Mihai eminescu• Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici) a

fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantăvoce poetică din literatura română.Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, și-a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeanădescoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme.

• Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902

Oda (in metru antic)• Poezia "Oda (in metru antic)", scrisa de unul din

marii clasici al literaturii romane, Mihai Eminescu, a aparut in editia princeps realizata de Titu Maiorescu in decembrie 1883, dupa ce a parcurs un proces complex de elaborare de aproximativ noua ani poezia isi modifica atat tema, cat si tonalitatea lirica, cunoscand o succesiune de variante, prima fiind dedicata lui Napoleon, erou al istoriei. Titlul "Oda (in metru antic)" indica specia genului liric in care sunt exprimate sentimente de admiratie pentru o persoana, idee, eveniment, adica oda, care insa se poate atribui doar primelor variante ale poeziei.

• Desi la baza a existat intentia de a crea o asemenea specie literara, poezia nu este o oda, ci, datorita exprimarii unui sentiment de tristete, melancolie, datorita tonalitatii grave, se poate afirma ca poezia este o elegie. Exista, deci o antiteza intre sensul titlului si sentimentele ilustrate in versurile poeziei, iar metrul antic se refera tocmai la tehnica folosita in scrierea poeziei.

TemaPoezia exprima atitudinea lirica a creatorului romantic.

ContinutulPoezia evoca starea de suferinta si invoca nepasarea, in formula consfintita a odei clasice. Eul liric, aflat intr-o ipostaza de nefericire existentiala, isi defineste starea si isi exprima cu patos dorinta de a o depasi.Odă (în metru antic)”, ca mai toate poeziile eminesciene, a cunoscut un proces îndelungat de elaborare, care cuprinde şapte variante înaintea formei finale. Punctul de plecare l-a costituit „Oda pentru Napoleon”, având iniţial unsprezece strofe, care ulterior, în urma unui „proces de subiectivare şi concentrare” (Perpessicius), are cinci catrene, cu elemente de elegie erotică, meditaţie şi rugă de mântuire. În succesiunea de variante se modificătema, tonalitatea lirică şi dimensiunea poemului: de la titanism la geniu, de la erou la poet şi apoi la om, de la imaginea vanităţii Cezarului la imaginea poetului suferind din iubire şi apoi la ruga de mântuire a omului, de la adresarea directă (discurs liric la pers. a II-a) la monolog (confesiunea la pers. I), de la tonalitatea de odăla aceea elegiacă. Poemul păstrează însă titlul, metrul antic şi câteva motive centrale: singurateatea, indiferenţa, nemurirea, visul.

• Titlul este sugestiv „o creaţie în sine” (Paul Cornea) concentrând toate semnificaţiile simbolice şi filosofice ale textului, oda fiind un poem dedicat zeilor, eroilor, personalităţilor având tonul trimfal, retoric. Structural, datorită dispunerii timpurilor verbale, poezia înfăţişează un ciclu existenţial complet, în patru secvenţe poetice: atitudinea contemplativădin trecut (strofa I), întâlnirea cu experienţa fundamentală (strofa a II-a), prezentul trăirii (strofele III-IV), proiecţia în viitor şi ruga (strofa a V-a).

Strofa I, primul vers, „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, sintetizează atitudinea fundamentală a poemului prin structură şi semnificaţie. Poetul simte aparteneţa la ordinea cosmică prin atitudinea contemplativă când moartea, departe de om fiind, pare inexistentă. Această atitudine contemplativă, „Ochii mei nălţam visător la steaua singurătăţii”, fiind de natură romantică, regimul verbal de imperfect, timp al evocării proiectând naraţiunea în „illo tempore”.

• Strofa a II-a este marcată de perfectul simplu care dinamizează acţiunea, poetul aflându-se sub semnul unei emoţii puternice datorată de întâlnirea neaşteptatăcu iubirea, „Când deodată tu răsărişi în cale-mi”, care produce un dezechilibru sufletesc. Pierderea echilibrului înseamnă şi pierderea de sine, de unde şi apariţia suferinţei „dureros de dulce” care distruge sentimentul de aparteneţă la Marele Tot, astfel poetul se lasă cuprins de iubire şi de voluptatea morţii.

