Login Cont nou Am uitat parolaCauta in site

HOME ACTUALITATE REVISTA ARHIV TIMP LIBER ABONAMENTE TRAVEL VIDEO

Cum i-au spus finlandezii Nu! lui StalinAutor: Elena Ioana Secu | 13304 vizualizri

Trupe finlandeze n rzboiul de iarn

ZOOM CRONOLOGIE:23 august 1939 semnarea Pactului de neagresiune sovieto-german (Molotov Ribbentrop) 17 septembrie 1939 Armata Roie invadeaz teritoriile estice ale Poloniei 23 septembrie 1939 Estonia semneaz cu URSS un pact de asisten mutual i ajutor reciproc 5 octombrie 1939 Letonia semneaz cu URSS un pact de asisten mutual i ajutor reciproc 11 octombrie 1939 Lituania semneaz cu URSS un pact de asisten mutual i ajutor reciproc 16 -23 octombrie 1939 au loc negocieri ntre delegaiile finlandez i sovietic 26 noiembrie 1939 are loc incidentul de la Mainila 28 noiembrie 1939- Uniunea Sovietic denun tratatul semnat cu Finlanda n 1932 30 noiembrie 1939 declanarea Rzboiului sovieto-finlandez 7 decembrie 1939- 8 ianuarie 1940 Btlia de la Suomussalmi, n urma creia armata sovietic primete o puternic lovitur 1-7 ianuarie 1940 Btlia de la Raate, din Finlanda de Est, ncheiat cu o decisiv victorie finlandez 16 22 decembrie 1939; 1 -15 februarie 1940 - cele dou Btlii de la Summa, n urma crora sovieticii reuesc s treac de Linia Mannerheim i s obin victoria 13 martie 1940 este ncheiat Pacea sovieto-finlandez de la Moscova

Rzboiul sovieto-finlandez rmne i astzi una dintre multele lacune din istoria URSS. Fcea parte cucerirea Finlandei dintr-un plan secret al lui Stalin de refacere a Imperiului Rus sau evenimentele din 1939-1940 au fost rezultatul unei comunicri defectuoase ntre cele dou guverne? A sperat Stalin c aurul baltic l va feri de un atac al Germaniei asupra statului pe care l conducea? Un eec anunat pentru Moscova, o pagin de glorie pentru Helsinki Rzboiul de iarn a demonstrat c i lui Stalin i s-a putut spune Nu! Renaterea ImperiuluiNicicnd n istoria Rusiei spaiul, ca idee - for, nu a fost att de important ca n toamna a nului 1939, odat cu izbucnirea celui de -al Doilea Rzboi Mondial. Dorina liderului sovietic de a clca pe urmele naintailor si imperialiti nu era strin de cuvintele pline de nsemntate scrise de Gogol cu un veac n urm: Rusia! (...) Ce prevestete, oare, acest spaiu infinit? i tu, o Rusia, vei spulbera totul n calea ta, asemenea unei troici pe care nimeni nu o poate depi - drumul fumegnd, podurile ce murmur sub roile tale... (Nikolai V. Gogol, Suflete moarte, 1842). n planurile sovietice imperialismul prea s se confunde cu Realpolitik, avnd n vedere c spaiul trebuia s i aduc lui Stalin deopotriv securitate i prestigiu. n august 1939, Moscova dorea s i menin aparena unui actor internaional panic, direciile urmate n politica extern fiind pe deplin motivate de rzboiul extrem care se prefigura i de care aceasta dorea s se in departe: a) asigurarea securitii la frontierele vestice ale Uniunii Sovietice, prin crearea unui bru de securitate i b) aprarea URSS de o eventual ncercuire, fie capitalist (a democraiilor

occidentale), fie fascist (Stalin privind aliana cu Germania doar ca pe o soluie temporar care i permitea s trag de timp pentru a -i ntri frontul intern).

Cele dou obiective aveau s fie ndeplinite parial nc din momentul semnrii Pactului Molotov Ribbentrop, la 23 august 1939. Ascunzndu-se n spatele necesitii acute de securitate, Stalin putea privi cu ncredere ctre renaterea Imperiului, un nalt ideal pe care l va urmri p e tot parcursul domniei sale la Kremlin i care va nspimnta, pe bun dreptate, tabra occidental a Rzboiului Rece, n a doua jumtate a secolului XX. Prin Pactul de neagresiune sovieto -german, completat prin cele dou protocoale adiionale secrete, Uniunii Sovietice i se confirma supremaia n statele baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), n jumtatea estic a Poloniei i asupra Basarabiei. Folosindu-se de strategia securitii prin teritoriu[1], Stalin ctiga sigurana frontierelor vestice i, totodat, posibilitatea rentregirii infinitului spaiu, un laitmotiv nelipsit din operele clasicilor rui. Acordul consfinea linia frontierei de nord sovieto -german pe fluviile Narva, Vistula i San, prin tratatul din septembrie (*Tratatul de prietenie i delimitare a frontierei) Uniunii Sovietice oferindu-i-se mn liber n Lituania, n schimbul cedrii Germaniei hitleriste a regiunilor poloneze ale Varoviei i Lublinului.

Aurul balticInvadarea Poloniei de ctre Wermacht, la 1 septembrie 1939, urmat de intrarea trupelor sovietice n teritoriile estice poloneze dou sptmni mai trziu (17 septembrie), a reprezentat primul pas ctre ndeplinirea dezideratelor n materie de securitate a puterii sovietice. Victoria rapid asupra polonezilor a ncurajat conducerea de la Kremlin s se ndrepte spre coastele Balticii, ale crei ape au reprezentat pentru Rusia o adevrat comoar, pentru a -l cita pe arul Ivan al IV -lea, nc din secolul al XV-lea. Pentru Uniunea Sovietic, aa cum fusese i pentru Imperiul Rus pn la destrmarea sa, controlul asupra statelor baltice era una dintre necesitile vitale de securitate i aprare n faa unui posibil agresor, care ar fi putut folosi teritoriile rilor nvecinate pentru a lansa un atac asupra Moscovei. Mcinat de sentimentul instinctiv de insecuritate, analizat excelent de George Kennan, Moscova nu a ezitat s impun prin for guverne -prietene statului sovietic n Lituania, Letonia i Estonia. Temndu-se de o intervenie armat sovietic, Estonia, la 23 septembrie 1939, Letonia, la 5 octombrie 1939, i Lituania, la 11 octombrie 1939, au semnat mpreun cu Uniunea Sovietic tratate de asisten mutual, prietenie i ajutor reciproc, inclusiv militar. Acelai scenariu trebuia urmrit i n cazul Finlandei, a crei poziie geostrategic i -ar fi adus lui Stalin sigurana coastei sudice a Golfului Finic i o extindere a zonei controlate de flota sovietic n Marea Baltic. Cu puin timp nainte de nceperea negocierilor cu guvernul finlandez, un studiu al Comisiei navale sovietice de rzboi atrgea atenia Kremlinului asupra pericolului ca teritoriul Finlandei s devin o baz de atac mpotriva Uniunii Sovietice. Deloc surprinztor, avnd n vedere c Moscova urmrea nc de la venirea la putere a lui Hitler meninerea Germaniei departe de zona baltic, ofierii sovietici nu fceau referire doar la iminena unei ncercuiri capitaliste, ci i la posibilitatea unui atac coordonat de proasptul partener german, chiar de pe malul finic al Balticii. Planul pentr u o posibil intervenie a Armatei Roii pe teritoriul finlandez fusese conturat cu trei luni nainte de demararea discuiilor cu cabinetul lui Kajander! de B. Shaposhnikov, eful Statului Major sovietic, sub atenta supraveghere a lui Stalin.

Negocierile sovieto-finlandeze au nceput de-abia dup intrarea definitiv a Poloniei n sfera de influen sovietic (22 septembrie 1939), dei ambasadorul Finlandei la Moscova, Yrj -Koskinen i propusese vice-comisarului sovietic de la Externe, Vladimir Potiomk in, reluarea discuiilor ntre cele dou guverne nc de la 11 septembrie. Finlanda nu era n msur s duc un rzboi cu o mare putere, asemenea Uniunii Sovietice, considera liderul Kremlinului. Evenimentele din toamna-iarna anului 1939 aveau s i arate lui Stalin c puterea unui stat nu se msoar ntotdeauna doar n capacitatea militar i economic, ci i n cantitatea i calitatea sentimentului naional.

Buturuga mic, sprijinit de un nflcrat sentiment finlandez anti -sovietic, avea s rstoarne carul mare. De altfel, la sfritul rzboiului cu Finlanda, Stalin s -a convins c cea mai puternic arm mpotriva adversarului nu este fora militar (dei aceasta este, bineneles, decisiv), ci ctigarea suportului maselor, o tactic pe care o va folosi cu succes n timpul Marelui Rzboi pentru Aprarea Patriei.

Dialogul surzilorPrima rund a negocierilor sovieto -finlandeze a fost un real eec, ambele tabere fiind convinse c nu este timpul concesiilor. n timp ce delegaia finlandez, condus d e Juho K. Paasikivi (ambasadorul Finlandei n Suedia) primise instruciuni clare de la Ministrul de Externe de la Helsinki, Eljas Erkko, s nu pun n discuie cedarea de teritorii n Istmul Karelian sau crearea de baze militare sovietice n Insulele Aland i Suursaari sau n Peninsula Hang, precum i refuzul categoric de a semna un tratat de asisten mutual cu Moscova, delegaia sovietic, aflat sub coordonarea maestrului de ceremonii Stalin, a insistat asupra necesitilor de securitate ale URSS. Aces tea nu puneau n pericol independena statului finlandez, susineau reprezentanii sovietici, Molotov i Potiomkin, ci, mai mult, respectau dorina Finlandei de a rmne neutr n prezentul rzboi. Cu alte cuvinte, Uniunea Sovietic nu urmrea o reluare a politicii ariste i nici crearea unui nou Ducat al Finlandei, asemenea celui instituit de Alexandru I n timpul Rzboaielor napoleoniene. Stalin cerea omologilor finlandezi acceptul asupra ncheierii unui pact asemenea celor semnate cu Estonia, Lituania i Letonia, cedarea Insulelor din Golful Finic i a unor teritorii din Istmul Karelian i din Peninsula Rbacii, necesare crerii unei zone defensive lrgite n jurul oraelor -port Leningrad i Murmansk. Liderul de la Kremlin i asigura astfel partenerul de discuii de bunele sale intenii: securitatea statului sovietic nsemna i securitatea Finlandei. n pofida faptului c o parte a conducerii de la Helsinki, reprezentat de generalul Mannerheim i ministrul Comerului, E. Tanner, considera c unele dintre cererile sovietice sunt ndreptite, delegaia finlandez nu a acceptat propunerile Moscovei nici n cea de-a doua etap a negocierilor (21 -23 octombrie). Stalin tia c o invazie a Armatei Roii i-ar fi adus oprobriul comunitii internaionale i poate implicarea n rzboi, un scenariu pentru care opinia public sovietic nu era nc pregtit. Liderul autoritar fcuse tot posibilul pentru a crea o imagine a URSS de campioan a pcii, imagine care o scutise pn acum de o inutil vrsare de snge. De aceea, la 23 octombrie Stalin mai fcea o ultim ncercare, propunnd delegaiei finlandeze s accepte concesionarea Peninsulei Hang i Rbacii, n schimbul cedrii districtelor kareliene din Repola i Porajrvi i a asigurrii c numrul trupelor Armate i Roii dispuse n bazele din Hang va fi redus . De pe un alt rm al Balticii, oficialii finlandezi erau ncreztori n forele proprii, mai ales c rapoartele primite de la serviciile de informaii nfiau o Armat Roie slab pregtit i cu moralul sczut, incapabil s rspund idealurilor expansioniste ale Comandantului Suprem, Stalin. Totodat, semnalele primite de la Berlin erau favorabile finlandezilor, Germania trimind nave n Golful finic. n acest timp, Kirill Meretskov, Comandantul forelor militare din Districtul Leningrad care urma s coordoneze viitorul atac asupra teritoriilor finlandeze punea la punct ultimele pregtiri pentru invazia sovietic. n viziunea lui Stalin, forele corelate ale Armatei Roii (terestre, aeriene, navale) trebuiau s anihileze rapid armata finlandez, guvernul de la Helsinki urmnd s accepte imediat cererile Moscovei i, odat cu acestea, controlul politic sovietic. Rzboiul sovieto -finlandez a nceput, astfel, avnd la baz un calcul greit: pe de o parte, Finlanda nu a crezut nicio clip c Uniunea Sovietic se va aventura ntr -un rzboi fr a fi pe deplin pregtit pentru acesta, iar, pe de alt parte, Stalin nu i-a imaginat niciun moment c armata i poporul finlandez sunt capabili de o asemenea rezisten n faa colosului sovietic.

