MIHAIL VIII PALEOLOGUL

Bizanţul în exil:

La data de 13 aprilie 1204 a avut loc un eveniment considerat

imposibil de oamenii timpului: cavalerii Cruciadei a IV-a, în loc să meargă

împotriva musulmanilor care ameninţau Locurile Sfinte, au asediat şi

cucerit Constantinopolul, unde fuseseră ademeniţi de promisiunile lui

Alexios al IV-lea, fiul împăratului detronat Isaac al II-lea Angelos.

În urma pierderii capitalei, Imperiul Bizantin s-a disipat într-o

multitudine de mici state, în rândul cărora urmaşii direcţi ai basileilor

erau copleşiţi de invadatorii latini. Astfel, pe teritoriul vechiului Imperiu

au apărut numeroase formaţiuni politice, având în centru un nou imperiu,

latin şi catolic, cu capitala în Constantinopolul cucerit de cruciaţi. Veneţia

va ocupa de asemenea numeroase teritorii în jurul Mări Egee, ce vor sta

la originea imperiului ei colonial mediteranean.

Fugarii greci din Constantinopol vor constitui de asemenea trei

state, foecare ridicând pretenţii de succesiune la tronul basileilor. Cel pe

care istoria îl va îndreptăţi în pretenţiile sale va fi Teodor I Lascaris,

ginerele împăratului Alexios III Angelos, care constituie Imperiul de

Niceea, în Asia Mică. Mai la răsărit de acesta, despotul Alexios Comnenul

va fonda un nou stat având capitala la Trapezunt, în timp ce fratele său

David va deveni conducătorul unui principat situat în Paflagonia. De

asemenea, unii membrii ai dinastiei Angelos se vor refugia în Epir,

actuala Albanie, unde Mihail Ducas-Angelos va fonda un despotat cu

capitala la Arta.

Înafara acestor teritorii deţinute încă de greci, Tesalonicul, Grecia

continentală, Peloponesul ori Insulele Ionice şi Creta încăpuseră pe mâna

seniorilor franci ce participaseră la cruciadă şi care îşi constituiseră aici

mici principate, ţinute laolaltă de o complexă reţea de obligaţii vasalice,

1

avându-l în centru pe împăratul latin Balduin I de Flandra. Un alt actor

important al acestei drame a Bizanţului era şi ţarul româno-bulgar Ioniţă

Kaloian, care profitase de nefericirea Imperiului pentru a ocupa unele

teritorii în Tracia de nord.

Iniţial, nimic nu a părut a putea sta în calea latinilor: Balduin l-a

învins pe Teodor I la Poimanenon, în Asia Mică, la mijlocul anului 1204, şi

şi-a consolidat străpânirea asupra întregii coaste nord-vestice a Asiei

Mici. Cu toate acestea, sorţii s-au întors curând împotriva sa, el fiind

învins şi capturat de către ţarul Ioniţă Kaloian în bătălia de la Adrianopol

din anul următor. Fratele său, Henri d’Angre, care îi va urma la tron, nu

va reuşi niciodată să se impună definitiv în faţa niceenilor, aflându-se sub

permanenta ameninţare a bulgarilor. Această reorientare a majorităţii

trupelor latine spre nord îi va permite lui Teodor I Lascaris să-şi

consolideze stăpânirea asupra Asiei Mici – el îşi va impune autoritatea

asupra mărunţilor despoţi de la graniţă, va repurta o victorie decisivă

asupra turcilor selgiucizi la Antiohia pe Maiandros în anul 1211 şi va

cuceri Paflagonia de la urmaşii lui David Comnenul în anul 1214.

În plan diplomatic, fondatorul Imperiului de la Niceea îşi va

consolida poziţia, proclamându-se împărat la anul 1205 şi obţinând

numirea unui nou patriarh ecumenic în capitala sa la anul 1208, în

persoana lui Mihail al IV-lea Autoreianos. Astfel, statul nicean devenea

continuatorul tradiţiei imperiale a Imperiului de la Constantinopol şi îşi

fixa drept principal ţel recucerirea străvechii capitale şi restaurarea

gloriei sale de odinioară.

Tinerețea lui Mihail al VIII-lea:

Viitorul împărat Mihail al VIII-lea, cel cel în numele căruia va fi recucerit

Constantinopolul, s-a născut în anul 1223, la curtea împăratului nicean

Ioan al III-lea Vatatzes, urmaşul lui Teodor I Lascaris şi cea mai

importantă figură de basileu din exilul bizantin. Acest împărat a reuşit să

2

revitalizeze statul bizantin printr-o simplificare a administraţiei, bazându-

se în special pe oamenii din păturile mijlocii ale societăţii;de asemenea, el

va reface economia greacă, stimulând dezvoltarea agriculturii şi

practicând un protecţionism sever în faţa negustorilor italieni, care

deveniseră foarte puternici în regiunea Egeei după căderea

Constantinopolului – această bogăţie nou dobândită îi va permite lui Ioan

al III-lea să recruteze o nouă armată, alcătuito majoritar din stratioţi şi

pronoiari, şi să menţină activă o flotă impresionantă, cu ajutorul căreia va

căuta să recapete controlul Mării Egee.

Marele împărat niceean va reuşi de asemenea să-şi impună

controlul asupra mai multor teritorii europene, în Tracia şi Macedonia, a

căror întindere o egala la sfârşitul domniei sale pe cea a themelor

asiatice. Această reuşită s-adatorat în mare parte abilităţii sale

diplomatice, el pendulând între alianţe cu puteri precum ţaratul vlaho-

bulgar al lui Ioan Asan al II-lea ori chiar Imperiul Romano-German al lui

Frederic al II-lea, monarhi de carese leagă prin alianţe matrimoniale.

