mihail kogălniceanu – scrisorile de...

of 82/82
I S SN 1 2 2 0 - 6 3 5 0 9 771220 635006 ISSN 1220-6350 5 343 6 ( ) / 201 Bogdan Creţu: „Intelectualul a ajuns o figură secundară, un fel de cavaler al tristei figuri” Înapoi la Lovinescu, dincolo de lovinescianism de Paul Cernat Mihail Kogălniceanu – scrisorile de tinereţe de Eugen Simion Dominque Maingueneau, Lingvistică, literatură, discurs literar Octavian Paler, tratat despre memorie de Constantin Coroiu Odobescu, Necunoscutul de Dumitru Micu

Post on 03-Sep-2019

6 views

Category:

Documents

0 download

Embed Size (px)

TRANSCRIPT

  • 9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

    I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

    9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

    I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

    5 343 6( ) / 201

    Bogdan Creţu:„Intelectualul a ajunso figură secundară,un fel de cavaleral tristei figuri”

    Înapoi la Lovinescu,dincolo delovinescianismde Paul Cernat

    Mihail Kogălniceanu– scrisorile de tinereţede Eugen Simion

    DominqueMaingueneau,Lingvistică, literatură,discurs literar

    Octavian Paler, tratatdespre memoriede Constantin Coroiu

    Odobescu,Necunoscutulde Dumitru Micu

  • Nr. ( ) / 2015 343 6

    Mihaela BURUGĂ

    secretar de re acţieiat d

  • CUPRINS

    1

    5/2016

    FRAGMENTE CRITICEEugen SIMION: Mihail Kogălniceanu – scrisorile de tinereţe

    Mihail Kogălniceanu – the Letters of His Youth. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

    A GÂNDI EUROPAEugen SIMION: Mon Europe

    My Europe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15

    CRONICI LITERAREDumitru MICU: Odobescu, Necunoscutul

    Odobescu, The unknown . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22Lucian CHIŞU: Un „alt” Odobescu

    “Another” Odobescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27Paul CERNAT: Înapoi la Lovinescu, dincolo de lovinescianism

    Back to Lovinescu, away from lovinesciansm . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35Tudor NEDELCEA: Viaţa ca un roman. Constantin Stere

    Life as a novel. Constantin Stere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46

    INTERVIUBogdan CREŢU: „Intelectualul a ajuns o figură secundară, un fel de cavaler

    al tristei figuri” - interviu realizat de Florian Saiu „The Intellectual class turned into a secondary effigy, a kind of knight of the rueful countenance” - interview with Florian Saiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51

    TRADUCEREMaria SÂRBU-CRUDU: Dominique Maingueneau, Lingvistică, literatură,

    discurs literarLinguistics, literature, literary discourse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63

  • 2

    COMENTARIIConstantin COROIU: Octavian Paler, tratat despre memorie

    Treatise on memory . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 71Caius Traian DRAGOMIR: Limita patologică a puterii

    The pathological limit of power . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78

    Ilustrăm acest număr cu lucrări ale artistului plasticDragoş Viţelaru

    (1951-2009)

  • 3

    Ca om umblat prin Europa şi, desigur, caom public în secolul al XIX-lea – când tineriiîncep să iasă în lume şi, întorşi acasă, încep sădiscute într-un mod mai organizat desprece-au văzut în călătoriile lor şi ce găsesc

    acasă – Mihail Kogălniceanu a lăsat o cores-pondenţă bogată. Vorbim de corespondenţalui ca persoană privată. Cei care au studiat-o ne spun că au rămas de la el peste 500 descrisori şi că numărul destinatarilor lui se

    Fragmentecritice

    EEuuggeenn SSIIMMIIOONN

    Mihail Kogălniceanu – scrisorile de tinereţe

    Articolul de faţă se referă la corespondenţa tânărului Kogolniceanu, călător la studii în Europa.Pe lângă înformaţii asupra stagiilor de învăţătură (Lunéville şi Berlin), tânărul de numai 18 anioferă în corespondenţa adresată tatălui şi surorilor, alte numeroase comentarii despre acest prinperiplu european. Epistolierul consemnează conştiincios impresii de călătorie în care apar, descrisepe larg, ţări, oraşe, localităţi, oameni şi obiceiuri. Scrisă într-o limbă „îmbătrânită” - cum observaG. Călinescu - această corespondenţă scoate în evidenţă adaptarea tânărului la mentalităţile lumiioccidentale, de la vestimentaţie la atitudine comportamentală, făcută cu sacrificii băneşti supor-tate de familie. Pasiunea călătorului pentru lectură şi cărţi, pentru învăţarea limbilor străine, nos-talgia originilor, mereu evocate, şi „limbajul” diferenţiat al scrisorilolor adresate surorilor, faţă decel aproape umil filial din corespondenţa cu tatăl său, constituie prilejul acestor unor noi comen-tarii, făcute din perspectiva prezentului.Cuvinte-cheie: Europa, călătorie, mentalităţi, învăţământ, corespondenţă.

    This article refers to young Kogalniceanu’s correspondence, who was travelling in Europe tostudy. Besides information on the stages of education (Lunéville and Berlin), the young man ofonly 18 years old offers in his correspondence addressed to his father and sisters numerous othercomments on this European journey. The epistles carefully record travel impressions in whichthere appear, described in detail, countries, cities, localities, people and habits. Written in an“obsolete” language – as G. Calinescu remarked – this correspondence highlights the young man’sadaptation to the mentalities of the Occidental world, from clothing to behaviour, with financialsacrifices borne by the family. The young traveler’s passion for reading and books, for learningforeign languages, the nostalgy for his origins, evoked all the time and the differentiated “langua-ge” of the letters addressed to his sisters, compared to the one almost humbly filial in the corres-pondence with his father, generate new comments, made from the perspective of the present.

    Keywords: Europe, journey, mentalities, education, correspondence.

    Abstract

    Eugen SIMION, Academia Română, preşedintele Sec�iei de Filologie şi Literatură, directorul Institutuluide Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”; Romanian Academy, President of the Philology andLiterature Section, Director of The „G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory, e-mail:[email protected]

  • 4

    Eugen Simion

    ridică la 200. Istoricul Ioan Bogdan a remar-cat, întâi, se pare, importanţa lor documen-tară şi l-a îndemnat pe studentul Petre V.Haneş, la începutul secolului, să le copiezeşi să publice 119 dintre ele, mai întâi în“Convorbiri literare”1 (1901-1903) şi apoi,împreună cu altele, în 1913, în volume.Despre ele şi despre cele descoperite şitranscrise ulterior au vorbit istorici şi istoriciliterari importanţi, de la N. Cartojan până laAl. Zub (autorul unei Biobibliografii de refe-rinţă, 1971). G. Călinescu le-a consultat, des-igur, şi în Istoria literaturii scrie că ele consti-tuie “cea mai trainică operă a lui Kogăl -niceanu” – “prin îndemânarea de a notaexact într-un limbaj bătrânesc”. Propoziţieuluitoare, nu însă întru totul adevărată.Când recitim, azi, scrierile istorice şi literareşi studiem vasta lui oratorie, observăm căacest moldovean inteligent şi profund,vizionar ordonat şi moderat este mai pestetot în manifestările sale un om de spirit emi-nent şi că talentul său nu se epuizează încorespondenţă. Mai clar spus, Kogălni -ceanu nu are o puternică vocaţie epistolarăşi, la drept vorbind, nici n-o cultivă. În com-paraţie cu Ion Ghica şi Alex. Odobescu, con-temporanii săi (acesta din urmă este maitânăr cu 17 ani decât el), fiul agăi Kogălni -ceanu nu pare a fi preocupat de calitateaestetică a corespondenţei şi nici nu depuneo mare sârguinţă pentru a face multe şi pro-funde speculaţii morale şi literare în misive-le sale. Scrisorile sale au, de regulă, scopuriprecise, de ordin practic, rareori este vorbaîn ele – şi totdeauna pe scurt – de idei şi deopinii ce depăşesc mica istorie. Pe acestea lepune în studiile istorice, în discursuri şi înscrierile literare, chiar şi în acelea de ficţiune(în Tainele inimei, de pildă). Ceea ce nuînseamnă că această corespondenţă a lui nureprezintă o parte importantă din opera sa,temeinică, dacă o judecăm în totalitatea ei.

    Să luăm cazul scrisorilor din timpul stu-diilor. Ele sunt, într-adevăr, de multe orisavuroase în naivitatea, sinceritatea, directi-tatea lor, dar, citindu-le la rând, observăm

    uşor că ele nu anunţă un tânăr genial şi nucomunică mai mult decât vor să obţină, şianume bani de la un băbacă strâns la pungă,vigilent peste măsură ca nu cumva fiul de17 ani, trimis în desfrânatul Occident să stu-dieze, să devină risipitor şi să se destrăbăle-ze. Fiul dă socoteală de fiecare ban cheltuitşi face o cronică amănunţită a mişcărilorsale, asigurându-şi tatăl de fiecare dată căeste devotat şi recunoscător fără precupeţi-re. Toate epistolele sale încep cu propoziţia,amuzantă, “cu fiască plecăciune sărut mânadumitale, băbacă”... Uneori ţine să întăreas-că fiasca plecăciune, zicând “cu multă fiascăplecăciune”. Verificând încă o dată forma deadresare, observ că mai des apare multă fias-că plecăciune şi că epistolierul nu încearcă,niciodată, să renunţe la această mică propo-ziţie introductivă, menită, s-ar putea zice, săînlăture orice suspiciune de revoltă filialăîmpotriva autorităţii paterne şi, totodată,menită să dezlege băierile strânsei pungipărinteşti.

    Valoarea scrisorilor de tinereţe este, întâi,biografică şi, din acest punct de vedere,putem accepta ideea că ele pot fi socotite,cum s-a spus, “un adevărat Bildungsromanepistolar”. În parte, cel puţin. Prima este din17 august 1934. Kogălniceanu are 17 ani şipleacă spre Lunéville împreună cu fiii dom-nitorului Mihai Sturdza, “bezădelile”Dimitrie şi Constantin, cu un pedagog, unpreot şi, tot ca bursier, cu cuconul cuconuluiLupu Balş. Domnitorul i-a acordat şi lui obursă care, cum vom deduce numaidecât,nu-i suficientă pentru ca tânărul studinte să-şi procure cărţile de care are nevoie şi să-şicumpere veşminte noi, occidentale, în loculcelor “asiatice” de care pomeneşte în Iluziipierdute. Aşa că nu trece mult după despăr-ţirea de părinţi, de surorile (are, dacă numă-rătoarea este corectă, patru) şi de fratele său(Alecu), că el începe să solicite sprijinulfinanciar de la băbacă, despre care umblăvorba că este cam zgârcit. Deocamdată, pré-plecatul fiu, cum iscăleşte, a ajuns cu caii depoştă la Botoşani şi trage la “mătuşica

    1 Vezi Andrei Nestorescu, Kogălniceanu în corespondenţă, în “Revista de istorie şi teorie literară”, anul I, nr.1-4, ianuarie-decembrie 2007, p. 213-237.