Rzboiul de iarn: un eec anunat?Orict de mult i-ar fi dorit s fac abuz de for n cazul Finlandei, Stalin nu i -a exteriorizat nici de aceast dat mnia, prefernd s dea rii pe care a condus -o iluzia victimizrii. Avnd n vedere c relaiile dintre cele dou state aflate ntr -un conflict latent erau nc sub auspiciile unui tratat de non-agresiune semnat n 1932, Armata Roie nu putea ataca Finlanda fr o denunare prealabil a pactului de ctre URSS. Soluia era, n acest caz, s i fabrice Finlandei o imagine a agresorului, care ar fi motivat n ochii opiniei publice ofensiva sovietic. n dup -amiaza zilei de 26 noiembrie, incidentul necesar punerii n aplicare a planului Kremlinului a avut loc lng Maini la, o localitate de grani din Istmul Karelian. Molotov l-a anunat pe reprezentantul Finlandei la Moscova, Yrj Koskinen, c forele finlandeze au atacat baza sovietic, un numr de soldai sovietici fiind ucii.

Comisarul sovietic cerea, astfel, ca trup ele finlandeze s fie retrase de la grani. La 28 octombrie Molotov a anunat c URSS denun tratatul cu Finlanda, avnd n vedere c aceasta, prin aciunile recente, punea n pericol sigurana Leningradului, i astfel, a ntregului teritoriu al Uniunii Sovietice. Dup nici 48 de ore, Districtul Militar Leningrad primea ordinul de atac, la orele 00:15, n dimineaa zilei de 30 noiembrie. Mergem n Finlanda nu drept combatani, susinea Meretzkov n comunicatul final adresat trupelor sale nainte de star tul ofensivei, mergem ca prieteni i ca eliberatori, s scpm poporul finlandez din ghearele capitalitilor i moierilor. Noi nu suntem mpotriva poporului finlandez, ci mpotriva guvernului Kajander-Erkko, care mpresoar poporul finlandez i provoac rzboiul cu Uniunea Sovietic[2].

Atunci cnd a decis s recupereze prin fora armelor ceea ce el considera c era un drept al statului pe care l conducea, Stalin s-a bazat pe numrul impresionant al soldailor Armatei Roii i pe superioritatea armamentului de care acetia dispuneau. A omis s ia n calcul rapoartele nefavorabile, ca acelea care fceau referire la slaba pregtire att a soldailor tineri, ct i a ofierilor nou pui n funcii dup reformarea Armatei, n 1937 -1938, n urma creia alturi de marealul Tuhacevskii au fost omori, arestai sau demii - n timpul represiunii comandate de Stalin aproape 40 000 de comandani de armat i pn la 3000 de comandani de nave. Lipsa de experien a ofierilor de comand i instituirea unui aprig control politic direcionat de la Kremlin aveau s fie decisive pentru sovietici n Rzboiul de iarn. Pe de alt parte, de aceast dat victima nu era tocmai un adversar uor de nvins, n ciuda inferioritii numerice (450 000 de soldai sovietici mpotriva a puin peste 250 000 de soldai finlandezi). Cel puin n prima etap a desfurrii ostilitilor, armata finlandez s -a bucurat de patru avantaje: a) condiiile meteorologice, defavorabile Armatei Roii care nu era pregtit s lupte asemene a finlandezilor n echipamente de zpad de camuflaj i pe schiuri; b) teatrul de lupt pdurile acoperite de zpad, lipsa drumurilor i a cilor ferate; c) susinerea necondiionat a ntregului popor finlandez i convingerea acestuia c lupt mpotriv a unui vechi i aprig duman; d) faptul c oficialii militari finlandezi nu au permis un posibil atac surpriz al sovieticilor, acetia recurgnd la o mobilizare rapid, nc din timpul negocierilor. Stalin considera c efortul militar trebuia dublat i de unul politic, care s contribuie la ctigarea suportului masei populare finlandeze, astfel nct a recurs la crearea unui guvern popular democratic , sub conducerea lui Otto Wille Kuusinen, la Terijoki (Zelenogorsk), o localitate de grani ocupat de sovietici. La nceputul lunii decembrie Molotov a semnat cu nou-nfiinata Republic Democrat Finlandez un pact de asisten mutual i prietenie, prin care Uniunea Sovietic primea un teritoriu din istmul Karelian nsumnd 4.000 km2, concesionarea penin sulei Hang i cedarea insulelelor din Golful Finlandei. n viziunea liderilor de la Kremlin toate acestea urmau s se ntmple n cel mai scurt timp odat cu acutizarea luptei de clas din Finlanda i capitularea armatei capitaliste, Republica Democrat Finlandez trebuia s adopte modelul sovietic i s acioneze la ordinele Moscovei.

Finlanda devine simbolul luptei anti-sovietice: cum i s-a spus Nu! lui StalinPe cmpul de lupt i n casele finlandezilor lupta prea s fie deja ctigat de armata lui Mannerheim. Unul dintre factorii care i fcea pe finlandezi s fie ncreztori n succesul lor era complexul de fortificaii finlandez (221 de fortificaii, majoritatea amplasamente de artilerie), cunoscut sub numele de Linia Mannerheim. Acesta, de parte de a se ridica la standardele Liniei Maginot, acoperea aproximativ 100 kilometri de front, ntre Golful Finic i Lacul Ladoga, de -a lungul Istmului Karelian. Avnd n vedere c ncercrile iniiale repetate ale armatelor lui Kliment Voroilov de a trece peste Linia Mannerheim au cunoscut un eec umilitor, Stalin ncepuse, nc de la jumtatea lunii decembrie, s fie ngrijorat, chiar furios, i amintete Hruciov. n ianuarie 1940, Voroilov a fost nlocuit cu aponikov, Comandantul Statului Major al Armatei Roii i un om de ncredere al lui Stalin. ns, n pofida reorganizrii conducerii armatei, situaia de pe front nu prea s se mbunteasc pentru soldaii sovietici, care se confruntau cu o nou problem: slaba calitate a comunicaiilor. Trupele finlandeze, echipate n costume de camuflaj i beneficiind de un antrenament potrivit pentru o lupt pe schiuri, ntr -un teritoriu mpdurit, ctigaser deja simpatia opiniei publice internaionale. n iarna anului 1939, n Finlanda se aflau nu mai puin de 300 de jurnaliti strini care le vorbeau celor de acas de brava rezisten a tinerilor n alb. Implicarea activ n lupt a populaiei civile finlandeze mpotriva dumanului rus (sovietic), prin organizaiile de voluntari femei i copii care nu au ezitat s i susin pe cei aflai pe front prin orice mijloace, inclusiv prin tricotarea de pulovere i osete - a reprezentat un alt element care a dus la crearea unei imagini mitice a poporului finlandez. Mica naiune din Nordul Europei prea c vrea s dea o lecie tuturor celor ameninai de puterea Imperiului Rou. Oamenii din ntreaga lume aflau acum din pres cum i se poate spune nu lui Stalin. Dup Btlia de la Suomussalmi (ianuarie 1940), soldat cu distrugerea a dou divizii sovietice i cu izolarea a altor dou n zona Lacului Ladoga, la Kremlin

situaia devenea din ce n ce mai tensionat, iar sarcasmul lui Stalin nu putea fi dect semnul disperrii: Acolo zpada este adnc; trupele noastre trebuie s mrluiasc prin ea, povestea Stalin, acolo sunt multe uniti de ucrainieni. Acetia ntreab n ucrainean: Unde sunt aceti finlandezi? Deodat, din flanc vine o cascad de gloane. Oamenii notri sunt la pmnt. Finlandezii au ales o tactic de lupt deosebit n pdure: ei se car n pini [copaci], se camufleaz n spatele crengilor, se mbrac n haine albe sau costume de camuflaj, i devin, astfel, complet invizibili. Cnd oamenii notri se apropie, acetia i mpuc din copaci. Aceti trgtori sunt numii cuckoos. i, din nou, ucrainienii ntreab bineneles, n ucrainean- Unde sunt aceti cuckoos? Unde sunt aceti cuckoos?[3]

Experiena nfrngerii cheia succesului URSS din Al Doilea Rzboi MondialSovieticii preau s nvee repede din propriile greeli, astf el nct n februarie s-a hotrt iniierea unei ofensive puternice n Istmul Karelian, sub coordonarea marealului S. K. Timoenko. Era n joc sigurana statului sovietic, nsi existena sa, mai ales c Hitler prea s aib cel mai mult de ctigat de pe urma unei nfrngeri a Armatei Roii. Cum ar fi putut face fa Uniunea Sovietic unui atac al Wermacht-ului dac nu putea nvinge o armat de dimensiunile celei finlandeze? Douzeci i trei de divizii, echipate cu o artilerie i tancuri moderne ameninau acum cele nou divizii finlandeze din Istmul Karelian. Dup trei zile, n sfrit, sovieticii reueau s treac de Linia Mannerheim. Armata finlandez, slbit i lipsit de resursele financiare necesare continurii luptei a trebuit s accepte victoria trupelor sovietice. Avnd n vedere c ajutorul englez i francez promis era condiionat de o posibil implicare a Finlandei n rzboiul cu Hitler, guvernul lui Risto Ryti a fost nevoit s ncheie o pace defavorabil statului su, ns fr a -i preda independena i instituiile democratice. La primele ore ale zilei de 13 martie, Ryti semna tratatul de la Moscova, prin care Finlanda se obliga s cedeze Uniunii Sovietice peninsula Hang (prin concesionare pentru treizeci de ani), aproape tot teritoriul Istmului Karelian (inclusiv oraul Vborg aproape o zecime din capacitatea sa teritorial i industrial), partea finlandez a peninsulei Rbacii, insulele din Golful Finic (Suursaari, Tytrsaari, Lavansaari i Seiskari), precum i un teritoriu din regiunea Salla. Uniunea Sovietic i restituia Finlandei oraul Petsamo. Stalin pierduse pentru moment iluzia vechiului Imperiului i respectul comunitii internaionale, dar ctigase, prin acel nu categoric al demnitii, rostit din inima Finlandei, o lecie extrem de valoroas experiena nfrngerii, cea care va fi decisiv n momentul atacului german surpriz din 22 iunie.