Ca fiu al marelui domestic Andronic Paleologul, descendentul unei

familii bizantine vechi deja de două secole la acea datăşi înrudit cu mai

multe foste familii domnitoare ale Bizanţului, Mihail va fi înconjurat cu

onoruri de la o vârstă fragedă. Astfel, însoţindu-l pe împăratul Ioan

Vatatzes în campaniile europene ale acestuia şi remarcându-se prin

vitejia sa, va fi numit comandant al fortăreţei Serrhes din Macedonia, în

timp ce tatăl său era numit guvernator al Tesalonicului. Tânărul nobil va

avea însă curând parte de o primă încercare, fiind acuzat de complot

împotriva basileului. Cu toate că acuzaţiile împotriva sa se vor dovedi

nefondate, al ar fi fost pus, potrivit cronicarului Georgios Pachymeres, să-

şi demonstreze nevinovăţia ţinând în mâini un fier înroşit, practică des

întâlnită în justiţia acelor vremuri. El s-a slavat de la acest chin cerându-i

episcopului care îl sugerase să-i înmâneze el însuşi fierul înroşit, ceea ce

prelatul nu a făcut.

Liniştea redobândită de Mihail nu a durat multă vreme, ea luând

sfârşit odată cu venirea la tron a fiului lui Ioan Vatatzes, Teodor al II-lea

3

Lascaris, la anul 1254. Acesta, mai mult decât părintele său, va impune la

conducerea statului oameni proveniţi din păturile mijlocii ale societăţii,

încercând să limiteze influenţa marii aristocraţii, printre ai cărei

principali exponenţi se număra şi Mihail.

Simţindu-se ameninţat, tânărul nobil, care ajunsese la rangul de

mare conetabil, comandând mercenarii latini aflaţi în serviciul Niceei, nu

va mai aştepta de această dată un proces, ci se va refugia la curtea

sultanului selgiucid Gayad-ed-Din. Pe acesta Mihail îl va ajuta în lupta

împotriva mongolilor invadatori, carese va termina însă cu un eşec.

Războinicul bizantin nu va fi însă pedepsit pentru aceasta, fiind rechemat

în serviciu de către Teodor al II-lea, ale cărui posesiuni europene fuseseră

atacate la anul 1256 de către despotul Mihail II Angelos al Epirului.

Mihail va fi trimis la începutul anului următor în Epir, pentru a elibera

garnizoana bizantină din Prilep, condusă de viitorul istoric Gheorghios

Akropolites.

Deşi obţine o victorie la Bodenos, puţinele forţe ce îi fuseseră

încredinţate nu îi ajung lui Mihail pentru a despresura Prilepul, a cărei

garnizoană se predă. Cu toate că despotul Epirului nu va reuşi să-şi

fructifice această reuşită, fiind la rându-i atacat de către Manfred, regele

Siciliei, căruia este forţat să-i cedeze importante teritorii în Albania,

Mihail va fi pedepsit pentru înfrângerea sa, fiind întemniţat la întoarcerea

în Niceea. Din fericire pentru el, împăratul Teodor al II-lea, care era

suferind de epilepsie, se va stinge brusc din viaţă în luna august a anului

1258. Venirea la tron a fiului minor al acestuia, Ioan al IV-lea Lascaris, va

constitui ocazia perfectă pentru Mihail Paleologul, care numai într-un an

va reuşi să uzurpe tronul împăraţilor niceeni, instaurând ultima dinastie

imperială a Bizanţului.

Regența. Primele victorii:

4

După moartea împăratului nicean Teodor II Lascaris, regenţa în numele

fiului său minor, Ioan al IV-lea, a fost preluată de către favoritul fostului

basileu, sebastocratorul Georgios Muzalon. Acest om deosebit de capabil,

provenit din rândurile micii nobilimi asiatice, se impusese drept a doua

putere în stat, după împărat. El însă trezise prin originea şi

comportamentul său resentimentele marii aristocraţii bizantine, care a

hotărât să îl înlăture. Se pare că, deşi nu a fost implicat direct, Mihail

Paleologul şi-a adus din plin contribuţia la această cădere.

La nouă zile după moartea împăratului Teodor al II-lea, Georgios

Muzalon înpreună cu întreaga sa familie şi cu moştenitorul basileului,

Ioan al IV-lea, au mers la Magnesia pentru a asista la serviciul funebru

săvârşit în amintirea fostului conducător nicean. Marele demnitar

nesocotise însă nemulţumirea trupelor adunate în oraş, care nu îşi mai

primiseră solda, şi zvonurile răspândite de adversarii săi, potrivit cărora l-

ar fi maltratat pe tânărul împărat. Astfel, Muzalon a fost luat complet prin

surprindere de răscoala mercenarilor latini, care i-au masacrat pe el şi pe

fraţii săi în biserica unde se săvârşea slujba de pomenire.

După înlăturarea lui Muzalon de la conducerea statului, aristocraţii,

din nou stăpâni pe situaţie, l-au desemnat ca nou conducător al regenţei

pe Mihail Paleologul, deoarece situaţia externă dificilă a imperiului cerea

prezenţa unui om priceput în chestiunile militare. Astfel, Mihail este

ridicat la rangul de megaduce şi i se pune la dispoziţie tezaurul

împăratului Ioan al III-lea Vatatzes, pe care îl va folosi pentru a-şi câştiga

simpatizanţi printre membrii aristocraţiei ori ai clerului.

