Viorel Cornescu Magdalena Platis

Economie

Universitatea din BucureştiEditura CREDIS

2007

Acest material este destinat uzului studenţilor Departamentului de Învăţământ la Distanţă.Reproducerea integrală sau parţială a acestui material este posibilă doar cu acordul scris al Departamentului de Învăţământ la Distanţă.

Acest capitol face parte din lucrarea „Economie”, autori Magdalena Platis, Viorel Cornescu, Editura CREDIS, Bucureşti, 2003

Universitatea din BucureştiEditura CREDISBd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47Fax: (021) 315 80 96Email: credis@credis.roHttp://www.credis.ro

Cuvânt înainte

Lucrarea ECONOMIE se adresează tuturor celor interesaţi în studierea şi înţelegerea principalelor aspecte

ale vieţii economice, a societăţii, inclusiv studenţilor de la formele de învăţământ frecvenţă redusă şi

învăţământ la distanţă pentru care reprezintă un real suport de curs.

Lucrarea este concepută în maniera în care respectă planul de învăţământ cu privire la disciplina

Economie.

Sunt tratate aspecte de microeconomie (agenţi economici, piaţa şi mecanismele ei, veniturile

fundamentale etc.) dar şi de macroeconomie (şomaj, inflaţie, echilibru, fluctuaţii etc.). Pornind de la

profilul facultăţilor la care se adresează lucrarea, autorii nu au abordat problemele de mondo

economie în această etapă, deoarece sunt tratate într-o viziune globală la alte discipline.

Autorii au încercat să explice fenomenele şi procesele economice şi au arătat care sunt cauzele şi

factorii de influenţă, ca şi efectele unor corelaţii de variabile economice.

Departe de a fi un manual perfect, autorii sunt conştienţi că este perfectibil şi vor aduce îmbunătăţiri

la ediţiile ulterioare.

I. CONCEPTE DE BAZĂ

1. Nevoile umane şi resursele economice.

Societatea umană s-a constituit, a existat şi există datorită activităţii oamenilor. Activitatea umană - aşa cum

o cunoaştem astăzi - este deosebit de amplă şi diversificată. Ea se dezvoltă continuu ca rezultat al progresului

ştiinţei şi tehnicii, îmbrăcând forme variate, de la producţia de bunuri la creaţia artistică şi ştiinţifică.

Activitatea umană a avut şi are ca bază de pornire necesitatea satisfacerii unor multiple nevoi umane. Ele

apar sub forma a ceea ce resimt oamenii ca fiindu-le necesar pentru existenţă, pentru formarea şi dezvoltarea

lor şi a societăţii. Nevoile umane, aşadar sunt izvorâte din condiţiile de viaţă ale oamenilor, respectiv din

cerinţele de consum ale acestora şi din cerinţele rezultate din participarea lor la viaţa socială.

Nevoile sau trebuinţele umane pot fi diferite ca cerinţe obiectiv necesare ale vieţii umane, ale existenţei şi

dezvoltării purtătorilor lor - oamenii, grupurile sociale, colectivităţile naţional statale, societatea în ansamblul

ei1. Mai simplu, nevoile reprezintă un şir nesfârşit de cerinţe ale omului ce apar şi se manifestă pe tot

parcursul vieţii. De remarcat, faptul că nevoile umane se diversifică şi se amplifică continuu pe măsură ce se

creează posibilităţi mai mari de satisfacere a lor. Satisfacerea unor nevoi generează apariţia altora şi aşa mai

departe. Acest fapt pune în evidenţă caracterul dinamic al nevoilor umane, înmulţirea şi diversificarea lor pe

măsura dezvoltării societăţii.

Analizate cu atenţie sesizăm că nevoile umane au, pe de o parte, o încărcătură obiectivă, iar pe de altă parte,

una subiectivă. Determinarea obiectivă se referă la conştientizarea nevoilor şi la corelarea lor cu posibilităţile

materiale ale societăţii şi ale fiecărui individ. Privite astfel, ele apar ca nevoi efective, ca trebuinţe efective.

Încărcătura subiectivă pune în evidenţă faptul că de multe ori nevoile reflectă dorinţele oamenilor necorelate

cu posibilităţile efective de acoperire a lor. Multe dintre ele, datorită acestui fapt, rămân simple

doleanţe. Nevoile umane, putem spune, formează un sistem integrat în cadrul căruia ele sunt grupate şi

ordonate după anumite criterii. Ne propunem doar să exemplificăm : după natura lor, corespunzător

dimensiunii fiinţei umane, întâlnim nevoi naturale (biologice sau fiziologice), nevoi de grup sau sociale şi

nevoi spiritual - psihologice; din punct de vedere al subiecţilor purtători, se grupează în nevoi individuale,

de grup, ale societăţii; din punct de vedere al ciclului activităţii umane, ele se grupează în nevoi zilnice,

săptămânale, lunare, semestriale, anuale, ş.a.; din punct de vedere al naturii bunurilor ele pot fi nevoi care se

satisfac cu bunuri materiale (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, etc.) şi nevoi care se satisfac cu ajutorul

serviciilor, etc. Desigur, clasificarea nevoilor poate merge mult mai în adâncime, contribuind la o mai bună

cunoaştere a lor. Aceste clasificări au un anumit grad de convenţionalitate, ele nu au un caracter absolut.

Pentru satisfacerea nevoilor lor, oamenii se implică în activităţile din societate. Cu alte cuvinte, nevoile

reprezintă mobiluri ale acţiunii umane, ale întregii activităţi social-economice ale oamenilor, manifestându-

se la suprafaţa societăţii sub formă de interese economice.

Nevoile reflectă raporturile oamenilor cu mediul natural şi cel social, determinând pe aceştia să acţioneze

asupra naturii pentru a crea bunuri şi servicii în vederea satisfacerii lor. Interesele economice, ca reflectare a

nevoilor, pun în evidenţă, motivaţia acţiunii umane. Ele apar ca nevoi umane înţelese de oameni

1. Tratat de Economie Contemporană, vol. 2 , Ed. Politică, Bucureşti, 1987, p. 209.

(conştientizate) şi care se manifestă în procesul cooperării şi confruntării dintre aceştia în vederea dobândirii

bunurilor necesare satisfacerii lor. Acest fapt necesită atragerea de resurse şi transformarea lor în bunuri şi

servicii, precum şi toate celelalte acţiuni prin care bunurile şi serviciile ajung în faza consumaţiei şi se

consumă.

De precizat că şi interesele economice se pot grupa diferit. Pornind de la poziţia pe care o deţine omul în

societate, ele se pot prezenta ca interese individuale sau personale, interese de grup şi interese generale.

Acestea la rândul lor, pot fi nuanţate corespunzător nevoilor de care sunt legate. Este firesc ca fiecare individ

să fie purtător a numeroase interese, împletindu-se nivelul individual cu cel de grup şi general. Nevoile

umane, prin specificul şi, mai ales, prin modul lor de manifestare, se caracterizează prin următoarele

trăsături2 :

sunt nelimitate ca număr. Pe măsură ce o nevoie este satisfăcută apar altele, procesul fiind

neîntrerupt. Progresul societăţii duce în mod direct la lărgirea ariei nevoilor, atât la nivel de

individ, cât şi de grup sau de societate;

sunt limitate în capacitate, respectiv ca volum. Fiecare nevoie în procesul satisfacerii ei atinge, la

un moment dat, un prag de saturabilitate. Acest lucru nu înseamnă că nevoia dispare, ea reapare la

anumite intervale, mai mici sau mai mari, de timp;

sunt concurente, respectiv unele nevoi se extind în detrimentul altora. Unele nevoi pot fi

substituite de altele;

sunt complementare, respectiv se condiţionează reciproc.

Nevoile, ca reflectare a necesităţilor, a trebuinţelor declanşează acţiunea umană, care, pentru a avea

finalitate, presupune atragerea resurselor şi transformarea lor în bunuri sau servicii. Cu alte cuvinte, orice

activitate umană presupune utilizarea unor resurse specifice, în cantităţi diferite şi de calităţi

corespunzătoare.

Resursele sunt reprezentate de toate elementele pe care omul le foloseşte în activitatea sa pentru a obţine

bunuri şi servicii necesare satisfacerii nevoilor sale.

Resursele, corespunzător naturii lor, sunt de două feluri :

a) resurse primare sau originale, constituite din potenţialul natural şi potenţialul demografic de care

dispune societatea în fiecare etapă a evoluţiei sale. Mediul natural - geografic oferă principalele

resurse necesare existenţei omului şi progresului societăţii. La acestea se adaugă resursele umane,

care au capacitatea de a pune în valoare resursele naturale;

b) resurse derivate, rezultante ale activităţii umane şi care sunt formate pe baza celor dintâi. În

cadrul lor se cuprind utilaje, echipamente tehnice, cunoştinţele şi experienţa ştiinţifică a

oamenilor, etc.

Resursele derivate au calitatea de a ridica eficienţa utilizării tuturor resurselor atrase şi folosite de oameni.

Dacă avem în vedere forma actuală de existenţă a resurselor, acestea se pot grupa în resurse materiale şi

resurse umane. Sunt şi alte criterii de grupare a resurselor. De pildă, resursele naturale, în funcţie de durata

folosirii lor, se pot grupa în resurse neregenerabile sau epuizabile (ex. zăcămintele de tot felul) şi resurse

regenerabile (ex. pământul folosit în agricultură, apa, etc.). Desigur, unele resurse naturale pot fi recuperate

şi reutilizate, altele pot fi parţial recuperate şi reutilizate, iar o parte din ele sunt nerecuperabile.

2 Economie Politică , Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 15-16.

Oamenii au căutat în permanenţă să descopere noi resurse, să le atragă în activitatea lor şi să le folosească cât

mai raţional. Evident, de la perioadă la perioadă, resursele utilizate de oameni au sporit cantitativ şi s-au

diversificat. Această evoluţie nu trebuie privită în sine, ea trebuie privită în corelaţie cu evoluţia nevoilor la a

căror satisfacere contribuie resursele.

Între nevoi şi resurse trebuie să existe o asemenea corelaţie care să permită desfăşurarea normală a vieţii în

fiecare etapă istorică dată. De regulă, raportul între nevoi şi resurse este de forma :

N > R.

Inegalitatea dintre nevoi şi resurse pune în evidenţă faptul că, în raport cu creşterea şi diversificarea nevoilor

umane, resursele au fost şi au rămas limitate. Cu alte cuvinte, resursele au fost şi sunt caracterizate ca resurse

rare, în sensul că ele nu sunt disponibile decât în anumite limite cantitative, în timp ce nevoile umane tind a

fi nelimitate.

2. Raritatea şi alegerea. Problema economică fundamentală

Într-o lume în care resursele au un caracter limitat, sunt resurse rare, întotdeauna se pune problema alegerii

alternativelor de utilizare a lor.

Oamenii nu pot avea şi utiliza toate bunurile şi serviciile pe care şi le doresc. Ei sunt obligaţi să aleagă dintre

multiplele alternative de folosire a resurselor rare, pe aceea care permite obţinerea de bunuri cât mai multe şi

de calitate corespunzătoare, astfel încât să se asigure satisfacerea în condiţii cât mai bune a nevoilor lor.

Optând pentru o cantitate cât mai mare din unele bunuri şi servicii se vor reduce în mod corespunzător

cantităţile din altele, sau chiar se vor elimina din consum categorii de bunuri şi servicii. Deci alegerea îi costă

pe oameni. Costul alegerii unui bun sau serviciu în defavoarea altora reprezintă valoarea alternativelor lăsate

la o parte. Acest cost este costul de oportunitate, care reflectă satisfacerea celorlalte alternative în favoarea

producerii sau consumului unui anume bun sau serviciu. El reprezintă ceea ce se pierde pentru individ,

pentru agentul economic, pentru societate, în urma alegerii făcute. El este costul alegerii, un concept relativ

exprimat în termeni reali.

Economia întotdeauna se bazează pe premisa că atunci când se face alegerea, aceasta este cea mai bună. Cu

alte cuvinte, oamenii în procesul alegerii se comportă în mod raţional, respectiv ca decidenţi raţionali.

Această premisă nu trebuie absolutizată, deoarece sunt şi cazuri când se iau şi decizii neraţionale. Acestea se

vor reflecta în pierderi economice şi disfuncţionalităţi ale vieţii economice. Din aceste situaţii oamenii învaţă

astfel încât în viitor ei vor pune pe prim plan în procesul decizional în economie raţionalitatea.

Raţionalitatea, privită din perspectiva alegerii, înseamnă capacitatea oamenilor de a-şi stabili obiectivele şi

de a acţiona într-o astfel de manieră încât să se îndeplinească aceste obiective în condiţii de eficienţă

maximă. Ea reflectă procesul de maximizare a efectelor acţiunii umane în contextul cheltuirii unui anumit

efort, deci obţinerea unui rezultat maxim din alegerea pe care omul sau oamenii au făcut-o. Deciziile

economice ale oamenilor au ca scop final obţinerea unor rezultate maxime. Forma pe care o îmbracă

rezultatul este discutabilă, ea diferă în funcţie de natura obiectivelor stabilite.

Luând în considerare caracterul limitat al resurselor, faptul că alegerea implică costuri şi se bazează pe

principiul raţionalităţii, putem desprinde existenţa unei idei centrale în economie, idee pe care specialiştii o

denumesc premisa economică fundamentală. Aceasta se poate formula concis astfel : în toate deciziile

economice oamenii se opresc la acele alternative prin care cred şi speră să obţină câştigul net maxim. Deci,

alegerea direcţiilor de utilizare a resurselor trebuie să ducă la o satisfacere cât mai bună a nevoilor indivizilor

şi societăţii.

Toate acţiunile oamenilor, întregul lor comportament economic se întemeiază pe această premisă. Permanent

ei trebuie să răspundă, conştient sau inconştient, la următoarele întrebări:

ce şi cât să producă ;

cum să producă;

pentru cine să producă.

Putem spune că premisa economică fundamentală, sau problema economică generală - cum o denumesc unii

specialişti - permite înţelegerea comportamentului economic al oamenilor şi, bineînţeles, sensul acţiunii

acestora în economie.

3. Activitatea economică - formă a activităţii umane

Legătura dintre nevoile impuse de viaţa indivizilor şi a societăţii şi resursele care sunt disponibile şi pot fi

utilizate în fiecare etapă dată, este realizată de acţiunea umană prin intermediul activităţii economice.

Aceasta este o formă specifică a activităţii umane ce urmăreşte realizarea unor scopuri precise şi anume,

satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor.

Activitatea economică constă din efortul conştient al oamenilor de a atrage şi utiliza resursele economice rare

în vederea producerii, repartiţiei, circulaţiei şi consumului de bunuri şi servicii corespunzător nevoilor şi

intereselor oamenilor.

Activitatea economică este o activitate practică, o activitate de creaţie prin care omul, folosind munca sa,

transformă natura conform intereselor lui, producând cele necesare traiului, se transformă pe el, transformă

societatea în ansamblul ei. Activitatea economică se desfăşoară pe baza cunoaşterii de către om a naturii, a

legilor acesteia, cât şi pe baza punerii în valoare de către acesta a potenţialului lui creativ de a transforma

natura, de a folosi legile ei în interesul lui, de a descoperi noi utilizări ale acestora, de a crea şi utiliza

mijloace de acţiune cât mai eficiente, etc.

Activitatea economică este amplă şi diversificată. Drept urmare, activităţile economice se pot grupa după

specificul lor în activităţi de producţie, de repartiţie, schimb (circulaţie) şi de consum. Separarea lor pe

genuri mari de activitate, ca şi în cadrul fiecărui gen pe diferite categorii de activităţi se datorează existenţei

şi adâncirii diviziunii sociale a muncii.

Diviziunea socială a muncii este un proces obiectiv şi permanent de desprindere, diferenţiere şi separare a

diferitelor categorii de muncă din ansamblul muncii sociale şi fixarea acestora ca activităţi specializate de

sine stătătoare3.

3 Dicţionar de Economie Politică, Editura politică, Bucureşti, 1974.

Aşadar, ca rezultat al dezvoltării tehnicii şi tehnologiei şi pe baza diviziunii sociale a muncii, activităţile

economice se ordonează pe categorii şi genuri de activităţi, care devin preocupări esenţiale pentru anumite

sectoare ale economiei, ramuri şi subramuri.

Producţia cuprinde acele activităţi economice ce constă în combinarea factorilor de producţie în vederea

obţinerii bunurilor economice şi serviciilor necesare existenţei umane. În cadrul producţiei oamenii

transformă şi adaptează la nevoile lor obiectele din natură, respectiv natura însuşi.

Repartiţia include în sfera ei acele activităţi economice prin care bunurile şi serviciile create în producţie

sunt orientate spre destinaţiile lor. Mai mult, ea cuprinde şi activităţile de distribuire şi redistribuire a

veniturilor fundamentale create în societate.

Schimbul (circulaţia) se referă la acele activităţi economice ce asigură trecerea bunurilor şi serviciilor din

sfera producţiei în sfera consumului, respectiv trecerea bunurilor şi serviciilor de la o persoană la alta (fizică

sau juridică). Activităţile economice cuprinse în sfera schimbului sunt numeroase, de la actele de vânzare-

cumpărare, la deplasarea în spaţiu a bunurilor, depozitare, distribuţie, etc.

Consumul este activitatea economică de utilizare efectivă a bunurilor şi serviciilor. Prin intermediul lui se

satisfac necesităţile şi dorinţele oamenilor şi se verifică utilitatea bunurilor şi serviciilor, concordanţa dintre

ele şi necesităţile existente în societate. Consumul, în funcţie de destinaţia bunurilor, este un consum final,

care se referă la utilizarea bunurilor de consum personal şi colectiv şi un consum intermediar (productiv)

prin care bunurile economice sunt utilizate în procesul de producţie, deci sunt consumate pentru obţinerea

altor bunuri şi servicii.

Desigur, activităţile economice cuprinse în cadrul acestor sfere se diversifică şi multiplică la rândul lor, ca

urmare a dezvoltării tehnicii şi tehnologiei şi, pe această bază, a adâncirii diviziunii sociale a muncii. Cu alte

cuvinte, activităţile economice din societate nu pot fi reduse numai la producerea de bunuri şi servicii. În

cadrul lor se includ şi activităţi de cercetare ştiinţifică, asistenţă tehnică, prelucrarea informaţiei, prospectarea

pieţei, distribuţia bunurilor, serviciile bancare, financiare, de credit şi asigurări, publicitate, activităţi de

prospectare geologică, formarea şi pregătirea cadrelor, activităţi de protecţia şi refacerea mediului ambiant,

ş.a.

Toată această gamă de activităţi care privesc producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor materiale

şi serviciilor economice, în interdependenţa lor, formează economia societăţii. Cu alte cuvinte, economia

societăţii este constituită din ansamblul activităţilor economice din societate, în interdependenţa dintre ele.

Privite în reluarea lor continuă, aceste activităţi reflectă procesul reproducţiei sociale. Reproducţia este o

condiţie esenţială, obiectiv necesară existenţei societăţii omeneşti. O societate dacă nu consumă încetează să

mai existe, iar pentru a-şi asigura consumul trebuie să producă neîncetat, să asigure repartiţia şi schimbul

bunurilor şi serviciilor produse.

În cadrul activităţilor economice oamenii acţionează nu numai asupra naturii, făurind condiţiile materiale ale

existenţei, instrumente de muncă şi bunuri de consum, ci şi unii asupra altora. Se dezvoltă astfel un sistem

relaţional, o anumită structură socială care reflectă raporturile de interese ce apar şi se dezvoltă între oameni.

Cu alte cuvinte, activitatea economică nu pune în evidenţă numai acţiunea oamenilor asupra naturii ci şi

raporturile care apar între acestea în cadrul acestei acţiuni, care sunt în esenţă raporturi de interese şi care dau

structura socială a societăţii.

Activitatea economică - aşa cum am văzut - privită prin trăsătura sa principală, ca activitate practică, este

circumscrisă raportului Nevoi - Resurse. Caracterul limitat al resurselor pune în evidenţă existenţa

restricţiilor în cadrul activităţii economice şi de aici marea problemă pentru societatea umană - încercarea

egalizării dintre Nevoi şi Resurse. Această tendinţă de egalizare este reflectată de corelaţia dintre Producţie

şi Consum, sau mai bine zis de modul cum se structurează ea.

Consumul reflectă nevoile umane în concordanţă cu realitatea materială, el este o formă de concretizare

precisă a nevoilor nelimitate, o reflectare a finalităţii activităţii economice. Consumul declanşează şi

stimulează activitatea economică, îndeplinind şi o funcţie de reglare permanentă cantitativă şi calitativă a

producţiei. Din aceste motive, consumul se prezintă ca element primordial al activităţii economice.

Producţia pune în evidenţă gradul de atragere şi utilizare a resurselor, capacitatea societăţii de a veni în

întâmpinarea nevoilor manifestate. Desigur, între producţie şi consum există interdependenţă şi determinări

reciproce. De fapt între consum şi producţie se dezvoltă multiple raporturi care se vor reflecta în planul

concret al organizării activităţii economice în cadrul corelaţiei dintre cerere şi ofertă ( C - O ).

Rezumând, principalele corelaţii care determină viaţa economică în toate timpurile sunt următoarele :

N (nevoi) _____ R (resurse)

Cs (consum) _____ P (producţie)

C (cerere) _____ O (ofertă)

Toate fenomenele şi procesele economice din societate sunt strâns legate de aceste corelaţii şi se desfăşoară

în cadrul eforturilor făcute de oameni cu scopul de a asigura tendinţa de echilibru între termenii fiecărei

corelaţii, tendinţă de echilibru necesară unei vieţi economice normale.

4. Posibilităţile Producţiei

Raritatea resurselor impune întotdeauna alegerea unei alternative în detrimentul altora. Problema alegerii se

pune în acelaşi fel atât pentru indivizi, cât şi pentru firme sau societate. Rezultatul alegerii unei alternative,

reflectat prin costul de oportunitate, exprimă pierderea înregistrată de cel ce alege datorită renunţării la

celelalte alternative. De pildă, pentru o firmă, rezultatul alegerii este privit în sensul de pierdere de venit ca

urmare a renunţării la celelalte alternative posibile.

Pentru a înţelege mai bine aceste relaţii care se stabilesc între resursele limitate, opţiuni şi costul de

oportunitate vom apela la un instrument denumit de specialişti curba posibilităţilor de producţie, sau

Fenomenul economic reprezintă forme de manifestare la suprafaţa societăţii a activităţilor economice, care sunt şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct (ex. producţia, vânzarea, cumpărarea etc.).Procesul economic pune în evidenţă transformările de natură cantitativă, calitativă şi structurală care au loc în starea fenomenelor economice şi care reflectă desfăşurarea acestora în timp şi spaţiu (ex. creşterea preţurilor, creşterea productivităţii muncii, modificarea cererii şi a ofertei etc.).

frontiera posibilităţilor de producţie. Prin intermediul acestui instrument se cercetează posibilităţile

alternative de a produce.

Curba posibilităţilor de producţie pune în evidenţă - sub formă grafică - toate combinaţiile posibile de a

produce două bunuri de către un individ, firmă sau ţară, într-o anumită perioadă, prin folosirea integrală şi

eficientă a tuturor resurselor disponibile.

Pentru a surprinde şi înţelege ceea ce exprimă curba posibilităţilor de producţie să ne oprim cu analiza,

pentru început, la nivel de individ. Să presupunem că un individ, de pildă Mihai - care este student - foloseşte

din cele 24 de ore de care dispune zilnic, 8 ore pentru odihnă şi necesităţi fireşti (somn, toaleta zilnică, hrană

etc.). Vor mai rămâne 16 ore zilnic pentru studiu (muncă) şi pentru activităţi sociale (acţiuni sportive,

culturale, educative etc.).

Primul lucru pe care îl sesizăm este că Mihai dispune de resurse limitate, respectiv 16 ore şi nu mai mult. În

cele 16 ore zilnic, el nu poate să facă tot ceea ce doreşte. Drept urmare, el trebuie să opteze, să aleagă. Pentru

simplificare să presupunem că Mihai îşi împarte cele 16 ore în două părţi, respectiv pentru cele două

destinaţii. Partea de timp destinată studiului nu o poate folosi pentru activităţi sociale şi invers. Practic, Mihai

dispune de resurse limitate (constrânse), respectiv de cantităţi maxime de resurse care pot fi utilizate pentru o

direcţie sau alta. Problema care se ridică este cum va aloca Mihai aceste resurse pentru cele două activităţi

alternative.

Încercând să rezolvăm grafic această problemă, vom obţine următoarea reprezentare (vezi fig. nr. 1).

Dreapta AI pune în evidenţă toate combinaţiile pe care le poate face Mihai cu cele 16 ore disponibile.

Deoarece sunt numai 16 ore şi nimic mai mult, Mihai poate alege orice variantă de pe dreapta AI. El poate

opta pentru 16 ore de studiu şi nimic pentru activităţi sociale, sau pentru orice altă alternativă, corespunzător

punctelor B, C, D, E, F, G, H de pe dreapta AI. Desigur alternativele se pot mări dacă opţiunile nu se opresc

la numere întregi. Cum se pune problema costului de oportunitate în această situaţie ?. Fiind o chestiune de

alegere, întotdeauna se va pune în evidenţă ceea ce se pierde ca urmare a alegerii făcute. Deci Mihai va

judeca din acest punct de vedere opţiunile lui. Dacă se opreşte la opţiunea din punctul I, de exemplu, el va

consuma 16 ore pentru activităţi sociale şi va pierde tot ceea ce putea realiza prin studiu. Costul de

oportunitate în acest caz este reprezentat tocmai de aceste pierderi. Desigur, ne putem imagina uşor în ce

constau aceste pierderi pentru Mihai.

Dacă resursele cresc, gama posibilităţilor de alegere creşte şi ea. De pildă, dacă Mihai îşi reduce timpul

destinat odihnei şi necesităţilor fireşti de la 8 ore la 6 ore, atunci ceea ce rămâne zilnic este 18 ore. Acest

timp se va împărţi, de asemenea, pe cele două destinaţii, după aceeaşi regulă, numai că Mihai va fi pus în

faţa mai multor alternative.

Zilnic, fiecare dintre noi suntem puşi în situaţia lui Mihai, trebuie să alegem. Unele decizii sunt simple, altele

sunt foarte complicate. La fel se pune problema la nivel de firme sau societate. Ori de câte ori este vorba de

resurse limitate, este evident că producţia pe care o putem obţine prin folosirea lor este limitată. Această

limită este pusă în evidenţă de curba posibilităţilor de producţie.

Să presupunem că într-o ţară, la nivel naţional se pune problema utilizării resurselor disponibile pentru două

mari destinaţii şi anume: producerea de bunuri militare şi producerea de bunuri civile. Să vedem care sunt

alternativele care se deschid factorului decizional (fig. nr. 2).

Fig. nr. 2 - Curba posibilităţilor de producţie

Bunuri Civile

GB3B2B1O

U

D

HC

BA

G3

G1

G2

BunuriMilitare

Curba AG este curba posibilităţilor de producţie în situaţia noastră. Ea pune în evidenţă toate combinaţiile

posibile pentru cele două destinaţii, dacă resursele existente sunt complet epuizate, în condiţiile tehnologiei

existente. Aceste combinaţii se află pe curba AG sau dedesubtul acestei curbe. Cu stocul de rezerve existent

şi în condiţiile tehnologice date combinaţiile de bunuri militare şi civile nu se vor putea plasa deasupra

curbei. Din acest motiv curba respectivă se numeşte şi frontiera posibilităţilor de producţie.

Să încercăm să interpretăm ceea ce evidenţiază această curbă. Dreapta AO pune în evidenţă posibilităţile

maxime de producere a bunurilor militare. Deci, nici o resursă nu va fi utilizată în vederea producerii

bunurilor civile. De asemenea, dreapta OG va reflecta posibilităţile maxime de producere a bunurilor civile,

în aceleaşi condiţii, respectiv nici o resursă nu va fi destinată producerii bunurilor militare.

Combinaţiile posibile între producţia de bunuri militare şi civile, prin folosirea la maxim a resurselor

existente, le vom găsi pe curba AG, respectiv punctele B, C, D, etc. Aşa cum se observă, curba are o formă

concavă. Există o explicaţie economică pentru această formă. În cazul unei resurse limitate care poate fi

utilizată pentru două destinaţii (vezi exemplul lui Mihai), sistemul de schimb între destinaţii nu se va

schimba niciodată. Curba care reflectă acest lucru apare sub formă liniară (fig. nr. 1). În al doilea exemplu,

curba posibilităţilor de producţie are forma concavă deoarece nu toate resursele sunt egal utilizate în

producerea celor două categorii de bunuri. Unele resurse sunt utilizate mai eficient în producţia de bunuri

militare, după cum altele în producţia de bunuri civile. Transferul lor de la o utilizare la alta duce la

reducerea productivităţii obţinute.

La punctul A toate resursele sunt utilizate pentru producerea bunurilor militare. Transferând resursele spre

cealaltă destinaţie, să vedem ce se întâmplă. Dacă transferăm resurse care au o contribuţie relativ mică la

producerea de bunuri militare (ex. forţă de muncă specializată în producerea mobilei, a îmbrăcămintei, etc.)

spre producţia de bunuri civile, producţia militară va înregistra o reducere relativ mică. Aceste resurse, în

schimb, vor avea o contribuţie mare la producerea bunurilor civile. În deplasarea de la punctul A la punctul

B, foarte puţine bunuri militare se vor pierde pentru a obţine cantităţi suplimentare de bunuri civile (mobilă

şi îmbrăcăminte). Acelaşi raţionament se poate continua şi pentru punctul C, punctul D, ş.a.

Forma curbei posibilităţilor de producţie este implicit determinată de premisa economică fundamentală. În

realizarea combinării între cele două destinaţii, prin utilizarea completă a resurselor, se urmăreşte obţinerea

câştigului maxim. Dacă se doreşte o cantitate de bunuri civile egală în mărime cu OB1, atunci se va renunţa

la o cantitate de bunuri militare corespunzătoare în mărime cu AG1 şi aşa mai departe. Bunurile civile vor

creşte de la B1 la B2 , B3 , etc. şi în mod corespunzător, bunurile militare vor scădea de la G1 la G2 şi apoi la

G3, etc. Costul de oportunitate pentru producerea a mai multor bunuri de consum este de fiecare dată

reprezentat de bunurile militare la care se renunţă. Cu cât ne deplasăm mai mult pe axa OG în direcţia G, cu

atât se renunţă la mai multe bunuri militare, iar resursele care erau mai bine utilizate în producţia militară se

transferă spre producţia civilă, unde productivitatea utilizării lor este mai scăzută. Datorită acestui fapt, pe

măsură ce creşte producţia de bunuri civile, va creşte şi costul de oportunitate pentru fiecare cantitate

suplimentară obţinută. Atunci când se va atinge punctul G, foarte puţine bunuri civile adiţionale se vor

produce cu ultimele resurse transferate de la producţia bunurilor militare.

Această tendinţă a creşterii costului de oportunitate pe măsură ce se produc cantităţi suplimentare dintr-un

bun, utilizându-se un stoc de resurse dat, în detrimentul altui bun, are un caracter legic şi este cunoscută ca

legea creşterii costului de oportunitate.

Dacă privim cu atenţie graficul din fig. nr. 2, sesizăm că orice combinaţii între cele două destinaţii în afara

curbei este imposibilă. Dacă ne aflăm la puntul C, decizia de creştere a producţiei de bunuri civile, fără a se

reduce în mod corespunzător producţia de bunuri militare, presupune luarea în consideraţie a punctului H.

Deplasarea de la punctul C la punctul H este imposibilă, deoarece stocul de resurse a rămas acelaşi.

Resursele limitate nu permit luarea în consideraţie a punctului H, singura soluţie este reducerea producţiei de

bunuri militare, deplasându-ne pe linia de frontieră (pe curba posibilităţilor de producţie) de la punctul C la

punctul D.

În acest caz producţia de bunuri civile va creşte de la punctul B2 la B3 şi în mod corespunzător va scădea

producţia de bunuri militare de la G2 la G3. O combinaţie care să atingă punctul H este posibilă numai dacă ar

exista resurse suplimentare.

Dacă resursele existente nu sunt utilizate în totalitate, respectiv, dacă societatea nu produce cele două

categorii de bunuri la limita frontierei posibilităţilor de producţie, atunci sunt posibilităţi de creştere a

producţiei ambelor categorii de bunuri. Dacă de pildă, naţiunea respectivă, în urma combinaţiilor făcute, se

găseşte la un moment dat în situaţia care corespunde punctului U din grafic, atunci înseamnă că o parte din

stocul de resurse existent nu este utilizat. Există deci posibilităţi de creştere a producţiei pentru ambele

categorii de bunuri, sau numai pentru categoria de bunuri care se doreşte, până la limita în care combinaţiile

alese se vor plasa pe curba frontierei.

Desigur, curba posibilităţilor de producţie reflectă situaţia când resursele sunt limitate şi orizontul de timp

este scurt. Pe termen mediu şi lung, odată cu creşterea resurselor şi ameliorarea lor, curba posibilităţilor de

producţie se deplasează spre dreaptă. (fig. nr. 3).

Fig. nr. 3

Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie poate avea loc, de regulă, sub influenţa următorilor factori:

a) creşterea stocului de resurse;

b) introducerea unor tehnologii moderne care au ca efect reducerea consumului de resurse pe

unitatea de produs;

c) adâncirea specializării producţiei şi dezvoltarea relaţiilor comerciale.

Curba posibilităţilor de producţie este, de fapt, un model de analiză, care poate da informaţii utile factorilor

de decizie atât la nivelul firmelor, cât şi la nivel naţional.

5. Obiectul de studiu al economiei politice

Activităţile economice din societate în interdependenţa lor formează - aşa cum am văzut - economia

societăţii. Aceasta se caracterizează printr-o mare diversitate de şi complexitate. Cunoaşterea ei, analiza

fenomenelor şi proceselor care au loc în cadrul acesteia, desprinderea şi înţelegerea mecanismelor de

funcţionare a componentelor ei revin ca sarcină ştiinţei economice.

Prin conţinutul ei, ştiinţa economică studiază marea complexitate a conexiunilor determinate de varietatea

nevoilor societăţii şi a posibilităţilor de satisfacere a acestora, mersul vieţii economice, modul de funcţionare

a soluţiilor adoptate, tendinţele care se desprind, toate acestea în scopul de a înţelege şi cunoaşte viaţa

economică a societăţii şi de a elabora mijloace şi instrumente de acţiune în vederea asigurării unei

funcţionări normale, fireşti a economiei societăţii. Studiind fenomenele şi procesele economice, ştiinţa

economică trebuie să le pătrundă esenţa, să vadă dincolo de aparenţa lor, să înţeleagă conexiunile şi

interdependenţele dintre ele, legile care guvernează producţia, repartiţia, schimbul şi consumul,

comportamentul agenţilor economici, etc.

Ştiinţa economică este foarte vastă. În condiţiile contemporane ea se prezintă sub forma unui sistem de

ştiinţe economice constituit dintr-un ansamblu de ştiinţe interdependente care studiază diferitele laturi ale

vieţii economice la nivel micro şi macrosocial.

Luând în considerare diferitele puncte de vedere cu privire la structurarea ştiinţelor economice, putem spune

că sistemul ştiinţelor economice cuprinde următoarele grupe de ştiinţe:

A . Ştiinţe economice fundamentale

FPP1

FPP1

FPP2

economia politică;

ştiinţele istorico - economice;

istoria gândirii economice.

B . Ştiinţe economico-aplicative

a Ştiinţe economice speciale

contabilitate;

finanţe şi credit;

economia muncii, etc.

b Ştiinţe economice de ramură

economia industriei;

economia agriculturii;

economia construcţiilor, etc.

c Ştiinţe economice ale întreprinderii

d Economia mondială.

C Ştiinţe economice de graniţă

cibernetica economică;

economia protecţiei mediului ambiant, etc.

De menţionat că sistemul ştiinţelor economice - aşa cum s-a structurat datorită diviziunii muncii ştiinţifice şi

a nevoilor practice - este un sistem dinamic, deschis, în care permanent se produc modificări generate de

necesitatea ţinerii pasului de către ştiinţă cu practica economică.

Economia politică se desprinde, în cadrul sistemului de ştiinţe economice, ca fiind o ştiinţă fundamentală. Ea

este o ştiinţă teoretică, reprezentând un ansamblu de cunoştinţe structurate logic în cadrul unui sistem unitar,

care dezvăluie legăturile şi raporturile logice dintre fenomenele şi procesele economice, esenţa acestora,

resorturile interne ale mişcării vieţii economice.

Denumirea de economie politică provine din cuvintele de origine greacă oikos, care înseamnă casă,

gospodărie, nomos, care înseamnă lege, normă şi politeia , care înseamnă orânduire socială (polis este oraş,

cetate, stat, societate). Această denumire a fost utilizată pentru prima dată de Antoine de Montchréstiene prin

publicarea în 1615 a “Tratatului de Economie politică” pentru suveranul Franţei, regele Louis al XIII-lea.

Această denumire s-a păstrat, circulând astăzi în paralel cu denumirea de Economie (Economics) sau de

Teorie Economică.

La definirea obiectului de studiu al Economiei politice şi-au adus contribuţia diferite şcoli şi curente de

gândire economică, în funcţie de etapa istorică în care acestea s-au manifestat şi de nivelul cunoaşterii

ştiinţifice înregistrat în acel moment. Astfel, Adam Smith şi David Ricardo - consideraţi ca cei ce au ridicat

la nivel de ştiinţă economia politică, denumiţi din acest motiv şi clasicii economiei politice - au definit

economia politică drept ştiinţă a avuţiei naţionale sau a bogăţiei. De altfel, lucrarea principală a lui A. Smith

este intitulată “Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”.

Ulterior au apărut şi alte definiţii ale economiei politice. De pildă, un alt economist precursor al clasicilor,

Frederich List, definea economia politică drept ştiinţa economiei naţionale. Alţi specialişti - reprezentanţi ai

şcolii neoclasice - defineau economia politică drept ştiinţă care se ocupă cu studiul cumpărării sau vânzării

de mărfuri.

Desigur, dacă am cerceta toate definiţiile care s-au dat obiectului de studiu al acestei ştiinţe, am găsi diverse

păreri sau puncte de vedere, foarte multe dintre ele axându-se pe aceleaşi coordonate, însă cu nuanţări de la

caz la caz. Este firesc acest lucru deoarece economia politică ca ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului, este

o ştiinţă relativ tânără. Ea este creaţia ultimelor două secole.

Cum este definită această ştiinţă în prezent, făcând abstracţie de nuanţările care apar de la un om de ştiinţă la

altul ?. Iată de pildă, profesorul american Lloyd Atkinson arată că economia politică (economics-ul) studiază

cum resursele limitate sunt alocate în societate pentru satisfacerea unor nevoi alternative. El arată că

economia politică este studiul modului în care oamenii aleg resursele limitate în funcţie de nevoile lor şi a

modului cum fac aceste alegeri4.