Note /Partide-politice-in-perioada-interbelicaartide politice in perioada interbelicaIn perioada interbelica regimul politic a fost cel al democratiei parlamen-tare, avand ca baza baza juridica Constitutia din 1923. In plan politic se impun partide politice PNL si PNT, dar apar si organizatii extremiste (Legiunea Arahan-ghelului Mihail si Partidul Comunist), precum si partide ale minoritatilor nationale. Partidul National Liberal a fost, in perioada interbelica, cel mai puternic partid. Acesta a guvernat in perioadele 1922-1928 si 1933-1937. Dintre conducatorii acestuia s-au remarcat Ion.I.C.Bratianu si Vintila Bratianu. Printre cele mai importante masuri legislative se numara Constitutia din 1923 si legile pentru unificarea statului din 1925. Acesta a promovat ideologia neoliberalista, care sustinea: - in plan social: intarirea pozitiilor burgheziei si respectarea echilibrului; - in plan economic: doctrina prin noi insine aceasta insemnand, adica dezvoltarea economica a tarii pe baza capitalului romanesc si reducerea investitiilor straine; considera industria ca principala cale de progres economic; PNL a conturat sistemul financiar-bancar al tarii; - in plan politic: dezvoltarea democratiei parlamentare. Ideologia taranista promova urmatoarele idei: - in plan social: sustinea primatul taranimii; - in plan economic: doctrina portilor deschise fata de capitalul strain; agricultura ocupa locul principal in dezvoltarea statului;

- in plan politic: taranistii au propus constituirea statului national taranesc, au sustinut ideea luptei de clasa, dar apoi au abandonat-o si au sustinut democratia parlamentara. Aceasta ideologie a fost sustinuta de Partidul Taranesc, creat in 1918. Aces-ta s-a unit cu Partidul National Roman din Transilvania si a format Partidul National Taranesc, avand ca lideri principali pe Iuliu Maniu si Ion Mihalache. Desi PNT a avut o baza sociala mult mai larga comparativ cu PNL, a guvernat doar in 1928-1931 si 1932-1933. O alta ideologie a fost extremismul de stanga - comunismul. El promova: - instaurarea dictaturii proletariatului (concept care desemneaz puterea de stat a clasei muncitoare, instaurat prin revoluia socialist, exercitat cu sprijinul maselor muncitoare neproletare de la orae i sate, i care se poate concretiza sub forma de aliana intre clasa muncitoare i rnime); - nationalizarea mijloacelor de productie; - desfiintarea proprietatii private. Partidul Comunist a fost fondat in 1921 si a aderat la Internationala a III-a Comunista. Orientarea antinationala a dus la scoaterea partidului in afara legii in anul 1924. Intre 1924-1944 acesta a activat ilegal cu circa o mie de membri, fiind instrumentul Uniunii Sovietice, care urmarea dezmembrarea teritoriului roman si transformarea acestuia in republica socialista. Legiunea Arahanghelului Mihail, infiintata in 1927 de catre Corneliu Zelea Codreanu, devenita in 1930 Garda de Fier, a fost o miscare fascista, de extrema dreapta, care promova: - antisemitismul (antievrei), anticomunismul si misticismul; - teoria purificarii prin moarte, promovand ura si intoleranta; - condamna democratia parlamentara; - violenta si recurgerea la asasinatul politic (Ion.G.Duca, Nicolae Iorga etc).

.2. Sistemul de aliane 11.2.1. Convenia de alian defensiv ntre Romnia i Polonia(3 martie 1921 )

Ferm hotri de a salvargda pacea ctigat cu preul attor sacrificii, Majestatea Sa regele Romniei i eful de stat al Republicii Poloniei s -au neles spre a ncheia o Conveniune de alian defensiv.

n acest scop, ei au numit drept plenipoteniari ai lor: [...] care, dup ce i-au comunicat deplinele lor puteri, gsite n bun i cuvenit form, s -au neles asupra articolelor urmtoare: Art. 1. Romnia i Polonia se angajeaz s se ajute reciproc n cazul cnd una din ele ar fi atacat, fr provocaiune din parte-i, la frontierele sale orientale actuale. Prin urmare, n cazul cnd unul din cele dou state ar fi atacat, fr provocare din parte -i, cellalt se va considera n stare de rzboi i-i va da un concurs narmat. Art. 2. n scopul de a coordona sforrile lor pacifice, cele dou guverne se angajeaz s se consulte asupra chestiunilor de politic extern, care privesc raporturile lor fa de vecinul de la est. Art. 3. O conveniune militar va fixa chipul n care cele dou ri i vor da concursul, cnd va fi nevoie.

0 NS 1 .1 .2 .3 .4 .5 .6 .7 .1 .2 .3 .4 .5 > Aceast conveniune va fi supus acelorai condiiuni ca i conveniunea de fa n ce privete durata i denunarea ei eventual. Art. 4. Dac conform sforrilor lor pacifice cele dou state s -ar gsi n stare de rzboi defensiv, conform articolului 1, ele se angajeaz s nu trateze i s nu ncheie nici armistiiul, nici pacea, una fr alta. Art. 5. Durata conveniunii de fa este de 5 ani, cu ncepere de la ziua semnrii, dar fiecare din cele 2 guverne e liber s o denune dup 2 ani, aviznd Partea cealalt cu 6 luni nainte. Art. 6. Nici una din naltele Pri Contractante nu va putea s ncheie vreo alian cu a treia Putere, fr s se consulte n prealabil cu cealalt. Sunt dispensate de aceast condiiune alianele n vederea meninerii tratatelor deja semnate n comun de Romnia i de Polonia. Asemenea aliane vor trebui totui s fie comunicate. Guvernul polon declar c cunoate acordurile Romniei cu alte state pentru meninerea tratatelor de la Trianon i de la Neuilly, acorduri care vor putea fi transformate n tratatele de alian. Guvernul romn declar c cunoate acordurile Poloniei cu Republica Francez. Art. 7. Conveniunea de fa va fi comunicat Societii Naiunilor, conform tratatului de la Versailles. Art. 8. Prezenta Conveniune va fi ratificat i ratificrile vor fi schimbate la Bucureti, ct mai curnd cu putin. Drept care plenipoteniarii au semnat prezenta convenie i au pus sigiliile lor. Fcut la Bucureti, n dublu exemplar, la 3 martie 1921.

Monitorul oficial, din 26 iulie 1921

ebutul noilor structuri statale, la 11 noiembrie 1918, sub tiparul Republicii a 2-a, a fost

marcat, ca si in cazul Romaniei, de granitele ferme oferite din partea Frantei. Parisul era interesat ca noua Polonie sa se bazeze pe trei principii fundamentale: 1. asigurarea unui debuseu la Baltica (riveran antigerman); 2. asigurarea vecinatatii dintre Polonia si Romania; 3. atribuirea justa a diferendelor de frontiera cu Cehoslovacia, Ucraina, Bielorusia si Lituania. Planurile franceze de control si influenta in Europa central-orientala, imediat dupa sfirsitul primului razboi mondial, au avut drept obiectiv stabilirea predominantei securitatii militare a Frantei asupra tuturor celorlalte probleme economice si etnice. Politica regionala astfel circumscrisa a fost influentata de relatia, in primul rind economica, dintre Franta si Marea Britanie. La Bucuresti si Varsovia sugestiile franceze au incurajat tendintele precumpanitoare privind: 1. stabilirea unei frontiere comune polono-romane; 2. incheierea unei aliante strategice regionale care sa asigure controlul regiunilor amenintate de Rusia Sovietica (Volinia, Polesia, Galitia Orientala, Basarabia si Bucovina). Semnale in acest sens detinem chiar din luna decembrie 1919 cind, la Londra, Comitetul National Polonez (care pregatea participarea la Conferinta de pace) il contacta pe ministrul roman Mihail Boerescu, pentru a insista ca, la viitoarele negocieri, frontiera sud-estica a statului polonez sa fie limitrofa Romaniei; documentul polonez aducea si argumente de ord in strategic si economic: cele doua tari, cu relatii economice intime, isi vor asigura cu debuseu la Marea Neagra si Marea Baltica. Chiar de la inchegarea noilor structuri, beneficiind si de atitudinea favorabila a Frantei, Varsovia a demarat construirea unui complicat sistem de tratate si aliante cu Bucuresti, Riga, Talin si Helsinki. Viziunea integratoare a lui Josef Pilsudski (ideea de recistigare a intregului spatiu al polonitatii, adica a teritoriilor pierdute in 1772) concepea feudalismul polon drept o cale sigura de rezolvare deopotriva a securitatii, autodeterminarii si disputelor teritoriale si avea drept scopuri, pe de o parte, intarirea statelor respective in relatia cu Rusia Sovietica si crearea unui sistem defensiv competent (tratatul polono-ucrainean din aprilie 1920, aliantele cu Romania, Letonia si Estonia) si, pe de alta parte, asigurarea prioritatii Poloniei in toate variantele. Romania, inainte de a elabora un program coerent de obiective strategice in regiune, a considerat primordiala rasturnarea regimului comunist de la Budapesta (martie-august 1919) si obtinerea, si pe aceasta cale, a recunoasterii juridice internationale a Unirii cu Transilvania, Basarabia si Bucovina. Diplomatia romana a privit spre Varsovia cu speranta si incredere: ambele state erau pregatite pentru actiuni militare defensive comune si doreau recunoasterea reciproca a unor mariri teritoriale care au provocat mai putine tensiuni regionale. Potrivit documentatiei de care dispunem in momentul de fata putem evalua ca initiativa pentru incheierea unei aliante bilaterale a pornit, in 1919, aproape exclusiv din partea poloneza. Generalul Tadeusz Rozwadonski, seful misiunii militare poloneze la Conferinta de pace, considera, la 26 aprilie 1919, pe un ton lipsit de echivocuri, ca intelegerea cu Romania reprezinta pentru Polonia o problema de existenta. Mai mult, generalul Stanislaw Haller, seful Marelui Stat Major polonez, propunea (la 4 martie 1920), in cea mai stricta confidentialitate, un program minimal in 3 puncte vizind inchegarea relatiei politico-militare: 1. recunoasterea reciproca a unirii Basarabiei, Bucovinei si Galitiei Orientale; 2. razboi conjugat cu Rusia daca aceasta ar ataca una din parti; 3. tranzit special pentru Polonia pentru porturile romanesti Constanta, Galati, Braila.

Dupa semnarea tratatului din 1920, care transforma statul ucrainean intr-o posesiune polona, Pilsudski a retras, in favoarea sa, initiativa in relatiile cu Semion Petliura; seful statului polonez considera indispensabila participarea Bucurestiului la solutionarea problemei ucrainene, dorind sa creeze un condominiu romano-polonez, economic si politic. La nivelul clasei politice romanesti perceptia privind asimilarea unei metode defensive, de alianta cu Polonia, era identica cu cea de la Varsovia. Ion I.C Bratianu, in contact asiduu cu guvernele polonez si cehoslovac, asigura pe posibilii parteneri ca Romania era gata sa dezvolte relatiile politice si economice din cele mai intime cu cele 2 state, inclusiv prin stabilirea de frontiere comune. Seful guvernului de la Bucuresti insista pentru aplicarea imediata a planului francez de jonctiune polonezo-romana pe linia Munkacs-Stryj (in Rutenia si Pocutia). Foarte important de subliniat ni se pare faptul ca atitudinea in relatiile bilaterale se schimba, in cursul tratativelor din 1919-1920, in functie de aparitia si inaintarea unitatilor Armatei Rosii la frontierele occidentale ale Rusiei. Vizita generalului Tadeusz Rozwadowski la Bucuresti (mai 1920) concorda cu succesul ofensivei polone in Ucraina (ocuparea Kievului); in mod cu totul confidential, regele Ferdinand si-a declarat intentia de a interveni direct in aceste operatiuni, dar a fost refuzat de prudentii lideri ai Partidului National Liberal. Esecurile armatei polone in centrul Ucrainei, retragerea si, in august 1920, rezistenta indirjita in fata Varsoviei au tergiversat negocierile pentru incheierea unui tratat. Nu e mai putin adevarat insa ca Romania, pastrindu-si neutralitatea, a sprijinit activ pe plan international interesele polone (Take Ionescu) si a permis fara restrictii tranzitul prin porturile dunarene si de la Marea Neagra a armamentului aliat destinat Varsoviei. Modificarea radicala a cadrelor militare si politice, in toamna-vara 1918-1919, a provocat, la nivelul intregii zone central-europene, o dezvoltare fara precedent a proiectelor comune generatoare de interactiuni ce putea reface legaturile intre parti si interdependenta reciproca precum studierea, gasirea si crearea institutiilor capabile sa produca asemenea proiecte. La nivelul imaginii guvernului ucrainean, asistam la o alterare rapida si ireversibila; in acelasi timp insa exilul nationalist si albgardist nu a pierdut prilejuri de a ataca preconizata colaborare romano-polona, militind activ in directia esuarii proiectului de stabilire a frontierei comune in nordul Bucovinei. In ianuarie 1919, generalul Constantin Prezan a primit din partea Comandamentului Suprem Aliat ordinul de a ocupa Pocutia si de a o pastra pina la deciziile negocierilor de pace de la Paris. Concomitent, fara a emite inca pretentii in Pocutia, Varsovia proiecta un protectorat romano-polonez in Ucraina, sub egida Societatii Natiunilor. Actiunea militara romana a reprezentat prima concretizare a politicii regionale romanopoloneze, o aplicare la scara medie a intentiilor diplomatice fata de Rasaritul Europei. Misiunea romaneasca in Pocutia nu a fost lipsita de probleme: vara anului marcheaza, pentru prima data in cursul relatiilor romano-polone, un prim impas major in evolutie. Intr-o scrisoare personala, de la Paris, datata 14 iunie 1919, Roman Dmowski, liderul Comitetului National Polon si al Partidului National Democrat, ii propunea premierului Ion I.C Bratianu un set de masuri urgente pentru depasirea tensiunilor acumulate. Sursele oficiale inregistrau surescitare a spiritelor la Varsovia, iar la inceputul lunii august, pe un ton putin amical, ministrul polonez de externe a cerut retragerea militara romaneasca cu un moment mai inainte. Partea romana a acceptat, de la bun inceput, ideea restituirii teritoriului catre statul polonez.