  • Mărioara” şi se pregăteşte să plece spreDorohoi. Aici “face zacuscă”, adică ia miculdejun, la ispravnicul Dumitrache Ganea,care le poartă de grijă – lui şi beizădelilor şi,în continuare, se îndreaptă spre Herţa, undepoposesc la cucoana Catinca Ghiculeasă.Ispravnicul de aici, serdarul Chiriac, îi înto-vărăşeşte cu cazaci până la vamă şi-i trecede ea “fără de nicio supărare”. Merge spreCernăuţi, trece de el şi, la 24 august, echipa-jul ajunge la Lemberg. Kogălniceanu are,acum, timp să-i scrie băbacăi ce văzuse, căciaşa fusese înţelegerea. La Mamorniţă, untârguşor cu ziduri bune, stătuse un ceas,până i-a fost milduit pasportul. La Boian “aunăimit cai jîdoveşti”, pentru a-i duce laCernăuţi şi, cu tocmală, au plătit opt carboa-ve. La graniţa austriacă li se controleazăstraiele şi, pentru fiecare bucată, trebuie săplătească trei creiţari în argint, adică 15parale. Kogălniceanu dă toate detaliile şiîncepe să facă socotelile cu banii. Toate scri-sorile sunt pline de asemenea calcule, cuideea că trebuie să justifice orice para.Jurnalul lui de călătorie – căci îl putemsocoti astfel – înregistrează conştiincios

    cheltuielile şi, desigur, impresiile. Sadaguraar fi vestit – de pildă – în toată Europa pen-tru iarmarocul “cel de vite”, Cernăuţi... ei,bine, Cernăuţi are şi alte calităţi. Kogălni -ceanu face o relatare pozitivă, remarcânduliţele regulate, pardosite cu prund, piaţafrumuşică şi dughenele care au trei şi chiarpatru rânduri. În Galiţia, reţine târgurilescârnave, unde se vorbeşte o limbă pe care n-o înţelege. Vede şi sate “preafrumoase”, cudrumuri trase cu frânghia, case în linie şigrădini cu pomi roditori. Lembergul arebinale frumoase, biserici cu turnuri şi o“Curte a oraşului” (L’Hôtel-de-ville) cu arhi-tectură frumoasă. Bucovina, în genere, îiplace tânărului moldovan şi este impresio-nat că toate pământurile sunt lucrate.“Ogoarăle sunt ca feliile de zămos, adecăpuţân rătunde” – scrie el, cu o imagine maiplastică. Se gândeşte la Moldova pe caretocmai a părăsit-o şi, cum speră ca, la întoar-cere, s-o găsească într-o stare mai bună.

    La 8 septembrie 1834, pornind de laLemberg cu landcuceri (“un feliu de haraba-gii, însă în loc de căruţe au butce şi carete”),şcolarii intră în Viena, după treisprezecezile. Kogălniceanu are din nou timp săpovestească tatălui ce a văzut pe drum.Descrierea este amănunţită şi direct (prinexpresii norocoase) sau indirect – prinobservaţii despre înfăţişarea şi portul aces-tei populaţii pestriţe – are şi o valoare expre-sivă, putem spune chiar: literară prin plasti-citatea ei. Iată ce vede el după ce trece deapa Biala şi de Mişlenita şi Calvari, târgu-şoare mărişoare şi frumuşele (epistolierulKogălniceanu foloseşte des diminutivele, s-a reţinut) vede mai întâi, într-un loc, “omare neguţătorie de porci ungureşti”, adicăun iarmaroc de animale, apoi intrând înSilezia, îndată descoperă o lume de calici,rău îmbrăcaţi, cu fimei ca nişte stahii, îmbră-cate dintăi cu o roche lungă de pânză albă şi,în spate, cu o altă bucată de pânză ce slujeş-te “şi de basma şi de sac”. În ducatulAustriei, fimeile sunt mai elegante: poartărochii negre sau “ca cărămida”, scurte pânăla genunchi, iar în cap – cele măritate au“mineşterguri”, iar fetele – merg cu capulgol. În zile de sărbătoare îşi pun în picioarescarpi şi cu colţuni roşii de bumbac. Vorbesc

    5

    Mihail Kogălniceanu – scrisorile de tinereţe

  • toţi “un fel de nemţăşte stricat”. Pe undetrece, Kogălniceanu se uita la acarete, laarhitectura oraşelor, la dughenele târgurilorşi la bisericile cu turnuri. Relatează tot băba-cii care, se vede treaba, este interesat să aflecum arată lumea de dincolo de Moldova lui.La început de septembrie se afla la Fraibergsau “Muntele cel slobod” şi trimite un răvaştatălui, duducelor (surorilor) şi frateluiAlecu. Curios. Nu este pomenită niciodatăîn aceste note documentate de călătorie şinici mai târziu, din Lunéville şi Berlin,mama. Împarte tuturor, fraţilor şi verilor,profesorilor săi rămaşi în ţară, sărutăridulci, dar numele mamei nu apare în reper-toriu. Murise? Iata ce scrie despre Muntelecel slobod:

    “În două septemvbrie, trecând prinFraiberg, sau Muntele cel slobod, târg mic,însă cu o piaţă cu frumoase faţade, cu sta-tue, cu cişmele şi cu arcade plăcute la vide-re, am poposit la Noul Icin, sau Naiticen, târgmic, însă cu o piaţă făcută cu frumoase faţa-de şi arcade largi şi mari, cu cişmele şi custatue. Pe urmă am trecut prin Vechiul Icin,care îi un târguşor mic, foarte aproape deNoul Icin. Pe un munte nalt şi gol, foarteaproape de acest târguşor, de-a stânga dru-mului împărătesc, o cetăţuie veche, a căriiaporţi şi ziduri sunt pănă astăzi în picioare.După aceasta am mas în Alba Biserică, sauVaischirhen, târg mic cu un havuz, carestrânge multă apa folosâtoare la vreme defoc. A doua zi am trecut prin Rautin, târgu-şor cu porţi, Laib, târg mic cu piaţă şi porţi– pe una de acele porţi am văzut stemaMoldovei, însă n-am putut să aflu nimicămai mult, fiindcă nu ne-am oprit în acesttârg –, prin Oberoghezd, târguşor, şi prinOlmiuţ, unde am mas. Olmiuţu îi un târgmare şi frumos, foarte întărit după chipulnou, cu trii ziduri şi cu trii valuri de pământîntre care sunt săpate hândichiuri adâncipline cu apă. Noi am trecut numai printr-omahala frumuşică, după ce am cercetattăriile. Am mas pe urmă în Prosniţ, târgmic” şi iscăleşte, la urmă, MihalacheKogălnicean.

    La 19 septembrie ajunge la “Miunhen”, esănătos, nu mai pătimeşte de ochi. A rămasdator cu prezentarea Vienei şi se achită

    acum de datorie. Este încântat de ceea cevede, dar nu ştie ce. Palatele sunt cam tristeşi uliţele foarte strâmte. “Mahalalile”, înschimb, sunt frumoase:

    “Viena, adecă cetatea, nu-i frumoasă, dinpricină că uliţile sunt foarte strâmte, darămahalalile, care sunt atâte oraşe, sunt foartemari, frumoase, cu palaturi şi cu uliţi foartelargi. Lucrurile cele mai vrednice de văzutsunt catedrala, adecă mitropolia SfântuluiStefan, lucru vrednic de văzut, toata biseri-ca îi lucrată cu petre săpate ca Triisfetitele.Are multe turnuri, din care unul este foartenalt şi al doile din lume prin înălţimea sa şiprin frumuseţea cu care îi împodobit. Peurma am cercetat mormânturile împăraţi-lor, împărătesilor şi prinţilor Austriei, undesunt multe lucruri vrednice de a fi văzute,precum mormântul craiasii Cristinii, alprintului de Savua, Evghenie, unul din ceimai straşnici şi mari războinici a veacului aşăptesprezăce. Acolo am văzut şi mormân-tul ducăi de Raihstadt, fiul lui Napoleon. Peurmă am văzut statua împăratului Iosef aldoile, arsenalul, adecă armăria, unde sunttot feliul de arme şi îmbrăcăminte ostăşăşti,veche şi nouă, precum şi portreturile şi sta-tuile de ceară a multor împăraţi şi război-nici. Tot acolo am văzut şi chipul de ceară acraiului de Ungaria, Mătieş Corvin, care aufost biruit de Ştefan cel Mare, domnulMoldovei, precum şi multe steaguri leşăşti,italieneşti şi franţuzeşti, precum şi vro câte-va vulturi de a lui Napoleon. Plimbările celemai frumoase este Praterul, care este opădure mare cu tot feliul de înglidisiri, pre-cum case de joc, cafinele, cofitării, pre urmăun fel de roţi, unde sunt cai, căruţe de lemn,în care să sui oamenii şi apoi să învârtesc,panoramele unde să vede în mare, zugrăvit,toate târgurile Evropei, camere obscure,adecă odăi întunecoase, de unde sa vadtoate persoanile care trec prin aleiurile decastani sălbateci a Praterului, în care suntsute de cerbi şi fasmani foarte blânzi. Adoua plimbare este Focsgarte. Palaturileîmpărăteşti sunt mari, dari triste şi vechi,însă Şeonbriun, adecă fântâna frumoasă,care este un palat unde împăratul şi familiaîmpărătească merge de pitrece vara aproapede Viena, este o zidire frumoasă cu prea-

    6

    Eugen Simion

  • mari şi frumoase grădini, cu stâlpuri, cu sta-tue şi aleiuri plăcute. Acolo este şi o menaje-rie, unde am văzut un elefant şi alte dobi-toace străine. Menajeria îi bine zâdite, fieşte-care fheara are casa şi ograda sa.Dobitoacele însă nu sunt prea multe, ci esteo menajerie particulară, care este una dincele mai bogate din Evropa. Acolo suntmulţi tigri, panteri pardosi şi patru lei, dincare doi sunt născuţi în Evropa.”

    După cum se poate remarca, călătorulare ce vedea şi are de ce se minuna. Noteazăfonetic denumirile. La Viena stă patru zile şimerge, în acest răstimp, de două ori la tea-tru cu cucoana Smărăndiţa Balş. LuiKogălniceanu îi place teatrul şi dansul, ca şimuzica. La Lunéville ia cursuri de vioară,apoi, la Berlin, părăseşte vioara pentru pian.Se plânge mereu în scrisori că domnitorulnu le dă voie să meargă la teatru pe cât arvoi beizadelele şi, bineînţeles, el. Nu esteinteresat însă numai de arte, pe unde trecesau unde se stabileşte. Observă şi semnelechibzuinţei sau, dimpotrivă, ale neglijenţei.În Bavaria, de pildă, remarcă faptul că există“o mulţime de dracină crescând sălbatic şinelucrată de oameni”. Tânărul Kogălni -ceanu are simţ gospodăresc dezvoltat şi îlva avea şi mai târziu, când va intra în parla-ment sau va fi ministru. Ideea lui statornicăeste că propăşirea înseamnă, înainte deorice, propăşire materială. Şi că ideologiafără industrie rămâne o formă goală.

    Dar să ne întoarcem la călătoria lui spreşcolile Apusului, la vârsta de ani 17, însoţitde beizadelele Sturdza şi de cuconul cuco-nului Lupu Balş, de un pedagog sever şi deun preot cam cărpănos şi mincinos – se vadovedi ulterior – pe nume Grigorie. La 1octombrie 1834 se află la Lunéville, încarti-ruiţi, toţi, la abatele “Lommet”. Oamenii dinLunéville sunt buni, prietenoşi, dar în oraş“îi o mare scumpete”. Fiul, îngrijorat debani, dă amănunte: ocaua de carne e patrulei, cea de peşte – nouă. Învaţă, dimpreunăcu beizadelele, latineşte, franţuzeşte, nemţeş-te şi greceşte. Este plasat în “clasul al triile”.Locuinţa nu este prea comodă. Se îngrămă-desc toţi în câteva odăi şi unii dorm pe jos.Stăpânul, ca să intre în camera lui, trece princamera în care stă el cu beizadeaua

    Dumitrache. Are loc o dispută şi, în răvaşuldin 22 octombrie, elevul se justifică.“Monsiu Lencur” nu stă bine cu sănătatea şiiese de mai multe ori noaptea afară, trecândşi el prin camera elevilor. Popa de care a fostvorba mai înainte (preotu “îi plătit de vrăj-maşii dumitale” – scrie Kogălniceanu!) bagăintrigă, îi vorbeşte de rău la Maria Sa, isco-deşte şi ia socoteală de toate cheltuielile.Epistolierul se plânge de el şi-i demascăminciunile. Suferă de ochi şi este dus la doc-tor de monsiu Lencur şi doctorul nu poate să-i dea ceva “prealungătoriu” până în ianua-rie, pentru că vremea este umedă. La şcoalăse descurcă bine, mai puţin la limba latină.Promite să-şi dea silinţa. Îi trimite frateluiAlecu “o butelcă de gomelastic” şi-i reco-mandă băbacăi să cumpere “un fel de căp-şune care înfloresc şi rodesc toată vara”... Vareveni asupra subiectului, semn că băbacanu arată mare curiozitate faţă de căpşuneleîndrăgite de fiul de la Lunéville.