Strofa a III-a exprimă patima devoratoare a eului poetic pentru femeie, deşi mitologia antică oferă exemple de chinuri fizice la care sunt supuşi eroii mitici Nessus şi Hercul, din pricina intrigii unei femei. (Hercules - incitat de soţia sa, Deianira, împotriva centaurului Nessus - îl ucide. Cu ultimele puteri, Nessus o sfătuieşte pe Deianira să-şi îmbrace soţul într-o cămaşa muiată în sângele lui, care se dovedeşte înveninat şi inflamabil, astfel că Hercule moare în chinuri cumplite. încercând să-şi scoată cămaşa de pe trup, o smulge odată cu carnea, suferinţa morţii fiind astfel îngrozitoare). Tot astfel, sufletul poetului este mistuit de patima erotică, pe care o simte chinuitoare până în străfundurile eului liric, focul ce-1 arde nu poate fi stins "cu toate/ Apele mării".

• Strofa a IV-a. Pierzând singurătatea, s-a pierdut pe sine, confesiunea atinge momentul culminant al suferinţei, combustia erotică fiind la apogeul chinurilor în care poetul agonizează: "De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...". Simbolul păsării Phoenix presupune speranţa recâştigării unei vieţi purificatoare prin ardere, adică prin iubire, întrebându-se dacă ar fi posibilă o renaştere a sinelui, asemănătoare cu aceea a miticei păsări: "Pot să mai re-nviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?".

Ultima strofă depăşeşte forma elegiei, accentele filozofice ale rugăciunii de reintegrare a fiinţei, "Vino iar în sân, nepăsare tristă;" aduc aminte omului de trecerea-în nefiinţă, cu condiţia regăsirii propriei identităţi, atât de zdruncinată prin ivirea iubirii: "Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-ma!". Viaţa e o cale pentru cunoaşterea de sine şi o permanentă învăţare a morţii, existenţa umană fiind condiţionată de ideea că "Moare numai cel ce se ştie pe sine", cum scrie Nichita Stănescu în poezia "A unsprezecea elegie".Poezia "Odă (în metrii antic)" sintetizează filozofic marile probleme ale existenţei umane: cunoaşterea, dragostea, moartea, relaţia cu universul, ciclul vieţii fiind incomplet fără trăirea mistuitoare a iubirii, ca unică şi inevitabilă cale de cunoaştere şi mai ales de autocunoaştere.

• Procedee artistice. Minai Eminescu creează, în poezia "Odă (în metru antic)", un limbaj artistic expresiv nu prin podoabe stilistice, ci prin valorificarea metaforică a limbii la nivel morfologic şi sintactic. Verbele din prima strofă, aliate la imperfect ("nu credeam", "'nălţăm"), proiectează acţiunea conjunctivului "sa-nvăţ" într-un trecut relativ în care poetul se simţea contopit cu Cosmosul, stare întreruptă cu brutalitate de infinitivul "a muri" cu valoare atemporală, definind un fenomen continuu, ce pândeşte omul.Trăirea clocotitoare şi mistuitoare a sentimentului de iubire este de dată recentă, bruscă, surprinzătoare, fapt sugerat de perfectul simplu al verbelor "răsărişi", "băui" şi de repetarea pronumelui personal de persoana a II-a singular, "tu”, care sugerează' apariţia femeii în viaţa bărbatului ("Când deodată tu răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă tu, dureros de dulce"). Expresivitatea stilistică a strofei sporeşte emoţia artistica a poeziei prin cele două construcţii oximoronice "dureros de dulce" şi "voluptatea morţii". In Ultima strofă verbele se află la imperativ ("vino", "redă-mă"), sugerând aspiraţia omului de geniu spre redobândirea identităţii sinelui, spre o posibilă refacere a unităţii întregului pierdut în tinereţe prin apariţia tulburătoare a iubirii şi pentru care este necesară o "nepăsare tristă"."Oda" eminesciană este înrudită cu poezia lui Horaţiu prin metrică şi cu marile texte literare ale culturii universale prin absenţa rimei şi prin maxima concentrare a profundelor idei filozofice exprimate.