In ciuda divergentelor, imediat dupa rezolvarea amiabila a statutului Pocutiei, premierul Paderewski intervenea imperativ la Bucuresti pentru a cere ajutorul imediat in fata unui pericol mai nimicitor decit conflictul armat: foametea. Ne gasim intr-o situatie critica, scria el la Bucuresti. Aprovizionarea noastra cu griu este insuficienta. Voi puteti sa ne procurati, noi platim orice pret. Un aspect niciodata abordat in istoriografia romana, din perioada de pregatire a relatiilor strategice bilaterale, este cel referitor la sprijinul acordat de Romania tranzitului refugiatilor polonezi aflati in Ucraina, sudul Rusiei, Caucaz si Turcia. Guvernul Romaniei si autoritatile locale (din Basarabia, Moldova si Bucovina) au acceptat ajutorarea umanitara, desi greutatile materiale ale locuitorilor si starea deplorabila a economiei ar fi dus la alte raspunsuri. Mai precizam ca, pentru a ocoli primejdiile la care erau supusi civilii poloni, romanii au riscat foarte mult, mai ales in zonele de la dreapta Nistrului (in contextul atacurilor Armatei Rosii si al jafurilor gruparilor neorganizate). O nota a Legislatiei polone de la Constantinopol estima, in iunie 1919, la circa 2.000 de persoane numarul celor care asteptau la Baku (in Azerbaidjan) sa plece la Galati si la peste 5.000 de persoane numarul celor de la Novorosiisk (port rusesc la Marea Neagra). Reprezentantii polonezi de la Bucuresti (guvernul de la Varsovia a infiintat un organism guvernamental cu atributii exclusive pentru repatrierea polonezilor in tara noastra) informau autoritatile romane ca prevazusera doua cai principale de repatriere: 1. maritima, SevastopolNovorosiisk-Odessa-Galati; 2. terestra, permitea intrarea in Romania pe la punctul de cale ferata Tiraspol-Tighina. Numeroasele cazuri dramatice bolnavi si morti la Sulina, Galati, Cetatea Alba si Tighina precum si incapacitatea sistemului sanitar roman de a sprijini, in conditii de lipsuri cronice, cu tratament si logistica un numar atit de mare de persoane, a determinat Ministerul roman al Lucrarilor Publice sa decida ca CFR sa faca reduceri pentru tarifele la vagoanele de calatori clasa a 3-a pe relatia Constantinopol-Galati pentru cetatenii polonezi. Pe navele romanesti puteau fi admise grupuri de cel mult 50 de persoane, intrebarea facinduse pe baza unor liste intocmite de reprezentantul Poloniei in capitala Turciei. Transporturile functionau deosebit de greoi datorita faptului ca, de regula, punctele de intrare se aflau la frontiera (iar pericolul unui razboi cu garzile sovietice sau nationaliste ucrainene era deosebit de mare), lipsea materialul de cale ferata (vagoane, locomotive, sine), iar sistemul sanitar (inclusiv cel de carantina) isi desfasura activitatea intr-un ritm haotic. Astfel, la mijlocul lui februarie 1920, la Cetatea Alba se aflau 450 de refugiati care asteptau sa plece spre Galati; nu aveau bani, alimente sau imbracaminte de iarna. Citeva zile mai tirziu, in acelasi oras mai soseau alte 340 de persoane. La fel, in fata pericolului iminent al unui atac al Armatei Rosii in Transnistria, autoritatile militare romane au decis, intempestiv, evacuarea masiva a refugiatilor polonezi stationati la Ovidiopol, in dreapta Nistrului, si trecerea lor la Tighina. La Reni, la sfirsitul lunii martie 1920, 6 vagoane, neincalzite, cu cetateni polonezi asteptau de 20 de zile sa plece spre Polonia. Autoritatile militare au decis, la 37 februarie 1920, sa suspende pentru punctele Sulina si Galati intrarea in tara daca in portul dunarean nu erau asigurate garnituri de tren disponibile pentru linia Cernauti-Colomeea. Cu toate acestea, numai in luna aprilie 1920, prin cele doua porturi trecusera peste 4.000 de refugiati. O statistica a Comisariatului guvernului polonez pentru refugiati, cu sediul la Galati, arata ca, in perioada mai-decembrie 1919, prin Romania au trecut 1.037 persoane cu acest statut, iar in primele luni ale anului 1920, alte 2.652. Cu numeroase disfunctionalitati, drumul prin Romania a reprezentat singurul drum spre patrie

pentru cei ramasi in zone indepartate din cauza razboaielor sau a conflictelor civile; nu putine au fost eforturile administratiilor locale romane pentru a asigura, din bugetele orasenesti sau judetene extrem de subtiri, minimul necesar supravietuirii (inclusiv prin colecte publice). Operatiunile de repatriere prin Romania n-au mai fost la fel de ample la inceputul lunii august 1920 cind, din cauza ofensivei rapide a Armatei Rosii in Polonia spre Varsovia, guvernul polonez a decis unilateral suspendarea legaturilor speciale de cale ferata cu orasele Galati si Cernauti. Intrerupte pentru aproape jumatate de an, activitatile comitetelor si gruparilor civice de repatriere vor fi reluate dupa incheierea pacii de la Riga (martie 1921), cu Rusia Sovietica, conform unor documente bilaterale, special negociate. Sistemul de reprezentare diplomatica a avut, chiar de la inecput, defectiuni, dar la 17 iunie 1919, contele Aleksander Skrzynski era numit ministru la Bucuresti. Guvernul roman decidea, la rindul sau, la 16 iulie 1919, infiintarea unei legatii la Varsovia; in postul de trimis extraordinar si ministru plenipotentiar a fost desemnat, la 18 iulie, Alexandru Florescu. Odata concurate, raporturile diplomatice si raporturile politice s-au circumscris intereselor specifice imediate. Alianta bilaterala nu a fost un proiect politico-militar care sa detina fundamente istorice traditionale sau impulsuri decizionale decisive din partea opiniei publice. Tratatul semnat in 1921 a fost perfect doar in teorie, nu a mai functionat in momentul in care trebuia si aplicat, iar renegocierile periodice au cunoscut dese si importante impasuri, chiar momente de tensiune. 1919-1920 a fost un moment semnificativ, determinat intrinsec de conditiile internationale exceptionale in care se desfasurau noile cadre interne. Dogma politicii bilaterale a reprezentato atitudinea comuna fata de Moscova. Precum Take Ionescu la Bucuresti, la Varsovia, Aleksander Skrzynski, Marjan Seyda, Konstanty Skirmunt sau Erasm Piltz proiectau o alianta central-europeana care sa aiba drept ax central cele doua capitale. In vara anului 1919, o data cu sosirea la Bucuresti a ministrului polonez, contele Aleksander Skrzynski, se conturara modificarea cadrului antimaghiar in care sa se desfasoare activitatea viitoarei Mici Intelegeri si deplasarea atentiei spre spatiul oriental (Rusia Sovietica, Ucraina nationala) sau spre Germania si Italia. Conexiunile si comunitatea de interese erau cautate cu febrilitate de Polonia in conditiile in care, in afara pericolului prabusirii in fata unei ofensive militare sovietice, constituia o problema atitudinea Lituaniei, aliat fara rezerve al Moscovei. Rusia Sovietica, prin tratatul semnat cu guvernul lituanian la 12 iulie 1920, in calitate de mandatara a fostei autoritati suzerane, recunostea provinciile Viena si Suwalki (aflate la Polonia) drept teritorii lituaniene. Dupa atenuarea pericolului sovietic, Polonia a actionat in paralel, militar si diplomatic, pentru a convinge Lituania sa renunte la Viena si pentru a accelera negocierile cu Bucurestiul; influentele evolutiilor pe front s-au rasfrint, insa, asupra cursului tratativelor. Concomitent, la 1 octombrie 1920, la Riga, se semnau preliminariile tratatului de pace polono-sovietic, iar la Bucuresti se elaborau primele proiecte concrete de alianta. Arhivele romanesti nu conserva, din nefericire, nici un document din faza finala (ianuariefebruarie 1921) a negocierilor romano-polone. Stim ca generalul Stanislaw Haller, seful Marelui Stat Major, s-a aflat la Bucuresti in decembrie 1920, pentru a stabili anteproiectul aliantei militare; negocierile se desfasurau in contextul in care premierul Averescu ar fi dorit sa astepte incheierea discutiilor si tratatul de la Riga. De la Bucuresti, Take Ionescu comunica la sfirsitul lunii ianuarie 1921, prin legatia de la Varsovia, ca se clasificasera conceptiile despre continutul aliantei cu Polonia. Conventia de alianta defensiva semnata la Bucuresti, la

3 martie 1921, de catre Take Ionescu si Eustachy Sapieha, consemna la articolul 1, cel mai important, ca cele doua state se angajau sa-si acorde ajutor militar reciproc si imediat in cazul unui atac sovietic neprovocat. Totodata, Varsovia si Bucurestiul urmau sa se consulte mutual in problemele de politica externa comuna, rasariteana (articolul 2). O conventie militara care sa stabileasca maniera de acordare a asistentei reciproce era prevazuta la articolul 3. Documentul era insotit de o anexa cu trei protocoale secrete: a. precizarea continutului termenului de frontiera rasariteana existenta; b. acordul semnat trebuie sa ramina secret cel putin pina la ratificarea tratatului de la Riga; c. Romania se angaja sa sprijine diplomatic Polonia pentru obtinerea recunoasterii Galitiei si, la fel, ambele state promiteau ca vor negocia eventuala modificare a frontierei comune cu scopul de a facilita legaturile de cale ferata dintre Bucovina si Maramures, pe mici schimburi de teritorii. Ce s-a rezolvat, in practica, prin semnarea Conventiei de alianta defensiva, in vigoare pina la 17 septembrie 1939? In primul rind, se asigura comunitatea de interese fata de spatiul sovietic. De acum si pina in anii 30, Varsovia va avea primatul informatiei si legaturile diplomatice in tratativele cu Rusia Sovietica. Spre exemplu, polonezii au mediat incheierea protocolului Litvinov, din februarie 1929. Totodata, diplomatia romana in spatiul statelor baltice a fost, in deceniul 3, perfect circumscrisa intereselor si indicatiilor Varsoviei. Polonia isi va intari aceasta pozitie, mai tirziu, in 1932, o data cu incheierea tratatului de buna vecinatate si neagresiune cu Moscova. Concomitent cu sprijinul militar si politic obtinut in spirit reciproc, Polonia era sigura acum de tranzitul prin porturile romanesti de la Dunare si Marea Neagra, singura cale de comunicare cu Europa Aliata in cazul unui blocaj din partea vecinilor lipsiti de bunavointa (Germania, Rusia Sovietica, Cehoslovacia, Lituania, Orasul Liber Danzig). Diplomatia romaneasca, la rindul ei, parasea cadrele politicii strict imperative, promovata fara rezerve pina in 1921 (inchegarea Micii Intelegeri, recunoasterea internationala a frontierelor). Bucurestiul dobindea un important avantaj in relatiile cu un partener strategic in Europa Centrala Ungaria si, mai mult, obtinea, la rindul sau, o cale mai scurta de transport al produselor sale comerciale (producte agricole si petroliere) spre Germania, cel mai important partener al economiei romanesti. Neaderind la proiectul de stabilitate si pastrare a statu quo-ului reprezentat de Mica Intelegere, Polonia a realizat un tip identic de alianta cu Romania; a fost vorba, in plan teoretic, de o transbordare a interesului, de la vest (Ungaria) spre est (Rusia Sovietica). Varsovia a contat, evident, pe o slabire a pozitiilor Cehoslovaciei precum si pe o intensificare a presiunilor internationale la care era supusa Ungaria. Romania devenea direct conectata atit la pericolul sovietic, cit si la cel reprezentat de Germania. ROMANIA IN RELATIILE