    Răvaşele ce urmează au cam aceleaşisubiecte şi sunt scrise în acelaşi stil, cuaceeaşi “fiască mare plecăciune”. Tânărulcolegian lucrează mult, chiar şi duminica(“măcar nu ieşâm din casă”) şi începe să seplângă de constrângerile la care este supus.Se plânge, evident, şi de puţinătatea banilor.Nu-i ajung. Face sistematic decontul: laViena a cheltuit zece galbeni pe îmbrăcă-minte, pentru că, nedându-i voie să poarte“straie oştineşti”, a fost nevoit să-şi cumpe-re pălărie, jâletcă, manesce, gulere, halstuce şialte lucruri. La Lunéville este nevoit să-i dealui monsiu Lencur 30 de galbeni ca să-icumpere un ceas de aur, o “alăsidă”, cărţi,aşa încât n-a rămas decât cu zece galbeni.Socotelile, cererile de bani, justificările sevor repeta. Subvenţiile de la Măria Sa vingreu, uneori cu mare întârziere şi tânărulmoldovean, care vrea să se poarte acumdupă obiceiurile franţuzeşti, are mereu difi-cultăţi. Vrea să ţină pasul cu beizadelele şicere ajutorul părintelui, care ştim cât desever este. Nu uită să-i arate de fiecare dată“supunirea şi recunoştinţa [...] cea fără mar-gini”. De anul nou nu are să-i ofere, ca dar,decât supunerea lui totală şi silinţa în învă-ţătură şi “aceste adeverinţi”, dovadă – maiscrie el – “că tot fac ceva aici în Franţia”.

    7

    Mihail Kogălniceanu – scrisorile de tinereţe

  • Face şi ambiţiile lui sunt mari. Începe să lescrie şi surorilor (19 noiembrie 1834), înfranţuzeşte, informându-le despre viaţa luila Lunéville. Aflăm de aici, de exemplu, că alepădat de tot portul oriental şi nu poartăacum “que des habits bourgeois”. Se gân-deşte la educaţia lor şi le promite 17 tomuride cărţi. Se ţine, vom vedea, de cuvânt. LuiAlecu, fratele, îi face cadou de Crăciun unportmoneu, iar tatălui îi mai face o mărturi-sire de credinţă. De mare şi incoruptibilăcredinţă:

    “Din cea mai fragedă a mè copilărie amsâmţit şi am primit facerile dumitale debine. Nu numai că mi-ai dat viaţa, şi mi-aiarătat încă şi chipurile şi mijloacele de a oînfrumusăţi şi de a o pitrece cu cinste şi înfericire. Toate chinurile şi toate trudile ţi le-ai dat numai ca să mă vezi norocit între mol-doveni. Nu crede, dar, preascump miepărinte, că ai făcut toate aceste pentru unnecunăscătoriu şi pentru un nemulţămitor.Nu, în toată curgerea vieţii mele, şi la celmai de pe urmă minut, voi căuta ca să măfac vrednic de purtările de grijă a domitalepentru mine, cu buna mè purtare, şi de-a

    pururea sara şi dimineaţa voi binecuvântanomile domitale şi voi ruga pre preamilosti-vul Dumnezău ca să-ţi întoarcă preţul a atâ-tor faceri de bine, căci Ziditoriul sângurpoate să facă aceasta. Cu prilejul înnoiriianului mă grăbăsc ca să-ţi poftesc cele maimari norociri, o viaţă îndelungată, fericită,cu zile lungi, cu sănătate necurmată şi cu totfeliul de bunătăţi. Rog pre făcătoriul tuturorca să asculte aceste dorinţe care le fac dintoată inima şi din toate puterile mele. Deşiaceste poftiri sunt mici şi nu sunt bine arăta-te, şi că gura şi condeiul meu nu sunt destulde distoinice pentru a-ţi arăta asămine sâm-ţiri, însă inima mea sâmţăşte mai mult decâtnu mi-i cu putinţă a rosti. Aceste sunt dorin-ţele care le fac şi le voi face până la cel maide pe urmă minut a vieţii mele. Pentrudaruri [ce voieşti] să-mi faci, nu cer altănimică de la dumneta decât dragostea şiiubirea domitale, lucruri care vor pricinuimai mare bucurie acelui ce este pentru tot-deauna cu cea mai mare supunire şi plecă-ciune a domitale prèplecat şi prèsupus fiu.”

    Scrie, paralel, şi duducelor, mai relaxat,dându-le informaţii mondene – câte cunoaş-

    8

    Eugen Simion

  • te, că este silit, ştim deja, să ducă o viaţăausteră, ceea ce se traduce: stă închis, înva-ţă, merge la colegiu şi, când primeşte dezle-gare de la Măria Sa, merge la teatru, şi cereimperios veşti de la Iaşi. Mariei şi Elenei –surorile mai mari – le trimite, la 7 decembrie1834, prin Monsieur Richard – bucătaruldomnitorului – patru volume din Lettres àSophie şi încă patru din Lettres à Emilie sur lamythologie, iar Pulheriei şi Săftiţei – surorilormai mici – le expediază Oeuvres de Maitres,un mic dicţionar, o carte de flori şi Les grâcesde l’enfance, sfătuindu-le, totodată, ca fratemai mare şi mai umblat prin lume, să urme-ze ceea ce citesc. Pe Alecu îl cadoriseşte cuLes cris de Paris şi Le nouvel alphabet militaire.Pe băbacă îl roagă la 1 ghenarie 1835 să-i tri-mită un săculeţ cu sâmburi de harbuz, unfruct care nu-i cunoscut la Lunéville, pentrudomnu abate. Îi mai cere să intervină pelângă Măria Sa să-i lase să meargă la teatruşi, totodată, să poarte haine adecvate, căci“uniforma” pe care o are produce rumoare:“m-or râde toţi, pentru că samănă cu cearusască şi aice ruşii îs urâţi”... Duducelor lecere, în continuare, veşti de la Curte şi reţetede dulceaţă. Cerere repetată. Curios, cândse adresează surorilor. Kogălniceanu scriecorect numele franţuzeşti, dar, când scriebăbacei, le notează fonetic: Liunevil, bucăta-riul Rişard, monsiu Lencur etc. Are nevoie, încontinuare, de straie şi solicită grabnic bani.Trebuie, apoi, să plătească răvaşele la poştă.Pătimeşte la ochi (“însă nu înauntru, ci lagene, unde sunt nişte bube”) şi aşteaptăleafa de la Măria Sa ca să se îngrijească. Estecurios dacă Crupenschi, Alecu Mavrocordatşi Sandulachi Miclescu, Alcază şi alţii aufost făcuţi ofiţeri. Cere lămuriri. LaLunéville se construieşte butca de aburi şi,dacă te urci în ea dimineaţa, seara eşti laParis. Află că surorile au fost primite laCurte şi cere, degrabă, detalii. E limpede,Kogălniceanu este curios. Urmăreşte de ladistanţă evenimentele din Moldova. Vrea,de altfel, să scrie o istorie a Moldovei şi arenevoie de cărţi. Care costă bani. Aşa că che-stiunea galbenilor se repetă şi în scrisorilecătre duduce. Le dă amănunte despre preţulcărţilor, cu gândul, probabil, că preţurilevor ajunge – şi pe această cale – la urechile

    băbacului. Sunt şi veşti despre Lunéville.“Aici pitrecem foarte liniştit, nu să audenimică de rău” – scrie preaplecatul fiu la 19februarie 1835. Anunţă că îşi întrebuinţeazăvremea “la cetit şi la scris”, la nimic altceva.Lui Vasile Alecsandri îi laudă Franţa (“undes pays les plus distingués de l’Europe, etle premier par la beauté de son territoire”) şilimba franceză (“la langue universelle”).Moldova – mai scrie el, la 15 martie 1835 –este mică şi săracă, celebră “que par sonpassé”, dar, fiind ţara noastră, “il faut letenir, et-tout ce que nous pouvons faire demieux c’est de tâcher à la servir et à l’illus-trer par nos talents, par nos vertus et parnos bras s’il le faut”. Are 18 ani şi are dejaun program în acest sens:

    “Oui, mon ami, soyez toujours bien mol-dave, aimez et servez votre patrie, quelquepetite et quelque pauvre qu’elle est.Souvenez vous que les Hotentons [sic!]préfèrent mieux se couronner avec lesentrailles de leurs boeufs, plutôt qu’avec; lesornements de l’Europe. Prenons exemple deces hommes et faisons de même. Nous som-mes moldaves, nous devons l’être jusqu’ànos derniers moments. Quel à été le but denos parents en nous envoyant dans ces paysétrangers et si éloignés de nos foyers? C’estde nous appliquer aux études, c’est à nousenrichir des sciences et des connaissancesque renferme la France et les transporterensuite dans les lieux où nous avons reçu lejour. Faites, donc, ô, mon ami, les devoiresque vous imposent la patrie et les voeux devos parents! Devenez instruit et surtout ver-tueux! En retournant en Moldavie, la gloireet les bras de nos compatriotes nous atten-dent. Je ferai aussi mes devoirs. Voilà mesidées, voilà mes seuls plaisirs, voilà ma con-solation loin de mon pays; je ne suis heu-reux que dans l’avenir.”

    Este sentimentul unei întregi generaţii detineri ajunşi la şcolile din Occident. Kogălni -ceanu, oricum, îi da un conţinut şi un scena-riu practic. Surprinzător este că, la 18 ani, else gândeşte la viitorul Moldovei şi are dejaconştiinţa datoriei sale. “Je ne suis heureuxque dans l’avenir” – scrie el. O propoziţiemesianică.

    De la băbacă cere, în continuare, bani9

    Mihail Kogălniceanu – scrisorile de tinereţe

  • pentru cărţi, care, aici, la Lunéville, “costi-săsc” mult. Vrea, într-un rând, şi un şal de-al băbacii, un şal turcesc, care ajunge, aici,până la două sau trii sute de galbeni. Cumpărăpentru el 300 de volume (Cheteaubriand,Buffon, Voltaire, Racine, Corneille, LaHarpe, Bibliothèque des voyages în 50 de volu-me etc.) în ideea, desigur, de a-şi face obibliotecă fundamentală. Mai târziu, cândse mută la Berlin, se preocupă de transferulcărţilor la Iaşi. Problemă dificilă şi cheltui-toare. Cărţile – sporite între timp, ca număr– ajung în cele din urmă, prin Galaţi, înMoldova. La colegiu, lucrurile merg bine.Michel K. a primit la franceză, grecească şilatinească “acsesitu”, adică premiul alpatrulea în clasul retoricii mici. Pricina vinede la limba latină pe care n-o ştie bine, darse pregăteşte cu sârguinţă. Peste cinci luniva intra în clasa de retorică mare. BeizadeauaGrigori n-a primit niciun premiu, dar estenădejde că va primi la sfârşitul anului. Dinrăvaşele către surori aflăm ce reviste citeşte,acum (aprilie 1835) tânărul dornic să scrie oistorie a Moldovei: Gazette de France,L’Estafette, La Carricature, Le Voleur, LeMercure de France, La Revue Maritime, LaRevue de Paris, Le Protée, Journal des deuxmondes, unele cunoscute atunci şi mai târziuîn lumea intelectuală, altele mai puţin.Clară, ardentă este dorinţa tânărului de a seinstrui. Pune ochii, aflăm dintr-o epistolă totcătre duduce, pe L’Histoire des progrès dessciences naturelles în 80 de volume care, înplus, au peste 800 de gravuri colorate. “Unouvrage magnifique” – scrie el. Costăenorm. Are şi el una în acest sens, dar nuspune ce. În altă ordine, se plânge de dureride piept şi cere voie tatălui să se plimbe ojumătate de oră în fiecare zi. Stă prea multîn casă şi asta nu face bine mădulărilor sale(“nu îndeletnicesc nicicacum”). Se plânge şide alte rele: apa este puţină şi foarte rea, buca-tele sunt într-un hal foarte rău, odăile sunt şi elerele din pricina scârnăviei, în fine, la acestenenorociri se adaugă şi vestea că bietuldomn Lencur a murit. “Sărmanul! Ce ombun era!” Ca să se tămăduiască de durereade piept, şcolarul moldovean, sfătuit, poate,de băbacă sau de altcineva, bea de două oripe zi lapte de capră. Terapeutică tradiţiona-