Luceafarul• Inchis in magnifica lui stralucire si

unitate refacuta dupa care a tanjit cu o dureroasa si dramatica sete cat a fost pe pamant, adica in sfarsire, fragmentare si imperfectiune, Eminescu ofera in cultura romaneasca unul din cele mai izbitoare exemple si argumente pentru descompunerea unei creatii care depaseste puterea de cuprindere a mintii noastre omenesti, in partile ei constitutive. Uriasul meca-nism viu al universului sau poetic se desface curiozitatii noastre analitice, iscodi-toare de taine ale creatiei, in piese care palpita, aspirand la unitate.

• Luceafarul este publicat in anul 1883 in Almanahul Societatii Academice Social Literare "Romania Juna" din Viena. Revista Convorbiri literare a reprodus versiunea din almanah, iar T. Maiorescu publica poemul in editia sa de versuri de la sfirsitul anului 1883. Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Aceasta idee este prezenta si in poeziile de tinerete ale lui M. Eminescu, dintre care amintim Gemenii, Povestea Dochiei si Ursitorile in care Dochia este simbol al existentei Daciei. Ideea geniului nemuritor in stele si in "Povestea magului calator in stele" si "Peste codrii sta cetatea", in care prezentarea eroilor ne duce cu gindul la Luceafarul. Aici el, Zburatorul apare descris: "cu par lung de aur moale, / si cu ochii plini de jale / trestia-l incununeaza / hainele-i scintejaza / haine lungi si stravezii / pare un mort cu ochii vii".

• Mihai Eminescu a pornit de la un basm popular, Fata in gradina de aur, basm cules de germanul Kenish in timpul unei calatorii in Muntenia, in 1861.

Elemente de structură şi limbaj în poemul „Luceafărul”

• IncipitulÎnceputul poemului se află sub semnul basmului. Formula „A fost odată ca-n poveşti / A fost ca niciodată” atrage atenţia cititorului asupra sensului alegoric al poemului. Luceafărul este o alegorie pe tema geniului, dar în acelaşi timp pune problema depăşirii condiţiei umane. În concordanţă cu sursa de inspiraţie, basmul Fata în grădina de aur, poemul păstrează şi ideea de indeterminare. Timpul este unul mitic, anistoric, un timp magic în care îşi face apariţia fata de împărat. Portretul ei, realizat de asemenea după modelul popular, este sintetizat de epitetul „o prea frumoasă fată”. La început, ea reprezintă ipostaza angelică a femeii din lirica eminesciană, punându-se accentul pe unicitate şi puritate: „Şi era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele, / Cum e Fecioara între sfinţi / Şi luna între stele

• Primul tabloulPrimul tablou descrie povestea de iubire dintre

fiinţa superioară şi fata de împărat, autorul realizând o sinteză între elementele mitologiei populare (mitul Zburătorului) şi elemente de imaginar romantic. Cadrul în care ia naştere iubirea este unul romantic, întunecat, nocturn, având în centru imaginea „negrului castel”. Un alt motiv romantic prezent în această parte a poemului este visul, povestea de iubire petrecându-se în acest spaţiu compensativ: „Cum ea pe coate-şi răzima / Visând ale ei tâmple”, „Ea îl privea cu un surâs, / El tremura-n oglindă, Căci o urma adânc în vis / De suflet să se prindă.” Atât fata pământeană, cât şi fiinţa superioară, aspiră la o împlinire prin intermediul acestei iubiri ideale: ea doreşte să-şi depăşească starea de muritoare, el doreşte să-şi desăvârşească cunoaşterea prin intermediul iubirii. Iubirea fetei are un accent de cotidian: „Îl vede azi, îl vede mâni, / Astfel dorinţa-i gata”, spre deosebire de iubirea Luceafărului care are nevoie de un lung proces de cristalizare: „El iar, privind de săptămâni, / Îi cade dragă fata.”