Economistul francez E. Malinrand arată că economia politică este ştiinţa care studiază modul în care

resursele rare sunt utilizate pentru a satisface nevoile oamenilor. Ea cercetează, pe de altă parte, operaţiunile

esenţiale care sunt producţia, distribuţia şi consumul bunurilor, iar pe de altă parte, instituţiile şi activităţile

care au drept obiectiv facilitarea acestor operaţiuni.

O mare notorietate a domeniului, economistul american Paul Samuelson, laureat al premiului Nobel pentru

economie, dădea următoarea definiţie economiei politice: “Aceasta este ştiinţa despre acele resurse

productive rare, pe care oamenii le aleg cu ajutorul banilor sau fără ei, pentru a produce diferite mărfuri şi

despre repartiţia lor între diferiţi oameni sau grupuri ale societăţii, în scopul consumului lor prezent sau

viitor”5.

Din toate definiţiile existente, incluzând şi cele prezentate mai sus, rezultă că autorii, în puţine cuvinte, caută

să surprindă ceea ce este mai important în legătură cu obiectul acestei ştiinţe. Este şi foarte greu ca prin

sintetizare să se ajungă la formularea unei definiţii cuprinzătoare. Principalul este a se prezenta în definiţie

ceea ce este esenţial pentru ştiinţa respectivă, ceea ce o caracterizează şi o particularizează.

În ceea ce ne priveşte definim economia politică în felul următor:

Economia politică este o ştiinţă economică care are ca obiect studiul fenomenelor şi proceselor

economice în strânsă legătură cu factorii care le determină, a esenţei acestora, a modului în care se

desfăşoară producţia, repartiţia, schimbul şi consumul în societate, a legilor care guvernează aceste

activităţi, cu scopul de a elabora metode, mijloace şi instrumente de acţiune în vederea alocării

resurselor rare (limitate) corespunzător nevoilor de consum ale oamenilor. Economia politică este ştiinţa

care analizează modul în care oamenii aleg resursele limitate din perspectiva asigurării echilibrului

dintre nevoi şi resurse, respectiv, consum şi producţie.

Obiectul de studiu pune în evidenţă preocuparea cercetătorilor pentru analiza şi înţelegerea

comportamentului economic al indivizilor, resorturile interne care împing indivizii şi grupurile să acţioneze

într-un anumit mod, relaţiile acestora cu natura în condiţiile în care oferta acesteia este din ce în ce mai

limitată. De asemenea, din obiectul de studiu rezultă că economia politică reprezintă şi o cale de gândire prin

care sunt ajutaţi oamenii şi societatea să ia decizii în direcţia îmbunătăţirii modului de acţiune, urmărindu-se

scopul final, satisfacerea nevoilor în condiţiile resurselor care au caracter limitat. Deci, economia politică

este o problemă de decizie sau de alegere între alternative. Alegerea este un element cheie în toate

problemele şi aspectele economice.

4 Lloyd C. Atkinson, Economics, Richard D. Irwin, Inc, Homewood. Illinois, 1982, p.8.5 P.A. Samuelson, W.D. Nordhaus, Economics, Ed. 13-a, McGraw-Hill Book Company, 1985, p. 4.

Economia politică este o ştiinţă teoretică, face parte din familia ştiinţelor sociale şi urmăreşte înţelegerea

vieţii economic, a mecanismelor de funcţionare a acesteia, realizând nu numai să explice ce este în spatele

realităţii economice, dar şi să clasifice logic toate cunoştinţele din domeniul economic. Acest lucru asigură

economiei politice inteligibilitate şi comprehensibilitatea cunoştinţelor economice.

Economia politică este o ştiinţă care are un caracter istoric. Ea reflectă prin ideile, concepţiile şi teoriile

economice realitatea obiectivă specifică prin ceea ce ea are esenţial în fiecare etapă istorică de dezvoltare a

societăţii omeneşti. Economia politică este şi o ştiinţă cu un puternic caracter pragmatic. Scopul ei nu

este numai cunoaşterea şi înţelegerea vieţii economice a societăţii, a mecanismelor de mişcare a acesteia, dar

şi elaborarea de instrumente de acţiune pe care omul să le utilizeze în vederea ameliorării vieţii economice,

dar mai ales pentru ameliorarea progresului economic şi social. Instrumentele de acţiune au menirea de a

permite oamenilor de a concepe strategii şi politici economice adecvate fiecărei etape istorice date.

6. Economia pozitivă şi economia normativă

Economia politică, din perspectiva analizei întreprinse şi a concluziilor obţinute, poate fi privită ca economie

pozitivă şi economie normativă. Distincţia dintre cele două concepte este de dată relativ recentă.

John Neville Keynes ( tatăl lui J.M. Keynes) delimitează ştiinţa pozitivă de ştiinţa normativă în termenii în

care Milton Friedman procedează în eseul intitulat “Metodologia ştiinţei economice pozitive”, publicat în

anul 1953. Autorul analizează relaţia dintre ştiinţa economică “pozitivă” sau descriptivă şi cea “normativă”

sau prescriptivă6.

O asemenea distincţie în cadrul economiei moderne are în vedere necesitatea ca rezultatele demersului

întreprins de ştiinţa economică să poată fi utilizate în elaborarea politicilor economice. Există şi alte raţiuni

care impun o asemenea delimitare7, între acestea un loc important deţinându-l preocuparea depistării

modalităţilor prin care consideraţiile normative influienţează orientarea cercetării pozitive.

Economia pozitivă şi economia normativă sunt definite relativ diferenţiat : astfel, ele apar în calitate de

ramuri ale ştiinţei economice8, direcţii principale în abordarea problematicii economice9, tipuri sau faze ale

analizei economice10, ş. a.

Economia pozitivă operează cu explicaţii obiective sau ştiinţifice privind funcţionarea economiei. Ea se

limitează la formularea de enunţuri privind faptele şi relaţiile dintre acestea aşa cum sunt ele. Economia

pozitivă poate pune în aplicare un demers ştiinţific în urma căruia sunt emise ipoteze referitoare la

comportamentele agenţilor economici şi sunt confruntate evoluţiile unor variabile cuantificabile (preţuri,

venituri, ş.a.) cu previziunile teoretice.

6 Filozofia ştiinţei economice Antologie, Humanitas, 1993, p. 43.7 E.G. Dolan, D.E. Lindsey, Economics, 1988, p.20.8 E. Dolan, D. Lindsey, Op. Cit., p. 18.9 P. Hardwick, B. Khan, J. Langmead, An introduction to modern économics, 1994, p.10.10 A. Silem (sous la direction de ), Op.cit., p.15.

De exemplu, afirmaţia conform căreia creşterea deficitului bugetar antrenează reducerea nivelului prezent al

şomajului însă în detrimentul ratei inflaţiei, face obiectul analizei pozitive. Rezultă, aşadar, că numai analiza

pozitivă poate recurge pe deplin la demersul ştiinţific în urma căruia rezultă informaţii în legătura cu ceea

ce este. În schimb, ceea ce trebuie să fie este condiţionat de obiectivele formulate în economie la un moment

dat, precum şi de ierarhizarea acestora. Toate acestea sunt consecinţele unor opţiuni, ale unor judecăţi de

valoare şi sunt rezolvate prin decizii de ordin politic. Ele fac obiectul economiei normative care se preocupă

de găsirea celor mai bune soluţii pentru alocarea resurselor, precum şi a criteriilor de apreciere a acestora.

Economia normativă oferă prescripţii sau recomandări bazate pe judecăţi de valoare personale. În general,

problemele specifice macroeconomiei fac obiectul economiei normative ( de ex.: modalitatea de finanţare a

deficitului bugetar, nivelul ratei inflaţiei şi al şomajului, ş.a.). Cu alte cuvinte, economia normativă se

concentrează asupra tendinţelor, respectiv asupra a ceea ce va fi.

Pentru a înţelege mai bine relaţia dintre economia pozitivă şi cea normativă facem referire la următoarea

situaţie: în numeroase cazuri, ca obiective prioritare ale politicilor economice se înscriu combaterea inflaţiei

şi a şomajului. Însă, modalităţile şi căile care definesc strategia respectivă sunt definite de ştiinţa economică.

În mod concret, opţiunea pentru o variantă sau alta, prioritatea acordată unui obiectiv sau altuia nu mai

prezintă rezultate ale unor analize ştiinţifice, ci rezultate ale unor judecăţi de valoare ce ţin cont de scopurile

urmărite de societate la un moment dat. De precizat, însă, că nu întotdeauna este posibilă trasarea unei linii

de demarcaţie între problemele ce fac obiectul economiei pozitive şi al celei normative; unele dintre acestea

fac obiect de studiu comun. De asemenea, orice concluzie practică se sprijină pe ştiinţa economică pozitivă.

Dar aceasta nu înseamnă că există o relaţie biunivocă între concluziile de politică economică şi cele ale

teoriei economice pozitive.

7. Microeconomia şi macroeconomia

Realitatea economică poate fi abordată prin două modalităţi distincte - microeconomia şi macroeconomia11.

În cazul analizei microeconomice sunt cercetate comportamentele individuale ale unităţilor economice

(gospodării, firme de afaceri, ş.a.). Nivelul de investigare al analizei microeconomice este cel al

întreprinderii şi pieţei unui bun sau serviciu particular.

Analiza microeconomică modernă înregistrează o veritabilă dezvoltare la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată

cu economiştii neoclasici. Tezele şi conceptele marginaliste se află la baza microeconomiei actuale.

Analiza macroeconomică are drept obiect de cercetare economia naţională în întregul ei. Ea este interesată în

principal de interacţiunea variabilelor economice agregate la nivelul economiei naţionale (produs naţional,

masă monetară, şomaj, indice de preţuri, ş.a.). Dezvoltarea teoriei macroeconomice moderne este în bună

măsură rezultatul cercetărilor întreprinse de J.M. Keynes şi de dezvoltările ulterioare.

Macroeconomia vizează agregarea comportamentelor individuale ale agenţilor economici la nivelul întregii

economii ca şi efectele globale care rezultă (şomaj, inflaţie, dezechilibrul schimburilor economice externe,

11 În unele lucrări de specialitate este prezentată şi o a treia modalitate - mesoeconomia - ca nivel intermediar între micro şi macroeconomie.

ş.a.). Pentru acest nivel de analiză se utilizează instrumente de observare a economiei naţionale, denumite

contabilitate naţională.

Macro şi microeconomia sunt inseparabile. Orice teorie macroeconomică se fundamentează pe ipoteze

referitoare la comportamente individuale. Acestea reprezintă aşa-numitele “fundamente microeconomice ale

macroeconomiei”12.

12 Bernard Guerrien, La microéconomie, Éditions du Seuil, 1995, p.9.

II. FACTORII DE PRODUCŢIE ŞI BUNURILE ECONOMICE

1. Producţia şi importanţa ei

Satisfacerea nevoilor indivizilor şi ale societăţii nu se poate realiza decât prin intermediul activităţii

economice. Aceasta, aşa cum am văzut, este o activitate practică, o activitate de creaţie prin care omul

caută să-şi satisfacă necesităţile sale. Desigur, activitatea economică luată în ansamblul ei este

deosebit de complexă. Ea va cuprinde categorii şi genuri de activităţi. Între acestea se desprinde

producţia care are menirea de a crea utilităţi (bunuri şi servicii) menite să satisfacă trebuinţele

oamenilor.

Producţia poate avea loc numai prin atragerea, folosirea şi combinarea resurselor existente în

societate. În urma acestui proces se obţin bunuri şi servicii, urmărindu-se pe cât e posibil, optimizarea

corelaţiei dintre nevoi şi resurse (N — R). Producţia este orientată întotdeauna de necesităţi precise de

consum, ea are ca scop satisfacerea necesităţilor de consum. Astfel, corelaţia dintre necesităţi şi

resurse se va reflecta în mod direct în corelaţia dintre producţie şi consum ( P — C). Cu alte cuvinte,

producţia nu este scop în sine, nu se face producţie de dragul producţiei. Producţia trebuie privită în

interdependenţă cu toate celelalte genuri de activităţi economice şi în mod deosebit cu consumul.

Scopul activităţii economice este consumul, pentru realizarea acestui scop este însă nevoie de

producţie.

Producţia este activitatea depusă de oameni cu scopul de a transforma resursele disponibile din

societate corespunzător nevoilor lor, urmărind crearea de bunuri şi servicii menite a intra în consum,

în vederea satisfacerii diferitelor categorii de trebuinţe. Ea cuprinde atât activitatea de creare a

diferitelor categorii de bunuri materiale cât şi activităţile de producere (prestare) a serviciilor,

indiferent de natura acestora.

Pentru a avea o imagine cuprinzătoare asupra producţiei, asupra sferei de cuprindere a ei, s-a realizat

următoarea grupare:

1. producţia de bunuri;

producţia primară;

producţia secundară;

2. Producţia de servicii (producţia terţiară).

Producţia primară este producţia în care omul obţine bunuri acţionând direct asupra naturi (ex.: extracţia

minereurilor, agricultura, pescuitul, etc.).

Producţia secundară, reprezintă producţia în care are loc prelucrarea produselor primare. Ea este

considerată ca producţie sofisticată în care se regăsesc toate noile descoperiri ale ştiinţei şi tehnicii

(ex.: rafinarea, producţia mecanică, electronica, aeronautica, construcţiile, etc.)

Producţia terţiară este producţia care are ca rezultat prestarea serviciilor materiale şi nemateriale.

Cele trei tipuri de producţie se regăsesc la nivelul economiei naţionale în cele trei sectoare de

activitate (sectorul primar, secundar şi terţiar), aflate într-o continuă interdependenţă.

Importanţa producţiei este dată de faptul că prin intermediul ei se creează bunurile şi serviciile necesare

existenţei omului şi societăţii. Putem spune că toate activităţile umane au suport şi se sprijină pe producţie. Şi

în prezent, când datorită progreselor în tehnică şi tehnologie, oamenii consumă mai puţin timp pentru

producţie, paralel cu creşterea ponderii celor care desfăşoară activităţi nelegate de producţie, activitatea de

producţie rămâne şi, desigur, va rămâne una din cele mai importante activităţi umane. Oprirea producţiei

duce în final la dispariţia societăţii umane, chiar dacă celelalte activităţi vor continua să se desfăşoare o bună

bucată de timp, datorită acumulării de bunuri produse în societate.

2. Factorii de producţie

Producţia, aşa cum am văzut, presupune atragerea şi combinarea resurselor existente conform unei anumite

logici. Resursele, după cum ştim, se concretizează în potenţialul material, uman, financiar, informaţional, etc.

de care dispune o economie naţională şi care este şi poate fi atras în producţie. Resursele atrase şi utilizate în

producţie se transformă în factori de producţie.

Factorii de producţie sunt definiţi ca fiind totalitatea elementelor care participă, într-un fel sau altul,

la producerea de bunuri şi servicii.

Atât cantitativ, cât şi calitativ factorii de producţie au evoluat de la o etapă istorică la alta. Iniţial,

factorii de producţie au fost munca şi pământul (natura), ulterior au apărut şi au fost atraşi în

producţie şi alţi factori de producţie cum ar fi capitalul, tehnologiile, informaţiile, abilitatea

întreprinzătorului, etc. Pe măsura dezvoltării tehnicii şi tehnologiei factorii de producţie se diversifică

şi multiplică. Acest lucru a permis şi permite obţinerea de noi bunuri şi servicii, paralel cu

perfecţionarea calitativă şi structurală a resurselor economice.

Creşterea cantitativă a factorilor de producţie este de cele mai multe ori, însoţită şi de o îmbunătăţire

calitativă a acestora, proces ce are ca efect creşterea eficienţei utilizării lor. Acest lucru se

înregistrează prin îmbunătăţirea raportului dintre rezultatele economice utile obţinute în activitatea

economică şi volumul factorilor de producţie atraşi şi consumaţi efectiv.

În condiţiile în care producţia creşte prin atragerea unei cantităţi suplimentare de factori de aceeaşi

calitate se înregistrează în societate o dezvoltare de tip extensiv. Dacă creşterea calităţii factorilor şi a

eficienţei lor este preponderentă, creşterea producţiei şi dezvoltarea este de tip intensiv. De menţionat

că economisirea şi ameliorarea factorilor de producţie sunt preocupări principale pentru toţi agenţii

economici. Este firesc acest lucru în condiţiile în care apar posibilităţi de creştere a producţiei

utilizând aceeaşi cantitate de factori. Nu trebuie să uităm şi existenţa unor restricţii în legătură cu

factorii de producţie. Astfel, caracterul limitat al resurselor se extinde şi asupra factorilor de

producţie, cresc dificultăţile de acces la diferiţi factori, preţul factorilor de producţie este într-o

continuă creştere, etc.

Să vedem care sunt factorii de producţie. Pornind de la specificitatea, de la natura lor şi de la serviciul adus

în procesul de producţie, putem clasifica factorii în două mari categorii:

1. factori tradiţionali, din categoria cărora fac parte munca, pământul, (natura) şi capitalul;

2. neofactori, care se referă la abilitatea întreprinzătorului, tehnologiile, informaţiile, etc.

De menţionat că factorii muncă şi pământ, factori utilizaţi iniţial în procesul de producţie sunt denumiţi

factori primari, originari sau primordiali. Ei au fost predominanţi în prima parte a civilizaţiei umane -

civilizaţia producţiei agricole. Treptat însă s-a impus factorul capital - considerat ca factor derivat - care din a

doua parte a secolului al XVIII-lea şi începutul secolului XIX, devine un factor deosebit de important.

Ulterior sub impactul progresului tehnic, procesul de amplificare şi diversificare a factorilor s-a accentuat

continuu.

3. Factorul muncă

Munca este o activitate umană, o acţiune conştientă a omului, desfăşurată cu scopul de a se obţine bunuri şi

servicii necesare satisfacerii trebuinţelor acestuia. Munca presupune consum de energie fizică şi intelectuală

de către om. Ea se manifestă ca factor de producţie activ prin intermediul abilităţilor fizice şi intelectuale ale

omului. Avem în vedere forţa fizică, agilitatea, capacitatea de efort, îndemânarea, cunoştinţele, inteligenţa,

etc.

Munca, privită ca factor de producţie, este reprezentată de totalitatea resurselor umane (fizice şi

intelectuale) care pot fi antrenate şi sunt efectiv antrenate în producţia de bunuri şi servicii. Factorul

muncă este factor determinant şi activ al producţiei deoarece numai prin muncă sunt treziţi la viaţă şi

ceilalţi factori de producţie, respectiv sunt folosiţi şi combinaţi după anumite reguli, corespunzător

scopului final al producţiei. Aşa cum precizam, munca se prezintă ca factor de producţie originar.

Asigurarea producţiei cu factorul muncă ridică două probleme, una de ordin cantitativ şi alta de ordin

calitativ.

Latura cantitativă este legată, în primul rând, de existenţa resurselor de muncă în societate şi în cadrul

acestora de dimensiunea acelui segment care desfăşoară efectiv muncă, iar în al doilea rând, de durata

muncii, respectiv de numărul de ore de muncă săptămânal, corespunzător reglementărilor existente în

societate.

În ceea ce priveşte resursele de muncă ale unei ţări, acestea sunt strâns legate de populaţia acele ţări.

În cadrul acesteia se cuprind următoarele categorii:

populaţia adultă (cu vârstă legală de muncă), care se determină scăzând din populaţia

totală a unei ţări, populaţia tânără şi populaţia în vârstă;

populaţia activă, care este formată din ceea ce rămâne după ce din populaţia adultă se scad

adulţii inapţi de muncă;

populaţia activă disponibilă, toate persoanele care rămân după ce din populaţia activă se

elimină persoanele casnice, elevii şi studenţii de la cursurile de zi cu vârstă legală de

muncă şi cei care satisfac serviciul militar obligatoriu;

populaţia ocupată, care se determină scăzând din populaţia activă disponibilă, numărul

şomerilor;

populaţia ocupată salariată, este cea care rezultă eliminând din populaţia ocupată pe toţi

cei ce lucrează în gospodăriile şi unităţile proprii.

Resursele de muncă ale unei ţări sunt formate din populaţia în vârstă de muncă şi aptă de a munci. Limitele

vârstei de muncă sunt determinate de la ţară la ţară prin legislaţie. Dimensiunea şi dinamica resurselor de

muncă depind de o serie de factori demografici şi economici cum ar fi:

natalitatea;

mortalitatea;

durata medie a vieţii;

condiţiile de trai, etc.

Transformarea resurselor de muncă în factorul muncă este dependentă de atragerea efectivă a acestora la una

sau alta din activităţile economice din societate.

În ce priveşte durata muncii, exprimată prin numărul de ore de muncă săptămânal, aceasta constituie

un factor important care poate mări sau micşora cantitativ munca, respectiv volumul de muncă, de

care dispune o ţară sau alta. Acest factor are, la rândul lui, o serie de determinări de natură economică,

socială, politică, etc. De pildă, în ţara noastră se lucrează 5 zile pe săptămână în medie 8 ore, ceea ce

reprezintă 40 ore pe săptămână, cu unele corecţii în cadrul unor ramuri de activitate.

Latura calitativă a muncii este pusă în valoare de nivelul de pregătire profesională, de volumul

cunoştinţelor generale, tehnico-ştiinţifice, etc. Calitatea factorului muncă este reflectată, aşadar, în

pregătirea şi calificarea purtătorilor acestui factor. Calificarea se prezintă ca o premiză şi o condiţie

esenţială a producţiei moderne, unul din factorii de importanţă majoră a sporirii eficienţei.

Calitatea muncii, privită prin intermediul calificării pune în evidenţă potenţarea capacităţii de muncă a

resurselor de muncă existente în societate. Cu alte cuvinte, ea este condiţia fundamentală a ridicării

eficienţei muncii (atât prin efect direct, cât şi indirect). Iată de ce societatea este interesată în

creşterea calităţii muncii, acţionând pentru aceasta în următoarele direcţii:

1. Creşterea nivelului general de educaţie şi de pregătire profesională a resurselor de muncă;

2. Asigurarea unui nivel ridicat de sănătate a populaţiei;

3. Promovarea unui sistem eficient de motivare a lucrătorilor;

4. Asigurarea unei calităţi ridicate şi pentru ceilalţi factori de producţie.

4. Factorul pământ (natura)

Pământul sau natura reprezintă, de asemenea, un factor original, primar al producţiei. El este format din toate

elementele naturale brute din natură care sunt atrase şi folosite în producerea de bunuri şi servicii. Iniţial

pământul reprezenta principala componentă a acestui factor, de unde şi denumirea acestuia. Ulterior au fost

atrase în procesul de producţie şi alte elemente din natură. Astăzi, când vorbim de acest factor, avem în

vedere totalitatea resurselor naturale (suprafeţe agricole, păduri, ape, aerul, resursele minerale, fenomenele

naturale care pot fi utilizate în producţie, etc.) pe care oamenii le pot utiliza, adapta şi transforma conform

intereselor lor de consum.

Factorul natură are o existenţă materială sub formă de substanţă şi/sau energie. El are un caracter

permanent restrictiv (limitat), amplificând caracterul limitat al tuturor celorlalţi factori de producţie.

Omul, permanent, a căutat să folosească natura, să atragă cât mai mult din elementele ei în procesul

de producţie. Din păcate acest factor a fost folosit neraţional, omul a prădat natura, acţiune al cărei

efect se resimte deosebit de acut în zilele noastre. Majoritatea resurselor naturale se consumă

ireversibil în procesul de producţie, sunt nereproductibile. Consecinţele unui consum neraţional,

prădalnic, sunt incalculabile, cu toate speranţele pe care şi le pun oamenii în ştiinţă şi tehnologie.

Alături de resurse nereproductibile întâlnim şi resurse naturale care, în urma consumului, sunt

reproductibile, au calitatea de a se regenera. Din păcate, nu acestea deţin ponderea majoritară. Deci,

apare ca necesitate cerinţa folosirii cât mai raţionale şi eficiente a resurselor naturale, creşterea grijii

omului nu numai pentru cunoaşterea şi atragerea lor în procesul de producţie, dar şi pentru protejarea

acestora, pentru buna gospodărire a lor. Această cerinţă este determinată şi de acţiunea legii

randamentelor neproporţionale, conform căreia rezultatul marginal (producţia obţinută la fiecare

cantitate de factori adăugaţi), de la un anumit punct descreşte, se diminuează.

Folosirea raţională a factorului natură capătă astăzi o nouă dimensiune, legată de echilibrul ecologic.

Exploatarea neraţională a naturii de către om a dus la deteriorarea mediului natural, iată de ce în faţa tuturor

ţărilor şi a agenţilor economici naţionali se pune problema protecţiei mediului natural şi, acolo unde este

cazul, ameliorării acestuia. Cu alte cuvinte, caracterul limitat al acestui factor se amplifică datorită necesităţii

protecţiei naturii.

5. Factorul capital

Capitalul - ca factor de producţie - este definit ca fiind totalitatea bunurilor economice produse -

eterogene şi reproductibile - utilizate în producţie şi/sau distribuţia şi comercializarea de bunuri şi

servicii13. Cu alte cuvinte, capitalul este constituit din stocul de active fizice ( clădiri, utilaje, maşini,

etc.) care este la dispoziţia întreprinzătorilor în vederea organizării de activităţi de producere de

bunuri economice şi servicii şi de vânzare a lor cu profit.

13 Lloyd Atkinson, Economics, Richard D. Irwin, Inc., Homewood, Illinois, 1982, p.6.

Capitalul este considerat un factor de producţie derivat, el provenind din procese de producţie anterioare. La

rândul lor, bunurile capital sunt considerate ca fiind acele bunuri care sunt produse nu pentru a satisface

nevoile directe de consum ale oamenilor, ci pentru a fi folosite în producţie, din acest motiv elementele care

formează capitalul sunt denumite capital tehnic. În cadrul capitalului tehnic sunt cuprinse următoarele

principale elemente:

a) construcţii de natură diferită (fabrici, mine, staţii de putere, căi ferate, drumuri, docuri,

etc.);

b) maşini, utilaje, instrumente, echipamente de orice fel;

c) stocuri de materii prime şi produse finite;

d) tehnică electronică de calcul;

e) licenţe, etc.

Un agent economic îşi procură elementele de capital tehnic de care are nevoie cu ajutorul banilor.

Posesorul banilor devine posesorul bunurilor capital. Este firesc ca, atunci când banii au o asemenea

destinaţie, ei să fie asimilaţi capitalului. Dacă nu au această destinaţie, banii rămân simpli bani.

Capitalul mai poate fi definit ca fiind muncă economisită şi investită, sau ca totalitatea

drepturilor de proprietate asupra activelor investite sau existente la un moment dat într-o

întreprindere.

Capitalul, se prezintă pe de o parte, sub formă de active fizice, iar pe de altă parte, sub formă de

active financiare.

Activele fizice (maşini, echipamente, materiale, etc.) se numesc şi active reale sau capital real.

Proprietarii capitalului real posedă hârtii de valoare (obligaţiuni, acţiuni, cambii, etc.) ce exprimă

dreptul lor de proprietate asupra activelor reale existente într-o economie naţională, la un moment dat.

Aceste hârtii de valoare constituie aşa-numitele active financiare sau capital financiar. În cadrul lui se

includ şi banii capital - sub formă de capital lichid. Activele financiare sunt imaginea din oglinda

pieţei asupra activelor reale.

Capitalul real, corespunzător comportării lui în producţie, respectiv după modul în care se consumă şi

se înlocuieşte, se grupează în capital fix şi capital circulant.

Capitalul fix este acea parte a capitalului real, tehnic, format din bunuri de lungă durată (clădiri,

utilaje, instalaţii, maşini, mijloace de transport, etc.), care participă la mai multe cicluri (acte) de

producţie, consumându-se treptat şi înlocuindu-se după mai mulţi ani de utilizare (respectiv, după un

număr de cicluri de producţie). Participarea capitalului fix la mai multe cicluri de producţie are ca

efect pierderea treptată a capacităţii lui de funcţionare ca urmare a uzurii şi transmiterii asupra

produselor fabricate cu ajutorul lui, a unei părţi din preţul sau suma care s-a plătit la procurarea

acestuia. Deci, capitalul fix se depreciază datorită uzurii, proces care duce în final la scoaterea lui din

funcţiune.

Uzura capitalului fix este un proces normal. Ea este de două feluri şi anume : uzură fizică şi uzură

morală. Uzura fizică, constă în pierderea treptată a capacităţii de funcţionare a capitalului fix datorită

folosirii lui în procesul de producţie, sau datorită acţiunii distructive a agenţilor naturali. Pierderea

treptată a capacităţii de producţie este însoţită de procesul amortizării, ce presupune transmiterea

treptată a cotei părţi din preţul de cumpărare a capitalului fix asupra bunurilor produse. Amortizarea

este deci procesul de recuperare a preţului de cumpărare iniţial al capitalului fix. Ea reprezintă,

aşadar, acea parte (cotă) din preţul capitalului fix care se transmite prin utilizarea lui în producţie,

asupra bunurilor create. Amortizarea pune în evidenţă în cadrul costului de producţie, consumul

factorului capital fix. Prin amortizare se asigură constituirea, în cadrul fiecărei întreprinderi, a unui

fond de amortizare, pe seama căruia va fi posibilă înlocuirea capitalului fix când va sosi sfârşitul vieţii

sale tehnice.

Paralel cu uzura fizică, capitalul fix poate fi supus deprecierii şi datorită uzurii morale. Aceasta

reprezintă deprecierea capitalului fix înainte de a ajunge la limita maximă a utilizării capacităţii

productive a lui, datorită efectului introducerii continue a progresului tehnic care duce, pe de o parte,

la creşterea productivităţii muncii şi deci, la ieftinirea elementelor de capital fix, iar pe de altă parte,

la producţia de elemente de capital fix, cu parametrii tehnico-funcţionali mai ridicaţi. Aşadar, uzura

morală duce la modificarea valorii de schimb a capitalului fix şi la învechirea tehnică şi economică a

unor elemente ale capitalului fix în funcţiune, în comparaţie cu cele noi, de acelaşi gen. În condiţiile

în care performanţele tehnice şi economice ale unor elemente ale capitalului fix nu mai corespund, se

pune problema înlocuirii acestora înainte de uzura lor fizică completă cu elemente de capital fix noi.

Partea neamortizată a acestor elemente de capital fix care se înlocuie reprezintă pierderi pentru agenţii

economici. Evitarea acestor pierderi determinate de uzura morală se face prin folosirea intensivă a

capitalului fix şi prin amortizarea accelerată a acestuia. Prin amortizarea accelerată, pierderile

datorate uzurii morale se prevăd şi se introduc în costul producţiei, prin intermediul cotelor de

amortizare. Practica amortizărilor accelerate este frecventă în ţările dezvoltate, în ramurile de vârf. Cu

acceptul autorităţilor fiscale, din momentul achiziţionării elementelor de capital fix care cunosc

procesul uzurii morale, se stabilesc pentru acestea cote de amortizare mai mari, care ţin seama atât de

efectul uzurii fizice cât şi de cel al uzurii morale. Fondurile de amortizare constituite astfel servesc la

înlocuirea, atunci când este cazul, a elementelor de capital fix care se uzează moral.

Capitalul circulant, este reprezentat de stocurile de materii prime, materiale, combustibil,

semifabricate, etc. de care dispun societăţile. Aceste elemente ale capitalului real au un comportament

diferit faţă de capitalul fix. Elementele capitalului circulant sunt consumate sau sunt profund

transformate în cursul unui singur ciclu (act) de producţie, fapt ce face ca preţul sau suma care s-a

plătit pentru cumpărarea lor să se transmită integral asupra produselor la a căror fabricaţie participă.

Consumându-se într-un singur ciclu de producţie, capitalul circulant se regăseşte integral în costul

producţiei respective. Reluarea producţiei, începerea unui nou ciclu, impune pentru fiecare

întreprindere, procurarea unei noi cantităţi de elemente ale capitalului circulant.

Capitalul, în procesul mişcării sale, îmbracă forma bani sau capital lichid, forma bunuri-capital (productivă)

şi forma marfă. Deci, fluxul circular al capitalului are următoarea formă:

B KP M B'

Respectiv, capitalul lichid (banii - B) se transformă în capital productiv (capital tehnic - Kp) , urmează

unirea acestuia cu ceilalţi factori de producţie în urma căruia se obţin bunuri destinate vânzării pe

piaţă (mărfuri - M). În ultimul stadiu al circuitului capitalul trece din forma marfă din nou în forma

bani ( B’), dar cu un surplus faţă de forma bani iniţială, surplus reprezentând valoarea adăugată în

timpul acestei mişcări (circuit). Pornind de la circuitul capitalului şi de la formele pe care le îmbracă,

se cuvine a menţiona că numai bunurile-capital, reprezintă capitalul real, care funcţionează în calitate

de factor de producţie. Banii şi mărfurile funcţionează ca forme derivate ale capitalului. Stocat sub

formă de bani, capitalul rămâne inactiv şi în această postură el nu mai poate fi privit ca factor de

producţie, ci cel mult ca factor potenţial. De aici decurge necesitatea schimbării capitalului inactiv în

capital activ, schimbare care vizează atât modificarea formei din bani în bunuri capital cât şi

transformarea conţinutului lui prin unire cu ceilalţi factori.

Fluxul circular al capitalului nu se întrerupe după un circuit, el continuă, reluându-se permanent.

Privit în procesul reluării sale, circuitul capitalului reprezintă rotaţia capitalului, iar timpul necesar

pentru parcurgerea unui circuit complet semnifică durata de rotaţie a capitalului. Rotaţia capitalului se

desfăşoară deci în timp şi cuprinde perioada din momentul avansării capitalului până ce acesta se

întoarce la punctul de plecare sporit cu valoarea adăugată. Timpul de rotaţie cuprinde astfel timpul de

producţie şi timpul de circulaţie, pe parcursul cărora capitalul efectuează un circuit complet. Cu cât

acest timp este mai mic, deci cu cât viteza de rotaţie a capitalului creşte, cu atât se valorifică mai

repede capitalul, deci revine mai repede cu adaosul de valoare respectiv. Viteza de rotaţie a capitalului

este influenţată de două grupe de factori:

a) structura capitalului productiv;

b) timpul de producţie şi timpul de circulaţie.

Desigur, pentru mărirea vitezei de rotaţie a capitalului trebuie să se acţioneze în direcţia ameliorării

celor două grupe de factori de influenţă.

O problemă importantă legată de capitalul real o reprezintă formarea acestuia. Procesul de formare a

capitalului se realizează prin două modalităţi şi anume: formarea brută a capitalului fix şi variaţia stocurilor

(se referă la capitalul circulant).

Formarea brută a capitalului are în vedere procesul de obţinere de către întreprindere a bunurilor durabile

care vor fi utilizate în producţie pe o perioadă mai mare de un an. Acest proces are în vedere atât bunurile

durabile noi achiziţionate de pe piaţă sau produse în întreprindere (autodotare) destinate producţiei, cât şi

bunurile şi serviciile încorporate în elementele de capital fix existente în scopul de a le ameliora (refacerea

lor şi creşterea duratei de viaţă şi a randamentului). În mod practic, formarea brută a capitalului fix se

realizează prin intermediul investiţiilor. Acestea reprezintă cheltuielile pe care le fac agenţii economici

pentru dezvoltarea capacităţilor de producţie, pentru refacerea şi ameliorarea acestora precum şi pentru

creşterea stocului de capital. După modul de formare a capitalului, investiţiile se împart în:

a) investiţia netă, ce reprezintă parte a profitului sau a venitului economisit destinată numai

sporirii volumului capitalului fix şi al stocurilor de capital, fiind deci sursa formării nete a

capitalului;

b) investiţia brută, constituită din investiţia netă şi amortizarea capitalului fix, fiind sursa

formării brute a capitalului, adică a sporirii dimensiunii capitalului fix şi ale stocurilor de

capital, precum şi a refacerii şi înlocuirii capitalului fix consumat.

Variaţia stocurilor reprezintă diferenţa dintre intrările în stocurile unei întreprinderi şi ieşirile din

stocurile acesteia, în cursul unei anumite perioade.

O parte a capitalului real şi anume capitalul fix, cunoaşte, aşa cum am văzut, un proces de depreciere

datorat uzurii fizice şi morale. Acest proces se încheie odată cu scoaterea din funcţiune a elementelor

de capital fix uzate şi înlocuirea lor cu altele noi. Sursa de finanţare a înlocuirii capitalului fix uzat o

constituie fondul de amortizare constituit, treptat, pe măsura uzurii acestuia.

Alături de factorii de producţie tradiţionali, în producţie, mai ales în economiile moderne, se manifestă şi alţi

factori de producţie, cunoscuţi - aşa cum am văzut - sub denumirea de neofactori. Să vedem câţiva dintre

aceştia.

Întreprinzătorul privit nu ca persoană ci prin prisma abilităţilor de care dispune, care permit iniţierea,

organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice profitabile. Abilităţile întreprinzătorului de

investitor, de strateg, de administrator, de căutător de oportunităţi şi surse, etc. constituie elemente de

antrenare şi fructificare superioară a factorilor de producţie tradiţionali. Din această perspectivă,

abilitatea întreprinzătorului apare ca un factor de mare importanţă pentru producţie în condiţiile unei

economii bazate pe competiţie şi pe progres tehnic.

Întreprinderea, la rândul ei, este privită ca fiind un neofactor de producţie, deoarece ea reprezintă

cadrul organizaţional unde se manifestă abilitatea întreprinzătorului, spiritul de iniţiativă şi risc,

capacitatea acestuia de a combina eficient factorii de producţie.

Informaţia constituie de asemenea un neofactor, ea făcând parte din categoria activelor intangibile ale

firmelor. Informaţia, prin diferitele forme prin care se prezintă la nivel de firmă (desene tehnice,

instrucţiuni de lucru, fişe tehnice, documentaţii de invenţii, inovaţii şi raţionalizări, rapoarte de

marketing, know-how, rapoarte de consultanţă, etc.), acţionează direct cât şi indirect asupra oricărui

proces de producţie. Astăzi nu se concepe organizarea şi desfăşurarea unei activităţi economice fără

aportul informaţiei. Având în vedere sistemele moderne de prelucrare a informaţiei şi implementarea

lor în cadrul proceselor de producţie se poate spune că informaţia este un element de prim ordin în

realizarea raţionalităţii acţiunii umane. Se pot evidenţia şi alţi neofactori. Progresul ştiinţei şi tehnicii

generează apariţia de noi factori de producţie, diversifică şi multiplică factorii tradiţionali. La o

analiză atentă însă, sesizăm că toţi neofactorii se regăsesc într-un fel sau altul în factorii tradiţionali.