    lă. Funcţionează şi la Lunéville, dar e foartescumpă: trii păhară trii lei. În iunie 1835, har-buzii au crescut mari şi moldoveanul care i-a semănat sau doar a procurat sămânţa estemulţumit. Mai mulţămit ar fi să meargă cuspătarul Alecsandri la Paris. “Să văd şi euacest frumos oraş, minunea lumei.” Nu ştimdacă sugestia a prins. Cumpără, în modcert, şi alte cărţi pe lângă cele deja 300 (deWalter Scott, Madame Guizot, Mille et unenuit, Gil Blas), merge, iarăşi, la teatru, darteatrul de aici i se pare mai slab decât cel dinMoldova. Familia continuă să-i trimită unanteriu şi alte veşminte, le primeşte, dar,dacă înţelegem bine propoziţiile în care con-firmă primirea lor, acestea nu sunt delocentuziaste. Lunéville nu-i locul în care ante-riul să fie preţuit. Kogălniceanu, supus ordi-nei părinteşti, îşi pune lipitori la şăle, cum is-a poruncit, bea în continuare lapte decapră şi, când aude că Măria Sa l-a numitofiţăr de cavalerie, explodează de bucurie.Este luna iulie şi, cum are timp mai mult, segândeşte să meargă la o şcoală crăiască deagricultură, aflată într-un sat apropiat deLunéville, ca să înveţe lucrarea pământului.Gând bun, gând de gospodar: pe lângă lati-nească, grecească... este bine să înveţe şicum se lucrează pământul. Avem, încă deacum, motivul pentru care în programulomului politic Kogălniceanu industria şiagricultura vor fi teme esenţiale. El însuşi şi-a creat o flotă. Aflat, deocamdată, în colegiu,la Lunéville, se luptă cu latineasca şi altediscipline grele şi cărţile sunt scumpe. Scriedespre toate acestea vigilentului băbacărămas la Moldova, cerându-i de urgenţă 80de galbeni pentru a-şi achita datoriile:

    “Băbacă, am astăzi trebuinţă de bunăta-tea dumitale, pentru ca să mă ierţi de o gre-şală mare ce am făcut, dară crede, mă rog,ca în viaţa mea de acum nu te voi mai supă-ra. Ştii că când am ajuns la Liunevil nuştiam nicicacum latineşte, dar, cum erammare ca să intru cu copii de zăce ani în tac-sia unde să începe această limbă, am fostsâlit ca să sai cinci clasuri, încât am întrat înclasul domnului abate, unde să învaţă pro-sodia latinească, Chichero, Omir şi scriitoriicei mai grei, latini si greci; cum nu ştiamnimică latineşte, aş fi fost totdeauna coada

    10

    Eugen Simion

  • daca nu aş fi lucrat mult. Însă, cât de mult şisă fi lucrat, tot nu aş fi putut ca să fiu înjumătate an cel întăi dacă nu aş fi cumpăratşi cărţi care să mă ajute. Cărţile, adevărat,sunt ieftine aice, dară scriitorii cei buni întoată lumea sunt scumpi, precum şi aice, şiavèm trebuinţă de cărţi bune. Deci m-amprenumărat la multe cărţi care ieşă în toataluna, fără ca să ieu sama că luam mai multedecât nu putèm plăti. Librerul nu-mi zâcènimic şi eu socotèm că nu avèm mult a plăti.Toţi banii care mi-ai dat, precum şi acei caremi-au dat Măria Sa Vodă, i-am cheltuit, şiiată cum. Piste tot am avut pănă acum 116 #,adică 60 # care mi i-ai dat la purces, 30 # caremi i-ai trimes prin bancheriul Pop, 10 # caremi i-au dat Batist Furo şi 16 # de la Măria SaVodă. Dintr-aceşti bani am plătit 15 # îndrum; 35 pentru ceasornic; cu 20 # mi-amcumpărat deosăbite mărunţuşuri, precum şicărţi; apoi cu ceialalţi am cumpărat acestelucruri. Măria Sa Vodă ne-au trimăs puţinibani pentru straie. Vara au venit; deci mi-am făcut două jâletce şi două părechi panta-loni albi, care m-au costisit 5 galbeni; peurma învăţăm din banii noştri armile întoate zilile, câte 2 # pe luna, căci Măria Sa auzis că iarna să învăţăm armile şi jocul, iarvara călăria şi a înota. Dară, cum ca să nuuităm tot ce învăţăm iarna, apoi noi toţi ne-am unit şi avem dascăli de arme, care, cumam zis, costisăsc 2 galbeni pe lună, şi altulde joc, care cere câte 1 #, deci pentru patruluni de arme fac 8 # şi pentru joc 4 #, care facpieste tot 12 # pănă acum. Pe urmă am chel-tuit cu mersul la teatru, la Nansi şi altemărunţuşuri ca la 10 #. Apoi ieu mathemăde scripcă, pentru care plătesc cate 2 # pelună. Am început a învăţa de trii luni, fac 6#, pe scripcă am dat 5 galbeni. Deci vezi c-am cheltuit pănă acum 108 galbeni, şi mi-aurămas încă opt galbeni de cheltuit. Mai dău-năzi am cerut socoteala de la librer, şi careau fost spăimântarea mè văzând că suntîncă dator cu 80 de galbeni! Am căutat ca săvăd dacă nu m-a şi înşălat, dar n-am pututafla niciun vicleşug. Aceasta somă îi mare,ştiu foarte bine, dară am greşit, sunt vino-vat, şi nu am alta a face decât a mă ruga culacrămi ca să mă ierţi, căci numai în dum-neata am toată nădejdea mè. Însă pe de altă

    parte vei vidè ca soma aceasta nu-i marecând vei şti că aici toate sunt mai scumpe,patru ori mai mult decât în Moldova, devreme ce aice un galbăn are atâta preţ cât laIaşi o carboavă. Pe urmă m-am înşălat cubunătatea cărţilor şi cu pilda, căci, văzândpe bezădele că cumpără atâtea tomuri, amvrut să fac şi eu ca şi dânşii. Dară dumnetavei zice că nu trebuie să urmez bezădelilor,că nu sunt bogat ca fiii Domnului; aşa este,dară eu am cheltuit numai 80 # şi ei de cândau venit aice au cheltuit mai mult de 200 degalbeni şi mai au încă datorii de mai multde 100 #, banii care i-au cerut de la Vodaacum. Şi ce vei mai zice că şi fiul paharnicu-lui Enuţă au cheltuit de când îi aice maimult de 100 #! Crede că sunt vinovat, că amgreşit, dară ce să fac [?] Rău am făcut, darădacă nu mă vei ajuta, cine mă va scăpa [?]Poate că vei gândi ca am cheltuit banii pealte lucruri, dară iată ca îţi trimet izvodul decărţi ce am cumpărat.” Şi, de aici, aflăm maibine ce învaţă Kogălniceanu în colegiul dela Lunéville (învaţă, pe lângă limbile citate,şi armile şi jocul, călăria şi înotul, pe lângăaltele). Vedem, apoi, cât de chibzuit estetânărul moldovean, crescut bine, într-omorală austeră, în familia agăi.

    Primeşte permisiunea să viziteze Nancyşi, întors la colegiu, face o relatare pentrududuce, zicând că preferă patria lui. “Je nechangerai pas la pauvre Moldavie pour lepremier trône du monde. Je suis néMoldave, je veux mourir Moldave.” Află căMăria Sa vrea să-i mute în alt oraş şi sperăca acesta să fie Parisul. Însă Măria Sa a alesBerlinul. Kogălniceanu este dezamăgit.“Atâta de diparti?”, întreabă el pe băbacă.Altminteri, faţă de beizadele, nu zice nimică,cum i-a poruncit băbaca, ridicat între timpla gradul de polcovnic. Cere din nou bani şicererea se repetă cu ocazia acestei transbor-dări. În august 1835, beizadelele sunt muta-te la Berlin şi, evident, Kogălniceanu îi înso-ţeşte. Purced la drum pe 10 august cu dili-genţa, “adecă o trăsură care merge noapteaşi ziua”. Aşa că şcolarii nu se opresc pedrum “nicicacum” şi în opt zile intră în ora-şul crăiesc, fiind întâmpinaţi de socrul luiAlexandru Sturza sfetnic al craiului Prusiei.Călătorii trecuseră prin Strasburg,

    11

    Mihail Kogălniceanu – scrisorile de tinereţe

  • Carlsruhe, Heidelberg (“vestit prin univer-sitatea sa şi frumoasa grădină botanică”) şitânărul Kogălniceanu relatează băbacăi cevede sau ce citeşte despre locurile pe care levede. Despre ruinele palatului Bavariei, depildă, în pivniţa căruia se află o mare buteîn care poate să intre 160.000 garafe de vin.Pentru a ajunge la ea trebuie să urci 60 descări mari. De la Heidelberg ajung laDarmstad şi, de aici, la Lipsca, trecând prinFrancfort-pe-apa-Main, care-i târg “slobod,mare şi frumos”. Îi scrie, pentru a-i mul-ţumi, şi Măriei Sale, numindu-l “MonSouverain” şi Le Tout-Pouissant Vous,dorindu-i să rămână mult timp pe tronulMoldovei pentru fericirea moldovenilor.Semnează “le très humble et très obéissantsujet”. Michel Kogalnitchan. Cere tatăluiIstoria românilor şi trei zugrăveli, deodată cumărirea lefii, deoarece la Berlin toate suntscumpe. Duminica merg toţi moldovenii lasfetnicul de taină Hufeland, unde sunt bineprimiţi, numai că acolo sunt numai oamenibătrâni şi ei, tinerii, nu se simt în largul lor.Vor să vadă şi altă lume. Au şi alte griji: seapropie frigul şi ei (Kogălniceanu vorbeştede toţi moldovenii berlinezi!) nu au manta-le, nici parale de buzunar (“ne lipsăsc cutotul”). Au, săptămânal, numai un taler şijumătate, care fac 15 lei. Mănâncă la tractir“foarte prost”: “numai o supă, un rasol, unfel de bucată foarte răli şi o friptură”. Cauzaeste chiar domnul Hufeland, însărcinat, sevede, cu administrarea banilor trimişi dedomnitor. Sfetnicul de taină nu vrea să-lîmpovăreze pe domnitor, aşa că scoatepuţini taleri pentru masă şi de teatru nuvrea să audă. Kogălniceanu îl roagă pebăbacă să intervină. Aflăm din mesajul cătreduduce că merge, totuşi, la Operă şi vede Larévolte au Sérail. Intervine altă chestiune:“prenumeraţia cărţilor” luate sau comanda-te la librarul din Lunéville. Este deja dator90 de galbeni şi, nevoit să-i plătească, cererepetat bani de la aga Kogălniceanu care,după câte înţelegem, nu se grăbeşte să slo-boadă galbenii ceruţi. Fiul se căieşte că-iproduce supărări şi solicită, în continuare,galbenii trebuitori. Scrisorile din aceastăvreme se învârt în jurul acestei probleme. Înoctombrie, când frigul se înteţeşte, cere o

