiuitoare a ţării [242, p.65].

După cum se vede din cele ce preced, în legătură cu funcţiile parlamentelor au fost emise

numeroase puncte de vedere, clasificări şi opinii. Acestea redau în final concepţia pe care autorii

în cauză o au legată de obiectivele cele mai importante ale parlamentelor, pe care fiecare le

ordonează şi le clasifică în felul său în funcţie de propria percepţie despre ceea ce trebuie să

însemneze fenomenul parlamentar şi ordinea de importanţă a activităţilor pe care parlamentele le

desfăşoară [120, p.22].

Nu putem să nu constatăm totuşi că anumite aşa-zise „funcţii” ale Parlamentului nu sunt

întotdeauna reprezentative pentru această instituţie. De pildă, funcţia „judiciară” a Parlamentului

este valabilă numai pentru Marea Britanie, unde Camera Lorzilor este şi instanţă judiciară.

Atribuţiile parlamentelor legate de anchetarea şi, eventual, sancţionarea propriilor membri

nu pot fi calificate în niciun caz ca definind o funcţie judiciară. Chiar anumite anchete

parlamentare efectuate în legătură cu probleme determinate nu reprezintă în fond o funcţie

judiciară, deoarece funcţia Parlamentului de a ancheta sau a cerceta anumite abuzuri, excese,

nereguli este o funcţie preponderent politică şi nu judiciară.

Cât priveşte funcţia „guvernamentală”, trebuie de remarcat că o asemenea funcţie se

exercită în mod special de Guvern. Parlamentul apare ca exponent al unui mecanism

guvernamental numai în anumite situaţii, perfect determinate, regula fiind că funcţia

guvernamentală se exercită de către executiv, care asigură realizarea politicii interne şi externe a

ţării şi exercită „conducerea generală” a administraţiei publice.

Pe de altă parte, trebuie să observăm că în decursul istoriei anumite funcţii ale

Parlamentului s-au diminuat, în timp ce altele au evoluat şi au crescut în pondere. Aşa, de pildă,

o nouă funcţie a parlamentelor − cel puţin pentru ţările care fac parte din Uniunea Europeană −

este aceea de a impulsiona activitatea guvernamentală în scopul aplicării legilor cadru şi a altor

acte normative emise la nivelul Uniunii Europene.

195

Ţinînd seama de ponderea şi importanţa acestei activităţi, ca şi de transferarea unor

competenţe către instituţiile supranaţionale ale Uniunii Europene, s-ar putea chiar susţine că

această funcţie tinde să ocupe un loc mai important chiar decât funcţia legislativă, în condiţiile în

care majoritatea actelor legislative vor fi acte comunitare.

În concepţia noastră, în actualul moment al dezvoltării României, cinci funcţii ar exprima

cel mai bine activitatea şi orientarea parlamentară [120, p.22].

1. Funcţia de reprezentare

Temeiul acestei funcţii se regăseşte în art.61 alin.l din Constituţie, care dispune că

„Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare

a ţării". Această funcţie de reprezentare se manifestă în special în raporturile României cu

Uniunea Europeană şi în orientarea întregii activităţi externe în raport cu toate statele lumii, pe

baza principiilor dreptului internaţional.

Funcţia de reprezentare a Parlamentului reprezintă o însemnătate dintre cele mai mari şi în

ceea ce priveşte relaţiile dintre Parlament şi alte organe ale statului, Parlamentul beneficiind de o

legitimare originară, ca exponent al intereselor întregii naţiuni

2. Funcţia legislativă

Acesta funcţie reprezintă de fapt nucleul întregii activităţi parlamentare, autorii de

specialitate fiind unanimi în a aprecia că elaborarea legilor trebuie să constituie activitatea

primordială a parlamentelor. Se citează în acest sens afirmaţiile marelui constitutionalist român

Constantin G. Dissescu [155, p.], care arătase la timpul său că „Parlamentul are misiunea de a

face legi şi de a controla puterea executivă”.

3. Funcţia de informare

Această funcţie se realizează prin argumentarea deciziilor politice, dar şi a legilor, pe o

temeinică evaluare a unor consideraţiuni economice, sociale şi politice. Prin dreptul de

petiţionare, parlamentarii cunosc doleanţele cetăţenilor, iar Regulamentele parlamentare prevăd

modalităţi practice prin care parlamentarii pot solicita anumite informaţii din partea organelor de

stat [54].

4. Funcţia de control

Această funcţie parlamentară se manifestă printr-o serie întreagă de activităţi de maximă

importanţă, cum ar fi acordarea şi retragerea încrederii Guvernului, întrebările şi interpelările,

anchetele parlamentare etc.

Funcţia de control poate merge până la suspendarea din funcţie a preşedintelui României,

punerea lui sub acuzare, solicitarea urmăririi penale a membrilor Guvernului pentru faptele

săvîrşite în exerciţiul funcţiei lor.

196

5. Funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau numire, a unor autorităţi publice

Aici locul cel mai important îl ocupă, desigur, acordarea votului de învestitură Guvernului.

Este de remarcat că, potrivit Constituţiei, Parlamentul mai exercită şi alte activităţi legate

de desemnarea sau învestirea unor autorităţi publice, cum ar fi alegerea Consiliului Superior al

Magistraturii, numirea unor membri ai Curţii de Conturi, numirea directorului Serviciului

Român de Informaţii, numirea Avocatului Poporului, desemnarea în mod separat de către fiecare

Cameră a unui număr de trei din cei nouă judecători ai Curţii Constituţionale etc.

Evaluarea comparativă a ponderii pe care aceste cinci funcţii le au în activitatea

Parlamentului permite constatarea că exceptînd funcţia de reprezentare, care în mod constant şi

permanent se situează în fruntea preocupărilor Parlamentului, în legătură cu celelalte funcţii se

poate estima că unele sau altele dintre funcţiile respective au prevalat în anumite momente, în

funcţie de complexitatea problemelor cu care Parlamentul era confruntat. Astfel, funcţia de

formare a diferitelor organe apare de regulă în momentele de debut al unei legislaturi; funcţia de

control are un caracter permanent; funcţia de legiferare a fost mai accentuată în anumite

momente în care trebuiau îndeplinite condiţiile pentru însuşirea aquis-lui comunitar şi

îndeplinirii condiţiilor de aderare la Uniunea Europeană etc.

În orice caz, nu credem că s-ar putea vorbi de ierarhizări între funcţiile parlamentare,

deoarece toate reprezintă o însemnătate neîndoielnică pentru exercitarea rolului pe care

Parlamentul trebuie să-1 ocupe în viaţa politică şi în sistemul organelor de stat.

Nu considerăm că s-ar putea lua în discuţie nici ideea unor funcţii secundare (cum ar fi

funcţia judiciară), deoarece acestea, prin ponderea şi profilul lor redus la practica unor anumite

ţări nu depăşesc caracterul de „atribuţii”, a căror diferenţă faţă de „funcţii" am specificat-o la

începutul prezentului subcapitol.

5.2. Poziţia Puterii Executive în cadrul sistemului separării puterilor

5.2.1. Identificarea marilor structuri ale executivului

Studierea la Dreptul constituţional a organizării statale a puterii politice nu poate merge

până la detalii cât priveşte executivul, acesta formînd cu precădere obiectul de studii al ştiinţelor

administrative. Pentru Dreptul constituţional importantă este identificarea marilor structuri

administrative care sunt în sistemul statal şi, desigur, a raporturilor cu celelalte autorităţi [213,

p.69].

Într-o opinie, structurile executivului ar fi următoarele: „a) Şeful de stat; b) Guvernul; c)

ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale; autorităţile administraţiei

197

publice locale, la care se adaugă aparatul administrativ însărcinat să pregătească şi să execute

decizii la nivelul fiecărei structuri executive” [180, p.511].

Pe de o parte, identificarea structurilor executivului nu ridică probleme teoretice deosebite,

afară de cea privind aparatul administrativ, care este numeros şi necesar executivului, el nu

trebuie privit în afara „puterii” executive. Chiar dacă acest aparat administrativ numeros nu

decide în principiu, el face parte din mecanismul administraţiei, el fiind nu rareori mai util sau

mai inutil decât structurile de „putere administrativă”. El interesează mai precumpănitor în

relaţia administraţie-cetăţean. Deci, nu poate fi considerat în afară, pentru că astfel l-am lipsi nu

doar de eficienţă, dar şi de răspundere [214, p.123].

În viziunea constituţionaliştilor I.Muraru şi E.S. Tănăsescu, interes pentru dreptul

constituţional prezintă următoarele structuri executive: a) Şeful de stat; b) Guvernul; c)

ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei de stat; d) organele locale ale

administraţiei de stat [217, p.244].

În opinia teoreticianului Gh.Avornic, în puterea executivă sunt încadraţi: „Preşedintele

Republicii Moldova, Guvernul, organele centrale ale administraţiei de stat şi organele

administraţiei publice locale” [103, p.277].

Prezintă interes şi opinia constituţionalistului Gh.Costachi, potrivit căruia puterea

executivă realizează două funcţii: politică şi administrativă. „Funcţia politică constă în stabilirea

scopurilor activităţii generale de conducere, cea administrativă constă în realizarea acestor

obiective şi de a face să funcţioneze serviciile publice” [134, p.116].

Cât priveşte determinarea locului Preşedintelui Republicii Moldova, doctrinarul pune la

bază rolul, funcţiile, prerogativele şi atribuţiile ce-i sunt conferite de Constituţie, pentru ca în

final să confirme că „Şeful statului face parte din puterea executivă” lui revenindu-i „funcţia

executivă sau guvernamentală”, iar „funcţia administrativă sau propriu-zis administraţia ar

reveni Guvernului” [134, p.118].

În viziunea unor doctrinari administrativişti, puterea executivă „se exercită de Guvern,

unele atribuţii aparţinând şi Preşedintelui Republicii Moldova” [124, p.37]. De unde deducem că

Preşedintele Republicii nu face parte plenar din puterea executivă, deoarece autorii afirmă că

„prin atribuţiile sale Preşedintele Republicii Moldova are împuterniciri caracteristice atât

activităţii legislative, cât şi activităţii executive şi, într-o măsură mai mică, activităţii

judecătoreşti…” [121, p.42]. Considerăm totuşi că aceste activităţi pun în vileag principiul

colaborării puterilor şi nu împuterniciri în domeniile arătate.

Administrativistul V.Guţuleac, utilizând sintagma „administraţie de stat” în sens organic se

referă la „… Şeful de stat, Guvern şi ministere, alte structuri centrale de specialitate şi

198

ramificaţiile acestora în teritoriu” [174, p.30]. Iar organele supreme ale administraţiei publice

sunt „Preşedintele Republicii Moldova şi Guvernul” [174, p.119].

În aceeaşi ordine de idei I.Creangă subliniază că puterea executivă a Republicii Moldova

are un caracter dualist şi, ca urmare, atribuţiile puterii executive revin nu doar Guvernului, ci şi

Şefului statului [144, p.95].

În viziunea administrativiştilor M.Orlov şi Şt.Belecciu „Preşedintele Republicii, pe lângă

calitatea de a fi şef al statului este şi şef al executivului, aflându-se în vârful piramidei sistemului

acestor autorităţi” [235, p.64].

Totodată, constituţionalistul T.Drăganu aduce următoarea critică: „Cadrul constituţional

pune faţă în faţă cu Preşedintele Republicii, înzestrat cu o statură juridică destul de puternic

profilată, şi un Parlament care nu poate fi dizolvat decât în condiţii cu totul excepţionale. Este

evident că o asemenea reglementare constituţională nu poate fi socotită decât o reflectare foarte

net definită a principiului separaţiei puterilor statului. Această strictă separaţie este atenuată prin

faptul că între aceste două organe, care nu depind unul de celălalt, a fost plasat un organ tampon:

Guvernul ţap ispăşitor, destinat să fie unica victimă probabilă a unor confruntări sau înfruntări

între doi giganţi” [158, p.232].

Iar cu referire la sintagma „autoritate publică” unii doctrinari consideră că noţiunile „organ

public şi autoritate publică sunt echivalente şi semnifică un colectiv organizat de oameni care

exercită prerogativele de putere publică, fie într-o activitate statală, fie într-o activitate din

administraţia locală autonomă” [158, p.7-10; 186, p.351].

Adminstrativiştii M.Orlov şi Şt.Belecciu definesc organul administraţiei publice ca „o

structură organizaţională, având ca suport uman unul sau mai mulţi agenţi, constituită pe baza

legii, dotată cu mijloace materiale şi financiare potrivit legii care are capacitate juridică şi este

învestită cu competenţă necesară, pentru a putea acţiona în vederea organizării exercitării şi

executării legii [235, p.59] …”.

„Organele administraţiei publice sunt o categorie de autorităţi publice care înfăptuiesc

funcţiile şi sarcinile puterii executive în cadrul statului” [127, p.39].

Iar prin sistem al organelor administraţiei publice (organe executive) M.Orlov înţelege

„totalitatea organelor structurate într-un sistem destinat unei activităţi de organizare a exercitării

şi de executare propriu-zisă a legislaţiei în interesul statului şi al întregii societăţi, care se aplică

pe întreg teritoriu al ţării” [234, p.41].

Într-o viziune, noţiunea de administraţie publică are un dublu sens: „unul de organizare

(formal-organic) şi altul de activitate (material-funcţională). Ea este un ansamblu de organisme

199

care, pe baza legii, desfăşoară o activitate cu un anumit specific, anume: de organizare a

executării şi de executare în concret a legii” [237, p.15].

În viziunea aceloraşi autori „administraţia publică constituie un sistem de autorităţi bine

organizat la nivel naţional şi local, în baza principiilor constituţionale, care desfăşoară (în regim

de putere publică) activităţi îndreptate spre exercitarea legii sau organizarea executării acesteia

prin emiterea de acte normative subordonate legii, precum şi prestarea de servicii publice în

interesul general al societăţii” [235, p.6-7].

În viziunea prof. Rodica Narcisa Petrescu, „executivul înseamnă în primul rând

bicefalismul Preşedinte-Guvern şi presupune, în sensul material funcţional al termenului, acea

funcţie a statului distinctă de puterea legislativă şi judecătorească, prin care se asigură

executarea legii. În accepţiunea contemporană a termenului…, executivul presupune două

dimensiuni:

a) guvernarea însemnă „a lua decizii esenţiale care angajează viitorul naţiunii” sau

„decizii cu bătaie lungă”;

b) administraţia, care înseamnă îndeplinirea sarcinilor cotidiene” [237, p.18].

Prof. Ioan Vida consideră că „puterea executivă sau executivul îndeplinesc funcţii

administrative, fără ca prin aceasta să se confunde cu administraţia publică sau să se limiteze la

conducerea acesteia. În sens cel mai general al termenului, executivul desemnează acea funcţie a

statului care asigură executarea legii prin activităţi extrem de diverse”.

În rândul acestora intră exercitarea funcţiei de Şef al statului, coordonarea acţiunii

administraţiei publice pentru punerea în aplicare a legii, desfăşurarea unor acţiuni directe de

aplicare a legii sau de organizare a aplicării legii, exercitarea unor atribuţii care privesc

implementarea procesului legislativ,ca şi conducerea generală a statului” [274, p.30].

În viziunea administrativistului A.Negoiţă, „noţiunea de administraţie publică este mai

largă decât noţiunea administraţie de stat, pentru că o cuprinde pe aceasta”.

Prin „sistem al administraţiei publice se înţelege totalitatea organelor structurate într-un

sistem destinat unei activităţi de organizare a executării şi de executare a legii în interesul

întregii populaţii a ţării, care se aplică pe întreg teritoriul statului” [235, p.57].

În ce ne priveşte, constatăm oportun a examina, în cadrul acestui demers ştiinţific, doar

următoarele structuri: a) Şeful de stat - ca instituţie unipersonală; Guvernul – ca instituţie

colectivă şi solitară. Aceasta deoarece ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice

centrale, numite şi instituţii „de domeniu” sau „de resort”, subordonate Guvernului, precum şi

autorităţile administraţiei publice locale constituie obiect de studiu al dreptului administrativ şi

nu al dreptului constituţional.

200

Şi încă o precizare. Executivul poate fi „monist” sau „dualist”. Executivul monist

presupune că şeful executivului este în acelaşi timp şi şeful statului (exemplu − SUA). Pe când

executivul dualist presupune existenţa separată, pe de o parte, a Şefului de stat (Monarh sau

Preşedinte) ca instituţie unipersonală, iar, pe de altă parte, Şeful de guvern, Guvernul fiind o

instituţie colectivă şi solitară.

Executivul dualist este constituit „din două organisme distincte, unul unipersonal, iar altul

colegial, fiecare având anumite prerogative pe care le exercită separat unul de celălat… Aceste

două organisme sunt: Şeful statului (nu interesează dacă ne situăm într-o formă de guvernământ

monarhică sau republicană) şi Guvernul propriu-zis, condus de prim-ministru”.

Aşadar, „executivul dualist se caracterizează prin faptul că şeful statului şi guvernul sunt

plasaţi pe poziţii diferite, şi în principiu, sunt independenţi unul faţă de celălalt” [186, p.217].

5.2.2. Şeful de stat – instituţie legitimă a statului democratic contemporan

Istoriceşte, instituţia de şef de stat s-a impus din necesitatea existenţei, aşa cum plastic se

exprimă A.Monchablon, „unui arbitru naţional ... însărcinat cu asigurarea funcţionării normale a

instituţiilor care să aibă dreptul să recurgă la judecata poporului suveran, care să răspundă, în caz

de pericol major, de independenţa, de onoarea, de integritatea statului” [210, p.73].

Tocmai din aceste considerente, „... statul − ca formă superioară de organizare a societăţii

− a cuprins în sistemul organelor sale instituţia şefului de stat” [169, p.274]. Din punct de vedere

organizaţional, şeful de stat este în principiu o instituţie unipersonală, indiferent de forma de

guvernământ şi de tipul de regim politic.

Iată din care considerente nu împărtăşim opiniile profesorilor Gh.Avornic şi B.Negru,

potrivit cărora republica parlamentară se caracterizează prin faptul că „ea nu are şeful statului,

sau fie că el este ales de către parlament, fiind responsabil în faţa acestuia” [102, p.96], respectiv

„... fie că îi lipseşte şeful statului, fie că el este ales de către parlament, răspunzînd în faţa lui”

[225, p.129]. Ce-i drept autorii nu aduc exemple. Dacă ne referim însă la fosta URSS, apoi, într-

adevăr, nu a existat o aşa funcţie începând de la momentul formării ei şi până în 1991, când

M.Gorbaciov a fost ales pentru prima dată Preşedinte al URSS. Insă, acesta a fost unicul caz în

istoria contemporană şi s-a caracterizat prin sistemul dictatorial al unicului partid − partidul

comunist, fapt ce nu are nimic comun cu democraţia şi statul de drept.

În cadrul celor trei ramuri ale puterii de stat, instituţia Şefului de stat se încadrează plenar

în puterea executivă, fiind „capul” acesteia. În acest context, B.Negru menţionează că „...

201

atribuţiile puterii executive sunt repartizate nu numai Guvernului, ci şi Şefului statului -

Preşedintele Republicii Moldova” [225, p.129].

Doctrina politologică confirmă că „instituţia prezidenţială este unul dintre organismele

fundamentale ale puterii executive, căruia îi revine, conform statutului său precizat prin lege, un

rol de frunte în procesul de guvernare a unei societăţi” [264, p.20].

Doctrinarul V.Guţuleac consideră că „locul şi rolul Preşedintelui Republicii în sistemul

organelor puterii statale, la momentul actual, pot fi determinate prin analiza atribuţiilor lui de

bază care, potrivit prevederilor constituţionale, determină două ipostaze ale lui: şef al statului şi

şef al executivului” [174, p.129]. Şi dacă funcţia de şef de stat este strict determinată de textul

Constituţiei prin art.77 alin.(1), apoi ce de-a doua poate fi şi este confirmată „numai prin analiza

şi sinteza sferelor de activitate a Preşedintelui şi atribuţiilor lui” [174, p.130].

Aşadar, locul instituţiei Şefului statului este determinat de funcţiile, atribuţiile cu care este

investită instituţia. Literatura de specialitate nu este unanimă în ceea ce priveşte clasificarea

funcţiilor şefului de stat. Aşa, spre exemplu, I.Deleanu identifică trei funcţii, şi anume: „funcţia

de reprezentare, funcţia de garant, funcţia de mediere” [152, p.332]. Iar I.Guceac vorbeşte despre

„atribuţii ce ţin de organizarea şi funcţionarea unor autorităţi publice; atribuţii de natură

legislativă; atribuţii în domeniul politicii externe; atribuţii în domeniul apărării şi asigurării

ordinii publice; alte atribuţii” [169, p.389-391].

Pe când G.Vrabie identifică următoarele trei funcţii: „1) de reprezentare; 2) de apărare sau

garantare a unor valori fundamentale ale poporului; 3) de mediere sau de arbitraj” [278, p.270].

La rîndul său, administrativistul V.Guţuleac identifică doar două funcţii, şi anume:

reprezentativă şi de garant.

Funcţia de reprezentare este privită de doctrinar ca „posibilitatea şefului statului de a vorbi

din numele poporului atât în exteriorul ţării, cât şi în interiorul ei” [174, p.130].

În schimb, V. Popa propune o altă viziune şi distinge, în cadrul ansamblului de funcţii ce-i

revin instituţiei şefului de stat, două mari categorii de funcţii: 1) funcţii cu titlu principal, unde

include „funcţia de reprezentant şi garant” şi 2) funcţii secundare, unde include „funcţia

guvernamentală şi funcţia de control” [243, p.340-344].

Cercetătorul Silvia Goriuc la fel clasifică funcţiile Preşedintelui Republicii Moldova în

funcţii cu titlu principal şi cu titlu secundar, aici vorbind despre funcţia de mediator [166, p.12-

12].

Rezumând succinta expunere, nici pe departe completă, dar care cuprinde tendinţa

generală în literatura de specialitate, considerăm posibilă o grupare a funcţiilor Şefului de stat în

două mari arii, şi anume: 1) funcţii exclusive, deoarece ele poartă un caracter constant şi cu care

202

este învestită doar instituţia de şef de stat, indiferent de forma de guvernământ sau de tipul de

regim politic. Acestea fiind trei la număr: a) funcţia reprezentativă; b) funcţia de garant şi c)

funcţia de mediere şi 2) funcţii complementare, unde se încadrează funcţiile guvernamentale,

adică cele indicate de I.Guceac. Şi aceasta deoarece cu funcţii exclusive este abilitat orice şef de

stat, fie el monarh sau preşedinte de republică şi indiferent de tipul regimului politic. Pe când

sfera funcţiilor complementare variază atât în funcţie de forma de guvernământ, cât şi de tipul de

regim politic.

În conformitate cu prevederile art.77 din Constituţie, Preşedintele Republicii Moldova este

şeful statului şi „este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii

teritoriale a ţării”. Prevederi similare conţin constituţiile practic ale tuturor statelor. Aşadar,

Constituţia consfinţeşte expres două funcţii exclusive, şi anume: funcţia de reprezentare şi

funcţia de garant. Iar a treia funcţie invocată de noi − funcţia de mediere − nu este stipulată

expres, direct în textul constituţional, dar derivă din celelalte prevederi.

Aşadar, să expunem succint esenţa fiecărei funcţii.

A. Funcţia de reprezentare, în viziunea prof. V.Popa, „... nu poate fi îndeplinită de altă

autoritate publică, fiind inerentă Şefului statului” [242, p.341]. În acelaşi context, B.Negru

menţionează că „Preşedintele Republicii reprezintă statul atât pe plan intern, cât şi pe plan

internaţional şi nicio altă autoritate publică nu-şi poate aroga această funcţie” [225, p.165].

Aşadar, cu funcţia de reprezentare este abilitat, în mod exclusiv, doar Şeful de stat. Esenţa

acestei funcţii constă în aceea că, „... juridiceşte vorbind, el este împuternicitul statului − şi, prin

aceasta, al societăţii (s.n.) − să-l reprezinte şi să acţioneze în numele lui. El este titularul unui

„mandat legal”, al cărui conţinut este prestabilit prin Constituţie ... El este un mandat de drept

constituţional şi în baza acestuia Preşedintele îşi îndeplineşte funcţia de reprezentare” [152,

p.332].

Această funcţie de reprezentare a statului are suportul constituţional în art.10 alin.(1) al

Constituţiei Republicii Moldova, potrivit căruia „Statul are ca fundament unitatea poporului

Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comună şi indivizibil ă a tuturor cetăţenilor

săi”. În alţi termeni, Preşedintele Republicii Moldova, în calitatea sa de Şef de stat, reprezintă

întreg poporul şi nu doar o parte a lui stabilită în funcţie de anumite criterii (fie etnice, de

orientare politică, religioasă etc.).

Funcţia de reprezentare se exprimă prin câteva atribuţii. Astfel, pe plan extern,

Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele Republicii Moldova, acreditează şi

recheamă reprezentanţii diplomatici ai Republicii Moldova şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau

schimbarea regimului misiunilor diplomatice; primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare

203

ale reprezentanţilor diplomatici ai altor state în Republica Moldova (art.86). Pe plan intern,

Preşedintele participă la exercitarea suveranităţii naţionale, acumulându-şi, totodată, răspunderea

pentru independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a ţării.

B. Funcţia de garant rezultă din art.77 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia Preşedintele

Republicii Moldova „... este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi

integrităţii teritoriale a ţării”. Această funcţie se „realizează într-o dublă direcţie: garant al

statului şi garant al Constituţiei” [152, p.333].

În calitatea sa de garant al statului, Preşedintele îşi asumă răspunderea pentru

independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a ţării. Întru realizarea acestei funcţii,

Preşedintele dispune de prerogative direct prevăzute în Constituţie, şi anume: a) el este

comandantul suprem al forţelor armate; b) poate declara mobilizarea parţială sau generală; c) în

caz de agresiune armată împotriva ţării, ia măsuri de respingere a agresiunii (art.87).

În calitatea sa de garant al Constituţiei, Preşedintele veghează la respectarea acesteia. Ca

mijloace practice de acţiune în realizarea acestei funcţii, Preşedintele poate: a) refuza

promulgarea legii dacă ea contravine prevederilor şi principiilor constituţionale (art.93); b) sesiza

Curtea Constituţională privind neconstituţionalitatea legii (art.25 din Legea nr.317-XIII) [36].

C. Funcţia de mediere. Pentru început, vom menţiona că această funcţie nu este expres

formulată în textul Constituţiei, ca în alte ţări, dar, analizând conţinutul funcţiei, vom vedea că ea

se regăseşte într-un şir de prevederi constituţionale.

În fond, funcţia de mediere presupune că „Preşedintele nu este un „magistrat suprem”, ci ...

o „simplă magistratură de influenţă”, un factor al „bunelor oficii”, iar atunci când se impune pe

baza prerogativelor conferite prin Constituţie şi în limitele ei, el este un „factor reglator” (s.n.) în

mecanismul statal, precum şi în raporturile dintre stat şi societate" [152, p.334]. Şi în acest scop,

Preşedintele „veghează (s.n.) la buna funcţionare a autorităţilor publice, iar, pe de altă parte, el

înlesneşte colaborarea autorităţilor publice, aplanează sau previne relaţiile tensionate dintre

acestea ori dintre ele şi societate” [ibidem].

Funcţia de mediere cuprinde următoarele prerogative: a) dreptul de a convoca sesiuni

extraordinare sau speciale (art.67 alin.(2)); b) de a adresa Parlamentului mesaje (art. 84 alin.(2));

c) de a promulga legile (art.93), d) de a dizolva Parlamentul (art.85); e) de a desemna

candidatura la funcţia de prim-ministru, după consultarea fracţiunilor parlamentare (art.98); f) de

a numi în funcţie judecătorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii (art.116),

precum şi alte atribuţii (art.88).

Exprimându-se asupra funcţiilor Preşedintelui cu titlu secundar, S.Goriuc menţionează că

„Constituţia Republicii Moldova nu prevede expres în text rolul de arbitru sau mediator al

204

Preşedintelui între puterile constituţionale ale statului, însă Constituţia îi consacră un şir de

proceduri constituţionale ce corespund prerogativei de a veghea la buna funcţionare a

autorităţilor publice” [166, p.13]. Cu alte cuvinte, autorul indirect confirmă prezenţa

constituţională a rolului Preşedintelui de arbitru, de mediator.

În această ordine de idei şi această funcţie se încadrează plenar în categoria funcţiilor cu titlu

principal şi nu secundar.

Observăm astfel că Preşedintelui îi mai revine şi rolul de „mediator între puterile statului,

puteri politice, prin natura lor” [278, p.225].

5.2.3. Guvernul − pilonul principal al puterii executive

Problema privind compatibilitatea între funcţia parlamentară şi cea ministerială este mereu

actuală, mereu discutabilă şi de o reală importanţă teoretică şi practică. Practica constituţională a

statelor evidenţiază cel puţin trei soluţii distincte. Sunt sisteme constituţionale în care exerciţiul

unei funcţii ministeriale este considerat ca incompatil cu exerciţiul unui mandat în Parlament. O

asemenea situaţie este remarcată în aproximativ 25 de state, printre care SUA, Franţa. De aceea

aici, dacă un parlamentar doreşte să accepte ocuparea unui post de ministru, trebuie să

dimisioneze din Parlament. Acest sistem este privit cu rezerve şi chiar criticat pentru motivul că

ar putea crea o prăpastie între cele două puteri, fiind drept un obstacol în colaborarea puterilor.

Un al doilea sistem practicat caută să valorifice cât mai mult echilibrul şi colaborarea

puterilor, permiţând cumularea celor două funcţii (mandate).

În acest sistem se reacţionează pozitiv la rezervele şi criticile mai înainte expuse. Astfel, în

ţările care sunt inspirate din sistemul britanic miniştrii sau majoritatea lor, dacă nu sunt

parlamentari în momentul desemnării, trebuie să devină într-un anumit termen după intrarea lor

în funcţie. Într-un asemenea sistem se încadrează aproximativ 24 de ţări (Australia, Japonia,

Zambia).

Există şi un al treilea sistem, de mijloc, în ţările în care miniştrii nu-s obligaţi să fie şi

parlamentari, dar, cu toate acestea, în Liechtenstein, de exemplu, ei trebuie să îndeplinească

condiţiile de eligibilitate.

În unele ţări (Belgia, Germania, Anglia) miniştrii sunt în general parlamentari, chiar dacă

nicio dispoziţie constituţională nu le-o cere.

În temeiul acestor dispoziţii legale, un deputat care acceptă să devină prim-ministru sau

ministru trebuie să renunţe la mandatul parlamentar. Pentru senatori, mandatul se suspendă pe

timpul exercitării acestei funcţii.

205

Se poate deci observa o diferenţiere între soluţiile privind deputaţii şi senatorii.

Examinând compatibilitatea mandatului parlamentar şi a funcţiei ministeriale, vom

observa că suntem într-un domeniu al căutărilor de soluţii eficiente şi, desigur, practice. În aceste

căutări pot fi avute în vedere atât argumente pro, cât şi argumente contra.

În prima categorie de argumente trebuie să observăm că jocul politic în sistemul

desemnării conduce la o identitate de atitudini ale majorităţii parlamentare şi ale Guvernului.

Teoretic şi practic, atât majoritatea parlamentară cât şi Guvernul au aceeaşi sursă a

legitimităţii şi afinităţii, şi anume: majoritatea electoratului care s-a pronunţat pentru platforma

politică a aceluiaşi partid. Compatibilitatea funcţiei ministeriale şi a mandatului parlamentar

înlătură conflictele constituţionale între „puteri”, permite cunoaşterea directă a problemelor

legislative şi executive şi o unitate de scop şi acţiune. Iar acestea permit operativitatea şi

eficienţa.

Pot fi însă formulate şi argumente contra. Astfel, îndeplinirea simultană a funcţiei

ministeriale şi mandatului parlamentar este contrară separaţiei puterilor în stat, chiar în

interpretarea sa suplă. Apoi, aceasta ar fi o cale de concentrare a puterii în mâna executivului. În

fine, o asemenea soluţie ar face în practică ineficient controlul parlamentar asupra Guvernului.

S-ar ajunge, într-o interpretare puţin exagerată, dar nu şi absurdă, ca Guvernul să se

autocontroleze, atât timp cât este format numai din parlamentari.

Raporturile Parlament-Guvern trebuie explicate azi avându-se în vedere tendinţa constantă

de creştere a rolului executivului, tendinţă evidentă în sistemele pluraliste de guvernământ.

Această tendinţă nu este întâmplătoare şi nici pur subiectivă. Ea îşi găseşte explicaţia şi

justificarea în rolul hotărâtor al partidelor politice în crearea celor mai importante instituţii

statale. Aşa văzute lucrurile, vom observa că la putere este adus acel guvern care să înfăptuiască

platforma electorală a partidului învingător în alegeri, desigur, împreună cu majoritatea din

corpurile legiuitoare. De aici tendinţa de a da Guvernului misiunea, dar şi posibilitatea luării

marilor decizii politice care se traduc prin legi sau prin măsurile executive, corpurilor legiuitoare

rezervându-li-se rolul de organisme de reflecţie şi de control al acţiunilor Guvernului. Această

fundamentare teoretică şi practică face ca Guvernul, considerat subordonat Parlamentului,

fiindcă nu rezultă direct din alegeri, să fie în realitate „elementul motor şi dinamic al întregului

sistem politic” (Pierre Pactet) [316, p.246]. În relaţia legislativ-executiv, Guvernului nu i se mai

rezervă deci un rol secundar, ci deseori un rol primordial.

Dacă privim executivul în complexitatea lui, vom observa că tendinţa de creştere a rolului

său este practic instituţionalizată. Astfel, în unele sisteme constituţionale, Şeful de stat este ales

prin vot universal, el primind împuternicirile sale direct de la popor (SUA, Franţa, România).

206

Aceasta legitimizează o poziţie statală egală cu a Parlamentului, punând evidente semne de

întrebare cât priveşte o eventuală subordonare.

Apoi, în cele mai multe ţări, Şeful guvernului (în sistemul executiv dualist) este numit de

către Şeful statului (preşedinte, monarh). Dar, aşa cum am observat deja, această numire este de

regulă ştiută dinainte, precum că în această funcţie va fi numit liderul partidului de guvernământ

(care deţine majoritatea în Parlament). Aşa cum se spune deseori, liderul „este plebiscitat de

electori”.

Creşterea rolului executivului se exprimă şi prin trecerea în sarcina sa a unor sarcini

legislative, lucru evident mai ales prin legislaţia delegată (Franţa, România). În fine, importanţa

crescândă a sectoarelor afaceri străine, apărare, economie, sectoare în care parlamentele pot face

puţine lucruri, duce evident la sporirea rolului executivului [214, p.140-141].

Preliminarii. Specialiştii în domeniu (dreptul constituţional şi dreptul administrativ) includ

Guvernul în categoria autorităţi publice. Într-o opinie, „autorităţile publice” sunt privite ca

„forme organizaţionale care exercită funcţiile guvernării, fiecare potrivit competenţei stabilite de

Constituţie, ceea ce le conferă legitimitate şi durabilitate. Ele sunt integrate unui sistem înzestrat

cu forţa publică de constrângere. Natura lor este diferită, putând fi determinată după funcţia pe

care o realizează prioritar sau cu titlu principal” [278, p.57].

Într-o altă opinie, mai sumară, „autoritatea publică” „înf ăptuieşte funcţiile şi sarcinile

puterii executive în cadrul statului” [127, p.38].

Aşadar, pentru ca o instituţie statală să se integreze în categoria „autoritate publică”,

urmează ca ea să întrunească următoarele elemente: a) să execute funcţii de guvernare; b)

competenţele să fie stabilite de Constituţie; c) să fie integrată unui sistem înzestrat cu forţa de

constrângere; d) să fie determinate clar a funcţiile prioritare sau cu titlu principal. Toate aceste

elemente le găsim în art.96 din Constituţia Republicii Moldova privitor la Guvern.