De exemplu, abilitatea întreprinzătorului, cunoştinţele oamenilor şi capacitatea lor creativă regăsită în

informaţii, etc., după părerea noastră sunt componente ale factorului muncă, care trebuie privit din

perspectiva manifestării lui în epoca contemporană. Desigur, nu trebuie ignorată punerea în evidenţă a

neofactorilor, deoarece acest lucru exprimă mutaţiile calitative care au permanent loc în cadrul

factorilor de producţie.

6. Bunurile economice

Factorii de producţie se combină între ei după anumite reguli. Rezultatul combinării factorilor de producţie

este producţia, care oferă spre consum bunurile. Acestea sunt bunuri economice, caracterizate prin raritate,

respectiv prin faptul că sunt insuficiente în raport cu nevoile oamenilor, în condiţii date de loc şi timp.

Alături de bunurile economice în societate există şi bunuri libere, respectiv bunuri care nu se

caracterizează prin raritate, sunt abundente faţă de nevoi. Desigur, această grupare în bunuri libere şi

bunuri economice este relativă, un bun oarecare poate în anumite condiţii de spaţiu şi timp să fie bun

liber şi în alte condiţii să fie şi un bun economic. De pildă, aerul curat este un bun liber, în marile

metropole - datorită fenomenelor de poluare - tinde să devină un bun economic.

Bunurile economice, la rândul lor, sunt de mai multe feluri. Există diferite criterii de grupare a lor în

funcţie de interesele ştiinţei economice în cercetarea producerii, distribuţiei, circulaţiei şi consumului

acestora şi în funcţie de modul de comportare a bunurilor în practica economică.

Astfel, având în vedere destinaţia bunurilor economice, acestea se grupează în bunuri destinate

consumului populaţiei (bunuri de consum sau satisfactori) şi bunuri destinate consumului producţiei

(prodfactori). Din punct de vedere al formei pe care o îmbracă, bunurile se împart în bunuri

corporale, respectiv bunuri materiale, bunuri incorporale, respectiv servicii şi informaţii. În funcţie

de modul în care circulă de la producător la consumator, bunurile sunt bunuri economice marfare

(comerciale) şi bunuri economice nonmarfare (noncomerciale). Bunurile economice se mai pot grupa

în bunuri complementare sau substituibile, în bunuri normale şi bunuri inferioare, în bunuri publice şi

bunuri private, etc.

III. AGENŢII ECONOMICI ŞI FLUXURILE

ACTIVITĂŢII UMANE

1. Comportamentul producătorului

Activitatea oricărei firme presupune consum de factori de producţie. Prin combinarea lor în anumite proporţii

şi după anumite reguli, se realizează producţia şi firmele obţin produse şi / sau servicii.

Fiecare firmă, permanent, este pusă în faţa a cel puţin trei întrebări:

1. Ce bunuri trebuie să producă firma şi în ce cantităţi?

2. Pentru cine trebuie să producă?

3. Cum trebuie combinaţi factorii utilizaţi în producerea bunurilor respective?

În funcţie de răspunsul la aceste întrebări se determină volumul de activitate al firmei (dimensiunea

activităţii) şi, în mod corespunzător, cheltuielile de factori de producţie şi, mai departe, profitul. Indiferent de

alternativele ce se pot discuta şi de varianta la care se opreşte firma, cheltuielile de factori de producţie sunt

inevitabile.

Întotdeauna se va pune întrebarea cât costă producerea bunului sau serviciului respectiv? Această întrebare

este generată pe de o parte, de caracterul limitat al resurselor, pe de altă parte, de necesitatea ca firma să

contribuie la satisfacerea nevoilor de consum ale societăţii, în condiţiile în care ea obţine profit şi, dacă se

poate, un profit cât mai mare.

În contextul economiei de schimb, a existenţei banilor, cheltuielile de factori de producţie sunt evaluate în

expresie bănească şi se vor regăsi în rezultatul obţinut, respectiv în preţul bunurilor şi serviciilor produse. Şi,

cum preţul constituie unul din elementele principale prin care produsele fiecărei firme sunt cunoscute,

apreciate şi impuse consumatorilor, costul, care stă la baza determinării mărimii preţului, devine un factor

fundamental al succesului sau insuccesului firmei. De el depinde, într-o mare măsură, atât dimensiunea

activităţii întreprinderii, cât mai ales, mărimea profitului obţinut de ea.

Înainte de a discuta despre conţinutul costului, tipuri de costuri, structură etc., este necesar să ne oprim

asupra orizontului de timp pe care firma îl ia în considerare în ceea ce priveşte determinarea costului. Din

acest punct de vedere s-au delimitat două situaţii şi anume:14

a) un orizont scurt, sau perioadă scurtă, pe parcursul căreia activitatea firmei se desfăşoară cu

acelaşi capital fix (nu se produc modificări în ceea ce priveşte cantitatea sau tipul de capital fix,

respectiv construcţii, utilaje, echipamente etc.). În cadrul acestui orizont producţia poate să

crească sau să descrească numai prin modificarea celorlalţi factori de producţie.

14 Vezi Paul Wonnacott, Ronald Wonnacott, Economics, McGraw Hill Co., 1986, p.453-454; John Craven, Economics, Basil Blacwell, 1984, p. 134-139.

b) un orizont lung, sau perioadă lungă, pe parcursul căreia firma poate modifica cantităţile sau

tipurile oricărui factor de producţie. Deci, firma poate acţiona în creşterea sau descreşterea

cantităţii de mijloace de muncă, respectiv nu mai există nici un factor fix, de nemodificat.

Perioada scurtă nu se reduce la un număr specific de săptămâni, luni sau ani. Ea se defineşte ca fiind acea

perioadă în care construcţiile, utilajul, echipamentul (capitalul fix) rămân neschimbate ca tip şi cantitate.

Schimbarea acestora duce la încetarea acestei perioade şi la plasarea firmei în perioada lungă, în care

investiţiile noi produc modificări în cadrul acestor elemente ale capitalului.

Trecerea de la perioada scurtă la perioada lungă trebuie privită ca un proces general.

Cu alte cuvinte, delimitarea şi definirea celor două perioade sunt de convenienţă, făcute în scopul analizei

comportamentului firmei, a deciziilor luate şi, desigur, a costului.

Pentru a intra în problemele de detaliu ale costului de producţie este necesar să ne oprim puţin asupra

definirii lui. Cea mai simplă definire a costului este aceea care îl consideră ca totalitate a cheltuielilor

ocazionate de producerea bunurilor, serviciilor unei firme ori întreprinderi oarecare. Mai concret, putem

spune că costul reflectă consumul de factori de producţie, în expresie bănească, în cadrul fiecărei firme,

pentru obţinerea unei anumite cantităţi de bunuri şi servicii. Respectiv, el reflectă în mod concret consumul

factorului capital, al factorului muncă, al factorului pământ (natură) înregistrat în cadrul firmei pentru un

anumit volum al producţiei obţinute sau serviciilor prestate.

Consumul factorului capital se realizează diferit, corespunzător naturii componentelor fizice ale acestuia.

Astfel, capitalul fix se regăseşte în cost prin intermediul amortizării, în timp ce capitalul circulant se

regăseşte integral în costul producţiei la care participă.

Consumul factorului muncă se evidenţiază prin intermediul salariului, respectiv al sumei de bani pe care o

plăteşte firma pentru procurarea (angajarea) şi funcţionarea factorului respectiv. Acest consum poate fi

exprimat şi în unităţi fizice, respectiv prin intermediul timpului de muncă cheltuit pentru un produs sau

pentru total producţie.

Consumul factorului natură (pământ) se reflectă în cost prin preţ, respectiv prin suma de bani plătită de

întreprindere pentru procurarea sau pentru folosirea lui. În ultima perioadă se mai adaugă cheltuielile băneşti

pe care le fac firmele pentru conservarea şi protejarea acestui factor.

Însumând în expresie bănească consumul factorului capital, al factorului muncă şi al factorului natură se

obţine consumul total de factori de producţie pentru obţinerea unei anumite cantităţi de bunuri şi servicii.

Acesta este de fapt costul producţiei respective. Raportat la numărul de produse create se obţine costul pe un

produs.

În funcţie de modul cum se modifică diferitele componente de cheltuieli corespunzător creşterii sau

descreşterii producţiei, în cadrul firmei întâlnim următoarele categorii de costuri:

a) costuri fixe (CF) formate din acele consumuri de factori de producţie care rămân

neschimbate, indiferent de variaţia volumului producţiei (de exemplu: amortizarea capitalului fix,

cheltuieli cu chiriile, asigurările etc.);

b) costuri variabile (CV) formate din acele consumuri de factori de producţie care cresc sau

descresc corespunzător variaţiei volumului producţiei (de exemplu: salariile, energia, materiile prime

etc.).

Unele consumuri pot varia strict proporţional cu producţia (de exemplu: consumul de materii prime),

altele nu variază strict proporţional cu producţia (de exemplu: plata orelor suplimentare care se

plătesc la un tarif suplimentar celui normal);

c) costul total (CT) al firmei, format din costurile fixe şi cele variabile (CT = CF + CV);

d) costul mediu sau costul unitar, care este privit prin prisma celor trei categorii de costuri

arătate mai sus şi anume:

1. Costul total mediu (CTM), rezultat prin divizarea costului mediu la cantitatea produsă (CTM =

CT / Q);

2. Costul fix mediu, rezultat prin divizarea costului fix la cantitatea produsă (CFM = CF / Q);

3. Costul variabil mediu, rezultat prin divizarea costului variabil la cantitatea produsă (CVM =

CV / Q).

e) Cost marginal (CM) care reprezintă creşterea de cost faţă de costul total, în cazul producerii

unei unităţi adiţionale de produs. Mai pe înţeles, costul marginal reprezintă sporul de cheltuieli

antrenate de creşterea cu o unitate a producţiei. El se obţine prin scăderea din costul total pentru

realizarea a "n+1" produse a costului total pentru realizarea a "n" produse (vezi tabelul nr. 1).

1. Costul de producţie şi orientarea producătorului

Analiza costului de producţie necesită introducerea în discuţie şi a categoriei de preţ. Costul este o

componentă a preţului şi, dacă nu punem faţă în faţă costul şi preţul de vânzare a produselor firmei, nu

putem desprinde nici o concluzie cu privire la activitatea firmei, respectiv dacă este rentabilă ori nu, sau

costurile de producţie îi permit să obţină profit, poate continua activitatea, o poate extinde etc.?

Fig. nr. 4

Interesul firmei este să-şi maximalizeze profitul, deci cum profitul se obţine ca diferenţă dintre preţ şi cost,

firma urmăreşte permanent evoluţia costurilor, nivelul lor, constituind un element fundamental în elaborarea

strategiei acesteia. Dacă luăm în considerare situaţia concurenţei perfecte, firma trebuie să vândă la preţul

pieţei, ea nu poate controla preţul, acesta rămâne la acelaşi nivel indiferent ce ar întreprinde firma. Să

presupunem că preţul este de 40 de dolari perechea de pantofi şi că linia de preţ din grafic (fig. nr. 4) este în

acelaşi timp şi linia venitului marginal.

Venitul marginal reprezintă creşterea înregistrată în totalul venitului prin vânzarea unei unităţi adiţionale

(suplimentare) de produs (vezi tabelul nr. 1).

Este firesc, aşa cum se observă, ca venitul marginal să fie egal cu preţul, care la rândul lui este constant de

40 $. Venitul total la o pereche este de 40 $, la două perechi de 80 $, la trei perechi de 120 $, ş.a.m.d., ceea

ce ne arată că venitul total va creşte întotdeauna cu 40 $ la fiecare vânzare a unei unităţi suplimentare.

Revenind la graficul din fig. nr. 4, întrebarea care se pune este câte unităţi de produs (perechi de pantofi)

trebuie să producă firma? Răspunsul se degajă uşor din grafic, este şase unităţi. El corespunde în grafic cu

punctul de întretăiere dintre curba costului marginal şi linia preţului. Dacă firma ar produce şapte unităţi, ar fi

o greşeală, deoarece costul marginal în acest caz ar fi de 55 $, care depăşeşte venitul marginal de 40 $.

Dacă firma produce sub şase unităţi, să zicem cinci unităţi, atunci costul marginal ar fi de 30 $, firma având

posibilitatea de dezvoltare, deoarece produsul poate fi vândut cu 40 $. La şase unităţi nu mai există nici

tendinţa de expansiune, nici de reducere a activităţii firmei, deoarece costul marginal a ajuns la acelaşi nivel

cu preţul (care este în acelaşi timp şi venitul marginal). Aceasta se consideră a fi producţia de echilibru a

firmei, deoarece la acest punct profitul este maxim.

(preţul = 40 $ perechea)

Producţia

(perechi

pantofi)

Costul

total

Costul

marginal

Venitul

total

Venitul

marginal

(VM)=preţ

ul

Profit

sau

pierdere

1 2 3 4 5 6

0 35 - 0 - -35

1 59 24 40 40 -19

2 75 16 80 40 5

3 95 20 120 40 25

4 120 25 160 40 40

5 150 30 200 40 50

6 190 40 240 40 50

7 245 55 280 40 35

8 330 85 320 40 -10

Tabelul nr. 1

În concluzie, în vederea maximizării profitului, firma trebuie să-şi extindă activitatea până când ajunge la un

volum al producţiei în care costul marginal se află la un nivel egal cu venitul marginal (CM = VM). Asta

înseamnă că pentru concurenţa perfectă VM = P. Deci firma îşi maximizează profitul în condiţia în care CM

= VM = P (vezi tabelul nr. 1).

Observăm că producând şase perechi, firma obţine profitul maxim de 50 $, respectându-se condiţia de mai

sus. Profit maxim se obţine şi când se produc cinci perechi însă se optează pentru şase perechi, punct în care

firma a atins producţia cea mai mare, obţinând profitul cel mai mare.

Ce se întâmplă dacă preţul creşte, să zicem la 55 $ perechea. Să ne uităm la graficul din fig. nr. 4. Firma va

răspunde, ridicând producţia la 7 unităţi, procent la care costul marginal va fi egal cu preţul. Or, dacă preţul

scade la 30 $, firma va restrânge producţia la cinci unităţi.

Aceste modificări de cantităţi de producţie pe care firma le poate oferi la diferite preţuri, reflectă sau definesc

curba ofertei firmei respective. Când preţul creşte sau scade, firma trebuie să urmărească valorile curbei

costului marginal pentru a-şi stabili volumul producţiei, respectiv dimensiunea ofertei. Acest lucru este

deosebit de important pentru fiecare firmă.

Între costul total mediu (CTM) şi costul marginal există următoarea relaţie: când costul marginal este în

scădere, costul total mediu este descrescător şi invers. Cele două tipuri de costuri se egalează în punctul în

care costul mediu total este minim (fig. nr. 5).

Cu alte cuvinte, când CM este în perioada de

descreştere el determină reducerea CMT, iar când

CM se află în perioada de creştere el determină

creşterea CMT.

Pentru producător se pune problema a determina

producţia sa optimă, respectiv care este limita

maximă a producţiei la care costul mediu total va

fi

cel mai mic.

Din fig. nr. 5 se poate observa că producţia cu maxim

avantaj pentru producător va fi Q0 , corespunzătoare

relaţiei CM = CMT. Deci, punctul de intersecţie

dintre cele două curbe are o importanţă deosebită

pentru dimensiunea producţiei, adică a volumului de

producţie optim. Desigur, producătorul trebuie să ia

în considerare şi preţul pe care îl poate obţine din

vânzarea produselor, comparând - aşa cum am văzut - costurile, în special cel marginal cu preţul de vânzare.

În exemplul nostru dacă preţul este de 40 $ perechea, am văzut că în vederea maximizării profitului firma îşi

extinde activitatea până ajunge la un volum de producţie în care CM = VM = P. Ce se întâmplă însă, dacă

preţul scade continuu? Pentru a răspunde la întrebare este necesar să ne reîntoarcem la tabelul nr. 1, unde

sunt calculate costurile medii şi să încercăm a le reprezenta grafic împreună cu curba costului marginal (fig.

nr. 6).

Fig. nr. 5

q

C CM

CMT

Q0O

Fig. nr. 6

Din graficul nr. 6 ca şi din tabelul nr. 1 se desprind următoarele evoluţii ale curbelor costurilor şi anume:

costul fix mediu pe produs se micşorează pe măsură ce se produc mai multe unităţi, în timp ce costul fix

rămâne constant; costul variabil creşte în timp ce costul variabil mediu cunoaşte la început o reducere, după

care cunoaşte o creştere; costul total creşte, în timp ce costul total mediu cunoaşte o scădere, după care o

creştere. Să vedem ce se întâmplă dacă preţul scade la 30 $ perechea de pantofi. Pentru a desprinde care va fi

volumul corect al producţiei firma trebuie să găsească punctul unde costul marginal este egal cu preţul,

respectiv în grafic punctul "H", care corespunde la o producţie de cinci unităţi. Se observă că la acest punct

costul total mediu (CTM) este la minim şi egal cu preţul respectiv 30 $. Preţul încasat pentru fiecare produs

vândut de-abia acoperă costul total mediu (CTM). În acest caz profitul firmei este zero şi ea a atins aşa-

numitul punct critic sau mort. Punctul critic este cel mai de jos punct de pe curba costului total mediu

(CTM). Când punctul este la acest nivel, firma înregistrează profit zero.

Presupunem mai departe că preţul scade la 25 $. Firma, în acest caz, va trebui să reducă volumul producţiei

la 4 unităţi, corespunzător punctului "J" de pe grafic, unde costul marginal este egal cu 25 $.

La acest punct, firma va înregistra pierderi, deoarece punctul "J" se situează dedesubtul curbei CTM. Preţul

de 25 $ nu acoperă costul total mediu, căci limita inferioară este de 30 $. Se pune întrebarea dacă firma

trebuie să ia decizia de oprire a activităţii. În acest caz se consideră că nu, deoarece chiar în condiţiile unui

preţ de 25 $ perechea de pantofi, firma poate produce, reuşind să acopere costul mediu variabil (21 $) şi ceva

din costul mediu fix (4 $). Se observă că punctul "J" este deasupra curbei costului variabil mediu (CVM). Se

consideră că este mai bine să se acopere o parte din costul fix mediu, decât să se oprească activitatea şi să nu

se acopere nimic. Dacă se opreşte activitatea, pierderea este egală cu 35 $, atât cât reprezintă costul fix (CF).

Dacă se produc patru unităţi de produs, atunci pierderea va fi numai de 20 $ (120 (costul total) - (4 x 25)).

Atâta timp cât firma reuşeşte să-şi acopere costul variabil, ea va continua să producă. Acest lucru este valabil

până se ajunge la punctul "K", care este punctul de oprire (de închidere a firmei). Dacă preţul scade sub acest

punct, firma va trebui să oprească producţia, deoarece nu mai este capabilă să-şi acopere costul variabil. De

pildă, dacă preţul ajunge la 16 $, firma va trebui să producă 2 unităţi de produs, ceea ce corespunde cu

punctul "L". Acest punct este situat sub curba CVM şi sub curba CFM. Asta înseamnă că dacă firma va

continua activitatea producând două unităţi, va obţine un venit de 32 $, cu un cost de 75 $ şi o pierdere de 43

$. Această pierdere este mai mare decât dacă firma ar opri activitatea (în care caz pierderea este de 35 $ cât

reprezintă CF).

Punctul de oprire este punctul unde curba costului marginal întretaie curba costului variabil mediu. Dacă

preţul este sub acest punct, întreprinderea trebuie să oprească producţia, ea înregistrează numai pierderi.

În concluzie, putem aprecia că în perioada (orizontul) de timp scurt, firma reacţionează la orice modificare a

preţului, oferind cantităţi de produse care se pot citi(determina) pe curba costului marginal, cu condiţia ca să

fie deasupra curbei costului variabil mediu (CVM). De aici se desprinde ideea că în cazul fiecărei firme,

curba ofertei este o parte a curbei costului marginal, care se află deasupra curbei costului variabil mediu.

2. Costul de oportunitate

În teoria şi practica economică un rol deosebit îl deţine şi costul de oportunitate sau costul alternativ. Acesta

contribuie la fundamentarea deciziilor de orientare a agenţilor economici spre una sau alta din alternativele

care li se deschid în faţă. Acest lucru este important, deoarece resursele sunt limitate şi este firesc ca

utilizarea lor să fie orientată spre acele activităţi în care valorificarea lor este maximă, sau asigură cele mai

mari avantaje.

Economiştii îşi pun întotdeauna întrebarea: Cât costă să produci unele bunuri sau servicii? Răspunsul care se

dă este producţia pe care o putem prevedea, a altor bunuri sau servicii. Acesta este, de fapt, costul de

oportunitate. Cu alte cuvinte, costul de oportunitate exprimă evaluarea cantităţilor de bunuri care nu vor

putea fi produse din cauza producerii unui alt bun determinat.

Costul folosirii resurselor limitate pentru a produce un produs "X" reprezintă de fapt, valoarea ce se poate

prevedea a altor bunuri şi servicii care se pot produce cu resursele limitate respective15. Este vorba de a

exprima costul unor bunuri şi servicii în termeni de alternativă ce se poate prevedea. Costul de oportunitate

este răsplata ce se poate obţine, posibilă de prevăzut, în condiţiile unei utilizări mai bune a resurselor

implicate16.

Costul de oportunitate este sinonim cu costul de producţie, atâta timp cât nu există control de monopol

asupra resurselor. Costul de producţie definit ca cost de oportunitate este constituit din două componente:

costul explicit şi costul implicit.

Costul explicit reprezintă plăţile pe care firma le face pentru obţinerea materiilor prime, materialelor,

energiei, forţei de muncă, plata transportului acestor elemente efectuat de către terţi etc. Deci reprezintă acele

cheltuieli necesare producţiei pentru procurarea şi aducerea de factori din afara firmei, pe care firma le

15 Lloyd Atkinson, op. cit., pag. 439.16 Paul Wonnacott, Ronald Wonnacot, op. cit., pag. 466.

efectuează pentru fiecare ciclu de producţie. Din acest motiv, costul explicit se mai numeşte şi "cost de

buzunar".

Costul implicit reprezintă plăţile care trebuie făcute de firmă din resursele proprietarilor ei, adică acele

cheltuieli inerente producţiei care nu presupun plăţi către terţi, ci consum din capitalul existent al firmei. Aici

intră amortizarea clădirilor, maşinilor, utilajelor şi a altor echipamente, precum şi consumul de muncă al

proprietarilor firmei care îndeplinesc diverse activităţi, făcând servicii reale firmei. Costul implicit pune în

evidenţă necesitatea recuperării capitalului fix investit, precum şi a cheltuielilor de muncă depusă de

posesorii capitalului. Dacă veniturile firmei obţinute prin vânzarea produselor nu sunt suficient de mare ca să

acopere şi aceste cheltuieli, atunci proprietarii firmei se pot gândi la altă alternativă, respectiv să se orienteze

şi să migreze cu capitalul lor spre alt domeniu. În final, desprindem: costul implicit este ca şi costul explicit,

cost de producţie, deci costul de producţie, ca şi costul de oportunitate, reprezintă suma costului explicit şi

implicit.

În legătură cu costul există o diferenţă între modul în care îl privesc şi concep teoreticienii şi economiştii

contabili. Această diferenţă aduce în discuţii aşa-numitul cost-contabil. Din punct de vedere contabil, se

consideră cost de producţie costul explicit şi numai parţial costul implicit, respectiv din cadrul lui numai

cheltuielile care reprezintă amortizarea. Celelalte elemente ale costului implicit, cum sunt cheltuielile de

muncă ale proprietarilor ce efectuează servicii pentru firmă, nu sunt luate în considerare. Excluderea acestor

cheltuieli se justifică prin faptul că sunt dificil de determinat. Deci, costul contabil este mai mic decât costul

de producţie (de oportunitate), aşa cum se poate vedea în fig. nr. 7.

Rezultă cu claritate că suma costului explicit şi implicit reprezintă costul de producţie şi deci, costul de

oportunitate al firmei. Dacă venitul firmei depăşeşte costul de producţie, atunci se obţine profitul economic,

considerat ca răsplată a posesorului de capital şi care are izvor în valorificarea resurselor implicate. Dacă

venitul este egal cu costul, atunci nu se obţine profitul economic şi, dacă lucrurile continuă în acelaşi mod,

proprietarii firmei vor căuta alte alternative de valorificare a capitalului.

Fig. nr. 7

Profitul contabil

Profitulnormal

Costul contabil

Costul explicit Costul implicit

Profitul contabilCostul de producţie (de oportunitate)

Profitul contabil - rezultat din diferenţa dintre venitul firmei şi costul contabil, este mai mare decât profitul

economic. El cuprinde, pe lângă acesta, şi aşa-numitul profit normal. Acesta din urmă reprezintă acea parte

din costul implicit care se referă la cheltuielile de muncă ale proprietarilor firmei implicaţi direct în

activitatea acesteia.

Obţinerea profitului contabil înseamnă o situaţie bună pentru firmă, respectiv ea câştigă pentru ca toate

costurile ei să fie acoperite. Acest lucru nu înseamnă că dispare tentaţia unei alte alternative, dacă se

întrevede un câştig suplimentar. Există situaţii când firma obţine profit contabil, dar din punct de vedere

economic ea înregistrează pierderi. Acest fapt nu trebuie să mire. Dacă venitul firmei este mai mic decât

costul de producţie, atunci firma înregistrează pierderi deşi ea îşi recuperează costul contabil şi chiar poate să

obţină şi profit normal. Pierderile sunt pe seama costului implicit. Ca rezultat al acestor consideraţii, de câte

ori ne vom referi la costul de producţie, vom avea în vedere costul de oportunitate al firmei, deci şi costul

explicit şi cel implicit. În această situaţie profitul normal nu este altceva decât o componentă a costului de

producţie. De asemenea, atunci când ne vom referi la profit, vom avea în vedere numai profitul economic.

3. Comportamentul consumatorului

Consumatorii îşi manifestă contribuţia la formarea preţurilor de consum prin participarea la determinarea

cererii pe piaţă, care sub formă agregată reprezintă un alt element necesar acestui proces. Mai exact, în

funcţie de nevoile pe care le resimte, consumatorul îşi pune întrebarea CE mărfuri poate să cumpere,

respectiv să consume sau să utilizeze, pentru ca să obţină satisfacerea nevoilor sale. În acest sens, el apelează

la un comportament raţional pe piaţă, prin a cărui axiomă principală - comparaţia între mărfuri - ajunge la

alegerea, din multitudinea de produse, a acelor bunuri de consum de utilitate căutată. În acest scop,

cumpărătorul găseşte răspuns şi la celelalte întrebări clasice (CÂT şi CUM să cumpere), având în vedere că

decizia de cumpărare se formează în concordanţă cu nivelul veniturilor de consum de care dispune.

Reiese de aici, că funcţia cererii este rezultatul unei duble determinări, a funcţiei de utilitate, pe de o parte şi

a funcţiei bugetului, pe de altă parte. Înseamnă că alegerea bunurilor de consum se face în favoarea acelor

mărfuri care asigură cumpărătorului satisfacţia maximă la nivelul dat al venitului de consum.

Astfel, mecanismul de formare a cererii se desfăşoară în contextul unor corelaţii care reprezentate schematic,

se prezintă ca în fig. nr. 8.

În calitate de consumator, individul se confruntă cu problema alegerii dintre diferitele combinaţii de bunuri şi

servicii, pe cea care respectă cel mai bine restricţiile impuse de resursele limitate de timp şi bani. Cu alte

cuvinte, o problemă a consumatorului se defineşte simplu, ca diferenţă între starea existentă şi cea dorită de

acesta şi ea se poate rezolva fie pe baza unei decizii obişnuite, când consumatorul apelează la o soluţie

considerată satisfăcătoare şi cumpără fără o evaluare anterioară a bunurilor, fie pe baza unor decizii limitate

sau extinse ce presupun multiple căutări de informaţii privind preţul, calitatea, performanţele, etc.,

comparaţii şi aprecieri asupra mărfurilor.

Fig. nr. 8

Factorii care conduc la o decizie de cumpărare sau alta, caracteristicile comportamentului consumatorului şi

explicaţii ale manifestărilor acestuia au constituit obiecte de cercetare ale multor teorii: psihologice,

respectiv teoriile învăţării (bazate pe relaţia stimuli - răspuns, cognitive) şi teoriile psihoanalitice, precum şi

cele sociologice, ce abordează aceste aspecte prin prisma relaţiilor interpersonale.

Conceptul care exprimă puterea mărfurilor de a crea satisfacţie este utilitatea. Aceasta, în sens economic,

desemnează, pe de o parte, capacitatea reală sau presupusă a unui bun de a satisface o nevoie, iar pe de altă

parte, satisfacţia pe care o creează folosirea bunului respectiv pentru consumator. Utilitatea poate fi privită ca

un număr care reprezintă nivelul satisfacţiei primită prin consumul unui anumit bun, iar principiul

maximizării satisfacţiei devine în economia modernă, maximizarea utilităţii. Prin urmare, între două bunuri

cu utilităţi diferite, se preferă cel cu utilitate superioară, iar faţă de mărfurile cu aceleaşi utilităţi,

consumatorul este indiferent.

Utilitatea se poate manifesta în mai multe moduri. Datorită acestui fapt ea poate fi grupată în funcţie de

următoarele criterii:

a) după modalitatea în care se determină:

utilitate cardinală, care influenţează asupra ordinii, dar şi asupra intensităţii preferinţelor;

utilitate ordinală, care are efect doar asupra ordinii preferinţelor;

b) după cantitatea de bunuri consumate la care se referă:

utilitate individuală, care exprimă satisfacţia generată consumatorului de fiecare unitate

consumată dintr-un bun;

Functia deutilitate

Funcţiabugetului

Functia cereriiCEREREA

OFERTA

PREŢUL

Alegerea

bunurilor de

consum

ConsumatorulCE?

Curbele deindiferenţă

CÂT?

RestricţiibugetareCUM?

utilitate totală, care exprimă satisfacţia totală resimţită de consumator ca urmare a consumului

sau utilizării unei cantităţi totale dintr-un bun;

utilitate marginală, care exprimă utilitatea adiţională, obţinută prin consumul unei unităţi

suplimentare de marfă, când cantităţile celorlalte mărfuri sunt neschimbate.

Alfred Marshall17, studiind utilitatea cardinală a susţinut că aceasta se poate măsura într-un mod simplu, prin

cantitatea de monedă pe care individul este dispus să o cedeze cumpărând o anumită cantitate din bunul

considerat. O asemenea abordare prezintă cel puţin două neajunsuri:

dacă se acceptă măsurarea utilităţii bunurilor cu ajutorul utilităţii monedei, atunci se pune

întrebarea cum se stabileşte utilitatea monedei pentru consumatorul care o cedează ?

se face abstracţie de interdependenţa dintre utilităţi, considerându-se o funcţie de utilitate

pentru un bun determinat, izolat de alte mărfuri.

Dezacordul privind determinarea mărimii unităţii de măsură a preferinţelor consumatorului a reprezentat o

bază pentru teoria comportamentului său prin măsurarea ordinală18 a utilităţii.

În această versiune, nu mai este necesară presupunerea după care consumatorul ar fi capabil să măsoare

utilitatea, fiind suficient ca el să-şi ordoneze raţional preferinţele. Pentru aceasta, teoria economică explică

trăsăturile comportamentului raţional al consumatorului pe baza următoarelor axiome:

comparaţia. Un consumator raţional care compară două alternative (mărfuri) trebuie să ajungă la

una din concluziile următoare:

preferă marfa A faţă de B;

preferă marfa B faţă de A;

este indiferent între A şi B.

tranzitivitatea. Dacă un consumator raţional preferă marfa A faţă de B şi pe B faţă de C, atunci el

preferă bunul A faţă de C; la fel în situaţia indiferenţei faţă de bunuri.

abundenţa. Un consumator raţional preferă alternativa (marfa) pe care o poate obţine în cantităţi

mai mari, dacă mărfurile care formează obiectul deciziei (alegerii) sunt identice.

În abordarea utilităţii în funcţie de cantitatea consumată dintr-un bun se face distincţie între utilitatea totală,

care este dată de întreaga cantitate de mărfuri de un anumit fel şi cea marginală, care reprezintă din punct de

vedere individual suplimentul de utilitate ce se obţine ca rezultat al majorării cu o unitate a consumului din

marfa respectivă. În general, această accepţiune este valabilă când cantităţile celorlalte mărfuri se menţin

neschimbate.

Utilitatea marginală (UM) se calculează ca diferenţă între utilitatea totală (Ut) conferită de masa totală de

bunuri după suplimentarea consumului şi utilitatea totală dată de cantitatea de mărfuri existentă înaintea

suplimentării consumului. Ea se supune legii utilităţii marginale descrescătoare, care a fost formulată prima

dată de către A. Gossen (1843) şi care arată că suplimentul de utilitate furnizat de cantitatea crescătoare

dintr-un bun se va diminua până la zero, corespunzător punctului de saţietate la care utilitatea marginală este

nulă.

17 Vezi G. Abraham-Frois, Economie politique, Quatrieme edition, Economica, Paris, 1988, cap. V.18 Conceptul de măsurare ordinală a fost introdus de către Francis Edgeworth şi neagă existenţa unei unităţi de măsurare pentru utilitate, admiţând doar comparaţii calitative.

Prin urmare, un consumator va continua să cumpere un produs dat, atât timp cât satisfacţia ce i-o oferă

ultima unitate consumată (utilitatea marginală) egalează sau excede utilitatea marginală rezultată din aceeaşi

cheltuială a altui produs. După W. Stanton19 , ipotezele teoriei utilităţii marginale sunt:

consumatorul încearcă întotdeauna să-şi maximizeze satisfacţia (utilitatea) în interiorul limitelor

resurselor financiare;

el are cunoştinţe complete asupra resurselor alternative pentru satisfacerea nevoilor sale;

el acţionează întotdeauna într-o manieră raţională.

Fie, de exemplu, următoarea corelaţie între cantităţile consumate dintr-un bun şi utilităţile totale generate de

acestea:

Tabelul nr. 2

Cantitate

(unităţi) 1 2 3 4 5 6 7

Utilitate totală

(utili) 10 18 25 30 33 34 34

Utilitate marginală

(utili) - 8 7 5 3 1 0

Astfel, prima unitate consumată generează o utilitate totală de 10, consumul a două unităţi conferindu-i

individului o satisfacţie superioară (18 utili), dar nu de două ori mai mare, ceea ce înseamnă că utilitatea

marginală a celei de-a doua unitate este 8. Similar, se poate determina utilitatea marginală a fiecărei cantităţi

suplimentare consumate, astfel: , unde UM reprezintă variaţia utilităţii marginale, iar Q

variaţia cantităţii consumate.

Se observă că utilitatea marginală scade, pe măsură ce cantitatea consumată creşte. Legea utilităţii marginale

descrescătore se manifestă astfel, prin creşterea utilităţii totale la majorarea consumului într-un ritm

descrescător, adică prin scăderea utilităţii marginale. Aşa se explică de ce prima unitate dintr-un bun este cea

mai utilă şi de ce creşterea consumului nu poate continua peste unitatea la care utilitatea marginală este nulă.

Menţinând principiul potrivit căruia creşterea cantităţilor atrage scăderea utilităţilor, respectiv a preţurilor şi

invers, teoria contemporană dezvoltă relaţiile dintre utilitate, venituri şi preţuri. În plus, variaţia utilităţii

bunurilor depinde nu numai de preferinţele indivizilor, ci şi de calităţile inerente ale produselor. Prin urmare,

ca titulari de venituri, indivizii urmează să cumpere acele produse care, la o sumă egală, le vor asigura

maximum de satisfacţii. Consumatorul va aloca sumele pentru achiziţionarea diferitelor bunuri (x, y, …, n),

astfel încât cheltuirea veniturilor (V) să corespundă raporturilor egale între utilităţile marginale (UM) şi

preţurile produselor (P), adică: = = … = = UM comună pentru 1 unitate monetară

venit.

Relaţia exprimă legea utilităţii marginale descrescătoare pe baza căreia P. Samuelson formulează legea

utilităţilor marginale egale pe dolar (respectiv unitate monetară), potrivit căreia, fiecare bun este cerut până 19 W. Stanton, Fundamentals of Marketing, Fourth Edition, McGraw Hill, 1975, cap. 4

la punctul la care utilitatea marginală a unităţii monetare cheltuite este exact aceeaşi ca şi utilitatea marginală

a unităţii monetare cheltuite pe orice alt bun (nivelul comun de utilitate marginală).

4. Echilibrul consumatorului

Preferinţele care se referă la bunuri, fie direct, fie indirect, pentru a se deosebi de concepte similare utilizate

în alte domenii ale vieţii sociale se numesc preferinţe economice20. Ele prezintă două componente: una

raţională şi alta afectivă; de asemenea, au întotdeauna caracter subiectiv, care generează multiple consecinţe

în ceea ce priveşte modul de exteriorizare, stabilitatea în timp şi particularităţile concrete ale acestora.

Descrierea preferinţelor se poate face în două moduri:

a) folosind utilităţile generate de diferite combinaţii de mărfuri. Analiza diferitelor utilităţi conduce la

următorul raţionament: dacă combinaţia A oferă mai multă utilitate consumatorului decât B, acesta va

prefera prima variantă; dacă combinaţiile de bunuri C şi D prezintă aceeaşi utilitate, consumatorului îi

este indiferentă alegerea între aceste două posibilităţi. Ceea ce contează este clasamentul sau ordinea de

preferinţe ale individului şi nu mărimea diferenţei dintre utilităţi. Cu alte cuvinte, dacă la funcţia de

utilitate a combinaţiei A consumatorul asociază 30 utili, iar la varianta B, 5, singura concluzie posibilă

este că se preferă A lui B (nu prezintă nici un sens afirmaţia că A este de 6 ori mai bună decât B).

b) folosind curbele de indiferenţă (de utilitate) care exprimă diversele niveluri de satisfacţii ale unui

consumator care alege între două bunuri (X1 şi X2).

Fig. nr. 9

Ca şi în cazul teoriei producătorului, la acelaşi nivel de utilitate, consumatorul poate opta, fie pentru o

cantitate mai mare din marfa 1 şi mai mică din bunul 2, fie invers, adică bunurile sunt substituibile cantitativ.

În acest moment, consumatorul îşi propune să răspundă la întrebările:

Care este utilitatea care îi asigură satisfacţia maximă ?

Care este combinaţia de mărfuri pentru care optează în vederea obţinerii nivelului de utilitate

maxim ?

Consumatorul, deşi cunoaşte combinaţiile de mărfuri pentru care resimte satisfacţii mari, el practic, nu poate

opta pentru o utilitate oricât de ridicată, datorită restricţiei bugetare, adică capacităţii sale limitate de achiziţie

20 Tudorel Postolache, Emilian Dobrescu, Consemnări economice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990, Cap. II.