INTERNATIONALE IN PERIOADA INTERBELICA1. Situatia politica internationala in perioada interbelica. Politica externa a Romaniei in primele doua decenii ale secolului XX. 2. Noile coordonate ale dezvoltarii Romaniei dupa

Marea Unire. Principalele optiuni in politica externa. 3. Relatiile Romaniei cu vecinii. Romania la congresul de pace de la Paris - Versailles. 4. Romania in relatiile internationale 1920-1930. Mica Intelegere. 5. Romania in relatiile internationale 1930-1936. Nicolae Titulescu si politica securitatii colective. 6. Romania in relatiile internationale in anii premergatori declansarii celui de-al doilea razboi mondial (1936-1939). 1.Situatia politica internationala in perioada interbelica. Politica externa a Romaniei in primele doua decenii ale secolului XX. Conferinta de pace de la Paris dintre anii 1919-1920 si-a asumat raspunderea organizarii lumii dupa primul razboi mondial. Rolul hotarator l-au avut puterile invingatoare: Anglia, Franta, Statele Unite, Japonia care sunt de acord cu organizarea lumii pe baza propunerilor presedintelui Wilson. Conferinta de la Paris a constituit sistemul politic de la Paris Versailles incheiat o data cu semnarea celui de-al doilea tratat cu Turcia in 1923. Sunt necesare cateva precizari in ceea ce priveste desfasurarea Conferintei de la Paris: conferinta s-a aflat sub autoritatea Marilor Puteri; a tratat tarile mici ca obiect de negociere in lupta pentru suprematia politica si sfere de influenta; a distantat interesele economice si geopolitice intre puterile invingatoare si invinse; delegatia romana condusa de Ion I.C. Bratianu a protestat fata de tratamentul acordat la conferinta; necesitatea crearii Societatii Natiunilor. La 19 noiembrie 1919 Congresul american respinge ratificarea tratatului cu privire la constituirea Societatii Natiunilor si implicit a tratatului cu Germania. Statele Unite refuza sa sustina pocesul de reasezare politica in Europa. Asistam astfel la eludarea sistemului politic de la Versailles mai ales ca Germania si Rusia Sovietica refuza sa sustina procesul de reasezare politica in Europa. Dupa 1920 putem preciza cateva elemente esentiale ale relatiilor internationale: in 1922 se incheie un tratat de colaborare intre Germania si Rusia Sovietica la Rapallo. Acest tratat a fost extins la Ucraina, Georgia, Armenia si Azerbaidjan. Este reinnoit in 1926 si 1931. Tratatul cuprindea si o serie de anexe secrete. Protocolul din 1931 permitea Reichului sa canalizeze o politica revansarda si revizionista, sa-si refaca potentialul militar; relatiile franco-engleze au fost dominate de neincredere datorita tendintelor de hegemonie europeana ale ambelor puteri cu consecinte nefavorabile asupra tarilor din Europa rasariteana, si indeosebi asupra Romaniei;

Marile Puteri au dus fata de Germania o politica de conciliatorism, fapt ce a determinat izolarea politica a statelor interesate in mentinerea statu-quo-lui teritorial. Aceasta politica a fost defavorabila statelor nationale create pe ruinele fostului Imperiu Austro-Ungar, inclusiv Romaniei; politica conciliatoare a permis o serie de planuri de refacere economica a Germaniei: planul Dawes in 1924;

- planul Young in 1929 prin care se reduceau reparatiile germane de razboi cu 20%; - conferinta pentru dezarmare de la Geneva din 1932 anula toate datoriile Germaniei; In intreaga perioada interbelica au fost intreprinse actiuni pacifiste cum sunt: pactul Briand - Kellog prin care razboiul era interzis ca mijloc de rezolvare a intereselor dintre state. La conferinta au participat 63 de state; protocolul de la Moscova semnat la 9 februarie 1929 de vecinii europeni ai URSS, protocol ce prevedea relatii de buna vecinatate; Conferinta de la Londra din 3-5 iulie 1933. Conferinta a definit agresorul. Documentele conferintei au fost semnate de URSS, Estonia, Letonia, Polonia, Romania, Turcia, Afganistan, Persia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Lituania si Finlanda; Franta a initiat intre 1932-1935 pacte de asistenta mutuala cu URSS. Au fost invitate Polonia, Cehoslovacia, Romania, dar efectiv au fost incheiate pacte cu Polonia in 1932, Franta 1935, Cehoslovacia 1935; pactul colectiv semnat de Franta, Anglia, Italia cu Germania la 15 iulie 1933 prin care se instituia un directoriu al celor patru asupra problemelor europene fara participarea celorlalte state; in 1936 Germania denunta tratatul de la Locarno datorita ezitarilor Frantei si ocupa zona demilitarizata renana la 17 martie 1936; Uniunea Sovietica a renuntat la contracararea agresiunii germane cu consecinte grave dupa 1936 pentru pacea europeana si mondiala; politica conciliatoare a Frantei si Angliei va duce la sacrificarea independentei teritoriale a unor state prin ocuparea Austriei la 11-12 martie 1938 de catre Germania; la incheierea acordului de la Munchen din 1938 care a permis dezmebrarea Cehoslovaciei; Pactul Anticomintern si tratatul Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939 vor duce la declansarea celui de-al doilea razboi mondial. 2. Noile coordonate ale dezvoltarii Romaniei dupa Marea Unire. Principalele optiuni in politica externa. Dupa Marea Unire se deschide o noua etapa in istoria Romaniei: faurirea Statului National Unitar Roman a creat un nou cadru teritorial, economic, social, politic si cultural pentru progresul tarii;

s-au creat posibilitati pentru valorificarea energiilor creatoare ale natiunii romane; poporul roman intra intr-o perioada de afirmare politica, economica si culturala; creste rolul intelectualitatii in societatea romaneasca; creste prestigiul Romaniei in plan extern; se afirma regimul democratic. Principalele optiuni in politica externa romaneasca au fost: recunoasterea Statului National Unitar Roman; mentinerea statu-quo-ului teritorial; relatii de buna vecinatate cu statele vecine; contracararea politicii revizioniste prin aliante cu Marile Puteri si aliante regionale; cresterea prestigiului Romaniei prin implicarea in calitate de membra a Societatii Natiunilor. 3. Relatiile Romaniei cu vecinii. Romania la Congresul de pace de la Paris - Versailles. Politica externa a Romaniei a avut ca obiectiv major recunoasterea Marii Uniri de catre Marile Puteri, apararea integritatii teritoriale si a suveranitatii nationale. In ceea ce priveste tarile vecine, Romania avea relatii de buna vecinatate cu Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, relatii incordate datorita politicii revizioniste cu URSS, Ungaria si Bulgaria. Relatiile cu URSS au fost rupte in ianuarie 1918 cand Consiliul Comisarilor Poporului din Petrograd a hotarat confiscarea tezaurului roman de la Moscova. Relatiile cu Romania erau incordate si datorita probemei Basarabiei. In ceea ce priveste relatiile cu Ungaria, acestea au fost tot timpul tensionate pana la semnarea tratatului la 4 iunie 1920. In perioada 1919-1920 relatiile romano-ungare au fost tensionate datorita politicii refractare a statului ungar: mentinerea trupelor maghiare pe linia Satu Mare - Oradea - Arad pana la 19 martie 1919 cand Consiliul Militar Interaliat cere acestora sa se retraga din zona; proclamarea Republicii Sovietice a sfaturilor la Budapesta la 21 martie 1919, permite Ungariei sa declanseze ostilitatile cu Romania, din initiativa partii maghiare; in aprilie 1919 armata romana atinge Tisa si impreuna cu trupele cehoslovace a impiedicat o posibila jonctiune intre armatele ungaro-sovietice; la 11-13 iunie 1919 conferinta de pace a reglementat frontiera dintre Romania si Ungaria; itre 20-23 iulie 1919 are loc atacul maghiar impotriva Romanei; incepand cu 24 iulie 1919 contraofensiva romaneasca este finalizata cu ocuparea Budapestei la 4 august 1919; dupa inlaturarea guvernului Bela-Kun trupele romane se retrag pana in martie 1920 . Directiile politicii externe romanesti in perioada interbelica au fost :

recunoasterea internationala a Marii Uniri; mentinerea integritatii si suveranitatii nationale; stabilirea de relatii cu statele vecine si cu Marile Puteri; faurirea de aliante zonale si europene. Romania la Congresul de pace de la Paris - Versilles Conferinta de pace de la Paris dintre 1919-1920 si-a sumat raspunderea de organizare, a lumii dupa primul razboi mondial. Recunoasterea internationala a Marii Uniri s-a realizat prin tratatele semnate. Existenta de facto a statului national necesita recunoasterea de iure a hotararilor luate la Alba-Iulia. Tratatele semnate cu Germania la Versailles la 28 iunie 1919, cu Austria la Saint-Germain la 10 decembrie 1919, cu Bulgaria la Neuilly sur Seine la 10 decembrie 1919, cu Ungaria la Trianon la 4 iunie 1920 si Sevres cu Turcia la 10 august 1920 stabileau noua configuratie a Europei dupa primul razboi mondial. Sunt necesare cateva precizari privind tratatele incheiate cu Romania: tratatul cu Germania, continutul a fost cunoscut de delegatia romana cu cinci minute inainte de a fi semnat, ceea ce a determinat protestul lui I.I.C. Bratianu, conductorul delegatiei romane. Prin acest tratat Germania era obligata sa inapoieze Romaniei contravaloarea leilor pusi in circulatie de autoritatile din anii 1916-1918, depozitele de aur ale Bancii Nationale si fondurile sechestrate de la supusii romani in timpul razboiului. In ceea ce priveste problema Dunarii, se prevedea o conferinta internationala in ceea ce priveste acest fluviu european: tratatul cu Austria. Proiectul avea clauze ce viza suveranitatea Romaniei: minoritatile beneficiau de protectie speciala a Marilor Puteri; Romania era obligata la o suma cu titlu de reparatii in contul teritoriilor eliberate de sub dominatia austro-ungara; prevedea tranzitul liber pe teritoriul romanesc.