Mihail va fi însă nevoit să lase politica de curte pe un plan

secundar, deoarece în Europa situaţia statului nicean era cât se poate de

gravă: veşnicul adversar, despotul Mihail II Angelos al Epirului, se aliase

cu regele Manfred al Siciliei şi principele Guillaume II de Villehardouin al

Ahaiei şi ocupase tot teritoriul nicean din Europa până la râul

Vardar.Noul regent îl va trimite împotriva acestora în Europa pe fratele

său Ioan, ridicat la rangul de mare domestic. La vestea apropierii armatei

5

niceene, unii principi din tabăra despotului epirot, în frunte cu Ioan, fiul

lui Mihail al II-lea,părăsesc tabăra şi trec de partea adversă. Temându-se

ca nu cumva şi ceilalţi aliaţă să nu îl trădeze, Mihail al II-lea îşi va părăsi

trupele şi aliaţii, care vor suferi o înfrângere zdrobitoare în faţa trupelor

niceene la Pelagonia, fratele lui Mihail recuperând ulterior mare parte

din teritoriul european şi luându-l prizonier pe principele Guillaume II de

Villehardouin al Ahaiei. În schimbul eliberării, acesta va fi constrând de

către Mihail să cedeze bizantinilor cetăţile Monemvasiei şi Mistrei din

Pelopones, care vor constitui nucleului viitorului despotat grec din

această regiune.

Prestigiul dobândit prin victoria de la Pelagonia îi va permite lui

Mihail al VIII-lea să seproclame coîmpărat la 1 decembrie 1259şi să-i

confere fratelui său Ioan titlul de sebastocrator, pe care îl purtase mai

înainte Georgios Muzalon. Celălalt membru al regenţie, patriarhul

Arsenios Autoreianos, va fi de acord cu aceste schimbări, considerând

gesturile lui Mihail ca fiind corespunzătoare situaţiei şi fiind convins de

bunele intenţii ale acestuia. Îndoielile patriarhului vor fi deşteptate însă

în momentul când, la ceremonia de încoronare săvârşită la 15 decembrie

1259, Mihail Paleologul va veni înaintea moştenitorului de drept, Ioan al

IV-lea Lascaris. Realizând adevăratele gânduri ale împăratului asocial,

Arsenios se va retragela o mănăstire, nedorind să fie părtaş la înlăturarea

urmaşului dinastiei Lascaride, căruia îi jurase credinţă. Mihail va

interpreta retragerea patriarhului drept o demisie şi va organiza alegerea

unui nou întâistătător al Bisericii Ortodoxe, care va fi numit în persoana

arhiepiscopului Nikephor al Efesului. Însă această măsură a Paleologului

va redeştepta conflictul dintre Statul bizantin şi Biserică, aplanat în

timpul exilului, şi care va avea consecinţe funeste pentru stabilitatea

imperiului mai târziu.

În acel moment însă, aceste evenimente păreau însă lipsite de

importanţă, ochii tuturor fiind aţintiţi asupra principalului obiectiv al

politicii niceene: recucerirea Constantinopolului.

6

Recucerirea Constantinopolului

După ce îşi consolidează poziţia la curtea niceană şi respinge atacul

adversarilor săi europeni, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul îşi

îndreaptă întreaga atenţie asupra principalului ţel al politicii niceene:

recucerirea Constantinopolului. Imperiul latin ce îşi avea centrul de

aproape 60 de ani în oraşul de pe Bosfor se limita în acel moment doar la

împrejurimile cetăţii, existenţa sa precară nefiind menţinută în ultimii 30

de ani decât de certurile dintre vecinii săi şi de sprijinul Veneţiei,

principala putere maritimă din regiune.

Ultimul împărat latin al Constantinopolului, Balduin al II-lea, va fi

nevoit să întreprindă două călătorii în Occident, pentru a obţine sprijin

financiar ori militar, ambele încheiate fără rezultate notabile. Cu toate

acestea, el va fi suficient de orgolios pentru a-i cere lui Mihail al VIII-lea,

în momentul încoronării acestuia, restituirea regatului vasal al

Tesalonicului împreună cu întregul teritoriu european cucerit de

împăraţii niceeni de la latini. Paleologul va răspunde acestei insulte

diplomatice aşa cum se cuvine, pretinzând în schimbul menţinerii păcii

întregul venit anual al vămii din Constantinopol. Deoarece, aşa cum era

de aşteptat, Balduin a refuzat să consimtă cererii, Mihail va trece la anul

1260 în Europa, sperând că va reuşi cucerirea fostei capitale imperiale.

Deşi a ocupat iniţial avanpostul latin de la Selymbria, împăratul se va

dovedi neputincios în faţa zidurilor constantinopolitane şi, deoarece îi

lipsea sprijinul unei flote, va fi nevoit să se retragă la Niceea înaintea de

sosirea veneţienilor, aliaţii lui Balduin.

Acest eşec nu îl va demoraliza însă pe Mihail, care va căuta să

contrabalanseze dezavantajul său maritim printr-o alianţă cu Republica

Genovei, eterna rivală a Veneţiei, semnată la 13 martie 1261 în palatul

imperial de la Nymphaion. Potrivit tratatului încheiat atunci, genovezii

urmau să sprijine cu vasele lor operaţiunile trupelor niceene, urmând să

primească în schimb, după căderea Constantinopolului, cartierul

veneţienilor din această cetate. În plus, le erau acordate scutiri depline

7

de vamă în imperiu şi dreptul exclusiv de a face comerţ în Marea Neagră

– astfel, Mihail al VIII-lea abandona politica economică înţeleaptă a

împăraţilor niceeni şi făcea din nou din Bizanţ o anexă economică a

republicilor maritime italiene. Consecinţele acestei decizii nu vor întârzia

să apară.

Deşi beneficia acum de sprijinul genovez, Mihail va fi nevoit să

amâne operaţiunile împotriva Constantinopolului, fiind nevoit să-şi trimită

trupele împotriva Epirului, care atacase din nou posesiunile sale

europene. Paleologul îl va trimite însă în Tracia şi pe generalul Alexios

Strategopulos cu un detaşament de 800 de călăreţi, pentru a supraveghea

frontiera bulgară. În loc să se îndrepte însă direct spre aceasta, Alexios

va face un ocol, pentru a observa care era situaţia apărării

constantinopolitane.