    blană pentru contuş sau bani s-o cumpere dela Berlin. Surorilor, se plânge de viaţa dusăla Berlin. Oftează după Franţa. Aici, laBerlin, n-ar putea să trăiască (“Je nAy pour-rois jamais vivre”): “Il y a un ton flegmati-que, cérémonial, à en mourir dAennui”...Fetele sunt frumoase şi urâte, nu poţi discu-ta cu ele, iar mamele lor nu vorbesc decâtdespre varză, cartofi, pisici şi câini. Excedat,îngrozit de ce-l aşteaptă, Kogălniceanuexclamă: “CAest terrible!” Griji mari se abatasupra tânărului Kogălniceanu. Părăseşte,cum am precizat deja, vioara pentru pian şise gândeşte să ia şi lecţii de canto. Pânăatunci, se pregăteşte să meargă la balul datde francezii din Berlin. Nu are însă unifor-mă de ofiţer, cum cere cutuma. Băbaca tre-buie să vină şi în întâmpinarea aceste cereri,la care se adaugă Istoria firească, în 45 detomuri pe care trebuie s-o cumpere.Patruzeci de galbeni ar fi, deocamdată,imperios necesari. Cu fiască plecăciune fiulinsistă pe lângă agă. Prin noiembrie, cândceremonia balului se precipită, rugăminţilesporesc şi socotelile (bani pentru epoleturi,chivără, acsilbanturile, cusăturile în aur) crescşi ele. Cât poate “să costisească” o unifor-mă! Tânărul îşi face, la Berlin, pe lângă edu-caţia intelectuală, şi educaţie mondenă.Învaţă să valseze în manieră nemţească şiîncepe să se descurce cu radova. Revine, înscrisori, chestiunea blanei, presantă pentrucă este deja iarnă. Problema uniformei deofiţer se amână. La 1 ianuarie 1836 merge laun bal mai modest, la un locatar al casei, şise distrează bine, spune el surorilor. Nu i-ascăpat nici un dans (contradans, mazurca,vals, galop, radova), e mulţumit şi, peste câte-va zile, la 15 ghenarie 1836, îl supără pebăbacă, cu mare mâhniciune, cerându-i dinnou bani. Viaţa-i scumpă rău la Berlin.Pentru un măr sau o pară trebuie să scoatădin buzunar “un groş bun”, care face maibine de 20 de parali, o ceaşcă de ceai facedoi lei, iar dacă se duce la teatrul franţuzesc(“ca să nu uit ifosul franţuzesc”), este noro-cit să cheltuie numai 20 de lei... Pentrusurori are altă variantă de mesaj. Se laudăcu balurile la care a fost (cinci până acum, 15ianuarie 1836). Pe băbacă îl asigură că sepoartă bine, cuminte, se ţine de treabă, nici

    12

    Eugen Simion

  • 13

    Mihail Kogălniceanu – scrisorile de tinereţe

    gând să facă vreo blăstămăţie. “Căci, şi chiarde aş voi să fac blăstămăţii, numai gândindcă te voi supăra mă port bine, după cumdoriţi” – întăreşte el confesiunea. A primit ocarte (scrisoare) de la Măria Sa în care îllaudă că se poartă bine şi este tare bucuros.Comunică deîndată evenimentul părintelui,după care cere alţi blestemaţi bani, care serisipesc repede. Şi-a cumpărat o lampă(“adecă fănar cu untdelemn”) şi i-ar mai tre-bui o canapea. Vrea şi o Biblie şi Istoria româ-nilor de Dicio Sân Martin, precum şi cânticemoldovineşti de Rozinschi, pentru că învaţăsă cânte la clavir. Învaţă, pe socoteala lui, şiitalieneşte. Nu-l părăseşte gândul, la Berlin,de a fi înaintat în grad de Măria Sa. Să devi-nă, altfel spus, lieutenant. Sugerează dudu-celor să intervină pe lângă băbacă, om influ-ent pe lângă Curte, pentru a interveni undetrebuie. Este bun Occidentul, dar sunt buneşi mo ravurile răsăritene. Tânărul Kogălni -ceanu nu le ignoră. Se gândeşte că, la întoar-cerea în Moldova natală, să fie “cel puţin”căpitan. Este supărat, aici, că nu are voie săse plimbe şi că stă închis în casă. Surorilor lecomunică de-a dreptul: “ici je mAennuie àmourir”. “Un peu plus de liberté!” – strigăel, revoltat. La Berlin e vreme rea, plouă şibate vântul, iar pe el îl doare pieptul şi nicicu ochii nu stă bine (23 martie 1836).Doctorii vor să-l pună pe o cură de zer. Desfânta Joi Mare se pricistuieşte şi se ispovideş-te. Lucrează mult – de la 6 ceasuri evrope-neşti – până la 9 seara, ia hapurile prescrisede doctor, mănâncă numai verdeţuri şi beazilnic lapte de capră. Kogălni ceanu pare căexagerează, vrea, probabil, să înmoaieinima tatălui pentru a căpăta talerii pe careîntârzie să-i sporească. Se interesează delimba ţigănească şi cere surorilor să-l între-be pe servitorul Ion (ţigan) ce înseamnăunele cuvinte.

    După cum se poate constata, Kogălni -ceanu, ajuns la 19 ani, nu leneveşte în stră-inătate. Nu-şi risipeşte timpul “înglendisin-du-se” (distrându-se), cum fac de regulătinerii scăpaţi de supravegherea părinţilor.Învaţă de toate, cu precădere limbi străine,citeşte, învaţă să cânte la vioară, apoi la pianşi în urmă, la clavir, îi place să danseze şi sămeargă la teatru, se abonează la cărţi şi le

    trimite, apoi, acasă – în Moldova – ca să-i fiede folos în viitor. Solicită mereu şi cărţi dinţară (între ele Alexandria), vrea să scrie oistorie a românilor. Este, în genere, un tânărcuminte, decis să înveţe carte şi să se întoar-că în Moldova pentru a schimba ceva. Nu seruşinează de originea lui şi, cum scrie ami-cului Alecsandri, e moldav şi rămâne moldav.Scrisorile n-au, cum am precizat la început,o valoare literară programată. Sunt compu-se pentru a comunica şi a convinge unpărinte autoritar, om de educaţie veche,legat de morala tradiţională. Fiul i se adre-sează mereu, după cum s-a putut reţine, cumultă fiască plecăciune şi luptă, cu mijloacediplomatice, să obţină de la el “ceva de chel-tuială”, care-i lipseşte mereu. Reuşeşte.Fondul de carte pe care îl trimite în ţară esteimportant. Limbajul misivelor este într-ade-văr, sfătos, bătrânesc – cum zice G.Călinescu –, dar nu dificil la lectură.Dimpotrivă. Are farmec, arată un spirittânăr – plecat în spaţiul evropienesc – înluptă cu limba lui pentru a o sili să primeas-că noţiuni noi. Kogălniceanu este, ca toţi dingeneraţia lui, şi un logothet, raţional, respon-sabil, creator. Este, încă de la 17 ani, cândpleacă în lume, un om cu minte, pus – cum sezice – pe treabă, chibzuit în toate, dar nuprivându-se de bucuriile vârstei. Îi place,după cum s-a putut constata din răvaşelecătre surorile sale, să meargă la bal şi, cândse duce, nu pregetă să joace toată noaptea,iubeşte enorm teatrul şi duce o veritabilăstrategie să capete, de la Iaşi, dezlegarea dea merge mai des la teatrul franţuzesc pecare, din cauza limbii, îl înţelege mai uşor.În fine, îi place să se informeze şi să se ini-ţieze în arte (muzică, zugrăveală, picturi) şi,mai ales, să citească. Kogălniceanu este, pescurt, la 17-19 ani, un tânăr răsăritean carepromite mult. Occidentul nu-l deprimă pringradul lui de civilizaţie, nu-i sporeşte com-plexele şi nu-l face sceptic în privinţa viito-rului ţării sale. Dimpotrivă, îl învaţă şi-lambiţionează. Îl instruieşte şi-l pregăteştepentru o acţiune pragmatică, pozitivă,împăcând în el filosofia de existenţă aOrientului evropiesc cu filosofiaOccidentului civilizat, modernizat.

  • 14

  • 15

    Y a-t-il deux Europes ou même plu-sieurs? Est-il possible que toutes les nationsde l’Europe forment une seule Europe unie,forte, sans grandes différences de niveau devie, une Europe où les jeunes aient deschances égales, enfin, une Europe où les cul-tures nationales soient respectées et où lesEtats de l’Est ne soient pas seulement desdébouchés et des fournisseurs de maind’oeuvre pour l’Occident européen, plus

    riche? Qu’est-ce qu’il nous offre, le proces-sus de mondialisation? Qu’est-ce qu’il nousoblige de sacrifier de ce que nous considé-rons nous représenter? La mondialisationne signifierait-elle pas uniformisation, pertede l’identité et de la souveraineté, commecertains l’affirment? Ce processus, à partune technologie performante -l’internet parexemple -, n’occasionnerait-il pas des dom-mages, tels la disparition des traditions spi-

    EEuuggeenn SSIIMMIIOONN

    Mon Europe

    Realitatea este că există două Europe: una a Estului şi a doua a Vestului, una a religiei ortodoxe,cealaltă a religiei catolice şi protestante, una a istoriei dictaturii comuniste, cealaltă a prospereiistorii capitaliste. Fiecare îşi are propriile tradiţii şi moduri de a fi şi de a se situa în lume. Insă celmai important decalaj este cea dintre bogăţia pământului făgăduinţei (din Vestul capitalist) şi asărăciei Estului terorizat de ideologia totalitară. Trebuie, însă, să sperăm că peste 50-100 de aniaceşti doi fraţi (Vestul şi Estul) ai bătrânei Europe se vor armoniza, se vor cunoaşte şi accepta maibine..Cuvinte-cheie: două Europe, Europa săracă şi Europa bogată, Vestul capitalist, Estul comunist,

    cunoaştere şi acceptare reciprocă.

    The reality is that there are two Europe: the first one is the East Europe and the second one is theWest Europe; the first one has Orthodox religion, the other one has Catholic and Protestant reli-gion; the first one lived the history of the communist dictatorship and political regime, the other onelived a prosperous capitalist history. Each has its own traditions and ways of being and to exist inthe world. But most important is the gap between richeses of the Western capitalist dreamland andthe poverty of the East terrorized by totalitarian ideology. We must, however, hope that over 50-100 years these two brothers (West and East) of the old Europe will harmonize, will better knowand accept each other.Keywords: two Europe, poor Europe and rich Europe, capitalist West, communist East, selfknowl-

    edge and selfacceptance.