X1U1

U2

U3

X2

a mărfurilor, respectiv nivelului venitului pentru consum. Astfel, suma produselor dintre preţurile mărfurilor

şi cantităţile solicitate trebuie să coincidă cu bugetul de consum, adică:

+ + … + , unde V = venitul consumatorului, P1, P2,… Pn, preţurile

mărfurilor, şi Q1, Q2,… Qn cantităţile solicitate din mărfurile 1, 2,…n; desigur, pentru două bunuri A şi B: V

= + sau QB = - (PA / PB) * QA + V / PB .

Într-o reprezentare grafică, funcţia bugetului ia forma următoare:

Fig. nr. 10

Deci, dreapta bugetului defineşte ansamblul combinaţiilor de mărfuri pe care consumatorul le poate obţine

ţinând seama de constrângerea sumei de bani destinate consumului.

În faţa unei probleme de cumpărare, consumatorul se confruntă cu situaţia în care, în condiţiile unui buget

determinat şi ale unei infinităţi de utilităţi pe care le pot genera combinaţiile de două bunuri, el trebuie să

aleagă varianta maximizatoare de satisfacţie. Astfel, nivelul optim de cumpărare (sau echilibrul

consumatorului) este înregistrat pentru acea cantitate de mărfuri la care utilitatea totală resimţită de

consumator corespunde cu utilizarea întregului venit al acestuia; altfel spus, maximul de satisfacţie în

condiţiile restrictive de venit se atinge atunci când sunt achiziţionate acele cantităţi pentru care întregul

venit a fost cheltuit. Din punct de vedere grafic, linia venitului este tangentă la o curbă de indiferenţă,

punctul de tangenţă corespunzând combinaţiei optime sau echilibrului consumatorului (E):

Fig. nr. 11

Condiţia de atingere a echilibrului consumatorului, în situaţia a două bunuri 1 şi 2 este egalitatea dintre

raportul utilitate marginală/preţ pentru fiecare marfă: = .

QA

QB

X1

U0

U1

U2

X2 U

E

Pentru a ilustra cum condiţia echilibrului consumatorului determină cantităţile de bunuri 1 şi 2 cerute de

consumator21, să presupunem că preţurile sunt 5 u.m. şi respectiv 3 u.m., în condiţiile unui buget de consum

de 20 u.m. Utilităţile marginale corespunzătoare creşterii unităţii consumate de fiecare bun, ca şi raportul

dintre acestea şi preţul bunului la care se referă sunt prezentate în tabelul următor:

21 vezi John Duffy, Quick Review : Economics, Cliffs Notes, Lincoln, Nebraska, 1993, p. 88.

Tabelul nr. 3

Cantitatea de

bun 1 (Q1)

Utilitatea marginală

pentru bunul 1 (UM1)

UM / P

pentru

bunul 1

Cantitate de

bun 2 (Q2)

Utilitatea marginală

pentru bunul 2 (UM2)

UM / P

pentru

bunul 2

1 35 7 1 18 6

2 20 4 2 15 5

3 15 3 3 12 4

4 10 2 4 9 3

Echilibrul consumatorului se găseşte comparând utilitatea marginală pe unitatea monetară cheltuită pentru

bunurile 1 şi 2, ţinând seama de bugetul de consum de 20 u.m. Astfel, UM / P pentru prima unitate

consumată este mai mare la bunul 1 decât la bunul 2 (7 utili 6 utili), ceea ce înseamnă că se va cumpăra

prima unitate din bunul 1 care costă 5 u.m., pentru alte achiziţii rămânând din bugetul de consum : 20 u.m. -

5 u.m. = 15 u.m. În continuare, consumatorul compară UM / P pentru cea de-a doua unitate din bunul 1 cu

UM / P corespunzătoare primei unităţi din bunul 2; rezultă că va achiziţiona bunul 2, deoarece 6 utili 4

utili, la preţul de 3 u.m., bugetul de consum diminuându-se la 15 u.m. - 3 u.m. = 12 u.m. A treia unitate

cumpărată este a doua unitate fie din bunul 1, fie din bunul 2. Cum UM / P corespunzătoare acestor unităţi

sunt diferite (4 utili, 5 utili), rezultă că se va cumpăra bunul 2 care generează o satisfacţie mai mare, iar

bugetul de consum ajunge la 12 u.m. - 3 u.m. = 9 u.m. Între cea de-a doua unitate din bunul 1 şi cea de-a

treia unitate din bunul 2, consumatorul este indiferent, deoarece satisfacţia generată de acestea este aceeaşi,

ceea ce înseamnă că vor fi cumpărate ambele unităţi dacă bugetul permite. Cum această dublă achiziţie costă

5 u.m. + 3 u.m. = 8 u.m., înseamnă că se pot cumpăra. În acest moment, în care UM / P coincide pentru

fiecare bun, echilibrul consumatorului se atinge, acesta cumpărând în final 2 unităţi din bunul 1 şi 3 unităţi

din bunul 2.

5. Efectul de substituţie şi efectul de venit

Echilibrul consumatorului nu are caracter rigid. Acesta se modifică dacă preţurile bunurilor cumpărate se

schimbă, sau dacă venitul destinat consumului capătă altă dimensiune. Astfel:

dacă preţul unui bun creşte sau preţurile ambelor mărfuri care fac obiectul cumpărării cresc,

indiferent de proporţia dintre aceste majorări, nivelul optim al consumatorului se reduce; aceasta,

deoarece scumpirea unui bun sau a ambelor produse generează scăderea cantităţii de mărfuri ce

poate fi achiziţionată cu acelaşi venit. Acelaşi efect îl manifestă şi reducerea venitului de consum;

invers, scăderea preţului unui bun, sau a ambelor preţuri determină creşterea nivelului optim al

satisfacţiei, deoarece ieftinirea mărfurilor oferă posibilitatea cumpărării de către consumator a

unor cantităţi suplimentare de mărfuri. Acelaşi efect îl generează şi creşterea veniturilor

disponibile pentru consum.

Faţă de variaţiile celor doi factori (bugetul şi preţurile), consumatorul manifestă un anumit comportament,

adică răspunde la modificările de venit sau de preţuri22.

În acest context, o marfă este considerată:

normală (superioară), dacă consumul său creşte ca răspuns la o majorare a venitului şi invers,

scade ca răspuns la reducerea bugetului. În acest caz, elasticitatea cererii în funcţie de venit este

cuprinsă în intervalul (0.,1);

inferioară, dacă consumul bunului descreşte ca răspuns la creşterea venitului şi invers, dacă

creşte ca răspuns la reducerea acestuia. Aici elasticitatea cererii faţă de venit este negativă;

ultrasuperioară, dacă elasticitatea cererii faţă de venit este supraunitară, bunurile intrând în

categoria celor de lux.

În teoria economică, alegerea de echilibru a consumatorului la variaţia preţului unui bun cumpărat generează

două efecte:

efectul de substituţie;

efectul de venit.

Efectul de substituţie al variaţiei preţului unui bun cumpărat se manifestă prin substituirea bunurilor de către

consumator, astfel: la creşterea preţului unui bun, consumatorul alege mărfurile care îl substituie pe acesta,

dacă preţurile noilor produse nu s-au modificat. La scăderea preţului unui bun, consumatorul îl alege pe

acesta şi renunţă la mărfurile care îl substituie, dacă preţurile acestora din urmă nu s-au modificat.

Efectul de venit al variaţiei preţului unui bun cumpărat se concretizează în dinamica venitului real al

consumatorului, respectiv a puterii de cumpărare reale a acestuia, astfel: la creşterea preţului unui bun,

venitul real se micşorează, dacă bugetul de consum nu se modifică. La scăderea preţului unui bun, venitul

real creşte, dacă bugetul de consum nu se modifică.

Pentru demonstrarea acestor efecte, se presupune ca situaţie iniţială două bunuri 1 şi 2 cu preţurile 5 u.m. şi

respectiv 3 u.m., pentru ale căror prime patru unităţi consumate, utilităţile marginale sunt 35, 20, 15, 10 utili

22 Micha Gisser, Intermediate Price Theory, McGraw Hill Book Company, 1981, Cap.1.

şi respectiv 18, 15, 12, 9 utili, în condiţiile unui buget de consum de 20 u.m. Ulterior, preţul bunului 1 se

majorează la 7 u.m., celelalte condiţii rămânând aceleaşi. Echilibrul consumatorului se modifică, pe baza

noilor corelaţii dintre utilitatea marginală şi preţ pentru ambele bunuri (vezi tabelul nr. 4).

Ca urmare, reluarea raţionamentului de determinare a echilibrului consumatorului conduce la decizia de

cumpărare: prima unitate din bunul 2, care costă 3 u.m., prima unitate din bunul 1 şi ce-a de-a doua din bunul

doi, faţă de care consumatorul este indiferent, care costă ambele 10 u.m., a treia unitate din bunul 2 care

costă 3 u.m., a patra unitate din bunul 2, care costă din nou 3 u.m., suma totală de cheltuit ajungând la 19

u.m. Altfel spus, consumatorul atinge echilibrul atunci când cumpără 1 unitate din bunul 1 şi 4 unităţi din

bunul 2.

Tabelul nr. 4

Cantitatea de

bun 1 (Q1)

Utilitatea marginală

pentru bunul 1 (UM1)

UM / P

pentru

bunul 1

Cantitate de

bun 2 (Q2)

Utilitatea marginală

pentru bunul 2 (UM2)

UM / P

pentru

bunul 2

1 35 5 1 18 6

2 20 2,9 2 15 5

3 15 2,1 3 12 4

4 10 1,4 4 9 3

În acest caz, efectul de substituţie se manifestă datorită creşterii preţului bunului 1 de la 5 u.m. la 7 u.m., care

astfel devine mult mai scump faţă de bunul 2 şi constă în reacţia cumpărătorului de a substitui bunul 1 cu

marfa 2; astfel, el nu mai cumpără 2 unităţi din bunul 1 şi 3 din bunul 2, ci 1 unitate din bunul 1 şi 4 din

bunul 2.

Efectul de venit apare în acest caz sub forma neputinţei consumatorului de a cumpăra aceeaşi combinaţie de

bunuri, datorită majorării preţului bunului 1 de la 5 u.m. la 7 u.m., care duce la scăderea venitului real al

consumatorului; ca să-şi menţină echilibrul iniţial, el ar trebui să cumpere 2 unităţi din bunul 1 şi 3 din bunul

2, ceea ce l-ar costa 23 u.m., peste nivelul bugetului său de consum. De aceea, consumatorul raţional acceptă

scăderea veniturilor reale şi îşi modifică echilibrul în consum, potrivit noilor nivele de preţuri.

6. Circuitul şi fluxurile activităţii

Interesele întreprinzătorilor se îndeplinesc în urma activităţii economice, care constituie elementul central al

circuitului economic. Circuitul economic evidenţiază ansamblul raporturilor dintre producător şi consumator.

Generic, producătorul este întreprinderea, iar consumatorul este gospodăria. Între aceştia se produc

transferuri, pe baza cererii şi ofertei manifestate, astfel încât fiecare să-şi poată realiza funcţia economică

(fig. nr. 12). Uneori, în raporturile dintre cei doi agenţi economici intervin administraţiile publice şi/sau

private, instituţiile financiar-bancare, partenerii de afaceri din străinătate etc. Componenţa circuitului

economic gravitează în jurul activităţii economice, deoarece toate celelalte elemente - subiecţii, tranzacţiile şi

obiectul acestora - sunt dependente de natura operaţiunilor de producţie, de consum, de schimb, de repartiţie,

financiare.

Subiecţii circuitului economic sunt agenţii economici. Firmele există în universul economic dacă, pe de o

parte, participă cu o anumită constanţă la atragerea factorilor de producţie necesari desfăşurării activităţii

proprii, şi, pe de altă parte, la desfacerea produselor pentru consumatori. Aceştia, în majoritatea cazurilor,

sunt indivizii, priviţi ca persoane fizice individuale sau reunite în familii, care-şi satisfac cererea de bunuri şi

servicii (furnizate de întreprinderi) folosind veniturile din salarii, dobânzi, dividende, rente. Apar astfel, între

subiecţii circuitului economic tranzacţiile şi obiectul lor.

Tranzacţiile exemplificate sunt efectuate pe piaţă şi au un caracter bilateral, pentru că intervin două fluxuri -

într-un sens, unul real, de bunuri şi servicii şi în sens contrar, unul monetar.

Nu trebuie înţeles că, în mod absolut, tot ceea ce se produce se şi consumă. Echilibrul se stabileşte între

venituri şi cheltuieli, de cele mai multe ori prin alăturarea economiilor (în cazul gospodăriilor), respectiv, a

investiţiilor (în cazul întreprinderilor), adică V = C + E sau V = C + I.

În economie se desfăşoară şi tranzacţii unilaterale (care nu presupun un schimb sau o contraprestaţie), cele

mai relevante fiind tranzacţiile curente (sub forma impozitelor către stat, ori a subvenţiilor acordate anumitor

întreprinderi) şi tranzacţiile patrimoniale (moştenirile sau donaţiile). Prezenţa acestora impune intervenţia

sectorului public.

Cum nici o economie naţională nu este separată de economia mondială, tranzacţiile pot lua şi forma

operaţiunilor de import şi de export.

Bunurisi servicii

Resurse Factori de producţie

Cheltuieli pentru bunuri şi servicii

Piaţafactorilor

Gospodării(Menaje)

Producători(Întreprinderi)

Piaţa bunurilorşi serviciilor

Încasări din vânzarea bunurilor şi serviciilor

Veniturile factorilor(salarii, rente, profituri,dobânzi)

Plăţi pentru factori

Bunurisi servicii

IV. PIAŢA ŞI MECANISMELE EI

7. Piaţa: Concept şi structură

Piaţa a apărut cu multe secole în urmă. În prezent, ea reflectă o realitate complexă şi conţinutul său s-a

îmbogăţit treptat. Dacă mulţi participanţi la viaţa economică reduc piaţa la o formă concretă a acesteia şi

anume la piaţa bunurilor de consum, teoria economică explică piaţa în general, care devine un concept

abstract şi controversat.

Piaţa reprezintă totalitatea relaţiilor generate de actele de vânzare-cumpărare, împreună cu fenomenele legate

de manifestarea în timp şi spaţiu a cererii şi ofertei de bunuri economice. De aici rezultă că:

piaţa reprezintă un spaţiu economic în care se desfăşoară activitatea economică a cumpărătorilor

şi vânzătorilor;

piaţa exprimă locul de întâlnire dintre cererea şi oferta de bunuri şi servicii ai căror purtători sunt

agenţii economici;

piaţa reprezintă spaţiul economic de formare a preţului la care se vând şi se cumpără bunuri

economice;

piaţa reprezintă locul de manifestare a concurenţei, a relaţiilor dintre agenţii economici care

acţionează pentru satisfacerea obiectivelor proprii.

Piaţa se prezintă sub numeroase forme generate de diversitatea de situaţii în ceea ce priveşte participarea

agenţilor economici şi spaţiul de desfăşurare.

După natura bunurilor economice, piaţa poate fi:

piaţă a factorilor de producţie;

piaţă a bunurilor de consum final;

piaţă a muncii;

piaţă a capitalurilor;

piaţă monetară;

piaţă financiară;

piaţă valutară.

După starea obiectelor supuse vânzării - cumpărării poate fi:

piaţa reală;

piaţa fictivă (bursa).

După spaţiul în care se manifestă tranzacţiile economice, piaţa poate fi:

piaţa locală;

piaţa regională;

piaţa naţională;

piaţa internaţională.

După momentul realizării transferului piaţa poate fi:

piaţă la vedere;

piaţă la termen.

După raportul dintre cererea şi oferta unui bun piaţa poate fi:

piaţa a vânzătorului;

piaţă a cumpărătorului.

După forma concurenţei piaţa poate fi:

piaţă cu concurenţă perfectă;

piaţă cu concurenţă imperfectă.

Dintre toate acestea, piaţa bunurilor de consum se detaşează ca importanţă şi complexitate. Piaţa bunurilor de

consum are ca obiect mărfurile şi serviciile pe care indivizii, în general, menajele le achiziţionează pentru

folosul personal şi se diferenţiază de bunurile industriale (prod-factorii) care participă la un nou proces de

producţie pentru obţinerea de mărfuri sau servicii. Specificul pieţei bunurilor de consum este evident.

În primul rând, piaţa bunurilor de consum este puternic segmentată pe baza particularităţilor de formare şi

manifestare a cererii din partea cumpărătorilor, a intensităţii cererii, a nivelului de exigenţă faţă de calitatea

şi structura ofertei. Pentru conturarea segmentelor de piaţă se folosesc criterii vizând mai ales, natura

cumpărătorului şi nivelul veniturilor acestuia; de exemplu, pe piaţa americană se manifestă trei segmente

specifice: piaţa tineretului, piaţa populaţiei în vârstă (peste 65 ani), piaţa populaţiei de culoare23.

În al doilea rând, piaţa bunurilor de consum are o dimensiune geografică dată de distribuţia în spaţiu a

diferitelor segmente de consumatori. Aşa se explică diferenţele dintre piaţa rurală şi urbană de bunuri de

consum asupra cărora îşi pun amprenta gusturile consumatorilor, tradiţiile zonei, etc.

În al treilea rând, piaţa bunurilor de consum are un obiect specific de comercializare care servind

consumului personal poate avea o durată scurtă de folosinţă sau mai lungă şi constă atât în mărfuri, cât şi în

servicii.

Preţurile bunurilor de consum se formează în strânsă legătură cu natura acestora, cu alte cuvinte,

comportamentul consumatorului este un punct de plecare atât pentru înţelegerea ariei bunurilor de consum

personal, cât şi a formării preţurilor lor.

Astfel, în funcţie de comportamentul consumatorului, bunurile de consum pot fi mărfuri de convenienţă,

bunuri de selecţie, bunuri de specialitate şi mărfuri necăutate.

Piaţa, prin rolul pe care îl are, de a pune faţă în faţă producătorii şi consumatorii, de a reglementa raporturile

dintre aceştia, se prezintă şi ca un mecanism de reglare a vieţii economice, mecanism care poate fi înţeles

numai prin analiza riguroasă a componentelor acestuia, respectiv a cererii şi ofertei de bunuri, a concurenţei,

a preţului, etc.

23 Philip Kotler, Op.cit., p.92

8. Cererea

1.1. Definiţie

Cererea este o categorie economică ce exprimă în anumite condiţii social-istorice nevoia socială. Cererea

reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere la un anumit preţ,

într-un timp determinat.

Este evident că cererea poate fi privită ca o parte a nevoi sociale determinată de mărimea mijloacelor băneşti

de care dispun cumpărătorii, de puterea de cumpărare a acestora. Ea reprezintă partea solvabilă a nevoi

sociale, respectiv acea parte care poate fi satisfăcută apelând la piaţă.

Nevoile de consum ale oamenilor sunt multiple şi ample. Existând restricţii obiective în satisfacerea tuturor

nevoilor de consum, este firesc să se manifeste preferinţe prin ordonarea bunurilor alese şi a cantităţilor din

acestea. Preferinţele personale ale consumatorilor sunt reflectate în structura cererii acestora aşa cum apare

aceasta pe piaţa diferitelor bunuri şi servicii. Este firesc atunci să spunem că cererea leagă cantităţile de

bunuri care se achiziţionează, la un moment dat de sacrificiile ce trebuiesc făcute pentru a obţine aceste

cantităţi. Altfel spus, cererea manifestată pe piaţă sub forma cererii solvabile, este rezultanta interacţiunii a

trei factori şi anume: nevoile de consum, venitul disponibil al consumatorilor, preţurile bunurilor şi

serviciilor.

Cererea poate fi privită ca cerere pentru un produs sau serviciu anume, pentru o industrie (în sens de ramură)

sau pentru o firmă, respectiv pentru producţia ei. De asemenea, cererea se prezintă ca cerere individuală, ca

exprimă cantitatea totală dintr-un bun sau serviciu pe care un individ este dispus să o cumpere într-o perioadă

de timp dată, la un preţ unitar dat şi ca cerere totală de piaţă, ce exprimă suma cererii tuturor cumpărătorilor

de pe piaţa unui bun sau serviciu anume, în cadrul unei economii naţionale, în condiţiile de preţ amintite.

Cererea totală de piaţă pune în evidenţă, aşadar, cantitatea maximă dintr-un anumit bun sau serviciu care, la

un anumit preţ este dorită şi cumpărată şi preţul maxim care poate fi achitat pentru cumpărarea unei anumite

cantităţi de bun dorit.

1.2. Legea Cererii. Extinderea şi Contracţia Cererii.

Dimensiunea cererii pentru un anumit bun, precum şi dinamica acesteia sunt determinate de nivelul şi

dinamica preţului bunului respectiv. Deci, între evoluţia preţului unitar al unui bun (variabilă independentă)

şi cererea de piaţă pentru bunul respectiv (variabilă dependentă) există o relaţie de cauzalitate. Această

relaţie este exprimată foarte clar de legea generală a cererii.

Conform acestei legi, dacă preţul bunurilor resurselor şi serviciilor scade, va creşte cantităţile de marfă cerută

într-o perioadă dată şi invers, dacă preţurile cresc va scădea cantităţile de marfă cerută în perioada de timp

respectivă (celelalte condiţii rămânând neschimbate). Reducerea preţului unitar determină procesul de

extindere a cererii (creşterea cantităţii cerute), iar creşterea preţului unitar determină contracţia cererii

(scăderea cantităţi).

Relaţia dintre preţul unitar al unui bun şi cantitatea de bunuri cerută într-o perioadă de timp se poate

reprezenta grafic, obţinându-se curba cererii.

Exemplu: Să presupunem că avem un bun oarecare X, a cărei cerere individuală într-o lună, la diferite

preţuri, arată astfel (vezi tabelul nr. 5) :

Tabelul nr. 5

Preţ / Kg Cantitatea cerută în Kg. pe lună

5 1,0

4 2,0

3 3,0

2 4,5

1 6,5

Grafic, reprezentarea relaţiei dintre preţul unitar şi cantitatea cerută este prezentată în fig. nr. 13

Deci, cererea este întotdeauna o relaţie între două variabile (preţ şi cantitate), ea pune în evidenţă un şir de

cantităţi dintr-un bun pe care oamenii doresc să le cumpere la diverse preţuri. Pornind de aici, rezultă faptul

că cererea nu se confundă cu cantitatea cerută. Aceasta este diferită de la un preţ la altul, în timp ce cererea

rămâne neschimbată, ea este pusă în evidenţă de întreaga curbă, deci de toate corelaţiile care se stabilesc

între cantitatea dintr-un bun şi preţ într-o perioadă dată de timp.

1.3. Condiţiile cererii

Într-o anumită perioadă de timp, cererea pentru un bun sau serviciu poate să se reducă sau să crească în

funcţie de evoluţia unor factori, cunoscuţi şi sub denumirea de condiţiile cererii. Să vedem care sunt factorii (

respectiv condiţiile) care influenţează cererea în cazul în care nivelurile de preţ unitar nu se modifică. Aceştia

sunt în principal următorii:

1. preţul altor bunuri;

2. veniturile indivizilor;

3. previziunile (aşteptările) privind evoluţia pieţei;

4. gusturile sau preferinţele cumpărătorilor;

5. numărul de cumpărători24, 25

1. Preţul altor bunuri. Bunurile, în raport cu un anumit bun (în cazul nostru cu bunul X), se clasifică

astfel: a) bunuri substituibile; b) bunuri complementare; c) bunuri neânrudite.

a) Bunuri substituibile, sunt acelea care satisfac nevoi sau trebuinţe ca şi bunul în discuţie, (ex.

unt şi margarină). Când preţul unui bun substituibil creşte, curba bunului în discuţie (bunul

X) se deplasează spre dreapta şi invers (vezi fig. 14)

b) Bunuri complementare, sunt acele bunuri care în consum se folosesc împreună. Când preţul

unui bun complementar faţă de altul scade, curba cererii pentru bunul iniţial (bunul X) se va

deplasa spre dreapta (vezi fig. 14).

c) Bunuri neînrudite. Modificarea preţului la un bun neînrudit cu bunul iniţial (bunul X ), nu

influenţează în nici un fel curba cererii la bunul iniţial.

2. Veniturile. Modificarea veniturilor individuale influienţează curba cererii în funcţie de natura

bunurilor. Din acest punct de vedere distingem două tipuri de bunuri şi anume: a)bunuri normale, b)

bunuri inferioare.

a) Bunurile normale sunt acelea pe care indivizii le atrag mai mult în consum pe măsura

creşterii veniturilor. Curba cererii pentru un bun normal se va deplasa spre dreapta, respectiv

creşte cantitatea cerută atunci când veniturile individuale cresc. Invers, când venitul

individual scade, curba cererii se va deplasa spre stânga, respectiv scade cantitatea cerută.

b) Bunuri inferioare. Un bun inferior este acela pe care indivizii îl cer mai mult atunci când

nivelul veniturilor lor sunt mai reduse, decât atunci când nivelul veniturilor sunt mai mari.

(De pildă, s-a constatat că oamenii care dispun de venituri mici mănâncă mai multă pâine şi

cartofi decât oamenii cu venituri ridicate). Faptul arată că oamenii au tendinţa să reducă

24 Roger N. Waud, Microeconomics, Harper Collins Publishers, 1992, p.75-119.25 C-tin. Gogoneaţă, A. Gogoneaţă, Economie politică, Teoria micro şi macroeconomică. Politici economice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p.39.

consumul la bunurile inferioare, atunci când se înregistrează creşterea veniturilor lor la un

anumit nivel. Curba cererii individuale (deci şi cantitatea cerută) la un bun inferior se va

deplasa spre dreapta dacă veniturile sunt la un nivel scăzut şi se va deplasa spre stânga odată

cu creşterea veniturilor de la un anumit nivel în sus. Invers, când venitul personal scade,

curba cererii individuale pentru un bun inferior se va deplasa spre dreapta până ce venitul va

atinge un anumit nivel, de la care o scădere în venituri va cauza deplasarea curbei spre

stânga. În cazul bunurilor inferioare se manifestă "Paradoxul Gliffen", respectiv creşterea

preţurilor este însoţită de o extindere a cererii, iar reducerea preţurilor de o contracţie a

cesteia. La baza acestei manifestări a cererii stau cele două efecte generale ale creşterii

preţului unui anumit bun şi anume:

Efectul de venit care se manifestă atunci când preţul unui bun scade antrenând

sporirea indirectă a venitului, deoarece aceeaşi sumă de bani permite consumatorului

să-şi mărească cantităţile achiziţionate, ceea ce echivalează cu o creştere a venitului,

sau să crească cererea pentru alt produs cu venit neschimbat;

Efectul de substituţie care apare în cazul în care preţul unui bun creşte, ceea ce

diminuează puterea de cumpărare a venitului şi impune orientarea consumatorilor

spre un bun al cărui preţ s-a redus.

În situaţia bunurilor inferioare, între modificarea veniturilor şi cantitatea cerută apare o relaţie

negativă, respectiv când preţul unui bun inferior creşte, iar efectul de venit este mai mare decât

efectul de substituire, cantitatea cerută creşte. Această relaţie inversă nu infirmă legea generală a

cererii, ea este o situaţie particulară, pentru unele bunuri inferioare care deţin o pondere în totalul

consumului populaţiei nesemnificativă.

Desigur, atunci când avem în vedere venitul, factor de influenţă a cererii, se cuvine să surprindem şi

alte aspecte. De pildă, s-a constatat diminuarea părţii din venit consacrate pentru procurarea

alimentelor care se vând la acelaşi preţ pe măsura creşterii veniturilor unei familii. În acelaşi timp,

creşterea cheltuielilor cu îmbrăcăminte şi locuinţe rămân constante iar aceea a cheltuielilor diverse

(pentru servicii) creşte (Legea lui Engel). Asemenea modificări sunt generate atât de evoluţia

venitului cât şi de faptul că este vorba de satisfacerea unor nevoi cu un grad redus de elasticitate,

paralel cu apariţia de noi bunuri care modifică structura nevoilor. Amintim şi Legea lui Clark care

surprinde creşterea consumului de bunuri şi servicii proprii sectorului terţial pe măsura depăşirii unui

anumit nivel de venituri, ca şi manifestarea la categoriile de consumatori care reprezintă o creştere

substanţială a veniturilor, a unui consum ostentativ ca şi a unui consum de imitaţie şi demonstraţie,

etc.

3. Perspectiva (aşteptările) privind evoluţia pieţei. Se referă la ceea ce individul se aşteaptă în viitor

referitor la toate lucrurile şi faptele relevante pentru situaţia lui economică. De exemplu, o

perspectivă de creştere a preţului unui bun oarecare ce intră frecvent în consumul personal,

generează , în prezent, o creştere a cererii. Deci, pentru bunul respectiv, curba cererii se deplasează

spre dreapta.

4. Gusturile. Dacă au loc modificări în gusturile indivizilor, acestea se vor reflecta în mod direct în

cererea de bunuri şi implicit în de plasarea curbei cererii.

În afara factorilor amintiţi, cererea este influenţată şi de alţi factori. De pildă, factorii demografici

influienţează asupra volumului şi structurii cererii prin variabile ca: numărul populaţiei, numărul familiilor,

componenţa familiilor pe grupe de vârste, pe sexe, structura socio-profesională, ş.a. La acestea se mai adaugă

obiceiurile, specificul local, tradiţiile naţionale, etc. De asemenea, nu putem să nu amintim influenţa

puternică asupra cererii, a factorilor psihologici şi sociali. Deosebirile de preferinţe, de atitudini faţă de un

produs sau altul, pot apărea şi datorită particularităţilor psihice ale indivizilor, puse în evidenţă prin grade

diferite de receptivitate, de reacţii, etc. Cererea mai poate fi influenţată şi de alţi factori, cum ar fi cei natural

- climatici, sezonieri, conjuncturali, etc.

Sub influenţa factorilor amintiţi cererea se manifestă diferit de la un produs la altul, de la o categorie a

populaţiei la alta, în profil teritorial precum şi în timp.

1.4. Cererea pieţei

Cererea pieţei pentru un bun oarecare se obţine însumând cererile individuale pentru bunul respectiv. Deci,

cererea pieţei este egală cu suma cererilor individuale. De exemplu, presupunem că pentru bunul X, avem

următoarea situaţie (vezi tabelul nr. 6):

Tabelul nr. 6

Preţ / Kg. Cererea individuală

nr.1 (Kg / lună)

Cererea individuală

nr.2 (Kg / lună)

Cererea pieţei

(Kg / lună)

5 1 0,5 1,5

4 2 1,5 3,5

3 3 2,5 5,5

2 4,5 3,5 8,0

1 6,5 4,5 11,0

Această situaţie se va regăsi în curba cererii de piaţă (vezi fig. nr. 15, 16)

Fig. nr. 15

+ =

Fig. nr. 16

Cererea pieţei, la fel ca şi cererea individuală este influenţată de factorii prezentaţi mai sus. Orice schimbare

în cerere este rezultatul modificării unuia sau a mai multor factori determinaţi ai cererii

1.5. Elasticitatea cererii faţă de preţ

Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea unuia din factorii de influenţă. Cum cererea

este, în primul rând, dependentă de preţ, elasticitatea ei se raportează, în special, faţă de preţ. Răspunsul

cantităţii cerute la schimbarea de preţ se reflectă în fig. nr. 17. La preţul p 1 cantitatea cerută este q1. Dacă

acest preţ scade la p2, pe curba cererii de, cantitatea creşte de la q1 la qe.

Dacă curba cererii are configuraţia di, cantitatea cerută creşte de la q1 la q i. La aceiaşi modificare în preţ,

modificarea în cantitatea cerută este mai mare pentru curba de faţă de curba di. Aceasta se explică prin aceea

că, aşa cum se vede din grafic, curba cererii de este mai întinsă decât curba cererii d i, care este mai abruptă.

Prin urmare, la aceeaşi schimbare de preţ spunem că curba cererii d e este mai elastică decât curba cererii di.

Graficul de mai sus ne sugerează foarte bine ceea ce înseamnă elasticitatea cererii faţă de preţ. Nu putem însă

să rămânem aici. Pentru măsurarea elasticităţii apelăm la un indicator care se numeşte coeficientul de

Fig. nr. 17

elasticitate. Acesta arătă gradul, respectiv procentul de modificare a cererii în funcţie de modificarea preţului

sau a altei condiţii (factor) a cererii. Coeficientul de elasticitate se calculează astfel :

Ce =

unde : C = proporţia modificării cererii, respectiv diferenţa dintre cerere din perioada curentă (C 1)

faţă de cererea din perioada de bază (C0), deci C = C1 - C0 ;

P = proporţia modificării preţului, respectiv diferenţa dintre modificarea

preţului din perioada curentă (P1) faţă de preţul din perioada de bază (P0), deci P = P1 - P0 .

Coeficientul de elasticitate, se mai poate determina şi cu ajutorul următoarei relaţii :

Ce =

Rezultatul care se obţine este negativ, deoarece sensul modificării preţului, aşa cum se vede de-a lungul

curbei cererii, este opus sensului modificării cantităţii (vezi legea cererii). În mod convenţional semnul

negativ este ignorat.

Elasticitatea cererii este prezentă, atunci când coeficientul de elasticitate este mai mare decât 1. Se spune că

cererea este elastică dacă la un anumit procent de modificare a preţului, procentul de modificare a cantităţii

cerute este mai mare. Se spune că cererea este inelastică atunci când la un anumit procent de modificare a

preţului rezultă un procent mai mic de modificare a cantităţii cerute. Când la un anumit procent de

modificare a preţului corespunde acelaşi procent de modificare a cantităţii cerute, se spune că cererea are

elasticitate unitară, deoarece coeficientul de elasticitate (Ce) este egal cu 1.

Deci, elasticitatea cererii faţă de preţ exprimă raportul dintre mişcarea cererii şi creşterea preţurilor, proporţia

modificării cererii în condiţiile creşterii preţului cu un procent.

Elasticitatea cererii pentru destul de multe produse se situează între două extreme. La o extremă se află

bunurile a căror cantitate cerută nu se schimbă ca răspuns la modificarea preţului. În această situaţie, avem

de-a face cu o cerere perfect inelastică, unde cererea pentru aceste bunuri este perfect verticală (fig. nr.

18)

Fig.nr. 18

Fig.nr.19

Cantitate

Pre

ţ

Pre

ţ

C

Cantitate

C

La cealaltă extremă, sunt bunuri pentru care cererea este zero, atunci când preţul este deasupra unui anumit

nivel şi creşte nelimitat când preţul este la acel nivel sau scade sub el. În acest caz cererea este perfect

elastică, iar curba cererii este perfect orizontală, atunci când preţul este la nivelul respectiv (fig. nr. 19).

Coeficientul de elasticitate a cererii faţă de preţ se mai poate determina şi în felul următor:

Ce =

unde C şi P au fost explicaţi mai înainte;

C1 + C2 = suma cantităţilor;

P1 + P2 = suma preţurilor.

Această formulă de determinare a elasticităţii cererii poartă denumirea de formula variaţiei punctului mediu

de-a lungul curbei cererii. Uneori este denumită şi arcul elasticităţii.

În mod normal, la niveluri ridicate de preţ, curba cererii este foarte elastică şi devine, pentru acelaşi bun, din

ce în ce mai puţin elastică la niveluri joase de preţ. Variaţia elasticităţii se prezintă astfel :

Cerere elastică, atunci când Ce > 1;

Cerere cu elasticitate unitară, atunci când Ce = 1;

Cerere inelastică, atunci când Ce < 1;

Cerere perfect elastică, atunci când Ce ;

Cerere perfect inelastică, atunci când Ce 0.

Ultimele două situaţii sunt de excepţie; ele se întâlnesc numai în anumite condiţii de piaţă. Grafic, formele de

elasticitate au următoarea configuraţie (fig.nr.20).

Fig.nr.20

Elasticitatea cererii se poate determina nu numai în funcţie de preţ, dar şi de venit. Ea reflectă proporţia în

care evoluează cererea pentru diverse produse odată cu modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor,

ceilalţi factori rămânând constanţi. Fenomenul elasticităţii faţă de venit este o manifestare a legităţilor din

Pre

ţ

A = Cerere perfect inelasticăB = Cerere perfect elasticăC = Cerere mai puţin elastică decât BD = Cerere mai puţin elastică decât C

Cantitate

A

D

B

C

sfera consumului, care determină o anumită ierarhizare a nevoilor fiecărei categorii de populaţie la un anumit

nivel al veniturilor. Coeficientul de elasticitate în acest caz se determină astfel:

Cev = sau Cev = , unde:

C = creşterea de cerere în perioada curentă faţă de perioada de bază;

V = creşterea de venit în perioada curentă faţă de perioada de bază;

C = cererea în perioada de bază;

V = venitul în perioada de bază.

Coeficienţii de elasticitate pot fi:

Cev > 1, în cazul creşterii venitului, reflectă creşterea ponderii cheltuielilor pentru un bun

oarecare în cheltuielile totale;

Cev < 1, în cazul creşterii venitului, reflectă scăderea ponderii cheltuielilor pentru un bun

oarecare în cheltuielile totale.

1.6. Factorii care determină elasticitatea cererii

Specialiştii în domeniu evidenţiază existenţa a trei factori principali şi anume: a) gradul de substituire al

bunurilor; b) ponderea venitului cheltuit pentru cumpărarea unui bun oarecare în totalul veniturilor; c)

perioada de timp de schimbare a preţului.

a) Gradul de substituire al produselor. Dacă preţul unui bun oarecare creşte, el devine mai scump

faşă de bunurile substituibile lui. Este firesc ca cererea pentru acest bun să scadă şi, în mod

compensator, să crească cererea pentru bunurile substituibile. Invers, dacă preţul unui bun scade,

el va deveni mai ieftin decât bunurile substituibile lui. În acest caz cererea pentru el va creşte şi,

în mod corespunzător, va scădea cererea pentru bunurile sustituibile. Cu cât gradul de substituire

în raport cu un bun oarecare este mai mare, cu atât va fi mai mare elasticitatea cererii pentru

bunul respectiv. Invers, cu cât gradul de substituire este mai mic, cu atât va fi mai mică

elasticitatea cererii pentru bunul respectiv.

b) Ponderea venitului cheltuit pentru cumpărarea unui bun în totalul veniturilor . În general,

cererea pentru un bun este mult mai elastică cu cât este mai mare partea din venit alocată pentru

cumpărarea bunului respectiv (celelalte condiţii rămânând neschimbate). Desigur, există

diferenţieri între bunuri din acest punct de vedere. Sunt bunuri pentru care creşte ponderea

cheltuielilor pentru cumpărarea lor pe măsură ce creşte venitul şi bunuri a căror pondere scade

pe măsură ce creşte venitul. De pildă, în condiţiile unor venituri băneşti mari, ponderea

cheltuielilor pentru procurarea de bunuri alimentare, sau chiar de bunuri materiale se reduce, în

schimb creşte ponderea cheltuielilor pentru servicii social-culturale, bunuri de lux, etc.

c) Perioada de timp de la schimbarea preţului. Când preţul unui bun oarecare se modifică, este

necesar să treacă un anumit timp până ce toţi cumpărătorii vor cunoaşte noua situaţie, şi mai

ales, până când îşi vor adapta comportamentul lor de consumatori ai bunului respectiv. Deci,

elasticitatea cererii pentru un bun va fi mai mare într-o perioadă de timp lungă, decât într-o

perioadă scurtă, deoarece cumpărătorii au mai mult timp să se adapteze la schimbarea de preţ.