În momentul când a ajuns în apropierea capitalei imperiului latin,

generalul nicean a aflat cu stupoare că majoritatea garnizoanei era

plecată împreună cu escadra veneţiană la asediul insulei Daphnusia din

Marea Neagră. Având această preţioasă informaţie, Alexios va lua o

decizie capitală: le va ordona unora soldaţilor săi să pătrundă pe ascuns

în oraş – aceştia vor omorî santinele şi vor reuşi să deschidă Poarta de

Aur, prin care trupele niceene vor pătrunde în oraş. Grecii şi genovezii

din Constantinopol îi vor primi pe soldaţii lui Alexios ca pe nişte

eliberatori, iar rezistenţa veneţiană va fi repede înnăbuşită, astfel încât în

dimineaţa zilei de 25 iulie 1261 oraşul de pe Bosfor se afla în mod

miraculos din nou în mâinile bizantinilor, după 57 de ani de la cucerirea

sa de către latini.

Împăratul Balduin al II-lea se va refugia la bordul escadrei

veneţiene întoarse din Marea Neagră, care nu va încerca să atace

Constantinopolul, ci se va îndrepta spre insula Eubeea. De aici, împăratul

detronat va merge în Italia, unde nu va înceta să uneltească pentru a-şi

redobândi tronul.

8

Neaşteptata cucerire a Constantinopolului de către o forţă niceeană

neînsemnată, după ce armate de mari dimensiuni eşuaseră în faţa

formidabilelor sale ziduri, îl va lua prin surprindere şi pe Mihail al VIII-

lea, care nu a dat iniţial crezare veştilor ce îl anunţau ca nou stăpân al

capitalei imperiale. Foarte curând însă, euforia va cuprinde curtea

imperială, care realiza sfârşitul exilului său, asemuit de cronicari cu

petrecerea timp de 40 de ani în pustiu a vechiului Israel. Bucuria

generală va face să treacă neauzite cuvintele bătrânului aristocrat

Teodor Tornikios, care, potrivit cronicarilor, a deplâns recucerirea cetăţii

imperiale, prevăzând recăderea curţii bizantine în vechile păcate care

duseseră la căderea ei din anul 1204. Istoria îi va da dreptate.

Amenințări externe:

Chiar dacă reuşise să îndeplinească visul bizantin de a recuceri

Constantinopolul la anul 1261, poziţia lui Mihail al VIII-lea nu era deloc

una de invidiat după această reuşită. Căderea cetăţii imperiale era foarte

probabil să suscite resentimente în cadrul lumii latine, conducătorul

bizantin riscând să aibă de înfruntat o nouă Cruciadă a IV-a. Pentru a

împiedica o astfel de ameninţare să se materializeze, Mihail Paleologul va

lua o serie de măsuri, atât militare cât şi diplomatice.

Astfel, el va iniţia la scurt timp după recucerire un amplu proiect de

reconstrucţie a Constantinopolului, pe care anii de stăpânire latină îl

ruinaseră şi depopulaseră, începând prin refacerea zidurilor. De

asemenea, deoarece populaţia oraşului, care în vremurile de glorie se

apropiase de un milion, scăzuse până la 35.000 de locuitori, Mihail îi va

aduce înăuntrul zidurilor pe grecii care locuiseră mai înainte în

împrejurimile cetăţii, dublând în felul acesta populaţia capitalei

redobândite.

Împăratul îşi va onora promisiunile făcute genovezilor înainte de

cucerirea Constantinopolului, predându-le aproape întreg cartierul

9

veneţian. În schimb, Republica Ligură îi va oferi asistenţa flotei sale şi îl

va ajuta să-şi sporească propriile forţe navale, puse sub comanda

experimentatului protostrator Alexios Philanthropenos.

Aceste măsuri administrative, al căror prim efect a fost epuizarea

tezaurului imperial şi devalorizarea monedei bizantine, nu erau însă

suficiente pentru a asigura poziţia Bizanţului în faţa numeroşilor săi

adversari, începând de la cel mai periculos, Manfred, regele Siciliei, până

la micii seniori latini din Grecia şi Insulele Arhipelagului egeic. Conştient

de precaritatea resurselor sale Mihail Paleologul va apela la diplomaţie:

el va intra în legătură la anul 1262 cu suveranul pontif Urban al IV-lea,

căruia îi va propune nici mai mult nici mai puţin decât unirea Bisericilor

sub autoritatea Romei, în schimbul apărării Imperiului de o eventuală

agresiune a latinilor.

Chiar dacă nu privise cu ochi buni căderea Constantinopolului în

mâinile bizantinilor, episcopul Romei a fost măgulit de oferta ce îi fusese

făcută de către abilul împărat, făcând uz de influenţa sa pentru a stopa

proiectele orientale ale regelui Siciliei, Manfred, descendentul casei

germane de Hohenstaufen, extrem de detestată în Italia. Reţinerea

temporară a principalului său adversar în Italia îi va oferi lui Mihail

ocazia de a-şi consolida stăpânirea, atât în Europa cât şi în Asia.

Armata şi flota bizantine vor întreprinde o serie de campanii

împotriva vecinilor Imperiului, vizând restaurarea vechii arii de dominaţie

imperială. Astfel, sebastocratorul Ioan, fratele împăratului, va purta două

campanii împotriva despotului Mihail al II-lea Angelos al Epirului, în urma

cărora acesta se va declara supusul basileului. Mai puţin fortuită va fi

expediţia din Pelopones a celuilalt frate allui Mihail, Constantin, care deşi

dispunea de forţe net superioare, va fi înfrânt categoric de către

Guillaume II de Villehardouin, princilele Ahaiei. Mihail însuşi va prelua

conducerea ofensivei împotriva ţarului bulgar Constantin Tich, de la care

cucereşte porturile Anchialos şi Mesembria la Marea Neagră. La puţin

timp după aceste victorii însă, împăratul va suferi singura sa înfrângere

categorică ca general, în faţa hoardelor tătare ale lui Nogai, chemate în

10

ajutor de hanul bulgar.Mihail va înţelege însă repede valoarea acestor

combatanţi nou apăruţi pe scena europeană şi îi va folosi în campaniile

sale ulterioare.