Delegatia romana a protestat si s-a retras de la negocierile de pace. Ion I.C. Bratianu si-a prezentat demisia regelui Ferdinand in momentul in care se semna tratatul cu Austria. Politica de rezistenta a guvernului liberal esuase. Consiliul Suprem, la 15 noiembrie 1919 a trimis o nota ultimativa Romanie, cerandu-i sa semneze tratatul in 8 zile. Noul guvern, format sub conducerea generalului Arthur Vaitoianu, de asemenea nu cedeaza presiunilor Consiliului Suprem demisionand la indemnul Partidului National Liberal. Guvernul blocului parlamentar, condus de Alexandru Vaida-Voievod, printr-o politica flexibila, a reusit sa scoata din prevederile referitoare la minoritati acele alineate care conditionau recunoasterea independentei de stat a Romaniei de executarea prevederilor referitoare la minoritati. Tratatul a fost semnat de reprezentantul Romaniei, Constantin Coanda, la 8 decembrie 1919. Tratatul recunostea unirea Bucovinei cu Romania, obliga Romania prin articolul 60 sa acorde liberul tranzit pentru marfurile apartinand puterilor aliate, fara vama, mentiona prevederea nedreapta de preluare de catre Romania a o parte din datoriile Austro-Ungariei. Cheltuielile de eliberare stabilite erau in valoare de 235.140.000 franci aur. tratatul cu Bulgaria recunostea unirea Bucovinei cu Romania, stabilea frontiera romano-bulgara pe linia din 1913; tratatul cu Ungaria a fost incheiat la 4 iunie 1920, la Trianon. Din partea Romaniei a fost semnat de Nicolae Titulescu si dr. Ion Cantacuzino. Acesta prevedea: Ungaria renunta in favoarea Romaniei la toate drepturile si titlurile fostei monarhii Austro-Ungare situate dincolo de frontierele Ungariei;

-

fixarea frontierelor cu Ungaria se va face de o comisie formata din 7 membri, cinci numiti de puterile aliate, unul de Romania si unul cu Ungaria;

-

Romania urma sa plateasca 500 milioane coroane aur din datoria Imperiului Austro-Ungar si 230 milioane franci aur taxa de eliberare.

tratatul cu Turcia incheiat la 10 august 1920 nu a fost pus in aplicare datorita razboiului greco-turc din 1919-1922; sistemul politic de la Versailles a fost completat cu tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920. Prin acesta a fost recunoscuta unirea Basarabiei cu Romania de catre 4 din cele 5 mari puteri invingatoare: Anglia, Franta, Italia, Japonia. Noul cadru teritorial al Romanei, reglementat prin prevederile tratatelor de pace mentionate este reflectat de dublarea suprafetei tarii la 295.049 km2, de aportul adus de provinciile unite, sub aspect economic, social, politic, cultural. 4. Romania in relatiile internationale 1920-1930. Mica Intelegere. Perioda 1920-1930 a fost marcata de tendinta revizuirii tratatelor de la Versailles, proiect esuat datorita statelor nationale create in urma dezmembrarii monarhiei Austro-Ungare. In 1920, Romania, Cehoslovacia si Iugoslavia, in egala masura amenintate au ajuns la un acord de principiu in privinta cooperarii pentru mentinerea statu-quo-ului. Acordul a fost intarziat de speranta cooperarii cu Polonia si Grecia. In acest sens a fost intreprinsa o intensa activitate diplomatica remarcandu-se Take Ionescu. Prin vizitele efectuate la Paris, Londra si Varsovia, el dorea o alianta in cinci pentru contracararea unei eventuale aliante intre Germania si Rusia Sovietica. Asistam la o reactie favorabila a Frantei si a Angliei care a contracarat proiectul Confederatiei Danubiene lansat de Ungaria, de fapt o incercare de refacere a vechii monarhii dualiste. Reactia favorabila a Angliei si Frantei a asigurat succesul fortelor ce se opuneau revizuirii sistemului Versailles. Pentru descurajarea tendintelor revizioniste si mentinerea pacii si securitatii in zona, Romania si Cehoslovacia au initiat o alianta defensiva cunoscuta sub numele de Mica Intelegere. Alianta se va forma in anul 1921 prin : definitivarea conventiei dintre Romania si Cehoslovacia la 22 aprilie 1921; definitivarea conventiei dintre Romania si Iugoslavia la 7 iunie 1921; incheierea la Praga intre Cehoslovacia si Polonia in septembrie 1921 acestei aliante defensive pentru mentinerea pacii. In ceea ce priveste relatiile cu Rusia Sovietica, imbunatatirea acestora, desi au fost unele semnale inconjuratoare, nu s-a realizat, cu toate initiativele romanesti: declaratia guvernului roman din 1920 ca nu va ataca Uniunea Sovietica; contactele de la Copenhaga din 1920 si Varsovia din 1921; atitudinea favorabila fata de Rusia Sovietica la conferintele din 1922 de la Geneva, Odessa si Haga; convorbirile romano-sovietice de la Tiraspol legate de zona de frontiera; tensiunile cu Rusia Sovietica au crescut dupa recunoasterea acestui stat de unele state din Europa si America. Convorbiri romano-sovietice au avut loc la Viena, in 1924, incepand cu 25 martie. In cadrul convorbirilor discutiile au fost aprinse, delegatiile celor doua tari situandu-se pe pozitii diametral opuse:

reprezentantul roman preconiza reluarea relatiilor reciproce de recunoasterea frontierelor rasaritene ale Basarabiei la statul roman; delegatia sovietica arata ca se tine cont numai de dreptul de autodeterminare a popoarelor, din aceasta cauza trebuie organizat un plebiscit in Basarabia in ceea ce priveste unirea cu Romania; punctul de vedere al delegatiei sovietice coincidea cu teza Internationalei a III-a comuniste si a Partidului Comunist Roman, teza popularizata prin ziarulSocialismul, in februarie 1924. Propunerile sovietice, reinnoite la 2 aprilie, au fost respinse de romani. Consecintele neacceptarii propunerilor de catre Romania apar in vara anului 1924: la 8 august 1924 Internationala a III-a comunista elaboreaza planul de declansare a "revolutiei" in Romania, pe trei directii si avand drept centru localitatea Tatar-Bunar din sudul Basarabiei; in septembrie 1924, in aceasta zona au avut loc confruntari ale armatei romane cu fortele infiltrate din Rusia Sovietica soldate cu morti si raniti; la 12 octombrie 1924 a fost infiintata in stanga Nistrului Republica Autonoma Sovietica Moldoveneasca subordonata RSS Ucrainiene; promovarea tezei Buharin privind dreptul popoarelor la autodeterminare de catre Partidul Comunist Roman a determinat scoaterea acestuia in afara legii; Romania incheie in septembrie 1926 un tratat de amicitie cu Italia, tot in acelasi an reinnoind acordul cu Polonia pentru pastrarea integritatii si independentei politice. 5. Romania in relatiile internationale 1930-1936. Nicolae Titulescu si politica securitatii colective. In 1929 izbucneste criza economica cu puternice influente in evolutia statelor europene. In contextul puternicei crize economice, asistam la cresterea numarului regimurilor politice dictatoriale. In 1933, in Germania este instaurata dictatura lui Hitler, care promoveaza o politica revizionista "a spatiului vital". Aceasta politica a determinat neliniste in Europa si accentuarea contactelor pentru mentinerea sistemului de la Versailles. In februarie 1933 este realizat un nou pact de organizare al Micii Intelegeri la Geneva de catre Romania, Cehoslovacia si Iugoslavia. Romania participa la Conferinta pentru dezarmare organizata de Societatea Natiunilor la care au participat Statele Unite si URSS cu toate ca nu erau membre ale Societatii Natiunilor. Conferinta a situat Romania si URSS prin ministrii Nicolae Titulescu si Maxim Litvinov pe aceeasi pozitie in ceea ce priveste definirea agresiunii si a agresorului. Acest fapt a dus la imbunatatirea raporturilor romano-sovietice in 1933. In aceste conditii s-a ajuns la un acord intre Uniunea Sovietica, Turcia, Romania, Polonia, Estonia, Iranul si Afganistanul numit Pactul regional de neagresiune. Conventiile de la Londra din 1933, cunoscuta in istorie sub numele de conventiile Litvinov - Titulescu au avut importanta deosebita pentru relatiile internationale si pentru apropierea Romaniei de URSS: in mai 1934 Nicolae Titulescu si Maxim Litvinov, ministrul de externe sovietic, au definit acordul de principiu pentru restabilirea relatiilor dintre cele doua tari; au avut loc o serie de actiuni ale celor doua guverne cum sunt: schimb de note diplomatice prin care se garantau reciproc respectul integral al suveranitatii; deschiderea de ambasade la Moscova si Bucuresti.

La Conferinta de la Montreaux din iunie-iulie 1936 Titulescu dorea sa discute in amanunt pactul de neagresiune cu URSS. A negociat cu ministrul sovietic bazele viitorului tratat care au fost semnate intr-un protocol. Tratatul nu a fost semnat deoarece Maxim Litvinov a amanat semnarea lui pentru toamna anului. Explicatia consta in faptul ca in conditiile ocuparii zonei renane si sfarsirii acordurilor de la Locarno, URSS-ul nu mai era interesat de aliante cu state mici. La 29 august 1936 Nicolae Titulescu este inlaturat din guvern sub pretextul unei remanieri de guvern. Motivele au fost in relitate altele: la Conferinta de la Montreaux, Nicolae Titulescu a sprijinit pozitia franceza si cea sovietica; pozitia in problema Etiopiei; ordinul de evacuare al fascistilor din sala Societatii Natiunilor cand a vorbit imparatul Etiopiei; sustinerea ideii de fortificare a stramtorilor, contrar intereselor Angliei. 6. Romania in relatiile internationale in anii premergatori declansarii celui de-al doilea razboi mondial (19361939). In ceea ce priveste politica pe care urma sa o promoveze guvernul roman, Octavian Goga sugera regelui Carol al IIlea in 1936, in luna iulie, deci cu o luna inainte de destituirea lui Titulescu, reorientarea politicii externe. Aceasta reorientare nu putea veni decat printr-un alt ministru de externe. Numirea lui Victor Antonescu deschide un nou curs acestei politici. Gheorghe Bratianu va avea primele contacte cu Adolf Hitler in noiembrie 1936. Preluarea puterii de catre guvernul Goga Cuza in decembrie 1937 nu a insemnat o modificare a politicii externe. Noul ministru, Istrate Micescu viziteaza Cehoslovacia si Iugoslavia in 1938. Dupa ocuparea Austriei de catre Germania in martie 1938 guvernul roman a luat masuri impotriva Garzii de Fier. In aceasta perioada politica externa romaneasca se desfasura intr-un context mondial si european nefavorabil. Carol al II-lea in 1938 viziteaza Marea Britanie si Franta pentru a verifica garantiile statelor occidentale catre Romania. De asemenea face o vizita particulara in Germania unde Hitler ii cere sa aduca pe legionari la putere si sa rupa relatiile cu Anglia si Franta. Represiunile impotriva Garzii de Fier ordonate de Carol al II-lea au deteriorat relatiile cu Germania: a fost retras ministrul Reichului la Bucuresti; au avut loc schimb de note diplomatice. Inlocuirea ministrului de externe Nicolae Petrescu-Comnen la 20 decembrie 1938 cu Grigore Gafencu s-a facut cu intentia de a ameliora relatiile romano-germane. Vizita lui Grigore Gafencu in 1939 la Bonn deschidea calea normalizarii relatiilor cu Germania. Carol al II-lea in 1938 incearca sa obtina garantii din partea Angliei si Frantei. Se intalneste cu presedintele Turciei si intreprinde un demers comun pe langa Anglia si Franta pentru sprijin in cazul unui atac. Masuri politice si militare pentru mentinerea statu-quo-ului in 1939. In martie 1939 este incheiat un tratat economic romano-german. In contextul ocuparii Cehoslovaciei de catre Germania, guvernul roman decreteaza mobilizarea generala. Dintre masurile politice pentru mentinerea statu-quo-ului: protocol comercial cu Franta; acord privind sporirea exporturilor Angliei catre Romania; cererea de garantii Angliei si Frantei in cazul in care este periclitata independenta Romaniei

TERMENI agresiune armata - atac armat savarsit impotriva unui stat, in scopul de a-i cotropi teritoriul; appeasement - linistire; politica dusa de Franta si Anglia pentru linistirea actiunilor hitleriste generate de politica spatiului vital; autodeterminare - principiul potrivit caruia o natiune are dreptul de a-si aleage singura statutul politic si calea de dezvoltare economica, sociala si culturala; puteri autocratice - care are puteri blocul parlamentar - coalizarea cu prilejul alegerilor parlamentare, din 1919 a Partidului National Roman, Partidului Taranesc, Partidului National Democrat; conciliatorism - impaciutorism, oportunism; politica promovata de Anglia si Franta pentru o intelegere cu Germania in vederea eliminarii razboiului; demilitarizare - actiune, hotarare prin care o zona, o regiune este lipsita de armata, fortificatii si industrie militara; directoriu - un grup care indica linia de conduita, care indruma activitatea; federatie - uniunea mai multor state autonome in cadrul unui stat, cu un guvern central si cu organe de stat comune; hegemonie - suprematie, dominatia unui stat fata de alte state mutuala - care se face in mod reciproc si simultan; oligarhie - forma de conducere a statului, in care puterea politica si economica este detinuta de un numar restrans de persoane; Pactul Anticomintern - tratatul incheiat intre Germania, Italia indreptat impotriva Internationalei a III-a Comuniste, cu sediul la Moscova; plebiscit - consultarea cetatenilor care trebuie sa se pronunte printr-un "da" sau "nu" asupra unui act de stat de importanta deosebita; primul dictat de la Viena - incorporarea la Ungaria a unui teritoriu apartinand Cehoslovaciei; protocol - act, document in care sunt consemnate rezolutiile unei adunari, document diplomatic cu valoarea unui acord international; ratificarea - actiunea de a-si manifesta printr-un act acordul de a fi parte la un tratat, la o conventie; regent - persoana care guverneaza provizoriu o monarhie, tinand locul monarhului; revansard,-a - care duce sau sprijina o politica de revansa pentru o pierdere suferita teritorial; sistemul politic de la Paris - Versailles - conferinta initiata de puterile victorioase pentru incheierea tratatelor de pace cu puterile invinse in primul razboi mondial; organizarea politica pe baza tratatelor incheiate a statelor europene;