Elasticitatea cererii, mai precis cunoaşterea ei, prezintă o semnificaţie deosebită în cadrul orientării agenţilor

economici. Interesul lor este să-şi maximizeze profitul, deci în condiţiile de preţ existente pe piaţă, ei pot să-

şi adapteze deciziile cu privire la producţie, corespunzător raportul existent între venitul total şi elasticitate.

9. Oferta

1.7. Definiţie

Pe piaţă, alături de cerere, se manifestă şi oferta. Ea pune în evidenţă răspunsul sau reacţia producătorilor de

bunuri şi servicii faţă de condiţiile pieţei. În mod concret, oferta reprezintă cantitatea maximă de bunuri şi

servicii pe care un agent economic este dispus să o ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp, la

un preţ anume. Deci, oferta pune în evidenţă, pe de o parte, cantitatea maximă dintr-un bun economic pe care

producătorii bunului respectiv doresc să o vândă, iar pe de altă parte preţul minim pe care îl acceptă. Cu alte

cuvinte, oferta reflectă diversele cantităţi de bunuri pe care vânzătorii sunt dispuşi să le vândă la diverse

preţuri date.

Oferta pentru un bun anume, poate fi privită ca ofertă individuală ce pune în evidenţă cantitatea oferită spre

vânzare de către toţi agenţii economici care produc şi/sau comercializează bunul respectiv. Oferta de piaţă

mai este cunoscută şi sub denumirea de ofertă totală.

Ca şi cererea, oferta se manifestă ca ofertă a unui bun anume, ca ofertă a unei firme anume, sau ca ofertă a

unei industrii anume. De asemenea, în funcţie de natura bunurilor putem distinge mai multe forme de ofertă:

a) ofertă de bunuri independente (ex. oferta de strunguri, de televizoare, de încălţăminte, etc.);

b) oferta complementară, constituită din bunuri principale şi bunuri secundare rezultate din

producţia bunurilor principale;

c) oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite satisfac aceeaşi cerere26.

În literatura economică se întâlneşte şi noţiune de ofertă pură, noţiune ce reflectă cantitatea de bunuri

destinate vânzării care nu interesează costul27. O asemenea ofertă este o abstracţie, deoarece practic nu există

bun sau serviciu destinat vânzării care să nu fi presupus consum de factori de producţie. În mod ideal însă se

poate opera cu o asemenea noţiune în vederea desprinderii unor corelaţii şi tendinţe ale ofertei.

1.8. Legea ofertei. Extinderea şi contracţia ofertei

Oferta este funcţie de preţ. Ea pune în evidenţă diversele cantităţi de bunuri pe care vânzătorii sunt dispuşi să

le vândă la diverse preţuri date. Modificarea preţului de piaţă a unui bun va determina ori extinderea, ori

contracţia cererii în funcţie de sensul modificării preţului. Cu alte cuvinte, între evoluţia preţului unitar al

unui produs şi oferta pentru bunul respectiv există o relaţie de cauzalitate.

Această relaţie este exprimată sintetic de legea ofertei. Aceasta arată relaţia care se stabileşte între cantitatea

dintr-un bun pe care un ofertant o oferă spre vânzare într-o anumită perioadă de timp (variabila dependentă)

şi preţul la care bunul respectiv se vinde (variabila independentă). Corespunzător acestei legi creşterea

preţului determină creşterea cantităţii oferite şi invers, reducerea preţului determină reducerea cantităţii

oferite. Prin urmare, legea ofertei arată că ofertanţii sunt dispuşi să ofere o cantitate mai mare dintr-un bun

oarecare la un preţ mai mare decât la unul mai mic. Curba ofertei arată ce nivel de preţ este necesar pentru a-

l determina pe ofertant să ofere o anumită cantitate de bun.

Exemplu: să presupunem că avem următoarele date (vezi tabelul nr. 7)

26 Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995. 27 I. Băbăiţă, A. Duţă, Pieţe şi preţuri, Editura de vest, Timişoara, 1995, p.39

Oferta individuală pentru bunul X - Tabelul nr. 7

Preţ / Kg ($) Cantitatea oferită Kg / lună

5 1.200

4 1.100

3 900

2 600

1 200

Grafic, relaţia dintre preţul unitar şi cantitatea oferită, este reprezentată în fig. nr. 21.

Deci, curba ofertei pune în evidenţă cantitatea de bunuri pe care un ofertant este dispus să o ofere, într-o

anumită perioadă de timp, la diferite niveluri de preţuri. Sau, se poate spune că ea arată care este preţul la

care ofertantul este dispus să ofere diferite cantităţi dintr-un bun oarecare într-o anumită perioadă de timp.

Forma curbei arată clar că dacă preţul bunurilor creşte, ofertanţii vor aduce mai multe bunuri pe piaţă şi

invers, dacă preţul scade, ofertanţii vor aduce mai puţine bunuri pe piaţă (celelalte condiţii rămân

neschimbate).

Fig. nr. 21

Creşterea preţului influienţează profitul şi ofertantul este motivat în a produce mai mult şi a oferi spre

vânzare mai mult. Acesta este un motiv important care face ca înclinaţia curbei ofertei să fie în sus şi spre

dreapta. Un alt motiv este faptul că, de la un anumit punct, creşterea producţiei determină majorarea costului

pe unitatea de produs. Acest lucru se datorează faptului că unii factori (clădiri, utilaje, maşini, etc.) nu pot să

crească într-o perioadă scurtă de timp. De aceea, orice creştere a producţiei prin atragerea de mai mulţi

factori variabili (muncă, materiale, etc.) suprasolicită factorii fizici (clădiri, utilaje, etc.) cauzând

congestionări şi gâtuiri de producţie. Productivitatea muncii se reduce şi costul pe unitatea de produs

adiţional creşte. Este firesc ca preţul să fie mai mare, astfel ca producătorii să fie motivaţi să producă aceste

bunuri adiţionale.

Curba ofertei, ca şi curba cererii, se poate determina pentru un ofertant anume, cât şi pentru toţi ofertanţii

unui anumit produs (curba ofertei pieţei).

Curba ofertei poate avea şi forme "anormale". De pildă, poate avea formă de curbă descendentă când efectul

de venit este preponderent (fig. nr. 22) În cazul ofertei efectul de venit se manifestă când preţul unui bun este

mai mic decât cel scontat de producător. Pentru a obţine un anumit venit, acesta este obligat să crească

cantitatea oferită.

Fig. nr. 22

Fig. nr. 23

Un asemenea tip de curbă poate fi întâlnit în perioadele de reorganizare a pieţei muncii, la micii producători,

etc.28

Se mai întâlneşte şi forma de curbă întoarsă (fig. nr. 23), când pe aceeaşi curbă sunt şi porţiuni ascendente şi

porţiuni descendente. Este cazul ofertei de muncă unde creşterea de salariu antrenează o creştere a ofertei de

muncă, iar după un anumit prag oferta se inversează.

28 Ibidem, p.41.

X

P

Q

P

Q

Pm

1.9. Factorii ( condiţiile ofertei )

Oferta, ca şi cererea este determinată, în dimensiunea ei, de o serie de factori. Cei mai importanţi sunt

următorii: 1) preţul resurselor (a factorilor de producţie); 2) preţul altor bunuri; 3) tehnologia; 4) numărul de

ofertanţi; 5) perspectivele pieţei; 6) costul producţiei; 7) taxele şi subsidiile; 8) evenimente naturale şi social-

politice.

1) Preţul resurselor. Dacă preţul factorilor de producţie scade, ofertanţii unui anumit produs, sunt

dispuşi a produce mai multe bunuri, curba ofertei pentru bunul respectiv înregistrând o deplasare

spre dreapta (fig. nr. 24). Invers, dacă preţul unuia sau a mai multor factori de producţie creşte,

atunci va creşte costul de producţie şi ofertantul nu va mai fi dispus a produce o cantitate mare.

Drept consecinţă, curba ofertei se va deplasa spre stânga;

2) Preţul altor bunuri. Factorii de producţie sunt atraşi spre acele activităţi de producţie unde ei

sunt plătiţi la un preţ ridicat. Dacă preţul produsului X creşte, este firesc ca să se înregistreze o

atragere a factorilor de producţie spre acest produs, deci curba ofertei la acest produs se va

deplasa spre dreapta şi invers;

3) Tehnologia. Introducerea tehnologiei noi are ca efect creşterea productivităţii muncii şi implicit

reducerea costului de producţie. În acest caz, curba ofertei se va deplasa spre dreapta, deoarece

producătorii sunt motivaţi a produce mai mult. Descreşterea productivităţii muncii, duce la

creşterea costurilor de producţie şi, evident, efectul va fi negativ asupra ofertei, deci curba

ofertei se va deplasa spre dreapta;

4) Numărul de ofertanţi. Curba ofertei pieţei ( a tuturor firmelor dintr-o anumită ramură care

produc acelaşi produs) se va deplasa spre dreapta dacă în ramură vor intra noi firme şi invers;

5) Perspectivele pieţei. Dacă în perspectivă se aşteaptă, într-o anumită ramură, scăderea sau chiar

oprirea producţiei (o grevă), în prezent ofertanţii vor produce mai mult pentru a contracara

efectele acţiunilor viitoare. Deci, curba ofertei se va deplasa spre dreapta. Dacă ofertanţii se

aşteaptă la o creştere a preţului în viitor, atunci în prezent vor reduce producţia pentru a o creşte

în viitor. Deci, curba ofertei se va deplasa spre stânga.

6) Costul producţiei. Dacă costul producţiei scade, oferta pentru bunurile respective va creşte şi

invers, creşterea costului va duce la scăderea ofertei. Specialiştii consideră că evoluţia costului

reprezintă unul din factorii principali care acţionează asupra ofertei. Deci, curba ofertei se va

deplasa spre dreapta dacă costul scade şi invers;

7) Taxele şi subsidiile. Firmele plătesc taxe asupra profitului obţinut. Dacă taxele pe profit se

majorează, atunci apare tendinţa de reducere a ofertei şi deci curba ofertei se va deplasa spre

stânga. Invers, dacă se înregistrează o reducere a taxelor pe profit, se va înregistra o creştere a

ofertei şi deci se înregistrează deplasarea curbei ofertei spre dreapta. Statul poate interveni să

susţină unele firme sau o industrie ori alta. Acest lucru se poate realiza cu alocaţii de la bugetul

statului, respectiv cu subsidii. În această situaţie, oferta va creşte şi evident curba acesteia se va

deplasa spre dreapta;

8) Condiţiile naturale. reprezintă un factor important care, în multe ramuri, influienţează mărimea

ofertei. De asemenea, anumite evenimente naturale întâmplătoarea acţionează, de regulă, în

direcţia reducerii ofertei. Condiţiile social-politice îşi pun şi ele amprenta asupra întregii

activităţi economice. Dacă acestea sunt favorabile (stabilitate politică, cadru juridic adecvat, etc.)

atunci oferta va creşte, dacă nu, oferta înregistrează o reducere.

Însumarea algebrică a influenţei absolute sau relative a fiecărui factor de acţiune, în condiţiile aceluiaşi preţ,

dă ca rezultat modificarea totală a ofertei.

Orice modificare de-a lungul curbei pune în evidenţă schimbarea preţului bunului respectiv, asociată cu

schimbarea în cantitatea de bun oferită. Deci, schimbarea în cantitate se vede pe curba fixă. Modificările

determinate de factorii amintiţi mai sus, duc la schimbarea poziţiei curbei spre stânga sau spre dreapta. Deci,

schimbarea în ofertă are ca efect modificarea poziţiei curbei.

1.10. Elasticitatea ofertei

Ca şi în cazul cererii, elasticitatea ofertei pune în evidenţă gradul de modificare a ofertei în condiţiile

schimbării preţului, sau a oricăreia din condiţiile ofertei.

Pre

ţ

p1

p0

q0 q1 q2 Cantitate

O1

O2

Fig. nr. 25

Oferta este mai elastică cu cât este mai mare modificarea în cantitatea produsă de ofertanţi, ca răspuns în

modificarea de preţ (fig. nr. 25). Curba O1 reflectă o ofertă inelastică, în timp ce curba O2 reflectă o ofertă

elastică. Dacă preţul se modifică de la p0 la p1, creşterea în cantitatea oferită va fi de la q0 la q1 pentru oferta

inelastică (curba O1) şi de la q0 la q2 pentru oferta elastică (curba O2). Deci, cu cât este mai mare elasticitatea

ofertei, cu atât va fi mai mare răspunsul în cantitate la modificarea preţului. Oferta este elastică atunci când

coeficientul de elasticitate ( Ceo ) este mai mare decât 1. Oferta este inelastică atunci când oeficientul de

elasticitate este mai mic decât 1. Elasticitatea este unitară atunci când Ceo = 1.

Coeficientul de elasticitate a ofertei faţă de preţ se determină astfel:

Ceo = sau Ceo = , unde:

O = creşterea ofertei în perioada curentă faţă de perioada de bază;

P = creşterea de preţ în perioada curentă faţă de perioada de bază;

O = oferta în perioada de bază;

P = preţul în perioada de bază.

O altă modalitate de determinare a coeficientului elasticităţii ofertei faţă de preţ este următoarea:

Ceo =

Deci, coeficientul de elasticitate al ofertei faţă de preţ reflectă proporţia modificării ofertei în condiţiile

creşterii preţurilor cu 1%.

Corespunzător dimensiunii coeficientului de elasticitate, oferta se prezintă în următoarele forme (fig. nr. 26):

a) ofertă elastică, când Ceo 1;

b) ofertă cu elasticitate unitară, când Ceo = 1;

c) ofertă inelastică, când Ceo 1;

d) ofertă perfect elastică, când Ceo ;

e) ofertă perfect inelastică, când Ceo = 0.

Pre

ţ

Cantitate

Ceo = 0

Ceo =

Ceo < 1

Ceo > 1

Fig. nr. 260

1.11. Factorii determinanţi ai elasticităţii ofertei

Cunoaşterea elasticităţii ofertei prezintă interes pentru agenţii economici deoarece, pornind de la preţurile de

piaţă ale bunurilor, ea reflectă posibilitatea adaptării ofertei la cerere. Factorii cei mai importanţi care

determină elasticitatea sunt:

1. Gradul de substituire. Când preţul unui produs creşte este profitabil a se produce o cantitate mai

mare din bunul respectiv. Creşterea cantităţii oferite dintr-un bun când preţul lui creşte, depinde,

într-o anumită măsură, de cât de uşor se pot atrage factorii de producţie de la alte utilizări.

Aceasta este în funcţie de uşurinţa adaptării factorilor de producţie respectivi la producţia

bunului în discuţie, deci de uşurinţa trecerii lor de la producerea unor bunuri anume la

producerea bunului respectiv. Cu cât este mai mare gradul de substituire a factorilor de producţie

de la producţia unui bun la producţia altor bunuri, cu atât va fi mai mare elasticitatea ofertei

bunului respectiv;

2. Costul producţiei. Dacă pe piaţă pentru un bun anume se înregistrează o creştere a cererii la

acelaşi nivel de preţ, oferta va creşte numai dacă costul total mediu nu creşte. Acesta depinde de

preţul factorilor de producţie. Creşterea pentru bunul respectiv a ofertei va duce inevitabil la

creşterea cererii pentru factorii de producţie utilizaţi la producerea lui, ceea ce va antrena

creşterea preţului la aceşti factori şi implicit creşterea costului total mediu al produsului în

discuţie. În acest caz, oferta va scădea. Deci, atunci când costul creşte se va înregistra o scădere

a elasticităţii ofertei, iar atunci când costul scade se va înregistra o creştere a elasticităţii ofertei;

3. Timpul, respectiv perioada de timp de la modificarea preţului. Acest factor de află într-o relaţie

strânsă cu gradul de substituire. Cu cât această perioadă de timp este mai mare, cu atât pot fi

mutaţi mai mulţi factori de producţie de la o activitate productivă la alta. În general, în economie

distingem două perioade de timp, respectiv perioada scurtă şi perioada lungă. În perioada

scurtă, cantităţile a cel puţin o parte din factorii de producţie utilizaţi la producerea unui bun sunt

date, respectiv fixe. Deci, perioada scurtă de timp nu este suficient de mare ca să permită

schimbarea cantităţii tuturor factorilor de producţie. Perioada scurtă de timp, în care nici unul din

factorii de producţie nu se modifică se numeşte perioada pieţei. În această perioadă, nu se poate

schimba cantitatea oferită ca răspuns la modificarea preţului. În consecinţă, cantitatea oferită

dintr-un bun rămâne aceeaşi, deci oferta este perfect inelastică, iar curba ofertei este sub forma

unei drepte verticale (fig. nr.18). În perioada scurtă, unii dintre factorii de producţie pot fi

schimbaţi şi, prin urmare, cantitatea oferită dintr-un bun poate spori în anumite limite, ca răspuns

la modificarea preţului. Oferta este inelastică, dar nu perfect inelastică aşa cum este în perioada

de piaţă (fig. nr. 18). În perioada lungă, există suficient timp pentru modificarea cantitativă a

tuturor factorilor de producţie. Deci, cantitatea oferită în răspuns la modificarea preţului este

mult mai mare decât în perioada scurtă. În această perioadă se asigură posibilitatea unei oferte

elastice, respectiv procentul creşterii cantităţii oferite este mai mare decât cel de creştere a

preţului (fig. nr. 27).

În concluzie, dacă preţul creşte de la p0 la p1, aşa cum se observă în graficul din fig. nr. 27, cantitatea oferită

dintr-un bun va rămâne la q0 în cazul perioadei pieţei, va creşte de la q0 la q1 în perioada scurtă şi va creşte de

la q0 la q2 în perioada lungă.

4. Stocarea bunurilor. În cazul bunurilor care se pot stoca o perioadă de timp, elasticitatea ofertei

acestora creşte şi invers, dacă posibilităţile de stocare sunt reduse sau lipsesc. Cheltuielile de

stocare se adaugă la costul produsului, astfel încât costul total se măreşte. În acest caz elasticitatea

ofertei se va reduce.

Fig. nr. 27

10. Echilibrul pieţei. Interacţiunea ofertei cu cererea

Cererea şi oferta sunt componente de bază ale mecanismului regulator al pieţei. Raportul dintre cerere şi

ofertă reflectă foarte clar şi în acelaşi timp sintetic situaţia pieţei, a fiecărui segment al acesteia. Oferta şi

cererea interacţionează în determinarea preţului la care vânzătorii sunt dispuşi să ofere acea cantitate de

bunuri pe care cumpărătorii o doresc şi sunt dispuşi să o cumpere. Ele se găsesc în relaţie de cauzalitate

reciprocă, una reprezentând, în raport cu cealaltă, deopotrivă, cauză şi efect. Sensul lor poate fi pe deplin

lămurit numai considerându-le părţi ale unui tot organic.

Când prin interacţiunea dintre cerere şi ofertă se determină, pentru un bun oarecare, atât preţul cât şi

cantitatea cerută şi oferită, atunci piaţa bunului respectiv se găseşte în echilibru. Cantitatea şi preţul la care

piaţa unui bun se echilibrează se numesc cantitate de echilibru şi preţ de echilibru.

Să presupunem următoarea situaţie29 la un bun oarecare (vezi tabelul nr. 8).

Tabelul nr. 8

29 Exemplu preluat din Roger N. Wand, Op. Cit., p. 87-88

Cantitateq0 q1 q2

Ofertă perfect inelastică

Ofertă elastică

Ofertă inelastică

p0

p1

Pre

ţ

0

Preţ / Kg

$

Nr. Kg.

oferite pe

lună

Nr. Kg.

cerute

pe lună

Surplus (+)

sau lipsă (-)

Schimbarea de preţ cerută

pentru stabilirea

echilibrului

5,0 120.000 20.000 +100.000 scade

4,0 110.000 40.000 +70.000 scade

3,0 90.000 60.000 +30.000 scade

2,5 78.000 78.000 0 nu se schimbă

2,0 60.000 90.000 -30.000 creşte

1,0 20.000 130.000 -110.000 creşte

La preţul de 5 $/kg, avantajele sunt pentru ofertanţi şi dezavantajele pentru cumpărători. Oferta este deci mai

mare decât cererea, fapt pentru care preţul reacţionează prin scădere. Din treaptă în treaptă, se ajunge cu

preţul la 2,5 $/Kg, unde se stabileşte echilibrul dintre cerere şi ofertă pentru bunul în discuţie (fig. nr. 28).

La echilibru, curbele ofertei şi ale cererii sunt în balanţă, iar preţul şi cantitatea nu are tendinţă de schimbare.

Dacă preţul bunului în discuţie este mai mare sau mai mic decât preţul la echilibru, forţele pieţei acţionează

în direcţia atingerii echilibrului. La preţul de echilibru intenţia cumpărătorilor coincide cu intenţia

vânzătorilor. Deci, în echilibru, decizia cumpărătorilor nu este influienţată de surplusul de cerere, iar decizia

vânzătorilor nu este influenţată de surplusul de ofertă. Absenţa surplusului de ofertă ca şi surplusului de

cerere asigură stabilitatea preţului de echilibru. În aceste condiţii piaţa bunului respectiv este în echilibru.

Modificarea cererii şi a ofertei şi ieşirea din echilibru au loc atunci când intervin factorii de influenţă în

fiecare caz în parte.

Modificarea în cerere. Să presupunem că previziunea pieţei sugerează o creştere a preţului la bunul în

discuţie. Cumpărătorii vor reacţiona crescând cererea din bunul respectiv în prezent, pentru a-l stoca, în

scopul de a evita un preţ mai mare în viitor. Curba cererii se va deplasa spre dreapta luând forma C1 C1 (fig.

nr. 29). La preţul de 2,5 $ cantitatea cerută va depăşi cantitatea prevăzută a fi oferită, rezultând o lipsă de

42.000 Kg. Această cantitate rezultă din diferenţa dintre punctul a şi E1. În acest caz, piaţa dă informaţii

ofertanţilor că cererea creşte şi cumpărătorii sunt dispuşi să plătească mai mult pentru bunul respectiv dacă îl

vor găsi pe piaţă. Din aproape în aproape preţul va ajunge la o nouă valoare de echilibru (E 2), respectiv de

3,3 $ şi la o cantitate de echilibru de 100.000 Kg.

Modificarea în ofertă. Dacă, datorită factorilor de influenţă, se produce modificare la ofertă, de exemplu

descreşte, curba ofertei se va deplasa spre stânga (fig. nr. 30), cantitatea de bun oferit scade, iar preţul va

creşte. Presupunem că ceilalţi factori nu se modifică. Descreşterea în ofertă se reflectă în deplasarea curbei

acesteia spre stânga, luând forma O1O1. La preţul de echilibru de 2,5 $, ofertanţii sunt dispuşi să ofere numai

50.000 Kg. pe lună. La acest preţ, cumpărătorii îşi menţin cererea de 78.000 Kg / lună. Rezultă o lipsă de

ofertă de 28.000 Kg., cantitate ce rezultă din diferenţa dintre punctul b şi E1. Acest fapt duce la creşterea

preţului. Când acesta ajunge la 3 $/Kg. se stabileşte echilibrul, oferta egalează cererea, iar punctul de

echilibru este acum E2. Cantitatea de echilibru va de 62.000 Kg /lună.

Modificarea şi a ofertei şi a cererii. Când intervin modificări atât în cerere cât şi în ofertă pentru bunul în

discuţie, curbele acestora se vor deplasa simultan spre stânga sau spre dreapta. De pildă, dacă curba ofertei se

deplasează spre stânga şi cea a cererii spre dreapta, se va modifica şi preţul şi cantitatea de echilibru. Punctul

de echilibru va fi acum E4 (fig. nr. 31). Noul echilibru este la preţul de 3,80 $/Kg., la cantitatea de 80.000 Kg

/ lună.

Prin confruntarea dintre cerere şi ofertă se determină preţul pe piaţă, care, pentru oricare bun, tinde

permanent spre un nivel de echilibru ce reflectă egalarea cererii cu oferta. Prin modificarea continuă a cererii

şi ofertei, tendinţele care se manifestă sunt şi de creştere a preţului (Când cererea creşte sau oferta scade), şi

de scădere a preţului (când cererea scade sau oferta creşte). Evident, în ambele cazuri, condiţiile ofertei ori

cererii fiind considerate constante.

11. Concurenţa şi formele ei

Concurenţa este o trăsătură esenţială a pieţei, ea este o componentă importantă a mecanismului acesteia.

Concurenţa se desfăşoară după anumite reguli care asigură libertatea de acţiune a tuturor agenţilor

economici.

Concurenţa reprezintă confruntarea dintre agenţii economici pentru a atrage de partea lor consumatori cât

mai mulţi, prin preţuri convenabile, prin calitatea mai bună a mărfurilor şi serviciilor, în vederea obţinerii

unor profituri cât mai mari. Ea exprimă relaţiile dintre agenţii economici care acţionează în funcţie de

interese lor în condiţiile liberei iniţiative, fiind o rivalitate deschisă şi loială care duce la dezvoltarea

producţiei şi la îmbunătăţirea gradului de servire a cumpărătorului.

Concurenţa diferă de la o ţară la alta şi de la o etapă la alta în funcţie de numărul şi puterea economică a

vânzătorilor şi cumpărătorilor în economia naţională, în una sau alta dintre ramuri, de gradul de diferenţiere a

produselor, de posibilităţile noilor firme de a acţiona în acelaşi domeniu, de transparenţa pieţei ca şi de alţi

factori.

Simplu, dar cuprinzător este tabloul formelor de piaţă surprinse de Alain Cotta30 şi pe baza cărora se va

desfăşura analiza ofertei:

Tabelul nr. 9

Ofertanţi

Consumatori

Infinitate Număr mic Unul

Infinitate Concurenţă perfectă Oligopol Monopol

Număr mic Oligopson Oligopol bilateral Monopol

contracarat

Unul Monopson Monopson contracarat Monopol bilateral

1.12. Piaţa cu concurenţă perfectă

Piaţa cu concurenţă perfectă este acel tip de piaţă acre se caracterizează prin următoarele trăsături:

atomicitatea participanţilor care exprimă existenţa unui număr mare de agenţi economici de

putere economică egală sau apropriată, astfel încât nici unul dintre ei nu poate influenţa în mod

hotărâtor preţul;

omogenitatea produselor, ceea ce înseamnă că mărfurile oferite sunt echivalente sau aproape

identice, astfel încât fiecărui cumpărător îi este indiferent de unde se aprovizionează;

intrarea şi ieşirea liberă pe piaţă care exprimă capacitatea unei noi firme de a intra pe piaţă

atunci când costul este inferior preţului de vânzare şi de a părăsi ramura economică atunci când

preţul este mai mic decât costul de producţie;

fluiditatea pieţei care presupune adaptarea ofertei fără bariere monopoliste la cerere şi invers;

30 Alain Cotta, Dictionnaire de sciénce économique, Edition IX, Mame, 1968, p. 305.

transparenţa perfectă care presupune că toţi producătorii şi toţi consumatorii dispun de o

cunoaştere perfectă a cererii şi ofertei, astfel încât pot obţine cel mai bun produs sau cel mai bun

preţ.

Cele mai frecvente forme de concurenţă imperfectă sunt monopolul şi oligopolul, dar economia de piaţă

contemporană cunoaşte şi pieţe cu concurenţă monopolistică sau de monopol bilateral, etc.

1.13. Monopolul

Spre deosebire de piaţa cu concurenţă perfectă în care întreaga cantitate produsă de un agent economic este

vândută la preţul pieţei, oferta lui deţinând o pondere nesemnificativă în volumul ofertei agregate datorită

mulţimii de firme similare care funcţionează în acelaşi domeniu, piaţa de monopol se caracterizează în planul

ofertei prin asigurarea cantităţii agregate numai de către un producător, al cărui bun fabricat nu dispune de

substituenţi apropiaţi. Cu alte cuvinte, marfa realizată în condiţii de monopol capătă caracter de unicat, iar

gradul de diferenţiere al produsului este maxim.

Oferta de monopol se formează în funcţie de condiţiile de cost în cadrul cărora firma îşi desfăşoară

activitatea, iar asupra acestora se observă influenţa factorilor generatori de o piaţă de monopol: existenţa

domeniilor de interes strategic (monopol legal), a altora în care se manifestă costuri de producţie

descrescătoare (monopol natural), proprietatea asupra unui patent de invenţie (monopol tehnologic), raritatea

unor zăcăminte (monopol exercitat prin controlul asupra unor input-uri) sau folosirea unor tehnici comerciale

(monopol asupra mărcii comerciale).

Astfel, dacă în situaţia unui monopol natural costul mediu şi cel marginal evoluează în sens descrescător în

celelalte situaţii care pot fi exemplificate pe un monopol legal acestea se înscriu în domeniul randamentelor

descrescătoare. În primul caz, ce corespunde în general reţelelor de distribuţie a electricităţii, gazelor şi apei,

reţelelor de termoficare, de căi ferate, sistemelor de irigaţii, explicaţia constă în economiile de scară ce se

manifestă atunci când producţia unui singur agent economic ar fi suficientă pentru satisfacerea cererii pe

piaţă şi deci existenţa unor firme concurente nu se justifică nici tehnologic şi nici economic. În cealaltă

situaţie, care vizează domenii cum ar fi fabricarea şi distribuirea unor medicamente, producţia şi

comercializarea alcoolului, a banilor, a timbrelor, apărarea naţională, cantitatea oferită de firma de monopol

tinde să se formeze la un nivel al preţului care asigură maximizarea profitului său economic. Dar, dacă acesta

este prea ridicat comparativ cu preţul pe care să-l suporte piaţa, atunci prin intervenţia guvernamentală preţul

de monopol primeşte o limită maximă sub care poate fi practicat orice nivel; aceasta înseamnă că nu

întotdeauna un monopol este eficient, ci poate înregistra şi pierderi.

1.14. Concurenţa monopolistă

Concurenţă monopolistă se manifestă pe piaţă prin îmbinarea unor elemente specifice pieţei perfecte cu

altele caracteristice monopolului; concret, există numeroşi agenţi economici producători, intrarea de noi

firme pe piaţă fiind liberă, iar produsele sunt diferenţiate, astfel încât influenţarea cererii pe piaţă devine

singura modalitate de creştere a profiturilor.

În acest scop, firmele monopolistice folosesc importante fonduri drept cheltuieli publicitare şi procedează la

o analiză a corelaţiei dintre nivelul producţiei şi dimensiunea cheltuielilor promoţionale. Astfel, costurile de

producţie supunându-se legii câştigurilor descrescătoare, dacă cresc cheltuielile publicitare, producţia

sporeşte, dar într-un ritm din ce în ce mai mic. Ca urmare, firma monopolistă este interesată să depisteze

sporul de cheltuieli publicitare pe care trebuie să-l suporte pentru ca vânzând producţia corespunzătoare

acestuia să înregistreze profitul maxim. Regula este următoarea: firma acceptă să mărească cu 1 unitate

monetară cheltuielile publicitare numai dacă sporul de producţie comercializată datorită tehnicilor

promoţionale folosite asigură egalitatea Prb=Chp , adică dintre sporul de profit şi suplimentul de cheltuieli

publicitare. Altfel spus, dacă producţia care ar putea fi vândută în plus de firma care a folosit mijloace

publicitare aduce un profit brut cel puţin de o unitate monetară, atunci creşterea cheltuielilor promoţionale cu

o unitate monetară este justificată.

Rezultă că pentru o firmă monopolistă costul de producţie desemnează nu numai cheltuielile cerute de

combinarea factorilor de producţie, ci cuprinde, aşa cum afirmă Fr. Perroux în lucrarea “La théorie de la

concurrence monopolistique” “toate cheltuielile care trebuie suportate pentru crearea produsului

(serviciului), pentru dirijarea spre cumpărător şi pentru satisfacerea dorinţelor acestuia”31. Astfel, cheltuielile

efectuate cu vânzarea produselor măresc costurile medii şi contribuie la creşterea preţurilor.

1.15. Oligopolul

Formarea ofertei pe piaţă de oligopol se supune corelaţiilor specifice dintre costuri care se manifestă în

funcţie de comportamentul firmelor oligopoliste; aceasta înseamnă că acţiunile agenţilor economici pe piaţa

de oligopol îmbracă forme variate a căror alegere este dictată de tipul de comportament pentru care aceştia

au optat.

De altfel, inexistenţa unui model unic de comportament pe pieţele oligopoliste este o reflectare a trăsăturilor

specifice acestora, care vizează:

economiile de scară determină existenţa unui număr restrâns de firme dominante, deşi nu în mod

necesar a unui număr total mic de firme pe piaţă; ele sunt adesea mari în comparaţie cu

dimensiunea pieţei totale, astfel că numai câteva firme asigură oferta întregii pieţe, ceea ce se

poate reflecta grafic, astfel:

31 Fr. Perroux, La théorie de la concurrence monopolistique, PUF, Paris, 1953, p. 136. Existenţa lor exprimă o situaţie în care costul mediu unitar scade pe măsură ce nivelul producţiei creşte. Lipsa economiilor de scară este un argument esenţial pentru justificarea proporţiilor reduse ale activităţii de producţie.

Fig. nr. 32

Deci, dacă curba C exprimă cererea totală de piaţă pentru

un produs nediferenţiat al unei industrii

oligopolistice, când firma funcţionează la nivelul de

producţie corespunzător costului total unitar (CT) minim, ea realizează o producţie q care reprezintă o parte

însemnată din cantitatea totală cerută pe piaţă. Mai mult, la preţul p la care doar se acoperă costurile medii,

când firma funcţionează cel mai eficient, cererea totală de piaţă este Q şi numai câteva astfel de firme pot fi

suportate de piaţă;

recunoaşterea interdependenţei dintre firme se referă la efectele deciziilor individuale privind

producţia şi preţul asupra vânzărilor celorlalţi agenţi economici. Cu alte cuvinte, fiecare este

preocupat să ia în consideraţie reacţiile celorlalţi la orice modificare a preţului sau de altă natură;

concurenţa non - preţ şi rigiditatea preţului sunt strâns legate de trăsătura anterioară şi arată că

dacă reducerile de preţ pot fi cu uşurinţă urmate de firmele rivale, concurenţa poate fi accentuată

pe seama altor aspecte, ca de exemplu publicitate, design, etc.;

tentaţia firmelor de a stabili înţelegeri între ele în domeniul fixării preţului este justificată prin

aceea că reducerile de preţ pot conduce la profituri scăzute pentru toate firmele oligopolistice;

imboldul către fuzionare apare ca o înţelegere dintre firme şi duce la o cotă de piaţă mai ridicată

pentru noul agent economic şi, deci, la o forţă competitivă sporită a acestuia;

importante restricţii la intrarea de noi firme pe pieţele oligopolistice reprezintă trăsătura de bază a

oligopolului. În general, cu cât aceste restricţii sunt mai puternice, cu atât vor fi mai puţine

firmele din industria respectivă. Fără a intra în amănunte, asemenea bariere vizează: economiile

de scară, diferenţele de costuri sau altele, precum nevoia de capital, controlul ofertei de factori de

producţie, reglementările guvernamentale, recunoaşterea produsului, complexitatea lui şi

proliferarea produsului32.

Toate elementele caracteristice oligopolului sunt întotdeauna prezente în aceste structuri de piaţă, chiar dacă

în industrii diferite se întâlnesc în proporţii diferite; ca urmare, se cunosc mai multe tipuri de oligopol.

1.16. Monopolul bilateral

Combinaţia dintre monopol şi monopson generează o situaţie specifică de piaţă în care puterea economică de

negociere a celor doi participanţi la viaţa economică poate fi similară.

32 Roger N. Waud, Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins Publishers, New York, 1992, p. 276

P

Economii de scară

C

CT

QCantitateq

Pre

ţ

Datorită lipsei de atomicitate, atât în planul cererii, cât şi al ofertei, nici vânzătorul şi nici cumpărătorul nu se

pot comporta ca un monopolist, respectiv monopsonist. “Două mari tipuri de soluţii pot fi avute în vedere în

această situaţie: este posibil ca unul dintre participanţi să fie mai puternic decât celălalt şi să-l forţeze să

accepte condiţiile sale; în funcţie de caz, piaţa va fi atunci dominată de monopolist sau de monopsonist;

avantajul poate, de altfel, trece de la unul la celălalt în funcţie de conjunctura economică şi socială. Este însă

posibil şi ca vânzătorul şi cumpărătorul să se înţeleagă pentru a fixa un preţ şi o cantitate: la limită, cele două

întreprinderi rivale procedează la o înţelegere verticală, iar discuţia se va referi la împărţirea profitului

global”33.

Concurenţa perfectă sau pură este situaţia ideală, ea este de fapt un model teoretic, deoarece în realitate acest

tip de concurenţă nu mai există în nici o ţară cu economie de piaţă. În schimb, concurenţa imperfectă este

prezentă în realitate sub diferitele ei forme de manifestare. În afara celor prezentate mai sus, se întâlnesc şi

alte situaţii. De pildă, când numai două firme domină piaţa unei industrii, situaţia pieţei este de duopol, când

există un singur cumpărător pentru produsele unei industrii, situaţia pieţei este de monopson, când există un

număr redus de cumpărători (câţiva), situaţia pieţei este de oligopson, etc.

Lupta de concurenţă se duce prin modalităţi diferite. Aici intervine şi ingeniozitatea agenţilor economici.

Putem aminti: o anumită politică a vânzărilor (de regulă creşterea volumului acestora); diferenţierea

produselor (uneori nesemnificativă, dar amplificată de publicitate); prime acordate vânzătorilor; demonstraţii

pentru evidenţierea calităţii produsului, politica de preţ, etc.

Atunci când lupta de concurenţă se duce de către parteneri cu mijloace economice legale, fără utilizarea unor

mijloace agresive, concurenţa este denumită loială. În condiţiile concurenţei loiale, toţi agenţii economici au

acces liber la piaţă, cunosc reglementările legale privind tranzacţiile şi le respectă.

Uneori metodele aplicate în concurenţă depăşesc cadrul legal, ele devin agresive, periclitând situaţia unor

agenţi economici sau chiar a consumatorilor. Statul, în aceste cazuri, prin măsuri legislative, trebuie să

intervină şi să sancţioneze orice modalitate de infiltrare a aşa - zisei concurenţe neloiale. Prin concurenţa

neloială se înţelege, conform legislaţiei române, “orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea

comercială”.

Concurenţa, prin efectele pe care le declanşează, se poate situa printre cele mai importante legi ale

reglementării vieţii economice, ale progresului tehnico - economic al societăţii.