Terminologii. În funcţie de sistemul constituţional al statului, Guvernul îmbracă denumiri

diferite, cum ar fi: Cabinet, Guvern, Consiliu de Miniştri. Guvernul (termen general) are două

componente: a) Şeful guvernului; b) miniştrii şi alţi membri stabiliţi prin lege organică (ex.:

art.101 şi 97 din Constituţia Republicii Moldova).

Cât priveşte noţiunea „Şeful guvernului”, iarăşi, în funcţie de sistemul constituţional, ea

apare sub denumiri diferite, ca: „Prim-ministrul guvernului”; Preşedintele Consiliului de

Miniştri; Preşedintele Cabinetului de Miniştri.

Examinând instituţia „Guvernul”, doctrina juridică abordează următoarele subiecte: 1.

Definirea noţiunii „Guvern”; 2. Rolul Guvernului; 3. Locul Guvernului în sistemul autorităţilor

publice; 4. Structura Guvernului; 5. Modul de învestire a Guvernului; 6. Atribuţiile (funcţiile)

207

Guvernului; 7. Organizarea activităţii Guvernului; 8. Actele Guvernului; 9. Responsabilitatea

Guvernului şi 10. Relaţiile dintre Guvern şi Parlament.

În cele ce urmează ne propunem să analizăm doar următoarele subiecte: 1) Definirea

noţiunii de guvern; 2) Rolul şi locul Guvernului în sistemul autorităţilor publice; 3) Structura

Guvernului; 4) Funcţiile Guvernului; 5) Responsabilitatea Guvernului şi 6) Relaţiile dintre

Guvern şi Parlament.

1. Definirea noţiunii de guvern

Vom menţiona că doctrina constituţională aproape că nu reflectă acest subiect, depistându-

se doar unele încercări în acest domeniu. Aşa, spre exemplu, Genoveva Vrabie subliniază că

„Guvernul este un organ colegial care formează puterea executivă – dar nu numai – alături de

Şeful statului – preşedinte sau monarh, după caz” [278, p.283]. Din definiţie rezultă că Guvernul

este un organ de stat, colegial, care împreună cu Şeful statului formează „puterea executivă”.

Considerăm că definiţia dată conţine prea puţine caracteristici pentru a defini noţiunea de

guvern.

La rândul său, T.Cârnaţ defineşte noţiunea „guvern” ca „fiind autoritatea centrală care

organizează şi coordonează întreaga activitate a puterii executive, care funcţionează în baza

votului de încredere acordat de Parlament” [115, p.439]. În definiţia dată un singur aspect

trezeşte îndoieli, şi anume: cum Guvernul, element integrant al puterii executive, poate „organiza

şi coordona activitatea Şefului de stat, o instituţie autonomă şi element integrator al „puterii

executive?””.

Într-un mod deosebit tratează acest subiect Victor Popa, definind „puterea executivă” în

integralitatea sa ca „o activitate de organizare a îndeplinirii legilor, materializată în acte

administrative cu caracter normativ sau nenormativ, obligatorii pentru toţi subiecţii raporturilor

de drept în scopul executării legilor” [243, p.346]. În cazul dat, mai degrabă este identificată

activitatea, inclusiv a Guvernului, şi nu definirea propriu-zisă a instituţiei.

Potrivit opiniei administrativiştilor, Guvernul, prin natura sa, „este expresia puterii

executive a statului, fiind cea mai importantă autoritate publică, prin intermediul căreia se

asigură legătura dintre diferite autorităţi ale administraţiei publice care formează sistemul

administraţiei publice” [127, p.324].

Finalizând această succintă analiză, putem concluziona că Guvernul este o instituţie

politică colectivă autonomă în cadrul puterii executive, legitimitatea constituţională a activităţii

căreia − de asigurare a politicii interne şi externe a statului şi exercitare a conducerii generale

a administraţiei publice − este confirmată prin votul de încredere acordat de Parlament [81,

p.16].

208

2. Rolul Guvernului în cadrul activităţilor statale

Potrivit art.96 alin.(1) din Constituţia Republicii Moldova şi art.1 din Legea cu privire la

Guvern” [33], Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită

conducerea generală a administraţiei publice.

Iar în conformitate cu art.101 din Constituţia României, „Guvernul, potrivit programului

său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi

exercită conducerea generală a administraţiei publice” [365].

Din aceste prevederi constituţionale G.Vrabie deduce „dublul rol al Guvernului, cel politic

şi cel de conducere, la nivel „suprem”, al activităţii administrative” [278, p.285].

„Rolul Guvernului, atât pe plan juridic, cât şi pe plan administrativ, se realizează,

…potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament” − aşa prevede art.101 alin.(1)

din Constituţia României, precum şi art. 96 alin.(2) din Constituţia Republicii Moldova.

Pe bună dreptate, „acceptarea aceasta nu înseamnă transfer de responsabilitate. Acordarea

încrederii Guvernului şi acceptarea programului său de guvernare au drept consecinţă

obligativitatea realizării „programului” de către Guvern. Răspunderea pentru îndeplinirea lui îi

aparţine exclusiv” [278, p.286].

Şi aceasta deoarece „Parlamentul, prin votul acordat, şi-a exprimat doar încrederea în acest

program, încredere pe care oricând o poate retrage, prin adoptarea unei noţiuni de cenzură, dacă

motivele pentru care ea a fost acordată la învestitură au dispărut ulterior” [129, p.226].

Deci, Guvernul este „dependent” de Parlament şi el este în realitate „o putere” doar dacă

este sprijinit de o largă majoritate parlamentară. Iar prin funcţia de control, Parlamentul, ca organ

reprezentativ suprem al naţiunii, este avantajat.

Ca „şef al administraţiei publice”, Guvernul are de rezolvat probleme complexe şi

complicate de organizare a executării legilor , de punere în acţiune a acestora, sarcină realizată

prin intermediul miniştrilor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei de stat [278,

p.287]. Anume această stare de lucru face ca Guvernul să apară ca „organ suprem”, având în

competenţa sa coordonarea şi controlul activităţii lor [ibidem], de unde şi prevederea

constituţională: Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice.

În virtutea funcţiei de conducere generală a administraţiei publice, „Guvernul desfăşoară o

activitate exclusiv executivă, principalul său atribut fiind organizarea şi asigurarea executării

legilor de către autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate” [168, p.395].

Misiunea principală a Guvernului este aceea de a guverna, ceea ce, în opinia profesorului

Tudor Drăganu, înseamnă „a veghea asupra observării Constituţiei, asupra funcţionării marilor

puteri publice, a asigura raporturile Guvernului cu puterile publice” [apud.166, p.395].

209

Mai mult ca atât, menţionează Ion Guceac, rolul Guvernului se mai manifestă şi prin

activitatea „… normativă, apărută în baza delegării legislative acordate de Parlament în temeiul

art.1062 (din Constituţie n.a.) sau prin executarea dreptului de iniţiativă legislativă prevăzută de

articolul 73 din Constituţie” [168, p.395]. Dat fiind că „activitatea normativă” cuprinde etapele

de la elaborarea proiectului şi adoptarea lui, considerăm că doar „delegarea legislativă” poate fi

atribuită Guvernului, dar nu şi ini ţiativa legislativă, care presupune doar iniţierea proiectului de

lege şi transmiterea lui Parlamentului spre adoptare.

3. Învestirea Guvernului

În doctrina juridică, prin „învestitură” se înţelege „complexul de acte şi fapte juridice, cu

procedurile corespunzătoare prevăzute de Constituţie, care definesc legalitatea şi fundamentează

legitimitatea instalării unei echipe guvernamentale” [129, p.367]. Învestirea Guvernului are un

caracter complex şi necesită parcurgerea unor etape obligatorii, în următoarea consecutivitate:

„desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru; pregătirea de către candidatul la

funcţia de prim-ministru a programului de activitate şi a componenţei nominale a Guvernului;

dezbaterea programului de activitate în şedinţa Parlamentului; acordarea de către Parlament a

votului de încredere asupra programului de activitate: numirea Guvernului de către Preşedintele

Republicii; depunerea jurământului de către membrii Guvernului” [13, p.351].

1. Desemnarea. Potrivit prevederilor art.98 alin.(1) din Constituţie, autoritatea competentă

de a desemna candidatul la funcţia de prim-ministru este Preşedintele Republicii

Moldova care, după consultarea fracţiunilor parlamentare, desemnează prin decret

candidatura respectivă. Pe când, conform art.146 alin.(1) din Regulamentul

Parlamentului, „după consultarea majorităţii parlamentare, Preşedintele Republicii

Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru”.

Vom menţiona că această prevedere contravine normei constituţionale care, potrivit art.7 din

Constituţie, are forţă juridică supremă. Deci, normal, Preşedintele trebuie să consulte toate

fracţiunile parlamentare. Mai mult în cazul „Guvernului unităţii naţionale”.

Şi, în fine, dreptul de a înainta candidatura la funcţia de prim-ministru, căci, până la urmă

fracţiunile parlamentare vor acorda încredere prin vot. În acelaşi timp „desemnarea candidatului

la funcţia de prim-ministru prezintă semnificaţia unui mandat acordat de Preşedintele Republicii

personalităţii însărcinate cu formarea listei viitorului Guvern, elaborarea programului de

guvernare şi prezentarea cererii pentru acordarea votului de încredere de către Parlament” [129,

p.228].

2. Pregătirea de către candidatul la funcţia de prim-ministru a programului de activitate. În

cazul în care candidatul la funcţia de prim-ministru are acoperire parlamentară din partea

210

unei singure fracţiuni, el va întocmi programul şi lista consultând doar această

formaţiune. Iar în cazul în care majoritatea parlamentară este constituită dintr-o alianţă,

candidatul va fi obligat să consulte şi să ţină cont de opiniile întregii coaliţii.

3. Dezbaterea programului de activitate în şedinţa Parlamentului. Programul de activitate

al Guvernului se dezbate în şedinţa Parlamentului similar ca procedura legislativă

prevăzută în art.47-57 din Regulamentul Parlamentului. Termenul în care va fi cerut

votul de încredere este, potrivit art.98 alin.(2) din Constituţie, de 15 zile începând cu

data nominalizării candidatului pentru funcţia de prim-ministru.

Pe când lista Guvernului, în corespundere cu art.147 alin.(2) din Regulamentul

Parlamentului, se examinează de către Parlament cu respectarea art.92 alin.(2) şi (3) din

Regulament. Cu alte cuvinte, dezbaterea listei în Parlament se face după prezentarea raportului

Comisiei juridice pentru numiri şi imunităţi.

4. Acordarea de către Parlament a votului de încredere. După încheierea dezbaterilor în

Parlament, separat, asupra programului de activitate a Guvernului şi asupra listei

nominale a Guvernului, acesta acordă votul de încredere programului de activitate şi

listei Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, normă stabilită în art.98 alin.(3)

din Constituţie şi în art.147 alin.(3) din Regulamentul Parlamentului.

5. Numirea Guvernului de către Preşedintele Republicii Moldova. În conformitate cu

prevederile art.98 alin.(4) din Constituţie, în baza votului de încredere acordat de către

Parlament, Preşedintele Republicii Moldova numeşte prin vot secret Guvernul. Această

normă constituţională „are un caracter imperativ şi, prin urmare, este obligatorie pentru

Preşedinte şi nu depinde de voinţa acestuia, fie că este sau nu este de acord cu

componenţa nominală a Guvernului, fie pentru alte motive” [13]. Numirea Guvernului

de către Preşedintele Republicii Moldova are, aşadar, un caracter solemn, apare ca „un

act por protocolar, fără consecinţe juridice în ceea ce priveşte raporturile dintre

Preşedintele Republicii, pe de o parte, şi Guvern, pe de altă parte” [129, p.169].

6. Depunerea jurământului de către membrii Guvernului. Potrivit art.98 alin.(4) din

Constituţie, Guvernul îşi exercită atribuţiile din ziua depunerii jurământului de către

membrii lui în faţa Preşedintelui Republicii Moldova. În termen de trei zile de la data

numirii Guvernului, membrii acestuia depun jurământul individual în faţa Preşedintelui

Republicii Moldova. Constituţia nu stabileşte un text aparte al jurământului, ci fiecare

membru al Guvernului depune jurământul identic cu cel depus de Preşedintele

Republicii, şi anume: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea propăşirii

Republicii Moldova, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi

211

libertăţile fundamentale ale omului, suveranitatea, independenţa, unitatea teritorială a

Moldovei”.

Votul de încredere al Parlamentului nu se cere în caz de „remaniere guvernamentală” sau de

„vacanţă a funcţiei” în Guvern. În unul din cazurile invocate, în conformitate cu art.98 alin.(6)

din Constituţie, Preşedintele Republicii Moldova revocă şi numeşte, la propunerea Prim-

ministrului, pe unii membri ai Guvernului, prin emiterea decretului respectiv.

Structura Guvernului

În principiu, acest subiect nu trezeşte discuţii între doctrinari, practic fiind unanim acceptat

atât în teorie, cât şi în reglementarea legală (constituţională şi în legea specială). Astfel, potrivit

art.97 din Constituţia Republicii Moldova, Guvernul este alcătuit din Prim-ministru (a se vedea

şi art.101), prim-viceprim-ministru, viceprim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege

organică. Rezultă, deci, că expresia corectă este: Prim-miniştrii Guvernului Republicii Moldova,

şi nu Prim-miniştrii Republicii Moldova.

Funcţiile şi atribuţiile Guvernului

La modul general, „activităţile Guvernului penetrează toate sferele vieţii economice şi

sociale, atribuind toate ori aproape toate aspectele vieţii individuale” [170, p.403].

Literatura de specialitate clasifică atribuţiile Guvernului în atribuţii „principale şi

auxiliare” [ibidem]. Pe când Legea cu privire la Guvern (Titlul II) dă următoarea clasificare:

atribuţii „generale şi în diverse domenii sociale”.

La rândul său, Victor Popa dă următoarea clasificare a funcţiilor Guvernului: 1) funcţii cu

titlul principal, printre care a) funcţia guvernamentală; b) funcţia de administrare [242, p.347]; 2)

funcţii secundare – funcţia de control, printre care: a) control de ordin general; b) control

specializat [ibidem, p.348].

Responsabilitatea Guvernului şi a membrilor săi

Încă de la începutul sec.XX, în doctrina juridică română „responsabilitatea” era definită

drept „obligaţia de a justifica actul pe care l-ai făcut act de libertate dacă crezi în libertate şi

liberul arbitru; act al fatalismului care te-a impus, sau, mai puţin decât atât, act al

determinismului” [155, p.265].

Guvernul, în ansamblu, rămâne responsabil în faţa Parlamentului pentru activitatea sa,

aceasta constituind fundamentul regimului politic parlamentar (spre exemplu, moţiunea de

cenzură).

Responsabilitatea este solidară. Aşa, potrivit art.101 alin.(3) din Constituţie, în cazul în

care demisionează Prim-ministrul, demisionează întregul Guvern.

212

La fel, Guvernul demisionează in corpore în caz de exprimare a neîncrederii de către

Parlament (art.106) şi este demis în cazul adoptării moţiunii de cenzură (art.106).

Responsabilitatea Guvernului şi a miniştrilor poate fi politică. În unele ţări, ea este şi

juridică şi civil ă.

Necesitatea adoptării Legii cu privire la responsabilitatea ministerială, derivă din faptul că

Guvernul, în ansamblu, în structura sa constituţională, conform art.96 alin.(1) din Constituţie,

asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală a

administraţiei publice. Or, acestea sunt veritabile obligaţii constituţionale pe care le are doar

Guvernul – instituţie politică determinativă a puterii executive. Mai mult ca atât, art.15 din

Constituţia Republicii Moldova stabileşte legătura organică dintre drepturile şi libertăţile

fundamentale cu obligaţiile constituţionale.

Relaţia dintre Guvern şi Parlament

Într-o opinie doctrinară, republica parlamentară ca regim politic este definită ca „formă a

democraţiei constituţionale în care autoritatea executivă decurge din şi este responsabilă faţă de

autoritatea legislativă” [333, p.419].

De menţionat „lupta” permanentă pentru dominaţie dintre „legislativ” şi „executiv” chiar

până la fuziunea lor. În acest context, doctrinarul K.G. Wheare susţine că „fuziunea puterilor

legislativă şi executivă şi dominaţia Guvernului poate fi descrisă cel mai bine nu ca o separare a

puterilor, nu ca o menţinere a Guvernului în afara legislativului, ci ca o ţinere la distanţă a

Guvernului în legislativ”. Cu alte cuvinte, putem vorbi de un neformal „dualism constituţional,

care acceptă interdependenţa legislativului şi executivului” [339, p.97].

Doctrina franceză constată creşterea rolului Guvernului în sistemul politic, dat fiind că

Guvernului – „element motor şi dinamic al întregului sistem politic” [316, p.185], nu numai al

puterii executive, i s-a „rezervat posibilitatea luării marilor decizii politice, care se traduc prin

măsuri executive, legiuitorul rezervându-şi rolul de reflecţie şi de control al Guvernului” [217,

p.203].

În prezent se atestă creşterea rolului executivului în sistemul organelor statului, îndeosebi

prin „delegarea legislativă”. La fel, importanţa crescândă a sectoarelor afacerile externe, apărare,

economie, sectoare în care parlamentele pot face putere, lucruri, duce evident la sporirea rolului

executivului [215, p.140-141].

În concluzie putem spune că actualmente Guvernul îndeplineşte rolul decisiv atât în cadrul

puterii executive, cât şi în societate în ansamblu. De unde se impune o sporită cerinţă faţă de

persoanele antrenate în acest proces.

213

5.3. Autoritatea judecătorească – instituţie de realizare a ramurii puterii de stat

5.3.1. Definirea şi specificul autorităţii judecătoreşti

În teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este puterea judecătorească. De

altfel, aşa cum deseori se afirmă, separaţia puterilor este în realitate o justificare a unui scop

politic concret: să slăbească guvernanţii în ansamblul lor, limitându-i pe unii prin alţii. Într-o

asemenea viziune, două aspecte bine distincte se conturează, şi anume: a) separaţia

Parlamentului vis-a-vis de Guvern, care se referă la guvernanţi în sensul larg al cuvîntului; b)

separaţia jurisdicţiilor în raport cu aceşti guvernanţi, care permite controlul acestora prin

judecători independenţi.

Evoluţia teoriei clasice a separaţiei puterilor a implicat şi evoluţia explicaţiilor şi practicilor

privind puterea judecătorească. Aceasta explică chiar terminologia diferită sub care această

„putere” este exprimată în constituţii şi în doctrină, şi anume: putere judecătorească, autoritate

judecătorească, putere jurisdicţională, autoritate jurisdicţională.

Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca funcţie distinctă şi ca

sistem distinct.

Termenul de justiţie are două sensuri. Într-un sens, prin justiţie înţelegem sistemul

organelor judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem activitatea de soluţionare a

proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă etc., de aplicare de sancţiuni, de

restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încălcate. În limbaj obişnuit, a face justiţie

înseamnă a face dreptate [215, p.136].

Justiţia s-a impus din cele mai vechi timpuri ca o funcţie de judecare a proceselor şi de

reprimare a actelor şi persoanelor care produc pagube şi suferinţe altora prin încălcarea regulilor

sociale convenite sau stabilite. Justiţia şi-a îmbogăţit conţinutul, ea privind direct chiar exerciţiul

puterii politice, în sensul efectuării controlului asupra modului cum guvernanţii acţionează în

limitele dreptului, adică în realizarea principiului legalităţii.

Statul de drept ca atare a devenit de neconceput fără justiţie, lipsa justiţiei veritabile

însemnând arbitrariu şi nedreptate. Dacă viaţa socială trebuie să se desfăşoare potrivit

Constituţiei şi legilor, în mod firesc trebuie să existe o funcţie (o putere, o autoritate), care să le

cunoască şi să le poată interpreta şi aplica concret atunci când sunt încălcate, când deci

drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt periclitate, neglijate.

Această funcţie a fost şi este încredinţată unei autorităţi distincte, învestită cu puteri statale

care-i dau eficienţă şi care trebuie să fie independentă şi imparţială. De altfel, este îndeobşte

214

cunoscut şi admis că nu poţi fi judecător în propria cauză, pentru că, obiectiv, nu poţi fi nici

independent, nici imparţial. Actul de justiţie poate fi înfăptuit numai de un al treilea.

Concepută astfel, ca o funcţie realizată independent şi imparţial, justiţia s-a impus ca o idee

şi o realitate în care oamenii cred că-i poate apăra atunci când drepturile lor legitime sunt

încălcate, ca similarul dreptăţii mereu triumfătoare. Fiat justiţia pereat mundus (justiţia să-şi

urmeze cursul ei, chiar dacă lumea ar fi să piară) a devenit dictonul preferat în legătură cu

justiţia. Semnificaţia acestui dicton este aceea că precum veşnica dreptate a dumnezeirii e

neclintită în fermitatea ei, dezvăluindu-se în orice condiţii, chiar ale prăbuşirii întregii lumi, tot

aşa judecătorul care se ocupă de un anume caz trebuie să-1 ducă la bun sfârşit şi să-1 rezolve

după cum îl îndeamnă ştiinţa şi conştiinţa, chiar dacă între timp ar veni sfârşitul lumii cu toate

grozăviile sale.

În spiritul ideii de justiţie, s-au dezvoltat însă şi activităţi înfăptuite de alte organisme

decât instanţele judecătoreşti care presupun − mai accentuat sau nu − folosirea aceloraşi reguli

judecătoreşti. În scopul articulării lor cu justiţia se vorbeşte de activităţi jurisdicţionale, de unde

şi denumirea de putere (autoritate) jurisdicţională. Cuvântul jurisdicţională a devenit preferabil

cuvântului „judiciar”, care se aplică numai unei categorii de jurisdicţii. În acest sens prezintă

interes dispoziţiile art.1 12 din Constituţia Olandei, potrivit cărora:

− „Incubă puterii judiciare de a judeca litigiile privind drepturile civile şi cele de creanţă.

− Legea poate conferi fie puterii judiciare, fie unor jurisdicţii care nu fac parte din puterea

judiciară sarcina de a judeca litigiile care nu rezultă din raporturile juridice civile. Legea

reglementează procedura de urmat şi consecinţele deciziilor”.

Exprimarea „autoritate jurisdicţională” nu diminuează rolul justiţiei, ci evidenţiază

similitudinea de conţinut şi principii între mai multe activităţi care se impun atunci când legile

nu sunt executate. Justiţia rămâne partea substanţială a activităţii jurisdicţionale. De aici şi

preocuparea firească pentru teoretizarea justiţiei, pentru că restul activităţii jurisdicţionale

împrumută trăsăturile şi principiile acesteia, la dimensiuni reduse, desigur, ştiut fiind că peste tot

este vorba de litigii, de procese. Asemenea litigii opun fie persoane fizice, fie persoane juridice,

fie asemenea persoane şi autorităţi (guvernanţi), fie numai autorităţi. Ele se supun examinării şi

rezolvării membrilor jurisdicţiilor, de regulă magistraţi, de către cei interesaţi.

Membrii jurisdicţiilor, pentru a aplica legea la cazurile concrete ce le sunt deduse spre

rezolvare, mai întâi interpretează legile, contractele sau convenţiile ce sunt invocate, le stabilesc

sensul lor oficial. Ansamblul judecăţilor lor formează jurisprudenţa, care limpezeşte textele

obscure, ambigue, cu mai multe sensuri sau lacune şi uneori le completează. Desigur, este

important a se ştie până unde pot merge jurisdicţiile în completarea lacunelor legii. Problema se

215

pune pentru că rolul justiţiei este de a aplica dreptul şi nu de a crea drept. Pot fi citate şi cazuri

interesante în care justiţiei i s-au conferit şi împuterniciri de reglementare juridică.

În urma judecăţii se dau hotărâri, în care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru subiectele

de drept, participanţi în proces, se aplică sancţiuni, se stabilesc despăgubiri, se dau ordine de

executare atât părţilor în proces, cât şi autorităţilor publice. Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie

respectate şi executate de către cetăţeni şi autorităţile publice.

5.3.2. Puterea judecătorească – sistem distinct chemat să protejeze realizarea drepturilor şi

libert ăţilor legitim garantate

Doctrina constituţională nu are o tratare unică a acestui subiect. Astfel, Ion Deleanu,

făcând referire la reglementările legate, doar enumeră structura autorităţii judecătoreşti:

„judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie” [152, p.361]. În schimb,

acordă în exclusivitate o atenţie sporită principiilor generale ale organizării judecătoreşti. Este

lăsat fără examinare şi Consiliul Superior la Magistraturii. Pe când Genoveva Vrabie, tot făcând

referire la reglementările legale, enumeră structura sistemului ce include: „a) judecătoriile; b)

tribunalele; c) curţile de apel; d) Curtea Supremă de Justiţie, la care mai adaugă: tribunalele

militare, tribunalele militare teritoriale şi Curtea Militară de Apel” [280, p.400-401]. Însă, o

analiză mai amplă face doar Curţii Supreme de Justiţie. În acelaşi timp, Consiliul Superior al

Magistraturii este examinat în acelaşi context ca şi celelalte elemente ale sistemului judecătoresc.

Doctrinarul Cristian Ionescu, abordând subiectul „sistemul organelor judecătoreşti”

examinează, enumerând şi examinând succint funcţiile instanţelor judecătoreşti, şi „Consiliul

Superior al Magistraturii, precum şi Curtea Constituţională” [186, p.749-750]. Acelaşi tratament

îl întâlnim şi la Gheorghe Iancu [180, p.750], excepţie făcând lipsa din analiză a Curţii

Constituţionale. În schimb, într-un paragraf aparte dânsul examinează „raporturile autorităţilor

judecătoreşti cu legislativul şi executivul” [180, p.750-751].

Profesorul Victor Popa, referindu-se la prevederile constituţionale, menţionează că

„puterea judecătorească este realizată prin Curtea Supremă de Justiţie, prin curţile de apel şi prin

judecători” [242, p.351]. Însă, examinează doar Curtea Supremă de Justiţie, dedicând un paragraf

aparte şi Consiliului Suprem al Magistraturii [ibidem, p.352-353].

Constituţionalistul Ion Guceac, în lucrarea „Curs elementar de drpt constituţional”, dedică

un paragraf aparte cu titlul „Sistemul judecătoresc din Republica Moldova” în cadrul căruia, cu

referire la art.115, identifică următoarea structură a organizării judecătoreşti: judecătoriile;

curţile de apel; Curtea Supremă de Justiţie [170, p.430], examinîndu-le funcţiile şi atribuţiile.

216

Totodată, autorul examinează şi judecătoriile specializate. Tot în cadrul acestui paragraf este

examinat şi Consiliul Superior al Magistraturii [ibidem, p.431-432].

La rândul său, T.Cârnaţ, la fel referindu-se la art.115 din Constituţie, enumeră şi

examinează următoarele instanţe judecătoreşti: Curtea Supremă de Justiţie, curţile de apel şi

judecătoriile (inclusiv judecătoriile specializate, precum cele economice şi militare) [117, p.454-

455]. Totodată, în cadrul aceluiaşi paragraf cu titlul „Noţiune şi funcţiile autorităţii judecătoreşti

în Republica Moldova” din lucrarea „Drept constituţional” include şi examinează executorul

judecătoresc, Consiliul Superior al Magistraturii şi Procuratura [117, p.456-457].

Din analiza prevederilor constituţionale, prevederi detaliate în legile organice

corespondente, precum şi a opiniilor doctrinare, considerăm că autoritatea judecătorească, ca

sistem distinct chemat să realizeze puterea judecătorească, trebuie să fie examinată sub

următoarele aspecte distincte: 1) Identificarea şi analiza elementelor sistemului judecătoresc; 2)

Principiile generale ale organizării judecătoreşti.

Iar ce ţine de Consiliul Superior al Magistraturii, această instituţie merită un studiu aparte

ca temă cu subiecte proprii. Aceasta deoarece Consiliul Superior al Magistraturii ca instituţie

distinctă constituţională are modalităţile sale de constituire, de funcţionare, precum şi funcţii,

care se materializează prin competenţe determinate constituţional. Iar activitatea sa se finalizează

cu acte distincte de cele ale autorităţilor jurisdicţionale şi, în consecinţă, raporturile autorităţilor

judecătoreşti cu putere legislativă şi putere executivă sunt întreţinute numai de către Consiliul

Superior al Magistraturii şi nu de instanţele judecătoreşti.

1. Identificarea şi analiza elementelor sistemului judecătoresc

Structura sistemului judecătoresc în Republica Moldova este determinată prin art.115 din

Constituţie [12], precum şi, aşa cum e stipulat la alin.(4) al acestui articol, prin Legea privind

organizarea judecătorească, nr.514-XIII din 06 iulie 1995 şi prin Legea cu privire la Curtea

Supremă de Justiţie, nr.789-XIII din 26 martie 1996 [37], dat fiind competenţele şi funcţiile

specifice ale acestei instanţe.

Aşa, potrivit art.115 din Constituţia Republicii Moldova, de principiu, justiţia se

înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin curţile de apel şi prin judecători. Această

prevedere este detaliată în art.15 alin.(1), lit.a); b) şi c) din Legea nr.514-XIII din 06.07.1995.

Totodată, pentru anumite categorii de cauze, în conformitate cu art.115 alin.(2) din

Constituţie, pot funcţiona, potrivit legii, judecătorii specializate. Această reglementare este

detaliată în art.15 alin.(2) din Legea nr.514-XIII din 06.07.95, potrivit căreia pentru anumite

categorii de cauze pot funcţiona judecătorii specializate.

217

Competenţa instanţelor judecătoreşti este stabilită prin aceste două legi organice indicate.

Vom expune acest subiect începând cu judecătoriile; urmând curţile de apel şi, respectiv, Curtea

Supremă de Justiţie.

Judecătoriile . Judecătoriile sau, cum mai sunt denumite, judecătoriile de fond, potrivit

art.26 din Legea nr.514-XIII din 06.07.1995, judecă toate cazurile şi cererile în afară de cele date

prin lege în competenţa altor instanţe.

Judecătoriile specializate. Dat fiind că şi judecătoriile specializate, ca parte componentă a

sistemului judecătoresc, judecă cazurile în fond, le vom examina în această consecutivitate.

Conform prevederilor art.25 alin.(3) din Legea nr.514-XIII din 06.07.95, Judecătoria

Militară şi Judecătoria Comercială de Circumscripţie judecă cauzele date în competenţa lor prin

lege şi îşi desfăşoară activitatea conform normelor generale de organizare judecătorească, cu

excepţiile prevăzute de lege [7]. În cadrul instanţelor judecătoreşti (curţile de apel şi Curtea

Supremă de Justiţie) pot funcţiona colegii sau complete de judecată specializate. În art.25 alin.(2)

din Legea 514-XIII din 06.07.1995 se precizează că printre judecătoriile specializate se numără

Judecătoria Militară şi Judecătoria Comercială de Circumscripţie.

Curţile de apel. În conformitate cu art.36 din Legea nr.514-XIII din 06.07.1995, de

competenţa curţilor de apel ţine: a) judecarea cauzelor date prin lege în competenţa lor; b)

soluţionarea conflictelor de competenţă apărute între judecătoriile din circumscripţia lor; c)

generalizarea practicii judiciare, acestea exercitând şi alte atribuţii conform legii.

Curtea Supremă de Justiţie. Dat fiind statutul specific al Curţii Supreme de Justiţie, Legea

nr.514-XIII din 06.07.1995 stabileşte, prin art.43 alin.(1), doar că ea este instanţa judecătorească

supremă, care asigură aplicarea corectă şi uniformă a legilor de către toate instanţele

judecătoreşti. Iar art.44 stabileşte la general următoarele competenţe ale Curţii Supreme de

Justiţie: a) judecă cauzele date în competenţa sa prin lege; b) soluţionează conflictele de

competenţă apărute între instanţele judecătoreşti.

În acelaşi timp Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie nr.789-XIII din 26.03.1996,

în mod special stabileşte următoarele competenţe: soluţionează litigiile apărute în cadrul aplicării

legilor, garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat (art.1

alin.(2)).

Vom menţiona că Curtea Supremă de Justiţie partajează competenţa de garantare a

responsabilităţilor statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat, cu Curtea

Constituţională, care este învestită, prin art.134 alin.(3) din Constituţie, cu aceeaşi competenţă.

Curtea Europeană de Justiţie realizează competenţa prin actul de înfăptuire a justiţiei, iar Curtea

Constituţională prin controlul de constituţionalitate.

218

Totodată, art.2 din Legea nr.789-XIII din 26.03.1996 enumeră în special următoarele

atribuţii ale Curţii Supreme de Justiţie: a) ca instanţă de recurs judecă hotărârile curţilor de apel;

b) judecă recursurile în anulare împotriva hotărârilor judecătoreşti în condiţiile şi pentru motivele

prevăzute de lege; c) judecă în primă instanţă cauzele atribuite prin lege în competenţa sa; d)

sesizează din oficiu sau la propunerea instanţelor judecătoreşti Curtea Constituţională pentru a se

pronunţa asupra constituţionalităţii actelor juridice. Această competenţă derivă din atribuţia

Curţii Constituţionale stabilită în art.135 alin.(1) lit.g) din Constituţie, potrivit căreia Curtea

Constituţională „rezolvă cazurile excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice sesizate

de Curtea Supremă de Justiţie”; e) generalizează practica judiciară, analizează statistica judiciară

şi dă explicaţii din oficiu în chestiunile de practică (judiciară, ce nu ţin de interpretarea legilor şi

nu au caracter obligatoriu pentru judecători); f) examinează informaţiile preşedinţilor instanţelor

inferioare privind efectuarea justiţiei de către acestea; g) acordă asistenţă metodică judecătorilor

în chestiunile privind aplicarea legislaţiei; h) exercită în limitele competenţei sale atribuţii care

derivă din tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Trebuie de menţionat că numărul competenţelor nu este limitativ, deoarece prin dispoziţia

de la lit.i) art.135 Curţii Supreme de Justiţie i se recunosc şi alte atribuţii conform legii.

Din cele menţionate putem identifica următoarele funcţii ale Curţii Supreme de Justiţie:

a) funcţia de control (art.43 alin.1; art.1 alin.2 [37])); b) funcţia jurisdicţională (art.2 lit.a); b); c))

[37]; c) funcţia organizatorică (art.2 lit.f); g); h)) [37]; d) funcţia metodică (art.2 lit.e)) [37] şi

funcţia de sesizare (art.2 lit.d)) [37].

Cât priveşte procedura de judecată aplicată de către toate instanţele judecătoreşti, ea este

stabilită prin Codul de procedură civilă [6] şi prin Codul de procedură penală [7].

În limita acestei definiţii doctrinarul I.Deleanu examinează următoarele principii: 1)

Constituirea ierarhică a instanţelor judecătoreşti şi dublul grad de jurisdicţie; 2) Jurisdicţiile sunt

stabilite numai prin lege; 3) Constituirea jurisdicţiilor de drept comun şi a jurisdicţiilor speciale;

4) Interzicerea instanţelor extraordinare.

1) Constituirea ierarhică a instanţelor judecătoreşti şi dublul grad de jurisdicţie. Potrivit

prevederilor art.115 alin.(1) din Constituţia Republicii Moldova, justiţia se înfăptuieşte prin

Curtea Europeană de Justiţie, prin curţile de apel şi prin judecătorii. Această ierarhizare nu

are nicio relevanţă privind centralizarea administrativă, reglementare şi practică unanim

recunoscută.

Iar în activitatea de realizare a actului de justiţie, instanţele, graţie celor menţionate, sunt

ordonate potrivit principiului dublului grad de jurisdicţie, ceea ce, indiscutabil, „constituie o

garanţie a legalităţii şi a temeiniciei hotărârilor judecătoreşti” [152, p.362].