    Abstract

    A gândiEuropa

    Eugen SIMION, Academia Română, preşedintele Sec�iei de Filologie şi Literatură, directorul Institutuluide Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”; Romanian Academy, President of the Philology andLiterature Section, Director of The „G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory, e-mail:[email protected]

  • rituelles, l’effacement des différences cultu-relles? Les décalages entre l’Europe del’Ouest et l’Europe de l’Est se sont-ilsestompés au cours de la dernière décennieou, bien au contraire, ils se sont creusés? Etcomment se sent l’Europe après l’éclate-ment du conflit en Ukraine? Puissante, effi-cace ou, au contraire, hésitante, intimidée etcraignant que le dossier russe ne lui crée degrosses difficultés économiques? Commevous pouvez le constater, je n’ai fait querépéter les questions que nous entendonsposer chaque jour à la télé, dans la rue, surnos lieux de travail, dans le milieu acadé-mique, des questions que nous nous posonsnous mêmes, en famille et dans notre cercled’amis. Nous connaissons les réactions, lesattitudes. Nous en avons souvent discutélors des travaux de notre séminaire. Nousallons en discuter aujourd’hui encore. Nousnous sommes proposé, pour notre 13e

    réunion, de nous pencher sur une idée quigagne du terrain dans cette partie del’Europe, à savoir qu’il existe en fait - grossomodo - deux Europes et que, aussi longtempsque se maintiendra cette belle, cette promet-teuse construction politique appelée laCommunauté européenne, ces deuxEuropes ne réussiront pas à s’unifier demanière organique parce que:

    - nous avons comme point de départ deshistoires différentes, totalement différenteset, ipso facto, des traditions spirituelles, desmentalités, des manières d’être et de noussituer dans le monde qui ne peuvent pasdisparaître du jour au lendemain; mieuxencore, dans beaucoup de cas, il ne seraitpas bon qu’elles disparaissent. Car, au fond,pourquoi devrions-nous être tous pareils,pourquoi renoncer aux traditions qui nousreprésentent et nous tiennent à coeur, pour-quoi accepter l’idée que toute tradition est

    16

    Eugen Simion

  • mauvaise et doit disparaître? Pourquoi lesRoumains doivent-ils guerroyer pour quebrânza (fromage) et magiun (marmelade deprunes) soient acceptés par Bruxelles?Pourquoi les produits que les Roumainsconsomment depuis des centaines d’annéesdoivent-ils être, obligatoirement, votésailleurs? J’exagère, bien entendu, je place labarre de la discussion trop bas; il ne s’agitpas à proprement parler de brânza et magiunou d’interdire au paysan roumain de tuer lecochon, à Noël, avec un couteau, comme ill’a toujours fait depuis des millénaires, il nes’agit pas non plus de la protection deschiens errants. Il s’agit - vous l’aurez déjàcompris - de l’idée qu’une communautéeuropéenne doit se soumettre dorénavant àune instance qui lui est extérieure et que lesort de certaines traditions ne dépend pasde l’évolution naturelle, organique, dans letemps, de cette communauté - comme celaest arrivé jusqu’à présent - mais d’une déci-sion prise par un centre de pouvoir qui setrouve en dehors des frontières de l’Étatnational. Cela n’est pas bon, disent certains.Cela est très mauvais, disent d’autres. Celaest intolérable, affirment les esprits plusradicaux. C’est une atteinte à l’individualitéet à la liberté de décision. Cela est, pourtant,utile, cela est bon; il est normal -concèdentles esprits plus conciliants - il est inévitablede céder une part de notre souverainetépour pouvoir vivre ensemble, en harmonie,dans une nouvelle communauté européen-ne où il existe, à part les droits, des règles,des obligations, des restrictions etc.

    Mais revenons aux problèmes sérieux,aux grands problèmes qui divisent l’Europeactuelle et qui nous confortent dans laconviction que, au bout de 50 ans, la com-munauté européenne n’est pas consolidée,n’est pas encore unie de manière intégrale etstable et qu’elle ne pourra être homogèneparce que:

    - nous avons des religions, des cultures,des traditions, des points de départ diffé-rents; l’Europe occidentale est catholique etprotestante; l’Europe orientale est, en bonnepartie, orthodoxe. Puisque nos églises de lafamille chrétienne n’arrivent pas encore às’entendre entre elles, comment le feraient-

    ils, en définitive, des gens simples, ceux-làmêmes qui jugent l’Europe en fonction deleur niveau de vie, du salaire qu’ils touchentet des impôts qu’ils paient? Qu’est-ce qu’ilsconstatent? Que les différences sonténormes et qu’elles ne s’atténuent pas avecle temps qui passe. Qu’une personne qui vaen Espagne pour récolter des fraises gagne 5ou 6 fois plus qu’un médecin ou un profroumain. Que le système sanitaire est malorganisé. Que, après Bologne, l’école rou-maine n’est pas devenue plus performante,au contraire, elle est devenue une formesans contenu. Que nos spécialistes sont demoins en moins nombreux et que beaucoupdes jeunes qui se sont formés en Roumaniequittent leur pays diplôme en poche (aucours des 5 dernières années, 14 000 méde-cins ont quitté la Roumanie).

    - est-ce bien, est-il juste que, après quel’État roumain a dépensé énormément d’ar-gent pour former un médecin (depuis l’âgede 6 ans, lorsque l’enfant va à l’école et jus-qu’à l’âge de 30 ans, lorsque le jeune méde-cin est déjà spécialiste et a, peut-être, sondoctorat), celui-ci n’ait aucune obligationenvers la communauté au sein de laquelle ils’est formé? Vous allez me répondre qu’il nefaut pas porter atteinte aux droits de l’hom-me, qu’il ne faut pas limiter - Dieu nous enpréserve! - la liberté de décision et de mou-vement de l’individu, que, enfin, l’Europen’a pas de frontières et ne doit pas en avoirpuisqu’il s’agit du droit le plus sacré del’homme celui de choisir librement son des-tin. Je sais moi aussi tout cela et je le respec-te. Cependant, je vous demande: une nationn’a pas, elle aussi, des droits? Le citoyenlambda n’a-t-il pas, lui aussi, besoin demédecins et d’un système d’enseignementperformant? Une communauté - de l’Est oude l’Ouest - n’a-t-elle pas le droit de profiterde la compétence, des connaissances desspécialistes qu’elle a formés? Autant de pro-blèmes sociaux et de problèmes morauxqui, ces derniers temps, se sont multipliés etsont devenus plus épineux. Les gouverne-ments - de gauche ou de droite - n’ont pasréussi à les résoudre. Bruxelles n’a pas trou-vé, non plus, de solutions. La crised’Ukraine a ressuscité de vieilles anxiétés

    17

    Mon Europe

  • dans les pays de l’Est de l’Europe. Que faut-il faire? Je ne veux pas répondre à cettequestion parce que je n’ai pas la bonneréponse. Malraux avait peut-être raisonquand il disait que notre destin, dans cemonde, est de poser des questions et nonpas de chercher des réponses.

    Existe-t-il deux Europes? Oui, à coup sûr.Existe-t-il une Europe à deux ou à plusieursvitesses? J’ai posé cette dernière question, ily a quelques mois, à Mario Monti, éminenthomme politique italien, personnalité euro-péenne de marque, le jour où il a été reçumembre de l’Académie des SciencesMorales et Politiques de France, après queThierry de Montbrial, membre de la mêmeacadémie, avait prononcé, sous la Coupole,une laudatio très convaincante, ample etdocumentée: “Monsieur Monti, existe-t-ildeux Europes, à deux vitesses? Car c’est ainsique nous le pensons, nous, dans l’Est del’Europe. Et cela ne nous plaît pas trop. Cardeux vitesses, à ce que nous pouvons interpréteravec notre suspicion légitime, signifient deuxcatégories d’européens, deux traitements, deuxpositions dans le cadre des centres de pouvoir etde décision des forums européens; deux Europessignifie, enfin, des chances inégales et, si tel estle cas, cela ne saurait consolider la communautéeuropéenne”. Mario Monti m’a répondu -Thierry de Montbrial peut en témoigner caril dirigeait les travaux de ce colloque - il m’arépondu donc d’une façon très ferme:Certes, il existe une Europe à deux vitesses.Mais pourquoi devrions-nous nous en inquiéter? Une voiture a plusieurs vitesses et, pour fonc-tionner, elle a besoin de toutes. “ Il n’a pasrépondu très clairement à ma question - àsavoir s’il y a, oui ou non, deux Europes - etje n’ai pas pu découvrir, par conséquent, ceque pense un grand européen de la possibi-lité que ces deux Europes, si elles existent,annulent, à l’avenir, les différences écono-miques importantes qui les séparent, diffé-rences qui encouragent, ces dernièresannées, l’esprit négationniste et fontaccroître le nombre des eurosceptiques.

    *Qu’est-ce que j’en pense moi, homme de

    lettres, de tout cela? Un homme qui a tou-jours vécu dans une Europe divisée et sépa-

    rée par un rideau de fer en deux parties:l’une riche, l’autre pauvre. L’une, - disait-onsous cape - véritable Terre promise, terre dela liberté; l’autre, idéologisée, politisée, col-lectivisée, avec des libertés contrôlées, res-treintes. Il existe une phrase qui a profondé-ment marqué mon adolescence, puis majeunesse et la plus grande partie de mamaturité intellectuelle et de mes écrits, unephrase qui parle de liberté: “la liberté c’est lanécessité comprise “... Je n’ai pas eu besoin detrop de réflexion pour comprendre que,dans l’Europe de l’Est, nécessité veut dire, enfait, obligativité, et “comprise” signifieacceptation résignée: accepter sans bron-cher, sans hésiter la nécessite dite “histo-rique”. Et l’histoire me semblait être, pour lemoins, une déesse tyrannique.

    Je reprends. Que pensons-nousaujourd’hui de toutes ces choses qui nousséparent? Est-ce que nous allons, un jour oul’autre, nous entendre avec l’occidentaleuropéen qui a été et continue d’être unmodèle social et culturel pour nous autres,gens de l’Orient latin européen, nous, avecnotre histoire compliquée et avec notre cul-ture que peu d’autres connaissent? Thèmedont nous, les Roumains, nous débattonsdepuis longtemps, depuis au moins deuxsiècles. Il existe, sur ce thème, des livresécrits par des historiens, des philosophes,des sociologues, des hommes politiques.Orient ou Occident? Autochtonisme ou syn-chronisme? Imitation ou développement orga-nique, formes sans contenu ou formes nouvellesqui, une fois adoptées et, puis, adaptées, vontcréer le fondement dont elles ont besoin, rendantainsi possible le progrès social? Ce n’est ni lelieu ni le moment de reprendre, en détail, cedébat qui a agité, a semé même la zizaniedans l’intelligentsia roumaine du XIXe et duXXe siècles ... Comme vous le savez,Maiorescu et Eminescu étaient contre lesformes sans contenu et, plus généralement,contre les imitations qui ne produisent quedes fantasmagories. Par contre, d’autres pen-seurs qui ont vécu à l’époque où commen-çait la modernisation des PrincipautésRoumaines - tel Kogalniceanu - sont favo-rables à leur occidentalisation (européanisa-tion), mais à travers une évolution orga-

    18

    Eugen Simion

  • nique, lente, avec protection des élémentsnationaux. Une génération plus tard, EugenLovinescu et, sur ses brisées, l’existentialisteCioran vont opter pour un synchronismeradical et (tel est le programme de Ciorandans Transfiguration de la Roumanie) pour laliquidation des valeurs traditionnelles (pay-sannes) de même que pour l’instaurationd’une dictature qui anéantisse de l’histoirel’inertie des Roumains. A son tour, le philo-sophe Noica pense lui aussi que nousdevons liquider “les traits paysans” pourfaire changer notre spiritualité mais sanspour autant s’empresser de recommander lemodèle occidental. Il le critique souvent etlui reproche (dans les années ‘60 -70) des’être déspiritualisé, d’avoir opté en faveurde l’esprit géométrique au détriment de l’es-prit de finesse, c’et-à-dire au détriment de laculture de profondeur. L’Occident a optépour “le beurre” et non pas pour la culture,écrit-il de manière provocatrice et, évidem-ment, injuste... Leur mentor spirituel à tous,Nae Ionescu - idéologue de l’extrême droiteroumaine - a une théorie originale sur lerapport entre l’Est et l’Ouest européens, surle plan métaphysique. Son idée c’est que lesorientaux et les occidentaux ne peuvent pas secomprendre; le rapport des orientaux avec l’uni-vers est basé sur la compréhension, tandis quel’occidental européen met à la base de son rap-port avec l’univers la connaissance strictementrationnelle. Nous assumons notre univers etnous pâtissons avec lui, l’ouest catholique etprotestant veut le connaître et le maîtriser. Il n’ya pas, par conséquent, de terrain d’entente;il y aura toujours des différences essen-tielles sur ce plan profond, plan métaphy-sique, entre l’Orient européen compréhen-sif, organiciste et l’Occident catholiqueexpansif, dominateur, qui ne veut accepteret donner que ce qui lui profite ... Idée que,sous une forme atténuée, développe aussi,dans ses essais de jeunesse, l’anthropologueet le mythologue Mircea Eliade.