33 G.A. Frois, Op. Cit., p. 262

V. PREŢUL ŞI FORMAREA LUI

1. Conceptul de preţ

Viaţa economică contemporană este o lume a preţurilor. Fie că este cumpărător, fie că este vânzător, agentul

economic trebuie să-şi orienteze comportamentul pornind de la specificul procesului de formare a preţului pe

piaţa pe care acţionează şi să-şi coreleze activitatea cu dinamica acesteia. Importanţa cunoaşterii

mecanismelor pieţei, respectiv a relaţiilor dintre preţ şi celelalte variabile economice este recunoscută atât la

nivel microeconomic, reflectându-se în preocuparea firmelor de a elabora strategii avantajoase de preţ, chiar

în situaţia în care puterea lor de influenţare a preţului pieţei este limitată, cât şi la nivel macroeconomic, la

care se elaborează cadrul legislativ în domeniul preţului şi concurenţei şi se stabilesc principiile de politică

economică, cu precizări generale privind sistemul de preţuri în economie. Preţul este un instrument al pieţei

şi un indicator al realităţii, care în virtutea cerinţei de corelare a cererii cu oferta capătă un caracter complex

ce este amplificat în contextul actualului dinamism economico - social, atât de caracteristicile pieţei pe care

se manifestă, cât şi de cadrul legislativ care reglementează formarea preţurilor, el însuşi perfectibil.

Preţul real recunoscut în calitate de preţ de piaţă este un preţ posibil care poate oscila între limite de piaţă,

aceasta din urmă acceptând întotdeauna un preţ minim posibil şi un preţ maxim posibil. Aceasta înseamnă că

situaţiile care depăşesc marginile intervalului de mărime, ori nu sunt reale, ori preţurile sunt ascunse,

neputând fi observate în intervalul posibil acceptat de piaţă.

Rezultă că, indiferent de piaţa pe care se formează, preţul real acceptat atât de cumpărător, a cărui cerere

exprimă puterea sa de cumpărare, cât şi de vânzător, care consideră nivelul de preţ compensatoriu pentru

efortul de pus la realizarea bunului, este un preţ posibil. Acesta se caracterizează în felul următor.

Preţul posibil este, în primul rând, cel acceptat de participanţii la schimb: vânzătorii şi cumpărătorii,

interesele contradictorii generându-le reacţia, în general, de acceptare a procesului de vânzare, respectiv de

cumpărare a unui bun. Aceasta înseamnă că se pot întâlni situaţii de piaţă în care preţuri înscrise în marja

posibilului nu generează automat achiziţionarea produsului, ci numai posibilitatea de vânzare-cumpărare.

Preţul posibil, în al doilea rând, nu este unic, ci exprimă un interval de mărime ale cărui limite sunt impuse

de forţa economică a producătorului care urmăreşte un preţ posibil cât mai ridicat şi de cea a cumpărătorului

ale cărui interese sunt în favoarea unui preţ posibil cât mai scăzut.

Preţul posibil, în al treilea rând, oscilează în jurul preţului de echilibru al pieţei, la care nivel posibilitatea de

achiziţie a bunurilor se transformă în certitudine, cantitatea cerută fiind identică cu cea oferită.

Preţul posibil, în al patrulea rând, se mişcă în limitele pieţei, mişcare asigurată de aşa numita “ipoteză a

comisarului - preţuitor”34, procedură care este numită astfel în mod tradiţional şi permite informarea

participanţilor la schimb.

34 G. Abraham-Frois, Op. Cit., p. 221.

Preţul posibil se caracterizează prin: dinamism, diversitate şi caracter reglementat.

Dinamismul preţului posibil se referă la capacitatea acestuia de încadrare între alte marje atunci când

condiţiile pieţei se modifică. Mai exact, preţul minim posibil se reduce atunci când puterea economică a

cumpărătorului este mai mare şi se majorează atunci când forţa acestuia de negociere este mică. De

asemenea, preţul maxim posibil creşte dacă producătorul dispune de o poziţie puternică pe piaţă şi scade

atunci când forţa economică a acestuia se reduce.

Diversitatea preţului posibil se referă la existenţa mai multor intervale de mărime în care oscilează preţurile

bunurilor de consum, diversitate impusă de specificul concurenţei de piaţă; astfel, zona posibilului pe o piaţă

de monopol este alta decât cea corespunzătoare preţului de oligopol, etc.

Caracterul reglementat al preţului posibil este impus de orientarea pe care diferite pieţe o capătă în contextul

cadrului legislativ corespunzător unei perioade date.

Aşadar, preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi poate să o ofere

producătorului în schimbul bunului pe care acesta poate să îl ofere pe piaţă. El exprimă confruntarea dintre

raportul cerere-ofertă, pe de o parte, şi cadrul legislativ, pe de altă parte, sub forma complexităţii de

informaţii furnizate reciproc de către cumpărător şi vânzător, având un caracter dinamic, divers şi

reglementat.

2. Funcţiile preţului

Indiferent de piaţa pe care se manifestă, preţul îndeplineşte mai multe funcţii.

1. Funcţia de evaluare a cheltuielilor şi rezultatelor se referă la capacitatea preţurilor de exprimare

monetară a cheltuielilor şi veniturilor agenţilor economici. Ca urmare, preţul este utilizat ca element de

fundamentare a numeroase decizii şi sprijină analizele cantitative şi structural-calitative ale diverselor

activităţi economice.

2. Funcţia de corelare a cererii cu oferta se explică prin tendinţa preţului de a se forma în jurul nivelului

său de echilibru, la care cererea coincide cu oferta, iar cantitatea cerută egalează cantitatea oferită. De

aceea, dacă preţul este la un moment dat superior acestui nivel, piaţa se caracterizează prin exces de

ofertă, iar cantitatea oferită se va diminua, ceea ce antrenează o scădere a preţului până la nivelul său

de echilibru. De asemenea, dacă preţul este inferior acestuia din urmă, pe piaţă există un surplus de

cerere şi o cantitate oferită peste cantitatea solicitată, ceea ce antrenează creşterea producţiei şi a

cantităţii oferite, preţul majorându-se până la nivelul preţului de echilibru. Astfel, jocul preţului face să

diminueze decalajele între cerere şi ofertă.

3. Funcţia de informare a participanţilor la viaţa economică este demonstrată de nivelul, dinamica şi

caracteristicile preţului. Astfel, el transmite informaţii privind situaţia pieţei, respectiv raportul cerere-

ofertă şi presiunile care există pe piaţă, activităţile cele mai profitabile şi abundenţa sau raritatea

factorilor de producţie.

4. Funcţia de motivare a producătorilor se reflectă în practică prin stimularea agenţilor economici atunci

când preţul este ridicat şi prin distribuirea veniturilor acestora în funcţie de nivelul costurilor. Ca

urmare, preţul asigură orientarea producătorilor către producerea unui anumit bun sau restrângerea

ariei de producţie în funcţie de nivelul preţului la care acesta se poate comercializa. De asemenea,

această funcţie reflectă capacitatea preţului de a genera venituri mai ridicate acelor agenţi economici

care dispun de condiţii de producţie mai bune, adică îşi desfăşoară activitatea cu costuri scăzute, şi

invers.

În prezent asistăm la o creştere a importanţei deciziilor de preţ care amplifică manifestarea funcţiilor sale.

Aceasta se explică prin impactul unor factori asupra preţurilor practicate de agenţii economici:

accelerarea progresului tehnologic;

proliferarea noilor produse;

creşterea cererii pentru servicii;

accentuarea concurenţei externe;

persistenţa fenomenului inflaţionist.

Influenţa acestor factori asupra preţurilor îngreunează formarea lor care devine un proces complex şi de mare

importanţă pentru succesul unei firme. Formarea unor preţuri flexibile generatoare de profit se realizează

prin adoptarea unor strategii de preţ corespunzătoare pieţei pe care se adresează produsele.

3. Tipuri de preţuri

Viaţa economică demonstrează existenţa unei mari diversităţi de preţuri. Tipurile de preţuri îmbracă forme

diferite, astfel:

a) După puterea agenţilor economici de a influenţa preţurile, acestea pot fi:

preţuri libere, care se formează în condiţiile concurenţei perfecte, în care nici unul dintre agenţii

pieţei nu poate influenţa unilateral nivelul şi dinamica acestora. Ele se manifestă ca expresie a

raportului dintre cerere şi ofertă şi corespund cu satisfacerea intereselor tuturor participanţilor la

schimb;

preţuri administrate (reglementate), care se formează sub influenţa acţiunilor fie ale agenţilor

economici cu poziţie dominantă pe piaţă, fie ale statului. Astfel, preţurile administrate se

manifestă în condiţii de concurenţă imperfectă, recunoscându-se după tipul acesteia: preţuri de

monopol, preţuri de oligopol, preţuri de monopson, etc. Dacă statul este cel care determină

nivelul şi dinamica preţurilor unor mărfuri, atunci acestea se supun unui proces de reglementare,

apărând preţul limită maximă şi preţul limită minimă.

Reglementarea preţului se manifestă atunci când guvernul adoptă legi care impun o limită

superioară sau o limită inferioară pentru preţul unui bun sau serviciu destinat vânzării-

cumpărării. În mod frecvent, limita superioară este denumită plafon de preţ (price ceiling) sau

control de preţ (price control), iar limita inferioară impusă pe o anumită piaţă este denumită prag

de preţ (price floor) sau preţ suport (price support)35.

Statul intervine în domeniul pieţei prin impunerea unor limite maxime de preţ - preţurile limită

maximă - atunci când bunul tranzacţionat se află în cantitate insuficientă. Potrivit legii cererii şi

ofertei, dacă cererea este superioară ofertei, preţul se majorează, rezultat care este influenţat legal

prin fixarea unui plafon peste care nivelul preţului nu trebuie să se ridice, deoarece puterea de

cumpărare a banilor nu ar putea suporta depăşirea acestui preţ de control.

Guvernul poate impune şi o limită minimă sub al cărei nivel preţurile nu pot coborî, respectiv

preţuri limită minimă. Motivul pentru care se formează praguri de preţ constă în susţinerea

veniturilor peste preţul care ar exista pe o piaţă liberă. Situaţii frecvente de preţuri suport se

întâlnesc în agricultură, pentru produse agricole şi pe piaţa muncii, sub forma salariului minim.

Pentru menţinerea preţurilor limită minimă, se folosesc în practică cinci modalităţi şi anume:

1. achiziţiile guvernamentale;

2. restricţionarea producţiei;

3. promovarea cererii;

4. sistemul de plăţi directe;

5. interdicţia legală a tranzacţiilor sub preţul minim.

Unele studii au demonstrat că salariul minim duce la creşterea ocupării persoanelor adulte, în

special a femeilor între 25 şi 55 de ani”36.

b) După sistemul de formare a preţurilor de comercializare, se cunosc:

preţuri fără TVA al căror nivel acoperă costurile şi profilul agentului economic, fiind preţuri ale

factorilor de producţie;

35 Roger N. Waud, Op. Cit., 1992, p. 143.36 Charles Brown, Curtis Gilroy, Andrew Kohen, The Effect of the Minimum Wage on Employment, Journal of Economic Literature, 2 june 1982, p. 487-528

preţuri cu TVA, ca preţuri de facturare, şi deci de cumpărare.

c) După gradul de flexibilitate a preţului, există:

preţuri unice;

preţuri diferite.

Dacă firma optează pentru promovarea unui preţ unic, atunci ea oferă acelaşi preţ tuturor

clienţilor care cumpără produsul în condiţii similare şi în aceleaşi cantităţi. În schimb,

promovarea unor preţuri variabile arată că aceleaşi produse şi cantităţi sunt oferite la preţuri

diferite clienţilor diferiţi, în funcţie de abilitatea lor de negociere, relaţii de familie chiar, şi alţi

factori; ele se întâlnesc în special în cazul agenţilor economici mici, ca produse nestandardizate,

la care negocierea dintre vânzători şi cumpărători este modalitatea tradiţională de determinare a

preţului.

d) După gradul de noutate a produsului şi strategia adoptată, se cunosc:

preţuri ale produselor noi, cum sunt:

preţurile de smântânire;

preţurile de penetrare.

Strategia preţului de “smântânire” (price skimming) constă în practicarea unui preţ relativ

ridicat pentru un produs nou cu intenţia de a obţine cât mai mult profit. Desigur, la acest

nivel, cererea este limitată la acei cumpărători dispuşi să plătească preţul relativ ridicat şi

este în general, inelastică.

Strategia preţului de penetrare (penetration pricing) presupune o manifestare inversă

variantei anterioare. Aici, intenţia firmei este de a vinde întregii pieţe produsul său la un preţ

relativ scăzut la care cantitatea cerută să fie cât mai mare. Prin urmare, o asemenea practică

conduce la descurajarea concurenţei de a pătrunde pe piaţa respectivă pe care, prin preţul

mic, firma a început să o domine.

preţuri ale produselor existente pe piaţă, cum sunt:

preţurile poziţionate;

preţurile de linie;

preţurile determinate de calitate;

preţurile produselor grupate;

preţurile promoţionale.

Strategia preţului poziţionat (price positioning) este o variantă strategică prin care firma

stabileşte un preţ mai mic sau mai mare faţă de cel al produselor concurente, în funcţie de

prezenţa sau absenţa unor caracteristici sau atribute ale produsului dorite de consumatori.

Strategia preţurilor în linie (Product-Line Price Strategy) este o extindere a variantei

strategice anterioare în care agentul economic, producând mărfuri substituibile între ele sau

complementare, procedează la o comparare a atributelor deţinute de fiecare produs în parte.

Această strategie se aplică de firmele care realizează nu un produs, ci o linie de produse, iar

diferenţele de preţuri reflectă diferenţele în atributele deţinute de mărfurile respective. Mai

mult decât atât, agenţii economici practicanţi ai strategiei trebuie să ia în considerare şi

interdependenţele dintre cererile produselor în linie; astfel, cunoscându-se relaţiile de

substituibilitate şi complementaritate dintre produse, se poate remarca de exemplu, că o

majorare a preţului unui produs generează o creştere a cererii pentru produsele care îl

substituie şi o reducere a cererii la cele complementare.

Strategia preţului impus de calitate (pricing to infer quality) porneşte de la interpretarea

preţului unui produs ca instrument de reflectare a calităţii acestuia. Astfel, un nivel ridicat de

preţ corespunde unei calităţi superioare a produsului respectiv, dar un asemenea rol al

preţului nu poate fi îndeplinit decât în situaţia în care consumatorul nu dispune de alte surse

de informare asupra mărfii.

Strategia preţurilor produselor grupate (pricing product bundles) se bazează pe gruparea

produselor ca practică de vânzare a două sau mai multe produse împreună, pentru care se

determină un singur preţ.

Strategia preţurilor promoţionale (promotional pricing) echivalează cu punerea mărfurilor

în vânzare temporară şi creşterea venitului şi profitului agentului economic prin scăderea

preţului; cu alte cuvinte într-o perioadă scurtă, produsul este oferit vânzării cu o reducere de

preţ.

e) După nivelul şi rolul preţului există:

preţuri înalt-active;

preţuri înalt-pasive;

preţuri joase-active;

preţuri joase-pasive.

Strategia de preţ înalt-activ se poate practica în cazul produselor la care calitatea lor nu poate fi

evaluată cu uşurinţă de către consumator, preţul fiind un indicator al acestuia. Astfel, preţurile

înalte pot avea un rol esenţial în câştigarea marjelor şi avantajelor necesare pentru susţinerea

dezvoltării producţiei viitoare.

Strategia de preţ înalt-pasiv se aplică de acei agenţi economici care pentru a face faţă

concurenţei, folosind un preţ ridicat adoptă alte măsuri pentru susţinerea acesteia, adică apelează

la o concurenţă non-preţ, cum ar fi pe baza îmbunătăţirii caracteristicilor şi performanţelor

produsului.

Strategia de preţ scăzut-activ este o variantă în cadrul căreia preţul mic devine un factor

important al deciziei de cumpărare, dar prezintă riscul începerii unui război al preţului în care

firme rivale reduc preţul de desfacere pentru impulsionarea vânzărilor. De aceea, ea este eficientă

atunci când firma care o practică fie nu are o concurenţă puternică, fie dispune de o poziţie şi

costuri avantajoase pe piaţă care să-i creeze o situaţie favorabilă faţă de concurenţă.

Strategia de preţ scăzut-pasiv are o arie restrânsă de manifestare şi este folosită în special de către

firme mici, ale căror produse au o calitate inferioară celor concurente. Multitudinea tipurilor de

preţ explică multe din diferenţele dintre agenţii economici cu aceeaşi activitate, iar capacitatea lor

de manevrare a preţurilor practicate îşi pune amprenta asupra şanselor de câştig.

4. Formarea preţurilor pe pieţe diferite

Preţul, ca rezultat al interacţiunii dintre cerere şi ofertă reflectă întotdeauna condiţiile specifice ale cererii şi

cele ale ofertei, pe piaţa respectivă.

Înseamnă că procesul complex al formării preţurilor se manifestă diferit în funcţie de natura produsului şi

gradul său de omogenitate, de numărul agenţilor economici producători şi cumpărători şi forţa lor

economică, de interesele urmărite şi strategia adoptată de aceştia, de obiectivele firmelor participante la

schimb şi informaţiile deţinute privind piaţa, de criteriile alese şi răspunsurile date la întrebările tradiţionale

ce, cât, cum să producă, respectiv să consume fiecare agent economic. Cu alte cuvinte, asupra preţului, îşi

pun amprenta condiţiile de combinare a factorilor de producţie, respectiv posibilităţile tehnice de producţie şi

mărimea cheltuielilor de producţie, pe de o parte, şi condiţiile de alegere a bunurilor de consum, respectiv

ansamblul combinaţiilor de mărfuri de aceeaşi utilitate şi nivelul venitului de consum, pe de altă parte.

1.17. Preţul în condiţiile de concurenţă perfectă

Într-o asemenea situaţie de piaţă, puterea economică individuală a firmelor fiind scăzută, fiecare agent

economic producător îşi comercializează bunurile la preţul pieţei, pe care nu îl poate influenţa. Aceasta este

în avantajul său, deoarece chiar dacă producătorul ar putea practica un alt preţ, acesta ar fi cel maximizator

de profit, care pe piaţa perfectă coincide cu preţul de echilibru. Semnificative în acest sens sunt

reprezentările următoare:

unde Cf, C = cererea la nivel de firmă, respectiv piaţă;

O = oferta totală de piaţă;

CM, = costul marginal şi cel mediu;

VM = venitul mediu;

Cp = costul de producţie corespunzător producţiei Q*;

P = preţul pieţei.

Astfel, la nivel de firmă, decizia de preţ este luată în favoarea practicării preţului maximizator de profit, care

corespunde nivelului Q* de producţie, deci pentru care VM = CM. Evident, la orice nivel superior de

producţie, VM CM, ceea ce înseamnă că nici un producător nu va accepta creşterea producţiei peste Q*.

În acelaşi timp, pe piaţă preţul de echilibru se obţine din interacţiunea cererii agregate cu oferta totală, el

corespunzând nivelului preţului individual maximizator de profit deoarece, în condiţii de concurenţă

perfectă, tot ceea ce se produce, se vinde, agenţii economici dispunând de informaţie perfectă şi de

posibilitatea înregistrării profiturilor maxime. Desigur, într-un eventual dezechilibru pe piaţă fie în sensul

excedentului de ofertă peste cerere, fie al surplusului cererii peste ofertă, preţul mai ridicat decât cel de

echilibru în primul caz şi preţul mai scăzut decât preţul de echilibru, în cealaltă situaţie, cunosc tendinţa de

reducere, respectiv majorare, până la nivelul echilibrului, la care cantitatea cerută coincide cu cea oferită.

Astfel, preţul de pe piaţa perfectă se formează în funcţie de raportul dintre cererea agregată şi oferta

agregată la nivelul impus de cantitatea determinată de egalitatea dintre venitul marginal şi costul marginal,

adică la care agentul economic înregistrează profitul maxim.

1.18. Preţul în condiţii de monopol

Datorită unicităţii producătorului, pe piaţa de monopol, preţul are tendinţa de creştere, dar dacă majorarea

depăşeşte limita acceptată de piaţă, respectiv de cerere, vânzările încep să scadă, ceea ce îl va determina pe

monopolist să renunţe la sporul de preţ aplicat. Cu alte cuvinte, producătorul trebuie să recurgă la majorarea

preţului, numai în situaţia în care aceasta nu îi afectează volumul vânzărilor, pentru ca veniturile să se

micşoreze la rândul lor. Desigur, piaţa de monopol, fiind puternic reglementată, preţul (P) nu poate depăşi

limita impusă prin reglementările legale în vigoare.

C

O

P

La nivelul pieţei

Fig. nr. 34La nivelul unei firme

Cf, VM

_C

CMP

Cp

Q*

Fig. nr. 33

Pe de altă parte, dacă piaţa nu suportă preţul practicat, monopolistul care acceptă practicarea unui nivel mai

scăzut, trebuie să aibă în vedere limita minimă a acestuia. Ea corespunde nivelului de preţ care asigură

maximizarea profitului:

Astfel, Preţul de monopol

se formează în funcţie de raportul dintre cererea totală şi oferta firmei monopoliste, la nivelul impus de

cantitatea determinată de egalitatea dintre venitul marginal şi costul marginal, adică la care agentul

economic înregistrează profitul maxim.

Profitul maxim (Pr. max.) este, în aceste condiţii egal cu produsul dintre cantitatea vândută (Q *)

corespunzătoare egalităţii CM = CV şi diferenţa dintre preţ şi costul mediu, adică Pr. max. = Q * * (P - ).

Desigur, dacă aceeaşi cantitate ar putea fi comercializată la un preţ mai ridicat, profitul ar fi superior, însă o

asemenea creştere ar trebui acceptată de piaţă şi de limita maximă legală admisă.

1.19. Preţul în condiţii de concurenţă monopolistă

Alegerea preţului în concurenţa monopolistă este îngreunată de existenţa produselor substituente, ceea ce

face ca fiecare producător să intensifice activitatea promoţională şi în ultimă instanţă, să majoreze preţul.

Cu toate acestea, pentru ca bunurile proprii să fie cerute pe piaţă în condiţiile gradului ridicat de

substituibilitate a mărfurilor, agentul economic caută să practice un preţ ceva mai scăzut.

Rezultă că preţul pe piaţa monopolistă se supune unor tendinţe contradictorii: pe de o parte, nivelul său are

tendinţa de creştere ca expresie a suportării unor cheltuieli promoţionale sporite, iar pe de altă parte, preţul

tinde să se diminueze ca efect al preocupării firmelor pentru impulsionarea vânzărilor.

În acest context, decizia de preţ este adoptată la nivel individual în baza obiectivului de maximizare a

profitului:

Astfel, preţul în condiţii de concurenţă monopolistă se formează la nivelul fiecărui agent economic în parte,

în funcţie de raportul dintre cererea pentru produsele sale şi oferta firmei, respectiv la nivelul producţiei

pentru care venitul marginal coincide cu costul marginal, iar profitul înregistrat este maxim.

Ca urmare, pe piaţa monopolistă, cumpărătorii se vor confrunta cu preţuri diferenţiate datorită costurilor

diferite suportate de producători, condiţiile de producţie specifice fiecăruia generând nivele de preţ

maximizatoare de profit diferite.

Unde C = cererea la nivel de firmă, respectiv piaţă;

_CM, C = costul marginal şi cel

mediu;

VM = venitul marginal.

Fig. nr. 35

VM

C

_CCM

P

_C

Q*

1.20. Preţul firmelor oligopoliste

Firmele oligopoliste pot practica acelaşi preţ pe piaţă, dacă acceptă să coopereze sau preţuri diferenţiate în

funcţie de strategia adoptată de fiecare agent economic în parte, atunci când se adoptă un comportament

necooperant.

a) Preţul în cazul oligopolului cu comportament cooperant.

a1)Preţul pe piaţa de oligopol în situaţia cartelului maximizator de profit.

În ipoteza unor costuri de producţie identice, firmele oligopoliste care cooperează în vederea practicării unui

preţ unic pe piaţă vor produce şi comercializa cantităţi egale de bunuri; aceasta deoarece, la orice nivel de

preţ, când structura costului este identică pentru toate firmele, cererea individuală (C f) este o fracţiune din

cererea agregată (Ct) determinată în funcţie de numărul producătorilor (n), respectiv Cf = Ct/n .

Astfel, în baza înţelegerii, la nivelul cartelului se va practica preţul care asigură cel mai mare profit, respectiv

nivelul P*. Evident, cantitatea corespunzătoare acestuia este :

Q* = + + = 3

Figura nr. 36

C

Q Q*

VM

CM _ C

P

P

În plus, la nivelul fiecărei firme oligopolistice, cantitatea produsă la preţul unic P *, fiind o fracţiune egală a

cererii totale pe piaţă, asigură obţinerea profitului maxim. La acest rezultat s-ar fi ajuns şi dacă firmele ar fi

convenit să acţioneze ca un monopol sau dacă toate trei ar fi fuzionat pentru a căpăta o poziţie dominantă.

Prin urmare, preţul practicat de firmele oligopolistice care alcătuiesc un cartel în scopul maximizării

profiturilor şi care îşi desfăşoară activitatea în condiţiile unor structuri ale costurilor identice se formează

la acel nivel al producţiei la care venitul marginal corespunde costului marginal pe ansamblul industriei,

nivel de producţie care se realizează în cote egale de toţi agenţii economici respectivi şi permite şi

maximizarea profitului fiecărei firme în parte.

În ipoteza unor costuri de producţie diferite (mai mari la firma A, mai reduse la B şi cele mai scăzute la C),

preţul unic practicat la nivelul cartelului se determină de asemenea, prin regula profitului maxim, a egalităţii

dintre costul marginal şi venitul marginal, dar cantitatea destinată pieţei de fiecare agent economic este

diferită.

Unde C = cererea la nivel de firmă, respectiv piaţă;

_CM, C = costul marginal şi

cel mediu;

VM = venitul marginal.

P = preţul pieţei.

Astfel, pentru realizarea unui anumit nivel de producţie, fiecare firmă produce o cotă, dar aceasta nu este

identică, aici căpătând importanţă selectarea firmei care să producă o unitate suplimentară. Cu alte cuvinte,

dacă la nivelul cartelului este adoptată decizia de majorare a producţiei, cum costul marginal corespunzător

este suma costurilor marginale specifice firmelor membre, această suplimentare este asigurată de agentul

economic care la unitatea adiţională suportă costul marginal cel mai scăzut. În acest fel, la nivelul industriei,

profitul se maximizează.

Aşadar, preţul practicat de firmele oligopolistice care alcătuiesc un cartel în scopul maximizării profiturilor

şi care îşi desfăşoară activitatea în condiţiile unor structuri de costuri diferite se formează la acel nivel al

producţiei la care venitul marginal corespunde costului marginal pe ansamblul industriei, nivel de producţie

care se realizează în cote diferite între agenţii economici respectivi, a căror mărime este dată de egalitatea

dintre costul marginal şi cel de la nivelul cartelului.

a2) Preţul pe piaţa de oligopol în situaţia cartelului care împarte piaţa

Acordul dintre firme are la bază estimarea cererii totale de piaţă, ceea ce înseamnă că determinarea

cantităţilor produse de fiecare membru al cartelului, respectiv a cotelor de piaţă, se face în funcţie de nivelul

cererii agregate. Deci, faţă de cartelul care maximizează profitul, când preţul este determinat înaintea fixării

cotelor de producţie individuale, aici preţul este stabilit ca o consecinţă a înţelegerii de cartel privind cotele

de piaţă ale membrilor săi.

Deci, preţul practicat de firmele oligopolistice care alcătuiesc un cartel în scopul împărţirii pieţei se

formează la acel nivel al producţiei totale care exprimă suma cotelor individuale de producţie fixate prin

acord în funcţie de estimarea cererii totale de piaţă.

b) Preţul în cazul oligopolului cu comportament necooperant.

b1) Preţul pe piaţa de oligopol asimetric

Poziţia dominantă de care beneficiază o firmă într-un oligopol asimetric în virtutea controlării vânzărilor în

proporţie de 60 - 70% îi permite acesteia să menţină preţul propriu de piaţă. Desigur, nivelul său este

determinat pe baza principiului de maximizare a profitului, iar menţinerea sa este o posibilitate deoarece

celelalte firme oligopolistice de pe poziţii de “satelit” sunt nevoite să adopte o strategie de imitaţie a

acţiunilor firmei dominante, deci şi a preţului.

În concluzie, preţul practicat de firmele oligopolistice în condiţiile unui oligopol asimetric se formează la

acel nivel al producţiei firmei dominante la care venitul marginal corespunde costului marginal, nivel de

producţie la care profiturile sale sunt maxime.

b2) Preţul pe piaţa de oligopol cu cerere specifică

Echilibrul specific firmelor oligopolistice cu comportament necooperant poate fi atins în două feluri, în

funcţie de strategia adoptată de acestea: strategie a cantităţii sau a preţului.

Astfel, în primul caz, fiecare firmă stabileşte cât să vândă şi lasă piaţa să determine preţul, iar în celălalt,

agentul economic îşi alege preţul, urmând ca piaţa să determine cantitatea. Concretizând, într-o strategie a

cantităţii, fiecare firmă observă cât produce concurenţa şi, în ipoteza că nivelul său nu se schimbă, calculează

cantitatea care îi maximizează profitul. Pe de altă parte, într-o strategie a preţului, fiecare firmă analizează

preţurile concurenţei şi, presupunând că aceasta nu se modifică, optează pentru nivelul de preţ care îi

maximizează profitul. Dar, din moment ce firmele oligopolistice pot realiza mărfuri identice (oligopol

nediferenţiat), are însemnătate numai cea care promovează cel mai scăzut preţ (Pmin). Ca urmare, un agent

economic concurent va avea la dispoziţie trei alternative: să solicite un preţ superior lui Pmin şi să nu vândă

nimic, să promoveze chiar nivelul respectiv şi să asigure desfacerea unei cantităţi nedeterminate, sau să

livreze la un preţ puţin mai mic decât Pmin şi să vândă cât doreşte. Ultima variantă este cea care asigură

maximizarea profitului pentru firma care adoptă o asemenea strategie. Dar echilibrul specific pieţelor

oligopolistice reflectă că nu numai una, ci toate firmele urmăresc astfel, atingerea profitului maxim, deci,

indiferent de preţul practicat de ceilalţi agenţi economici, este în interesul fiecăruia să solicite ceva mai puţin.

Procesul se opreşte totuşi, când preţul ajunge la un nivel corespunzător cu costul marginal. De aceea, fiecare

firmă trebuie să ia în considerare nu numai situaţia concurenţei atunci când decide asupra preţului său şi a

producţiei, dar şi impactul acestor decizii asupra rivalilor săi şi posibilele reacţii ale lor.

În concluzie, preţul practicat de firmele oligopolistice în condiţiile unui oligopol cu cerere specifică se

formează la acel nivel al producţiei la care cererea îşi schimbă elasticitatea în funcţie de reacţiile

concurenţei, deci la care venitul marginal egalează costul marginal, ambele considerate ca interval, şi nu

având o mărime anume, datorită caracterului rigid al preţului la acest nivel de producţie; tocmai de aceea,

este bine ca agenţii economici să-şi cunoască limitele de costuri şi de cerere între care pot acţiona pentru a

obţine profituri maxime pe baza practicării unui preţ constant.

Sintetizând, se poate spune că procesul complex al formării preţurilor de oligopol, deşi prezintă multe

asemănări nu este identic pe toate pieţele, deosebirile fiind generate de tipul de oligopol, respectiv de

comportamentul pe care îl adoptă firmele oligopoliste.

Prin urmare, complexitatea formării preţului, pusă în evidenţă prin diversitatea condiţiilor de cerere şi ofertă

permite surprinderea următoarelor aspecte:

preţul este o variabilă uşor manevrabilă de către agenţii economici în scopul realizării obiectivelor lor. Ei

pot lua decizii de creştere sau de scădere a nivelului de preţ în funcţie de dinamica condiţiilor cererii şi

ofertei pe piaţă, putând ajusta mărimea acestuia dacă interesele economice o cer;

în schimb, el reprezintă, în general, un instrument cu acţiune limitată pe un interval de timp scurt, tocmai

datorită posibilităţii tuturor participanţilor la viaţa economică de a ajusta nivelul individual al său. De

exemplu, reducerea costurilor de producţie reprezintă o decizie care transpusă în practică, oferă suport

pentru diminuarea preţului pe o perioadă mare de timp, faţă de acţiunea de reducere a preţului fără

suport economic în planul ofertei, ci din motive de creştere a veniturilor pe seama sporirii vânzărilor,

care ar putea fi cu uşurinţă practicată şi de alte societăţi comerciale;

preţul este un indicator al activităţii economice a cărui evoluţie face obiectul preocupărilor atât la nivel

micro, cât şi macroeconomic, concretizate în strategii de preţ corespunzătoare strategiilor de piaţă, pe

de o parte, şi în multiple hotărâri şi acte normative care guvernează mişcarea preţurilor, pe de altă

parte;

preţul reflectă în condiţiile specifice de piaţă, raportul dintre cerere şi ofertă, mai mult sau mai puţin

orientat; cu alte cuvinte, asupra formării preşului îşi pun amprenta caracteristicile ofertei şi cererii,

respectiv condiţiile de producţie ale ofertanţilor şi cele de venit ale cumpărătorilor, corelaţiile dintre

elementele de cheltuieli şi producţie, ca şi cele dintre venitul marginal şi cantitatea cerută pe piaţă.

VI. VENITURILE ŞI FORMAREA ACESTORA

1. Recompensarea factorilor de producţie

Producerea de bunuri şi servicii se poate realiza numai prin utilizarea şi combinarea factorilor de producţie.

Este normal atunci, ca fiecare factor de producţie să primească o parte din veniturile create cu aportul lor. Cu

alte cuvinte, implicarea factorilor în producţie şi alte activităţi economice atrage necesitatea recompensării

lor, apărând astfel în societate următoarele venituri: salariul care revine factorului muncă; renta care revine

factorului pământ; profitul şi dobânda care revin factorului capital.

Posesorii factorilor de producţie primesc venituri sub formele amintite drept plăţi pentru factorii puşi la

dispoziţie activităţilor economice de către ei. Dacă nu primesc o asemenea plată (respectiv veniturile sub

forma amintită) dispare motivaţia economică a participării factorilor la activităţile necesare societăţii.

Firmele, în funcţie de obiectul activităţii lor, au interes în a atrage, combina şi utiliza factorii în anumite

proporţii, corespunzător nivelului producţiei pe care şi-au propus a o deţine şi a celui mai redus cost de

producţie. Având în vedere aceste obiective, firmele nu vor ezita în substituirea factorilor între ei, astfel încât

costul lor de producţie să fie cât mai mic. Cererea de factori şi, desigur, substituirea unui factor cu altul sunt

determinate de preţul factorilor pe piaţă, de veniturile pe care le pretind posesorii factorilor. Diferenţele între

veniturile obţinute de factori (sau pretinse de posesorii lor), depind de variaţiile preţului pentru fiecare factor,

ca şi de cantitatea de factori oferită. Cu alte cuvinte, există o piaţă a factorilor, al căror comportament este

identic cu cel de pe piaţa celorlalte mărfuri.

Pe piaţa factorilor se întâlnesc ofertanţii de factori cu cei care caută factori, respectiv întreprinzătorii. Aceştia

din urmă vin la piaţă cu scopul de a cumpăra factori. Ca şi alţi consumatori de mărfuri ei se interesează de

preţul factorilor şi estimează pentru fiecare factor productivitatea pe care o poate obţine prin cumpărarea şi

utilizarea lor. Desigur, problema care se pune este de a cumpăra acele cantităţi de factori care să le aducă

avantajele cele mai mari. Pentru aceasta ei estimează productivitatea marginală a fiecărui factor. Pe de altă

parte, ofertanţii de factori urmăresc să obţină cel mai bun preţ pentru serviciile pe care le vor aduce factorilor

lor. În confruntarea dintre ofertanţii de factori şi consumatorii lor se stabileşte preţul fiecărui factor într-un

anumit moment şi, desigur, pe o anumită piaţă. Analiza pieţei factorilor pune în evidenţă aceleaşi

caracteristici ca în cazul pieţei celorlalte bunuri. Respectiv, piaţa factorilor poate fi privită la rândul ei atât ca

piaţă cu concurenţă perfectă, cât şi ca piaţă cu concurenţă imperfectă, corespunzător condiţiilor concrete

existente. În condiţiile de azi, cu toate elementele de imperfecţiune existente, jocul liber al pieţei continuă să

influenţeze nemijlocit cererea, oferta şi preţul factorilor.

În aceste condiţii, putem spune că preţul fiecărui factor se stabileşte (se determină) identic ca preţul celorlalte

mărfuri, prin întâlnirea ofertei cu cererea. Ceea ce este specific în cazul factorilor, este că cererea este o

cerere derivată. Factorii sunt ceruţi de întreprinzători, nu pentru că îi sunt necesari consumului propriu, ci

pentru că prin intermediul lor, el poate organiza şi desfăşura producţia de bunuri (sau servicii) capabile să

satisfacă cerinţele de consum existente în societate.

2. Salariul: definiţie, forme, determinare

1.21. Definiţie şi forme de salarizare

Salariul apare ca venit ce revine factorului muncă ca urmare a participării acestuia la activitatea economică.

Salariul, ca formă de venit, nu a existat în toate timpurile, cu toate că factorul muncă a participat în toate

timpurile la procesul de producţie. El este o formă de venit ce a apărut în anumite condiţii social -

economice, odată cu apariţia în societate a unor oameni lipsiţi de toate condiţiile necesare pentru organizarea

şi desfăşurarea producţiei, sau a altor activităţi economice, cu excepţia muncii lor, care, pentru ei, apărea ca

singur mijloc de existenţă.

În condiţiile în care posesorul factorului muncă devine liber din punct de vedere juridic şi, desigur, lipsit de

mijloace de existenţă (deci liber şi din punct de vedere economic), el va închiria - pe baza unui contract -

aptitudinile lui de a muncii celor care posedă celelalte condiţii (factori) de producţie. Acest lucru se

realizează în orânduirea capitalistă, unde se creează cele două condiţii amintite mai sus.

În condiţiile contemporane, salariul reprezintă cea mai frecventă formă de venit (după P. Samuelson el

reprezintă cca. 80% din venitul naţional al ţărilor dezvoltate), a unui număr însemnat de persoane. El

exprimă atât retribuirea muncii de execuţie a lucrătorilor propriu-zişi, cât şi remunerarea muncii celor ce

execută activităţi de concepţie şi conducere. Numitorul comun este dat de faptul că se închiriază capacitatea

de muncă şi a unora şi a altora de către cei ce au nevoie de ea. Aceştia din urmă plătesc preţul necesar pentru

obţinerea şi folosirea capacităţii de a munci, a posesorilor acesteia. Deci, salariul apare nu pur şi simplu ca

preţ al muncii ci ca preţ al închirierii factorului muncă, a capacităţii de a munci, a unor oameni liberi

juridic şi economic şi desigur, ca preţ al serviciilor aduse prin munca depusă de către aceşti oameni . Aşa

cum arăta P.A. Samuelson “omul este mai mult decât o marfă, cu toate că este adevărat că omul închiriază

serviciile sale pentru un preţ. Acest preţ este nivelul salariului, care este de la distanţă cel mai important

preţ”37.