219

Acest principiu este completat printr-un alt principiu constituţional, şi anume: folosirea

căilor de atac. Astfel, potrivit art.119 din Constituţie, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile

interesate şi organele de stat competente pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.

Aşadar acest „dublu aspect îmbracă un aspect „curativ”, adică „posibilitatea examinării

cauzei încă odată de alţi judecători, pentru a înlătura insuficienţele sau erorile primei judecăţi,

altul „preventiv” – stimularea „zelului şi a conştiinţei profesionale” a judecătorilor de la primul

grad de jurisdicţie, în considerarea virtualităţii reluării judecăţii de către judecătorii de la cel de-

al doilea grad” [152, p.362].

2) Jurisdicţiile sunt stabilite numai prin lege. Or, în o altă formulă, „înfăptuirea justiţiei numai

de către instanţele judecătoreşti” [170, p.423, 125, p.418]. Potrivit art.114 din Constituţie,

„justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti”. Acest principiu

trebuie corelat cu două reglementări constituţionale, şi anume: a) în conformitate cu

prevederile art.115 alin.(1) din Constituţie, „organizarea instanţelor judecătoreşti,

componenţa acestora şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege organică [6; 7]; b)

accesul liber la justiţie, stipulat în art.20 din Constituţie, este recunoscut un drept

fundamental al omului, a cărui exercitare nu poate fi îngrădită prin nicio lege”.

3) Constituirea jurisdicţiilor de drept comun şi a jurisdicţiilor speciale. De remarcat că

instanţele judecătoreşti, de principiu, sunt acelea cărora le revine competenţa de a soluţiona

cererile şi procesele, denumite instanţe ordinare sau de drept comun, care au dreptul de a

judeca şi de a-şi executa hotărârile. Potrivit art.115 alin.(2) din Constituţie, pentru anumite

categorii de cauze pot funcţiona, potrivit legii, judecătorii specializate.

Constituirea judecătoriilor specializate, în opinia constituţionalistului I.Deleanu, îşi are

justificarea din următoarele considerente: „a) ele sunt jurisdicţii care, în raport de natura sau de

obiectul cererilor şi proceselor, sunt în măsură să asigure cunoştinţele de specialitate necesare

pentru rezolvarea acestora; b) asemenea jurisdicţii, de regulă, realizează rezolvarea cererilor sau

a proceselor mai rapid şi mai puţin costisitor; c) ele sunt jurisdicţii mai favorabile concilierii”

[152, p.363].

Totodată, practica statelor, inclusiv cea comunitară, a stabilit două condiţii absolute de

existenţă şi funcţionare a acestor jurisdicţii: a) obligativitatea judecătorilor de a se supune numai

legii şi prevederilor art.6 din Convenţia europeană nu permit ca executarea jurisdicţiei să poată

ajunge la confuziunea judecătorului cu partea; b) potrivit art.20 din Constituţie, hotărârile unor

astfel de jurisdicţii „nu pot fi sustrase dreptului persoanei de a se adresa instanţelor judecătoreşti”

[152, p.363] de drept comun.

220

4) Interzicerea instanţelor extraordinare. Potrivit art.115 alin.(3) din Constituţie, „înfiinţarea

de instanţe extraordinare este interzică”. Acest text constituţional este interpretat de

I.Deleanu în două sensuri: „unul pozitiv, interzicându-se instanţele extraordinare, per a

contrario sunt admise instanţele speciale; unul negativ, o lege prin care s-ar institui instanţe

extraordinare ar fi categoric neconstituţională” [ibidem].

Experienţa amară istorică a demonstrat că instanţele extraordinare au fost constituite

special pentru a judeca în general anumite persoane şi în fond era o ficţiune, şi până la urmă, o

crimă ascunsă sub mantia legii.

Activitatea jurisdicţională are un conţinut şi principii care o diferenţiază de legislativ şi

executiv, dar şi o integrează într-o viziune sistematică în ansamblul activităţilor statale.

Aceasta pentru simplul motiv că puterea jurisdicţională este o parte a organizării statale a

puterii politice.

Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării Constituţiei şi legilor.

Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu creează drept. El aplică dreptul creat de către

Parlament, el nu poate înlătura o lege pe motiv că nu-i de acord cu ea, din diferite motive reale

sau pur sentimentale, ştiut fiind că „dura lex sed lex”.

Va trebui să observăm că însăşi competenţa instanţelor judecătoreşti este stabilită prin

Constituţie şi legi.

Justiţia este o activitate de rezolvare a litigiilor, în litera şi spiritul legilor, obiceiului,

convenţiilor şi contractelor. Cel care înfăptuieşte justiţia caută să afle adevărul în procesul

respectiv pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele, cauzalitatea, răspunderea şi

responsabilii.

Pentru ca justiţia să-şi poată înfăptui misiunea, ea cunoaşte o anumită organizare şi

anumite principii. Organizarea justiţiei se face pe grade de jurisdicţie. Aceste grade de jurisdicţie

permit o evaluare în fond, dar şi posibilitatea de recurs, ca posibilitate de îndreptare a erorilor, de

reevaluare a situaţiilor şi probelor. Se consideră că cea mai eficientă este organizarea a trei grade

de jurisdicţie: fond, apel, recurs.

Curtea Constituţională − institu ţie a puterii judecătoreşti

În paragraful 5.3.1 am expus, printre altele, şi funcţiile autorităţii judecătoreşti şi puterea

juridică a actelor emise de către instanţele judecătoreşti de drept comun.

După statului său juridic, Curtea Constituţională nu face parte din sistemul instanţelor

judecătoreşti de drept comun şi acest lucru este unanim recunoscut de către toţi doctrinarii.

Totodată, art.134 alin.(2) din Constituţie stabileşte clar poziţia potrivit căreia Curtea

221

Constituţională este independentă de orice altă autoritate publică şi se supune numai

Constituţiei.

Potrivit la prevederilor art.134 alin.(1) din Constituţie, numai Curtea Constituţională este

unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova. Aceasta înseamnă că,

examinând litigiul dintre prevederile constituţionale şi actele supuse controlului conformităţii lor

cu Constituţia, Curtea Constituţională poate decide: fie că actul supus controlului este

constituţional şi deci el va acţiona în timp şi spaţiu şi se va răsfrânge asupra populaţiei

Republicii Moldova. Iar în cazul în care actul sau o parte a lui va fi declarată neconstituţional,

ultimul va fi declarat nul. Într-un cuvânt, Curtea Constituţională va restabili în vigoare norma

încălcată prin actul litigios.

Apoi, prin finalitatea lor, hotărârile Curţii Constituţionale sunt definitive şi nu pot fi

atacate. Caracterul obligatoriu al hotărârilor Curţii Constituţionale este stipulat în art.75 al

Codului jurisdicţiei constituţionale, potrivit căruia hotărîrile şi avizele Curţii Constituţionale sunt

executorii. Iar factorii de decizie care nu au executat în termenul stabilit hotărârea şi avizul

poartă răspundere conform art.82 din Cod, adică răspundere administrativă, sub formă de

amendă de până la 25 salarii minime.

Aşadar, Curtea Constituţională este o veritabilă putere şi se încadrează plenar în

autoritatea judecătorească.

5.3.3. Consiliul Superior al Magistraturii – organ de asigurare a legitimităţii şi garant al

independenţei puterii judecătoreşti

Incontestabil, statul de drept şi democratic se constituie şi se consolidează în baza mai

multor principii, printre care principiul separaţiei puterilor în stat. Bazându-se pe echilibrul şi

colaborarea puterii legislative, puterii executive şi puterii judecătoreşti ultima, totuşi, contribuie

la controlul, în mare parte, a funcţionării primelor două dat fiind posibilitatea aplicării

contenciosului administrativ. Nu ne vom referi aici la controlul constituţionalităţii legilor,

exercitat de către Curtea Constituţională.

Este unanim recunoscut şi aplicat, în ţările democratice, principiul separaţiei puterilor în

stat, una dintre ramurile puterii fiind cea judecătorească. Respectiv, se pune problema de a şti

cum această ramură distinctă a puterii îşi realizează funcţiile şi prin ce structură.

Practica constituţională, precum şi cea doctrinară a formulat şi cristalizat soluţii conform

cărora acest organism este Consiliul judiciar (conform Recomandării 2010/12) a Consiliului

222

Europei), iar conform prevederilor constituţionale din multe ţări – Consiliul Superior al

Magistraturii.

Vom menţiona că dacă la nivelul constituţional reglementările sunt clare, apoi în ceea ce

ţine de legile organice în domeniul organizării şi funcţionării Consiliului Superior al

magistraturii întâlnim discrepanţe.

Iar în doctrina constituţională lucrurile se prezintă şi mai divers. Aşa, spre exemplu,

doctrinarul Ion Deleanu, nici nu examinează acest organism constituţional. La rândul său,

Cristian Ionescu examinează Consiliul Superior al Magistraturii foarte succint. Puţin mai

detaliat, dar tot în formă de teze, se pronunţă asupra acestui subiect doctrinarii Genoveva Vrabie

şi Gheorghe Iancu.

Nu stau lucrurile mai bine nici în literatura autohtonă. Aşa, spre exemplu, Victor Popa, Ion

Guceac şi Teodor Cârnaţ expun, în formă de teze, numirea, structura şi competenţele Consiliului

Superior al Magistraturii.

În ce ne priveşte, considerăm oportun a examina Consiliul Superior al Magistraturii ca

organ de autoadministrare judecătorească, calitate şi funcţie practic unanim recunoscută în

doctrină, în plenitudinea ce o merită un veritabil organ de stat şi instituţie constituţională care

participă în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii judecătoreşti.

Din cele relatate, în baza studiului făcut asupra opiniilor doctrinarilor nominalizaţi, ne-am

propus ca scop să examinăm Consiliul Superior al Magistraturii – instituţie constituţională − în

integralitatea sa atât din punctul de vedere al reglementărilor legale (constituţii şi legile organice

respective), cât şi din punctul de vedere al tratării doctrinare. Iar acolo unde, în viziunea noastră,

este cazul, am formulat proprii abordări, pornind de la argumentările şi rigorile ştiinţifice.

Cadrul juridic al materiei. Consiliul Superior al Magistraturii este o instituţie ce reprezintă

puterea judecătorească constituită în temeiul art.122 şi 123 din Constituţia Republicii Moldova

[12]. Potrivit art.123 alin.(2) din Constituţie, modul de organizare şi funcţionare a Consiliului

Superior al Magistraturii se stabileşte prin lege organică [35]. În acelaşi timp, art.2 al Legii

nr.947/96 mai enumeră şi Legea privind organizarea judecătorească, nr.514 din 06.07.1995 (în

continuare în text − Legea nr.514/1995); Legea cu privire la statutul judecătorului, nr.544-XIII

din 20.07.1995 (în continuare − Legea nr.544/95) [44]; precum şi de alte acte normative. Printre

alte acte normative vom menţiona: Legea privind selecţia, evaluarea performanţelor şi cariera

judecătorilor, nr.154 din 06.07.2012 [39] (în continuare − Legea nr.154/12); Legea cu privire la

colegiul disciplinar şi la răspunderea disciplinară a judecătorilor, nr.950-XIII [38] din 19.07.96

(în continuare − Legea nr.950/96), şi Legea privind Institutul Naţional al Justiţiei, nr.152-XVI

din 08.06.2006 [47] (în continuare − Legea nr.152/2006).

223

1. Componenţa Consiliului Superior al Magistraturii

În societăţile contemporane democratice justiţia este o funcţie distinctă şi fundamentală a

statului în cadrul aplicării principiului separaţiei puterilor în stat. Iată de ce „administrarea ei

reprezintă unul dintre atributele esenţiale ale puterii suverane” [117, p.457].

Iar buna administrare a justiţiei nu se face de la sine, ci este nevoie de un organ, care,

potrivit Recomandării Rec (2010)12, să promoveze şi funcţionarea eficientă a sistemului

judiciar. Şi aceste organe sunt „consiliile judiciare – organisme independente, stabilite prin lege

sau prin Constituţie, care să garanteze dependenţa puterii judecătoreşti şi a judecătorilor

individuali” [13, p.457].

Urmând această Recomandare, şi Republica Moldova a instituit prin Constituţie Consiliul

Superior al Magistraturii. Potrivit art.122 din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii este

alcătuit din judecători şi profesori titulari aleşi pentru o durată de 4 ani, precum şi din trei

membri de drept: Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, ministrul Justiţiei şi Procurorul

General.

Totodată, Legea nr.947/96 stabileşte prin art.3 componenţa Consiliului Superior al

Magistraturii din 12 membri, dintre care: trei membri se aleg de către Parlament din rândul

profesorilor de drept titulari, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, la propunerea a cel puţin 20 de

deputaţi în Parlament, ţinând cont şi de opinia reprezentanţilor opoziţiei parlamentare. Profesorii

titulari nu pot fi aleşi pentru 2 mandate consecutive.

La stabilirea numărului de 6 judecători s-a ţinut cont de „Carta europeană privind statutul

judecătorilor ” care „prevede intervenţia unei instanţe independente de puterea executivă şi

puterea legislativă, care să cuprindă cel puţin o jumătate dintre judecătorii aleşi de către egalii

lor, în concordanţă cu modalităţi care să garanteze reprezentarea cea mai largă a acestora (p.13)”

[13, p.458]. În acest context, potrivit art.3 alin.(4) din Legea nr.947/96, şase membri din rândul

judecătorilor (ce cuprind toate nivelurile sistemului judecătoresc), inclusiv 2 membri supleanţi,

sunt aleşi în Consiliul Superior al Magistraturii prin vot secret de către Adunarea Generală a

Judecătorilor. Se consideră aleşi membri şi membri supleanţi ai Consiliului Superior al

Magistraturii judecătorii care au acumulat mai mult de jumătate din voturile celor prezenţi la

adunare, conform ordinii descrescătoare a voturilor obţinute.

Membrii Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepţia membrilor de drept, nu pot

exercita o altă activitate remunerată, cu excepţia activităţii didactice sau ştiinţifice.

Consiliul Superior al Magistraturii este condus de către Preşedinte, care, în conformitate cu

art.6 al Legii nr.947/96, are următoarele atribuţii extensive:

a) convoacă şi prezidează şedinţele Consiliului;

224

b) coordonează activitatea Consiliului şi repartizează materialele spre examinare,

desemnează un raportor pentru reprezentarea materialelor examinate;

c) reprezintă Consiliul în faţa autorităţilor publice din ţară şi din străinătate;

d) este ordonatorul mijloacelor financiare ale Consiliului;

e) exercită şi alte atribuţii în condiţiile legii.

Întru realizarea obiectivelor determinate în subordinea Consiliului Superior al Magistraturii

funcţionează trei colegii: a) Colegiul pentru selectarea şi cariera judecătorilor; b) Colegiul de

evaluare a performanţelor judecătorilor; c) Colegiul disciplinar şi inspecţia judiciară, a căror

activitate este reglementată prin legi organice indicate şi prin regulamente aprobate de Consiliul

Superior al Magistraturii.

2. Funcţiile Consiliului Superior al Magistraturii

Vom menţiona că nu există o singură formulă în legislaţia în vigoare referitor la funcţiile

ce-i revin Consiliului Superior al Magistraturii. Aşa, potrivit art.123 alin.(1) din Constituţia

Republicii Moldova, Consiliul Superior al Magistraturii asigură numirea, transferarea, detaşarea,

promovarea în funcţie şi aplicarea de măsuri disciplinare faţă de judecători. Iar în conformitate

cu art.1 din Legea nr.947/96, Consiliul Superior al Magistraturii este un organ independent,

format în vederea organizării şi funcţionării sistemului judecătoresc, şi este garantul

independenţei autorităţii judecătoreşti. Totodată, el exercită autoadministrarea judecătorească. Pe

când art.24 din Legea nr.514/95 instituie Consiliul Superior al Magistraturii ca un organ

independent, format în vederea constituirii şi funcţionării sistemului judecătoresc, este garantul

independenţei autorităţii judecătoreşti şi asigură autoadministrarea judecătorească.

După cum vedem, în aceste două articole din legile organice menţionate se utilizează

termeni juridici diferiţi. Într-un caz, Consiliul Superior al Magistraturii este format în vederea

„organizării”, iar în alt caz − în vederea „constituirii”. La fel, într-un caz el „exercită”

autoadministrarea judecătorească, iar în altul − o „asigură”.

Considerăm că nu Consiliul Superior al Magistraturii constituie sistemul judecătoresc,

deoarece el este constituit prin Constituţie şi prin Legea nr.514/92. Consiliul Superior al

Magistraturii organizează funcţionarea sistemului judecătoresc prin numirea, transferarea,

detaşarea, promovarea în funcţie şi aplicarea măsurilor disciplinare faţă de judecători.

Tot aşa Consiliul Superior al Magistraturii nu „asigură autoadministrarea judecătorească”,

ci o exercită în mod direct.

Nici doctrina constituţională română şi nici cea autohtonă nu tratează acest subiect sub

diferite puncte de vedere. Aşa, spre exemplu, Genoveva Vrabie consideră că Consiliul Superior

al Magistraturii este un organ ce sprijină activitatea de judecată, fiind integrat sistemului

225

organelor care realizează justiţia, şi este format din magistraţi” şi duce la „asigurarea

independenţei judecătorilor şi situarea autorităţii judecătoreşti pe o poziţie care „confirmă”

separarea puterilor în stat” [266, p.403]. În acelaşi timp, autoarea identifică şi următoarele

atribuţii ale Consiliului Superior al Magistraturii: I) propune Preşedintelui României numirea în

funcţie „a) preşedintelui, vicepreşedintelui şi preşedinţilor de sector ai Curţii Supreme de Justiţie;

b) judecătorilor de la Curtea Supremă de Justiţie; c) a celorlalţi judecători; II) dispune, la

propunerea ministrului de Justiţie, cu privire la promovarea, transferarea, suspendarea din funcţie

a judecătorilor, precum şi încetarea funcţiei acestora; III) validează examenele de capacitate ale

magistraţilor; IV) îndeplineşte rolul de consiliu de disciplină a judecătorilor” [279, p.403-404].

Doctrinarul Gheorghe Iancu vede Consiliul Superior al Magistraturii doar că „garant al

independenţei justiţiei” [180, p.538] având următoarele două atribuţii principale: „a) propune

Preşedintelui României numirea judecătorilor şi procurorilor…; b) îndeplineşte rolul de instanţă

de judecată, prin sediile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi

procurorilor…” [180, p.538].

Alt doctrinar, Cristian Ionescu, consideră Consiliul Superior al Magistraturii „un organ

implicat în organizarea şi asigurarea unui climat de disciplină în cadrul instanţelor” [181, p.749].

După cum observăm rolul Consiliului Superior al Magistraturii este redat destul de restrâns. În

acelaşi timp, autorul identifică două atribuţii: „propunerea Preşedintelui României de numire în

funcţie a judecătorilor şi procurorilor… b) rolul de consiliu de disciplină a judecătorilor” [181,

p.749-750].

Şi doctrina autohtonă nu este unanimă la acest subiect. Aşa, spre exemplu, Victor Popa

subliniază: „Consiliul Superior al Magistraturii nu este organ judiciar, dar, deoarece sprijină

înfăptuirea justiţiei, este integrat sistemului organelor care o realizează în mod direct” [243,

p.352]. După cum observăm, autorul împărtăşeşte într-o oarecare măsură opinia expusă de

Genoveva Vrabie.

Referitor la afirmaţia potrivit căreia Consiliul Superior al Magistraturii „este integrat

sistemului organelor care o realizează în mod direct” deja ne-am pronunţat [96, p.14].

În continuare, autorul menţionează că, potrivit reglementărilor legale, „această autoritate

este calificată ca organ de autoadministrare judecătorească, garant al independenţei autorităţii

judecătoreşti” [243, p.352]. Însă nu specifică prin ce se confirmă aceste calificative.

În ce priveşte competenţele Consiliului Superior al Magistraturii, doctrinarul susţine că

acesta „face propuneri Preşedintelui Republicii Moldova sau Parlamentului de numire,

promovare, transferare sau eliberare din funcţie a judecătorilor, primeşte jurământul

judecătorului, aplică măsuri de încurajare şi sancţionare disciplinară în privinţa judecătorilor,

226

asigură inviolabilitatea judecătorului în condiţiile legii, aprobă programul pregătirii profesionale

a candidatului la funcţia de judecător etc.” [243, p.353].

Consiliul Superior al Magistraturii este privit de către Ion Guceac ca „… un organ

independent, format în vederea organizării şi funcţionării sistemului judecătoresc, şi este garantul

independenţei autorităţii judecătoreşti, exercitând şi autoadministrarea judecătorească” [170,

p.432]. Însă, elementele componente ale acestei definiţii nu sunt expuse şi argumentate pe larg.

totodată, consideră autorul, din definiţie rezultă două atribuţii fundamentale ale Consiliului

Superior al Magistraturii, şi anume:

„- propunerea candidaţilor pentru numirea în funcţie de judecător, în condiţiile legii;

- îndeplinirea rolului de organ de disciplină a judecătorilor” [170, p.432].

La rândul său, Teo Cârnaţ face referire doar la art.1 din Legea nr.947/46 (puţin schimbând

ordinea alineatelor), apreciind Consiliul Superior al Magistraturii ca fiind „un organ independent,

format în vederea organizării şi funcţionării sistemului judecătoresc, exercitând

autoadministrarea judecătorească şi este garantul independenţei autorităţii judecătoreşti” [117,

p.457]. Dânsul nu detaliază elementele opiniei sale şi nici nu identifică vreo atribuţie a acestui

organ.

Este de menţionat încă un moment, şi anume: că atât doctrinarii români, cât şi cei autohtoni

utilizează doar termenul „atribuţii”, neutilizând termenul „funcţii”.

Pe când logica ne spune că atribuţiile sunt „chemate” să materializeze funcţiile organelor,

instituţiilor statale, în cazul nostru − ale Consiliului Superior al Magistraturii.

Din această perspectivă considerăm că Consiliul Superior al Magistraturii este „înzestrat”

cu funcţii, a căror materializare se face prin atribuţii, competenţe concrete, identificate în texte

legale. Confirmarea opiniei noastre o găsim chiar în art.4 alin.(1); (2); (3); (4); (5) din Legea

nr.947/96 prin formula: „Întru exercitarea funcţiilor sale, Consiliul Superior al Magistraturii are

următoarele competenţe…”, precum şi în alin.(6) al acestui articol prin formula: „În vederea

realizării corespunzătoare a funcţiilor sale, Consiliul Superior al Magistraturii…”. Ce-i drept,

funcţiile nu sunt identificate. Pe când în Constituţia Republicii Moldova sunt identificate două

funcţii: „ funcţia de a asigura numirile, deplasările, promovările judecătorilor şi funcţia de a

veghea la respectarea inamovibilităţii judecătorilor în calitate de consiliu de disciplină” [13].

Analizînd prevederile constituţionale şi cele din legile organice, putem identifica

următoarele funcţii ale Consiliului Superior al Magistraturii: I) Funcţiile „interne”, II) Funcţiile

„externe”.

Din categoria funcţiilor interne fac parte: a) de administrare a instanţelor judecătoreşti;

b) organizatorică; c) de garant al independenţei judecătorului; d) de formare a corpului de

227

magistraţi şi carieră profesională; e) de control; f) în domeniul instruirii iniţiale şi continue a

judecătorilor şi a personalului secretariatului instanţelor judecătoreşti; g) de asigurare a

respectări disciplinei şi eticii judecătorilor.

Iar funcţia externă este cea de reprezentare.

a) Funcţia de administrare a instanţelor judecătoreşti

Întru realizarea acestei funcţii, Consiliul Superior al Magistraturii are următoarele

competenţe: a) audiază informaţia Ministerului Justiţiei referitoare la activitatea privind

asigurarea organizatorică, materială şi financiară a instanţelor judecătoreşti; b) examinează,

confirmă şi propune proiectul bugetelor instanţelor judecătoreşti. Potrivit art.22 din Legea

nr.514/95, mijloacele financiare necesare bunei funcţionări a instanţelor judecătoreşti sunt

aprobate de Parlament la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii şi nu pot fi micşorate

fără acordul lui; c) prezintă anual Parlamentului şi Preşedintelui Republicii Moldova un raport

asupra modului de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti în anul precedent; d)

aprobă structura aparatului Consiliului Superior al Magistraturii, numeşte, promovează, transferă

şi eliberează din funcţie angajaţii aparatului, aplică faţă de aceştia măsuri de încurajare şi

sancţiuni disciplinare; e) acordă concediile de odihnă anuale preşedinţilor şi vicepreşedinţilor

instanţelor judecătoreşti.

b) Funcţia organizatorică. Întru realizarea funcţiei organizatorice Consiliul Superior al

Magistraturii are următoarele competenţe:

I. aprobă regulamentele privind criteriile şi procedura a) de selectare a candidaţilor la

funcţia de judecător; b) de promovare în funcţia de judecător la o instanţă

superioară.

II. Numeşte membrii colegiului pentru selecţia şi cariera judecătorilor şi ai colegiului

de evaluare a performanţelor judecătoreşti;

III. Aplică măsuri de încurajare în privinţa judecătorilor.

c) Funcţia de formare a corpului de magistraţi şi cariera profesională. Întru exercitarea

acestei funcţii, Consiliul Superior al Magistraturii are următoarele competenţe: a) de numire în

funcţie de preşedinte sau de vicepreşedinte al instanţei şi de transferare la o instanţă de acelaşi

nivel sau la o instanţă inferioară; b) privind desfăşurarea concursului pentru suplinirea funcţiilor

vacante de judecător, de preşedinte sau de vicepreşedinte al instanţei şi asigură organizarea şi

desfăşurarea concursului; c) adoptă regulamentele: privind modul de repartizare aleatorie a

dosarelor pentru examinarea în instanţele judecătoreşti, care asigură transparenţa şi

imparţialitatea acestui proces; privind modul de publicare a hotărârilor judecătoreşti.

228

Iar în conformitate cu prevederile art.81 alin.(6) din Legea nr.947/96, aceste regulamente,

precum şi anunţurile privind lansarea concursurilor pentru suplinirea funcţiilor vacante se

publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

În acest context, potrivit art.123 alin.(1) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii

asigură: numirea; transferarea şi promovarea în funcţie de judecător. Din aceste prevederi rezultă

deci trei situaţii diferite: a) numirea pentru prima dată în funcţie de judecător a candidaţilor care

au îndeplinit criteriile stabilite de Regulamentul respectiv; b) transferarea se referă la judecători

deja numiţi în funcţie şi transferul poate fi pe orizontală, adică la acelaşi nivel (de exemplu,

judecătorul la Curtea de Apel Bălţi este transferat la Curtea de Apel Cahul) sau la o instanţă

inferioară (de exemplu, Judecătorul de la Curtea de Apel Comrat este transferat la judecătoria din

Vulcăneşti); c) promovarea, adică transferarea judecătorilor dintr-o instanţă inferioară la o

instanţă superioară.

În aceeaşi ordine de idei sunt desemnaţi preşedinţii şi vicepreşedinţii de instanţe.

II. Legea nr.947/96 mai prevede că tot de competenţa exclusivă a Consiliului Superior al

Magistraturii propunerea prin hotărâre şi eliberarea din funcţia de judecător.

După adoptarea hotărârilor corespondente Consiliul Superior al Magistraturii face

propunerile respective Preşedintelui Republicii Moldova, sau după caz, Parlamentului Republicii

Moldova.

După publicarea în Monitorul Oficial al Republicii Moldova a Decretului Preşedintelui

Republicii Moldova privind numirea în funcţia de judecător Consiliul Superior al Magistraturii

primeşte jurământul judecătorilor.

Tot în cadrul acestei funcţii Consiliul Superior al Magistraturii dispune, potrivit art.4

alin.(1) lit.e) din Legea nr.947/96, interimatul funcţiei de preşedinte sau de vicepreşedinte al

judecătoriei, al Curţii de Apel sau al Curţii Supreme de Justiţie, în cazul vacanţei funcţiei sau

suspendării din funcţie a acestora, până la completarea funcţiei vacante în modul stabilit de lege

sau anularea suspendării.

(3) Instanţele judecătoreşti se asigură cu numărul necesar de judecători, precum şi cu

numărul necesar de personal în condiţiile Legii nr.514/95 şi ale hotărârilor Consiliului Superior

al Magistraturii.

(4) Numărul necesar de judecători pentru fiecare instanţă se stabileşte în corespundere cu

Regulamentul privind criteriile de stabilire a numărului de judecători în instanţele judecătoreşti,

aprobat de Consiliul Superior al Magistraturii, regulament public, plasat pe pagina web a

Consiliului Superior al Magistraturii.

229

(6) Numărul de posturi vacante temporar, care pot fi ocupate, se aprobă pentru fiecare

instanţă judecătorească de către Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea preşedintelui

instanţei, în termen de 15 zile după apariţia vacanţei postului.

(7) După încetarea vacanţei temporare, în cazul când judecătorul revine la instanţa în care a

activat anterior, Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea preşedintelui instanţei

judecătoreşti, este obligat să-i asigure de îndată un post vacant din fondul de rezervă în cazul în

care nu mai există posturi vacante la acea instanţă.

(9) Posturile din fondul de rezervă se repartizează instanţelor judecătoreşti prin hotărârea

Consiliului Superior al Magistraturii dacă în instanţele unde judecătorul a solicitat revenirea pe

post nu există posturi vacante.

(10) Includerea postului vacant în fondul de rezervă se constată la propunerea preşedintelui

instanţei, prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii.

III. Potrivit art.123 alin.(1) din Constituţie Consiliul Superior al Magistraturii asigură

detaşarea din funcţie a judecătorului, prevederi detaliate – în art.20 alin.(3) din Legea nr.947/96

şi în art.241 din Legea nr.544/95.

Aşa, potrivit art.241 alin.(2) din Legea nr.544/95, Judecătorul poate fi detaşat din funcţie, cu

consimţămîntul său, prin hotărârea Consiliului, Superior al Magistraturii, în scopul îndeplinirii

unei funcţii în cadrul Secretariatului Consiliului Superior al Magistraturii sau al Institutului

Naţional de Justiţie, pe un termen de până la 18 luni, care poate fi prelungit cu cel mult 18 luni.

Iar judecătorii aleşi în calitate de membri ai Consiliului şi în funcţia de inspector judecător în

inspecţia judiciară se detaşează din funcţie pentru toată perioada mandatului în scopul asigurării

activităţii Consiliului Superior al Magistraturii.

La expirarea termenului pentru care judecătorul a fost detaşat din funcţie prin hotărârea

Consiliului Superior al Magistraturii, acestuia i se acordă funcţia anterioară de judecător pe care

a deţinut-o până la detaşare sau, cu consimţământul său, i se acordă o altă funcţie de judecător

echivalentă.

Instruirea iniţială şi continuă se referă la: a) judecători şi b) la personalul secretariatului

instanţelor judecătoreşti.

Dacă anterior, conform art.15 alin.(1) al Legii nr.544/95judecătorul era obligat, să se alieze

la organizaţii pentru perfecţionarea profesională, apoi conform art.14 din noua redacţie a Legii

nr.544/95, judecătorul este în drept să: a) beneficieze de instruire continuă în mod gratuit, în

limitele stabilite de lege, b) să participe la elaborarea de publicaţii ori studii de specialitate, de

lucrări literare sau ştiinţifice, cu excepţia celor cu caracter ştiinţific

230

Art.4 alin.(2) din Legea nr.947/96 prevede: f) Funcţia în domeniul instituirii iniţiale şi

continue a judecătorilor şi a personalului secretariatului instanţelor judecătoreşti CSM are

următoarele competenţe: a) desemnează judecătorii în cadrul Consiliului Institutului Naţional al

Justiţiei; b) aprobă strategia privind formarea iniţială şi continuă a judecătorilor, prezintă opinia

asupra planului de acţiuni pentru implementarea acesteia, c) examinează şi prezintă opinia asupra

Regulamentului de organizare a concursului de admitere în Institutul Naţional al Justiţiei, asupra

programelor didactice şi a planurilor de învăţământ pentru cursurile de formare iniţială şi

continuă în cadrul Institutului, asupra Regulamentului de organizare a concursului pentru

suplinirea posturilor didactice, precum şi asupra componenţei comisiilor pentru examenele de

admitere şi de absolvire a Institutului Naţional de Justiţie; c2) deleagă judecătorii pentru

participare la seminare, conferinţe, cursuri de instruire şi deplasări în interes de serviciu, d)

expune opinia asupra numărului de locuri scoase la concursul de admitere pentru instruirea

iniţială a judecătorilor în cadrul Institutului Naţional de Justiţie; e) examinează contestaţiile la

hotărârile colegiului pentru selecţia şi cariera judecătorilor şi ale colegiului de evaluare a

performanţelor judecătorilor.

g) Funcţia de asigurare a respectării disciplinei şi eticii judecătorilor

Întru realizarea acestei funcţii, Consiliul Superior al Magistraturii are, potrivit prevederilor

art.4 alin (3) din legea nr.947/96, următoarele competenţe: a) solicită organele competente

informaţiile referitoare la declaraţiile cu privire la venituri şi proprietate ale judecătorilor; b)

solicită organelor fiscale efectuarea controlului veridicităţii declaraţiilor despre venituri ale

membrilor familiilor judecătorilor; c) plasează pe pagina web din Internet declaraţiile cu privire

la venituri şi proprietate şi declaraţiile de interese personale ale judecătorilor şi le menţine pe tot

parcursul anului.

În ceea ce priveşte activitatea nemijlocită a judecătorului, Consiliul Superior al

Magistraturii: a) aprobă hotărâri privind petiţiile cetăţenilor în problemele ce ţin de etica

judecătorilor şi în nici un caz privind fondul cauzei şi decizia adoptată de către judecător la

înfăptuirea actului de justiţie; b) examinează contestările hotărârilor emise de colegiul

disciplinar; c) validează hotărârile colegiului disciplinar; d) aplică sancţiuni disciplinare în

privinţa judecătorilor.

c) Funcţia de garant al independenţei judecătorului

Astfel, prin intermediul funcţiilor de formare a corpului de magistraţi şi cariera

profesională, precum şi a celei de asigurare a respectării disciplinei şi eticii judecătorilor

„Consiliul Superior al Magistraturii participă direct la asigurarea principiului independenţei

231

autorităţii judecătoreşti. Or, actul de numire sau de eliberare din funcţie este emis numai la

propunerea organului autoadministrării judecătoreşti” [29].

Astfel, potrivit prevederilor art.116 din Constituţie, judecătorii instanţelor judecătoreşti,

precum şi preşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor judecătoreşti sunt numiţi în funcţie de

Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al magistraturi, iar

Preşedintele, vicepreşedinţii şi judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sunt numiţi în funcţie de

Parlament la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.

Din aceste reglementări rezultă că atât Preşedintele Republicii Moldova, cât şi Parlamentul,

în fond doar consacră, prin actele emise (decret, hotărâre), decizia Consiliului Superior al

Magistraturii. Şi dacă Preşedintele Republicii este o instituţie unipersonală, apoi Parlamentul este

o instituţie colectivă, voinţa căreia nu poate fi exprimată decât prin vot. Practic se poate întâmpla

ca hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii să nu acumuleze numărul necesar de voturi nici

după propunerea repetată.

În aceste împrejurări, Consiliul Superior al Magistraturii nu-şi poate realiza funcţia de

garant al independenţei judecătorului.

Din aceste considerente, propunem de a modifica alin.(4) art.116 din Constituţie, atribuind

competenţa de numire în funcţie de Preşedinte, vicepreşedinţi şi judecători la Curtea Supremă de

Justiţie Preşedintelui Republicii Moldova.

e) Funcţia de control

Această funcţie este realizată prin intermediul Inspecţiei judiciare, care funcţionează în

subordinea Consiliului Superior al Magistraturii.