În completarea trupelor bizantine, flota greacă, secondată de cea

genoveză, a reuşit în decursul a câtorva ani să recucerească unele insule

importante din Marea Egee,precum Chios, Samos ori Rodos, în

detrimentul seniorilor latini şi al Veneţiei. Republica lagunelor va reuşi

însă să păstreze insula principală, Creta, şi, mai mult, va reuşi la anul

1263 să administreze o înfrângere usturătoare flotei greco-genoveze în

bătălia de la Settepozzi. Această pierdere va marca o schimbare în

politicas italiană a lui Mihail, care caută acum să obţină un echilibru între

principalele două republici maritime, care îşi disputau influenţa

economică în imperiul său.

Aşadar, politica bizantină din primii ani de după recucerirea

Constantinopolului cunoaşte o alternanţă între victorii şi eşecuri, care nu

îi permite împăratului Mihail al VIII-lea să-şi afirme definitiv autoritatea

în spaţiul Romaniei. Mai grav era ănsă faptul că de peste mare îl pândea

o nouă ameninţare: vechiul său rival, Manfred, fusese învins şi ucis în

bătălia de la Benevent, din 26 februarie 1266, de către Carol de Anjou,

fratele regelui Franţei. Acesta, bucurându-se de sprijinul Scaunului Papal,

îi ve moşteni regatul şi, odată cu acesta, proiectele orientale. Mihail se

vedea din nou nevoit să apeleze la diplomaţie şi să ceară ajutorul Bisericii

pentru a-şi păstra cuceririle.

Relațiile cu Biserica Ortodoxă:

11

Afirmarea lui Carol de Anjou ca nou rege al Siciliei începând cu anul 1266

şi ambiţiile orientale ale acestuia vor constitui vreme de 16 ani principala

ameninţare la adresa existenţei statului bizantin. Pentru a contracara

acest pericol, împăratul Mihail al VIII-lea nu a văzut decât o singură

soluţie, şi anume obţinerea cu orice preţ a sprijinului Bisericii Romano-

Catolice, a cărei recunoaştere ar fi lipsit de pretext pe orice agresor

creştin al Imperiului. Însă recunoaşterea papală venea cu un preţ foarte

ridicat, anume unirea Bisericilor sub sceptrul episcopului roman, al cărui

primat urma să fie recunoscut de Biserica Ortodoxă.

Deşi poate proiectul împăratului Mihail Paleologul era unul inspirat

din punct de vedere politic, el era lipsit de o bună înţelegere a dogmei

ortodoxe şi realităţilor sociale din Bizanţul secolului XIII, care era mai

puţin favorabil ca oricând unei uniri cu latinii, responsabili pentru

dezastrul din anul 1204. De asemenea, relaţiile împăratului cu Biserica

Ortodoxă, care se bucura de o mare popularitate înrândul populaţiei, deşi

fuseseră bune la început, se răciseeră între timp, din mai multe cauze.

Iniţial, patriarhul Arsenios Autoreianos îl susţinuse pe Mihail, dar

realizând cât de departe mergeau ambiţiile acestuia, s-a retras din scaun.

După moartea înlocuitorului său, Nikephor, la anul 1261, Arsenios va fi

readus de episcopi în scaunul patriarhal, pentru a fi martorul a ceeace

poate fi considerat cel mai detestabil act al domniei lui Mihail al VIII-lea:

orbirea moştenitorului legitim al tronului, tânărul Ioan al IV-lea Lascaris,

şi exilarea acestuia într-o fortăreaţă înafara Constantinopolului.

Patriarhul nu va tolera o asemenea nelegiure şi îl va excomunica pe

împărat, ale cărui rugăminţi de a fi reprimit în Biserică au fost zadarnice.

Văzând că mijloacele politice de convingere nu au efect asupra

patriarhului, Mihail îl va depune pe Arsenios într-un sinod organizat la

anul 1264, în care întâistătătorul scaunului onstantinopolitan va fi acuzat

de convertirea superficială a ultimului sultan turc de Iconium, refugiat în

Bizanţ. Înlăturarea acestui om profund moral va da naştere însă unei

schisme în cadrul Bisericii bizantine, simpatizanţii săi, numiţi arseniţi,

opunându-se în permanenţă deciziilor imperiale.

12

Arsenios va fi înlocuit cu episcopul de Adrianopole, ajuns patriarh

sub numele de Gherman al III-lea. Acest om, deşi cultivat şi supus

împăratului, se va face în scurtă vreme nepopular prin convingerile sale

prea liberale, drept pentru care Mihail va hotărî numirea unui alt cap al

Bisericii, în persoana bătrânului egumen Iosif. Acesta şi-a atras numirea

promiţându-i împăratului ridicarea anatemei pronunţată împotriva sa de

către Arsenios, ceea ce a şi făcut, într-un sinod reunit la 2 februarie 1268.

În schimb, Mihail a fost de acord să-i îndulcească exilul împăratului

depus, Ioan al IV-lea.

Însă nici măcar tolerantul patriarh Iosif nu va fi de acord cu

proiectele împăratului în ceea ce privea unirea cu Biserica Romei.