Pentru practica economică interesează mai puţin discuţiile cu privire la definirea salariului şi mai mult

modalităţile prin care se determină mărimea acestuia pentru fiecare salariat. Formele de salarizare sunt

modalităţi de plată, respectiv de determinare a părţii din produsul muncii ce revine salariaţilor. Formele de

salarizare realizează legătura între mărimea produsului muncii, partea ce revine salariaţilor şi activitatea

depusă. În aceste condiţii, prin intermediul lor se determină cât de mare este salariul fiecărui lucrător.

Pe parcursul evoluţiei sale salariul a cunoscut diverse forme de plată. În esenţă, ele se pot reduce la trei

forme de bază: a) salariul după timpul lucrat; b) salariul în acord; c) salariul mixt.

Salariul după timpul lucrat, sau în regie, este forma de salariu prin care plata muncii se face în funcţie de

timpul lucrat: oră, zi, săptămână, etc. De regulă, îl întâlnim în cazurile în care munca este complexă şi dificil

de normat. Singura modalitate de determinare a drepturilor băneşti cuvenite salariaţilor este timpul de muncă

lucrat de fiecare.

Salariul în acord (cu bucata, pe operaţii, etc.) este forma de plată pe individ sau în grup în funcţie de

cantitatea de obiecte realizate de individ sau de grup, sau de operaţii executate. El se aplică la acele activităţi

37 Paul Samuelson, Economics, Ed. a IX-a, Mebrow-Hill Bask Company, 1973, p. 570.

unde se poate norma munca, respectiv munca cheltuită se măsoară prin cantitatea de produse lucrate sau

numărul de operaţii executate. Fiecare dintre acestea sunt plătite după un anumit tarif. La rândul lui salariul

în acord s-a diversificat îmbrăcând diverse forme (acord direct, acord progresiv, acord global, etc.). Este

firesc acest lucru, deoarece fiecare firmă are dreptul de a-şi alege modalităţile de plată corespunzător

condiţiilor ei concrete şi concepţiei proprii despre stimularea propriilor salariaţi.

Salariul mixt, este forma de plată care îmbină elemente din cele două forme arătate mai sus. Se constituie

dintr-o sumă de bani fixă care se acordă pe unitatea de timp lucrată (ex. zi de muncă, etc.) şi dintr-o sumă

variabilă ce se acordă corespunzător cu îndeplinirea unor condiţii tehnice, tehnologice, organizatorice, etc. de

către salariat. Aceste condiţii se cuantifică prin intermediul unor tarife, astfel încât ele pot fi determinate

bănesc ca şi în cazul salarizării în acord.

Există numeroase sisteme de salarizare, care pornind de la cele două forme de bază şi de la progresele în

organizarea producţiei şi a muncii, asigură calculul salariului în conformitate cu contribuţia exactă a fiecărui

salariat la rezultatele întreprinderii. În aceste condiţii este firesc să întâlnim sisteme în care cele două forme

de salarizare se îmbină între ele, şi mai mult, acestea se îmbină cu alte modalităţi de stimulare cum ar fi

participarea la profit, stimularea bazată pe factori psiho-sociali, etc.

Indiferent de formele prin care se determină salariul, acesta capătă o expresie bănească. Sub acest aspect,

salariul este cunoscut ca salariul nominal. Acesta este reprezentat de suma de bani pe care salariatul o

primeşte în urma închirierii capacităţii sale de muncă. Mărimea salariului nominal depinde de o multitudine

de factori. Aşa cum vom vedea mai departe şi în cadrul acestui factor de producţie - munca - intervin procese

reglatoare ale pieţei, care îşi pun amprenta foarte puternic asupra dimensiunii salariului nominal.

Alături de salariul nominal, categoria de salariu real vine şi întregeşte imaginea asupra dimensiunii

salariului. Salariul real reprezintă cantitatea de mijloace de subzistenţă şi de servicii pe care salariaţii şi le pot

procura cu salariul nominal. În principal salariul real, mai bine spus mărimea lui, depinde de doi factori şi

anume: mărimea salariului nominal şi nivelul preţurilor şi tarifelor mărfurilor şi serviciilor.

1.22. Determinarea salariului

Pentru practica economică prezintă interes, alături de problemele teoretice ale salariului, aspectele legate de

determinarea acestuia corespunzător situaţiilor de piaţă existente. Din acest punct de vedere întâlnim

următoarele situaţii:

1. Cazul concurenţei perfecte. În economia de piaţă determinarea nivelului salariului nu se poate face în

afara mecanismului pieţei sau ignorând acest mecanism. Aşa cum am văzut, când am discutat despre piaţă,

există un segment al acesteia care este piaţa muncii. Fenomenele care au loc în cadrul acestei pieţe determină

atât cantitatea de muncă angajată de fiecare firmă, cât şi nivelul salariului. Amintim faptul că în cazul pieţei

cu concurenţă perfectă întâlnim un număr mare, atât de ofertanţi, cât şi de cumpărători de muncă. Dacă

cunoaştem cererea şi oferta de muncă (la nivel de industrie sau ramură industrială şi la nivel de firmă) nivelul

salariului se determină urmărind unde este punctul de echilibru rezultat din intersectarea celor două curbe

( figura nr. 37). Punctul de echilibru E ne determină atât nivelul salariului cât şi cantitatea de muncă

necesară.

Pentru simplificare considerăm forţa de muncă existentă, omogenă din punct de vedere al pregătirii, ca şi a

altor caracteristici. Deci, fiecare lucrător va avea un salariu identic cu al celorlalţi lucrători.

În desenul A, curba cererii (C1) este derivată din curbele venitului marginal al produsului (VMP) tuturor

firmelor din industrie. Ca în cazul tuturor curbelor de cerere ea este orientată în jos şi spre dreapta. Curba

ofertei, în schimb, se înscrie în sus şi spre dreapta. Acest lucru, deoarece este necesar a creşte salariul pentru

a atrage forţa de muncă în industrie din celelalte sectoare ale economiei. În desenul B, cererea unei firme

oarecare pentru muncă este reprezentată de curba VMP specifică firmei, care este şi ea înclinată în jos şi spre

dreapta. Curba ofertei este perfect elastică, deoarece la preţul de piaţă al muncii, firma poate angaja oricâtă

cantitate de muncă doreşte. La un nivel dat al salariului, curba ofertei este identică cu cea a costului marginal

pe factor (CMF). Atâta timp cât firma poate obţine oricâtă cantitate de muncă doreşte, la preţul pieţei (nivelul

salariului existent pe piaţă), curba ofertei de muncă va fi o linie orizontală. Cantitatea de muncă pe care o

angajează o firmă competitivă va fi determinată de intersecţia dintre curba cererii şi curba ofertei, respectiv

de punctul EF. Identic se petrec lucrurile şi pe total industrie. Punctul EI va determina cantitatea de muncă

(QM) care poate fi angajată în industrie. Corespunzător punctului EI se determină şi nivelul salariului (S) la

care se angajează cantitatea de muncă respectivă (QM).

Fig. nr. 37

Firma nu are control asupra nivelului salariului existent pe piaţa muncii. În schimb ea poate ajusta cantitatea

de muncă pe care o angajează în acord cu evoluţia venitului marginal al produsului (VMP). Pentru a

maximiza profitul, firma va trebui să angajeze acea cantitate de muncă la care VMP egalează nivelul

salariului de pe piaţă.

2. Cazul monopolului. În ce priveşte piaţa muncii, existenţa situaţiei de monopol poate afecta alocarea

resurselor, la fel ca şi în cazul situaţiei de monopol în producţie. Situaţia de monopol, în cazul pieţei muncii,

are în vedere monopolul în oferta de muncă. Un asemenea monopol este asumat de regulă de sindicate, care

urmăresc să ridice nivelul salariului deasupra celui care domină pe piaţa cu concurenţă perfectă. Aceasta, în

condiţii normale, înseamnă că numărul de lucrători angajaţi este mai mic decât în cazul concurenţei perfecte.

Reducându-se numărul celor angajaţi, deci reducându-se oferta, va creşte nivelul salariului. Desigur,

sindicatele nu au un rol însemnat nu numai asupra salariului, ci şi asupra ocupării forţei de muncă şi a

condiţiilor de muncă.

3.Cazul monopsonului. Monopsonul reprezintă un singur cumpărător al unei resurse, care fixează atât

cantitatea cât şi preţul. În cazul factorului muncă, monopsonul poate să apară, de exemplu, în situaţia unei

localităţi unde o singură firmă domină viaţa economică, având cel mai mare număr de angajaţi. Forţa de

muncă locală nu are posibilitatea de a opta. Celelalte activităţi economice, sociale, de administraţie etc. din

localitate, oferă un număr mic de locuri de muncă, a căror pondere este insignifiantă. În aceste condiţii, ea se

angajează la firma ce joacă rol de monopson, la un salariu stabilit de acesta.

Monopsonul nu poate angaja nici el decât un număr limitat de persoane, fapt ce duce la

intensificarea concurenţei pe piaţa muncii. Curba ofertei de muncă este identică şi în cazul

existenţei monopsonului cu oricare curbă a ofertei. Monopsonul, dacă are nevoie de muncă, poate

ridica nivelul salariului în vederea atragerii de noi muncitori, până la punctul în care costul marginal

pe factor (CMF) egalează venitul marginal al produsului (VMP), respectiv până la punctul F (figura

nr. 38).

Costul marginal pe factor, după cum ştim, este costul la care angajăm, sau cu care cumpărăm o cantitate

adiţională de factor. Când firma este în condiţiile pieţei cu concurenţă perfectă CMF egalează preţul

factorului. Când este monopson CMF este mai mare decât preţul factorului.

Aşa cum este ilustrat în grafic, curba cererii de muncă a monopsonului este curba venitului marginal al

produsului (VMP). Necesarul de lucrători a fi angajaţi şi respectiv nivelul salariului nu rezultă din punctul de

echilibru E, în care se intersectează curba ofertei cu cea a cererii, respectiv cu VMP. Fiind singurul

cumpărător de muncă dintr-o anumită zonă, monopsonul nu ţine seama de punctul de echilibru E. El poate de

exemplu, mări salariul pentru a atrage cât mai multă muncă din zonă, sau micşora salariul sub nivelul SE

corespunzător punctului E. Dacă avem în vedere regulile generale, monopsonul ar trebui să plătească un

salariu de nivel SF, corespunzător punctului F, de intersecţie între costul marginal pe factor (CMF) şi venitul

O

E

Număr de lucrători

VMP

CMF

F

M

QEQM

S

SE

SF

Fig. nr. 38

Niv

elul

sala

riul

ui

marginal al produsului (VMP). Acest punct, după cum am văzut, reprezintă maximum până la care

monopsonul poate ridica nivelul salariului. Dar în determinarea nivelului efectiv al salariului, monopsonul se

ghidează după curba ofertei, deci salariul va fi citit pe curba ofertei, corespunzător punctului M, şi nu pe

curba costului marginal al produsului, aşa cum se întâmplau lucrurile în condiţiile pieţei perfecte. Salariul S,

corespunzător punctului M dă la iveală şi cantitatea de muncă QM pe care o angajează monopsonul. Ea va fi

mai mică decât cantitatea de muncă (QE) corespunzătoare punctului de echilibru E. Deoarece preţul

factorului este sub venitul marginal al produsului, lucrătorii sunt plătiţi de monopson mai puţin decât este

contribuţia lor la venit. Datorită acestui lucru, mulţi specialişti denumesc salariu monopsomic, salariu de

exploatare.

4. Salariul minim. O cale de a contracara puterea monopsonului pe piaţa muncii este ca statul să stabilească

un nivel minim al salariului. Acest nivel SE este dat de punctul E (figura nr. 64) unde se intersectează, în

condiţii normale, cele două curbe ale ofertei şi cererii de muncă.

La acest punct, atât angajarea (număr de lucrători), cât şi salariul sunt peste nivelul monopsomic. Dacă

urmărim graficul observăm că, în condiţiile stabilirii salariului minim de către guvern, curba ofertei va lua

forma SEEO, iar curba costului marginal va fi identică cu curba ofertei în porţiunea de la SE la E, de unde se

îndreaptă (se răsuceşte) spre punctul C (deci EC apare ca linie punctată) şi de acolo pe vechiul traseu.

Numărul de lucrători angajaţi de monopson va fi dat de intersecţia dintre noua curbă a costului marginal pe

factor şi curba venitului marginal al produsului, respectiv de punctul E. La acesta corespunde cantitatea QE.

Stabilirea de către guvern a salariului minim, are ca efect în situaţia de monopson, creşterea

salariului, a numărului de angajaţi şi implicit a producţiei.

În alte condiţii (în afara celor de monopson) stabilirea salariului minim are ca efect creşterea salariilor, dar şi

o reducere a angajării pretutindeni, deci a reducerii şi ocupării forţei de muncă.

VMP

O

E

C

M

CMF

Niv

elul

sala

riul

ui

SE

SM

QEQM

Număr de lucrători

Fig. nr. 39

5. Cazul monopolului bilateral. Sunt situaţii când pentru un factor de producţie există un singur

vânzător şi un singur cumpărător. O asemenea situaţie este cunoscută sub denumirea de monopol

bilateral. În ce priveşte factorul muncă, monopolul bilateral apare când se întâlnesc sindicatele

(uniunile acestora) dintr-o ramură cu câteva mari firme din ramură. Aşa cum se poate vedea din

figura nr. 40, nivelul salariului se stabileşte undeva între nivelul salariului de monopol şi salariul de

monopson şi este rezultatul negocierilor dintre sindicate şi firme.

Dacă nu ar fi negocierile, firma sau firmele vor angaja un număr de lucrători Q1, corespunzător unui nivel de

salariu S1. Sindicatele forţează nivelul salariului la S2. Negocierile dintre sindicate şi firme duc în final la

stabilirea salariului la nivelul S3, aflat undeva între S1 şi S2. La acest nivel, creşte şi ocuparea forţei de muncă,

vor fi angajaţi un număr de Q2 lucrători, mai mare decât cel avut în vedere numai la firme, respectiv Q1.

Într-o societate modernă, factorul muncă nu este omogen şi drept urmare contribuţia lui în cadrul activităţilor

din societate este diferită de la individ la individ. Este firesc ca şi nivelul salariului să difere de la o categorie

la alta de salariaţi şi chiar în cadrul aceleaşi categorii de la un individ la altul. Sunt activităţi la care pot

participa numai indivizi bine educaţi, cu o pregătire profesională excepţională. Este firesc ca nivelul

salariilor pe care îl vor obţine asemenea indivizi să fie foarte ridicat. Ei însişi au cheltuit imens pentru

educaţia şi formarea lor profesională, iar contribuţia lor la veniturile firmei este considerabilă.

Cu alte cuvinte, se pot desprinde o serie de factori care influenţează nivelul salariilor pe categorii de salariaţi

şi în interiorul acestora. Cei mai importanţi factori de influenţă sunt următorii: diferenţe de calificare, grade

diferite de dificultate a activităţilor din cadrul societăţii, preferinţele indivizilor cu privire la o profesie sau

alta, la un loc de muncă sau altul, tipul pieţei de muncă, existenţa sau inexistenţa discriminării în funcţie de

sex, vârstă, culoare, gradul de imobilitate a pieţei muncii, prevederile legale în vigoare ş.a.

Desigur, situaţiile sunt diferite de la o ţară la alta, de la etapă la etapă, pe zone geografice în cadrul fiecărei

ţări etc. Unii factori acţionează cu intensitate mai mare, alţii în unele zone, sau pentru unele profesii nu

VMP

Od

c

a

b

Niv

elul

sala

riul

ui

S2

S3

S1

Q1 Q2

Număr de lucrători

Fig. nr. 40

acţionează etc. De aceea, pentru fiecare situaţie în parte este necesară o analiză concretă, care să permită

desprinderea tuturor factorilor de acţiune, precum şi a intensităţii acestora.

3. Profitul: definiţie, forme, maximizare, funcţii

1.23. Conţinutul categoriei de profit. Formele profitului

Profitul, în sens foarte larg, poate fi privit ca fiind câştigul realizat, în formă bănească, de către cei ce iniţiază

şi organizează o activitate economică. Problema care se ridică pentru teoreticieni este privitoare la natura şi

conţinutul acestuia, iar pentru agenţii economici de a se stabili raportul în care se găseşte cu celelalte venituri

(salariu, dobândă, rentă) şi, mai ales, modalităţile prin care se poate asigura maximizarea lui.

În ceea ce priveşte conţinutul categoriei de profit, se poate spune că au existat şi există mai multe puncte de

vedere, unele foarte asemănătoare între ele, altele opuse. Putem distinge două mari curente teoretice, unul

care cuprinde acele puncte de vedere după care veniturile (deci şi profitul) apar ca recompensă a factorilor de

producţie, altele, conform cărora profitul este muncă însuşită gratuit de cei ce posedă capitalul, pe seama

celor care îşi închiriază (vând) capacitatea de a munci.

Pentru a ne lămuri, să încercăm să pătrundem în intimitatea acestei noţiuni. Porninm de la faptul că

activităţile economice se desfăşoară, în cea mai mare parte, în întreprinderi, iniţiate şi organizate de

întreprinzători, care angajează şi combină factorii de producţie. Întreprinzătorii pot fi proprietari ai tuturor

factorilor de producţie antrenaţi în cadrul activităţii firmei (întreprinderii) sau pot închiria unul sau mai mulţi

factori de producţie. Indiferent de situaţie, întreprinzătorii sunt acei ce organizează şi conduc afacerile firmei,

decid ce să producă, în ce cantităţi, unde să se vândă şi cum să se vândă ş.a. Toate acestea necesită

cunoştinţe, abilitate şi implică un anumit risc din partea întreprinzătorului. Este firesc ca ele să fie

recompensate iar întreprinzătorul să se aştepte la un câştig, care este cunoscut sub denumirea de profit.

Profitul provine din diferenţa dintre venitul obţinut de firmă şi costul de producţie al acesteia, cu alte cuvinte

el este excedentul preţului de vânzare asupra preţului de cost. El se poate determina în felul următor:

Pr = P x Q - C, unde:

Pr = profitul

P = preţul de vânzare pe unitatea de produs

Q = cantitatea vândută

C = costul aferent producţiei vândute.

Profitul privit astfel este profitul total, care la o privire atentă constatăm că este format din două componente,

respectiv din profitul normal şi profitul supernormal, sau profitul economic. (A se vedea schema de la tema

IX). Să ne reamintim cele două ipostaze sub care se prezintă costul de producţie.

În primul rând, din punct de vedere economic, costul cuprinde toate cheltuielile generate de obţinerea

producţiei, respectiv cheltuielile pentru factorii procuraţi de firmă, inclusiv cheltuielile de factori ce aparţin

proprietarilor firmei, în al doilea rând, din punct de vedere contabil cuprinde cheltuielile de factori procuraţi

de firmă pentru care aceasta plăteşte către terţi, inclusiv acele cheltuieli care reprezintă amortizarea

capitalului fix care aparţine firmei. Deci, în costul contabil nu se includ cheltuielile de muncă ale

proprietarilor firmei, care în mod real desfăşoară activitate în cadrul firmei sau alte facilităţi pe care le pun

A se vedea noţiunile de cost explicit şi implicit de la capitolul de costuri.

la dispoziţie proprietarii şi care, evident, nu necesită plăţi către terţi (de pildă un calculator ale cărui servicii

nu trebuie plătite, aşa cum ar trebui de fapt să fie dacă el ar fi fost închiriat de la altă firmă).

Dacă avem în vedere costul contabil, tot ceea ce se obţine peste acest cost este profit, respectiv profitul total.

Dacă acest excedent depăşeşte suma costului explicit şi implicit, respectiv costul economic sau costul de

oportunitate, atunci profitul total este compus din două componente şi anume profitul normal şi profitul

supernormal sau economic. Cu alte cuvinte, întreprinzătorul poate primi profit din două motive:

- dacă el este proprietarul unora dintre factorii de producţie (echipament, pământ etc.) utilizaţi de

firmă, el obţine profitul normal;

- dacă vinde bunurile firmei obţinute la un preţ mai mare decât costul de producţie (costul contabil

plus profitul normal), va obţine şi profitul supernormal sau economic.

Deci, profitul total este profitul normal plus profitul economic. Dacă întreprinzătorul nu posedă nici unul din

factorii de producţie (închiriază absolut tot), el nu va obţine profitul normal, iar dacă va vinde bunurile

produse obţinute la un preţ mai mic decât costul de producţie, atunci nu va obţine nici profit economic.

Profitul normal apare ca o componentă a costului de producţie şi deci şi a costului mediu şi marginal.

În structura lui intră atât o remuneraţie de muncă, cât şi una de capital.

Remuneraţia de muncă vizează munca de coordonare, conducere a întreprinzătorului, remuneraţia de capital

vizează recompensarea (dobânda) capitalului adus firmei de către întreprinzător, sau procurat din altă parte.

Dacă şi factorul pământ utilizat de firmă este închiriat, atunci profitul cuprinde atât remunerarea muncii

întreprinzătorului, dobânda capitalului utilizat, cât şi chiria pământului.

Profitul economic reprezintă venitul obţinut de cei care întemeiază, organizează şi administrează o firmă -

întreprinzătorii - şi care sunt proprietarii bunurilor produse de către firmă. Ei vând aceste bunuri (dacă este

posibil) la un preţ mai mare decât este costul total al firmei (costul contabil plus profitul normal). Ceea ce

obţin ca excedent peste costul total este profitul economic sau superprofitul, care nu este altceva decât

venitul ce răsplăteşte pe întreprinzător pentru întemeierea şi buna funcţionare a firmei.

În economia de piaţă, unde se manifestă pentru întreprinzători permanent incertitudinea cu privire la prezent

şi viitor, aceştia suportă riscul în afaceri, respectiv ca venitul ce provine din vânzarea bunurilor fabricate să

fie mai mic decât costul de producţie. În aceste condiţii profitul economic este considerat ca răsplată pentru

asumarea riscului.

Firmele, chiar în condiţiile unor prospectări foarte riguroase a pieţelor, nu pot fi niciodată sigure în legătură

cu evoluţia pieţelor, a preţurilor, a cererii consumatorilor etc. Într-o economie dinamică, cu piaţa deschisă,

incertitudinile cresc. Riscul în afaceri este ceva normal, o componentă a vieţii economice care nu miră pe

nimeni şi a cărei dispariţie ar crea derută şi comportamente nefireşti ale agenţilor economici. Dispariţia

riscului în afaceri marchează existenţa unei situaţii de dictat, respectiv alţi factori decât cei economici conduc

piaţa şi economia, deci o situaţie nefirească în care economicul este subordonat sau dominat de factorii

neeconomici. Deci, nefiind nimic firesc, nu există nici economie normală şi, deci, nici riscul în afaceri (dacă

putem vorbi de afaceri).

În condiţii normale, riscul în afaceri apare sub trei ipostaze:

a) Incertitudini privind condiţiile pieţei.

b) Riscul datorat schimbărilor în tehnologie şi implicit concurenţei celor care au un avans în

domeniu.

a) Risc financiar, juridic şi politic.

Dacă privim cele trei mari grupe de riscuri este firesc ca profitul întreprinzătorului şi anume profitul

economic să fie privit şi considerat ca o compensaţie primită de acesta datorită presiunii acestor riscuri. Cu

alte cuvinte, profitul supranormal sau economic este răsplata pe care o primeşte întreprinzătorul pentru riscul

de a pierde capitalul. Dacă avem în vedere noţiunea de profit ca un tot nediferenţiat pe cele două

componente, putem spune că el se cuvine întreprinzătorului din mai multe motive:

a) inovaţia, reflectată atât prin ideile noi ale întreprinzătorului, dar şi prin ideile noi ale altor

specialişti pe care întreprinzătorul le obţine, le asimilează şi le pune în practică;

b) managementul, respectiv efortul de conducere care îmbină atât cunoştinţe ştiinţifice, cât şi

talent, artă, pricepere;

c) speculaţia comercială, ce se referă la capacitatea întreprinzătorului de a organiza şi desfăşura

o distribuţie şi o vânzare de succes a bunurilor produse;

d) asigurarea contra riscurilor, motiv explicat mai larg în rândurile de mai sus.

Specialiştii consideră că primele trei motive pun în evidenţă că profitul este, în primul rând, o plată a muncii

întreprinzătorului, la fel de normală ca salariul oricărui lucrător, iar în al doilea rând, având în vedere ultimul

motiv, profitul este şi o răsplată a riscului asumat de întreprinzător. Cu alte cuvinte, profitul este un venit,

care depinde de anumite circumstanţe favorabile întreprinzătorului.

În concluzie, se poate spune că profitul se diferenţiază de celelalte venituri. El poate fi privit ca un element

rezidual al activităţii economice a firmelor. Spre deosebire de salariu, rentă, dobândă, el nu are baza

contractuală, depinzând de succesul în afaceri şi de norocul întreprinzătorului de a nu întâlni o concurenţă

distrugătoare, disturbări politice, financiare etc., restrângeri sau limitări legislative ş.a.

Alături de cele două forme mari de profit - profitul normal şi profitul economic (supernormal) - a căror

natură şi conţinut le-am descifrat, în practică unele firme pot obţine şi alte categorii de profit şi anume:

a) profit de monopol, cunoscut şi sub denumirea de supraprofit de monopol, care se obţine, de

regulă, de către firmele care câştigă şi-şi menţin o poziţie de monopol pe piaţă. Prin manipularea

preţului, dar şi a altor factori, câştigul lor este mult mai mare decât în condiţii normale, tocmai

datorită poziţiei lor de monopol;

b) profit neaşteptat (windfall profit), a cărui definiţie nu este foarte clară, deşi preocupă pe

foarte mulţi specialişti, mai ales în ultimul timp38. El apare ca un câştig nesperat, datorită unor

conjuncturi ale vieţii economice şi politice. Se dă ca exemplu, pentru acest tip de profit, cel obţinut

de către producătorii de petrol atunci când OPEC-ul a ridicat în mod nejustificau preţul petrolului.

Producătorii de petrol au vândut la preţuri care nu se justifică în creşterile costurilor de producţie. Un

asemenea profit este considerat de foarte mulţi ca necinstit, constituind de fapt un transfer incorect

de bogăţie de la cei care plătesc preţul ridicat artificial către producători. De la existenţa unor

asemenea situaţii, după părerea unor specialişti, profitul poate fi privit sub două ipostaze: ca profit

legitim, rezultat din activitatea firmei desfăşurată în condiţii normale, aşa cum am văzut şi ca profit

nelegitim care este obţinut şi însuşit fără a fi câştigat prin vreun serviciu adus în activitatea

economică sau ca rezultat al riscului întreprinzătorului. De pildă, în cadrul profitului nelegitim se

38 Lloyd Atkinson, Economics, Richard D. Irwin, Inc., Homewood, Illinois, 1982, p. 584.

include profitul de monopol, aşa numitul profit neaşteptat etc. Mulţi specialişti sunt de părere că

aceste forme de profit (profitul nelegitim) trebuie preluat în întregime de societate.

Cunoaşterea de către agenţii economici a dimensiunii profitului obţinut în fiecare etapă dată ca şi a dinamicii

acestuia prezintă interes pentru fundamentarea deciziilor lor. Pentru a obţine informaţii utile, agenţii

economici pot utiliza o serie de indicatori de analiză a profitului. Cei mai importanţi sunt masa profitului şi

rata profitului.

Masa profitului reprezintă profitul total obţinut de un agent economic într-o anumită perioadă de timp. Acest

indicator se poate calcula şi la nivel de ramură şi economie naţională. Masa profitului se determină scăzând

din preţul de vânzare al bunurilor costul de producţie aferent producţiei respective. Se poate determina pe

total producţie sau pe fiecare produs (tip de produs). Dacă în urma calculului rezultă o mărime mai mare

decât zero, este vorba de câştig, dacă rezultatul este negativ este vorba de pierdere.

Rata profitului este o mărime relativă reflectând raportul procentual dintre profitul obţinut de către un agent

economic într-o anumită perioadă de timp(masa profitului) şi costurile aferente acestuia. Se mai poate

determina şi prin raportarea profitului obţinut la volumul capitalului şi / sau la cifra de afaceri.

sau sau , unde:

p r = rata profitului

Pr = profitul total obţinut (masa profitului)

c = costul de producţie

C = capitalul utilizat

CA = cifra de afaceri.

Rata profitului pune în evidenţă gradul de rentabilitate a firmei, sau pe fiecare produs. Calculat la nivel de

ramură şi economie naţională acest indicator va reflecta gradul de rentabilitate la aceste nivele.

Profitul obţinut de agentul economic într-o anumită perioadă de timp este privit ca profit brut. Acesta se

supune impozitării rezultând profitul net sau profitul admis, cel ce rămâne obiectiv la dispoziţia agentului

economic care l-a obţinut.

1.24. Maximizarea profitului

Toţi agenţii economici sunt interesaţi nu numai în a obţine profit ci a obţine cât mai mult, respectiv în a-l

maximiza. Cu cât profitul obţinut este mai mare cu atât rentabilitatea, eficienţa firmei este mai mare.

Maximizarea profitului se referă la profitul total. În acelaşi timp, trebuie să ţinem seama că nici unul dintre

agenţii economici nu are posibilitatea de a influenţa mărimea chiriei pentru nici unul dintre factorii de

producţie, respectiv nu are nici o influenţă asupra mărimii profitului normal. Deciziile lor în schimb

influenţează mărimea profitului economic şi deci, dacă o firmă acţionează pentru maximizarea profitului

total, o face maximizând de fapt profitul economic.

Analiza maximizării profitului se poate porni de la condiţiile pieţei perfecte. În acest caz trebuie să avem în

vedere două situaţii, respectiv ce se întâmplă în condiţiile perioadei scurte de timp şi în condiţiile perioadei

lungi.

În perioada scurtă, dacă privim cu atenţie graficul din figura nr. 66 care cuprinde curbele venitului mediu,

venitului marginal, curba costului marginal şi a costului mediu - curbele costului includ şi profitul normal -

constatăm următoarele:

Firma va obţine un profit economic (profit supernormal) la orice producţie între punctele A şi B, deoarece

pentru aceste producţii, venitul mediu este mai mare decât costul mediu, care include şi profitul normal.

Firma poate opta pentru producţia care îi asigură profitul maxim folosind informaţiile date de mărimea

venitului marginal şi a costului marginal. Dacă presupunem că firma îşi măreşte producţia cu o unitate

suplimentară de produs, se va înregistra atât o creştere a costului marginal al ei, cât şi a venitului marginal

obţinut. Dacă venitul marginal este mai mare decât costul marginal, venitul total va creşte mai mult decât

creşte costul total (care include profitul normal) şi deci creşterea în producţie duce la creşterea profitului

economic. Aşadar, firma obţine venit prin creşterea producţiei atunci când venitul marginal depăşeşte costul

marginal pentru toate creşterile de producţie până la punctul C şi, deci, este firesc ca producţia firmei, în final

să atingă acest punct.

Ce se întâmplă dacă firma extinde producţia dincolo de punctul C, unde - aşa cum se vede din figura nr. 41 -

costul marginal depăşeşte venitul marginal? În acest caz, orice unitate adiţională de produs va adăuga mai

mult la costul total decât la venitul total şi, deci, ca o consecinţă, profitul economic va scădea.

Fig. nr. 41

În concluzie, producţia firmei - mai bine spus volumul de producţie al firmei, care asigură maximizarea

profitului - este cel de la punctul C din grafic. Cu alte cuvinte, maximum de profit economic este atins la acel

nivel al producţiei la care venitul marginal egalează costul marginal.

Când producţia firmei atinge punctul C, costul mediu este D şi costul total este dat de OC x OD. Venitul

mediu este E şi, deci, venitul total este OC x OE şi profitul economic (profitul supernormal) este (OC x OE)

- (OC x OD) care este, de fapt, aria DEGF, în cadrul desenului de la figura nr. 42, fiind haşurată.

Fig. nr. 42

Formularea de mai sus prin care se exprimă ideea că profitul este maxim atunci când venitul marginal

egalează costul marginal, nu este suficientă. După cum observăm în figura nr. 67, acest lucru se întâmplă

atunci când producţia atinge atât punctul X, cât şi punctul Y. Dacă producţia firmei este la punctul X şi firma

va produce în continuare o unitate adiţională de produs, profitul economic al firmei va creşte datorită faptului

că, costul marginal este mai mic decât venitul marginal. Dacă producţia firmei este la punctul Y şi firma va

produce în continuare o unitate suplimentară de produs, profitul ei economic va scădea, deoarece costul

marginal va depăşi venitul marginal. Deci, aşa cum am văzut şi anterior, Y este punctul la care producţia

maximizează profitul. În concluzie, profitul economic (profitul supernormal) este maximizat atunci când

venitul marginal egalează costul marginal, iar curba costului marginal este în creştere.

Putem spune, în final, că dimensiunea maximă a profitului economic (supernormal) al firmei, într-o perioadă

scurtă, depinde de mărimea venitului mediu şi a costului mediu.

Pentru a înţelege ceea ce se întâmplă în perioada lungă revenim la o idee pe care am expus-o de mai multe

ori în cadrul acestui capitol şi anume că profitul normal este considerat maximum de câştig pe care

întreprinzătorii, proprietari de factori, îl pot obţine dacă ar utiliza factorii lor de producţie în alt fel. Dacă

firma produce, de exemplu, un bun oarecare A, obţinând un profit economic (supernormal) pozitiv, atunci

toate celelalte direcţii alternative de utilizare a factorilor de producţie (folosiţi la producerea bunului A) vor

aduce un venit mai mic proprietarilor lor. În acest caz, toţi posesorii factorilor de producţie în discuţie vor

dori să-i utilizeze pentru a produce bunul A şi nu pentru altceva. După cum ştim, în perioada lungă toţi

factorii pot fi transferaţi de la o utilizare la alta şi deci, în exemplul nostru, numărul firmelor care pot produce

bunul A va creşte, iar numărul firmelor care, prin utilizarea aceloraşi factori, vor produce alte bunuri, va

scădea. Putem desprinde o concluzie foarte importantă şi anume că în perioada lungă numărul firmelor care

produc un bun oarecare se va mări, dacă firmele respective obţin profit economic (supernormal) pozitiv.

Invers, dacă firmele care produc un bun oarecare înregistrează pierderi (adică profitul total este mai mic

decât profitul normal) atunci, treptat - treptat, ele vor renunţa la producţia bunului respectiv, iar numărul lor,

tot treptat, va descreşte. În acelaşi timp, precizăm că nu se înregistrează schimbări în numărul firmelor care

produc un bun în condiţiile în care profitul este la nivel normal, deoarece pentru aceste firme nu există

motivaţia nici de a ieşi nici de a intra în ramură.

Să vedem care este efectul intrării sau ieşirii firmelor dintr-o ramură. Dacă într-o ramură oarecare se va

înregistra, la un moment dat, o creştere a numărului de firme care produc un anumit bun (deci va avea loc o

sporire a cantităţii din bunul respectiv) atunci vom sesiza o modificare a costurilor şi veniturilor tuturor

firmelor care produc acel bun. Acest fapt se datorează următoarelor:

a) Intrarea unui număr însemnat de firme în ramură are ca efect imediat creşterea ofertei la bunul produs în

cadrul ramurii şi, în mod firesc, scăderea preţului de vânzare. Venitul mediu, ca şi venitul marginal ale

fiecărei firme vor scădea, deoarece vânzările se vor face la noile preţuri;

b) Intrarea în ramură a noilor firme va duce la creşterea cererii de factori de producţie, utilizaţi pentru

producerea bunului respectiv. În aceste condiţii, preţul factorilor va creşte şi deci, în mod corespunzător,

va creşte costul total al fiecărei firme.

Scăderea venitului şi creşterea costului vor avea ca efect reducerea profitului fiecărei firme, aşa că intrarea

noilor firme atrase de mărimea profitului economic (supernormal) va reduce nivelul acestui profit. În aceste

condiţii, motivaţia pentru noile firme de a produce bunul respectiv va dispare, dar numai atunci când profitul

economic al fiecărei firme în parte va scădea, în perioada lungă, la zero.

În concluzie: numărul firmelor poate să crească într-o ramură oarecare până ce profitul economic

(supernormal) va scădea la zero.

Fiecare firmă în parte va renunţa la a produce un bun, dacă nu va obţine profitul normal. În acest caz, firmele

vor ieşi din ramură sau de pe piaţă, influenţând printr-o astfel de acţiune atât costul, cât şi venitul, dar în sens

invers decât am văzut mai sus. Deci, pentru fiecare firmă venitul va creşte din cauza reducerii ofertei şi, pe

această bază, a creşterii preţului de vânzare, şi costul va scădea deoarece cererea de factori va descreşte şi,

implicit, se va reduce preţul lor. Aşadar, profitul firmelor care vor rămâne în ramură va creşte şi firmele vor

continua să existe până ce profitul total al fiecărei firme egalează profitul normal (figura nr. 43).

Intrarea şi ieşirea firmelor în şi din ramură implică următoarele aspecte: în perioada lungă, profitul total al

fiecărei firme egalează profitul normal; profitul supernormal este zero şi costul mediu (inclusiv profitul

normal) egalează venitul mediu.

În figura nr. 43, graficul c, sunt ilustrate curbele costului şi venitului pentru fiecare firmă, atunci când piaţa

cu concurenţă perfectă se găseşte în echilibru în perioada lungă. În această situaţie, reţinem trei condiţii:

a) Fiecare firmă va produce în condiţiile celui mai redus cost posibil ei. Costul mediu al firmei

este dat de curba costului mediu în perioada lungă;

b) Fiecare firmă îşi maximizează profitul economic (supernormal) realizând o producţie pentru

care venitul marginal este egal cu costul marginal;

c) Profitul supernormal este egal cu zero, nu există tentaţia firmelor de a intra şi de a

ieşi din ramură şi deci costul mediu este egal cu venitul mediu. În plus, pentru o firmă

perfect competitivă, venitul mediu este egal cu venitul marginal.

Aceste trei supoziţii reflectă faptul că, în condiţiile în care piaţa perfectă este în echilibru pe termen lung,

costul mediu va fi egal, sau este, cu costul marginal, pentru toate firmele. Costul mediu este egal cu costul

marginal, la cel mai scăzut punct al curbei costului mediu. Această egalitate (vezi şi graficul c din figura nr.

43) pune în evidenţă producţia (volumul acesteia) la care costul mediu este minim şi deci, profitul este

maxim.