Întru realizarea acestei funcţii, Inspecţia judecătorească: a) verifică activitatea

organizatorică a instanţelor judecătoreşti la înfăptuirea justiţiei; b) examinează petiţiile

cetăţenilor în problemele ce ţin de etica judiciară, adresate Consiliului Superior al Magistraturii,

solicitând în mod obligatoriu explicaţia scrisă a judecătorului vizat în petiţie; c) verifică

demersurile care au ca obiect acordul Consiliului Superior al Magistraturii privind pornirea

urmăririi penale împotriva judecătorului; d) studiază temeiurile respingerii de către Preşedintele

Republicii Moldova sau de către Parlament a candidaturii propuse de Consiliul Superior al

Magistraturii pentru numirea în funcţia de judecător sau pentru numirea în funcţia de

vicepreşedinte ori de preşedinte al instanţei judecătoreşti, cu prezentarea unei note informative

Consiliului Superior al Magistraturii.

Potrivit art.71 din Legea nr.947/76, Inspecţia judiciară verifică activitatea organizatorică a

instanţelor judecătoreşti la înfăptuirea justiţiei în două forme: a) controlul ordinar şi b) controlul

complex.

232

Controlul se exercită cu scopul pentru a verifica: a) celebritatea procesului; b) transparenţa

activităţii de înfăptuire a justiţiei şi deschiderea faţă de societate; c) eficienţa activităţii

instanţelor judecătoreşti, a judecătorilor şi a personalului instanţelor; d) respectarea Codului de

etică al judecătorului; e) conduita profesională înaltă a personalului instanţelor judecătoreşti; f)

perfecţionarea continuă a performanţelor judecătorilor şi ale personalului instanţelor

judecătoreşti.

Rezultatele controlului vor fi examinate la şedinţa Consiliului Superior al Magistraturii.

Funcţia de reprezentare (funcţia externă)

Vom remarca că atât reglementările legale, cât şi opiniile doctrinarilor nu dau o interpretare

univocă a acestei funcţii, de fapt şi sintagmele sunt diferite. Aşa, potrivit art.8 din Legea

nr.947/96, Consiliul Superior al Magistraturii în relaţiile cu celelalte autorităţi statale este

independent şi se supune în activitatea sa doar Constituţiei şi legilor. Totodată, Consiliul este în

drept să sesizeze Parlamentul, Preşedintelui Republicii Moldova şi Guvernul cu privire la orice

problemă ce ţine de competenţa sa.

În acelaşi timp, Consiliul Superior al Magistraturii poate întreţine legături cu consiliile

judiciare din alte state, semnând în acest sens acorduri de colaborare.

Cât priveşte raporturile autorităţii judecătoreşti cu Preşedintele Republicii Moldova, apoi

potrivit art.16 din Legea nr. 514/95, acestea sunt:

Preşedinţii şi vicepreşedinţii judecătoriilor şi ai curţilor de apel sunt numiţi în funcţie de

către Preşedintele Republicii Moldova la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, pe un

termen de 4 ani. Aceştia pot deţine funcţiile respective pe durata a cel mult două mandate

succesiv.

Preşedintele Republicii Moldova poate respinge propunerea Consiliului Superior al

Magistraturii de numire în funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte al judecătoriei sau al Curţii

de Apel doar în cazul depistării unor probe incontestabile de incompatibilitate a candidatului cu

funcţia respectivă, de încălcare a legislaţiei de către acesta sau de încălcare a procedurii legate de

selecţie şi promovare a lui. În cazul respingerii propunerii Consiliul Superior al Magistraturii,

Preşedintele Republicii Moldova va aduce la cunoştinţă acestuia motivele temeinice ale

respingerii.

Refuzul de numire în funcţie sau de reconfirmare în funcţie se face în termen de 30 de zile

de la data parvenirii propunerii corespunzătoare. În cazul apariţiei unor circumstanţe care

necesită o examinare suplimentară, Preşedintele Republicii Moldova anunţă Consiliul Superior

al Magistraturii despre prelungirea termenului indicat cu 15 zile. La propunerea reperată a

Consiliului Superior al Magistraturii, Preşedintele Republicii Moldova emite un decret privind

233

numirea în funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte al judecătoriei sau al Curţii de Apel în

termen de 30 de zile de la data parvenirii propunerii repetate.

În cazul survenirii vacanţei, inclusiv în cazul expirării mandatului preşedintelui instanţei

judecătoreşti, funcţia acestuia, până la numirea unui nou preşedinte, sunt exercitate de către un

vicepreşedinte al instanţei sau de către un alt judecător, desemnat de Consiliul Superior al

Magistraturii.

Doctrina juridică determină rapoartele autorităţilor judecătoreşti cu legislativul şi

executivul în felul următor:

„a) Raporturile autorităţii judecătoreşti cu Parlamentul constau în aceea că organizarea şi

funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii, prin care se stabileşte

competenţa şi procedura potrivit căreia îşi desfăşoară activitatea; prin lege se stabilesc

infracţiunile şi pedepsele.

În unele state autoritatea judecătorească (justiţia) poate interveni în activitatea legislativă

prin controlul constituţionalităţii legilor.

b) Raporturile autorităţii judecătoreşti cu executivul constau în aceea că numirea şi

avansarea magistraţilor aparţine executivului (Şefului de stat, ministrului Justiţiei etc.), prin

procedura care să pună în evidenţă numai competenţa profesională a celor în cauză, justiţia

realizează controlul legalităţii actelor administrative [180, p.538] (prin contenciosul

administrativ)”.

Realizarea în practică a funcţiilor şi competenţelor Consiliului Superior al Magistraturii

este facilitată de organele care funcţionează în subordinea lui, printre care sunt: a) colegiul

pentru selecţia şi cariera judecătorilor; b) Colegiul de evaluare a performanţelor judecătorilor,

ambele contribuind la aprecierea profesională a candidaţilor de numire, transferare sau

promovare la funcţia de judecător; c) Colegiul disciplinar, care examinează procedurile

disciplinare intentate împotriva judecătorilor; d) inspEcţia judiciară, a cărei competenţa a fost

deja expusă.

Este necesară o reglementare normativ-juridică mai detaliată a competenţelor Consiliului

Superior al Magistraturii în toate domeniile de competenţă atribuite, precum şi atribuirea

competenţei de sesizare a Curţii Constituţionale cu referire la constituţionalitatea actelor

normativ-juridice din sfera justiţiei. În continuarea acestei idei, accentuăm importanţa studierii

teoretice a structurării bicamerale a Consiliului Superior al Magistraturii, efectuată în scopul unei

centralizări de gestionare a activităţii subiecţilor implicaţi în realizarea justiţiei, domeniu de

cercetare teoretico-practică nevalorificat până în prezent. Domeniul de cercetare la recomandarea

234

în cauză poate avea o varietate pronunţată, dintr-o perspectivă de abordare atât prin prisma

dreptului constituţional, cât şi a Teoriei Generale a Dreptului [219, p.].

Actele Consiliului Superior al Magistraturii

De menţionat că activitatea Consiliului Superior al Magistraturii este transparentă şi se

realizează prin asigurarea accesului societăţii şi al mass-media la informaţiile privind activitatea

Consiliului. Pe marginea tuturor chestiunilor examinate la şedinţele Consiliului Superior al

Magistraturii, cu excepţia celor ce necesită avize sau acorduri, el adoptă hotărîri.

Hotărârea se expune în scris şi se semnează de preşedintele şedinţei. Totodată, în cazul în

care un membru al Consiliului Superior al Magistraturii face opinie separată, autorul o

motivează şi ea va fi anexată la hotărâre fără a i se da citire.

Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii, ca acte administrative, pot fi contestate la

Curtea Supremă de Justiţie, de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la data

comunicării, doar în partea ce se referă la procedura de emitere/adoptare. Prevedere care

prezumă obiectivitatea examinării fondului de către Consiliul Superior al Magistraturii ca organ

al autoadministrării judecătoreşti şi al independenţei acesteia.

Contestaţiile se examinează de un complet format din 9 judecători.

Sintetizând cele menţionate, putem afirma cu certitudine: Consiliul Superior al

Magistraturii este veritabil organ al autoadministrării şi asigurării independenţei autorităţii

judecătoreşti, prin asigurarea respectării disciplinei şi eticii judecătorului, de a pune în practică

realizarea puterii judecătoreşti în cadrul separării puterilor în stat.

Pornind de la aceste deziderate şi urmând dezideratele principiului separării şi colaborării

puterilor în stat, propunem recunoaşterea în calitate de lege ferenda Consiliului Superior al

Magistraturii: a) a dreptului la iniţiativă legislativă (art.73 din Constituţie; b) a dreptului de a

sesiza Curtea Constituţională privind neconstituţionalitatea legilor. Această propunere a fost

înaintată anterior de teoreticianul A.Negru.

Totodată, privind în perspectiva reformei Procuraturii, şi acordării procurorilor a statutului

de magistraţi, dat fiind că ei reprezintă învinuirea în instanţele judecătoreşti în condiţiile legii,

propunem ca Consiliul Superior al Magistraturii să fie constituit din două camere: 1) Camera

judecătorilor; 2) Camera procurorilor.

În aceste condiţii va fi o reglementare unitară atât la nivel de Constituţie, cât şi de lege

organică. Să nu uităm că în prezent Consiliul Superior al Procurorilor activează în baza

propriului regulament adoptat prin hotărârea nr.2-2d-1/10 din 16 februarie 2010.

235


Legitimitatea puterii de stat cuprinde şi instituţionalizarea puterii de stat, respectiv a celor

trei puteri: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.

Numai asigurând legitimitatea întregului proces de instituţionalizare a puterii de stat

conform principiului separaţieii puterilor în stat Parlamentul, Şeful de stat, Guvernul, magistraţii,

Consiliul Superior al Magistraturii, prin determinarea în acelaşi timp a locului, rolului şi

funcţiilor încredinţate, se poate asigura buna funcţionare a întregului mecanism de stat. Totodată,

va spori şi credibilitatea cetăţenilor atât în instituţiile, statului cât şi în măsurile întreprinse de ele

în procesul de realizare a puterii de stat.

Sintetizând materia abordată în prezentul capitol, facem următoarele concluzii:

1. Procesul legitimităţii Parlamentului se finalizează cu validarea mandatelor de deputaţi în

prima şedinţă de constituire convocată prin decret prezidenţial în prezenţa judecătorilor

Curţii Constituţionale.

2. Procesul legitimităţii Preşedintelui Republicii Moldova se finalizează cu depunerea

jurământului în cadrul şedinţei speciale a Parlamentului în prezenţa judecătorilor Curţii

Constituţionale.

3. Procesul legitimităţii Guvernului se încheie în momentul depunerii jurământului de către

fiecare membru al Guvernului în faţa Preşedintelui.

4. Procesul legitimităţii magistraţilor, numiţi pentru prima dată prin decret prezidenţial, se

încheie odată cu depunerea jurământului în faţa membrilor Consiliului Superior al

Magistraturii. Numirea pe viaţă, cariera profesională îşi găseşte legitimitatea în emiterea

decretului prezidenţial la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, iar pentru

Preşedintele, vicepreşedinţii şi judecătorii Curţii Supreme de Justiţie legitimitatea este

validată prin hotărârea respectivă a Parlamentului.

5. Dacă puterea legislativă şi cea executivă sunt destul de larg şi complet examinate în cadrul

ştiinţei Dreptul constituţional, apoi puterea judecătorească este studiată doar tangenţial, fiind

lăsată Dreptului procesual civil şi Dreptului procesual penal. Considerăm că puterea

judecătorească constituie o instituţie distinctă a dreptului constituţional şi merită a fi tratată

ca atare şi din punct de vedere ştiinţific.

6. Puterea executivă este bicefală: Şeful statului – capul puterii executive, Guvernul – pilonul

principal al puterii executive.

236

7. Preşedintele Republicii Moldova ca Şef al statului dispune de trei funcţii: a) funcţia de

reprezentare; b) funcţia de garant şi c) funcţia de mediere. Această stare de iure şi de facto

cere ca Şeful statului să nu fie membru de partid sau să-şi decline această calitate dacă o are.

8. Calitatea legitimă şi constituţională de membru al Guvernului o au doar acei membri care

sunt incluşi în lista propusă Parlamentului şi care au primit votul de încredere acordat de

către Parlament.

237

6. AFIRMAREA ÎN PRACTIC Ă A PRINCIPIULUI LEGITIMIT ĂŢII

PUTERII DE STAT ÎN SOCIETATEA CONTEMPORAN Ă

6.1. Problematica determinării şi clasificării organelor (institu ţiilor) de stat

Până a ajunge la modul de desemnare a structurilor prin care se exercită guvernarea

considerăm că este necesar să concretizăm ce prezintă „modul de organizare şi funcţionare a

structurilor de guvernare şi ce semnifică însăşi noţiunea de structură guvernamentală.

Structura guvernamentală cuprinde ansamblul de organisme prin care se exercită cele trei

puteri, potrivit unor norme, principii şi metode unanim recunoscute, dar cu specificări ce diferă

de la un stat la altul, în funcţie de realităţile şi condiţiile social-istorice, politice şi, evident, de

tradiţiile sale constituţionale.

Prin urmare, a studia structura guvernamentală existentă într-un anumit stat şi într-o

anumită etapă de dezvoltare a acestuia înseamnă a studia structura organismelor care exercită

una sau alta din formele puterii, principiile, normele şi metodele aflate la baza desemnării,

organizării şi funcţionării acestora, adică prerogativele, atribuţiile, competenţa ce le sunt

conferite, precum şi conexiunile existente intre ele [152, p.18].

Revenind la desemnare, ea este actul oficial în baza căruia o persoană sau un organism este

învestit cu prerogativele de a exercita o anumită funcţie implicând autoritatea puterii de stat (ex.:

alegerea parlamentului, şefului statului, numirea judecătorilor...).

Problema privind respectarea procedurii legale de desemnare are o importanţă majoră,

deoarece de aceasta depinde legitimitatea oricărui organism care exercită puterea şi, prin urmare,

legitimitatea activităţii persoanei care înfăptuieşte prerogativele conferite organismului

respectiv. Desemnarea trebuie să respecte o procedură legală şi solemnă.

Totuşi, procedura legală nu este aplicabilă în toate cazurile. Spre deosebire de aceasta,

cucerirea puterii prin forţă (lovitură de stat, agresiune, puci) şi instituirea de către autorii loviturii

de stat sau sub presiunea acestora a unui nou organism de guvernare nu reprezintă un procedeu

constituţional de desemnare ci, dimpotrivă, o răsturnare a puterii constituţionale şi a ordinii

legale. Însă, în cazul, în care răsturnarea de la putere a unor guvernanţi este impusă prin forţă de

o grupare de opoziţie înarmată şi susţinută de majoritatea populaţiei, desemnarea altor persoane

în funcţiile guvernamentale, ca rezultat al puciului, este pe deplin legitimă sub aspect politic şi

moral, legitimitatea constituţională urmând să fie consfinţită anterior printr-un act juridic special

[186, p.209].

Procedee de desemnare a guvernanţilor: ereditatea, cooptarea, asocierea şi alegerea.

238

Ereditatea este acel mod de desemnare ce constă în transmiterea prerogativelor

constituţionale ale monarhului în cazul decesului sau renunţării sale la tron. Coroana se transmite

succesorului monarhului care, în principiu, nu are altă alternativă în afara acceptării tronului.

Cooptarea sau asocierea este un procedeu de desemnare care constă în asocierea la

titularul unei funcţii a unei alte persoane, în scopul de a exercita împreună funcţia respectivă.

Procedeul dat se foloseşte în Belgia pentru cooptarea în Senat a şase senatori, care urmează să

completeze gruparea lingvistică olandeză şi a patru senatori aparţinînd grupării lingvistice

franceze.

Alegerea constituie un act prin care cetăţenii cu drept de vot aleg candidaţii propuşi de

partide sau grupuri politice pentru a fi învestiţi într-o anumită funcţie electivă. Alegerea este un

procedeu democratic, pentru că în felul acesta guvernanţii sunt aleşi de către popor.

Orice sistem de guvernare are la bază trei piloni:

� Capacitatea şi legitimitatea de a edicta norme de conduită general obligatorii care să

direcţioneze dezvoltarea unei anumite societăţi;

� Forţa de a pune în aplicare legislaţia, inclusiv recurgând, în ultimă instanţă, la regresiune şi

constrângere fizică;

� Prerogativa exclusivă de înfăptuire a actului de justiţie [297, p.242].

Dacă e să menţionăm modul de desemnare a structurilor care exercită guvernarea în

Republica Moldova, atunci trebuie să sînceapem cu Parlamentul Republicii Moldova.

Conform art.61 din Constituţie şi art.73 din Codul electoral [8], Parlamentul este ales prin

vot universal, direct, egal, secret şi liber exprimat pe un termen de 4 ani de către cetăţenii

Republicii Moldova.

Prim-ministrul este desemnat de Preşedintele Republicii Moldova după consultarea

fracţiunilor parlamentare, apoi acesta are un termen de 15 zile pentru a-şi aduna membrii

Guvernului şi a-şi forma programul de activitate, după care candidatul la funcţia de prim-

ministru va cere Parlamentului votul de încredere. În baza acestui vot de încredere Guvernul este

numit de către Preşedintele Republicii Moldova.

Determinarea şi clasificarea organelor (instituţiilor) de stat

Pentru realizarea funcţiilor sale, statul îşi organizează un şir de instituţii, organe prin

intermediul cărora se materializează puterea de stat. Modul lor de constituire, determinarea

competenţelor, precum şi atribuirea prerogativelor specifice sunt şi trebuie să fie concret şi strict

determinate de Constituţie şi de un şir de legi organice.

În cele ce urmează vom analiza concepţiile doctrinare vizând atât definirea noţiunii „organ

de stat” cât şi de clasificarea lor. Astfel, teoreticianul Gh.Avornic prin organ de stat înţelege „o

239

organizaţie în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea o categorie specială de cetăţeni, care au

calitatea de deputaţi, consilieri, funcţionari de stat sau reprezentanţi ai unor domenii de

activitate”… [104, p.85-86].

Iar în opinia teoreticienilor B.Negru şi A.Negru organul de stat este instituţia „unipersonală

sau colectivă, constituită prin voinţa statului în baza prevederilor legale, posedând o structură

proprie şi ocupând un loc şi rol în ierarhia aparatului de stat, în baza interrelaţiilor dintre

propriile elemente ale structurii, precum şi cu celelalte organe de stat funcţiile şi atribuţiile cărora

având caracterul de putere de stat, în special legislative, executive şi judecătoreşti” [225, p.157].

La rândul său, teoreticianului N.Popa defineşte organul de stat ca fiind „acea parte

componentă a aparatului de stat învestită cu competenţă şi putere care se caracterizează prin

aceea că cei care o compun au o calitate specifică: deputaţi, funcţionari de stat sau magistraţi”

[241, p.64].

Administrativistul A.Iorgovan prin organ de stat înţelege „un colectiv organizat de oameni

învestiţi prin lege cu anumite competenţe în realizarea puterii de stat” [189, p.354]. Dezvăluind

această definiţie, specificăm că deputaţii îşi desfăşoară activitatea în sfera puterii legislative;

membrii Guvernului – în sfera puterii executive, iar magistraţii – în sfera puterii judecătoreşti.

Constituţionalistul T.Drăganu defineşte organele statului ca „structuri instituţionalizate,

constituite în vederea exercitării unor atribuţii în cadrul funcţiilor statului şi integrate într-un

sistem înzestrat cu forţă publică de constrângere” [158, p.11].

În cazul dat, este invocat un element nou, şi anume: constrângerea ca trăsătură generală şi

constantă a puterii de stat.

Constituţionalistul V.Ivanov defineşte organul de stat ca „parte componentă a mecanismului

de stat, abilitat cu competenţe, care activează în numele statului suveran şi realizează nemijlocit

puterea de stat în formele specifice organizaţional-juridice” [347, p.264].

La timpul său, filosoful german I.Kant scria: „Instituţiile alcătuiesc orânduirea statului, (…)

şi de aceea ele sunt baza solidă a statului (…), coloanele care susţin libertatea politică” [197,

p.290].

În acelaşi timp, un grup de teoreticieni pun semnul egalităţii între sintagmele „organe ale

puterii de stat”, „aparat de stat”, „maşină de stat”, „mecanismul statului” [357, p.136; 342, p.43-

44; 345, p.170].

Constituţionalistul T.Cîrnaţ utilizând sintagma „autoritate publică” (şi nu organ de stat), o

defineşte ca „o instituţie care exercită funcţiile guvernării asupra unei colectivităţi sau asupra

unui teritoriu în virtutea deţinerii unei legitimităţi statale şi a mijloacelor necesare de

constrângere proprii puterii publice” [117, p.154]..

240

În viziunea constituţionalistului Genoveva Vrabie, categoria „autoritate publică” este

sinonimă cu cea de „organ de stat” înţeles ca „forme organizaţionale care exercită funcţiile

guvernării, fiecare potrivit competenţei stabilite de Constituţie, ceea ce le conferă legitimitate şi

durabilitate. Ele sunt integrate unui sistem înzestrat cu forţă publică de constrângere. Natura lor

este diferită, putând fi determinată după funcţia pe care o realizează prioritar sau cu titlu

principal” [278, p.57].

Constituţionalistul V.Popa, utilizând sintagma „autoritate publică”, o defineşte ca o

„instituţie politică constituită în mod direct sau indirect de către popor, învestită de Constituţie cu

anumită competenţă pentru a îndeplini anumite funcţii de guvernare a ţării şi care se bucură de o

anumită autoritate şi prestigiu în societate” [243, p.316].

În ce ne priveşte, considerăm că sintagma „autoritate publică” este mai largă decât „organ de

stat”.

Prin organ de stat înţelegem instituţia politică constituită după procedurile prevăzute de

legislaţie în cadrul căreia activează subiecţi de drept speciali, cum ar fi demnitari de stat,

funcţionari de stat şi magistraţi, antrenaţi în procesul de realizare a celor trei ramuri ale puterii

de stat.

Dat fiind trăsăturile indicate ale acestor instituţii, ele trebuie să demonstreze un aspect moral

sporit, şi să se bucure de consideraţie. Tocmai din aceste motive ele îmbracă şi titlul de

„autoritate publică”.

Clasificarea organelor de stat.

Din punct de vedere doctrinar clasificarea organelor de stat este necesară „în scopul stabilirii

locului cuvenit în ordinea constituţională a tuturor autorităţilor publice în virtutea faptului că

toate se află într-o strânsă corelaţie şi intercontexiune” [243, p.316].

Literatura de specialitate pune la bază diferite criterii în cazul clasificării organelor de stat.

Aşa, spre exemplu, constituţionalistul V.Popa aplică două criterii, şi anume: a) în baza

principiului separaţiei puterilor în stat; b) în baza principiului nivelului de funcţionare.

Potrivit primului criteriu, autorităţile publice sunt următoarele: „puterea legislativă –

Parlamentul; puterea executivă – Preşedintele Republicii Moldova, Guvernul; puterea

jurisdicţională – instanţele judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii, Procuratura” [243,

p.316]. Iar conform celui de-al doilea criteriu, următoarea ar fi clasificarea: „administraţia

publică centrală (Guvernul, Preşedintele Republicii, ministerele) şi administraţia publică locală

(consiliile locale, primarii)” [ibidem, p.318]. Această clasificare este adecvată şi se potriveşte cu

referire la puterea executivă în totalitatea sa. Însă, nu putem accepta această clasificare pentru

organele de stat, deoarece în ea nu-şi regăsesc locul organele legislative şi judecătoreşti.

241

Constituţionalistul V.Ivanov formulează următoarea clasificare a organelor de stat: „a) ce

realizează puterea de stat – Parlamentul; b) ce realizează administraţia de stat – Şeful de stat,

Guvernul; c) ce realizează justiţia – instituţiile judecătoreşti; d) ce realizează supravegherea –

Procuratura” [347, p.265].

Teoreticienii D.Baltag identifică următoarele categorii de organe de stat: „legislative,

executive, judecătoreşti” [106, p.75]. Iar teoreticianul Gh.Avornic clasifică organele statului în

organe ale: „puterii legislative, puterii executive, puterii judecătoreşti” [102, p.274].

În ce ne priveşte, păstrăm consecutivitatea principiului separaţiei puterii în stat, reglementat

constituţional şi propunem următoarea clasificare a organelor de stat: a) organul legislativ –

Parlamentul; b) organele executive – Preşedintele Republicii Moldova; Guvernul şi ministerele;

c) organele jurisdicţionale – instanţele de drept comun: Curtea Constituţională.

În doctrina constituțională contemporană vorbindu-se despre instituțiile care asigură

democrația într-un stat de drept se au în vedere următoarele organe etatice: „Parlamentul – organ

reprezentativ suprem și autoritate legislativă; Executivul (ca ramură a puterii) prin prisma șefului

statului și a Guvernului; Puterea judecătorească și, în fine, Curtea Constituțională, ca unic organ

de jurisdicție constituțională, adică garant al supremației Constituției și, în consecință, garant al

respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor – fundament al statului de drept

și democratic” [74, p.120; 75, p.97 și p.209], acum putem să afirmăm cu certitudine și garant al

legitimității puterii de stat.

6.2. Concepţii privind principiile de func ţionare a aparatului de stat

Concepţii teoretice privind aparatul de stat. Abnitio este de menţionat că nu toţi doctrinarii

abordează în lucrările lor acest subiect, iar la cei ce se expun asupra lui definiţiile date sintagmei

„aparat de stat” variază.

Într-o viziune, „aparatul (mecanismul) statului reprezintă un sistem de organe prin

intermediul cărora se realizează puterea de stat” [225, p.150]. Într-o altă concepţie, prin aparat de

stat se înţelege „o parte componentă a mecanismului de stat, dotată cu o anumită componentă şi

învestită cu putere, a cărei membri au o calitate distinctă (deputaţi, funcţionari de stat, magistraţi)

prin activitatea cărora se realizează sarcinile şi funcţiile statului” [106, p.75]. Potrivit altor opinii,

aparatul de stat reprezintă „un sistem de organe ale statului, prin intermediul cărora se realizează

puterea de stat” [102, p.85-86]. Tot aici vom menţiona că doctrinarul Gh.Avornic, dezvoltând

acest subiect, determină şi locul aparatului de stat ca „o parte componentă a mecanismului de

stat”. Iar prin mecanismul statului autorul înţelege „sistemul organelor puterii de stat, inclusiv

242

toate celelalte organe şi organizaţii statale, care exercită diferite funcţii ale statului întru

realizarea scopurilor şi sarcinilor ce stau în faţa lui” [102, p.86-87].

Din cele expuse în paragraful precedent şi în acest paragraf observăm o oarecare confundare

a noţiunii, „aparat de stat” cu „mecanism de stat” şi cu „organ de stat”.

În opinia noastră, aceste categorii nu trebuie confundate. Am specificat deja ce este organul

de stat – o instituţie politică.

Pe când aparatul de stat reprezintă un ansamblu de cetăţeni ce au un statut juridic aparte şi

deţin funcţia fie de deputat, fie de Şef de stat, fie de membru al Guvernului, fie sunt magistraţi

sau funcţionari publici. De unde conchidem că aparatul de stat în sens larg întruneşte demnitarii

de stat, corpul de magistraţi şi funcţionarii publici, iar în sens restrâns – demnitarii de stat şi

corpul de magistraţi.

În categoria demnitarilor de stat includem: deputaţii în Parlament; Şeful de stat, membrii

Guvernului, iar în corpul de magistraţi toţi judecătorii de drept comun şi judecătorii Curţii

Constituţionale.

Mecanismul de stat este nu altceva decât ansamblul organelor de stat, plus aparatul de stat

care tocmai şi pune în operă realizarea puterii de stat, a căror activitate este strict reglementată de

Constituţie şi de legile organice urmând anumite principii.

Principiile ce stau la baza funcţionării aparatului de stat

Teoreticianul Gh.Avornic identifică următoarele principii de organizare şi funcţionare a

aparatului de stat:

- separarea şi colaborarea puterilor;

- democratismului, potrivit căruia „nu masele (poporul) trebuie să slujească aparatului de

stat, ci, dimpotrivă, aparatul de stat trebuie să fie pus în serviciul oamenilor” [102,

p.270-271];

- legalităţii;

- eligibilităţii;

- „perfecţionarea permanentă a structurii aparatului de stat, precum şi a formelor şi

metodelor lui de activitate” [102, p.271].

Ne vom expune asupra acestui din urmă principiu, divizându-l. Aşa, referitor la

„perfecţionarea permanentă a structurii”, din punct de vedere ştiinţific, considerăm incorectă

ajustarea structurii la noile realităţi. Structura trebuie să se bucure de „stabilitate”. Cât priveşte

perfecţionarea „formelor şi metodelor”, suntem de acord, aceasta urmând a fi realizată prin

perfecţionarea permanentă a înşişi funcţionarilor.

243

Mai mult ca atât, însuşi autorul menţionează că „nu întotdeauna însă organizarea şi

activitatea aparatului de stat şi a funcţionarilor săi corespunde cerinţelor de competenţă şi

profesionalism” [ibidem, p.270-271].

În acelaşi timp, pe bună dreptate, „practic lipseşte un mecanism de verificare a activităţii

întregului aparat de stat sau a elementelor lui componente din partea poporului, iar fără aceasta

este imposibilă lupta cu corupţia, cu cheltuielile nejustificate şi alte lacune depistate în activitatea

aparatului de stat” [345, p.205-206]. Soluţia rezidă în verificarea corespunderii cerinţelor

înaintate de principiile:

– transparenţei sistematizării, coordonării şi repartizării corecte a funcţiilor;

– pluralismului şi al publicităţii [103, p.451]. Aici ne vom expune pe marginea principiului

pluralismului: el este aplicabil doar dacă ne referim la procesul predecizional ce se

desfăşoară doar în Parlament şi în Guvern, pe când la cel ce derulează în cadrul

autorităţii judecătoreşti – nu. De unde considerăm că în cadrul aparatului de stat acest

principiu nu are acoperire ştiinţifică şi realizare practică;

– ştiinţific, activitatea demnitarului fiind întemeiată pe criterii ştiinţifice.

Constituţionalistul V.Ivanov, identifică următoarele principii constituţionale de activitate a

organelor de stat:

„1) Realizarea puterii poporului;

2) Separaţia puterilor în stat;

3) Administrarea democratică;

4) Descentralizarea;

5) Legalitatea;

6) Colectivitatea şi colegialitatea;

7) Transparenţa;

8) Rolul opiniei publice;

9) Internaţionalizarea” [347, p.265].

În ce ne priveşte, considerăm că principiile: a) legalităţii, b) separaţiei puterilor în stat; c)

democratismului; d) transparenţei sunt principii ale regimului politic, materie examinată de noi

în Capitolul 4, subparagraful 4.2.2.

Iar ce ţine de principiile: a) moralităţii; b) responsabilităţii; c) competenţei şi d) ştiinţific,

acestea sunt şi trebuie să fie concomitent şi însuşiri pe care trebuie să le întrunească în ansamblu

fiecare demnitar de stat şi funcţionar public.

În acest context vom expune esenţa fiecărui principiu enunţat.

244

A. Principiul moralităţii – constituie fundamentul „sănătăţii” aparatului de stat. Încă I.Kant,

marele filosof german, sublinia că în „statul legal politica trebuie să fie subordonată

moralei” [195]. Fiind o formă a conştiinţei sociale, morala „reflectă şi fixează în

principii şi reguli cerinţele de comportare privind raporturile dintre indivizi şi dintre

indivizi şi colectivitate/familie, societate, naţiune, popor…)” [217, p.7].

Aşadar, morala cere de la fiecare om un comportament de stimă şi respect. Deci, cu atât mai

mult aceste calităţi trebuie să le posede demnitarii de stat şi funcţionarii publici, a căror activitate

tocmai şi constă în raporturi dintre indivizi.

B. Principiul responsabilităţii. Vom porni de la aceea că responsabilitatea în calitate de

noţiune exprimă în esenţă „o dimensiune spirituală a omului şi, respectiv, autoritatea de

judecare este individul însuşii, care îşi impune un comportament conform valorilor

asumate nu pentru că i-o cere societatea, ci pentru că şi-o cere sieşi, se obligă faţă de

sine” [131, p.197-198]. Rezultă, aşadar, că responsabilitatea ca noţiune socială reprezintă

o însuşire calitativă a omului în raport cu sine şi faţă de sine.

În aceste circumstanţe, „pentru un funcţionar public (la fel şi, în primul rând, pentru un

demnitar de stat – în viziunea noastră) cu un înalt spirit de responsabilitate nu există o valoare

mai importantă decât îndeplinirea cu o convingere rezultată din înţelegerea raţională a

fenomenelor, a sarcinilor funcţiei sale, un asemenea tip de funcţionar este stăpânit de un

sentiment de vinovăţie când ceva nu a fost în ordine în munca sa, chiar dacă e vorba de un aspect

mai puţin important, care pentru un ochi neavizat nu este sesizabil” [131, p.212].

C. Principiul ştiinţific. Pe când în organismele vii procesele decurg inconştient în baza

legilor şi forţelor naturii, societatea umană pentru administrare cere o activitate

conştientă şi bine determinată a celor care o exercită, cerinţă ce creşte odată cu evoluţia

societăţii umane.

Dat fiind că administrarea are ca subiect colectivităţile umane, succesele şi insuccesele

administrării în mod direct se reflectă asupra drepturilor, intereselor şi dispoziţiei oamenilor, cu

toate consecinţele respective.

Administrarea societăţii umane este multilaterală, implicând un mecanism complicat şi

multilateral, care, evident, poate să-şi exercite funcţiile numai cu condiţia că toată organizarea şi

activitatea lui are la bază cuceririle ştiinţei şi practicii moderne.

D. Principiul competenţei. Acest principiu presupune cel puţin cunoaşterea din partea

demnitarilor şi a funcţionarilor a legităţilor dezvoltării societăţii umane şi capacitatea de

a găsi cele mai raţionale forme şi procedee de utilizare a acestor legităţi. La fel şi

245

cunoaşterea temeinică a obiectului de administrare şi a recomandărilor ştiinţifice pe

marginea acestui obiect.

Numai această cale permite de a omite elementele întâmplătoare şi subiective în selectarea

metodelor de lucru, de a economisi timpul, forţele, de a mobiliza cunoştinţele, practica,

posibilitatea de a organiza raţional munca.

6.3. Statutul juridic al guvernanţilor – garant al legitimităţii funcţionării

mecanismului de stat

În paragrafele precedente am arătat că definind sintagma „aparat de stat” doctrinarii arată că

în cadrul lui activează membri care au o calitate distinctă: „deputaţi, funcţionari de stat,

magistraţi” [105, p.75, 237, p.64]. Iar în cadrul paragrafului în care am abordat „organul de stat”

am menţionat că unii doctrinari dau o enumerare mai extinsă a membrilor aparatului de stat:

„deputaţi, consilieri, funcţionari de stat sau reprezentanţi ai unor domenii de activitate” [103,

p.85-86].

Comun tuturor clasificărilor este faptul că aceşti demnitari, funcţionari şi magistraţi participă

la înfăptuirea puterii de stat.

Din punctul de vedere al dreptului constituţional, în aparatul de stat se încadrează doar

deputaţii în Parlament, Şeful de stat, membrii Guvernului şi corpul de magistraţi – toţi

judecătorii de drept comun, inclusiv judecătorii Curţii Constituţionale.

Din aceste considerente, putem vorbi de aparatul de stat în sens larg, în cadrul căruia se

includ: deputaţii, Şeful de stat, membrii Guvernului, directorii de agenţii etc., precum şi

consilierii locali şi magistraţii. Iar stricto sensu aparatul de stat cuprinde deputaţii, Şeful de stat,

membrii Guvernului şi corpul de magistraţi.

Sintetizând cele menţionate considerăm că aparatul de stat poate fi clasificat în următoarele

categorii: a) demnitarii publici; b) magistraţii şi e) funcţionarii publici.