Societatea Natiunilor - organism international avand drept scop mentinerea pacii constituit la propunerea presedintelui Woodrow Wilson (SUA). Statu-quo - stare care a existat mai inainte, care se mentine, si in raport cu care se apreciaza efectele unui tratat tezaur - totalitatea bunurilor de care dispune statul la un moment dat CRONOLOGIE 1918, 13-26 ian. - Ruperea relatiilor cu Romania, pronuntata de Consiliul Comisarilor poporului din Petrograd. 1919 - 18 ian. 1919 / 21 ian. 1920 - conferinta de pace de la Paris; 19 nov. - respingerea de catre Congresul american a tratatului privind constituirea Societatii Natiunilor; 6 / 19 martie - Comitetul militar interalist de la Paris a cerut trupelor maghiare din Transilvania sa se retraga de pe aliniamentul Satu Mare - Oradea - Arad; 21 martie - proclamarea Republicii Sovietice a Sfaturilor la Budapesta; 16 / 18 aprilie - armata romana atinge Tisa; 28 aprilie - adoptarea statutului Societatii Natiunilor; 30 mai - prezentarea rezumatului tratatului cu Austria; 2 iunie - Paris - delegatia romana a primit proiectul tratatului cu Austria; 11 - 13 iunie - Conferinta de pace a reglementat frontierele dintre Romania si Ungaria; 28 iunie - delegatia romana semna tratatul cu Germania; 2 iulie - delegatia romana s-a retras de la masa tratativelor (I.I.C Bratianu nu s-a retras de la conducerea guvernului); 20 - 23 iulie - atacul maghiar la granita cu Romania; 24 iulie - contraofensiva armatei romane; 4 august - trupele romane ocupa Budapesta; 10 septembrie - statale invingatoare semneaza tratatul cu Austria; 10 decembrie - "Blocul parlamentar" prezidat de Alexandru Vaida Voevod semneaza tratatele cu Austria si Bulgaria si Tratatul minoritatilor; 1920 14 nov. 1919-20 martie 1920 - retragerea trupelor romane din Ungaria; februarie - Copenhaga, primele contacte diplomatice cu Rusia Sovietica;

3-8 martie - Londra- delegatia romana, condusa de Al. Vaida Voevod a convins Consiliul Suprem de justetea cauzei romane in litigiul cu Ungaria; 6 mai - textul definitiv al tratatului cu Romania era inmanat delegatiei maghiare; 4 iunie - semnarea tratatului cu Ungaria din partea romana de Nicolae Titulescu si dr. Ioan Cantacuzino; 10 august - semnarea primului tratat cu Turcia; august - un acord de principiu intre Romania, Cehoslovacia si Iugoslavia pentru incheierea unei aliante; sept.-nov. - calatorie diplomatica a lui Take Ionescu; 28 oct. - Anglia, Franta, Italia, Japonia recunosteau unirea Basarabiei cu Romania; 1921 3 martie - tratatul romano-polon semnat la Bucuresti; 22 aprilie - conventia (tratatul) de alianta defensiva romano-cehoslovaca din cadrul Micii Intelegeri; 7 iunie - conventia de alianta defensiva romano-iugoslava din cadrul Micii Intelegeri; septembrie - tratatul dintre Cehoslovacia si Polonia; octombrie - o noua runda de contacte romano-sovietice; 1922 in cursul anului convorbirile de la Tiraspol romano-sovietice pentru instalarea ordinii in zona; atitudinea favorabila a Romaniei in probleme economice, fata de URSS la conferintele internationale de la Geneva, Odesa si Haga; 16 aprilie - Rupallo - tratat de colaborare germano-sovietic; 1923 16 februarie - Geneva, este semnat pactul de organizare al Micii Intelegeri; 24 iulie - Lausane - semnarea celui de-al doilea tratat cu Turcia; 1924 in cursul anului - adoptarea planului Dawes de refacere economica a Germaniei; 25 martie - Viena, deschiderea convorbirilor romano-sovietice pentru rezolvarea diferendelor dintre cele doua state;

28 martie - sunt date publicitatii punctele de vedere ale Romaniei si URSS-ului privind Basarabia; 2 aprilie - propunerile sovietice, reinnoite, ce solicitau dreptul de autodeterminare si un plebiscit in Basarabia, au fost respinse; 8 august - Internationala a III-a Comunista (Comintern) alcatuia planul de declansare al operatiilor "revolutionare" in Romania; 12 - 17 sept. - infruntari sangeroase cu fortele infiltrate din URSS in zona de S a Basarabiei la Tatar-Bunar; 12 oct. - constituirea Republicii Autonome Sovietice Moldovenesti, in stanga Nistrului, subordonata R.S.S. Ucraina; 1925 in cursul anului - Locarno - pactul de garantii renan; 1926 primavara - acorduri economice si politice germano-sovietice; - semnarea unui acord de buna vecinatate 16 sept. - Roma, Romania semna tratatul de amicitie cu Italia; - tratat cu amicitie cu Franta 1928 27 august - pactul Briand-Kellog interzicea razboiul ca instrument de reglementare a intereselor dintre state; 1929 9 februarie - Protocolul de la Moscova semnat de vecinii europeni cu URSS ce completa pactul Briand-Kellog; 11 august - planul Young prin care erau reduse reparatiile germane de razboi cu 20%; 1931 24 iunie - URSS prelungea printr-un protocol Tratatul cu Germania; 1932 1932-1935 - conferinte internationale pentru dezarmare; 13 ian. - la Riga au loc negocieri intre romani si sovietici; la negocierile cu partea romana, delegatia sovietica afirma ca dintrun tratat nu vor lipsi termeni cum sunt: 1. integritate; 2. inviolabilitate; 3. suveranitate; 9 iunie - anularea datoriilor de razboi germane; 25 iulie - pactul polono-sovietic; cu Polonia ;

4 decembrie - Declaratia celor 5 puteri (Anglia, SUA, Italia, Germania, Franta) privind deplina egalitate a Marilor puteri in materie de inarmare; 1933 3-5 iulie - la Londra sunt semnate conventiile de definire a agresorului si agresiunii, in cadrul Societatii Natiunilor; 15 iulie - pact colectiv asupra problemelor europene cunoscut sub numele "Directorul celor 4 (Franta, Anglia, Italia, Germania)"; 1934 in cursul anului - Nicolae Titulescu formula drumul politicii noastre externe "De la National prin regional spre universal". 22 ianuarie - Zagreb, Consiliul Permanent al Micii Intelegeri a hotarat reluarea raporturilor diplomatice cu URSS; 2-4 - februarie - Belgrad, redactarea actului de constituire a Intelegerii Balcanice; 9 februarie - Atena, constituirea Intelegerii Balcanice; mai - Nicolae Titulescu si Maxim Litvinov au incheiat un acord de principiu asupra restabilirii relatiilor diplomatice dintre Romania si URSS; 9 iunie - schimb de note diplomatice romano-sovietice; decembrie - schimb de trimisi extraordinari si deschiderea ambasadelor la Moscova si Bucuresti; 1935 2 februarie 1932-11 iunie 1935 - Conferinta pentru dezarmare; 2 mai 1935 - pactul franco-sovietic 16 mai - pactul cehoslovaco-sovietic iulie - Carol al II-lea si guvernul Tatarescu ii acordau lui N. Titulescu (ministrul de externe) depline imputerniciri pentru a semna un pact cu URSS; septembrie - Geneva, tatonari cu partea sovietica privind semnarea unui pact de asistenta; 1936 iunie - iulie - Montreaux, N. Titulescu, discuta pactul preconizat cu partea societiva; 14 iulie - N. Titulescu si M. Litvinov semneaza un protocol prin care se puneau bazele unui viitor tratat; 29 august - indepartarea lui Titulescu din guvern si implicit din fruntea MAE; 16 nov. - Gh. Bratianu deschide seria contactelor cu Adolf Hitler, urmarind normalizarea relatiilor cu Germania;

1938 ianuarie - vizita ministrului de externe Istrate Micescu in Cehoslovacia, Iugoslavia si Geneva; 7 ianuarie - primul ministru O. Goga declara ca Romania isi va pastra fidelitatea fata de Societatea Natiunilor si ca isi respecta aliantele; 11 - 12 martie - ocuparea Austriei de catre Germania; 12 martie - dupa ocuparea Austriei, la Bucuresti se iau masuri impotriva Garzii de Fier; 30 aprilie - guvernul roman permite survolarea teritoriului de catre avioanele achizitionate de Cehoslovacia din URSS; 29 - 30 sept. - Acordul de la Muchen, Anglia, Franta, Germania si Italia au cedat Reichului regiunea sudata a Cehoslovaciei; 18 octombrie - guvernul roman se opunea categoric incorporarii Ucrainei subcarpatice la Ungaria; 2 noiembrie - Primul dictata de la Viena "prin care Cehoslovacia pierdea un nou teritoriu de 12.000 km.p. ; 15-18 nov. -18-21 nov. - vizitele oficiale ale lui Carol II in Marea Britanie si Franta; 24 nov. - vizita particulara a regelui Carol al II-lea in Germania; vizita a cuprins o convorbire cu Hitler la Berghof; 29 - 30 nov. - Corneliu Zelea-Codreanu , cu alti 13 legionari, a fost impuscat din ordinul regelui; 1939 30 ian. - reintoarcerea ministrului Reichului la Bucuresti, dupa impuscarea legionarilor; 14 martie - Slovacia iti proclama independenta; - trupele Ungariei intrau in Ucraina subcarpatica; 15 martie - Germania invada Cehia; 20 - 21 martie - guvernul roman ordona concentrarea preventiva de trupe in Transilvania; 21 martie - Romania decreteaza mobilizarea; 13 martie - primii-ministri ai Angliei si Frantei dadeau asigurari Romaniei si Greciei ca vor primi asistenta in caz ca vor fi atacate; 18-20 aprilie - Berlin, vizita ministrului de externe Grigore Gafencu; 12 iunie - acord comercial Anglia-Romania, prin care guvernul britanic acorda garantii pentru sporirea exportului; 11 august - intrevedere Carol al II-lea - presedintele Turciei; 23 august - tratatul (pactul) Molotov-Ribbentrop;

28 august - Romania afirma obiectivele esentiale ale politicii extrene.