    La théorie ne me semble pas juste, maisc’est une théorie qui, je le remarque, conti-nue de circuler, sous d’autres formes et avecd’autres arguments, aujourd’hui encore.L’Occident a toujours été, disais-je, unmodèle auquel l’Est a aspiré, un modèle

    enfin dont les Roumains ont rêvé avec nos-talgie dans les pires moments de leur histoi-re. Pour nous, en tant que Latins orientaux,l’Occident latin a été le fils prodigue queson frère, resté à la maison auprès desparents, a attendu voir revenir pour que lesdeux moitiés reforment le tout.Aujourd’hui, lorsque la réunion, la ren-contre a eu lieu, le fils prodigue et riche estde retour, triomphant, et le frère du frèreprodigue, plus pauvre, mais disponible,content, a commencé à circuler à travers lemonde et à observer, à apprendre et à faireperdurer ce qu’il a déjà construit.

    Mais le frère du frère prodigue a, luiaussi, ses idées, ses goûts, son expérience,enfin ses valeurs morales et sa façon d’exis-ter dans le monde; il a son opinion sur l’uni-vers qui l’entoure. Il ne veut pas que son his-toire et son expérience soient, automatique-ment, sacrifiées dans la construction poli-tique où il s’est engagé en compagnie dufrère prodigue. Il n’accepte pas non plusautomatiquement l’outrecuidance, l’arogan-ce, les intérêts du frère prodigue del’Occident, tellement aimé, désiré, loué. Ilne veut pas surtout être ignoré, il n’acceptepas de n’être qu’un hôte de second rang, unparent pauvre assis au bas bout de la table;bref, le frère de l’Est a ses propres orgueils,justifiés, et n’apprécie guère que les com-missaires de Bruxelles le rabrouent ou que,après qu’il a décidé de quelque chose parvote, quelqu’un - un commissaire du centre-vienne lui dire que c’est pas bien et qu’ildoit faire autrement. Après s’être payé pen-dant un demi-siècle les commissaires del’Est soviétique, il a du mal à accepter,maintenant, les Commisaires de l’Ouestcapitaliste.

    J’abandonne la parabole biblique pourrevenir à la question par laquelle j’avaiscommencé. Existe-t-il deux Europes et, sioui, peut-on les unir, consolider, harmoni-ser de telle manière que l’une d’entre elles -l’Europe de l’occident, riche, avec un démo-cratie plus ancienne et avec des structuresmieux articulées - ne tienne pas le rôle demaître riche et intolérant, tandis que l’autre- qui a traversé le totalitarisme de l’est -obéit, se tait et exécute, sans broncher, ce

    19

    Mon Europe

  • qu’on lui dit de faire? Courtiser, parexemple, les investisseurs étrangers quirefusent de venir; ou, s’ils le font, c’est pourgagner beaucoup en peu de temps et s’enaller tout de suite après. Céder petit à petitde sa souveraineté, sans trop rechigner etc.C’est là un problème moral et social quidonne à réfléchir ... Et auquel nous - venantdes deux parties de l’Europe - nous pou-vons, je pense, trouver une réponse. Petit àpetit, avec patience, avec de la bonne volon-té... Trouver une réponse dans le temps, untemps de 50, voire même de 100 ans .

    Mais il existe un autre problème beau-coup plus grave, un problème qui se rap-porte à nos philosophies d’existence et, dansun sens anthropologique, à nos cultures, ànos mentalités, à nos histoires et à nos rêvesavortés. Nous avons de la peine à nousentendre avec nos voisins. Mieux encore:nous avons de la peine à nous entendreentre nous. Comment alors s’entendre faci-lement, en quelques années seulement, avecles européens de l’Occident, surtout avecceux qui, aux dires d’un député anglais duParlement de Bruxelles, voient dans chaqueRoumain un possible infraeteur et, parconséquent, ne voudraient pas l’avoircomme voisin de palier? C’est afficher unementalité barbare. Ce n’est pas là l’espriteuropéen, ce n’est pas là l’esprit qu’annon-çait, en 1920 déjà, Paul Valéry et ce n’est paslà l’esprit qu’ont prôné les fondateurs de lacommunauté européenne. Et pourtant, cetesprit se manifeste et il est devenu même,ces derniers temps, de plus en plus agressif.Il ne faut pas oublier qu’il existe aujour-d’hui, dans le Parlement européen, un grou-pe assez puissant qui milite plutôt pour ledémantèlement de l’Europe que pour saconsolidation, son unité et son harmoniesur une base d’égalité et de respect réci-proque. Le référendum d’Ecosse nous atous inquiétés. Il nous a même donné desfrissons. Par bonheur, la raison a eu finale-ment le dessus. Nous espérons que la raisonaura le dessus dans d’autres circonstancesaussi. Comme c’est le cas de nos compa-triotes hongrois de Tinutul Secuiesc (Paysdes Szeklers) qui demandent l’autonomie

    territoriale sur des bases ethniques, en fai-sant fi de toutes les règles de la communau-té européenne qui recommande la protec-tion des minorités (et elle a raison de lefaire) mais non pas le démantèlement del’État national unitaire. Rêveries dange-reuses, intérêts, idéologies irrédentistes etambitions politiques de clocher, déclara-tions, actions irresponsables qui, l’un dansl’autre, ne sont pas de nature à harmoniserles mentalités des européens de l’Est etmême de l’Ouest.

    Je veux dire, pour finir, qu’il existe vrai-ment beaucoup de choses qui nous sépa-rent. Mais il y en a d’autres, tout aussi nom-breuses, qui nous unissent. La culture, dansson sens strict, représente un élément com-mun. La religion chrétienne de même. Nousprions, finalement, le même Dieu qui n’estpas mort, comme le pensait Nietzsche et quine s’est pas retiré du monde non plus. Il estpeut-être seulement en colère contre nosforfaits. Les langues, les économies, certainsaspects de la civilisation matérielle, leniveau de vie, les administrations, les men-talités peuvent, certes, nous séparer. Maisau fond, nous autres européens, avonsbeaucoup de choses en commun: nous pen-sons souvent de la même manière, nos cul-tures nationales ont les mêmes racines et lesdifférences locales ne nous empêchent pasde communiquer et de nous sentir apparte-nir à la même famille morale et spirituelle.Pour faire bref, il existe vraiment, histori-quement parlant, deux Europes; il existe,peut être, deux manières de voir et de jugerl’histoire; il existe, peut être, d’un côté com-préhension et de l’autre connaissance de l’uni-vers. Mais je me demande et je vous ledemande, peut-il y avoir compréhensionsans connaissance et l’homme peut-ilconnaître l’univers qui le porte sans le com-prendre tout d’abord?

    Je ne crois donc pas que la métaphysiqueorientale ne peut pas s’entendre avec lamétaphysique occidentale (certes, une foisfourni l’effort de se connaître réciproque-ment). De même que je ne crois pas en lathéorie des théologiens orientaux qui disentque la Renaissance a déspiritualisé la cultu-

    20

    Eugen Simion

  • re occidentale. L’Europe est, d’un point devue spirituel, unitaire. Pourquoi ne le serait-elle pas aussi de point de vue politique, éco-nomique et social? Unitaire et harmonieu-se? Pourquoi les nations de l’Europe nepourraient-elles pas vivre, en respectant

    leur patrimoine spirituel et en acceptant leprincipe des chances égales, non pas dansdeux ou dans plusieurs Europes, mais dansune seule?

    Je crois, sincèrement, en cette possibilité.

    Mon Europe

    21

  • 22

    Se cam vorbea, în anii din urmă, printrescriitori şi universitari, că Eugen Simionlucra la o istorie a literaturii române, maialtfel decât cele existente. Deocamdată, cri-ticul profesor şi-a sporit, până în prezent,

    vasta bibliografie cu trei noi volume, despeţa monografiei, consacrate lui Creangă,Cioran şi Odobescu. Ultimul vorbeşte, înintroducere, de „o lucrare mai amplă desprescriitorii română fundamentali”, cărţile

    Cronici literare

    DDuummiittrruu MMIICCUU

    Odobescu, Necunoscutul

    Autorul articolului prezintă o nouă monografie semnată de Eugen Simion, critic literar universi-tar, implicat în proiectul unei istorii a literaturii române de factură aparte. Arătând că studiul defaţă se alătură monografiilor deja publicate despre Ion Creangă şi Emil Cioran, semnatarul arti-colului analizează noua contribuţie, care îl are în prim plan pe Alexandru Odobescu. Scrisă subforma unui eseu, monografia consacrată lui Odobescu recompune un profil moral şi estetic, la con-turarea căruia un rol semnificativ îl deţin, pe lângă erudiţia scrierilor sale ştiinţifice sau arta deprozator, a scrierilor artistice, cele aproximativ 3000 de scrisori, parţial publicate. În viziunea luiEugen Simion, Odobescu e „un romantic erudit şi anxios, iubitor de reverii clasicizante”, iarpunctul forte al eseticii odobesciene îl constituie „imaginaţia ideilor”. Criticul formulează lapi-dar şi memorabil portretul unui autor aproape ignorat, ale cărui virtuţi narative sunt repuse încirculaţie.Cuvinte-cheie: monografie, Al. Odobescu, corespondenţă, erudiţie, istorie literară, eseu, Eugen

    Simion.

    The author of the article presents a new monograph signed by Eugen Simion, the academic litera-ry critic, involved in the project of a special history of the Romanian literature. Showing that thisstudy joins the already published monographs about Ion Creangă and Emil Cioran, the signatoryof the article analyses the new contribution having Alexandru Odobescu in the foreground.Written as an essay, the monograph dedicated to Odobescu recomposes a moral and easthetic pro-file, a significant role in its delineation being played by the almost 3,000 letters, partially publis-hed, besides the erudition of his scientific writings or his art of a prose writer in his artistic works.In Eugen Simion’s opinion, Odobescu is “an erudite and anxious romantic, loving reveries of aclassical tendency, the strong point of Odobescu’s aesthetics being “the imagination of ideas”. Thecritic briefly and memorably formulates the portrait of an almost ignored author, whose narrativevirtues are brought back to the public attention..

    Keywords: monograph, Al. Odobescu, correspondence, erudition, literary history, essay, EugenSimion.

    Abstract

    Dumitru MICU - Institutul de Istorie şi Teorie Literară “G. Călinescu, e-mail: [email protected]

  • menţionate şi cele (sau unele dintre cele) deacelaşi caracter, ce le vor urma fiind (sesubînţelege) părţi ale acesteia. Aşa dar,amintitul zvon se confirmă: Eugen Simionpregăteşte ceva similar proiectatei deCălinescu „istoria literaturii române înmonografii”, ca operă colectivă, în lucru subegida Institutului de Istorie şi TeorieLiterară al Academiei. Din această perspec-tivă, probabil, şi-a scris Călinescu monogra-fiile Nicolae Filimon şi Grigore M.Alecsandrescu.