În categoria demnitarilor publici se încadrează: deputaţii, Şeful de stat şi membrii

Guvernului. Iar în categoria magistraţilor – întreg corpul de judecători, membrii Consiliului

Superior al Magistraturii şi judecătorii Curţii Constituţionale.

Pe când funcţionarii publici constituie restul aparatului de stat, începând cu viceminiştrii.

La baza acestei clasificări am pus următoarele criterii:

1. Modalitatea de învestire:

a) Deputaţii – prin sufragiu universal;

b) Şeful de stat – ales de către Parlament ca organ reprezentativ suprem al poporului;

246

c) Guvernul – învestit tot de către Parlament ca organ reprezentativ al poporului;

d) Magistraţii de drept comun desemnaţi de către Consiliul Superior al Magistraturii – organ

de autoadministrare judecătorească;

e) Magistraţii Curţii Constituţionale reuniţi respectiv de către Parlament, Guvern şi Consiliul

Superior al Magistratură.

2. Domeniul de activitate în cadrul separaţiei puterilor:

a) Deputaţii – sfera politică şi legislativă;

b) Şeful de stat şi Guvernul – sfera politico-administrativă;

c) Magistraţii – sfera jurisdicţională;

3. Statutul juridic special al acestor demnitari şi magistraţi.

Finalitatea acţiunilor directe şi nemijlocite:

a) Parlamentarii adoptă legi şi hotărâri;

b) Şeful de stat – decrete;

c) Guvernul – hotărâri şi ordonanţe;

d) Magistraţii – hotărâri şi sancţiuni.

Statutul juridic al persoanelor ce constituie aparatul de stat

În contextul acestui paragraf vom examina statutul juridic, drepturile şi obligaţiile: a) ale

deputaţilor; b) ale membrilor Guvernului şi c) ale magistraţilor.

Constituționalistul G.Vrabie analizând rolul autorităților publice în exercitarea atribuțiilor

etatice ale puterii menționează, și, pe bună dreptate un aspect destul de important potrivit căruia

organizarea autorităților publice trebuie „să fie realizată într-o așa manieră în care statutul lor

juridic să fie foarte clar și strict determinat prin lege, iar competențele să fie încadrate în limitele

dreptului” [324, p.184 ]. Împărtășind această opinie considerăm totodată că în lipsa unui statut

juridic bine determinat al guvernanților atrage după sine ilegitimitatea atât a actelor cât și a

acțiunilor lor.

Tocmai din aceste raționamente considerăm oportun de a elabora legea organică privind

statutul juridic al membrului Guvernului, dat fiind că atât parlamentarii, cât și magistrații se

bucură de o așa lege – Concomitent cu legitimitatea actelor și a acțiunilor membrului guvernului

va fi asigurat și echilibrul celor trei ramuri ale puterii de stat.

Anume din aceste considerente, problema în cauză merită o abordare științifică din

perspectiva Dreptului constituțional preponderent, precum și din perspectiva științelor vizate de

noi.

247

Prin statutul juridic al deputatului înțelegem „… totalitatea drepturilor, obligațiilor,

garanțiilor și responsabilităților cu care este abilitat deputatul întru realizarea mandatului

parlamentar obținut ca rezultat al expresiei voinței corpului electoral pentru realizarea

suveranității naționale” [87, p.14; 91, p.64].

Analizând reglementarea normativă a statutului deputatului am identificat două categorii de

drepturi ale deputaților: constituționale și regulamentare, care la rândul lor se împart în

individuale și colective.

A. Statutul juridic al deputa ţilor

Drepturile constituţionale ale deputaţilor

Drepturile individuale

1) Dreptul la iniţiativă legislativă. În conformitate cu art.73 din Constituţie, „dreptul la

iniţiativă legislativă aparţine deputaţilor în Parlament…”. Cu toate că în textul constituţional este

utilizat pluralul „deputaţilor”, în fapt şi drept de această prevedere se bucură fiecare deputat în

parte.

Drepturile constituţionale individuale ale deputaţilor sunt specificate şi în Legea nr.39-XIII

[41]. I. Aşa, spre exemplu, conform art.19 al legii menţionate, dreptul deputatului la iniţiativă

legislativă este garantat prin: a) examinarea obligatorie a propunerii făcute cu titlul de iniţiativă

legislativă la şedinţa Parlamentului şi adoptarea uneia dintre următoarele hotărâri privind:

adoptarea unei legi; trimiterea spre definitivare în comisia permanentă respectivă a proiectului de

lege propus; elaborarea unui proiect de lege; respingerea întemeiată a propunerii legislative;

b) punerea obligatorie la vot a propunerilor şi amendamentelor la lege formulate de

deputat, cu respectarea procedurii legislative prevăzute de Regulamentul Parlamentului;

c) participarea la şedinţele Biroului permanent şi ale Guvernului; suplimentar, legea

stabileşte, în art.17 alin.(5), că „propunerile şi observaţiile făcute de deputat la şedinţele

Parlamentului sunt examinate, ţinându-se cont de ele, în procesul de definitivare şi adoptare a

proiectelor de legi şi hotărâri”.

În Comentarii la Constituţie se menţionează că: „Deputatul exercită dreptul la iniţiativă

legislativă personal sau în comun cu alţi deputaţi” [13, p.283]. Totodată, vom sublinia că

jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie lipseşte.

2) Dreptul la întrebări şi interpelări adresate Guvernului. Potrivit art.105 alin.(1) din

Constituţie, „Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebări sau

interpelări formulate de deputaţi” (Iarăşi pluralul, dar, în fapt, fiecare deputat în parte).

În acest context, art.17 alin.(6) din Legea nr.39-XIII stipulează că „în extinderea

mandatului deputatul poate adresa întrebări, interpelări şi petiţii Preşedintelui Republicii

248

Moldova, membrilor Guvernului sau altor reprezentanţi ai organelor centrale ale administraţiei

de stat”.

„Întrebarea este o vorbire adresată cuiva cu scopul obţinerii unui răspuns; adresare prin

cuvinte care cere răspuns” [352].

„Întrebarea are drept finalitate acea informaţie pe care un deputat doreşte să o obţină într-o

anumită chestiune de la Guvern sau de la un membru al acestuia” [13, p.373].

„ Interpelarea reprezintă cerere adresată în Parlament unui membru al Guvernului asupra

unor probleme, asupra respectării unor legi, a politicii înfăptuite” [153, p.922].

„ Interpelările sunt, de fapt, explicaţii cerute de către parlamentari şefului Guvernului sau

unui membru în legătură cu o anumită situaţie sau atitudine, urmate de o dezbatere asupra

opţiunilor sau activităţii Guvernului şi, dacă este cazul, de o sancţiune politică” [13, p.374].

Drepturile deputaţilor care pot fi exercitate în comun cu alţi deputaţi se clasifică în drepturi:

a) colective formale şi b) colective neformale.

Drepturile colective

Drepturile exercitate în colective formale se împart drepturi exercitate în: a) fracţiunile

parlamentare; b) comisiile parlamentare permanente. Aceste drepturi vor fi examinate în cadrul

subiectelor ce ţin de fracţiunile parlamentare şi, respectiv, de comisiile parlamentare permanente.

1. Iniţiativa de demitere a Preşedintelui Republicii Moldova. Potrivit art.89 alin.(2) din

Constituţie, „propunerea de demitere poate fi iniţiată de cel puţin o treime din deputaţi şi se

aduce neîntârziat la cunoştinţă Preşedintelui Republicii Moldova”. Din textul constituţional şi

din interpretarea doctrinară rezultă că fiecare deputat în parte poate iniţia această procedură,

numai că ea urmează a fi susţinută prin semnături de cel puţin o treime din deputaţi, indiferent

din care fracţiuni. În Comentarii la Constituţie se face următoarea precizare „… iniţiativa

necesită a fi materializată sub formă de demers, semnat de minimum 34 de deputaţi, adresată

Parlamentului, copia fiind depusă imediat la Aparatul Preşedintelui” [13, p.327].

2. Expunerea neîncrederii în Guvern. În conformitate cu art. 106 alin.(1) din Constituţie,

„Parlamentul, la propunerea a cel puţin o pătrime din deputaţi, îşi poate exprima neîncrederea în

Guvern, cu votul majorităţii deputaţilor”.

Potrivit art.17 alin.(2) lit.f) din Legea nr.39-XIII, deputatul are dreptul să pună problema

votului de încredere în Guvern, în persoanele oficiale alese, numite sau confirmate de Parlament,

dacă propunerea este susţinută de cel puţin o pătrime din deputaţii aleşi. „… Ini ţiativa demiterii

poate parveni doar din partea deputaţilor şi nu poate fi decât colectivă. Numărul minim al celor

care o iniţiază este de cel puţin o pătrime din deputaţi” [13, p.376].

Dreptul la iniţiativa revizuirii Constituţiei. Potrivit art.141 alin.(1) lit.b) din Constituţie,

249

dreptul de iniţiativă de revizuire a Constituţiei aparţine, printre altele, unui „… număr de cel

puţin o treime de deputaţi în Parlament”, ceea ce constituie cel puţin 34 de deputaţi” [13, p.568].

Drepturile regulamentare ale deputatului

Vom porni de la principiul constituţional stabilit în art.55 din Constituţie în conformitate cu

care orice persoană îşi exercită drepturile şi libertăţile constituţionale cu bunăvoinţă, fără să

încalce drepturile şi libertăţile altora. Această prevedere constituţională se referă în egală măsură

şi la deputaţi, dat fiind faptul că ei sunt obligaţi să contribuie prin exemplul personal la

asigurarea drepturilor omului.

Totodată, vom menţiona că, în conformitate cu art.14 alin.(2) din Legea nr.39-XIII,

deputatul îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle pe toată legislatura pentru care a

fost ales.

1) Drepturile individuale ale deputatului ce ţin de domeniul intern – pur parlamentar –

Dreptul de vot deliberativ asupra tuturor problemelor examinate de Parlament.

Potrivit art.17 alin.(2) din Legea nr.39-XIII, deputatul are dreptul:

a. să aleagă şi să fie ales în organele Parlamentului;

b. să-şi exprime părerea asupra componenţei nominale a organelor formate de Parlament şi

asupra candidaturilor persoanelor oficiale în cadrul dezbaterilor pentru alegerea, numirea sau

confirmarea lor de către Parlament;

c. să facă propuneri legislative în scris spre a fi examinate în Parlament;

d. să facă propuneri şi observaţii asupra ordinii de zi a şedinţei, asupra esenţei problemelor puse

în discuţie şi modul lor de examinare;

e. să dea dovadă de iniţiativă şi să facă propuneri vizând examinarea la şedinţele Parlamentului

a dărilor de seamă sau a informaţiilor prezentate de orice organ sau persoană oficială, aflată

în subordinea sau sub controlul Parlamentului;

f. să propună spre examinare Parlamentului probleme ce ţin de controlul asupra modului în care

organele de stat şi obşteşti, întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile (mai departe – unităţi)

execută legile şi hotărârile Parlamentului;

g. să participe la dezbateri, să facă interpelări, să adreseze întrebări reporterilor şi preşedintelui

şedinţei, să ceară răspunsuri;

h. să-şi argumenteze propunerile, să se pronunţe în chestiuni de procedură, să prezinte note

informative;

i. să facă amendamente la proiectele de legi, de hotărâri şi de alte acte normative.

(3) Să transmită preşedintelui şedinţei textul cuvântării, propunerile şi observaţiile sale

asupra problemelor examinate la şedinţa Parlamentului, dar asupra cărora el nu s-a pronunţat în

250

şedinţă. Textul se anexează la stenograma şedinţei şi la solicitarea lui se publică în organul de

presă al Parlamentului.

Legislaţia stabileşte şi drepturile deputaţilor care nu fac parte din componenţa unei comisii

permanente sau provizorii. Aşa, potrivit art.18 din Legea nr.39-XIII, aceştia au dreptul să

participe la şedinţele acestor comisii, să facă propuneri, să ia parte la examinarea de probleme şi

la adoptarea de hotărâri cu drept de vot consultativ.

În cazul în care acest deputat nu este de acord cu hotărârile comisiilor la care a participat, el

este în drept să-şi formuleze propunerea în calitate de amendament la proiectul de lege sau de

hotărâre. Aceste propuneri sunt examinate de Parlament şi supuse votului.

(4) Să ia cunoştinţă cu textele stenogramelor şedinţelor Parlamentului înainte de a fi

publicate, să primească textele cuvântărilor sale care nu urmează a fi publicate.

2) Drepturile individuale exptraparlamentare ale deputatului

1. Drepturi individuale cu caracter de control. Potrivit art.20 din Legea nr.39-XIII, din

însărcinarea Parlamentului sau a organelor lui, deputatul participă la controlul executării legilor

de către organele de stat şi cele obşteşti, întreprinderi, instituţii şi organizaţii. În acest scop el ia

cunoştinţă de documentele necesare şi participă la exercitarea controlului, în chestiunile ce ţin de

competenţa Parlamentului, asupra activităţii instituţiilor supuse controlului.

Rezultatul controlului este adus de către deputat la cunoştinţa Parlamentului sau organelor

lui. În funcţie de situaţie, deputatul face propuneri privind lichidarea carenţelor, anularea

hotărârilor nelegale, tragerea la răspundere a persoanelor care fie au încălcat legea, fie nu au

îndeplinit hotărârile adoptate de Parlament.

Organele supuse controlului, precum şi persoanele oficiale sunt obligate să acorde sprijin

deputatului la efectuarea cercetărilor, să prezinte datele şi documentele necesare examinării lui

obiective. Nimeni nu este în drept să se eschiveze de la prezentarea explicaţiilor cerute de

deputatul care efectuează cercetările.

2. Drepturile individuale ale deputaţilor în problemele legate de interesele alegătorilor . În

conformitate cu art.21 al Legii, pentru a soluţiona problemele legate de interesele alegătorilor

deputatul beneficiază de dreptul: a) de a fi primit în audienţă fără întârziere de conducători şi de

alte persoane oficiale; b) de a vizita, prezentând legitimitatea de deputat, orice organ de stat şi

obştesc, întreprindere, instituţie şi organizaţie, în modul stabilit de Biroul permanent.

Şi într-un caz, şi în altul, orice persoană oficială este obligată să-i pună la dispoziţie

informaţia necesară fără concordanţe şi permisiuni suplimentare. În cazul în care informaţia

reprezintă secret de stat, ea se va prezenta respectând legislaţia în vigoare.

3. Drepturile individuale ale deputaţilor ce ţin de activitatea sa. În conformitate cu

251

prevederile art.22 din Legea nr.39-XIII, întru soluţionarea problemelor ce ţin de activitatea sa,

deputatul este în drept: a) să se adreseze oricărui organ de stat, civil, obştesc, oricărei persoane

oficiale şi să participe la examinarea lor. Iar organul sau persoana oficială respectivă sunt

obligate să dea fără întârziere răspuns la adresare; în cazul examinării sau verificării

suplimentare a problemei – în cel mult o lună.

Pe când adresările deputatului în problemele ce ţin de competenţa autorităţilor

administraţiei publice locale, a Guvernului, a altor organe centrale ale administraţiei de stat

urmează să fie examinate de aceste organe. Dat fiind că deputatul poate participa la aceste

şedinţe, el trebuie informat din timp despre data şi locul desfăşurării acestora.

În acest domeniu un loc important îl constituie lucrul cu alegătorii. În acest scop, deputatul

are dreptul la întâlniri cu alegătorii, precum şi să organizeze mitinguri, demonstraţii, manifestaţii,

procesiuni şi orice alte întruniri paşnice în condiţiile Legii cu privire la organizarea şi

desfăşurarea întrunirilor.

Întru realizarea acestor drepturi, autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să

acorde deputatului sprijinul necesar pentru organizarea activităţii, anunţând din timp alegătorii

despre locul şi timpul întrunirii, asigurând echipamentul şi informaţiile necesare.

4. Dreptul individual al deputatului ce ţine de ordinea publică. În virtutea mandatului pe

care l-a primit de la electorat, deputatul este obligat să contribuie la menţinerea ordinii publice.

Iată din ce considerente art.23 din Legea nr.39-XIII stabileşte că deputatul ca reprezentant al

puterii legislative supreme este în drept să ceară la faţa locului încetarea încălcării legii, iar în caz

de necesitate – să adreseze organelor şi persoanelor oficiale respective cerinţa de a fi oprită

încălcarea legii, lezarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor. Persoanele oficiale din

organele de stat şi cele obşteşti, întreprinderi, instituţii şi organizaţii cărora le este adresată

cerinţa deputatului sunt obligate să ia fără întârziere măsuri pentru oprirea încălcării, iar în caz de

necesitate – şi măsuri pentru tragerea la răspundere a vinovaţilor, informându-l ulterior pe

deputat.

5. Dreptul individual al deputatului la dotare informaţională. Dat fiind diversitatea

domeniilor vieţii social-economice, culturale, politice şi juridice în care deputatul trebuie să se

pronunţe, să facă propuneri de reglementare, deputatul dispune de dreptul: a) de asistenţă în

problemele juridice, acordată de secretariatul Parlamentului, instituţiile ştiinţifice şi juridice,

instituţiile de învăţământ de profil, organele de ocrotire a ordinii de drept; b) de materiale

informative şi de referinţă fie asigurate de Biroul permanent şi Secretariatul Parlamentului sau

autorităţile publice locale, fie difuzate oficial de organele guvernamentale şi de alte organe de

stat şi obşteşti; c) la asigurare cu consultaţii prin intermediul specialiştilor în problemele legate

252

de activitatea de deputat oferite de Biroul permanent, Secretariatul Parlamentului, de alte organe

de stat, precum şi de persoanele oficiale.

În activitatea sa deputatul, potrivit prevederilor art.25 alin.(2) din Legea nr.39-XIII, poate fi

ajutat de un asistent remunerat, precum şi de asistenţi voluntari.

În concluzie, vom menţiona că realizarea de către deputat a drepturilor sale ce rezultă din

statutul deputatului implică acţiuni obligatorii din partea tuturor organelor puterii de stat, centrale

şi locale, a instituţiilor, întreprinderilor şi organizaţiilor, precum şi a organizaţiilor obşteşti.

Obligaţiile deputatului

Analizând Legea nr.39-XIII, putem identifica următoarele obligaţii ale deputaţilor.

I. Legate de incompatibilităţi

II. Aspectul financiar (veniturile)

III. Funcţionale

I. Obligaţiile ce rezultă din cazurile de incompatibilitate

Potrivit art.5 alin.(1) al Legii nr.39-XIII, în cazul în care deputatul se află în unul din

cazurile de incompatibilitate prevăzută de art.3, trebuie să demisioneze prin cerere, în termen de

30 de zile de la data validării mandatului (fie la începutul legislaturii, fie pe parcurs în cazul

succesiunii prin deputat supleant) din funcţia incompatibilă cu mandatul de deputat. La fel va

proceda deputatul şi în cazul depăşirii celor 6 luni pentru care deputatul a fost mandatat de către

Parlament prin cumul cu misiuni temporare în organele centrale ale administraţiei de stat.

În cazul în care deputatul nu a depus cerere de demisie din funcţia incompatibilă cu

mandatul de deputat, după expirarea termenului indicat prin hotărâre de Parlament este suspendat

de drept din funcţia incompatibilă.

Totodată, potrivit art.6 alin.(1) al acestei legi, deputatul în decursul a 30 de zile de la data

validării mandatului trebuie (este obligat - s.n.) să declare Biroului permanent orice activitate

extraparlamentară pe care va continua să o desfăşoare. Cu toate că legea nu specifică despre ce

activitate este vorba, putem concluziona că aceasta se referă la activitatea ştiinţifică şi cea

didactică, activităţi compatibile cu mandatul de deputat.

Mai mult ca atât, deputatul este obligat să aducă la cunoştinţa Biroului permanent despre

orice schimbări survenite în activitatea sa în timpul exercitării mandatului, în cel mult 10 zile de

la data apariţiei lor. Iar dacă pe durata legislaturii apar cazuri de incompatibilităţi, deputatul, în

primul rând, este obligat să anunţe în cel mult 10 zile Biroul permanent, iar, în al doilea rând, să

depună cerere de demisie din funcţia incompatibilă. În caz contrar va fi suspendat de drept din

funcţia incompatibilă.

La sesizarea Comisiei juridice pentru numiri şi imunităţi, care este în drept să examineze

253

declaraţiile deputaţilor sub aspectul incompatibilităţii, deputatul este obligat să facă ca

incompatibilitatea să înceteze.

II. Obligaţiile legate de veniturile deputaţilor

Potrivit art.7 alin.(4) al Legii nr.39-XIII, deputatul este obligat să depună, în condiţiile

legii, declaraţie cu privire la venituri şi proprietate.

Verificarea îndeplinirii acestei obligaţii cade pe seama Comisiei juridice pentru numiri şi

imunităţi. Această comisie parlamentară permanentă, împreună cu organele fiscale, organizează

la începutul legislaturii controlul acestor declaraţii şi în termen de cel mult 2 luni de la data

depunerii declaraţiilor întocmeşte un raport care urmează să fie aprobat de Parlament cu votul

majorităţii deputaţilor prezenţi.

III. Obligaţiile funcţionale ale deputatului

Articolul 15. (1) Deputatul este obligat să respecte cu stricteţe Constituţia, legile, normele

etice şi morale.

(2) Deputatul este dator să fie demn de încrederea alegătorilor, să contribuie prin exemplul

personal la întărirea disciplinei de stat, la îndeplinirea obligaţiilor civice, la asigurarea drepturilor

omului şi la respectarea legislaţiei.

(3) Cazurile de încălcare a eticii de deputat sunt examinate de Comisia juridică, numiri şi

imunităţi.

Conform prevederilor art.21 alin.(2) din Regulamentul Parlamentului (în continuare –

Regulament), participarea deputaţilor la şedinţele comisiei permanente este obligatorie. Iar art.16

alin.(2) al legii respective prevede că participarea deputatului la şedinţele Parlamentului şi ale

comisiei permanente din a cărei componenţă face parte, de asemenea, este obligatorie. Totodată,

deputatul este obligat să aducă la cunoştinţă Biroului permanent sau secretarului comisiei

respective motivele întemeiate ale absenţei sale [54, p.237].

Ideea este reprodusă în art.129 alin.(1) din Regulament, în conformitate cu care „niciun

deputat nu poate lipsi de la şedinţele Parlamentului sau comisiei permanente din care face parte

decât din motive întemeiate”.

Deputatul are dreptul la protest faţă de un proiect inclus pe ordinea de zi, manifestat prin

absenţa la o şedinţă a Parlamentului, absentă anunţată de către preşedintele fracţiunii sau de către

deputaţii neafiliaţi (art.16 alin.(4)).

B. Statutul juridic al membrilor Guvernului

Aceste statut nu este determinat prin reglementări legale.

Vom menţiona că, spre deosebire de deputaţi şi magistraţi, nu există o lege specială ce ar

determina clar statului juridic al membrului Guvernului.

254

Aşa, spre exemplu, Constituţia Republicii Moldova stabileşte, prin art.105, obligaţia

membrilor Guvernului să răspundă la întrebările şi interpelările deputaţilor. Iar art.99 în calitate

de garanţie a exercitări mandatului de membru al Guvernului prevede incompatibilităţile.

Unele aspecte ce se încadrează în conceptul de statul juridic se conţin în următoarele legi

organice: Legea cu privire la Guvern, nr.64-XII din 31.05.1990; Legea cu privire la statutul

persoanelor cu funcţie de demnitate publică, nr.199 din 16.07.2010 şi Legea privind

administraţia publică centrală de specialitate, nr.98 din 04.05.2012.

În conţinutul statutului juridic noi includem: drepturile; obligaţiile şi răspunderea

demnitarului de stat.

Drepturile membrilor Guvernului. Legea cu privire la Guvern, nr.64-XII din 31.05.1990,

prin art.6 şi, respectiv, art.29 alin.(2) stabileşte următoarele drepturi ale fiecărui membru al

Guvernului: de a demisiona; de a participa la examinarea chestiunilor în cadrul şedinţelor

Guvernului şi ale Prezidiului Guvernului; poate prezenta Guvernului propuneri cu privire la

examinarea chestiunilor ce ţin de competenţa lor; poate iniţia elaborarea unor hotărâri şi

ordonanţe ale Guvernului [33].

Au rămas în afara reglementărilor dreptul de vot şi consecinţele asupra activităţii în cadrul

Guvernului, precum şi după expirarea mandatului de membru al Guvernului.

Obligaţiile membrilor Guvernului. Şi în acest domeniu nu există un cadru unic de

reglementare. În cazul dat vom expune reglementările legale în ordinea importanţei obligaţiilor şi

nu a cronologiei sau importanţei legii. Aşa, în conformitate cu art.28 alin.(1) din Legea privind

administraţia publică centrală de specialitate, nr.98 din 04.05.2012, fiecare ministru este obligat

să-şi îndeplinească mandatul „cu respectarea Constituţiei Republicii Moldova şi a actelor

legislative şi normative, precum şi în conformitate cu programul de activitate al Guvernului”

[33]. Deci, legea dată nu vizează şi membrii Guvernului.

Pe când Legea-cadru cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică,

nr.199 din 16.07.2010, cuprinde toţi demnitarii, inclusiv membrii Guvernului. Aşa, în

conformitate cu art.23 alin.(1) al acestei legi, persoanele cu funcţii de demnitate publică sunt

obligate să-şi „exercite mandatul cu „bună-credinţă” [77, p.10], iar în cazul încălcării acestei

prevederi demnitarul poartă răspundere personală” [40].

Pe când Legea cu privire la Guvern, nr.64/1990, stabileşte doar obligaţia membrilor

Guvernului de a „… depune, în condiţiile legii, declaraţie cu privire la venituri şi proprietate

(art.4 alin.(9))”.

Aşadar, drepturile şi obligaţiile membrilor Guvernului sunt reglementate prin diferite legi, şi

nici pe departe nu întrunesc întreg arsenalul ce ar consolida statutul juridic al acestor persoane cu

255

demnitate publică. Se impune cu necesitate adoptarea unei legi speciale cu privire la statutul

juridic al membrului Guvernului. Această lege i-ar egala, din punct de vedere juridic cu

acoperire legală, cu deputaţii şi magistraţii.

Într-un cuvânt, se va asigura legitimitatea puterii executive în persoana Guvernului ca

instituţie etatică care nemijlocit realizează puterea de stat.

C. Statutul juridic al magistra ţilor

Dat fiind că justiţia, în calitate de serviciu public, se manifestă ca „interacţiune între

societate şi putere” [221, p.16], ea „denotă legitimitatea puterii şi legalitatea activităţii ei” [228,

p.75]. Iar de aici şi interesul sporit pentru reglementarea normativ-juridică a statutului juridic al

judecătorului în calitatea sa de figură determinantă în realizarea actului de justiţie.

În acest context se impune o precizare. Statutul juridic al deputaţilor, al membrilor

Guvernului şi al magistraţilor cuprinde atât un ansamblu de drepturi subiective, în coraport cu

statutul juridic al altor subiecte de drept, cât şi un sistem de obligaţii juridice pronunţate,

suplimentate şi de garanţii juridice.

Totodată determinarea statutului magistratului este bazată, într-o opinie, pe următoarele

principii: „principiul independenţei magistratului, principiul imparţialităţiii magistratului şi

principiul răspunderii echitabile a magistratului” [218, p.26].

În același timp, actualmente se invocă un nou principiu, principiul integrității magistratului,

privit prin „prisma categoriilor de continuitate și contiguitate, este concretizat printr-un ansamblu

de principii ramurale sau interramurale” [ibidem, p.28].

Acest principiu este examinat mai detaliat de către T.Novac într-un alt articol. Așa,

cercetătorul afirmă că principiul integrității magistratului înseamnă „conformitatea cu dispozițiile

legale cu caracter imperativ, atât cu cele onerative, cât și cu cele prohibitive, care impun

săvârșirea unei acțiuni” [231, p.53]. Totodată este expus și conținutul acestui principiu, el, fiind

format din două componente dialectic condiționate o demnitate și onoare [ibidem, p.53].

În ceea ce ne privește considerăm că principiul integrității magistraților are drept la existență

fiind argumentat prin valoarea lui de factor chemat să consolideze imaginea de imparțialitate și

corectitudine a justiției, precum și a sporirii încrederii cetățenilor în echitatea actului de justiție.

Vom menţiona că actul juridic ce reglementează aceste relaţii este intitulat Legea cu privire

la statutul judecătorului, nr.544-XIII din 20 iulie 1995. Totodată activitatea judecătorilor se

întemeiază pe nişte principii generale:

Independenta judecătorului şi supunerea lui numai legii. Este unul dintre principiile

constituţionale ale justiţiei. Potrivit acestui principiu, în activitatea sa judecătorul se supune

numai legii şi conştiinţei sale.

256

Ca atare, în rezolvarea litigiilor judecătorul nu poate primi niciun fel de ordine,

instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe care trebuie să o

dea.

Independenţa judecătorului, de altfel – independenţa justiţiei, ţine de chiar separaţia

puterilor în stat, vorbindu-se de independenţa autorităţii jurisdicţionale. Ea exprimă posibilitatea

de protecţie a guvernanţilor, fiind în fond o garanţie în faţa abuzurilor puterilor. Totuşi, regulile

constituţionale cuprind garanţii ale independenţei judecătorilor, dintre care condiţiile de

recrutare, inamovibilitatea, avansarea şi controlul prezintă un interes aparte.

Statutul juridic a judecătorului este (asigurat) condiţionat de nişte garanţii constituţionale,

printre care:

Independenţa judecătorului

În mecanismul statal de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului un factor

de „primă importanţă îl constituie buna funcţionare a autorităţilor judecătoreşti. Protecţia juridică

efectivă şi completă se poate realiza doar în condiţiile unei adevărate independenţe a autorităţii

judecătoreşti, în special al judecătorului – exponent al puterii judecătoreşti” [24].

Acest principiu asigură judecătorilor „libertate neîngrădită pentru a soluţiona cauzele în mod

imparţial, potrivit convingerilor lor şi propriului mod de interpretare a faptelor, precum şi în

conformitate cu prevederile legale în vigoare” [53]. Aşadar, independenţa nu este un „privilegiu

personal al judecătorului, ci este o garanţie împotriva presiunilor exterioare la luarea deciziilor,

fiind justificată de necesitatea de a permite judecătorilor să-şi îndeplinească rolul lor de garant al

drepturilor şi libertăţilor omului” [24].

Principiul independenţei judecătorilor presupune că judecătorii „trebuie să ia decizii în

deplină libertate şi să acţioneze fără restricţii şi fără a fi obiectul unor influenţe, presiuni,

ameninţări sau intervenţii nelegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin

şi sub ce motiv. Judecătorul, în calitate de deţinător al autorităţii judecătoreşti, trebuie să-şi poată

exercita în deplinătate funcţia independentă, în raport cu toate constrângerile, forţele de natură

socială, economică şi politică şi chiar în raport cu alţi judecători şi în raport cu administraţia

judecătorească, fapt ce duce la realizarea accesului liber la justiţie” [53, p.97].

Esenţa independenţei judecătorului rezidă în autonomia acestuia la adoptarea deciziilor

judecătoreşti, ceea ce presupune „că judecătorul urmează să fie ocrotit şi să-i fie garantat că la

judecarea cauzelor, atribuţie conferită de Constituţie, el nu va fi supus persecuţiilor şi nu va

putea fi antrenată urmărirea penală pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau

evaluarea probelor, cu excepţia „cazurilor de rea-credinţă”” [24].

257

În acelaşi timp, judecătorul dispune şi de independenţă externă care „nu este o prerogativă

sau un privilegiu acordat în interesul personal al acestora, ci în interesul statului de drept şi al

persoanelor care solicită şi aşteaptă o justiţie imparţială (…). Imparţialitatea şi independenţa

judecătorilor sunt esenţiale pentru a garanta egalitatea părţilor în faţa instanţelor” [53, p.98].

Aşadar, principiul independenţei judecătorilor reprezintă pilonul de bază al menţinerii

puterii judecătoreşti ca o putere cu drepturi depline în arhitectura de organizare a puterii de stat,

reprezintă nu numai baza constituţională, ci şi măsura de control al respectării drepturilor şi

capacităţilor puterii judecătoreşti în cadrul acţiunilor de menţinere a echilibrului puterilor statului

[24].

Imunitatea judecătorului

În conformitate cu practica internaţională, imunitatea se acordă, de regulă, judecătorului în

calitate de garant în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Iar buna reputaţie a judecătorului

„constituie o condiţie a încrederii publice în justiţie şi în eficienţa acesteia, fără de care nu poate

fi concepută calitatea justiţiei şi deplina aplicare a dispoziţiilor constituţionale şi legale care

reglementează înfăptuirea sa” [24].

Iată de ce imunitatea nu trebuie să „obstrucţioneze principalele funcţii şi atribuţii ale justiţiei

şi nici să împiedice funcţionarea principiilor democratice într-un stat de drept” [53, p.99].

Recrutarea judecătorilor este o garanţie a independenţii acestora. În unele state judecătorii

sunt aleşi, prin vot universal, la fel ca deputaţii. Sistemul alegerii nu este însă considerat ca dând

bune rezultate, pentru motivul că nu dă garanţii autorităţii judiciare. În sistemul alegerii

judecătorii trebuie să se alieze partidelor politice, cu toate dezavantajele ce rezultă de aici.

Recrutarea judecătorilor prin concurs, în care numirea se face în ordinea rezultatelor, este

considerată potrivită. Comisiile de concurs trebuie să cuprindă universitari, jurişti profesionişti,

magistraţi recunoscuţi, fapt ce asigură din start independenţa.

În multe state, judecătorii sunt numiţi, de regulă, de către executiv.

În ţara noastră, potrivit proiectului de Constituţie, judecătorii vor fi numiţi de Şeful de stat

la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii [35].

Inamovibilitatea este o puternică garanţie a independenţii judecătorului. Potrivit acestui

principiu, judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post

echivalent, nici avansat fără consimţămîntul său. Inamovibilitatea pune magistraţii la adăpost de

orice revocare şi transferare impusă, în afară de greşeli foarte grave şi după o procedură

jurisdicţională.

258

Cât priveşte avansarea magistraţilor, pentru a nu depinde de executiv, trebuie avute în

vedere două reguli şi anume: ea să revină numai corpului magistraţilor; să fie limitate treptelor şi

consecinţelor avansării, în sensul de a se face cât mai puţine diferenţieri în carieră.

Desigur, un rol important în asigurarea independenţei judecătorilor îl are controlul

hotărârilor judecătoreşti. Acest control trebuie efectuat numai de instanţe judecătoreşti şi numai

după proceduri jurisdicţionale.

Astfel realizate lucrurile, se poate vorbi despre independenţa justiţiei în faţa legislativului

şi a executivului.

Drepturile judecătorilor

Potrivit art.14 din Legea cu privire la statutul judecătorului, nr.544-XIII din 20 iulie 1995,

[44]* pentru înfăptuirea justiţiei judecătorii au împuterniciri stabilite de legislaţie. Acest drept

ţine de realizarea atribuţiilor lor funcţionale.

Cât priveşte protecţia în calitate de salariat, judecătorii au dreptul de a întemeia şi de a se

afilia la sindicate sau la alte organizaţii pentru reprezentarea intereselor lor, perfecţionare

profesională şi apărarea statutului lor.

Întru perfecţionarea profesională, judecătorul are dreptul la instruire continuă în mod gratuit,

în limitele stabilite de lege.

Obligaţiile judecătorilor . În conformitate cu art.15 din Legea nr.544/1995, judecătorii au

următoarele obligaţii:

- să execute întocmai cerinţele legii la înfăptuirea justiţiei;

- să asigure ocrotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, onoarei şi demnităţii lor,

apărarea intereselor societăţii, înalta cultură a activităţii judecătoreşti;

- să fie nepărtinitori;

- să depună, în condiţiile legii, declaraţia cu privire la venituri şi proprietate.