Holocaustul evreilor din Romania: experimentul TransnistriaAutor: Andrei SIPERCO | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Institutul Roman de Istorie Recenta a demarat, in urma cu citeva luni, un proiect-pilot de cercetare pe tema Holocaustului in Romania. Intr-o prima etapa, se va edita un volum de documente, unele dintre ele inedite, sub titlul Holocaust in Romania. Basarabia, Bucovina si Transnistria 1941-1942. Documentele ce vor fi publicate provin dintr-un bogat fond de microfilme donat Institutului Roman de Istorie Recenta de catre Muzeul Holocaustului din Washington (putem spune, singurul accesibil integral cercetatorilor din Romania). Cum e si firesc, aceste surse inedite sint completate in evaluarea Holocaustului in Romania cu cele mai importante culegeri de documente publicate pina in prezent de catre Centrul de Istorie a Evreilor din Romania, de catre istoricul Jean Ancel, de catre Matatias Carp s.a., lucrari indispensabile pentru orice cercetare ce se doreste a fi serioasa si obiectiva. Rezultatele cercetarilor de pina acum confirma pe deplin concluziile studiilor si lucrarilor de specialitate publicate de istorici reputati precum Lya Benjamin si Radu Ioanid. Holocaustul a existat in Romania (inclusiv Transnistria) in toate formele sale de manifestare, exceptind lagarele de exterminare si camerele de gazare. Mai mult, majoritatea documentelor arata ca autoritatile rominesti au transformat o intreaga zona de la est de Nistru, aflata in administratia lor, intr-un imens lagar de concentrare, destinat exterminarii evreilor. Urmele lungilor convoaie plecate catre aceste tinuturi ale mortii sint greu de reconstituit, din mai multe motive incepind cu faptul ca arhivele au fost pina nu demult blocate si sfirsind cu valurile de pasiuni care se dezlantuie atunci cind este vorba de problema Holocaustului in Romania si care nu o data au intunecat dreapta judecata a istoricului. In cele ce urmeaza, va prezentam o reconstituire, e drept, inca partiala a dimensiunilor deportarilor catre Transnistria, teritoriu in care romanii au scris, cu singe evreiesc, una dintre cele mai intunecate si nedemne pagini ale istoriei noastre nationale. Dimensiunile deportarii evreilor din Basarabia si Bucovina la est de Nistru In august-septembrie 1941, in Basarabia (inclusiv judetul Hotin) se aflau 6.883 evrei, iar in Bucovina de Nord 53.809 evrei. La acestia se adaugau 65.742 evrei internati in ghetouri si lagare de pe teritoriul Basarabiei: Secureni si Edineti (Hotin): 20.909; Marculesti (Soroca): 10.737; Tg. Vartajeni (Soroca): 24.000; in ghetoul Chisinau: 10.096. Totalul general al populatiei evreiesti la acea data in Basarabia si in Bucovina de Nord: 126.434. Lor li se adauga cifrele rezultate dintr-un recensamint din 6 aprilie 1941, care arata ca in Bucovina de Sud se aflau 18.141 evrei, iar in judetul Dorohoi, 11.546 (Populatia evreeasca in cifre. Memento Statistic, Congresul Mondial Evreiesc, 1945, p. 35-38). Potrivit statisticilor ulterioare, din 1942, numarul total al evreilor din aceste tinuturi fusese mai mare in toamna lui 1941: 166.251 persoane (dintre care 115.094 in Bucovina de Nord si de Sud si in judetul Dorohoi). Citeva luni mai tirziu, situatia se schimbase. Guvernatorii Bucovinei si Basarabiei raportau, in

aprilie 1942, ca pe teritoriul Basarabiei, Bucovinei de Nord si de Sud si in judetul Dorohoi ramasesera, in urma deportarilor peste Nistru, in Transnistria, doar un numar de 24.250 evrei: 23.250 in Bucovina si 1.000 in Basarabia. In mai, iunie, iulie si septembrie 1942, noi grupuri de evrei au fost evacuate spre Transnistria: din orasul si judetul Cernauti, din Dorohoi si din alte judete ale Bucovinei, 4.094 in iunie si alti 45 din Cernauti, in septembrie; 215 din Chisinau 206 in mai si 9 in iulie (Arhiva Institutului Roman de Istorie Recenta in continuare IRIR, Czernowitz Oblast Archives records, Reel 6; Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, 1998, p. 207). In total, 4.354 evrei. Prin urmare, in guvernamintul Bucovina si in guvernamintul Basarabia se mai aflau spre finele anului 1942 doar 19.896 evrei, restul de 146.355 fiind evacuati spre Transnistria (142.001 in toamna lui 1941 si alti 4.354 in 1942). Acest numar rezultat din cercetarile noastre este aproape identic cu numarul 146.423, consemnat intr-o nota scrisa de mina in septembrie 1942 de la Cabinetul Civil-Militar pentru Administratia Basarabiei, Bucovinei si Transnistriei, privind situatia evreilor deportati din Basarabia si Bucovina, publicata de istoricul Radu Ioanid. Documentul arata ca 90.334 evrei din Bucovina si 56.089 evrei din Basarabia au fost deportati in Transnistria in toamna lui 1941 si in cursul lui 1942. Nu avem posibilitatea de a analiza cum s-a ajuns la aceste cifre, care, desi difera de cifrele pe care le-am reconstituit dupa statistici si alte surse (95.983, respectiv 50.372), dau un numar total aproape identic.

Intoarceri de pe drumul mortii E ste aproape imposibil de evaluat numarul evreilor care au murit in lagare si in ghetouri si in cursul deportarii peste Nistru, in conditiile in care nu s-a procedat la o numarare a evreilor ajunsi pe malul estic al Nistrului. Ramine faptul ca un numar de 146.355 evrei au fost deportati spre est. 142.001 evrei au ajuns in Transnistria in toamna anului 1941, fapt confirmat, in mod direct, de nota de la Cabinetul Civil-Militar pentru Administratia Basarabiei, Bucovinei si Transnistriei, citata mai sus. Trebuie spus ca diverse rapoarte ale jandarmeriei prezentau, in noiembrie-decembrie 1941, cifre diferite cu privire la numarul deportatilor (102.032 pina la 110.000), fapt care poate parea surprinzator pentru cititorul nefamiliarizat cu realitatile administratiei romanesti din trecutul mai indepartat si chiar mai apropiat. Timpul necesar pentru a intocmi o statistica, pentru a o transmite si pentru centralizarea datelor se numara in saptamini. Aceste statistici, de la sfirsitul lui noiembrie si inceputul lui decembrie 1941, nu-i cuprindeau de fapt si pe evreii care fusesera deportati din guvernamintul Basarabia si guvernamintul Bucovina la sfirsitul lunii octombrie si in cursul lunii noiembrie 1941, de unde provine si diferenta in numararea celor deportati. Uneori, drumul catre tinuturile mortii cunostea, pentru unii, si cale de intoarcere si, implicit, prelungirea vietii cu citeva saptamini, inainte de deportarea finala in Transnistria. In iulie 1941, trupele romane au trecut convoaie de evrei peste Nistru, pentru ca, in august 1941, trupele germane sa le treaca inapoi. Incercarea romanilor de a rezolva rapid problema evreiasca, prin impingerea evreilor din Bucovina de Nord si Basarabia peste Nistru, a esuat in urma impotrivirii germane.

Documentele publicate pina in prezent arata ca romanii au evacuat atunci peste Nistru un numar de 32.600 evrei, iar germanii au trecut inapoi 27.000-27.500. Rezulta ca un numar de 5.100-5.600 de evrei au pierit in cursul acestor operatiuni din iulie-august 1941. Potrivit documentelor, evreii care au fost returnati de catre germani au fost strinsi si internati in lagare, in special la Vartajeni, Secureni si Edinet. Cei peste 27.000 dintre cei 32.600 evrei trecuti peste Nistru de catre trupele romane au scapat atunci cu viata, dar nu datorita romanilor, ci, paradoxal, datorita germanilor. Trebuie mentionata, in acest sens, remarca pe care a facut-o la Procesul de la Nrenberg, la adresa modului de operare a romanilor, acuzatul Nosske, ofiter al Einsatzgruppe D: Presupun ca romanii doreau sa scape de ei si sa-i trimita in teritoriul german sin zona de actiune a armatei germane n.n.t, astfel ca noi sa trebuiasca sa-i impuscam si sa avem problema de a-i impusca. Nu am dorit sa facem treaba pentru romani (The Mazal Library, Nurenberg Military Tribunal, Volume IV, page 557).

Masacrele din timpul recuceririi Basarabiei si Bucovinei de Nord Potrivit Recensamintului populatiei Regatului Romaniei din 1930, pe teritoriul ocupat de U.R.S.S. in iunie 1940 (Basarabia, Bucovina de Nord si tinutul Herta) traiau 277.949 evrei. Potrivit analizei noastre, 194.824-196.004 evrei se aflau in Basarabia, Bucovina de Nord si de Sud si in judetul Dorohoi la momentul de inceput al conflictului in Rasarit. Conform documentelor romanesti si rapoartelor germane si indeosebi pe baza marturiilor martorilor si ale supravietuitorilor unor masacre si executii efectuate de trupele germane si romane, un numar situat intre 23.473-24.153 evrei au fost ucisi in timpul operatiunilor de recucerire a Basarabiei si Bucovinei de Nord (dupa rapoartele Einsatzgruppen, unitatea speciala germana insarcinata cu exterminarea evreilor, marturiile si cifrele prezentate in Matatias Carp, Cartea Neagra si Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu). Dintre acestia, 11.595 au fost ucisi de unitati germane, inclusiv Einsatzgruppen si Einsatzkommando-uri, 2.265 au fost ucisi de unitati romane si germane, inclusiv Einsatzgruppen si Einsatzkommando-uri, si intre 9.613-10.293 au fost ucisi de jandarmi, militari si civili romani. Alti 5.100-5.600 de evrei au pierit in cursul operatiunilor de deportare din iulie-august 1941. Unele surse sporesc cifra evreilor care au murit in aceasta perioada, fara un fundament clar din punct de vedere istoric. Este, de pilda, dificil de luat in considerare numarul de 10.000 de evrei care, potrivit lui Matatias Carp, ar fi fost ucisi la Chisinau la 17 iulie 1941, in momentul intrarii trupelor germane si romane in oras. Nici un document romanesc nu aminteste de acest masacru, care nu este mentionat nici in rapoartele Einsatzgruppen, insarcinate cu lichidarea evreilor si a functionarilor comunisti din teritoriile ocupate de trupele germane. De altfel, insusi autorul citat mentioneaza: Nu se cunoaste si nu se va cunoaste vreodata numarul exact al victimelor, dar judecind dupa numarul celor care au supravietuit pentru a fi inchisi dupa citeva zile in ghetou, se presupune ca la ocuparea orasului au fost omoriti cca. 10.000 evrei. Unitatea germana de exterminare Einsatzgruppe B raporta, la 25 august 1941, referitor la situatia din Basarabia, la eliberarea acestui teritoriu ca: In Chisinau, inainte de razboi, erau circa 60.000-80.000 de evrei. O mare parte dintre ei au plecat o data cu retragerea rusilor. La ocuparea orasului erau numai circa 4.000 de evrei, al caror numar a mai crescut

prin imigrare. La initiativa Einsatzkommando-ului, comandantul roman al orasului a infiintat, in vechiul oras, un ghetou pentru evrei. In prezent, ghetoul cuprinde 9.000 evrei. Evreii sint organizati in grupe de munca si pusi la dispozitia diferitelor servicii germane si romane pentru curatenie si alte lucrari (National Archives, Southeast Region, East Point, Georgia, SUA, Roll 10, Doc. 4538, No. 153, Raport de evenimente URSS Nr. 63, 25 august 1941).

Masacrarea evreilor localnici din Transnistria Potrivit unei statistici privind numarul evreilor evacuati din Transnistria, bazate pe raportul Guvernatorului Alexianu catre Cabinetul Civil- Militar pentru Administratia Basarabiei, Bucovinei si Transnistriei, Presedintia Consiliului de Ministri, 23 mai 1942, din judetul Tiraspol au fost evacuati si ucisi 788 evrei, din judetul Berezovca 480, din judetul Odessa 32.819, din judetul Tulcin 5.479, din judetul Ribnita 25.436, din judetul Ovidopol 23 si din judetul Ananiev 227; in total, 65.252 evrei localnici (Jean Ancel, Transnistria, Vol. III, 1998, p. 295). In raportul inspectorului Jandarmeriei din Transnistria din 9 septembrie 1942, transmis de guvernatorul Alexianu Cabinetului Civil-Militar pentru Administratia Basarabiei, Bucovinei si Transnistriei, Presedintia Consiliului de Ministri, la 11 septembrie 1941, se arata ca din judetul Odessa disparusera (fusesera ucisi) 65.000 de evrei, din judetul Moghilev 4.000 si toti evreii din judetele Berezovca, Ananiev, Ovidopol si Oceacov (Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucuresti, 1998, p. 275 si Jean Ancel, Transnistria, Vol. III, 1998, p. 296). In opinia noastra, din documente rezulta ca, in perioada administratiei romanesti a Transnistriei, au pierit in total 101.000 evrei localnici: 65.000 din orasul si judetul Odessa, 4.000 din judetul Moghilev si 32.000 din judetele Ribnita, Tulcin si din restul judetelor, marea majoritate predati de autoritatile romane germanilor si ucisi de politia SS locala; alti 27.748 e