Ierarhul era susţinut în convingerile sale ortodoxe de unii dintre cei mai

reputaţi teologi ai vremii, anume marele iconom Xiphilinos şi hartofilaxul

Ioan Beccos. Folosind, ca de obicei, mijloace politice de convingere,

Mihail va porunci arestarea acestor adversari declaraţi ai unirii; în

schimb, pentru a convinge clerul de justeţea acestui fapt, va republica un

culegere de texte teologice alcătuită în timpul împăratului Ioan al III-lea

Vatatzes, care căuta să dovedească corectitudinea dogmatică a doctrinei

romano-catolice. Patriarhul va refuza să accepte şi această scriere, în

schimb, Ioan Beccos, asupra căruia detenţia îşi pusese amprenta, o va

găsi conformă cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi îi va declara împăratului

susţinerea sa pentru unire. Declarând căîşi va da demisia dacă unirea va

fi realizată, patriarhul Iosif se va retrage din această dispută la

mănăstirea Peribleptos.

Pentru Mihail al VIII-lea, timpul era extrem de preţios în obţinerea

recunoaşterii papale – adversarul său, Carol de Anjou, îşi consolidase

domnia prin victoria împotriva ultimului pretendent al casei de

Hohenstaufen, Conradin, şi încheiase alianţe cu adversarii europeni ai

imperiului, principele Ahaiei şi despotul Epirului. Mai mult chiar, prin

tratatul încheiat în data de 27 mai 1267 la Viterbo, monarhul francez

încheia o alianţă matrimonială cu împăratul depus al Constantinopolului,

căruia se obliga să-i restituie tronul pierdut. În aceste condiţii, Mihail va

13

hotărî să primească unirea Bisericilor în condiţiile prezentate de papă,

anume recunoaşterea primatului papal, dreptul de apel la judecata Romei

şi pomenirea numelui suveranului pontif la sfintele slujbe, neştiind că prin

acest act urma de fapt să adâncească mai mult prăpastia între Orient şi

Occident.

Conciliul de la Lyon:

La anul 1274, tratativele dintreîmpăratul izantin Mihail al VIII-lea

Paleologul şi suveranul pontif Grigorie al X-lea privind unire Bisercilor

ajunseseră în stadiul lor final. Episcopul Romei i-a oferit basileului

posibilitatea de a alege locul unde se va desfăşura sinodul unionist, fie în

capitala sa, fie undeva în Occident. Mihail, conştient de faptul că

populaţia Constantinopolului nu eranici pe departe pregătită a primi

deschis autoritatea papală, va consimţi să-şi trimită delegaţii la conciliul

organizat de Grigorie la Lyon, socotit al XIV-lea sinod ecumenic de către

Biserica Romano-Catolică.

Ambasada bizantină, compusă din fostul patriarh Gherman al III-

lea, mitropolitul Teofan al Niceii şi mare logothet Georgios Akropolites va

sosi la Lyon la 24 iunie 1274, participând la şedinţele III şi IV ale

conciliului. După ce în cadrul primei şedinţe s-a proclamat în mod solemn

unirea şi a fost citit Crezul cu adaosul filioque, atât în limba latină cât şi

în greacă, în cadrul următoarei şedinţe au fost citite scrisorile

împăratului Mihail, a prinţului moştenitor Andronic şi a cleruui grec, în

care aceştia îşi declarau adeziunea liberă şi necondiţionată la unire.

Marele logothet Georgios Akropolites va jura în numele basileului să

păstreze această unire.

Deşi conciliul de la Lyon a fost considerat de către Papalitate ca o

mare victorie, în Răsărit hotărârile sale au fost primite cu mult mai puţină

simpatie. Ortodocşii aveau serioase oiecţii în accepta dogma primatului

14

papal, adaosul filioque în Crez ori practica romano-catolică de folosire a

azimei la Sfânta Împărtăşanie. Cu toate acestea, Mihail se va dovedi

extrem de hotărâtîn a impune unirea unirea. Astfel, la 15 ianuarie 1275,

după întoarcerea ambasadorilor la Constantinopol, papa a fost proclamat

în mod solemn drept şef al întregii creştinătăţi. Patriarhul Iosif, care îşi

exprimase clar opoziţia faţă de această unire, a fost demis, în locul său

fiind numit unionistul Ioan Beccos. Această nouă intervenţie a împăratului

în treburile Bisericii se va solda cu o altă schismă, la partidul dizident al

arseniţilor adăugându-se acum celal iosefiţilor, susţinători ai patriarhului

depus şi adversari implacabili ai unirii Bisericilor.

Mihail Paleologul nu va precupeţi niciun efort în a impune unirea

bizantinilor,cu toate că opoziţia faţă de aceasta se extindea până în sânul

familiei sale – astfel, sora sa Evloghia nu va recunoaşte hotărârile

conciliului de la Lyon şi se va refugia pe lângă ginerele său, ţarul

Constantin Tich al Bulgariei, de unde a rămas în legătură cu clericii

antiunionişti. Mihail va reprima personal unele mişcări de opoziţie,

precum cea a monahilor din Sfântul Munte Athos. De asemenea, uzând de

dreptul său de cuceritor, îi va priva pe antiunioniştii din Constantinopol

de locuinţele lor, confiscate de către stat.

Mihail va rămâne până la sfârşitul domniei sale un partizan al

unirii, pe careo percepea ca singura şansă de supravieţuire a Bizanţului.

Cu toate acestea, este destul de clar că acest act al său a fost determinat

de considerente politice şi nu religioase, după cum împăratul însuşi arăta

în cadrul unui sinod organizat la Constantinopol: Unirea cu latinii nu a

fost decât un expedient momentan pentru a preveni un atac al regelui

Siciliei până ce capitala va fi deplin fortificată. Altfel, duşmanul s-ar fi

înstăpânit peste noi şi ne-ar fi lipsit nu numai de ceea ce avem mai sfânt,

ci şi de copiii, soţiile şi bunurile noastre. Nu ne-ar fi rămas atunci nici

măcar dreptul de a păstra legile şi obiceiurile strămoşilor noştri ori de a

practica credinţa şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Prevăzând această

primejdie, am intervenit pentru a o preîntâmpina. Precum căpitanul unui

15

vas aflat în pericol,am socotit că este mai bine să arunc în mare o parte

din mărfuri pentru a salva restul încărcăturii.