    Citatele trei noi volume ale lui EugenSimion depozitează cantităţi de informaţievrednice de cele mai complete monografii,fără a se încadra în formula consacrată amonografiei. Ele nu reconstituie cronologiavieţii autorilor studiaţi, spre a le examina,după aceea, operele în ordinea apariţiilor,ci, semnalând ceea ce exegetul consideră a fidominanta personalităţii fiecărui scriitor(„la qualité maitresse”, în terminologia luiTaine), se străduiesc să o pună în cât mairevelatoare lumină, prin exemplificări adec-vate de ordin biografic şi bibliografic.Procedare specifică metodei impresioniste,care, potrivit specificării lui Lovinescu dinCritice, II (ediţie definitivă), reduce „expre-

    sia unei idei” la „elementul său esenţial”,comunicând intuiţia totului „cu ignorareapărţilor”, adică adoptând, în locul „labo-rioasei analize”, „calea simplei emoţii esteti-ce”. Eugen Simion procedează astfel doarprin aceea că semnalează de la început atri-butul esenţial, după el, al psihologiei unuiscriitor şi identifică acţiunea lui formativăîn toată conduita şi în toate faptele de crea-ţie ale scriitorului respectiv, fără însă aeluda „analiza laborioasă”, practicând-ointens, dar nu la modul rigid, afişat didac-tic, ci într-un stil de cozerie, ca al luiOdobescu, spontan cu eleganţă, colocvial cudistincţie. Monografii prin tratarea exhaus-tivă a obiectului de studiu, ultimele treicărţi ale fecundului critic aparţin, prinmodalitatea abordării, prin structură şi stil,prozei de tip eseistic, ştiinţifică şi literarăsimultan şi în cam aceeaşi măsură. Cu mij-loace de cercetare meticuloasă, manipulateartistic, ele construiesc portrete morale şiintelectuale analoage celor din proza deimaginaţie.

    Odobescu e, în viziunea lui EugenSimion, formulată lapidar, „un romanticerudit şi anxios, iubitor de reverii clasici-zante”.Această formulare subtitulară esteexplicitată sumar în Argument-ul cărţii des-pre scriitorul arheolog, detaliat în tot restulvolumului.

    Confirmând ceea ce s-a spus esenţial, înmarea critică literară anterioară celei activeastăzi despre „acest scriitor ce stă, incomod,la locul de întâlnire a mai multor disciplineintelectuale şi a mai multor genuri literare”,cel mai nou exeget al său preia definiţia„inspirată” a lui Tudor Vianu, care vede înOdobescu un „umanist surâzător”, nu însăfără a preciza că „surâsul” odobescianexprimă „reveriile clasicizante” ale unui„erudit risipitor şi anxios, cu obsesii roman-tice”. În temeiul recitirii operelor ştiute şi,mai ales, al parcurgerii uriaşei corespon-denţe (aproximativ 3000 de scrisori), încănu integral publicată, Simion a construit unOdobescu – autor atipic în literatura româ-nă, având ca însuşiri „o curiozitate risipitoareşi un spirit fluctuant şi ceremonios agitat demari reverii intelectuale, în luptă perma-nentă cu nestatorniciile sale şi, totodată cu

    23

    Odobescu, Necunoscutul

  • măruntele, terifiantele mizerii materiale alevieţii. Un vizionar, în fond, inspirat de fru-museţea clasicismelor europene şi risipit şifragmentat în ambiţiile şi reveriile intelec-tuale de temperamentul său imprevizibil şidezordonat”. Om de lume exemplar, de odistincţie aristocratică, în societate, fiulasprului general Ion Odobescu a avut oviaţă interioară complexă, contradictorie,bântuită constant de anxietăţi, răscolită denestatornicie, bolnavă de impacienţă şi sus-ceptibilitate, autotorturantă. Despărţitaproape în permanenţă de soţie, el i-a scris,aproape zilnic, decenii în şir. Cheltuitor,având în consecinţă de înfruntat, întreagaviaţă, cea mai agasantă jenă financiară, hăi-tuit de creditori, ca un personaj balzacian,devorat de obsesii sentimentale, asemeneajunelui Werther, chiar şi la senectute, elibe-rat de acestea, asemenea eroului goethean,doar prin sinucidere, epistolier prodigios,adevărat „Flaubert valah” prin aceasta,Alexandru Odobescu a suferit, ca intelec-

    tual, de „adamism”: voia să cunoască totulşi a nutrit o sumedenie de proiecte măreţe,majoritatea nefinalizate. Prin ardenţa con-flictuală a spiritului, prin iubirea de clasici-tăţi, prin disponibilitatea sentimentală,Odobescu, romanticul clasicizant, antici-pează componente ale psihicului călines-cian, obiectivate în arhitectul Ioanide.

    Validarea analitică a observaţiilor intro-ductive debutează cu abordarea scrieriloradolesciene literare. Cea mai izbutită dintreacestea e, desigur, Pseudokynegeticos eaimpunând în proza românească „epicaeseistică”: „nici pur imaginativă, nici curatştiinţifică, erudită”. Ceea ce o califică estetic,reia Simion, în termeni proprii, judecata devaloare unanim împărtăşită, este, în primulrând, „arta de a disocia cu graţie şi ironieintelectuală în jurul unui subiect, plimbân-du-l prin mai multe culturi şi diferite spaţiiale artei”. În acord cu criticii şi istoricii lite-rari care i-au identificat modelul în Lackoon-ul lui Lessing, noul exeget indică şi o prece-

    24

    Dumitru Micu

  • 25

    Odobescu, Necunoscutul

    denţă autohtonă a eseului odobescianVânătorul bun sau Meşteşugul de a nu-ţi fi urâtde C. Negruzzi. În afară de arta divagăriigraţios erudite, Eugen Simion menţioneazăca însuşiri ale „eseului epic” şi în generalprozei lui Odobescu excelenţa descripţiilorşi „epicismul interior”, creat printr-o imagi-naţie de sferă ideatică. Odobescu, specificăel, „este primul, la noi, care fixează într-oproză non-ficţională poezia magică a câm-piei pârlite vara de un soare nemilos şi,bătută iarna de viscole sălbatice”. Iscusinţade portretist o învederează, înPseudokynegeticos, descrierile de opere plas-tice, remarcabile prin individualizarea figu-rilor, o portretizare după natură fiind ceadin Câteva ore la Snagov („mic roman istoricîn genul […] întunecat romantic”) a luiMatei Basarab („în stilul patetic al luiBălcescu”). „Punct forte” al eseisticii odo-besciene , „imaginaţia ideilor” preface ana-liza într-o naraţiune de idei. Virtuţi „narati-ve” posedă de altfel şi analizele de creaţiimuzicale.

    Ceea ce caracterizează esenţial prozaeseistică, şi scrisul odobescian în totalitate, efrecvenţa digresiilor. Adesea umoristice,subtil ironice sau autoironice, acestea agre-mentează alocuţia savantă, detensioneazăjovial paragrafe congestionate de erudiţie.„Hemoragia de scrieri erudite – noteazăexegetul – e întreruptă de un pasaj autoiro-nic”, precum, bunăoară, cel în care, prefă-cându-se a crede că ar putea fi bănuit deplagiat, ia mania denunţurilor neîntemeiateîn zeflemea, cu o ironie sfătoasă: „Se grăbeş-te păgânul, a da sfoară în ţară ce te-a prinscu mâţa în sac; te aşterne prin gazete, cu fra-zele originale ale hoţului de păgubaş de gât;te batjocoreşte cum îi vine la gură şi la pană,te pune la rând cu pungaşii, cu contrubon-zii, cu calpuzanii… Vai de lume!”

    Memorabile prin calitatea umorului finşi a ironiei intelectuale caustice sunt pasajuldespre plătica de Snagov din Câteva ore…,ce introduce în literatura română „discursulgurmand”, exemplificând „intrarea gastro-nomiei naţionale în faza estetică”, şi totoda-tă infirmă prejudecata romantică a existen-ţei doar a unor subiecte poetice, şi parodie-rea nimicitoare, în Prondiu academic, a abera-

    ţiei latiniste, ajunsă, în dicţionarul etimolo-gic a lui Laurian şi Massim, la punctul cul-minant.

    În ansamblu considerată, scriitura luiOdobescu, estimează Eugen Simion, este„complexă şi armonioasă, cuvintele vin fărăcaznă în propoziţii clare, luminoase, punc-tate de o fină ironie de om care a citit multşi s-a «îndopat» cu clasicităţi”. Stilul odo-bescian exprimă spiritul unui „intelectualde mare clasă, cu o mentalitate de boierluminat, risipitor în ordine materială, pasio-nat – în plan spiritual – de marile stiluri aleartei clasice”. Preferinţa arheologului scrii-tor merge, ca în secolul următor cea a luiCălinescu, spre un „clasicism pe deasuprastilurilor”.

    Proza propriu zis literară, explicit epică,a lui Odobescu se reduce la cele două nuve-le. Având ca model Alexandru Lăpuşneanu allui Constantin Negruzzi, ele nu suportăcomparaţia cu acesta, dar nici nu sunt deneglijat, într-o proză care de abia acum (înjurul anului 1860) încearcă să-şi formeze unstil (şi o tematică proprie). Ambele nuvele,dar mai ales a doua, rezistă lecturii, şiastăzi, prin „culoarea lor romantică sobră”,prin posibilitatea unor analogii cu situaţiidin literatura română şi universală, şi maiales prin expresivitatea unor trăsături alepersonajelor principale. Pictată în „culoriinvariabil întunecate”, scoasă parcă dintr-o„schemă prestabilită”, figura lui Mihnea celRău se reţine, totuşi; istoria crudului dom-nitor „are oarecare culoare şi are câtevamomente senzaţionale”. În Doamna Chiajna,prozatorul a edificat „un caracter memora-bil în literatura noastră; femeia bărbătoasă”,„muierea capeşă şi dăunoasă”, „simbol aldorinţei aprige de putere”. Armaşul Drăceaţine fiului său un „discurs seakespearian”.Radu Socol şi Ancuţa sunt „un Romeo şi oJulietă din Valahia secolului al XVI-lea”. Ei„trăiesc în paradisul singurătăţii de laMotru (ca, mai târziu, Cezara şi Ieronim dinnuvela lui Eminescu)”.

    Trecând de la proza literară (largo sensu)a lui Odibescu la cea ştiinţifică, cercetătorulo abordează, natural, şi pe aceasta din punc-tul de vedere al specialităţii sale. Relevă lite-raritatea erudiţiei debordante din Istoria

  • arheologiei şi Le Trésor de Pétrossa. Autorulacestor volume, constată Simion, nu comu-nică rezultatele muncii sale oricum: „nu selimitează să dea numai informaţii luate dincărţi (…) nu foloseşte niciodată un stil alb, oscriitură impersonală (…); este mereu prezentîn frază, individualizează discursul şi, prin-tre atâtea date şi nume din trecut, introducereflecţiile sale”. Cum a specificat Vianu,„istoricul Odobescu nu uită niciodată omulşi vremea lui”, şi acordă stilului (divagant,ca în toată opera) preocupare constantă. Lafel procedează Odobescu, şi ca profesor,adaugă Simion. Prelegerile sale (scrise)„amestecă informaţia (…) cu naraţiunea”.În aceste prelegeri, ca şi în cărţi, sensibilita-tea estetică a omului de ştiinţă subiectiveazădescripţia până la transfigurare. În Le Trésorde Petrossa, arheologul „pare a călătoriprintr-un tărâm miraculos. Muntele Istriţadevine un munte magic. La poalele lui seîntinde o câmpie peste care au trecut, cân-dva, oştile lui Athanarik, iar în vârful mun-telui, ca punct de supraveghere, s-a aflatCetatea Uriaşilor”. „Capodoperă de erudi-ţie şi divagaţii fabuloase”, împreună cudocumentele oficiale ce o însoţesc, LeTrésor… „pare a fi (…) romanul Război şipace al existenţei şi al creaţiei lui Odobescu”.Istoria arheologiei e „o lungă şi complicatănaraţiune în care informaţia ştiinţifică pro-priu zisă este înfăşurată într-o puzderie demici naraţiuni proliferate în margineaobiectului de studiu. Piesele arheologicedevin veritabile personaje”.

    Cea mai substanţială contribuţie perso-nală a lui Eugen Simion la o cât mai comple-tă cunoaştere a lui Odobescu e cea din ulti-ma secţiune a cărţii sale, rezervată cores-pondenţei. Reliefându-i punctele nodale,istoricul literar opinează cu fermitate căacest „jurnal intim sub formă epistolară” e„opera cea mai bună” a scriitorului, „operăfără egal până acum în literatura română”,„opera sa capitală”, �