În condiţiile pieţei imperfecte, problema maximizării profitului vizează strategiile duse în funcţie de tipul

pieţei. Ne vom opri la două tipuri de piaţă, respectiv piaţa de monopol şi piaţa de oligopol.

În cazul monopolului, maximizarea profitului se obţine atunci când costul marginal este egal cu venitul

marginal (figura nr. 44). Producţia X maximizează profitul supernormal, deoarece venitul marginal egalează,

aşa cum se poate observa din grafic, costul marginal. Monopolul va vinde produsele cu preţul Y (care este

egal cu venitul mediu). Costul mediu al monopolului, care include profitul normal, este Z. Profitul

supernormal total al monopolului este YZ x OX, respectiv este dat de aria ZYVW39.

În perioada lungă, tentate de câştig, şi alte firme doresc să intre pe piaţa monopolului în ideea de a obţine un

profit economic ridicat. Această dorinţă este stăvilită însă de barierele ridicate de monopol care sunt, dacă nu

imposibil, foarte greu de trecut. Deci, monopolul va obţine în perioada lungă profitul supernormal. Datorită

dominaţiei în ramură, preţul la care vinde monopolul produsele proprii îi asigură o dimensiune substanţială a

profitului supernormal, fapt ce-i determină pe unii specialişti să-l denumească profit ridicat de monopol.

Costul mediu al monopolului în perioada lungă este mai redus decât în perioada scurtă. Acest lucru

se explică prin faptul că în perioada lungă monopolul poate schimba cantitativ toţi f actorii de

producţie, inclusiv pe aceia care în perioada scurtă sunt ficşi.

39 A sevedea John Craven, op. cit., p. 223-224

Fig.

nr. 44

Această schimbare urmăreşte procurarea de factori calitativ superiori care să permită monopolului să

înregistreze costuri mai scăzute şi, deci, să-şi mărească profitul. De aici putem desprinde concluzia că

monopolul are posibilitatea să obţină un profit supernormal mai ridicat în perioada lungă faţă de perioada

scurtă.

În condiţiile pieţei de oligopol, firma oligopolistă îşi alege strategiile privind cantitatea produsă, preţul,

promovarea vânzărilor etc., în funcţie de informaţiile pe care le deţine cu privire la strategiile concurenţilor.

Strategiile deschise oligopolului sunt:

a) Competiţie prin preţ. Firma îşi atrage cumpărătorii vânzând la un preţ mai redus decât rivalii

săi. Desigur, această strategie nu se aplică permanent, ea atrage reducerea profitului. După ce atrage

un număr suficient de cumpărători, firma va ridica preţul la nivelul firmelor concurente, îndeosebi în

acele perioade când se instalează aşa - numita “solidaritate” în cadrul ramurii;

b) Competiţie în afara preţului, care vizează calitatea bunurilor produse, calitatea serviciilor

postvânzare prestate-dacă este cazul-, reclama, vânzările în timpul sărbătorilor, etc.

Desigur, poziţia fiecărei firme depinde de strategia adoptată, ca şi de “solidaritatea” din cadrul ramurii. De

pildă, dacă numai o singură firmă majorează preţul de vânzare, în perspectiva obţinerii unui profit mai mare,

atunci există riscul să i se reducă procentul (cota) de vânzări în favoarea celorlalte firme. În schimb, dacă

toate firmele din ramură se înţeleg să majoreze preţul de vânzare, atunci fiecare firmă îşi păstrează cota de

participare la piaţă, chiar dacă pe total ramură se poate înregistra o scădere a cererii.

De aici se desprinde o concluzie foarte importantă şi anume că profitul fiecărei firme oligopoliste depinde de

modul de a alege şi combina strategiile, de rapiditatea de schimbare a strategiilor, de rapiditatea de a obţine

informaţiile şi de a le utiliza. Pornind de aici, se poate aprecia că oligopolurile au posibilitatea de a obţine un

profit supernormal mare, unele firme ajungând chiar la nivelul profitului de monopol. De aici şi tentaţia de a

intra în ramură, precum şi efortul celor existenţi în ramură de a opri avântul noilor veniţi. Şi pentru acest

lucru se aplică diferite strategii, de regulă aceleaşi, de către cei existenţi deja în ramură. Aceste strategii se

referă la reducerea preţului de vânzare, ştiindu-se că mai întotdeauna noii veniţi au costuri mai mari şi că

reducerea preţului este greu de suportat de către aceştia, uneori fiind chiar imposibilă pentru ei. Se apelează

la reclamă, obligând pe noii veniţi să cheltuiască foarte mult pentru reclamă, ceea ce duce la scăderea

profitului. Se limitează accesul la patente. Se negociază cu sindicatele pentru a fi boicotaţi noii veniţi etc.

Şi între oligopolurile din aceeaşi ramură concurenţa poate lua forme distrugătoare. Mobilul este profitul,

mărimea lui, iar obiectivul este înlăturarea concurenţilor. Dacă o firmă oligopolistă este capabilă, prin

diferite căi (preţ, calitate, noutate tehnică etc.) să-şi forţeze rivalii să se retragă, atunci se stabileşte situaţia de

monopol care, inevitabil, duce la creşterea de preţ şi la obţinerea de profit supernormal ridicat, deci de profit

de monopol.

În concluzie, se poate spune că, în situaţia de oligopol, profitul fiecărei firme depinde de deciziile luate de

către toate firmele din ramură. Oligopolurile sunt capabile de a obţine profituri mai mari în condiţiile de

înţelegere decât în cele de concurenţă. O înţelegere oligopolistă se poate rupe dacă una din firme consideră

că poate obţine un profit mai ridicat prin concurenţă decât prin negocieri. Arsenalele de concurenţă sunt

bogate în mijloace de acţiune, dar toate sunt costisitoare, afectează profitul. Alegerea luptei deschise se face

numai atunci când se întrevăd rezultate compensatorii pierderilor, deci când se mizează pe maximizarea

profitului.

1.25. Funcţiile profitului

1. Funcţia de motivare a firmelor, luate în ansamblu, ca entităţi economice a întreprinzătorilor

şi proprietarilor firmelor respective. Profitul stimulează iniţiativa economică atât a proprietarilor, cât

şi a întreprinzătorilor, el determină acceptarea riscului de către întreprinzători şi, prin aceasta,

contribuie la stimularea producţiei de bunuri şi servicii.

2. Funcţia de creştere, ce pune în evidenţă faptul că profitul stă la baza creşterii producţiei, a

dezvoltării firmelor, a apariţiei de noi întreprinderi, etc. El reprezintă sursa principală a acumulărilor

pe baza cărora se constituie investiţiile, sursa de bază a creşterii economice.

3. Funcţia de control asupra activităţii firmelor. El este un adevărat barometru pentru fiecare

firmă, indicând nu numai eficienţa în general ci, pentru fiecare etapă din viaţa întreprinderii, nivelul

eficienţei, permiţând astfel efectuarea de comparaţii şi analize profunde asupra rentabilităţii firmei.

Se poate aprecia că profitul este indicatorul principal de care conducerea firmelor ţine seama în

elaborarea politicilor şi strategiilor lor economice. El generează şi imprimă tuturor participanţilor la

viaţa economică un spirit de economisire care se transmite de la nivelul conducerii fiecărei firme

până la ultimul salariat al acesteia. Mai mult, acest spirit de economie depăşeşte porţile firmei, fiind

parte a comportamentului oamenilor în societate.

4. Dobânda şi rata dobânzii

1.26. Definirea şi conţinutul conceptului

Dobânda reprezintă o altă formă a venitului creat în societate şi anume, venitul ce revine factorului capital.

Dobânda apare atunci când posesorul capitalului transferă capitalul său, prin împrumut, unui întreprinzător.

Este vorba de capital “lichid”, respectiv capitalul aflat sub formă bănească.

De remarcat este faptul că existenţa capitalului lichid nu este suficientă pentru explicarea dobânzii. Este

necesar ca în acelaşi timp, posesorul capitalului lichid să dorească a împrumuta acest capital, sau mai corect,

este necesar ca ei să-şi amâne satisfacerea unor cheltuieli prezente, în favoarea unora de perspectivă (oferta

de credite). Procedând astfel, ei pot împrumuta capitalul lor lichid celor care au nevoie de el, în prezent,

pentru folosirea lui în afaceri. Cei ce iau cu împrumut banii - întreprinzătorii - îi folosesc pentru procurarea

de factori de producţie, cu ajutorul cărora organizează şi desfăşoară activităţi de producere de bunuri şi

servicii (cererea de marketing). Deci, capitalul lichid, preluat prin împrumut de întreprinzător, se transformă

în capital fizic (active fizice) cu ajutorul căruia se va obţine cantităţi sporite de bunuri şi servicii necesare

societăţii.

Cei care împrumută plătesc pentru dreptul de folosinţă a capitalului împrumutat, dobândă. Deci, acesta este

preţul plătit de debitor creditorului, pentru dreptul de folosire a împrumutului până la scadenţă. Cu alte

cuvinte, dobânda poate fi considerată ca reprezentând preţul renunţării la capitalul lichid, cerut de cel ce

acordă împrumutul şi acceptat de cel ce se împrumută. Mai simplu, dobânda se prezintă ca fiind suma de

bani plătită creditorului de către debitor pentru dreptul de folosire a capitalului împrumutat, pe întreaga

perioadă a împrumutului.

Dobânda se poate stabili fie la creditele pentru consum, caz în care debitorul o plăteşte din venitul său, fie la

creditele pentru producţie, când debitorul o plăteşte din profitul obţinut ca urmare a desfăşurării activităţii

economice în care s-a utilizat creditul solicitat.

Forma cea mai importantă de dobândă este cea de pe piaţa monetară pentru împrumuturile pe termen scurt pe

care băncile le contractează între ele sau cu banca centrală. La aceasta se adaugă şi alte tipuri de dobândă,

cum este cea de pe piaţa obligaţiunilor, taxa de scont etc.

1.27. Determinarea ratei dobânzii

Pornind de la definiţia dobânzii, rata acesteia exprimă nivelul preţului la care poate fi dobândit împrumutul,

acceptat de solicitant. În mod concret, rata dobânzii se determină ca un raport procentual între mărimea

dobânzii totale şi capitalul împrumutat:

unde:

d = rata dobânzii;

D = dobânda totală;

C = capitalul împrumutat.

Să vedem cum se stabileşte concret rata dobânzii. întotdeauna aceasta este rezultatul întâlnirii pe piaţă a

cererii cu oferta de credite.

La intersecţia curbelor cererii şi ofertei apare punctul de echilibru E, care pune în evidenţă nivelul ratei

dobânzii (figura nr. 45). De asemenea, din grafic, putem observa de la ce nivel sunt dispuşi posesorii de

capital de împrumut să ofere capitalurile lor.

De pildă, dacă considerăm rata dobânzii de 4%, observăm o ofertă mică de capital de împrumut (linia f),

deoarece la o rată mai mică decât cea determinată la punctul E se manifestă mai puternic tendinţa de a

consuma propriul capital pentru nevoi prezente. Este ceea ce specialiştii denumesc o rată pozitivă a

preferinţei de timp40, ceea ce înseamnă că posesorii de disponibilităţi de împrumut apreciază la un nivel mai

ridicat, obţinerea bunurilor şi serviciilor în prezent decât în viitor. Cu alte cuvinte, ei au o preferinţă

puternică spre consum în prezent, în detrimentul celui în viitor.

În practică, instituţiile bancare împrumută bani de la cei care au o rată scăzută a preferinţei de timp şi acordă

credite la cei care au o rată pozitivă a preferinţei de timp.

40 William P. Albrecht jr., Microeconomics principies, Prentince-Hall, Englewood Cliffs, 1986, p. 370.

Fig. nr. 45

În exemplul nostru, considerând că piaţa este perfect competitivă, punctul de echilibru s-a stabilit la nivelul

de 6% al ratei dobânzii. Cu alte cuvinte, eficienţa marginală a investiţiei este de 6%. Aceasta înseamnă că 1 $

investit azi, peste un an reprezintă 1,06 $. Pe scurt, prin investiţii se convertesc bunurile prezente într-o

cantitate mai mare de bunuri ce se obţine în viitor.

Pe piaţa împrumuturilor, ofertanţii de capital de împrumut se întâlnesc cu cei ce solicită împrumuturi. Din

confruntarea lor, rezultă dobânda, respectiv preţul pe care-l plătesc cei ce împrumută capital celor care dau

cu împrumut capitalul lor. Dacă privim cu atenţie dobânda şi în special rata acesteia, constatăm că ele nu

sunt numai rezultatul confruntării cererii şi ofertei de capital, ci ele apar şi ca o răsplată ce se cuvine

posesorilor de capital de împrumut pentru faptul că şi-au amânat consumul prezent pentru unul de viitor.

Acest lucru este rezultatul caracterului de producţie indirectă a investiţiei. Prin investiţii, întâi se produc

bunuri capital, după care, acestea împreună cu ceilalţi factori (muncă şi pământ) vor produce bunuri de

consum. Această producţie indirectă nu este posibilă dacă unii indivizi nu-şi suspendă consumul prezent.

Aceştia sunt cei care au ca dominantă înclinaţia spre economisire. Astfel, se eliberează resurse care vor putea

fi folosite la producerea bunurilor capital şi mai departe, a bunurilor de consum. Rezultă cu claritate faptul că

dobânda poate fi privită şi ca răsplată pentru economisire şi aşteptare.

Determinarea dobânzii (calculul dobânzii) se face pe baza cunoaşterii ratei dobânzii. Sunt două modalităţi de

calcul:

- Dobânda simplă, calculată numai la suma împrumutată, respectiv:

DS = Sî (1 + n.d)

- Dobânda compusă, calculată la suma capitalizată a dobânzilor anterior percepute, în plus faţă de

suma împrumutată, respectiv:

Dc = Sî (1 + d)n, unde

DS = dobânda simplă

Dc = dobânda compusă

d = rata dobânzii

Sî = suma împrumutată

n = perioada pentru care se acordă creditul

Dobânda reprezintă o pârghie financiară. Pentru o rată a dobânzii scăzută se stimulează investiţiile, se

dezvoltă producţia şi creşte profitul agenţilor economici (dobânda trebuind să fie mai mică decât profitul).

Dacă într-o ţară se doreşte realizarea unui anumit nivel al ratei dobânzii, trebuie luate măsuri de politică

monetară prin care să se influenţeze cererea şi / sau oferta de monedă. Reducerea ratei dobânzii va determina

creşterea cererii de capital şi de asemenea creşterea veniturilor celor ce iau capital cu împrumut. În plus,

producătorii vor obţine venituri mai mari, din care vor economisi o parte şi o altă parte o vor folosi pentru

creşterea cheltuielilor cu bunurile de consum, crescând şi cererea pentru acestea. Nivelul scăzut al ratei

dobânzii are însă, efecte negative asupra băncilor care îşi asigură profitul din dobânzi. O rată mai mare este

avantajoasă pentru deţinătorii de capital deoarece atrage capital atât din ţară cât şi din exterior dar, frânează

posibilitatea solicitării creditelor de către agenţii economici pentru că acestea sunt mai scumpe.

1.28. Factori de influenţă asupra ratei dobânzii

Mărimea ratei dobânzii - aşa cum am văzut - nu este dată o dată pentru totdeauna. Ea este o mărime

variabilă, mişcarea ei este generată de procesele economice, sociale şi politice ce au loc în cadrul societăţii

omeneşti. Sintetic, putem spune că asupra ratei dobânzii influenţează conjunctura economică şi politică şi

desigur, evoluţia acesteia atât în interiorul fiecărei ţări, cât şi în plan internaţional.

Aşa cum am arătat, asupra nivelului dobânzii influenţează, în primul rând, raportul dintre cererea şi oferta de

capital de împrumut. Dacă presupunem că avem situaţia unei pieţe cu concurenţă perfectă, nivelul dobânzii

este dat de punctul de intersecţie (de echilibru) dintre curba cererii şi curba ofertei de capital de împrumut

(vezi figura nr. 45).

Alături de raportul dintre cererea şi oferta de factori asupra nivelului dobânzii, respectiv asupra ratei

dobânzii, acţionează şi alţi factori. Avem în vedere în principal următorii factori:

1. Riscul pentru cel ce acordă capital de împrumut. Cu cât posibilitatea returnării capitalului

împrumutat este mai mare, cu atât riscul este mai mic şi, în condiţiile când ceilalţi factori sunt

constanţi în acţiunea lor, rata dobânzii este mai mică. Invers, cu cât posibilitatea returnării capitalului

împrumutat este mai mică, cu atât riscul este mai mare şi deci rata dobânzii este mai mare. De pildă,

o firmă puternică va fi capabilă să obţină împrumuturi la o rată mică a dobânzii deoarece potenţialul

economic şi mersul afacerilor firmei reprezintă garanţii pentru cei ce acordă credit. Lucrurile stau

invers în situaţia unei firme care are o situaţie financiară precară. Aceasta trebuie să plătească o

dobândă mai ridicată, care să compenseze riscul mai mare al celor ce acordă împrumuturi firmei. De

aici tragem concluzia că dobânda poate fi privită ca o mărime compusă din două elemente şi anume:

a) dobânda propriu-zisă, care este preţul plătit pentru dreptul de folosire a împrumutului şi care se

determină prin acţiunea cererii şi a ofertei, mărimea ei reprezentând baza ratei dobânzii; b) prima de

asigurare contra riscurilor, care variază, de la caz la caz, în funcţie de situaţiile concrete de acordare

a împrumutului. Dacă baza ratei dobânzii este aceeaşi pentru toate împrumuturile, rata dobânzii

fiecărui împrumut se schimbă prin intervenţia factorului risc.

2. Inflaţia este un alt factor de influenţă asupra ratei dobânzii. De regulă, rata dobânzii se

majorează cu rata inflaţiei. De pildă, dacă rata dobânzii este de 6% şi rata inflaţiei se apreciază că va

fi de 10%, anual, atunci rata dobânzii va ajunge la 16% anual (6% rata reală a dobânzii şi 10%

premiu pentru creşterea inflaţiei). Cei ce acordă împrumuturi pretind acest premiu drept compensaţie

pentru scăderea puterii de cumpărare a banilor. Desigur, în perioadele în care inflaţia se resimte în

economia unei ţări, rata dobânzii va fi mai mare decât în perioadele non inflaţioniste. Având în

vedere acest factor, respectiv inflaţia, dobânda se prezintă ca dobândă nominală şi dobândă reală.

Pornind de la ecuaţia lui Irving Fisher, rata nominală a dobânzii, sau rata de piaţă se determină astfel:

rn = rr + ri , unde

rn = rata nominală sau rata de piaţă a dobânzii;

rr = rata reală a dobânzii;

ri = rata inflaţiei.

Dacă procesul inflaţionist nu este prezent, atunci rn = rr. După impozitarea dobânzii nominale ceea

ce rămâne este dobânda netă.

3. Durata creditului influenţează rata dobânzii. De fapt, influenţa este reciprocă. Dacă

împrumutul este pe termen scurt şi rata dobânzii este ridicată, atunci se reduce cererea de credite pe

termen scurt, ceea ce va duce la reducerea ratei dobânzii pentru asemenea credite, paralel cu

creşterea ratei dobânzii la creditele pe termen lung (5 - 10 ani). Se poate spune că schimbările care se

prevăd în perspectivă în ceea ce priveşte rata dobânzii, vor schimba raportul dintre rata dobânzii pe

termen scurt şi pe termen lung în prezent.

4. Un alt factor este raportul dintre rata dobânzii şi a profitului existând între acestea o relaţie

de proporţionalitate directă.

5. Rata dobânzii mai este influenţată şi de raportul dintre cererea şi oferta de capital pentru

împrumut pe piaţa capitalului. O creştere a cererii de capital determină creşterea ratei dobânzii şi

invers.

În opinia lui J. M. Keynes, nivelul ratei dobânzii este determinat de preferinţa pentru lichiditate, adică de

confruntarea pe piaţă dintre cei ce doresc lichiditatea şi cei care sunt nevoiţi să renunţe la ea ca urmare a

necesităţilor activităţii de producţie. Acest nivel reprezintă preţul renunţării la lichiditate.

Desigur, rata dobânzii mai poate fi influenţată şi de alţi factori, unii strict conjucturali, alţii cu acţiune

permanentă. Iată de pildă, un factor care poate influenţa la un moment dat rata dobânzii îl constituie costul

procesului de acordare de împrumut. La împrumuturile mari şi care se reîntorc la creditor dintr-o dată (un

singur termen de scadenţă) costurile sunt mult mai mici decât în cazul împrumuturilor mici şi care se

returnează creditorului în rate.

Agentul economic deţinător de capital decide dacă îl foloseşte direct într-o activitate economică sau dacă îl

împrumută altui agent economic. Decizia se ia pe baza comparării câştigului pe care l-ar obţine dacă ar

utiliza capitalul cu câştigul obţinut ca dobândă la capitalul împrumutat, deci pornind de la costul de

oportunitate.

Fiecare din factorii amintiţi acţionează într-o anumită perioadă, cu o anumită intensitate. Nivelul ratei

dobânzii se va stabili luând în considerare factorii cu influenţa cea mai puternică. De asemenea, nu trebuie să

neglijăm faptul că ei se interferează în acţiunea lor unii cu alţii, şi că din această interferare rezultă nivelul

ratei dobânzii la un moment dat.

1.29. Plafonarea ratei dobânzii şi efectele ei

Atunci când pe piaţa capitalului de împrumut se manifestă puternic factorii care acţionează în direcţia

creşterii ratei dobânzii, guvernul poate interveni în sensul stopării acestui proces, stabilind un plafon maxim

al ratei dobânzii. Ce se întâmplă în acest caz?

Aşa cum se observă în figura nr. 46, înainte de plafonarea ratei dobânzii, punctul de echilibru (E) în

condiţiile pieţei perfecte era la intersecţia curbelor cererii şi ofertei. Acest punct de echilibru asigură o rată a

dobânzii d1 pentru o cantitate de capital de împrumut Q1. Dacă presupunem că intervine guvernul prin

plafonare, rata dobânzii nu va putea depăşii nivelul d2. Să vedem ce se va întâmpla: cei care au nevoie de

capital de împrumut vor solicita la dobânda d2 credite corespunzător cantităţii Q3, respectiv vor încerca să

împingă punctul de echilibru de la E la F. Ofertanţii, descurajaţi de reducerea ratei dobânzii, nu vor satisface

cererea decât la nivelul Q2, considerând noul punct de echilibru G. Prin mutarea punctului de echilibru de la

E la G, se înregistrează în mod firesc o reducere a cantităţii de capital de împrumut de la Q1 la Q2.

În aceste condiţii, intervalul dintre Q2 şi Q3 pune în evidenţă cererea de capital de împrumut nesatisfăcută,

datorită plafonării ratei dobânzii.

Plafonarea este adoptată de guvern pentru a proteja pe micii proprietari de practicarea unei rate a

dobânzii împovărătoare.

Fig. nr. 36

Desigur, plafonarea, la prima vedere, apare ca o soluţie de protecţie a celor “săraci”. În fond, ea nu

îndeplineşte acest rol, deoarece elimină o parte însemnată din această categorie a populaţiei de la credite,

respectiv intervalul Q2 Q3. Cu alte cuvinte, efectele plafonării ratei dobânzii pot fi negative. Acest lucru nu

înseamnă eliminarea oricărei intervenţii a statului în direcţia sprijinirii “săracilor”. Printr-o analiză profundă

a situaţiei concrete, guvernul poate elabora soluţii de sprijin eficiente care, pot duce la sprijinirea micilor

firme şi a tuturor celor care necesită un asemenea sprijin.

F

C= EMI

Cantitatea de creditQ3Q1Q2

G

E

Rat

a do

bânz

ii

d1

d2

Cererenesatisfăcută

5. Renta

O altă formă de venit întâlnită în societate este renta. Există mai multe interpretări în legătură cu noţiunea de

rentă. Una dintre ele se referă la sensul uzual al noţiunii, care desemnează un venit fără muncă. Acest sens

este prea larg, el nu este utilizat de către specialişti, nu reflectă corect nici natura, nici conţinutul rentei. O

altă semnificaţie a conţinutului de rentă provine de la economiştii clasici, care consideră că pământul, ca

factor de producţie limitat cantitativ, produce un venit suplimentar care îmbracă forma rentei. Această

semnificaţie clasică fundamentată şi dezvoltată de David Ricardo, a fost completată ulterior, astfel încât

astăzi majoritatea specialiştilor consideră renta ca un plus de venit de care pot să beneficieze toţi subiecţii

economici care dispun de condiţii deosebite41.

Desigur, o asemenea interpretare a noţiunii de rentă este destul de largă, chiar ambiguă. Ce înseamnă condiţii

deosebite? Cum apare plusul de valoare? Iată două întrebări care trebuie să stea în atenţie pentru a clarifica

corect noţiunea de rentă.

Condiţiile deosebite vizează situaţia ofertei unui factor sau altul. Dacă oferta este inelastică, sunt create

condiţiile ca o parte din venitul obţinut să îmbrace forma de rentă. “Renta economică pură (respectiv renta

privită ca recompensă a factorilor de producţie, s. n.) se referă la venitul obţinut de un factor de producţie -

orice factor - care se caracterizează prin completa inelasticitate a ofertei 42. Acest lucru înseamnă că, sub

aspectul cantităţii nu se vor produce modificări în viitor, indiferent ce preţ se oferă pentru factorul respectiv.

Această caracteristică o are factorul pământ şi uneori un element sau altul din ceilalţi factori de producţie. De

pildă, un cercetător de excepţie care este angajat de către o firmă, sau un manager cu calităţi deosebite.

Aceştia vor fi plătiţi cu mult peste nivelul celor cu aceeaşi pregătire şi care desfăşoară aceeaşi muncă. Plusul

obţinut de cercetător sau manager peste salariul celorlalţi cercetători sau manageri cu aceleaşi atribuţii, va

îmbrăca forma de rentă. Acest plus se obţine datorită faptului că oferta este inelastică, profesioniştii de

excepţie se întâlnesc foarte rar. “Renta este întotdeauna un extraprofit, condiţionat de faptul că unul dintre

factorii de producţie are un anumit avantaj şi se află în posesia exclusivă a cuiva.”43.

Cert este că dintre toţi factorii de producţie, pământul îndeplineşte toate condiţiile pentru a crea renta. De

fapt, economiştii clasici au folosit acest factor de producţie ca să explice natura şi conţinutul categoriei de

rentă. Pentru ceilalţi factori, renta apare numai în situaţii deosebite, respectiv în situaţia în care cantitatea

oferită rămâne neschimbată, deci oferta se caracterizează prin inelasticitate. “În deciziile privind

recompensarea factorilor, elasticitatea ofertei este de mare importanţă. Dacă oferta este inelastică, factorii

vor fi capabili să obţină renta economică şi, cu cât este mai mare inelasticitatea ofertei, cu atât va creşte

partea din recompensă care va îmbrăca forma de rentă” 44 .

Să ne oprim la factorul pământ pentru a explica această formă de venit care este renta. Aşa cum subliniază

specialiştii, trăsătura distinctă a pământului este că oferta este fixă la nivelul întregii economii, chiar şi în

cazul perioadelor lungi45. Desigur, apar unele excepţii atunci când omul reuşeşte să mărească suprafaţa de

41 Henri Guitton, Economie politique, vol. II, Paris, Dalloz, 1971, p. 306.42 Lloyd Atkinson, Economics, Richard D. Irwin Inc., Homewood, Illinois, 1982, p. 570-571.43 Virgil Madgearu, Curs de Economie politică, Institutul de cercetări economice Profesor Virgil Madgearu, Bucureşti, 1944, p. 269.44 Goffrey Whitehead, Economics, W.H. Allen, London, 1971, p. 178-179.45 David Begg, Stanley Fischer, Rudiger Dornbusch, Economics, McGraw Hill Book Company, 1984, p. 266.

pământ prin acţiuni de desecare sau aşa cum este cazul în Olanda, prin îndiguiri etc. Fără îndoială, aceste

excepţii nu schimbă cu nimic datele problemei, oferta de pământ este inelastică, ea apare sub forma unei

curbe verticale (figura nr. 47) care reprezintă cantitatea fixă şi neschimbătoare a pământului. De menţionat

că, indiferent dacă renta pe hectar creşte sau descreşte, cantitatea de pământ disponibilă a fi utilizată în

producţie este neschimbătoare.

Venitul suplimentar obţinut datorită situaţiei speciale a ofertei în cazul pământului şi care îmbracă forma de

rentă este însuşit de proprietarii pământului, atât în cazul în care îl lucrează singuri, cu forţe proprii, cât şi în

cazul în care îl arendează.

Curba cererii pentru pământ are o traiectorie în jos, spre dreapta, ea derivă din VMP pentru factorul pământ.

Intersecţia dintre curba cererii pentru pământ şi curba ofertei de pământ pune în evidenţă nivelul rentei (re).

Fig. nr. 47

Dacă cantitatea de pământ oferită, deci şi care se va utiliza, creşte (desecări, îndiguiri etc.), păstrându-se

ceilalţi factori ficşi, produsul marginal al pământului se va diminua conform acţiunii legii descreşterii

randamentului. Dacă producţia obţinută este vândută în cadrul pieţii imperfecte, atunci VMP al factorului

pământ va descreşte pentru simplu motiv că venitul marginal va descreşte.

Renta pe ha, aşa cum rezultă din grafic, trebuie să tindă spre nivelul r e. Acest lucru se explică astfel. La un

nivel al rentei deasupra lui re, cantitatea de pământ cerută va fi mai mică decât oferta disponibilă. În acest caz

se creează situaţia ca unii proprietari de pământ să nu obţină nimic pentru pământul lor. De fapt, pentru a

obţine ceva, proprietarii de pământ în această situaţie îşi vor oferi pământurile pentru mai puţin, astfel încât

nivelul rentei va scădea, tinzând să atingă punctul re. De asemenea, o rentă sub nivelul re nu poate fi

menţinută mult timp. Producătorii (cei ce iau în arendă pământul), vor încerca să-şi atragă cât mai mult

pământ. Pentru aceasta, ei vor oferi mai mult pe ha, ridicând nivelul rentei până la punctul r e. Deci, concluzia

este că singurul nivel al rentei care se poate menţine este acela care egalează cererea de pământ cu oferta de

pământ, respectiv re.

Deşi oferta totală de pământ este, tehnic vorbind, fixă, oferta de piaţă nu este fixă. Avem în vedere

schimbările care se produc în fertilitatea diferitelor suprafeţe de pământ şi, desigur, unele acţiuni de atragere

a unor noi suprafeţe în sfera producţiei agricole. Dacă ţinem seama de legea randamentelor neproporţionale

O

Ere

0

C

Cantitatea de pământ

Ren

ta p

e ha

(legea descreşterii fertilităţii), atunci este limpede că oferta diferitelor calităţi de pământ va scădea.

Asemenea mutaţii nu schimbă cu nimic caracterul rigid, inelastic al ofertei totale.

Oferta fixă de pământ înseamnă că renta pe hectar este determinată în mod exclusiv de cererea pentru

pământ. Dacă cererea pentru pământ într-o anumită zonă geografică este ridicată, atunci şi nivelul rentei va fi

mare şi invers, dacă cererea este scăzută şi renta va fi la fel. Cererea pentru oricare resursă - aşa cum am

văzut - este o cerere derivată, deci renta pe hectar va fi determinată de valoarea de piaţă a bunurilor obţinute

de pe pământ.

Renta obţinută de pe pământurile care sunt utilizate în producţia agricolă este renta funciară. Cum apare

acest venit ?

Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să analizăm situaţia concretă din agricultură. După cum

ştim, oferta de pământ este fixă. În acelaşi timp, suprafeţele de pământ cu o fertilitate ridicată sunt şi ele

limitate. Mai mult, există diferenţe între suprafeţele de pământ privind poziţia lor faţă de centrele de

desfacere şi aprovizionare. Deci, terenurile cu potenţial productiv sunt limitate. Ele nu sunt suficiente pentru

acoperirea cererii de consum de produse agricole a societăţii. Drept urmare, oamenii vor atrage în producţia

agricolă şi terenuri cu fertilitate mai redusă. Aceasta înseamnă că la investiţii egale, pe terenuri diferite de

fertilitate, se obţin randamente inegale; la fel se întâmplă dacă pe acelaşi teren se fac investiţii succesive de

capital. Este de fapt efectul concret al acţiunii legii fertilităţii descrescânde.

Diferenţele de fertilitate între terenuri, ca şi diferenţele de poziţie faţă de centrele de consum şi aprovizionare

generează renta diferenţială. Apariţia ei este determinată pe de o parte de limitarea terenurilor de potenţial

ridicat, precum şi a celor care au o poziţie mai bună, iar pe de altă parte, de necesitatea cultivării şi a

terenurilor cu fertilitate mai scăzută şi poziţie mai proastă, deoarece nevoile societăţii de produse agricole

impun acest lucru.

Datorită acestui fapt, nivelul preţurilor de vânzare pe piaţă a produselor agricole va fi determinat de costurile

de pe terenurile cu fertilitatea cea mai scăzută, sau de cele cu poziţia cea mai dezavantajoasă (poziţia

dezavantajoasă contribuie la ridicarea cheltuielilor de transport). Este firesc atunci ca produsele obţinute de

pe terenurile cu fertilitate ridicată, sau cu o poziţie mai avantajoasă să se vândă la preţurile astfel stabilite,

obţinându-se un spor de venit. Acest spor de venit realizat pe terenurile bune şi foarte bune, ca şi de pe

terenurile cu localizare bună şi foarte bună, constituie un venit suplimentar faţă de veniturile aduse de

terenurile cu fertilitate scăzută, sau cu o poziţie dezavantajoasă. Acest plus de venit îmbracă forma rentei

diferenţiale şi va fi însuşit de către proprietarul de pământ. Cu alte cuvinte, parcelele de pământ care dau o

recoltă mare pe hectar vor determina o rentă mai mare decât parcelele cu o producţie mai mică pe hectar.

Desigur, cererea pentru parcelele cu fertilitate ridicată va fi mai mare decât pentru parcelele cu fertilitate mai

mică. VMP pentru o suprafaţă de pământ cu mare fertilitate va depăşi VMP pentru o suprafaţă similară, dar

cu fertilitate mai scăzută. La fel se întâmplă şi în cazul diferenţei de poziţie. Renta este mai mare în zonele

cele mai importante. Putem spune că în primul caz se obţine renta diferenţială de fertilitate şi, în al doilea

caz, renta diferenţială de poziţie.

Rentă diferenţială se obţine şi datorită randamentului inegal al investiţiilor succesive de capital pe aceeaşi

suprafaţă sau pe terenuri diferite. Formarea ei este rezultatul promovării unei agriculturi intensive, generată

de creşterea continuă a nevoilor de consum de produse agricole ale societăţii şi, desigur, de realizările în

ştiinţa şi tehnica cultivării plantelor şi creşterii animalelor.

Ce se întâmplă în cazul terenurilor cu cea mai scăzută fertilitate, sau cu poziţia cea mai proastă? Vor da şi ele

rentă? Dacă da, cum?

Unii specialişti susţin că şi aceste terenuri vor da rentă, dar care rezultă din mişcarea preţurilor produselor

agricole. Nevoia de produse agricole, deci cererea mare în comparaţie cu oferta, va duce la ridicarea

preţurilor produselor agricole, astfel încât se va obţine un surplus de venit şi de pe aceste terenuri, surplus

care va îmbrăca forma de rentă, cunoscută sub denumirea şi de rentă absolută.

Renta funciară a cunoscut o dinamică contradictorie. Economiştii clasici considerau că există o tendinţă de

creştere a rentei datorită creşterii cererii de produse agricole. Azi se constată că în ţările dezvoltate din punct

de vedere economic, renta descreşte deoarece intervin o serie de factori deloc neglijabili, cum ar fi: atragerea

în producţia agricolă a unor tehnici şi tehnologii de mare randament; ridicarea fertilităţii unor suprafeţe de

teren prin acţiuni de ameliorări; perfecţionarea mijloacelor de transport etc.

Renta, în condiţiile în care proprietarul de pământ nu se ocupă personal de cultivarea acestuia, îmbracă forma

arendei. Arendaşul este un întreprinzător care îşi asumă responsabilitatea activităţii economice pe pământul

închiriat (arendat) de la un proprietar funciar. Renta nu coincide cu arenda. De regulă, aceasta este mai mare

deoarece, pentru arendaş, renta este o plată făcută pentru dreptul de folosire a terenului şi devine element al

costului de producţie alături de plăţile efectuate pentru maşini, îngrăşăminte etc. Arenda mai cuprinde, în

afară de rentă, şi alte elemente: dobânda la capitalul celui care a dat în arendă, diferite impozite pe care le

plăteşte proprietarul, chirii pentru diferite construcţii pe care le foloseşte arendaşul etc. Desigur, mărimea

arendei este rezultatul negocierilor dintre proprietarii pământului şi arendaşi.

Renta se întâlneşte nu numai în agricultură, ci este prezentă oriunde factorul pământ participă la activitatea

economică. O întâlnim în construcţii, ca rentă de poziţie, în industria extractivă, ca rentă minieră etc.

Teoria rentei, ca şi determinarea nivelului acesteia, are o importanţă practică deosebită pentru stabilirea

corectă a impozitelor pe venit. Acesta este diferenţiat corespunzător nivelului rentei pentru fiecare suprafaţă

de teren.

Renta nu este acelaşi lucru cu preţul pământului. Acesta din urmă se referă la suma de bani cu care se vinde

la piaţă fiecare unitate de suprafaţă de pământ. Cum se stabileşte preţul ? La ce nivel ?

Dacă analizăm cu atenţie modul de formare a preţului pământului sesizăm că mărimea acestuia depinde de

doi factori: mărimea arendei şi rata dobânzii.

Să explicăm acest lucru. Pentru aceasta să ne imaginăm că o anumită parcelă de pământ dată în arendă aduce

proprietarului ei un venit anual de 1000 $. Dacă această parcelă se va vinde, preţul ei va fi egal cu suma care,

depusă la bancă, va aduce o dobândă posesorului ei egală cu 1.000 $. Dacă presupunem că rata dobânzii este

de 5% pe an, atunci preţul pământului va fi egal cu 1.000/5 x 100 = 20.000 $.

Dacă rata dobânzii va fi de 4% anual, atunci preţul pământului va fi egal cu 25.000 $. Deci, preţul

pământului este, de fapt, renta capitalizată, adică acea rentă care fiind transformată în capital aduce

posesorului banilor respectivi un venit egal sub formă de dobândă. Desigur şi aici intervine confruntarea

dintre cererea şi oferta de terenuri agricole cât şi dintre cererea şi oferta de produse agricole, dar punctul de

plecare în stabilirea preţului este cel arătat mai sus. Ceea ce trebuie reţinut este că la determinarea preţului

pământului, este necesar a se face calculul luând în considerare mărimea rentei care se prevede a fi în viitorii

ani.