În exerciţiul funcţiei, precum şi în afara relaţiilor de serviciu, judecătorii sunt datori:

- să se abţină de la fapte care ar putea să discrediteze justiţia, să compromită cinstea şi

demnitatea de judecător ori să provoace îndoieli faţă de obiectivitatea lor.

Totodată, judecătorii nu au dreptul să divulge secretul deliberării şi informaţiile obţinute în

şedinţă închisă.

Iar potrivit art.15 alin.(6) din aceeaşi lege, neîndeplinirea de către judecător a obligaţiilor

sale atrage răspunderea prevăzută de lege (disciplinară, patrimonială, civilă, penală).

* În continuare în text: Legea nr.544/1995.

259

Sunt întemeiate şi stabilite legal obligaţiile judecătorului Curţii Constituţionale. Aşa, potrivit

art.17 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, nr.317-XVI din 13 decembrie 1994,

judecătorul este obligat:

„a) să-şi îndeplinească atribuţiile cu imparţialitate şi în respectul Constituţiei;

b) să păstreze secretul deliberării şi al voturilor şi să ia poziţie publică sau să dea consultaţii

în probleme de competenţa Curţii Constituţionale;

c) la adoptarea actelor Curţii Constituţionale să-şi exprime votul afirmativ sau negativ;

d) să comunice Preşedintelui Curţii Constituţionale activitatea incompatibilă cu atribuţiile pe

care le exercită;

e) să nu permită folosirea funcţiei sale în scop de propagandă de orice fel;

f) să se abţină de la orice acţiune contrară statutului de judecător” [36].

6.4. Responsabilitatea şi răspunderea guvernanţilor

A. Determinări conceptuale privind responsabilitatea şi răspunderea

Despre necesitatea responsabilităţii guvernanţilor concret ne vorbeşte Carta de la Paris

pentru o nouă Europă din 21 noiembrie 1990. Astfel, în Preambulul Cartei se stipulează ca

„democraţia, prin caracterul său reprezentativ şi pluralist, presupune responsabilitatea faţă de

electorat, obligaţia autorităţilor de a se conforma legii şi exercitarea imparţială a justiţiei. Nimeni

nu este deasupra legii” [2].

Într-adevăr, statul de drept şi democratic este „de neconceput fără instituţia de drept a

responsabilităţii politice, obligaţie ce revine reprezentanţilor oficiali de a-şi îndeplini îndatoririle

corect şi de a răspunde pentru modul în care îşi îndeplinesc misiunile, atribuţiile şi îndatoririle”

[134, p.157].

Iar responsabilitatea ministerială trebuie să includă responsabilitatea: „morală, politică,

penală şi civil ă” [ibidem, p.161].

Responsabilitatea în raport cu capacitatea de folosinţă apare odată cu numirea în funcţie a

cel puţin unei majorităţi simple a Guvernului, iar răspunderea – în raport cu capacitatea de

exerciţiu, care apare din momentul depunerii de către Guvern a jurământului” [ibidem, p.179].

Responsabilitatea Guvernului (morală, politică şi juridică) este privită ca „atitudine

conştiincioasă a Guvernului, ca organ colegial al administraţiei publice, şi a fiecărui membru al

Guvernului – individual faţă de onoarea atribuţiilor ce le revin” [174, p.179].

260

Iar „răspunderea Guvernului (morală, politică şi juridică) este privită de către noi drept

consecinţă de depăşire a responsabilităţii Guvernului, ca organ colegial, şi a fiecărui membru al

lui în parte” [174, p.179].

Doctrinarul consideră că „Guvernul, ca organ colegial al administraţiei publice, poartă

numai răspundere colegială morală şi politică” [174, p.179].

Răspunderea politică – demisia: a) vot de neîncredere; b) moţiune de cenzură.

Răspunderea politico-juridică a Şefului de stat

Statul de drept este „de neconceput fără instituţia de drept a responsabilităţii politice,

obligaţie ce revine reprezentanţilor oficiali de a-şi îndeplini îndatoririle corect şi de a răspunde

pentru modul în care îşi îndeplinesc misiunile, atribuţiile, îndatoririle” [134, p.157].

Responsabilitatea ministerială include responsabilitatea: „morală, politică, penală şi civil ă”

[134, p.161].

B. Răspunderea demnitarilor şi a magistraţilor.

Responsabilitatea deputatului

a) Interdicţii. În calitate de măsuri întru îndeplinirea obligaţiilor legale conform

prevederilor art.132 din Regulamentul Parlamentului, deputaţilor le este interzis:

a) profesarea de insulte, ameninţări sau calomnii atât de la tribuna Parlamentului, cât şi din sala

de şedinţe;

b) dialogul între vorbitorul aflat la tribună şi persoanele aflate în sală;

c) convorbiri la telefoanele mobile în sala de şedinţe a Parlamentului în timpul şedinţelor în

plen;

d) tulburarea dezbaterilor sau crearea agitaţiei în sala de şedinţe;

e) orice acţiuni ce pot împiedica desfăşurarea normală a lucrărilor Parlamentului

Totodată, potrivit art.8 din Legea nr.39-XIII, este interzisă utilizarea numelui deputatului,

urmat de această calitate a sa, în orice acţiune publicitară privitoare la o unitate financiară,

industrială sau comercială.

Însă nici Legea şi nici Regulamentul Parlamentului nu prevăd sancţiuni pentru încălcarea

acestei interziceri.

b) Sancţiuni. Indubitabil, încălcarea interdicţiilor trebuie să atragă după sine răspundere

disciplinară a deputaţilor. În acest context, Regulamentul Parlamentului stabileşte sancţiuni

pentru încălcarea de către deputaţi a prevederilor Regulamentului (titlul art.133).

Însă, titlul articolului este mai „larg” decât însuşi textul propriu-zis al articolului, care prin

alin.(1) stipulează: „Încălcarea de către deputaţi a prevederilor Regulamentului în cadrul

şedinţelor Parlamentului atrage următoarele sancţiuni”. Deci, conţinutul articolului priveşte

261

sancţiunile în sens restrâns (sancţiuni disciplinare), adică doar sfera internă – şedinţele

Parlamentului.

În acelaşi timp, Regulamentul stabileşte, prin art.131, sancţiuni financiare pentru absenţa

nemotivată a deputatului la şedinţele comisiei permanente sau ale Parlamentului. Iar prin art.140,

Regulamentul Parlamentului, în scopul menţinerii ordinii şedinţelor comisiilor, împuterniceşte

preşedinţii comisiilor permanente, precum şi preşedintele şedinţei Parlamentului, să aplice

sancţiuni disciplinare prevăzute de art.133: a) avertismentul; b) chemarea la ordine; c) retragerea

cuvântului; d) lipsirea de cuvânt pe o durată de până la 5 şedinţe; e) eliminarea din sala de

şedinţe; f) întârzierea participării la şedinţele plenare pe o durată de până la 10 şedinţe.

Sancţiunile aplicate deputaţilor în cadrul şedinţelor Parlamentului se înscriu în procesul-

verbal şedinţei.

Examinarea tipurilor de sancţiuni.

Avertismentul. În conformitate cu art.134 din Regulament, Preşedintele şedinţei, la prima

încălcare de către deputat a prevederilor Regulamentului, îl avertizează şi îl invită să respecte

Regulamentul. Din nou suntem în prezenţa formulării extinse prin utilizarea expresiei

„prevederilor Regulamentului”, adică mai larg decât cele stabilite în art.132 din Regulament

(interdicţii).

Chemarea la ordine. Prin art.135 Regulamentul stabileşte acţiunile deputaţilor care permit

Preşedintelui şedinţei să cheme la ordine, şi anume: deputaţii care nu iau în considerare

avertismentul preşedintelui şedinţei şi continuă să se abată de la Regulament; se ceartă cu alţi

deputaţi sau cu alţi participanţi la şedinţă; folosesc gesturi şi un limbaj ofensator; se abat de la

tema pusă în discuţie; tulbură ordinea şedinţei în alt mod.

Totodată, art.136 prevede şi cazurile când Preşedintele şedinţei nu aplică sancţiunea de

chemare la ordine. Într-un cuvânt, aplicarea acestei sancţiuni este condiţională. Aşa, înainte de

chemare la ordine Preşedintele şedinţei poate să-l invite pe deputat să-şi retragă sau să explice

cuvintele care au generat incident şi care pot conduce la aplicarea sancţiunii. În cazul în care

deputatul îşi retrage cuvintele sau a regretat de cele întâmplate, scuzele sunt apreciate de

preşedintele şedinţei ca satisfăcătoare şi sancţiunea nu se aplică.

Retragerea cuvântului. Dacă deputatul care după aplicarea sancţiunii sub formă de

„chemare la ordine” continuă să tulbure ordinea şedinţei, precum şi cel care îşi continuă

comunicarea peste termenul stabilit şi nu respectă indicaţiile preşedintelui de a încheia

comunicarea, preşedintele şedinţei poate retrage cuvântul acestuia.

Aceste categorii de sancţiuni (avertismentul; chemarea la ordine şi retragerea cuvântului)

sunt aplicate de către preşedintele şedinţei.

262

Lipsirea de cuvânt. Potrivit art.137 alin.(2) din Regulament, deputatul care după ce i s-a

retras cuvântul continuă, în cadrul aceleiaşi şedinţe, să întreprindă aceleaşi acţiuni care au servit

ca temei pentru retragerea cuvântului, poate fi lipsit de cuvânt de către Parlament.

Eliminarea din sala de şedinţe. Această sancţiune disciplinară, în conformitate cu art.138,

prevede că deputatul poate fi eliminat din sala de şedinţe dacă el:

a) în timpul şedinţei, cheamă la folosirea forţei sau o foloseşte el însuşi;

b) pe parcursul şedinţei, proferează insulte, calomnii sau ameninţări publice la adresa

Preşedintelui Republicii Moldova, deputaţilor, membrilor Guvernului sau altor persoane;

votează, prin mijloace electronice, în numele altui deputat; blochează, prin diferite

modalităţi, tribuna sau microfoanele din sală.

În cazul în care deputatului i se aplică sancţiunea de eliminare din sala de şedinţe, acesta

este obligat să se conformeze imediat acestei sancţiuni şi nu poate reveni în şedinţa plenară până

la încheierea acesteia.

Interzicerea participării la şedinţele plenare. Ţinând seama de gravitatea acestei sancţiuni,

Regulamentul Parlamentului prevede atât componenţa acţiunilor, cât şi procedura de aplicare şi

durata ei. Mai mult ca atât, aplicarea acestei sancţiuni atrage după sine şi sancţiunea materială

(lipsirea de indemnizaţii).

Aşa, potrivit art.139 alin.(1), dacă deputatul sancţionat cu eliminarea din sală nu părăseşte

benevol sala de şedinţe ori dacă acesta a fost sancţionat în aceeaşi sesiune cu eliminarea din sala

de şedinţe, Parlamentul va putea aplica sancţiunea interzicerii de participare a acestuia la

şedinţele plenare pe o durată de până la 10 şedinţe.

Nu este clară dispoziţia de la alin.(2), potrivit căreia dacă după aplicarea sancţiunii de

interzicere a participării la şedinţele plenare deputatul nu părăseşte benevol sala de şedinţe,

preşedintele şedinţei va anunţa o pauză. Regulamentul nu arată scopul anunţării întreruperii şi

cauza nu se deduce nici din alte reglementări.

Sancţiunea sub formă de interzicere a participării la şedinţele plenare este complementară

cu o sancţiune materială – anularea indemnizaţiilor. Astfel, potrivit alin.(3), pe întreaga durată de

aplicare a sancţiunii interzicerii participării la şedinţele plenare, deputatului i se anulează

indemnizaţia prevăzută la art.26 alin.(1) din Legea despre statutul deputatului în Parlament

(salariul, diurnele şi plăţile compensatorii).

În acelaşi timp, legislaţia prevede situaţiile şi condiţiile în care sancţiunea – interzicerea

participării la şedinţele plenare, poate fi ridicată. Aşa, potrivit alin.(4) al aceluiaşi articol,

sancţiunea poate fi ridicată de Parlament în orice moment, la propunerea Preşedintelui

Parlamentului, a unei fracţiuni parlamentare, la adresarea scrisă sau publică a deputatului

263

sancţionat, prin care acesta comunică regretul să pentru faptele comise şi se obligă să respecte

Regulamentul şi ordinea în şedinţe.

Din aceste reglementări se impun câteva generalizări.

1. Sancţiunile sub formă de avertisment şi chemare la ordine sunt imperative, iar cele sub formă

de: retragerea cuvântului; lipsirea de cuvânt; eliminarea din sala de şedinţe şi interzicerea

participării la şedinţele plenare sunt relative pot fi sau nu aplicate.

2. Sancţiunile sub formă de avertisment, chemare la ordine şi retragerea cuvântului sunt aplicate

de către preşedintele şedinţei, iar celelalte doar de Parlament prin hotărârea adoptată cu votul

majorităţii deputaţilor prezenţi (art.133 alin.(2)).

3. Sancţiunea sub formă de lipsirea de cuvânt, eliminarea din sală şi interzicerea participării la

şedinţele plenare se aplică doar la propunerea preşedintelui şedinţei sau a unei fracţiuni

parlamentare. În cazul aplicării sancţiunilor enumerate, deputatul este în drept să prezinte

explicaţii Parlamentului în decurs de 3 minute. De aici putem concluziona că dacă explicaţiile

vor fi concludente, sancţiunea poate fi ridicată.

4. Ţinând cont de specificul sancţiunilor sub formă de eliminare din sala de şedinţe şi

interzicere a participării la şedinţele plenare, executarea lor, în conformitate cu art.133

alin.(5) este pusă pe seama serviciului special al Parlamentului în baza unui regulament

aprobat prin lege.

Articolul 131 din Regulament stabileşte sancţiunile pentru absenţa nemotivată a deputatului

la şedinţe. Absenţa fără motiv întemeiat a deputatului pe parcursul unei luni la 3 (trei) şedinţe ale

Parlamentului sau ale comisiei permanente din care face parte se sancţionează cu pierderea a

50% din salariu şi din alte indemnizaţii pentru luna următoare. Absenţa fără motiv întemeiat a

deputatului pe parcursul unei luni la 4 sau mai multe şedinţe ale Parlamentului sau ale comisiei

permanente din care face parte se sancţionează cu pierderea a 75% din salariu şi din alte

indemnizaţii pentru luna următoare.

Regulamentul Parlamentului nu stabileşte cine aplică aceste sancţiuni, însă, deoarece în

cazul dat se sancţionează o „garanţie a exercitării mandatului de deputat”, logic ar fi ca

sancţionarea să se facă prin hotărârea Parlamentului.

În concluzie, considerăm că statutul deputatului presupune totalitatea drepturilor,

obligaţiilor, garanţiilor şi responsabilităţilor cu care este abilitat deputatul întru realizarea

mandatului parlamentar obţinut ca rezultat al expresiei voinţei corpului electoral pentru

realizarea suveranităţii naţionale.

Răspunderea membrului Guvernului

Şi la acest subiect, ca şi la drepturile şi obligaţiile membrilor Guvernului, nu există o

264

abordare concentrată într-un singur izvor formal; o găsim în toate cele trei legi menţionate supra.

Mai mult ca atât, atestăm atât „responsabilitatea”, cât şi „r ăspunderea”.

Astfel, Legea privind administraţia publică centrală de specialitate, nr.98/2012, stabileşte

responsabilitatea politică şi răspunderea personală. Potrivit art.28 alin.(2), din această lege,

miniştrii, în calitatea lor de membri ai Guvernului, sunt responsabili politic, în mod solidar, cu

ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia în faţa Parlamentului.

Responsabilitatea personală a ministrului se manifestă în faţa Prim-ministrului pentru

activitatea ministerului pe care îl conduce şi pentru domeniile de activitate încredinţate acestuia.

În art.29 alin.(1) din Legea cu privire la Guvern, nr.64/1990, această „responsabilitate” este

prevăzută în următoarea redacţie: membrii Guvernului poartă răspundere pentru sferele de

activitate ce le-au fost încredinţate şi pentru activitatea Guvernului în ansamblu.

Revenind la răspunderea ministerului, com menţiona că la art.28 alin.(5) din Legea privind

administraţia publică de specialitate, nr.98/2012, se stabileşte că miniştrii „fiind executorii

primari de buget, poartă răspundere personală pentru modul în care utilizează alocaţiile aprobate

autorităţilor pe care le conduc şi pentru gestionarea optimă a fondurilor publice”. Totodată,

potrivit art.28 alin.(6) din aceeaşi lege, în cazurile prevăzute de legislaţie, pe lângă răspunderea

personală, ministrul „răspunde disciplinar, civil, contravenţional sau penal, inclusiv după

expirarea mandatului”.

Observăm, aşadar, intenţii declarative, dar neacoperite de măsuri concrete. Pe bună dreptate,

„legislaţia nu prevede pentru membrii Guvernului o răspundere specială pentru neasigurarea

bunei funcţionări a domeniilor încredinţate. Prin urmare, devotamentul faţă de ţară nu este

asigurat la cel mai înalt nivel prin sancţiuni clare şi aplicabile” [13, p.228].

Se impune, deci, ca necesară stabilirea răspunderii membrilor Guvernului pentru activitatea

lor şi determinarea clară a sancţiunilor aplicabile. La această acţiune ne „cheamă” şi Legea-cadru

cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică, nr.199/2010.

Astfel, în conformitate cu prevederile art.23 al acestei legi, toate încălcările comise în

exerciţiul mandatului, în funcţie de gravitatea lor, atrag răspunderea disciplinară, civilă,

contravenţională sau penală în condiţiile legii.

În acelaşi timp, dacă persoana cu demnitate publică nu execută sau execută necorespunzător

obligaţiile, prerogativele sau competenţele sale, indiferent de prezenţa culpei, aceasta poate

atrage după sine revocarea sau eliberarea din funcţie cu indicarea motivelor imputabile în actul

administrativ corespunzător. Demnitarul are dreptul să atace în instanţa judecătorească actul

administrativ în cauză dacă legea statuează acest drept.

Semnificaţia responsabilităţii puterii publice într-o societate democratică

265

Răspunderea, în schimb, se datorează situării individului în sistemul social de relaţii

normate. El răspunde în faţa acestui sistem pentru asumarea conduitei incompatibile cu

exigenţele ordinii normate social” [131, p.197-198].

Responsabilitatea puterii publice

Gh.Costache menţionează că „anume responsabilitatea statului constituie acea legătură

necesară între acesta şi societate, menită să le apropie până la contopire într-un sistem socio-

statal integru, armonios. Este o situaţie inegală în care statul funcţionează pentru societate,

realizând interesele acesteia, iar societatea, la rândul său, creându-l ca instrument pentru

atingerea obiectivelor sale, contribuie la funcţionarea eficientă a statului” [131, p.206].

Responsabilitatea ministerială

Acelaşii autor porneşte de la ideea potrivit căreia „statul de drept este de neconceput fără

instituţia responsabilităţii ca obligatorie ce revine reprezentanţilor oficiali de a-şi îndeplini îndatoririle

corect şi de a răspunde pentru modul în care îşi îndeplinesc misiunile, atribuţiile şi îndatoririle.

Respectiv, deosebit de importantă în sensul dat se consideră a fi responsabilitatea puterii

executive care este evaluată ca fiind „o condiţie esenţială a democraţiei şi a statului de drept”

[131, p.254].

Continuându-şi gândul, Gh.Costache susţine: „E cazul responsabilităţii miniştrilor, de aceea

responsabilitatea şefului statului, este limitată şi nu se poate întinde asupra tuturor faptelor

Guvernului şi ale administraţiei publice, pentru că acesta nu poate fi urmărit ca un simplu

cetăţean, fără ca interesele esenţiale ale ţării să nu fie prejudiciate” [131, p.255].

Prin urmare, concluzionează autorul, „responsabilitatea ministerială se prezintă a fi o

instituţie complexă a dreptului public, care priveşte răspunderea politică şi juridică a membrilor

Guvernului” [131, p.257].

Autorul susţine necesitatea existenţei din partea miniştrilor a răspunderii: a) politice; b)

penale şi c) civile. În acest context dânsul subliniază: „Desigur, răspunderea politică a miniştrilor

este importantă în cadrul unui stat, însă, concomitent, ea este insuficientă pentru un stat. Dat

fiind că acestea au libertate deplină de decizie, se consideră că este just ca ei să fie răspunzători

şi pentru actele abuzive sau ilegale comise, pentru care evident trebuie să survină alt gen de

răspundere. În asemenea cazuri s-a considerat că miniştrii trebuie să cadă sub incidenţa

răspunderii penale şi a răspunderii civile” [131, p.266].

Spre regret, constată Gh.Costache, „astăzi atestăm atât lipsa unei reglementări

constituţionale în domeniu, cât şi inexistenţa unei legi speciale care să reglementeze răspunderea

ministerială, cum e cazul altor state” [131, p.269].

266

Analizînd practica vieţii politice, autorul afirmă că „responsabilitatea ministerială trebuie

recunoscută ca fiind un principiu fundamental, deoarece ea este legitimă, justă şi necesară. Este

legitimă, fiindcă este corect ca fiecare cetăţean care ocupă o funcţie a statului să fie responsabil

pentru actele sale… Este în acelaşi timp şi justă, deoarece nimeni nu este obligat să ocupe

funcţia de ministru fără voia sa. Din moment ce o persoană acceptă această funcţie, ea trebuie

să-şi asume şi responsabilitatea corespunzătoare. Responsabilitatea este şi necesară, pentru că

prin intermediul ei se poate garanta respectarea legii de către miniştri” [131, p.272-273].

Răspunderea constituţională

În viziunea lui Gh.Costache, „este evidentă necesitatea de a supune unui studiu aprofundat

instituţia răspunderii constituţionale, pentru a-i determina caracterul de sine stătător, principalele

trăsături ce o face distinctă de celelalte forme de răspundere juridică, precum şi necesitatea

acesteia pentru raporturile juridice constituţionale” [131, p.279].

În concluzie, autorul menţionează că răspunderea constituţională este „o formă a răspunderii

juridice care survine pentru încălcarea normelor constituţionale sau a altor izvoare ale dreptului

constituţional sub forma unor consecinţe nefavorabile, prevăzute de însăşi Constituţie sau de legile

constituţionale” [131, p.284] şi care „reprezintă o garanţie reală a statului de drept şi a supremaţiei

legii” [131, p.291].

C. Răspunderea magistraţilor

În timpul exerciţiului mandatului judecătorul poartă răspundere disciplinară şi patrimonială.

Astfel, potrivit art.21 din Legea nr.544/1995, judecătorii sunt traşi la răspundere disciplinară

pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează

interesului serviciului şi prestigiului justiţiei. Totodată, Preşedintele şi vicepreşedinţii Curţii

Supreme de Justiţie, precum şi preşedinţii (vicepreşedinţii) judecătorii pentru neîndeplinirea

atribuţiilor ce le revin în funcţiile nominalizate pot fi eliberaţi din aceste funcţii.

Abaterile disciplinare sunt strict şi limitativ stipulate în art.22 al Legii nr.544/1995. În

funcţie de gravitatea abaterii disciplinare, judecătorului îi pot fi aplicate una din sancţiunile

stabilite în art.23, şi anume: a) avertisment; b) mustrare; c) mustrare aspră; d) retrogradare; e)

eliberarea din funcţie; f) eliberarea din funcţia de preşedinte sau de vicepreşedinte.

Răspunderea patrimonială a judecătorilor este stipulată în art.211 din Legea nr.544/1995. De

remarcat că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare drepturilor

şi libertăţilor fundamentale ale omului, garantate de Constituţie şi de tratatele internaţionale la

care Republica Moldova este parte.

După ce prejudiciul a fost acoperit în temeiul hotărârii judecătoreşti irevocabile, statul poate

înainta, în condiţiile legii, o acţiune în regres împotriva judecătorului sau, după caz, unui complet

267

din mai mulţi judecători, care, cu rea-credinţă sau din neglijenţă gravă, a săvîrşit eroarea

judiciară cauzatoare de prejudicii.

În toate cazurile acţiunea de regres în privinţa judecătorului poate fi înaintată numai cu

acordul Consiliului Superior al Magistraturii.

Şi judecătorul Curţii Constituţionale poartă răspundere disciplinară sub formă de încetare a

mandatului prin ridicare în cazul încălcării jurământului şi a obligaţiilor funcţiei, potrivit art.19

alin.(1), lit.b) din Legea cu privire la Curtea Constituţională, nr.317/1994.

Principiul constituţional privind independenţa judecătorului „implică principiul

responsabilităţii . Independenţa judecătorului nu constituie şi nu poate fi interpretată ca o putere

discreţionară a acestuia sau ca o piedică în calea asigurării răspunderii sale penale,

contravenţionale sau disciplinare în condiţiile legii” [24].


Sintetizând materia cercetată în acest capitol, formulăm următoarele concluzii:

Structura guvernamentală cuprinde ansamblul de organisme prin care se exercită cele trei

puteri, potrivit unor norme, principii şi metode unanim recunoscute.

Anume instituţiile alcătuiesc orânduirea statului, afirma I.Kant, şi de aceea ele sunt baza

solidă a statului, coloanele care susţin libertatea politică.

De aceea, problema privind respectarea procedurii legale de desemnare are o importanţă

majoră, deoarece de aceasta depinde legitimitatea oricărui organism care exercită puterea, şi, prin

urmare, legitimitatea activităţii persoanei care înfăptuieşte prerogativele conferite organismului

respectiv. În aceeaşi ordine de idei trebuie privit şi statutul juridic al persoanelor de demnitate

publică, adică tot prin prisma principiului legitimităţii.

În acest context, următoarele ar fi concluziile la acest capitol:

1. Mecanismul statal în sarcina căruia este pusă realizarea puterii de stat este compus din

organele, instituţiile etatice plus aparatul de stat. Organele statale sunt acele instituţii politice

constituite după proceduri prestabilite legal, în cadrul cărora activează subiecţi de drept

speciali, cum ar fi demnitarii de stat, funcţionarii de stat şi magistraţii, antrenaţi în procesul

de realizare a celor trei ramuri ale puterii de stat.

2. Urmând logica principiului separaţiei puterilor în stat, următoarele ar fi organele etatice

antrenate în procesul realizării puterii de stat: Parlamentul – organ reprezentativ suprem al

poporului şi unica autoritate legislativă; Preşedintele Republicii Moldova; Guvernul

Republicii Moldova; instanţele judecătoreşti de drept comun; Curtea Constituţională.

268

3. Mecanismul statului este ansamblul organelor etatice plus aparatul de stat, motorul

funcţionării puterii de stat. Aparatul de stat reprezintă în sine ansamblul demnitarilor de stat,

corpul de magistraţi şi funcţionari publici, a căror activitate este reglementată de Constituţie

şi de legi organice, urmând anumite principii.

4. Definitoriu este faptul că demnitarii, funcţionarii de stat şi magistraţii participă direct la

înfăptuirea puterii de stat. Iar succesul funcţionării mecanismului de stat este asigurat doar

dacă este strict determinat statutul juridic şi răspunderea personală a deputaţilor, Şefului de

stat, membrilor Guvernului şi Magistraţilor.

269

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMAND ĂRI

Finalizând acest demers științific, autorul formulează un șir de concluzii logic argumentate

urmate de un sistem de recomandări, a căror natură teoretică şi practică confirmă complexitatea

şi oportunitatea studiului în cauză.

În calitate de concluzie general edificatoare, autorul invocă: Rezultatele principial noi

pentru ştiin ţă şi practică obţinute: etapizarea evoluției fenomenului legitimității; identificarea

proprietăților și elementelor sistemului politic – mediu ambiant al puterii de stat; fundamentarea

științifică a principiului legitimității de stat și, ca consecință praxiologică, a unei noi funcții a

Curții Constituționale de asigurare a legitimității puterii de stat; conceptualizarea sistemului

instituțional al puterii de stat și determinarea unei noi direcții de cercetare – legitimitatea

puterii de stat parte integrantă a știin ței Dreptului Constituțional și domeniu de activitate a

Curții Constituționale.

În calitate de argumente sunt propuse următoarele concluzii generale:

1. Într-un proces de analiză şi sinteză a multiplelor şi variatelor surse în domeniu cu referire la

statul de drept şi la fenomenul complex putere de stat, constatăm prezenţa unui număr

impunător de elaborări doctrinare atât în plan naţional, cât şi în plan internaţional. Nu

întâlnim însă abordări teoretico-practice fundamentale ce ar reflecta caracterul interacţional

al fenomenelor legate de legitimitatea puterii de stat, a căror valoare s-ar manifesta pe deplin

dintr-o interacţiune dinamică. Retrospectiva evenimentelor politice şi juridice, caracteristice

Republicii Moldova la etapa actuală demonstrează o evoluţie a principalelor instituţii politice

şi juridice ce caracterizează fenomenul putere de stat prin prisma legitimităţii sale.

Investigaţia în cauză este orientată spre identificarea unei direcţii de cercetare şi de elucidare

a interacţiunii dintre statul contemporan democratic şi de drept şi puterea de stat ca fenomen

complex şi indispensabil societăţii umane contemporane, prin prisma legitimităţii acesteaia,

orientate spre autoperfecţionarea calităţii şi eficienţei procesului de realizare a puterii de stat

în interesul general al societăţii. Concepţiile autorului în acest domeniu fiind expuse într-un

şir de publicaţii ştiinţifice şi raportate în cadrul unor conferinţe naţionale şi internaţionale.

2. Interacţiunea identificată dintre elementele constitutive ale statului: Naţiune, Teritoriu şi

Putere de stat ca model al statului contemporan democratic şi de drept şi legitimitatea

puterii invocă abordări fundamentate ale conceptului, ale rolului comunităţii umane, al

societăţii civile în acest stat, abordări ale scopului comun statului contemporan –

proclamarea, promovarea, protejarea şi restaurarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului şi cetăţeanului. Menţionăm că prin scopul elucidat se permite o

270

percepere a unei noi etape în evoluţia conceptului stat de drept.

Într-un stat de drept, dreptul este în serviciul individului şi al societăţii; suportul

determinatoriu nu poate fi axat numai pe procesul de creare a dreptului, dar, îndeosebi, pe

procesul de aplicare a dreptului de către autorităţile etatice antrenate în procesul de realizare a

puterii de stat – concluzie reflectată într-un şir de publicaţii ale autorului lucrării.

Supremaţia Constituţiei şi domnia legii nu poate fi asigurată în absenţa principiului

legitimităţii puterii de stat ca fenomen complex şi indispensabil societăţii umane contemporane.

Anume principiul legitimităţii puterii de stat asigură funcţionarea regimului politic caracteristic

statului de drept şi democratic contemporan.

3. În scopul asigurării legitimităţii puterii de stat, în calitate de principiu constituţional al

regimului politic liberal şi democratic autorul evidenţiază următoarele aspecte:

a) legitimitatea puterii de stat – definire doctrinară a fenomenului complex putere de stat –

trăsături caracteristice şi determinarea mediului ambiant;

b) legitimitatea puterii de stat – geneză, instituţionalizare şi proces evolutiv şi permanent în

scopul corespunderii puterii de stat principiului legitimităţii;

c) legitimitatea puterii de stat – principiu constituţional fundamental, de natură generică

iniţială, reflectat, inclusiv, acte normativ-juridice, care, prin continuitate, stabileşte

interdependenţa dintre legătura cu celelalte principii constituţionale ale regimului politic

liberal şi democratic.

Calitatea menţionată a legitimităţii puterii de stat preîntâmpină o posibilă uzurpare a puterii

de stat, şi în general, a suveranităţii naţionale de către un partid, un grup de persoane sau o

persoană sub orice pretext. Fenomenul legitimităţii puterii de stat în manifestarea aspectuală

corespunzătoare îşi găseşte expresia în opere ştiinţifice publicate în ţară şi peste hotare.

4. Principiul legitimităţii puterii de stat demonstrează natura sa generică în coraport cu principiile

fundamentale constituţionale ale regimului politic liberal şi democratic – principiile

suveranităţii naţionale; separaţiei puterilor în stat; principiile pe care se întemeiază statul de

drept. Coraportul dintre principiile legitimităţii puterii de stat şi celelalte principii ale regimului

politic menţionate supra este caracterizat prin continuitate şi contiguitate, stabilindu-se astfel un

sistem consolidat de principii ce caracterizează, în ultimă instanţă, statul de drept şi democratic

contemporan.

5. Un rol determinant în realizarea legitimităţii puterii de stat revine Curţii Constituţionale a

Republicii Moldova. Astfel, atribuirea instituţiei vizate i se atribuie funcţia de asigurare a

legitimităţii puterii de stat în ansamblul ei (de la geneză – mediu ambiant, instituţionalizare,

interrelaţiile instituţiilor etatice şi finalizând cu persoanele de demnitate publică). Aceasta

271

are o importanţă deosebită atât pentru asigurarea supremaţiei Constituţiei – suportul legal al

legitimităţii puterii, cât şi pentru asigurarea calităţii regimului politic liberal şi democratic,

pentru edificarea statului de drept şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

cetăţeneşti garantate.

Curtea Constituţională, ca unică autoritate de jurisdicţie constituţională şi garant al

supremaţiei Constituţiei, trebuie să se prezinte în calitate de entitate doctrinal-praxiologică

pentru dezvoltarea statului de drept şi democratic. Concluziile în cauză, sunt argumentate în

multiple publicaţii ale autorului şi reflectate în materiale ale conferinţelor naţionale şi

internaţionale.

6. În perspectiva realizării principiului legitimităţii puterii de stat apare necesitatea revizuirii

unor articole din Constituţie cu referire la termenul de numire a alegerilor parlamentare,

astfel încât legitimitatea mandatului de 4 ani să nu fie contestată şi să nu se admită tentative

de uzurpare a puterii de stat. În acelaşi context trebuie determinat clar statutul opoziţiei în

Parlament.

Nu mai puţin important este faptul de a determina clar locul Şefului de stat în cadrul

ramurilor de drept, precum şi de a a fi stabilite clar în textul Constituţiei funcţiile sale. Se impune

de a fi reglementată constituţional noua funcţie a Curţii Constituţionale – asigurarea legitimităţii

puterii de stat.

7. Puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească în calitate de servicii publice

se manifestă ca interacţiune între societatea umană şi puterea de stat, fapt ce denotă

legitimitatea puterii în ansamblu, precum şi legalitatea activităţii acestor trei ramuri ale

puterii. Această calitate impune în mod imperios reglementarea normativ-juridică a

statutului juridic al guvernanţilor, antrenaţi direct în procesul complex de instaurare,

menţinere şi exercitare a puterii de stat.

Principiul separaţiei puterilor în stat implică şi asigurarea echilibrului dintre puteri. Această

prevedere duce la concluzia, în conformitate cu care se cere de a reglementa legal şi statutul

juridic al membrilor Guvernului.

Recomandări. Lucrarea în cauză poate fi percepută drept suport iniţial în cercetarea de

perspectivă a principiului legitimităţii puterii de stat ca fenomen complex şi indispensabil

societăţii umane contemporane în manifestarea sa polivalentă, precum şi a interacţiunii statului

de drept cu finalitatea acestuia – regimul politic contemporan democratic, în cadrul căruia drept

indiciu de calitate şi eficienţă se prezintă legitimitatea. Într-o perspectivă de cercetare, înaintăm

următoarele recomandări , orientate spre soluţionarea noilor probleme ştiinţifice în domeniul

272

Dreptului constituţional, cu reflectarea ulterioară în alte ramuri ale ştiinţei juridice şi politice,

fiind elucidat astfel caracterul complex al acestora:

1. Doctrina constituţională, în special, şi ştiinţa juridică, în general, ar cunoaşte o evoluţie

esenţială prin acceptarea unei noi etape în dezvoltarea fenomenului statul de drept şi

democratic, a cărui manifestare este determinată de implicarea activă a societăţii civile în

procesul de realizare a puterii de stat prin prisma asigurării legitimităţii ei.