Pentru a se putea împlini această iubire, chiar dacă ea are loc în tărâmul visului, fata de împărat îi adresează Luceafărului prima chemare: „- O, dulce-al nopţii mele domn, / De ce nu vii tu? Vină!” Prima metamorfoză a fiinţei nemuritoare se realizează din cer şi din mare şi conţine atât elemente preluate din mitul Zburătorului, cât şi imagini specifice imaginarului romantic care alcătuiesc o imagine angelică a acestuia: „Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale (epitet metaforic) / Un vânt giulgi se-ncheie nod / Pe umerele goale.” Se pune accentul pe paloarea feţei şi pe strălucirea ochilor, elemente redate cu ajutorul imaginilor artistice, a epitetelor şi a comparaţiei: „umbra feţei străvezii / E albă ca de ceară - / Un mort frumos cu ochii vii.”

Un element de simetrie al poemului îl constă repetarea chemării fetei de împărat, urmată de o nouă întrupare, din soare şi din noapte. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, aceasta este circumscrisă demonicului, aşa cum o percepe şi fata de împărat: „- O, eşti frumos cum numa-n vis / Un demon se arată”.

• Luceafărul este descris astfel: „Pe negre viţele-i de păr(epitet, inversiune) Coroana-i arde pare / Venea plutind în adevăr / Scăldat în foc de soare(metaforă) // Din negru giulgi se desfăşor (epitet cromatic)/ Marmoreele braţe,(epitet, inversiune) /El vine trist şi gânditor / Şi palid e la faţă; // Dar ochii mari şi minunaţi (epitete) / Lucesc adânc himeric.” În ambele ipostaze, ca un alt element de simetrie, se pune accentul pe paloarea feţei şi, mai ales, spre strălucirea ochilor, simbol pentru inteligenţa superioară.

• Fiinţă pământeană şi inferioară, fata de împărat le consideră atribute ale morţii şi respinge iubirea Luceafărului, datorită incapacităţii de a-l înţelege: „Străin la vorbă şi la port, / Luceşti fără de viaţă, / Căci eu sunt vie, tu eşti mort, / Şi ochiul tău mă îngheaţă.” (prima ipostază); „Mă dor de crudul tău amor / A pieptului meu coarde, / Şi ochii mari şi grei mă dor, / Privirea ta mă arde.” Luceafărul este cel care subliniază diferenţa dintre ei: „Cum că eu sunt nemuritor, / Şi tu eşti muritoare?”, şi tot el este cel care acceptă sacrificiul suprem, acela de a renunţa la nemurire.

• Al doilea tablouA doua parte a poemului descrie iubirea pământeană dintre Cătălin şi Cătălina.

Este o altă ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Portretul lui Cătălin se realizeazăîn antiteză cu cel al Luceafărului. Descrierea geniului, a fiinţei superioare, punea accentul pe elemente abstracte, mitice, care exprimau inteligenţa şi apartenenţa la o lume diferită şi superioară. În schimb, Cătălin este descris cu ajutorul limbajului popular, punându-se astfel în evidenţă trăsăturile sale umane, terestre: „Viclean copil de casă”, (epitet, inversiune) „Băiat din flori şi de pripas, / Dar îndrăzneţ cu ochii, // Cu obrăjei ca doi bujori”. (comparaţie) Iubirea pământeană este prezentatăca un joc în care Cătălin îşi atrage iubita şi în ale cărui reguli o iniţiază: „- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta / din bob în bob amorul”, „Cum vânătoru-ntinde-n crâng / La păsărele laţul, / Când ţi-oi întinde braţul stâng / Să mă cuprinzi cu braţul.” Chiar dacă îşi acceptă condiţia de muritor şi este atrasă de jocul iubirii propuse de Cătălin, fata de împărat aspiră încă la iubirea ideală pentru Luceafăr: „O, de luceafărul din cer / M-a prins un dor de moarte.” Această aspiraţie ilustreazăcondiţia umană duală, aceea de a dori absolutul, dar de a nu-şi putea depăşi condiţia.