În ciuda acestor mari sacrificii pe care Mihail şi le asumase pentru

a asigura pacea cu Occidentul, cu timpul relaţiile sale cu papalitatea se

vor răci. Chiar dacă basileul va merge până într-acolo încât să le arate

legaţilor pontificali pe adversarii unirii aflaţi în temniţă, odată cu urcarea

pe tronul Sfântului Petru a papei Martin IV, protejatul regelui Carol de

Anjou al Siciliei, unirea se va dovedi golită de sens. Noul episcop al Romei

îl va acuza pe împărat de a nu se fi convertit cu sinceritate şi îl va

excomunica. Mai mult, sub patronajulsău, o nouă ligă antibizantină va fi

constituită la Orvieto între Carol de Anjou, Filip de Courtenay, împăratul

titularal Constantinopolului şi Republica Veneţiei. Diplomaţia

bisericească eşuase şi era acum nevoie ca Mihail să apeleze la o nouă

armă: dezbinarea din interior a adversarilor săi.

Vecerniile Siciliene:

Chiar dacă în definitiv unirea Bisericilor realizată la Conciliul de la Lyon

se va dovedi a fi o himeră, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul va şti să

profite de perioada de linişte pe care recunoaşterea papală i-a asigurat-o

din partea Occidentului latin pentru a-şi consolida influenţa în Romania,

urmându-şi prouectul de restaurare a vechiului Imperiu al dinastiei

Macedonene.

Astfel, împăratul va adopta în primul rând o politică de echilibru

faţă de principalele republici maritime italiene, Veneţia şi Genova, a căror

rivalitate permanentă va şti să o exploateze în folosul său. Mai mult,

mulţumită diplomaţiei sale abile, Mihail va provoca o serie de revolte ale

populaţiei greceşti din Creta, principala posesiune veneţiană în Grecia,

care au distras atenţia Republicii Lagunelor din Marea Egee. În felul

acesta, flota bizantină, comandată de protostratorul Alexios

16

Philanthropenos şi ulterior de corsarul italian Licardo, va reuşi să

recucerească o serie de insule de la latini, culminând cu anexarea Eubeei

la imperiuîn anul 1277. De asemenea, în Moreea, bătrânul principe latin

Guillaume II de Villehardouin va trece în defensivă, pierzând o parte din

teritorii în favoarea armatelor imperiale.

Diplomaţia bizantină va avea mai puţin succes în cazul puterilor

slave din Balcani, anume Ţaratul bulgar şi Jupanatul Serbiei.

Conducătorii acestor state înţeleseseră corect intenţiile lui Mihail, de

reafirmare a autorităţii bizantine până la Dunăre, exprimate desptul de

clar în bula de aur din anul 1272, prin care Bisericile autocefale sârbă şi

bulgară erau din nou subordonate Arhiepiscopiei greceşti de Ohrida.

Această ostilitate endemică între Bizanţ i statele slave le va atrage pe

acestea din urmă într-o alianţă cu principalul adversar al lui Mihail, Carol

de Anjou. Basileul va şti însă cum să contracareze această ameninţare,

aliindu-se la rându-i cu Regatul Ungariei şi cu hanatul tătar format la

nordul Dunării sub conducerea hanului Nogai.Folosind eficient aceste

contrapondori, basileul va reuşi să respingă toate incursiunile sârbilor în

imperiu şi să-şi impună propriul candidat, Ioan Asan al III-lea, pe tronul

Bulgariei, după moartea ţarului Constantin Tich.

Însă toate aceste reuşite bizantine puteau fi anulate într-o clipă în

cazul în care coaliţia italiană condusă de Carol de Anjou ar fi reuşit să-şi

desfăşoare forţele în Peninsula Balcanică. Regele sicilian reuşise deja să-

şi asigure un cap de pod aici prin cucerirea porturilor albaneze Avlona şi

Durazzo, unde trimisese deja numeroase trupe, aflate sub comanda

locotenetului său general, Hugo de Sully, şi beneficiind de sprijinul

eternilor adversari ai lui Mihail, Nikephor şi Ioan Angelos, urmaşii

despotului epirot Mihail al II-lea. Începând cu anul 1280, Hugo de Sully

va declanşa ofensiva împotriva Imperiului, cucerind o serie de teritorii în

Macedonia şi asediind puternica fortăreaţă a Beratului. Mihail îl va

trimite împotriva acestuia pe generalul Mihail Tarkhaniotes în fruntea

trupelor tătare mercenare – armata bizantină va reuşi să-l surprină într-o

17

ambuscadă pe comandantul sicilian, care este capturat, respingând

ulterior trupele acestuia către bazele lor albaneze.

Pentru a elimina însă definitiv ameninţarea siciliană, era nevoie de

o strategie mai subtilă – Mihail intrase la anul 1279, prin mijlocirea papei

Nicolae al III-lea, în legătură cu principalul adversar occidental al lui

Carol de Anjou, regele Pedro III al Aragonului. Acestuia, cât şi

conspiratorului sicilian Giovanni da Procida, basileul le va trimite nu mai

puţin de 70.000 de hyperperi, totalizând aproximativ 900 de kilograme de

metal preţios. Acest fluviu de aur pe care Paleologul îl va face să curgă

spre Occident va fi folositde monarhul aragonez pentru construcţia unei

puternice flote de invazie, în timp ce conspiratorul italian a cumpărat

loialitatea baronilor sicilieni care detestau stăpânirea franceză din insulă.