Manifestarea evoluţiei în cauză este determinată de o interacţiune reciprocă dintre autorităţile

etatice antrenate în procesul de realizare a puterii de stat, precum şi dintre ele şi societatea civilă

în ansamblu, elementele interacţionale menţionate cunoscând o dezvoltare şi îmbogăţire

reciprocă. În context, evidenţiem oportunitatea aprecierii principiului legitimităţii puterii de stat

şi necesitatea abordării lui în cadrul ştiinţei Dreptul constituţional, dar şi în cadrul Teoriei

Generale a Statului şi Dreptului.

2. Ştiinţa juridică acceptă o terminologie exactă cu privire la esenţa şi natura legitimităţii

puterii. Insistăm asupra introducerii în doctrina juridică a unui sistem terminologico-juridic

complex cu referire la domeniul de cercetare a naturii, esenţei şi structurii legitimităţii puterii

de stat, caracterizate prin calitate şi eficienţă în condiţiile unui stat contemporan democratic şi

de drept. Sistemul vizează legitimitatea puterii de stat ca fenomen complex şi indispensabil

societăţii umane contemporane. Manifestarea acestui fenomen o putem identifica prin:

accepţiunile ce vizează legitimitatea puterii de stat, de principiu – a regimului politic şi

condiţiile edificării statului de drept şi democratic – o manifestare clară şi precisă coroborată

cu evoluţia societăţii umane contemporane.

În cadrul Dreptului constituţional, precum şi al altor ştiinţe juridice, coraportul principiului

legitimităţii puterii de stat cu celelalte principii constituţionale ale regimului politic, îndeosebi cu

principiul suveranităţii naţionale, principiul separaţiei puterilor în stat, necesită un studiu mai

aprofundat, dat fiind că ele, în ansamblu, contribuie decisiv la consolidarea statului de drept şi

democratic.

3. În rezultatul cercetărilor realizate, autorul identifică un sistem de factori determinanţi ai

legitimităţii puterii: fenomenul putere de stat, izvorul legitimităţii puterii de stat, subiecţii sau

elementele sistemului politic, interrelaţiile cărora dau naştere la fenomene juridice cu

profunde implicaţii practice, legitimitatea instituţionalizării, organizării şi funcţionării cărora,

inclusiv a aparatului de stat, necesită a fi supusă unor condiţii stricte de calitate, eficienţă şi

integritate. Astfel, se impun probleme multiple şi complexe de cercetare ştiinţifică ce ţin de

implementarea teoretică dar şi practică a principiului legitimităţii puterii de stat, orientate

spre determinarea complexă şi exactă a locului, rolului, funcţiilor organelor etatice antrenate

273

în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat, precum şi a

statutului juridic al instituţiilor etatice, şi nu în ultimul rând, a statutului juridic al

demnitarilor, Şefului de stat, membrilor Guvernului şi al magistraţilor.

Realizarea acestor deziderate autorul o vede prin introducerea în programul cursului de Drept

constituţional a temelor: Puterea de stat – fenomen complex şi indispensabil societăţii umane

contemporane; Sistemul politic – mediu ambiant al puterii de stat; Suveranitatea naţională –

sursa legitimităţii puterii de stat; Legitimitatea puterii de stat – principiu instituţional şi edificator

al statului de drept şi democratic; Aparatul de stat – motorul mecanismului statal. La fel prin

introducerea unui curs special de 30 de ore având ca tematică „Autoritatea judecătorească –

veritabilă ramură a puterii de stat”.

Recomandări pe plan normativ-juridic

I. În baza principiului legitimităţii puterii de stat: propunem o reglementare constituţională a

unor funcţii pe care trebuie să le îndeplinească.

1. În concordanţă cu principiul legitimităţii puterii de stat, considerăm necesară modificarea

dispoziţiei de la alin.(3) art.61 din Constituţie după cum urmează: „Alegerile deputaţilor

în Parlament se desfăşoară în cel mult 30 de zile până la expirarea mandatului şi în cel

mult 3 luni de zile de la data dizolvării Parlamentului precedent”.

2. Completarea art.77 alin.(2) din Constituţie: după cuvintele „… integrităţii teritoriale ale

ţării” să urmeze „şi este mediatorul între autorităţile etatice, precum şi dintre ele şi

societatea civilă”.

3. Completarea art.97 din Constituţie cu alin.(2), a cărui dispoziţie să fie formulată în

următoarea redacţie: „Statutul membrului Guvernului se stabileşte prin lege organică”.

4. Completarea art.116 alin.(2) din Constituţie: la începutul alineatului, după cuvântul

„Judecătorii…” să urmeze cuvântul „tuturor” şi mai departe după text.

Iar la alin.(3) al aceluiaşi articol după cuvintele „Preşedintele şi vicepreşedinţii…” să

urmeze cuvântul „tuturor” şi mai departe după text.

Alineatul (4) al aceluiaşi articol să fie reformulată după cum urmează: „Preşedintele,

vicepreşedinţii şi judecătorii sunt numiţi de Preşedintele Republicii Moldova la propunerea

Consiliului Superior al Magistraturii” şi mai departe după text.

5. Completarea alin.(3) art.134 din Constituţie: după cuvintele „… supremaţia Constituţiei”,

să urmeze, „asigură legitimitatea puterii de stat a organelor etatice şi a demnitarilor

antrenaţi direct în realizarea puterii de stat”, şi mai departe după text.

274

Pe recomandările în cauză poate fi axată o varietate pronunţată de investigaţii ştiinţifice în

diverse domenii, fie acesta Dreptul constituţional, Teoria Generală a Dreptului, sau Politologia.

II. În scopul asigurării unui nivel calitativ avansat al integrităţii membrilor Guvernului şi în

scopul respectării principiului egalităţii, a principiului separaţiei puterilor în stat, precum şi a

principiului legitimităţii, recomandăm adoptarea Legii cu privire la statutul membrului

Guvernului, cu includerea în mod obligatoriu a compartimentelor: drepturi; obligaţii; garanţii,

răspundere guvernamentală şi ministerială.

275

BIBLIOGRAFIE

I. Acte legislative

1. Avizul Curţii Constituţionale privind constatarea circumstanţelor care justifică interimatul

funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova nr.4 din 17.09.2009. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr.149 din 22.09.2009. Art. nr.17.

2. Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 21.11.1990 (Aderat prin Hotărârea Parlamentului

Republicii Moldova nr.707-XII din 10.09.1991. Publicată în: „Tratate internaţionale”. Ediţia

oficială, 1998, vol.1, p.304.

3. Codul audiovizualului, nr.260-XVI din 27.07.06. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr.131-133 din 18.08.2006. Art.nr.38.

4. Codul civil – Legea RM nr.1107 – XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova. Art. nr.82 – 86.

5. Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218-XVI din 24.10.2008. În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, nr.3-6 din 16.01.2009. Art.nr.15.

6. Codul de procedură civilă nr.225 – XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr.111 – 115 din 12.06.2003. Art. nr.460.

7. Codul de procedură penală al Republicii Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii

Moldova la 14.03.2003) . În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2003. Art.nr.104-110.

8. Codul electoral nr.1381-XIII din 21.11.97. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

nr.81din 08.12.1997. Art.nr.667.

9. Codul jurisdicţiei constituţionale, nr.502-XIII din 16.06.95. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr.53-54 din 28.09.95. Art. nr.597.

10. Codul penal al Republicii Moldova (adoptat la 18.04.2002). În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova. 2002. Art.nr.128-129.

11. Consiliul Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona. Bruxelles: Consiliul Uniunii Europene,

2008, 6655/1/08. REV 1. Art.nr.18.

12. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova. Art. nr.1.

13. Constituţia Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău: ARC (Tipografia „Europress”),

2012. 576 p.

14. Convenţia Europeană cu privire la cetăţenie din 6 noiembrie 1997. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr.l20-122 din 4.11.1999, art.709.

276

15. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din

04.11.1950. Ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1298-XIII din

24.07.97 şi publicată în ediţia oficială „Tratate internaţionale”, 1998, vol.I, p.18.

16. Decizia Curţii Constituţionale despre sistarea procesului pentru controlul constituţionalităţii

hotărârilor Parlamentului nr.1-XVIII, nr.2-XVIII şi nr.3-XVIII din 28 august 2009. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.140-141 din 11.09.2009. Art.nr.16.

17. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948. Aderat prin Hotărârea

Parlamentului Republicii Moldova nr.217-XII din 28.07.1990. Publicată în: „Tratate

internaţionale”. Ediţie oficială 1998, vol.2, p.11.

18. Decretul nr.201 cu privire la puterea de stat din 27.07.1990. În: Veştile din 11.12.1990,

nr.8. Art.nr.208.

19. Decretul nr.83 privind constituirea Comisiei pentru reforma constituţională din 01.12.2009.

În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 04.12.2009, nr.174-176. Art.nr.548.

20. Hotărârea cu privire la validarea mandatelor deputaţilor aleşi în Parlamentul Republicii

Moldova de legislatura a XVIII-a nr.14 in 19.08.2009. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova nr.127-130 din 21.08.2009. Art. nr.15.

21. Hotărârea Curţii Constituţionale art.33 din 10.10.2013, privind interpretarea art.140 din

Constituţie. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 20.12.2013, nr.297-303.

Art.nr.50.

22. Hotărârea Curţii Constituţionale cu privire la confirmarea rezultatelor referendumului

consultativ din 23 mai 1999, nr.32 din 15.06.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova nr.67-69 din 01.07.1999. Art.nr.43.

23. Hotărârea Curţii Constituţionale cu privire la controlul constituţionalităţii unor hotărâri ale

Parlamentului şi confirmarea rezultatelor alegerii Preşedintelui Republicii Moldova nr.1 din

19.03.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.54-59 din 23.03.2012. Art. nr.9.

24. Hotărârea Curţii Constituţionale nr.22 din 05.09.2013 privind controlul constituţionalităţii

unor prevederi privind imunitatea judecătorului. În: Monitorul Oficial al Republicii


25. Hotărârea Curţii Constituţionale nr.24 din 10.09.2013 pentru controlul constituţionalităţii

unor prevederi ale Anexei nr.2 la Legea nr.48 din 22.03.2012 privind sistemul de salarizare

ale funcţionarilor publici. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.291-296 din

13.12.2013. Art. nr.47.

277


unor acte referitoare la comisia de anchetă în cazul „Pădurea Domnească”. În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, nr.249-255 din 22.08.2014. Art .nr.33.

27. Hotărârea Curţii Constituţionale nr.30 din 01.10.2013 pentru interpretarea articolului 85

alin.(1) şi alin.(2) din Constituţia Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii



unor prevederi din Legea nr.64-XII din 31.05.1990 cu privire la Guvern, în redacţia legilor

nr.107 şi 110 din 3 mai 2013 şi a Decretelor Preşedintelui Republicii Moldova nr.634-VII şi

635-VII din 16 mai 2013 şi a Hotărârii Guvernului nr.364 din 16.05.2013. În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, nr.122-124 din 07.06.2013. Art. nr.13.

29. Hotărârea Curţii Constituţionale nr.9 din 21.05.2013 pentru controlul constituţionalităţii

articolului 3 din Hotărârea Parlamentului nr.96 din 25.04.2013 privind revocarea

Preşedintelui Parlamentului şi a Legii nr.101 din 26.09.2013 pentru completarea articolului

14 din Regulamentul Parlamentului adoptat prin Legea nr.797-XIII din 2 aprilie 1996. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.125-129 din 14.06.2013. Art.nr.15.

30. Hotărârea Parlamentului nr.15-XVIII din 11.09.2009. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr.143 din septembrie 2009. Art. nr.400.

31. Hotărârea nr.32 cu privire la confirmarea rezultatelor referendumului republican consultativ

din 23 mai 1999 din 15.06.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova din

01.07.1999. Art. nr.67.

32. Legea privind administraţia publică centrală de specialitate nr.98 din 04.05.2012. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.160-164 din 03.08.2012. Art. nr.537.

33. Lege nr.64 din 31.05.1990 cu privire la Guvern. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr.131-133 din 26.09.2002. Art. nr.1018.

34. Legea cu privire la alegerea Preşedintelui Republicii Moldova nr.1274-XIV din 22.09.2000.

În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr, 139-140, din 02.11.2000. Art.nr.996.

35. Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, din 19 iulie 1996, nr.947-XIII,

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.64 din 3.10.1996. Art.nr.641.

36. Legea cu privire la Curtea Constituţională, din 13.12.1994, nr.317-XIII. În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, nr.8 din 07.02.1995. Art.nr.86.

37. Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, din 26.03.1996, nr.789-XIII. În: Monitorul


38. Legea cu privire la colegiul disciplinar şi la răspunderea disciplinară a judecătorilor, nr.950-

278

XIII din 19.07.96. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.182-185 din19.08.2003.

Art. nr.751.

39. Legea privind selecţia, evaluarea performanţelor şi cariera judecătorilor nr.154 din

05.07.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.190-192 din 14.09.2012.

Art.nr.636.

40. Legea cu privire la statutul persoanelor cu funcţie de demnitate publică nr.199 din

16.07.2010. În: Monitorul oficial al Republicii Moldova, nr.194-196 din 05.10.2010.

Art..nr.637.

41. Legea despre statutul deputatului în Parlament, nr.39-XIII din 07.04.94. În: Monitorul


42. Legea nr.1234-XV din 22.09.2000, cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui

Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.139-140 din

02.11.2000. Art.nr .996.

43. Legea nr.148-XII din 23.06.90, Declaraţia suveranităţii Republicii Sovietice Socialiste

Moldova. În: Vesti, nr. 8/192, 1990.

44. Legea cu privire la statutul judecătorului, nr.544-XIII din 20.07.1995. În: Monitorul Oficial

al Republicii Moldova, nr.117-119 din 15.08.2002. Art.nr.946.

45. Legea nr.691-XII din 27.08.1991 privind Declaraţia de independenţă a Republicii

Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.11-12 din 30.12.1991. Art.

nr.103.

46. Legea pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului din 02.04.1996 nr.797-XIII. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.81-82/765 din 19.12.1996. Republicat:

Monitorul Oficial al R.Moldova, nr.59-62/399 din 25.05.2000. Republicat: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, nr.50/237 din 07.04.2007.

47. Legea privind Institutul Naţional de Justiţie nr.152-XVI din 08.06.2006. În: Monitorul


48. Legea privind actele legislative, nr.780-XV din 27.12.2001. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr.36-38 din 14.03.2002. Art.nr.210.

49. Legea privind învestitura Preşedintele Republicii Moldova din 27 decembrie 1996, nr.1073-

XIII. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.3 din 09.01.1997. Art.nr.10.

50. Legea privind organizarea judecătorească, nr.514-XII din 06.07.1995. În: Monitorul Oficial

al Republicii Moldova, nr.58 din 19.10.1995. Art.nr.641.

51. Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova din 17.05.1994, nr.108. În: Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, nr.12 din 03.11.1994. Art.nr.107.

279

52. Legea nr.1115 din 05.07.2000 cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei

Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.88-90 din 28.07.2000.

Art. nr.661.

53. Raportul privind exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2013. În: Curtea

Constituţională a Republicii Moldova: Chişinău: Arc, 2014, p.43-44.

54. Regulamentul Parlamentului adoptat prin Legea nr.797-XIII din 02.04.1996. În: Monitorul


55. Закон Украины о Регламенте Верховой Рады Украины. În: Ведомость Верховой Рады

Украины (ВВР Украины), 2010, №14-15, № 16-17.

II. Surse bibliografice în limba română

56. Alexis de Tocqueville, Despre democraţia în America, vol. I, Humanitas, Bucureşti, 1992,

264 p.

57. Anikin V., Solomon C. Republica Moldova: alegerile, puterea, societatea civilă. Chișinău:

Sirius, 2011. 344 p.

58. Aramă E., Baliar (Popescu) M. Spaţiul instituţional european post - Lisabona în lumina

noii paradigme constituţionale ale uniunii Europene. În: Revista Naţională de Drept,

nr.8(166). Chişinău, 2014, p.2-7.

59. Aristotel. Politica. Trad. A.Baumgarten. Bucureşti: IRI, 2001. 522 p.

60. Arseni A. Dreptul fundamental laic al umanismului. În: Materialele Conferinţei ştiinţifico-

practice internaţionale „Prin religie şi ştiinţă spre pace şi umanism”, Chişinău, 25-28

octombrie 2006, p.90-92.

61. Arseni A. Autoritatea judecătorească – veritabilă instituţie de realizare a ramurii puterii de

stat în condiţiile statului de drept. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.11(157), p.16-24.

62. Arseni A. Autoritatea judecătorească – veritabilă instituţie de realizare a ramurii puterii de

stat în condiţiile statului de drept. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.12(158), p.13-16.

63. Arseni A. Configuraţia politică a Parlamentului ca organ reprezentativ al poporului. În:


64. Arseni A. Conflictul din Transnistria: adevărul aşa cum a fost el. Chişinău: Logos, 1996,

p.36-40.

65. Arseni A. Constituţia – garant al libertăţii şi respectului personalităţii umane. În: Analele

Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, 2001, nr.5, p.33-43.

66. Arseni A. Corpul electoral – exponentul juridico-statal al suveranităţii naţionale. În:


280

67. Arseni A. Curtea Constituţională a Republicii Moldova – garant al supremaţiei

Constituţiei. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.12 (158), p.48-54.

68. Arseni A. Drept constituţional şi instituţii politice. Chişinău: Tipografia „Prut-Color”,

1997, vol.I. 290 p.

69. Arseni A. Drept constituţional şi instituţii politice. Chişinău: Tipografia „Prut-Color”,

1997, vol.II. 388 p.

70. Arseni A. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol.I. Chişinău: CEP USM,

2005. 502 p.

71. Arseni A. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol.II. Chişinău: CEP USM,

2014. 467 p.

72. Arseni A. Drepturile omului şi noi. În: Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice

„Interesele de stat şi rolul organelor interne în asigurarea ordinii constituţionale, drepturilor

şi libertăţilor omului în raioanele de est a le Republicii Moldova”, Chişinău 12-13 ianuarie

1993, p.17-19.

73. Arseni A. Edificarea statului de drept în Republica Moldova. În: Destin românesc. Revista

de istorie şi cultură, 2004, nr.4, An.VIII, nr.32, p.14-25.

74. Arseni A. Funcţionarea instituţiilor democratice statale în perioada de criză politică:

reglementări şi oportunităţi (Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică „Educaţie şi

cercetare într-un stat bazat pe drept”. Chişinău, 16 octombrie 2009). În: Revista Naţională

de Drept, 2009, nr.10-12 (109-111), p.120-126.

75. Arseni A. Funcţionarea instituţiilor democratice: Parlament, Executiv, Judiciar. În:

Drepturile omului şi instituţiile democratice în perioada post-electorală în Moldova =

Human Right and Democratic Institution in the post election period in Moldova, 2009,

Chişinău, „Depol - Promo” SRL, p.95-119.

76. Arseni A. Haraga I. Modificarea Constituţiei Republicii Moldova: consecinţe teoretice şi

practice. În: Revista Naţională de Drept, 2000, nr.2(146), p.4-7.

77. Arseni A. Îndatoririle fundamentale – veritabile obligaţii juridico-morale: abordări

teoretice şi reglementări. În: Revista Naţională de Drept, 2014, nr.2(160), p.7-13.

78. Arseni A. Jurisdicţia constituţională a Republicii Moldova. Chişinău, 2000. – 214 p.

79. Arseni A. Legalitatea şi supremaţia legii într-un stat de drept. În: Materialele Conferinţei

internaţionale ştiinţifico-practice „Edificarea statului de drept”, Chişinău, 26-27 septembrie

2003, p.174-178.

80. Arseni A. Organizarea politico-etatică a Republicii Moldova: concepţii, obiective şi

perspective teoretico-practice. În: Materialele conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice

281

„Academia de Administrare Publică – 15 ani de modernizare a serviciului public din

Republica Moldova”, Chişinău, 21 mai 2008. În 2008, p.198-200.

81. Arseni A. Poziţia puterii executive în cadrul sistemului separării puterilor. În: Revista


82. Arseni A. Principiile regimului politic democratic − fundamentul politico-juridic al

activităţii economice şi juridice eficiente. În: Materialele Conferinţei teoretico-ştiinţifice

internaţionale „O reformă valoroasă – factor decisiv în realizarea activităţii economice şi

de drept”, Bălţi 29-30 noiembrie 2000. Chişinău, 2001, p.80-85.

83. Arseni A. Reichtsstaat sau doctrina germană a statului de drept. În: Revista Naţională de

Drept, 2007, nr.7 (82), p.9-16.

84. Arseni A. Rolul dreptului în procesul democratizării societăţii: Legislaţia statului de drept.

În: Masa rotundă „Spre o societate civilă, democratică prin drept”, Chişinău, 2 decembrie

2006. În: Revista Naţională de Drept, 2006, nr.12(75), p.37-39.

85. Arseni A. Sistemul instituţional al puterii de stat: concept şi forme instituţionalizate. În:


86. Arseni A. Sistemul politic – fenomen al societăţii contemporane. În: Revista Naţională de

Drept, 2013, nr.1(148), p.2-7.

87. Arseni A. Statutul juridic al deputatului – condiţie imanentă pentru exercitarea mandatului

parlamentar. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.5(151), p.8-14.

88. Arseni A. Structura politico-juridică a Parlamentului şi rolul ei în organizarea activităţii

organelor etatice. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.7(153), p.8-12.

89. Arseni A. Structura politico-juridică a parlamentului şi rolul ei în organizarea activităţii

organelor etatice. În: Revista Naţională de Drept, 2013, nr.8(154), p.15-23.

90. Arseni A. Suveranitatea naţională de la abordarea teoretică la realizarea practică. În:


91. Arseni A. Suveranitatea naţională de la construcţie teoretică la realizare practică. Chişinău:

CEP USM, 2013. 188 p.

92. Arseni A. Şeful de Stat – garanţii de realizare a mandatului: concept teoretico-practic. În:


93. Arseni A., Costachi Gh. Mandatul parlamentar – împuternicire politico-juridică întru

realizarea suveranităţii naţionale prin reprezentare. În: Revista Naţională de Drept, 2013,

nr.4(150), p.15-20.

94. Arseni A., Creangă I., Gurin C., Negru B., Barbalat P., Cotorobai M., Susarenco Gh.

Constituţia Republicii Moldova comentată articol cu articol. Chişinău: Civitas, 2000. 176 p.

282

95. Arseni A., Dabija T. Consiliul Superior al Magistraturii veritabil garant al independenţei

puterii judecătoreşti: reglementări legale şi abordări doctrinare. În: Revista Naţională de

Drept, 2014, nr.1(159), p.13-19.

96. Arseni A., Dabija T. Interdependenţa dintre jurisdicţia constituţională şi justiţia de drept

comun în domeniul asigurării legalităţii. În: Revista Naţională de Drept, 2014, nr.3(161),

p.8-12.

97. Arseni A., Ivanov V.M., Suholitco L. Drept constituţional comparat. Chişinău: CEP USM,

2003. 295 p.

98. Arseni A., Olteanu C. Dreptul la libertate în contextul concepţiei de restrângere a lui:

reglementări legislative. În: Revista Naţională de Drept, 2005, nr.2(53), p.18-20.

99. Arseni A., Olteanu C. Dreptul la libertatea individuală şi siguranţa persoanei: reglementare

juridică, teorie şi asigurare. În: Revista Naţională de Drept, 2005, nr.3(54), p.60-68.

100. Arseni A., Rusandu I. Sistemul politic şi societatea civilă: definiţii, realităţi şi tendinţe. În:

Revista de Filosofie, Sociologie şi Ştiinţe Politice, 2013, nr.2(162), p.41-54.

101. Arseni A., Suholitco L. Cetăţenia – o nouă viziune şi reglementare europeană. Chişinău:

Litera, 2002. 136 p.

102. Avornic Gh. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: Cartier juridic, 2004. 656 p.

103. Avornic Gh. Teoria generală a statului şi dreptului. Chişinău, 2010, vol.II. 460 p.

104. Avornic Gh. Tratat de teoria generală a statului şi dreptului. Chişinău, 2009, vol.1. 577 p.

105. Baltag D. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: TIPCIM, 1996. 330 p.

106. Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chișinău: Tipografia centrală,

2010. 510 p.

107. Baltag D. Unele aspecte teoretice referitoare la dimensiunea juridică a responsabilităţii

Guvernului. În: Revista Naţională de Drept, 2005, nr.12(63), p.8-14.

108. Bantuş I. Protecţia mandatului parlamentar – mecanism inerent în realizarea suveranităţii

de stat. Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău, 2002. 23 p.

109. Bantuş I., Secrieru S. Drept Constituţional. Chişinău: Colegiul de poliţie „Dmitrie

Cantemir”, 2000. 221 p.

110. Bantuş N. Unele consideraţiuni privind legătura indisolubilă între elementele constitutive

ale Statului. În: Revista Naţională de Drept, 2008, nr.4(91).

111. Barometrul de opinie publică din Republica Moldova: mai 2011. Chişinău: Civis, 2011,

130 p.

112. Bădescu M., Ţonea B. Drept Constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Universul

Juridic, 2006. 242 p.

283

113. Bordei L. Principiile democraţiei pluraliste în organizarea şi funcţionarea Parlamentului

Republicii Moldova. Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău, 2011. 31 p.

114. Buzescu Gh. Locul şi rolul funcţionarului public în aparatul de stat. Autoreferatul tezei de

doctor în drept. Chişinău, 2009. 22 p.

115. Cârnaţ T. Drept constituţional. Chişinău: Reclama, 2004. 248 p.

116. Cârnaţ T. Drept constituţional, Chişinău: Prut-Caro, 2010. 513 p.

117. Cârnaţ T. Drept constituţional. Ediţia a 2-a. Chişinău: Print-Caro SRL, 2010. 513 p.

118. Cârnaţ T. Instituţia avocatului parlamentar în Republica Moldova. Material didactico-

științific. Chişinău: CE USM 2002. 140 p.

119. Cârnaţ T., Plămădeală P. Independenţa şi imparţialitatea judecătorului prin prisma

accesului liber la justiţie. În: Revista Națională de Drept, 2009, nr.3(102), p.17-22.

120. Călinoiu C., Duculescu V. Drept Parlamentar. Bucureşti: Lumina Lex, 2006. 383 p.

121. Cernencu M., Boţan I. Evoluţia pluripartidismului pe teritoriul Republicii Moldova.

Chişinău: Arc, 2009. 164 p.

122. Ceterchi I., Luburici M. Teoria generală a statului şi dreptului. Bucureşti: Universitatea,

1983. 498 p.

123. Chetruş V. Rolul statului în înfăptuirea constrângerii juridice. În: Legea şi viaţa, 2006,

nr.10(178), p.12-16.

124. Ciobanu D., Duculescu V. Drept Constituţional Român. Bucureşti: Hiperion XXI, 1993.

125. Ciobanu I. Reglementarea juridică privind organizarea şi funcţionarea partidelor politice în

Republica Moldova (studiu comparat). Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău,

2012. 28 p.

126. Ciobanu M.V. Tratat teoretic de procedură civilă. Teoria generală. Vol.1. Bucureşti:

Naţional, 1996. 509 p.

127. Cobăneanu S., Bobeica E., Rusu V. Drept administrativ. Chişinău, 2012. 322 p.

128. Cojocaru C. Regimurile parlamentare și mecanismul constituțional în Europa Centrală și

Orientală. Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chișinău, 2014. 30 p.

129. Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tănăsescu E. S. Constituţia României revizuită

(comentarii şi explicaţii). Bucureşti: All Beck, 2004. 376 p.

130. Constantinescu M., Muraru I. Drept parlamentar. Bucureşti: Gramar, 1994. 274 p.

131. Costachi Gh. Direcţii prioritare ale edificării statului de drept în Republica Moldova,

Chişinău, 2009. 328 p.

132. Costachi Gh. Forma de guvernământ şi eficienţa mecanismului de guvernare. În: Legea şi

viaţa, 2000, nr.5, p.9-11.

284

133. Costachi Gh. Organizarea de stat – componenţă de bază a statalităţii. În: Revista Națională

de Drept, nr.3(78) martie 2007, p.33-34.

134. Costachi Gh. Statul de drept: între teorie şi realitate. Chişinău, 2000. 243 p.

135. Costachi Gh., Drilea P., Marga M. Echilibrul puterilor în stat – chezăşie a unei guvernări

democratice. În: Revista Națională de Drept, 2009, nr.4(103), p.31-34.

136. Costachi Gh., Guceac I. Fenomenul constituţionalismului în evoluţia Republicii Moldova

spre statul de drept. Chişinău: Tipografia Centrală, 2003. 342 p.

137. Costachi Gh., Hlipca P. Organizarea şi funcţionarea puterii în statul de drept. Chişinău,

2011. 664 p.

138. Costachi Gh., Hlipca P. Reflecţii asupra conceptului putere de stat. În: Revista Națională

de Drept, 2008, nr.5(92), p.14-17.

139. Costachi Gh., Hlipca P. Unele probleme privind răspunderea în dreptul constituţional. În:

Revista Națională de Drept, 2008, nr.8(95), p.23-28.

140. Costachi Gh., Mazuri V. Fundamente ale statului de drept contemporan. În: Revista

Națională de Drept, 2011, nr.5(128), p.14-16.

141. Costachi Gh., Podachin N. Aspecte ale separării puterilor în Republica Moldova între

teorie şi practică. În: Legea şi Viaţa, 2000, nr.10, p.27-28.

142. Cotici R. Statutul juridic al organelor administrative de stat. Autoreferatul tezei de doctor

în drept. Chişinău, 2007. 24 p.

143. Craiovanu I. Tratat de teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2008. 460 p.

144. Creangă I. Curs de drept administrativ (curs universitar). Chişinău: Epigraf, 2003. 334 p.

145. Creangă L. Căile de asigurare a constituţionalităţii în Republica Moldova. Autoreferatul

tezei de doctor în drept. Chişinău, 2012. 36 p.

146. Cuşmir M. Sisteme constituţionale europene (concepte şi practică juridico-politică).

Autoreferatul tezei de doctor habilitat în drept. Chişinău, 2009. 48 p.

147. Cuşmir M. Sisteme constituţionale europene. Chişinău: Adrigavis SRL, 2008. 262 p.

148. Cuşmir M. Teoria sistemelor constituţionale contemporane, Chişinău, 2008. 214 p.

149. Daghie V., Apostu I. Elemente de drept public și privat. București: Național, 1998.

150. Deleanu I. Democraţia şi dinamica puterii. Cluj-Napoca: Dacia, 1985.

151. Deleanu I. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat. Vol.I. Bucureşti: Europa

Nova, 1996. 480 p.

152. Deleanu I. Drept constitutional şi instituţii politice. Tratat. Bucureşti: Europa Nova, 1996,

vol.II. 510 p.

285

153. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a / Academia Română, Institutul de

Lingvistică „Iorgu Iordan”. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998, 1192 p.

154. Dicţionarul Politic: Instituţiile democraţiei şi cultura civică, ediţia a II-a / cond. lucrării

Sergiu Tamaş. Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., 1996, 414 p.

155. Dissescu C. Drept constituţional. Bucureşti: Editura Librăriei „Soce & Co”, 1915. 610 p.

156. Drăganu T. Drept constituţional şi institunii politice. Tîrgu Mureş: Tipomur, 1993, vol.1.

245 p.

157. Drăganu T. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. Cluj-Napoca:

Lumina LEX, 2000, vol.1, p.113.

158. Drăganu T. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. Vol.II. Bucureşti:

Lumina Lex, 1998. 416 p.

159. Drăganu T. Natura juridică a cetăţeniei. În: Studia Universitations. Balyons, 1968.

160. Drilea M. Cu privire la definirea puterii de stat. În: Revista Naţională de Drept, nr.7(82)

iulie 2007, p.77-78.

161. Drilea M. Echilibrul puterilor în stat - cheia de boltă în organizarea social-statală. În: Legea

şi viaţa, 2008, nr.l(193).

162. Drilea M. Pocupiliu M. Echilibrul puterilor în stat – pilon al constituţionalismului din

România şi Republica Moldova (studiu comparat). Autoreferatul tezei de doctor în drept.


163. Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G. Drept Constituţional Comparat. Vol. II.

Bucureşti: Lumina Lex, 1999. 1247 p.

164. Gamurari V., Osmochescu N. Suveranitatea şi dreptul internaţional. Chişinău: CEP USM,

2007. 258 p.

165. Gherega C. Legitimitatea mijloacelor de rezolvare a conflictelor contemporane – garanție

importantă pentru respectarea drepturilor omului. În: Respectarea drepturilor omului –

condiție principală în edificarea statului de drept a Republicii Moldova. Materialele

Conferinței științifico-practice internaționale, 17 septembrie 2010, mun.Bălți. Ch.: S.n.,

2010, F.E.P. „Tipografia Centrală”. 492 p.

166. Goriuc S. Locul şi rolul Preşedintelui Republicii Moldova în sistemul autorităţilor publice

şi în asigurarea echilibrului în societate. Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău,

2006. 26 p.

167. Grama D. Evoluţia suveranităţii Republicii Moldova la etapa iniţială de edificare a statului

de drept. În: Probleme ale edificării statului de drept în Republica Moldova, vol.II,

Chişinău, 2006, p.195-278.

286

168. Guceac I. Constituţia la răscruce de milenii. Academia de Ştiinţe a Moldovei, Inst. de

Cercetări Juridice şi Politice. Chişinău: S.n., 2013. 416 p.

169. Guceac I. Curs elementar de drept constituţional. Vol.II. Chişinău: Tipografia Centrală,

2004. 496 p.

170. Guceac I. Curs elementar de drept constituţional.Vol.I. Chişinău: Reclama, 2001. 278 p.

171. Guceac I. Drept electoral. Chişinău: F.E.-P „Tipografia Centrală”, 2005. 268 p.

172. Guceac I. Evoluţia constituţionalismului în Republica Moldova. Chişinău: MAI, 2000.

173. Guceac I. Evoluţia constituţionalismului şi a organizării de stat în Republica Moldova.

Teza de doctor habilitat în drept. Chişinău, 2003. 257 p.

174. Guţuleac V. Drept administrativ. Chişinău: Tipografia Centrală, 2013. 598 p.

175. Guțuleac V. Drept contravențional. Chișinău: ULIM, 2006. 270 p.

176. Guțuleac V. Tratat de drept contravențional. Chișinău: ULIM, 2009. 318 p.

177. Gyula F., Mihu N. Parlamentul European. Bucureşti: Wolters Kluwer, 2007.455 p.

178. Hlipcă A. Răspunderea în dreptul constituţional (studiu juridico-comparat). Autoreferatul


179. Hlipcă P. Aspecte ale modului de organizare a puterii de stat în România şi Republica

Moldova din perspectiva integrării europene (studiu comparat). Autoreferatul tezei de


180. Iancu Gh. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Lumina Lex, 2007. 568 p.

181. Iancu Gh. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Lumina Lex, 2002. 462 p.

182. Institutul de învăţămînt superior particular „Mihai Eminescu”, Botoşani, Drept

constituţional şi isntituţii politice. Vol.I. Iaşi: Chemarea. 1998.

183. Ionescu C. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol.I. Teoria generală a instituţiilor

politice. Bucureşti: Lumina Lex, 1997. 329 p.

184. Ionescu C. Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale. Bucureşti: Lumina Lex,

1997. 248 p.

185. Ionescu C. Sisteme constituţionale contemporane. Bucureşti: Şansa, 1994. 224 p.

186. Ionescu C. Tratat de drept constituţional contemporan. Bucureşti: AII Beck, 2003. 580 p.

187. Ionescu Gh., Isabel de Madariaga. Opoziţia: Trecutul şi prezentul unei instituţii politice.

Bucureşti: Humanitas, 1992, 230 p.

188. Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Ediţia a II-a revăzută şi adăugată. Vol.II.

Bucureşti Nemira&Co, 1996. 688 p.

189. Iorgovan A. Tratat de Drept administrativ. Vol.I. Ediţia a III-a. Bucureşti: ALL Beck,

2001. 600 p.

287

190. Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare din România până la 1918 / Nichita

Adăniloaie, Paraschiva Câncea [ş.a.]; Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii

Socialiste România. Bucureşti, 1993, 493 p.

191. Istrătescu A.-V. Legitimitatea mijloacelor pașnice și militare de rezolvare a crizelor

contemporane. În: Perspective ale securității și apărării în Europa. Sesiunea anuală de

comunicări științifice cu participare internațională. București, 19-20 noiembrie 2009, vol.4.

București: Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2009, p.351.

192. Ivanov V. M., Costachi Gh. I. Dezvoltarea constituţională a Republicii Sovietice Socialiste

Moldoveneşti, sub redacţia membrului corespondent al Academiei de ştiinţe D.A.

Chirimova. Chişinău: Cartea Moldovenească, 1979.

193. Ivanov V.M. Dreptul constituţional al Republicii Moldova (note de curs). Chişinău, 2000.

752 p.

194. Jecev I. Natura juridică a puterii de stat la etapa contemporană. Autoreferatul tezei de


195. Juc V. Viația politică în Republica Moldova. În: Destin românesc, 2001, nr.4, p.26-46.

196. Juc V., Josanu Y., Rusandu I. Sisteme politice tranzitorii din Europa de Sud-Est. Chişinău,

2008. 240 p.

197. Kant I. Principiile filosofiei dreptului. Bucureşti, 1963. 530 p.

198. Kelsen H. Teoria generală a statului, tradusă în limba română de Jean H.Vermeuleu.

Bucureşti: Tiparul Oltenia, 1928.

199. Lepădătescu M. Teoria generală a controlului constituţionalităţii legilor. Bucureşti.

Editura Didactică şi Pedagogică, 1974.

200. Lungeanu N. Instituţia delegării legislative în unele state ale lumii. În: Legea şi viaţa, 2006,

nr.9(177), p.32-40.

201. Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Lumina, 1996. 279 p.

202. Machiavelli N. Princepele. Bucureşti: Montiero, 2008. 224 p.

203. Marcu V., Diaconu N. Drept comunitar general. Tratat. Bucureşti: Lumina Lex, 2002. 436 p.

204. Marin C. Societatea civilă: abordări clasice şi recomandări moderne. Autoreferatul tezei de

doctor habilitat în ştiinţe politice. Chişinău, 2002. 37 p.

205. Marwan Harel Abdul Morela Assad. Organizarea şi funcţionarea puterii de stat în statele

perioadei de tranziţie. Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău, 2003. 25 p.

206. Miculescu P. Statul de drept. Bucureşti: Lumina Lex, 1998. 312 p.

207. Mihuţ L. Dilemele ştiinţei politice. Incursiune în studiul conceptelor. Bucureşti: Editura

Enciclopedică. 1995, p.71.

288

208. Mocanu V., Ţurcan L., Rusu V., Bobeico E. Drept administrativ în scheme. Chişinău,

2013. 104 p.

209. Moldoveanu M.D. Locul şi rolul partidelor politice în exercitarea puterii de stat.

Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău, 2010. 33 p.

210. Monchablon A., Cartea cetăţeanului. Bucureşti: Humanitas, 1991. 232 p.

211. Montesquieu Ch. Despre spiritul legilor. Vol.1. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1970. 479 p.

212. Moşneaga V. Puterea şi opoziţia în contextual managementului politic / V.Moşneaga, Gh.

Rusnac, Gh. Mohammadifard. Iaşi: Pan Europe, 2005. 232 p.

213. Muraru I. Drept Constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Actami, 1998. 480 p.

214. Muraru I. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol.I. Ed. a 6-a. Bucureşti: Actami.

1998. 480 p.

215. Muraru I. Drept constituţional şi instituţii politice. Ediţia a IX-a. Bucureşti: Lumina Lex,

2001. 647 p.

216. Muraru I., Iancu Gh. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle constituţionale. Institutul Român

pentru drepturile omului. Partea a II-a. Bucureşti: 1992. 199 p.

217. Muraru I., Tănăsescu E.S. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Lumina

Lex, 2001. 704 p.

218. Năstase A. Depturile omului, religie a sfârşitului de secol. Bucureşti: IRDO, 1992.

219. Negru A. Consolidarea justiţiei în statul contemporan democratic (aspecte teoretico-

practice). Autoreferatul tezei de doctor habilitat în drept. Chişinău, 2013. 46 p.

220. Negru A. Organizarea şi componenţa Consiliului Superior al Magistraturii. Noţiuni

generale. Aspect comparat. În: Revista Națională de Drept, 2007, nr.1(76), p.28-32.

221. Negru A. Procesul consolidării justiţiei – autoperfecţionarea continuă a justiţiei

contemporane. În: Revista Naţională de Drept. Chişinău, 2012, nr.10, p.16.

222. Negru A., Novac T. Perceperi de esenţă şi conţinut al statutului magistratului. În: Revista

Naţională de Drept, 2014, nr.8(166). Chişinău, p.25-30.

223. Negru B. Responsabilitatea și răspunderea juridică într-un stat democratic de drept. În:

Revista Națională de Drept, 2006, nr.12, p.45.

224. Negru B., Negru A. Reflecţii cu privire la legitimitatea Consiliului Superior al

Magistraturii în contextul legislaţiei naţionale actuale şi al standardelor europene. În:

Revista Națională de Drept, 2010, nr.1(112), p.51-54.

225. Negru B., Negru A. Teoria Generală a dreptului şi statului. Chișinău: Bons Offices, 2006.

520 p.

226. Negulescu P. Curs de drept constituţional român. Bucureşti, 1927. 560 p.

289

227. Negulescu P., Alexianu G. Tratat de drept public. Vol.l. Bucureşti: Casa Şcoalelor, 1942.

611 p.

228. Nemţoi G. Rolul suveranităţii poporului în organizarea statală a puterilor (aspecte juridice).


229. Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, ediţia a II-a / Ioan Oprea, Carmen-Gabriela

Pamfil. Bucureşti - Chişinău: Litera Internaţional, 2007, 1676 p.

230. Novac T. Arbitrul şi judecătorul. Diferenţieri statutare. În: Revista Naţională de Drept.

Chişinău, 2014, nr.7(165), p.75-78.

231. Novac T. Integritatea magistratului – obiectiv esențial al unei justiții contemporane. În:

Revista Națională de Drept. Chișinău, 2014, nr.8(166), p.51-55.

232. Novruzov Vugar Şahmar Oglî. Probleme actuale ale formării mecanismului puterii în ţările

aflate în tranziţie. Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău, 2009. 26 p.

233. Orlov M. Curs de contencios administrativ. Chișinău: Elena-V., 2009. 158 p.

234. Orlov M. Drept administrativ. Chişinău: Epigraf, 2001. 216 p.

235. Orlov M., Belecciu Şt. Drept administrativ. Chişinău: Elena V.I., 2005. 270 p.

236. Parlamentul Independenţei: [cronica fot.-doc] / Asoc. “Parlamentul-90”; coord. proiect:

Pantelei Sandulachi, Vlad Darie [ş.a.]. Chişinău: S.n., 2010 (Combinatul Poligrafic), 432 p.

237. Petrescu R.-N. Drept administrativ. Cluj-Napoca: Accent, 2004. 579 p.

238. Plano Jans C., Riggs E.Robert, Helenau S.Robin. Dicţionar de analiză poltică. Bucureşti,

1993. 300 p.

239. Politologie: manual pentru specialităţile nonprofil / Coord.: Valeriu Moşneaga, Gh.Rusnac,

V.Sacovici. Universitatea de Stat din Moldova. Chişinău: CEP USM, 2007. 358 p.

240. Pop A. Avocatul poporului, instituţie fundamentală a statului de drept. Timişoara: Perenia,

1995. 145 p.

241. Popa N., Eremia M.-C., Cristea S. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 2005. 332 p.

242. Popa V. Drept Parlamentar al Republicii Moldova: monografie. Chişinău: ULIM, 1999.

232 p.

243. Popa V. Dreptul public. Chişinău: Acad. de Administrare Publică pe lîngă Guvernul

Republicii Moldova, 1998. 460 p.

244. Popa V. Repere constituţionale pentru depăşirea crizei politice în Republica Moldova:

argumente teoretice şi soluţii practice. Institutul pentru Dezvoltare şi Ini ţiative Sociale

(IDIS) „Viitorul”. Ch.: IDIS „Viitorul”, p.8-16.

245. Popescu C.-L. Imunitatea parlamentară din perspective dreptului European al drepturilor

omului. În: Perspective juridice privind instituția Parlamentului. București: All Beck, 2005.

290

176 p.

246. Popescu G. Separarea puterilor în stat. În: Legea şi viaţa, 2006, nr.7(175).

247. Popescu Stănculescu I. Teoria funcţiei publice. Brăila: Evrica, 1999. 484 p.

248. Puşcaş V. Autoritatea judecătorească în exercitarea puterii de stat. Autoreferatul tezei de

doctor în drept. Chişinău, 2007. - 24 p.

249. Puterea politică și coeziunea socială în Republica Moldova din perspectiva interpretării

europene / Acad. de Ştiinţe a Moldovei, Inst. Integrare Europeană şi Ştiinţe Politice / col.

red. Moraru Victor, Roşca Alexandru, Pantelimon Varzari [et.al.]; coord. şt.: Alexandru

Roşca; resp. ed.: Pantelimon Varzari. Chișinău: Prut Caro SRL, 2010. 222 p.

250. Putnam R.D., Leonardi R., Nanneti R.J. Tradițiile civice ale Italiei moderne. Cum

funcţionează democraţia. Iași: Polirom, 2001. 280 p.

251. Râbca E., Zaharia V., Mărgineanu V. Istoria doctrinelor politice şi de drept. Chişinău:

Muzeum, 2005. 224 p.

252. Rousseau J.J. Contractul social sau principiile dreptului public. Bucureşti: Editura

Ştiinţifică, 1957. 292 p.

253. Rousseau J.J. Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni. Bucureşti.

Editura Ştiinţifică, 1958. 203 p.

254. Rusu I. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Lumina Lex, 2001. 527 p.

255. Rusu I. Forma de guvernământ. Bucureşti: Lumina-Lex, 1997. 336 p.

256. Rusu I. Regimul politic românesc. Bucureşti: Bren, 2000. 366 p.

257. Scobioală D. Esenţa şi efectele actului jurisdicţional internaţional. Autoreferatul tezei de

doctor habiitat în drept. Chişinău, 2014. 44 p.

258. Secrieru S. Parlamentul Republicii Moldova: Organul reprezentativ al poporului şi unica

autoritate legislativă / Stanislav Secrieru; Colegiul de Poliţie „Dimitrie Cantemir”.

Chişinău, 2001, 100 p.

259. Sîmbriar T. Drept român, principii, instituţii şi teze celebre. Bucureşti: Şansa, 1994.

260. Slipenscki B. Influenţa formei de guvernare asupra dezvoltării instituţiei şefului statului.


261. Smochina C. Parlamentul European: de la primele construcţii la instituirea Constituţiei

pentru Europa: Monogr. / Carolina Smochina; ref. st.: Nicolae Osmochescu; Universitatea

Liberă Internaţională din Moldova. Chişinău: Bons Offices, 2006, 160 p.

262. Smochină A. Instituţia prezidenţială în republica Moldova: probleme, aspecte

contradictorii. În: Revista Naţională de Drept, 2003, nr.10, p.22-26.

291

263. Smochină A. Perspectivele dezvoltării parlamentarismului în contextul Constituţiei

Republicii Moldova. În: Justiţia Constituţională = Конституционное правосудие: ed.

spec. 2004, nr.2, p.10-12.

264. Solomon C. Instituţionalizarea şi evoluţia sistemului politic democratic în Republica

Moldova (Aspecte istorico-politologice) politologie. Teza de doctor habilitat în ştiinţe

politice. Chişinău, 2002. 40 p.

265. Spinoza. Tratatul teologico-politic. Bucureşti. Editura Științifică, 1960. 308 p.

266. Şterbeţ V. Probleme ale controlului constituţionalităţii legilor (studiu comparat).


267. Tămaş S. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică. București: Şansa,

1996. 413 p.

268. Toma d’Aquino. Summa contra Gentiles (Împotriva erorilor necredincioşilor). Citat după:

Liviu Petru Zăpârţan. Doctrine politice. Iaşi: Chemarea, 1994. 400 p.

269. Trăsnea O. Ştiinţa politică. Studiu istoric-epistemologic. Bucureşti: Editura Politică, 1970.

270. Tutunaru C.M. Probleme teoretice şi practice în edificarea statului de drept. Autoreferatul


271. Ţurcan S. Reglementarea constituţională a participării autorităţilor executive la procesul

legislativ. Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău, 2003. 25 p.

272. Udrescu P.-Gh. Instituţii şi mecanisme politico-juridice privind garantarea supremaţiei

constituţiei. Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău, 2005. 20 p.

273. Ursu N. Rolul, locul şi funcţiile procuraturii. Autoreferatul tezei de doctor în drept.


274. Vida I. Puterea executivă şi administraţia publică. Bucureşti, 1994. 288 p.

275. Voicu C. Teoria generală a dreptului. Braşov: Charta, 1999. 442 p.

276. Voiculescu M. Istoria doctrinelor politice. Bucureşti: Hiperion, 1992. 176 p.

277. Voiculescu M. Politologie. București. Editura Victor, 1998, 211 p.

278. Vrabie G. Drept constituţional şi isntituţii politice. Vol.I. Iaşi: Cugetarea, 1999. 499 p.

279. Vrabie G. Drept constituţional şi isntituţii politice. Vol.II. Iaşi: Cugetarea, 1999. 510 p.

280. Vrabie G. Organizarea politico-etatică a României. (Drept constituţional şi instituţii

politice). Vol.II. Iaşi: Cugetarea, 1999, p. 74.

281. Zamfir C., Vlăsceanu L. (coord.). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Babel, 1993. 410 p.

III. Surse bibliografice în limba franceză

292

282. Ardant Ph. Institutions politiques et droit constitutionnel. 7-e édition. Paris: L.G.D.J., 1995,

p.221.

283. Aubert J.-F. Traité de droit constitutionnel suisse, Neuchâtel, Editions Ides et Calendes,

1967, t.I., p.195.

284. Avril P., Gicquel J. Droit parlementaire. Paris: Montchrestien, 1988. 156 p.

285. Badia J.F. Régimes politicos axtuales. Madrid. Tecnos. 1995. 350 p.

286. Barthelemy J., Duez P. Traite de droit constitutionnel. Paris: Dalloz, 1994. 410 p.

287. Barthelemy J., Rivero J. Cinq ans de reformes administrative. Paris, 1938. 320 p.

288. Begnin J.C. Le contrôle de la constitutionnalité des lois en République d'Allemagne. Paris:

Economica, 1982. 510 p.

289. Benoit J. Droit constitutionnel et institutions politique. Paris: Dalloz, 1968. 600 p.

290. Bodin J. Les livrés de la République. Bucureşti, 1990. 350 p.

291. Bordeaux G., Hamon F., Troper M. Droit constitutionnel, 23 édit. Paris: L.G.D.J., 1993.

630 p.

292. Boulouis J. Droit constitutionnel de communiantes européennes, 3 ed., Montchrestien,

1991. 410 p.

293. Burdeau G. Droit constitutionnel et institutions politiques. 20-eme édition. Paris: L.G.D.J.,

1984. 450 p.

294. Burdeau G. Remarques sur les classifications des fonctions étatiques. R.D.P., 1945. 430 p.

295. Burdeau G. Traite de science politique.Tom.I. Libraire Générale des Droits et de

jurisprudence. Paris, 1966. 402 p.

296. Cadart J. Institutions politique et droit constitutionnel. Vol.1. Librairie général de droit

et de jurisprudence. Paris, 1975. 500 p.

297. Cadoux C. Droit constitutionnel et institutions politique. Vol.l. Paris: Cajas, 1973. 385 p.

298. Chantebout B. Droit constitutionnel et science politique”, I-ième édition. Paris: Armand

Colin, 1991. 575 p.

299. Chevallier J.J. L’Etat de droit. Montchrestien, E.J.A., 1992. 580 p.

300. Colliard C.A. Libertes publiques. Ed.V. Paris, 1975. 310 p.

301. Debbasch Ch., Daudet Y. Lexique de termes juridique. Dalloz, 1981.1033 p.

302. Duhamel O., Meny Y. Dictionnaire constitutionnel, P.U.F., Paris, 1992. 610 p.

303. Duverger M. Institutions politiques et droit constitutionnel. Presses universitates de France,

Paris, 1988. 870 p.

304. Duverger M. Le système politique français, 20-e ed. Presse universitaires de France, 1990.

410 p.

293

305. Duverger M. Les régimes semi-présidentiels. Paris: PUF, 1986. 320 p.

306. Eisenmann Ch. L'Esprits des lois et la séparation des pouvoirs. În: Cahiers de philosophie

politique. Bruxelles: Ousia, nr.2-3, 1984. p.19-40.

307. Gicquel J., Hauriou A. Droit constitutionnel et institutions politiques. ed. Montchrestien, 8-

eme edit.1985. 730 p.

308. Grewe C., Fabri H.R. Droits constitutionnel européens, 3-e ed. Paris: PUF, 1995. 570 p.

309. Gurvitch G. Traite de sociologie. Vol.2. Paris: PUF, 1986. 475 p.

310. Haurios A. Droit constitutionnel et institutions politique. Septiem édition, éditions

Montchrestien, 1980. 840 p.

311. Jacque J.P. Droit constitutionnel et institutions politique, 4-e édition. Dalloz, 2000. 745 p.

312. Jefferson Th. Etude historique sur la démocratie américaine. Par Cornelis Henri de Witt. 3.

éd. Paris: Didier et Cie, 1861, p. 500-501.

313. Lapierre William Jean. L’analyse des system politiques. Paris. PUF, 1973. 420 p.

314. Legrand G. La théorie de l'Etat. In: Revue néo-scolastique de philosophie. 32° année,

Deuxième série, N°25, 1930. pp. 83-91.

315. Maslet J.Cl. Le droit des élections politiques. Paris: PUF, 1992. 600 p.

316. Pactet P. Institutions politiques. Droit constitutionnel. Paris, 1991. 345 p.

317. Prelot M. Précis de droit constitutionnel. 3-e édition. Paris: Dalloz, 1955. 585 p.

318. Prelot M. Sociologie politique. Paris: Dalloz, 1973. 263 p.

319. Prelot M., Boulouis J. Institutions politiques et droit constitutionnelle. 10-ième. Paris:

Dalloz, 1978, nr.2. 916 p.

320. Quermonne J.L. Les régimes politiques occidentaux. Paris: ed. du Seuil, 1994. 370 p.

321. Renard G. La théorie de l’institutions. Vol.1. Paris, 1930. 500 p.

322. Rivero J. Droit public et droit prive. Conquête au statu quo. C. 1947. 410 p.

323. Vedel G., Delvole P. Droit administrative.10 ed. Paris: PUF, 1988. 740 p.

324. Vrabie G. Etudes de droit constitutionnel. Iaşi: Institutul European, 2003. 184 p.

IV. Surse bibliografice în limba engleză

325. Abcarian Gilbert, Mozannat George S. Contemporary Political Systems, An Instruction to

Government, New York. Charles, 1995.

326. Arseni A. Security Services in Civil Society: oversight and Accountability. Conference

Report Center for National Security Studies the Foundation for a Civil Society. Helsinki

Foundation for Human Rights Institutions Conference Warsaw, June 30-July, 2, 1995,

p.12-13.

294

327. Arseni A. Political system as a phenomenon of contemporary society. În: Legea şi Viaţa,

2013, nr.3(255), p. 9-16.

328. Arseni A. The Functioning of democratic institutions: Parliament, Executive, Judicial. În:

Drepturile Omului şi instituţiile democratice în perioada post-electorală în Moldova =

Human Rights and Democratic Institution in the post election period in Moldova, 2009,

Chişinău, „Depol-Promo” SRL, p.207-231.

329. Berstein R. Power and Progress. Eassy ou Sociological Theory. New York: McGraw Hall,

1975.

330. Dahil R.A. Modern Poitical Analysis. New Jersey. England Cliffsd, 1963.

331. Easton D. The Political system Besicded by the State. Political Theory, vol.9, nr.3 (august),

1981.

332. Easton D. The Political system: Au Juquiry into the state of Political Science. Second

Edition. New York, Alfred A. Knopt, 1971, p.83.

333. Epstein Leon D. Parlamentary Guvernment/International Enciclopedia of the Social

Sciences. New York: Macmillan and Free Press, 1968, p.419.

334. Greab C.G. Party Behavior in The European Parliament / Carmen Gabriela Greab. Iaşi:

Lumen, 2006, 105 p.

335. Hix S. Democratic Politics in the European Parliament / Simon Hix, Abdul Noury and

Gerard Roland. Cambridge University Press, 2007, 258 p.

336. Judge D. The European Parliament / David Judge and David Earnshaw. London: Palgrave

Macmillan, 2003, 355 p.

337. Locke J., The treatises of Government, London, 1608.

338. Oxford Advanced Learner’s Dictionary of Current Ebglish, 6th edition / Sally Wehmeier,

Michael Ashby. Oxford: Oxford University Press, 2000, 1422 p.

339. Wheare K.G. Legislatures. New York: Oxford University Press, 1963. 260 p.

V. Surse bibliografice în limba rusă

340. Булаков О. Парламентское Право Российской Федерации. Москва: Финансовый

контроль, Национальный институт бизнеса. Ростов-на-Дону: Фених, 2004. 736 p.

341. Выстропова А. Парламентское право России. Волгоград: Издательство

Волгоградского государственного университета, 2001, 87 p.

342. Гирицану В. Проблемы совершенствования местного публичного управления в

политической системе Республики Молдова. În: O reformă valoroasă – factor decisiv în

relansarea activităţii economice şi de drept. Chişinău, 2001, p.77-79.

295

343. Гуцуляк В.И. Административное право Республики Молдова. Учебник для

юридических вузов и фак. Chişinău: Elena V.I. SRL, 2007. 464 p.

344. Енгубарян П.В. Конституционное право. Москва, 2000. 650 c.

345. Енгубарян П.В., Краснов Ю.К. Теория государства и права. Москва, 2007. 580 c.

346. Ермураки В. Конституционное право. Chişinău, 2011. 292 c.

347. Иванов В. Конституционное право Республики Молдова. Chişinău, 2000. 352 c.

348. Иванов В.М. Власть, демократия и социальные контрасты. Chişinău, 2002. 443 c.

349. Кырнац Т. Принцип разделения властей в Конституции Республики Молдова 1994

года. În: Закон и жизнь, 2003, №5, p.33-37.

350. Лазарев В.В. Общая теория права и государства. Москва, 2007.

351. Малько А.В. Теория государства и права в вопросах и ответах. Москва, 2007. 570 c.

352. Марченко М.Н. Общая теория государство и право. Москва: Nauca 2010, tom.1, 488 c.

353. Марченко М.Н. Теория государства и права. Москва, 2005. 500 c.

354. Мишин В. Проблемы разделения властей в государстве в переходном периоде

(сравнительно- правовой анализ). Autoreferatul tezei de doctor în drept. Chişinău, 2004.

20 p.

355. Ожегов С.И. Словарь русского языка. Москва: Русский Язык, 1989. 922 p.

356. Фьодоров Г.К. Проблемы теории государства и права, Chişinău, 2003. 410 c.

357. Фьодоров Г.К. Теория государства и права, Chişinău, 1998. 510 c.

VI. Surse bibliografice în limba ucraineană

358. Арсени А. Єдність державної Власті. În: 65 професорсько-викладацька науково-

технічна конференція: Звірник тез доповідей. Одеса: ОНМУ, 2012, стр.11-14.

359. Арсени А. Механізм правового регулювання на його стадії. În: 63 науково-технічна

конференція професорсько-викладацького складу: Звірник тез доповідей. 2010,

Одеса: ОНМУ, стр.14.

360. Арсени А. Структура ї принципи механізму державі. În: 64 науково-технічна

конференція професорсько-викладацького складу: Звірник тез доповідей. 2011,

Одеса: ОНМУ, стр.15.

VII. Resurse internet

361. Asociaţia pentru Democraţie Participativă „ADEPT”, Rezultatele alegerilor parlamentare

din 6 martie 2005. Disponibil la adresa: http://www.e-

democracy.md/elections/parliamentary/2005/results/ [Accesat la 11.03.2011].

296

362. Blondel Jean. Political Opposition in the Contemporary World. Covernment and

Opposition Journal. Vol. 32. Disponibil la adresa:

http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/j.1477-7053.1997.tb00441.x/abstract [Accesat

la 22.03.2011].

363. Brack Nathalie.What do we mean by „political opposition”: a theoretical perspective /

Nathalie Brack and Sharon Weinblum. Potsdam ECPR General Conference 09-12

September 2009. Disponibil la adresa:

http://dev.ulb.ac.be/sciencespo/dossiers_members/brack-nathalie/fichiers/brack-nathalie-

publication16.pdf [Accesat la 23.05.2011].

364. Constituţia Portugaliei. Disponibil la adresa:

http://www.tribunalconstitucional.pt/tc/conteudo/files/constituicaoingles.pdf [Accesat la

15.05.2011].

365. Constituţia României, adoptată la 21 noiembrie 1991, republicată la 29 octombrie 2003.

Disponibil la adresa: -

http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=act2_1&par1=3#t3c1s1a62 [Accesat la

01.05.2011].

366. Daily.ua: Депутаты провалили закон об оппозиции. Disponibil la adresa: http://daily-

ua.com/news/read/5022.html [Accesat la 25.05.2011].

367. Enciclopedia online Wikipedia. Disponibil la adresa:

http://en.wikipedia.org/wiki/Election_threshold [Accesat la 29.05.2011].

368. EuroActiv.ro, Tratatul de la Lisabona „pe înţelesul tuturor”, www.euroactiv.ro

369. http://bibliotecamm.ebibliophil.ro/carte/tratatul-teologico-politic Spinoza, Tratatul

teologico-politic, Bucureşti, 1960, p.303.

370. http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=79&inline=. Pactul internaţional cu privire la

disciplinele economice, sociale şi cultural din 16.12.1966 [Accesat la 25.05.2011].

371. http://www.lexml.gov.br/urn/urn:lex:br:rede.virtual.bibliotecas:livro:1995;000665487.

Maduriera Louis. „Les statut des groupes parlamentaires”, Rapport à la Réunion de

Sécrétaires généreaux des Parlaments. Bucureşti, 1995, p.7. [Accesat la 22.05.2012].

372. http://www.mtic.gov.md/img/ssc/law/act_int/002%20PIDCP.pdf. Pactul internaţional cu

privire la drepturile civile şi politice din 19.12.1966 [Accesat la 25.05.2011].

373. http://www.servat.unibe.ch/icl/si00000_.html [Accesat la 25.07.2013].

374. http://www.worldcat.org/title/aspecte-ale-practicii-parlamentare-relatiile-dintre-parlament-

si-guvern-republica-moldova-culegere-de-materiale/oclc/42649887&referer=brief_results

[Accesat la 22.0.52011].

297

375. Jurnal.md: Noua lege a opoziţie. Disponibil la adresa: http://www.jurnal.md/ro/news/noua-

lege-a-opoziţiei-200143/ [Accesat la 25.05.2011].

376. KyivPost: Rada amends regulations of its activities. Disponibil la adresa:

http://www.kyivpost.com/news/politics/detail/85569/ [Accesat la 23.05.2011].

377. Moldova.org. Disponibil la adresa: http://politicom.moldova.org/news/ideea-unei-legi-

privind-drepturile-i-rspunderile-opoziţiei-216806-rom.html [Accesat la 23.05.2011].

378. Moldoveanu D. Locul şi rolul partidelor politice în exercitarea puterii de stat. Lucrare de

doctor în drept. Disponibil la adresa:

www.cnaa.md/files/theses/2010/16600/dan_moldovanu_thesis.pdf [Accesat la

03.01.2011]

379. Portalul de ştiri Arena.md. Disponibil la adresa: http://arena.md/?go=news&n=2857&t-

Treideputetecomunisteşi_augăsitsusţnerelaGuvern [Accesat la 15.04.2011].

380. Portalul de ştiri Unimedia.md. Disponibil la adresa:

http://unimedia.md/?mod=news&id=29130 [Accesat la 21.04.2011].

381. Pravda.ru. Disponibil la adresa: http://www.pravda.com.ua/news/2010/12/21/5698312/

[Accesat la 23.05.2011].

382. Radio Europa Liberă: Emisiunea „Ora opoziţiei” scoasă din grila de programe a

televiziunii moldovene. Disponibil la adresa:

http://www.europalibera.org/archive/news/20040430/445.html?id=1405623 [Accesat la

23.05.2011].

383. RAPORT de monitorizare a presei. Disponibil la adresa:

http://unimedia.md/?mod=news&id=25588 [Accesat la 23.05.2011].

384. Raportul Freex „Libertatea Presei în România 2010”. Disponibil la adresa:

http://www.activewatch.ro/uploads/Raport%20FreeEx%202011(2).pdf [Accesat la

23.05.2011].

385. Regulamentul Camerei Deputaţilor din Parlamentul României. Disponibil la adresa:

http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=233 [Accesat la 03.01.2011].

386. Regulamentul de procedură al Parlamentului European. Disponibil la adresa:

http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//NONSGML+RULES-

EP+20110323+0+DOC+PDF+V0//RO&language=RO [Accesat la 03.05.2011].

387. Regulamentul Senatului din Parlamentul României. Disponibil la adresa:

https://www.senat.ro [Accesat la 03.01.2011]

298

388. Rezoluţia 1547 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Disponibil la adresa:

http://assembly.coe.int/Mainf.asp?link=/Documents/AdoptedText/ta07/ERES1547.html

[Accesat la 23.05.2011].

389. Site-ul Parlamentului European. Disponibil la adresa:

http://www.europarl.eu/parliament/public/staticDisplay.do?id=45&pageRank=4&language

=RO [Accesat la 15.05.2011].

390. Site-ul Parlamentului Ucrainei. Disponibil la adresa: http://portal.rada.gov.ua/ [Accesat la

22.05.2011].

391. Stenograma şedinţei plenare a Parlamentului Republicii Moldova din 7 aprilie 2011.

Disponibil la adresa: http://www.parlament.md/LinkClick-

aspx?fileticket=RM1CLEAuPkl%3d&tabid=128&mid=506 [Accesat la 25.02.2011].

392. The Canadian Encyclopedia. Disponibil la adresa:

www.thecanadianencyclopedia.com/index.cfm?PgNm=TCE&Params=A1ARTA0004587

[Accesat la 27.04.2011].

393. The Financial: Rada Approves Cancellation Of Rule That Bans Deputies From Switching

Factions. Disponibil la adresa:

http://www.finchannel.com/Main_News/Ukraine/72720_Rada_Approves_Cancellation_Of

_Rule_That_Bans_Deputies_From_Switching_Factions_/ [Accesat la 23.05.2011].

394. Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană. Disponibil la adresa:

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:FULL:RO:PDF

[Accesat la 03.05.2011].

395. Регламент Государственной Думы Федерального Собрания Российской Федерации.

Disponibil la adresa: http://www.consultant.ru/law/review/lawmaking/reglduma/ [Accesat

la 03.01.2011]

396. Регламент Совета Федерации Федерального Собрания Российской Федерации.

Disponibil la adresa: http://www.council.gov.ru/about/agenda/index.html [Accesat la

03.01.2011]

397. Федеральный Закон о порядке формирования Совета Федерации Федерального

Собрания Российской Федерации. Disponibil la adresa:

http://council.gov.ru/about/status_proxy/2000-113fz/index.html [Accesat la 03.01.2011].

398. Шейнис Виктор. Нужен ли закон об оппозиции в стране, где она подавляется?

Disponibil la adresa: http://www.democracy.ru/article.php?id=1745 [Accesat la

25.05.2011].

299

DECLARA ŢIA PRIVIND ASUMAREA R ĂSPUNDERII

Subsemnatul Arseni Alexandru, doctor în drept, conferenţiar universitar, declar pe proprie

răspundere personală că materialele prezentate în teza de doctor habilitat sunt rezultatul

propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice. Conştientizez că, în caz contrar, urmează să suport

consecinţele în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Semnătura: _________________________________

Data __________________________

300

CV al autorului

ARSENI ALEXANDRU

Conferenţiar universitar, doctor în drept

Data naşterii – 30 august, 1952, Kazahstan

DATE DE CONTACT

Adresa profesională: mun. Chişinău, str. A.Mateevici, 60, bloc II A, bir.

Tel. serviciu: 022577773

STUDII

Doctor în drept, Universitatea de Stat din Moldova, 1997

Tema tezei de doctor: „Cetăţenia Republicii Moldova”

Facultatea de Drept, Universitatea de Stat din Moldova, 1982

ACTIVITATE PROFESIONAL Ă

În anul 1982 Facultatea de Drept a Universităţii de Stat din Moldova.

În anii 1982-1986 – instructor la Secţia Organizatorică a Primăriei mun.Chişinău.

În anii 1986-1990 şef-adjunct al Direcţiei evidenţă şi repartizare a spaţiului locativ a Primăriei

mun.Chişinău.

Din martie 1990 – februarie 1994 deputat în Parlamentul Republicii Moldova, Preşedinte al

Comisiei Parlamentare Permanente pentru drepturile omului şi relaţiile naţionale.

Din martie 1994 – până în prezenet:

Lector, Universitatea de Stat din Moldova;

Lector superior, Universitatea de Stat din Moldova;

Conferenţiar universitar, Universitatea de Stat din Moldova.

PUBLICA ŢII

I. Manuale - 4

II. Monografii - 6

III. Articole în reviste de specialitate din Republica Moldova - 30

IV. Articole în reviste de specialitate străine - 1

V. Comunicări ştiinţifice - 11

VI. Comentarii de legi şi alte acte normative:

- Comentariu la legea „Cu privire la cetăţenia Republicii Moldova”. În: Legea şi Viaţa 1991,

nr.11-12, p.3-8;

301

- Comentariu la legea „Cu privire la cetăţenia Republicii Moldova”. În: Legea şi viaţa, 1992,

nr.1, p.5-10.

- Constituţia Republicii Moldova comentată articol cu articol. Chişinău, CIVITAS, 2000. –

176 p. (coautori: Creangă Ion; Gurin Cornel; Negru Boris; Barbalat Pavel; Cotorobai Mihai;

Susarenco Gheorghe).

PARTICIPARE LA ELABORAREA PROIECTELOR DE LEGI

1. Legea „Cu privire la cetăţenia Republicii Moldova” din 04.06.1991.

2. Legea „Cu privire la privatizarea spaţiului locativ”.

3. Legea „Cu privire la reabilitarea”

4. Proiectul Constituţiei republicii Moldova (adoptat în prima lectură de către Parlament –

martie 1993).

5. Proiectul de reformă constituţională elaborat în cadrul Comisiei constituită prin Decretul

Preşedintelui interimar al Republicii Moldova ianuarie 2010.

MEMBRU ÎN INSTITU ŢII NA ŢIONALE / INTERNA ŢIONALE

- Deputat în Parlamentul Republicii Moldova, Preşedintele Comisiei parlamentare permanente,

aprilie 1990 – februarie 1994;

- Consilier ţn Consiliu municipal Chişinău 1999-2003;

- Consiliul Superior al Magistraturii 2009-2013.

LIMBI STR ĂINE CUNOSCUTE

Rusa – fluent

Ucraineană - bine

Franceză – bine

PREMII / DISTINC ŢII / DECORA ŢII

– Meritul Civic

– Ordinul de Onoare

– Ordinul Republicii