• Al treilea tablou

Cea de-a treia parte descrie călătoria interstelară pe care o realizează Luceafărul spre Demiurg. Se pune din nou accentul pe superioritatea acestuia, fiind descris prin metafora „fulger nentrerupt”, dar şi prin numele pe care îl primeşte, Hyperion (gr. = cel care merge deasupra). Călătoria sa reia procesul de creaţie a lumii, anulând noţiunile de timp şi spaţiu: „Şi din a chaosului văi, / Jur împrejur de sine, / Vedea, ca-n ziua cea dentâi, Cum izvorau lumine;”, „Căci unde ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte, / Şi vremea-ncearcă în zadar / din goluri a se naşte.” Datorită setei de iubire nemurirea este percepută ca „greul negrei vecinicii”, „al nemuririi nimb”, „focul din privire”, de care Luceafărul vrea să se elibereze pentru „o oră de iubire...”. Tot cu ajutorul antitezeise subliniază diferenţa dintre oamenii comuni şi fiinţele superioare: „Ei au doar stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, / Şi nu cunoaştem moarte.” Pentru a-l convinge să nu renunţe la nemurire, Demiurgul îi propune trei ipostaze ale geniului: ipostaza cuvântului, a înţeleptului: „Cere-mi cuvântul meu dentâi - / Să-ţi dau înţelepciune?” care echivalează cu putere de creaţie divină, ipostaza orfică, puterea muzicii care schimbă cursul lumii:„Vrei să dau glas acelei guri, / Ca dup-a ei cântare / Săse ia munţii cu păduri / Şi insulele-n mare?” şi ipostaza împăratului, a celui care stăpâneşte lumea: „Ţi-aş da pământul în bucăţi / să-l faci împărăţie.” Cele trei oferte ale divinităţii presupun noi modalităţi de a cunoaşte universalul şi absolutul, dar nemurirea şi prin urmare împlinirea prin iubire, îi este refuzată. Argumentul care schimbă decizia lui Hyperion este dovada superiorităţii sale chiar şi în iubire: „Şi pentru cine vrei să mori? / Întoarce-te, te-ndreaptă / Sre-acel pământ rătăcitor / Şi vezi ce te aşteaptă.”

• Al patrulea tablouAcest ultim tablou este construit în relaţie

de simetrie cu primul deoarece se reia interferenţa dintre cele două planuri, cel uman şi cel terestru. În opoziţie cu imaginea din al doilea tablou, este descrisă o altă ipostază a iubirii pământene. Iubirea nu mai este văzută ca un joc, ci ca o posibilitate de împlinire a fericirii şi de refacere a cuplului adamic: „Miroase florile-argintii / Şi cad, o dulce ploaie, / Pe creştetele-a doi copii / Cu plete lungi, bălaie.” Descrierea este specifică idilelor eminesciene şi imaginarului romantic: „Căci este sara-n asfinţit / Şi noaptea o să-nceapă; / Răsare luna liniştit / Şi tremurând din apă. (personificare) // Şi împle cu-ale ei scântei / Cărările din crânguri. / Sub şirul lung de mândri tei.” Apar motive specifice poeziei lui Eminescu: luna, codrul, teiul, elemente care oferă o altăperspectivă asupra iubirii dintre cei doi. Cătălin apare şi el schimbat, nu îi mai propune iubitei un joc al dragostei, ci iubirea absolută. Discursul lui se schimbă, se adresează Cătălinei cu ajutorul metaforelor: „noaptea mea de patimi”, „iubirea mea dentâi”, „visul meu din urmă”. Dragostea lor devine o posibilitate de a găsi fericirea absolută, punându-se accentul pe unicitatea ei.

• FinalulStrofele finale se află în strânsă

legătură cu incipitul poemului, deoarece ele exprimă dramatismul omului de geniu care constată că împlinirea prin iubire este imposibilă, fiinde nevoit la rândul lui să-şi accepte condiţia şi să-şi asume destinul, eternitatea. Omul comun este incapabil să-şi depăşească limitele, iar omul de geniu manifestă dispreţ faţăde această limitare. Fata de împărat îi adresează o ultimă chemare, aceea de a-i binecuvânta iubirea pământeană: „ –Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n codru şi în gând, Norocu-mi luminează!” Prin refuzul geniului se pune încă o dată în evidenţăantiteza dintre fiinţele superioare şi cele inferioare: Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece.”