Această armă secretă a diplomaţiei bizantine a fost declanşată cu

puţin timp înaintea invaziei plănuite de Carol de Anjou asupra

Constantinopolului, marţi, în Săptămâna Mare anului 1282. Primul act a

fost revolta generală a locuitorilor Siciliei, rămasă în istorie sub

denumirea de Vecerniile Siciliene, care i-au masacrat pe toţi francezii

aflaţi în insulă. Ulterior, Pedro al Aragonului va debarca la Palermo,

luând în stăpânire întreaga insulă până la sfârşitul anului. Această

lovitură neaşteptată, care îi înjumătăţea regatul, va anula pentru

totdeauna proiectele orientale ale lui Carol de Anjou, care îşi va petrece

restul domniei încercând să-şi recucerească posesiunile – cea mai gravă

ameninţare la adresa Bizanţului din secolul XIII fusese înlăturată fără ca

un singur soldat al armatei imperiale să-şi fi vărsat sângele, iar reuşita i

se datora în întregime lui Mihail Paleologul, care consolidează astfel

definitv restaurarea Imperiului.

Concluzii:

18

Întreaga domnie a împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul poate fi

privită ca o luptă continuă pentru refacerea și păstrarea idealurilor

imperiale bizantine. Sub conducerea sa personală ori a generalilor numiți

de el, armatele imperiale au luptat pe nu mai puțin de cinci fronturi în

decurs de doar 20 de ani: în Balcani împotriva sârbilor și a bulgarilor, în

Asia Mică pentru a stăvili avansul turcesc, în Pelopones contra principilor

latini, în Marea Egee pentru a recuceri insulele de la Republica Veneției

și, bineințeles, în Epir, pentru a respinge atacurile lui Carol de Anjou și a

despoților familiei Angelos.

Împăratul a folosit întreg arsenalul diplomației bizantine pentru a

restaura imperiul, de la forța armelor până la influența sinoadelor, cu

rezultate variabile. O constantă a politicii sale și care îi va aduce

nenumărate beneficii va fi cea a alianțelor matrinoniale, atât pentru a-și

consolida autoritatea în interior cât și pentru a făuri alianțe. Astfel, cele

trei fiice legitime ale lui Mihail au fost măritate cu conducătorii de state,

fie ei țari ai Bulgariei, despoți ai Epirului, împărați ai Trapezuntului ori

regi ai Georgiei. De asemenea, două fiice nelegitime ale sale vor fi

măritate cu unii dintre cei mai puternici conducători ai nou apărutelor

state mongole – Maria va deveni soția lui Abaga-Khan, conducătorul

Persiei Ilhanide, care a asigurat timp de aproape 20 de ani liniștea

granițelor orientale ale Imperiului Bizantin, în timp ce Eufrosina va

merge la curtea lui Nogai, reprezentant al Hoardei de Aur și aliat fidel al

basileului în Balcani.

În ciuda marilor eforturi întreprinse de-a lungul domniei sale pentru

refacerea dominației bizantine în vechile granițe ale Imperiului și pentru

restaurarea prestigiului acestuia, sarcina pe care Mihail și-a asumat-o era

prea mare pentru un singur om. Ajuns în cel de-al 58-lea an al vieții sale,

împăratul era permanent în campanii. Însă vechii generali care îl slujiseră

cu credință, precum fratele său, sebastocratorul Ioan, ori protostratorul

Alexios Philanthropenos muriseră, iar fiii săi nu vădeau abilitățile de

conducători ale înaintașilor. Lipsa unor personaje capabile va cădea

asupra lui Mihail, care era din ce în ce mai obosit. În cele din urmă,

19

împăratul își va afla sfârșitul la 11 decembrie 1282, când, fiind deja

bolnav, refuză să rămână în Constantinopol și pornește într-o

expedițieîmpotriva despotului Tesaliei, Ioan Angelos, fără a mai ajunge

însă pe front.

Moartea lui Mihail al VIII-lra Paleologul nu a fost deplânsă de mulți

în epocă. Împăratul fusese adesea nemilos în a-și impune voința,

secătuise finanțele statului în nenumărate întreprinderi și, cel mai grav,

se îndepărtase de Biserica Ortodoxă prin semnarea unirii cu Roma.

Resentimentele născute de aceste fapte se vor simți imediat după ce

Mihail va închide ochii: fiul și urmașul său la tron, Andronic al II-lea, va

refuza să-i organizeze o ceremonie funerară, poruncind în schimb ca

trupul părintelui său să fie înmormântat în apropierea localității trace

Pachomis, unde Mihail își găsise sfârșitul. De asemenea, noul împărat va

porunci aproape imediat după urcarea pe tron ruperea unirii cu Roma,

lăsând astfel deoparte 20 de ani de eforturi diplomatice și sacrificii ce

costaseră scump Bizanțul.

Moștenirea lui Mihail Paleologul nu va rezista în timp din mai multe

cauze: politica sa agresivă lipsise aproape în totalitate Imperiul de aliați –

era nevoie ca basileului să îi urmeze la tron o personalitate

asemănătoare, însă calitățile sale nu se vor mai regăsi în urmași, piosul

Andronic al II-lea încredințând conducerea statului unor favoriți și

neglijând finanțele, armata și flota, scăpări ce vor avea consecințe fatale

pentru statul bizantin. Mulți istorici au considerat că Mihail a făcut cea

mai mare greșeală a domniei sale în momentul când a recucerit

Constantinopolul, deoarece prin revenirea în vechea capitală bizantinii au

pierdut virtuțile dobândite în timpul împăraților niceeni – nimeni nu știe

însă care a ar fi fost deznodământul dacă Imperiul ar fi rămas grupat în

jurul Niceei.

Împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a lăsat în istorie imaginea

unui om complet devotat țelurilor sale, care s-ar fi putut eventual

îndeplini în condiții istorice mai puțin vitrege. Personalitatea sa aruncă o

ultimă sclipire de glorie asupra destinului Imperiului Bizantin, care nu va

20

mai regăsi în lunga agonie ce a urmat morții restauratorului său o

personalitate de nivelul acestuia,un om blamat dar cu certitudine

providențial.

21